. Emigratia
Cuprins :
Considerații introductive……………………………………………………………………….2
Capitolul l – Probleme actuale ale migrației externe………………………………………….4
1.1. Gestionarea migrației – un obiectiv prioritar la începutul sec.xxl…………………………4
1.2. Migrația externă – o formă de export de capital uman…………………………………….6
Capitolul ll – Mecanisme de integrare…………………………………………………………8
2.1. Fluxuri și mecanisme specifice de migrare……………………………………………….8
2.1.1. Est – Vest………………………………………………………………………………8
2.1.2. Vest – Est…………………………………………………………………………………11
2.2. Cadrul legislativ – instituțional privind migrația…………………………………………12
2.2.1. Legislație,politici,instituții în domeniul migrației în Uniunea Europeană……………12
2.2.2. Legislație,politici,instituții în domeniul migrației în România……………………….15
Capitolul lll – Dimensiunea socio-culturală a fenomenului migraționist actual în România….22
3.1. Profilul migrantului………………………………………………………………………22
3.2. Aspecte ale integrării în societatea țării – gazdă………………………………………….24
3.3. Opinia publică și mass-media…………………………………………………………….29
Capitolul lV – Efectele aderării României la Uniunea Europeană asupra fluxurilor de migrare…………………. ……………………………………………………30
4.1. Migrația totală.Scurte aprecieri……………………………………………………………30
4.2. Sporul migrator și dinamica populației……………………………………………………31
4.3. Fluxurile de migrație care traversează România………………………………………….33
Capitolul V – Efectele aderării României la U.E. asupra emigrației către statele member UE…41
5.1. Dimensiuni,caracteristici,efecte ale emigrației în cazul României……………………….41
5.2. Emigrația în perioada de tranziție.Etape.Particularități…………………………………..42
5.3. Migrația externă pentru muncă.Dimensiuni.Limite informative…………………………44
5.4. Unele aspecte privind circulația la frontiere ă cetățenilor români………………………..45
5.5. Transferurile bănești-formă de "recuperare" parțială a pierderilor potențiale din migrația externă…………………………………………………………………………………..51
Capitolul Vl – Migrația din România și politicile Uniunii Europene în domeniul gestionării forței de muncă imigrante.Preocupări și tendințe actuale………………………57
6.1. Orientări actuale ale statelor membre Uniunii Europene în domeniul imigrației.Efecte posibile pentru România………………………………………………………………..57
6.2. Unele tendințe și efecte ale migrației Est – Vest…………………………………………61
6.3. Concluzii parțiale………………………………………………………………………..62
Anexa nr.1………………………………………………………………………………………………………………….65
Anexa nr.2……………………………………………………………………………………..67
Anexa nr.3……………………………………………………………………………………..69
Anexa nr.4……………………………………………………………………………………..71
Bibliografie……………………………………………………………………………………74
Motto:
’’România ar merita premiul I la combaterea migrației ilegale”
Nicholas Sarkozy, președintele Frantei
Considerații introductive
Marile transformări ale lumii contemporane și deschiderile spre noi sfere de interese și influențe au condus la crearea a multiple zone și chiar regiuni de instabilitate pe întreg mapamondul, cu implicații deosebite în ceea ce privește realizarea securității în plan local, regional și chiar mondial.
Principalele surse de instabilitate decurg din dificultățile economico-sociale și politice ale statelor în curs de dezvoltare și în mod special a celor subdezvoltate. Acest aspect conduce inevitabil la amplificarea fenomenului migrației din zonele cu probleme către țările dezvoltate și nu de puține ori îmbracă forma migrației ilegale. Pe lângă aspectul menționat mai există și altele – perpetuarea unor tensiuni și conflicte de ordin etnic, rasial sau religios – care, la fel ca și primul, sunt generatoare de migrație.
Astfel, în contextul fenomenului de globalizare, reconstruirea unităților de civilizație și a valorilor democratice din spațiul european căpătată noi valențe, fapt care a determinat orientarea României spre Uniunea Europeană și spre NATO.
Integrarea țării noastre în cele două organisme internaționale a fost condiționată de îndeplinirea unor cerințe. Spre exemplu, Actul Unic European preconiza suprimarea completă a funcționării frontierelor din interiorul spațiului comunitar. Astfel, el „prevedea să dispară formalitățile și controalele la frontieră, s-ar putea spune chiar că el prevedea ca frontierele să dispară (dacă nu formal, cel puțin practic). Pentru aceasta, alături de dezvoltarea cooperării interguvernamentale în materie de poliție, în lupta contra terorismului, stupefiantelor și traficului de arme, Comisia prevede armonizarea legislațiilor naționale, mai ales pentru introducerea unei politici comune a vizelor, a unui sistem comun de extrădare, de luptă împotriva imigrării clandestine etc. Din nefericire, aceasta implica și o întărire a frontierelor externe ale comunității”. De aici rezultă faptul că printre cerințele de bază se enumăra și realizarea securizării frontierelor de stat ale României.
Poziția geografică a României la frontiera externă a Uniunii Europene și pe cele două axe principale ale migrației mondiale (est-vest și sud-nord), permeabilitatea frontierelor față de trecerile ilegale, criza economică prelungită, dezvoltarea economiei subterane, lipsa unei protecții sociale adecvate și amplificarea corupției reprezintă principalele coordonate pe care s-a grefat fenomenul migrației ilegale la noi în țară și nu de puține ori în conexiune cu celelalte componente ale criminalității transfrontaliere. Dealtfel, în ultimul deceniu al mileniului II, România a înregistrat o creștere de peste trei ori a traficului de persoane și mijloace de transport la frontiera de stat și de peste 60 de ori a numărului de treceri ilegale peste graniță, fapt ce denotă că migrația ilegală a îmbrăcat caracteristicile unui adevărat fenomen.
Treptat migrația ilegală a devenit o afacere profitabilă pentru exponenții lumii interlope internaționale, care dincolo de câștigurile materiale imediate urmăresc și crearea unor rețele de executanți ai infracțiunilor tradiționale ce aparțin acestei lumi (traficul de stupefiante, traficul de “carne vie”, contrabanda, furturile internaționale, spălarea banilor murdari, jafuri, tâlhării, omoruri la comandă etc.) și exploatarea în propriul interes a acestui fenomen.
Din cele 92 de state declarate oficial „țări sursă” în migrarea populației, România s-a confruntat cu migrați ilegali din Afganistan, Albania, Algeria, Angola, Armenia, China, Bangladesh, Burundi, Congo, Egipt, Etiopia, Iordania, Irak, Iran, India, Liban, Nigeria, Pakistan, Rwanda, Sierra-Leone, Siria, Somalia, Sri-Lanka, Sudan și Turcia, cărora li s-au alăturat cetățeni aparținând R. Moldova, din state membre CSI și din alte țări care nu sunt incluse în această listă. Pentru majoritatea migraților România reprezintă doar o țară de tranzit în drumul către Occident, dar o parte dintre aceștia își manifestă intenția de a rămâne definitiv pe acest teritoriu. Astfel, la nivelul anului 2005, numărul imigranților ilegali aflați pe teritoriul statului român se ridica la aproximativ 20000 de persoane, dar semnalele primite din străinătate au obligat experții în domeniu să reconsidere această cifră ca fiind prea mică.
Cel puțin pâna la derularea primei runde de lărgire a UE, România ramânea singura țară candidată din Europa Centrala și de Est (ECE) care nu avea frontieră comună cu una din țările UE. Influențele pe care această poziționare geografică le avea asupra evoluției tipurilor de mobilitate înainte și după aderarea efectivă sunt dificil de prevăzut. După renunțarea la controlul emigrării specific perioadei comuniste, România a devenit un câmp extrem de complex al fenomenului de migrare. Principala caracteristică a constat în trecerea de la emigrarea pe considerente dominant etnice, la o migratie de tip circulator, derulată pe termen scurt și mediu, în principal de către cei interesati în obținerea unui venit mai mare. Aceasta este adeseori caracterizată de acțiuni informale sau ilegale în diferitele etape ale ciclului migrator (intrari legale urmate de prestarea de munca ilegală, intrari ilegale urmate de conformarea la mediul legal din respectivele țări.
Acordurile încheiate de statul nostru cu alte state în materie de emigranți ilegali a condus la schimbarea raportului de origine a migrației ilegale. Astfel numărul resortisanților autohtoni care încearcă să părăsească România se diminuează continuu în vreme ce cifra migraților de pe continentele Africa și Asia, precum și a celor aparținând R. Moldova sau spațiului C.S.I. ori ai altor state, să fie în continuă creștere.
Capitolul I
probleme actuale ale MigraȚiei externe
Deși în ultimul deceniu în unele zone ale lumii, precum Europa, migrația a înregistrat fluxuri sporite, problema migrației internaționale, este pentru multe state ale lumii o preocupare conjuncturală, chiar reziduală, mai degrabă de răspuns la unele evoluții decât de gestiune sau estimare a circulației persoanelor.
Migrația se constituie în una din cele mai semnificative dimensiuni ale integrării economice care vor avea de suferit ca urmare a aderării la UE: majoritatea barierelor comerciale, investițiile străine directe (ISD) și alte forme ale circulației capitalurilor au fost deja în mare parte înlăturate sau vor fi eliminate pâna la momentul aderării la UE. Deoarece libera circulație a lucrătorilor este una din cele patru libertăți fundamentale (circulația bunurilor, serviciilor, capitalului și forței de muncă) stipulate în reglementările juridice ale UE, aderarea României la UE a conduces la o transformare fundamentală a regimului migrației cetățenilor români către țările membre ale UE (libertatea de a se angaja, dreptul de rezidență, egalitatea tratamentului).
1.1. Gestionarea migrației – un obiectiv prioritar la începutul secolului XXI
La scară mondială migrația este relativ redusă, cca 3% din populația lumii. Deși fluxuri migratorii importante întâlnim într-un număr relativ moderat de state ale lumii “nici o țară din lume nu rămâne în afara fluxurilor migratorii internaționale". Acestea sunt fie țară de origine, fie țară de tranzit sau de destinație pentru migranți, ori dețin toate cele trei atribute simultan. Asemeni fluxurilor financiare, comerciale ori de informații sau idei, creșterea proporției persoanelor ce traversează frontierele naționale se numără între cei mai semnificativi indicatori de măsurare a intensitații procesului de globalizare”.
Globalizarea și internaționalizarea piețelor determină noi comportamente migratorii, o fluiditate sporită a deplasărilor teritoriale, fenomenele migratorii temporare având o semnificație aparte. Schimburile de populație inter-țări, joaca un rol tot mai important, definit în principal pe două paliere : al transferurile interculturale dintre state și al impactului politic al fluxurilor migratorii atât asupra statelor de origine cât mai ales asupra celor primitoare. In fapt, treptat, fenomenul migrației, dintr-un obiectiv de studiu secundar sau rezidual a devenit unul principal, intensificându-se eforturile pentru evidențierea diferitelor sale aspecte în mod sistematic și sistemic.
În acest context se impun următoarele precizări :
– construcția Europei de mâine nu se poate realiza fără a obține un consens în ceea ce privește migrația internațională, fără a elabora o politică migratorie comună. Cunoașterea fluxurilor migratorii efective, a atributelor și dinamicii acestora, permite definirea și a ajustarea echilibrelor în mediul economic și social. Migrația nu (mai) poate fi apreciată ca un fenomen instantaneu, imprevizibil, circulația persoanelor având determinări multiple, istorice, comportamentale, economico-sociale etc.
– noua economie, TIC, mijloacele moderne și tot mai rapide de transport, libera circulație a persoanelor pe regiuni/teritorii intinse (teritoriul țărilor membre UE), economice care vor avea de suferit ca urmare a aderării la UE: majoritatea barierelor comerciale, investițiile străine directe (ISD) și alte forme ale circulației capitalurilor au fost deja în mare parte înlăturate sau vor fi eliminate pâna la momentul aderării la UE. Deoarece libera circulație a lucrătorilor este una din cele patru libertăți fundamentale (circulația bunurilor, serviciilor, capitalului și forței de muncă) stipulate în reglementările juridice ale UE, aderarea României la UE a conduces la o transformare fundamentală a regimului migrației cetățenilor români către țările membre ale UE (libertatea de a se angaja, dreptul de rezidență, egalitatea tratamentului).
1.1. Gestionarea migrației – un obiectiv prioritar la începutul secolului XXI
La scară mondială migrația este relativ redusă, cca 3% din populația lumii. Deși fluxuri migratorii importante întâlnim într-un număr relativ moderat de state ale lumii “nici o țară din lume nu rămâne în afara fluxurilor migratorii internaționale". Acestea sunt fie țară de origine, fie țară de tranzit sau de destinație pentru migranți, ori dețin toate cele trei atribute simultan. Asemeni fluxurilor financiare, comerciale ori de informații sau idei, creșterea proporției persoanelor ce traversează frontierele naționale se numără între cei mai semnificativi indicatori de măsurare a intensitații procesului de globalizare”.
Globalizarea și internaționalizarea piețelor determină noi comportamente migratorii, o fluiditate sporită a deplasărilor teritoriale, fenomenele migratorii temporare având o semnificație aparte. Schimburile de populație inter-țări, joaca un rol tot mai important, definit în principal pe două paliere : al transferurile interculturale dintre state și al impactului politic al fluxurilor migratorii atât asupra statelor de origine cât mai ales asupra celor primitoare. In fapt, treptat, fenomenul migrației, dintr-un obiectiv de studiu secundar sau rezidual a devenit unul principal, intensificându-se eforturile pentru evidențierea diferitelor sale aspecte în mod sistematic și sistemic.
În acest context se impun următoarele precizări :
– construcția Europei de mâine nu se poate realiza fără a obține un consens în ceea ce privește migrația internațională, fără a elabora o politică migratorie comună. Cunoașterea fluxurilor migratorii efective, a atributelor și dinamicii acestora, permite definirea și a ajustarea echilibrelor în mediul economic și social. Migrația nu (mai) poate fi apreciată ca un fenomen instantaneu, imprevizibil, circulația persoanelor având determinări multiple, istorice, comportamentale, economico-sociale etc.
– noua economie, TIC, mijloacele moderne și tot mai rapide de transport, libera circulație a persoanelor pe regiuni/teritorii intinse (teritoriul țărilor membre UE), fac ca noțiunea de „spațiu” să nu mai aibă o relevanță atât de mare în prezent. Emigrația nu mai este importantă prin libertatea de a trăi și munci într-un alt loc, ci reprezintă doar o variantă/opțiune de schimbare temporară/permanentă a reședinței. Mai mult munca în străinătate poate să presupună sau nu deplasarea persoanei la locul de muncă.
– presiunea fluxurilor migratorii către spațiul UE, deși importantă pe termen mediu, nu va atinge cote alarmante. Obiectivul fixat de CE la Lisabona în martie 2000, potrivit căruia “… UE va deveni cea mai competitivă și dinamică economie a cunoașterii din lume, capabilă de o creștere economică durabilă acompaniată de ameliorarea cantitativă și calitativă a ocupării forței de muncă și de o mai mare coeziune socială” (Décision du Conseil, 2001) schimbă, în perspectivă politica statelor membre privitoare la circulația forței de muncă. Nu este vorba de a se renunța la cuceririle de până acum, ci de schimbările pe care le va determina noua diviziune a muncii în care, probabil deplasarea spațială a indivizilor, spațiul geografic, schimbarea reședinței vor avea relevanță mai mică în raport cu dinamismul circulației ideilor, al noului tip de relații industriale, a capitalului social etc.
– în viitor migrația devine o sursă tot mai apreciată de completare a deficitului de forță de muncă din țările dezvoltate. Tările membre UE, deja afectate de îmbătrânirea demografică se orientează spre atragerea de resurse de muncă tinere bine instruite, competitive vor putea atenua efectele ce tind să devină dramatice ale îmbătrânirii demografice, să dezamorseze pe cât posibil o probabilă bombă socială.
– migrației i se asociază, într-o măsură tot mai ridicată avantaje/dezavantaje economice. Fiecare din cei afectați de fluxurile migratorii vor înregistra beneficii dar și pierderi, mărimea și intensitatea acestora fiind dependentă de calitatea fluxurilor de ieșire/intrare.
Aspectele menționate, și nu numai, schimbă perspectiva migrației. Dintr-un fenomen aleator și nedorit, devine un instrument de politică economică și socială. Aceasta presupune, o altă atitudine fată de fluxurile migratorii est-vest și sud-nord. Pe de o parte, o politică de deschidere pentru migrația est-vest cu scopul acoperirii deficitului de muncă slab calificată și, pe de altă parte, intensificarea atragerii temporare/definitive a creierelor pentru susținerea progresului prin tehnologii performante, deci prin forță de muncă cu pregătire de vârf. Pentru prima categorie, în funcție de mărimea deficitului vor exista bariere cantitative concretizate în contigentarea fluxurilor pe meserii și profesii.
Pentru a doua categorie se va intensifica competiția între statele primitoare pentru atragerea de personal care să acopere deficitul de înaltă competență, condiție pentru continuarea dezvoltării țărilor membre UE și nu numai. Insă aceste fluxuri vor fi limitate pe termen mediu și lung pe de o parte datorită proceselor accentuate de îmbătrânire demografică din țările est-europene și, pe de altă parte datorită accentuării deficitului de forță de muncă din țările de origine. Cu toate acestea, inegalitatea economică, diferențele de venit dintre națiuni, dintre diferite categorii ocupaționale își vor menține caracterul de puternică motivație a proceselor migratoare.
1.2.Migrația externă – o formă de export de capital uman
România, ca țară membră a UE prin migrația externă exportă capital uman, mai mult sau mai puțin gratuit. Costul aferent este în creștere, fiind doar parțial compensat de beneficiile potențiale economice și sociale :
– emigrația determină o pierdere finală, totală, beneficiile complementare fiind greu de estimat, se manifestă cu un anumit decalaj în timp sau nu apar deloc ;
– migrația pentru muncă poate fi considerată ca un export parțial și temporar, asociat cu beneficii potențiale relativ mai certe. Prin câștigurile individuale care se transferă în țară familiei și consumul acestora pe piața internă de bunuri și servicii se susține cererea internă și într-o anumită măsură și producția națională. Câștigurile,respectiv pierderile îi afectează deopotrivă pe toți cei implicați, însă în proporții diferite
În esență acestea constau în următoarele:
Pentru țara de origine, de plecare, indiferent de forma de migrare externă, exportul de capital uman, de forță de muncă în care s-au făcut investiții importante reprezintă o pierdere de valoare adăugată care s-ar fi putut realiza în țară, sursă pentru creșterea economică durabilă. Dar, dacă cercetăm rațiunile pentru care migrarea externă pentru muncă ia avânt, atunci concluzia se nuanțează.
Dacă cererea pieței nu susține crearea de oportunități/locuri de muncă pentru forța de muncă disponibilă, atunci acesta se orientează către zonele din afara spațiului național ceea ce alimentează exodul creierelor și al forței de muncă.
Pentru țara gazdă, de destinație, efectele sunt de regulă net favorabile. Ele se manifestă, înainte de toate, pe piața muncii prin:
– contribuția la reducerea deficitului de forță de muncă, fie în profesii de înaltă calificare, fie pentru forța de muncă strict specializată, fie cu calificare redusă sau necalificată în locuri de muncă pentru care forța de muncă autohtonă manifestă reticențe ; în orice situație costurile afrente sunt incomparabil mai reduse.
– atenuarea procesului de îmbătrânire demografică și a tensiunilor create pe piețele muncii sau la nivel bugetar (lucrătorii migranți sunt de regulă tineri, 18 – 40 ani, cu potențial de muncă ridicat);
– contribuții la creșterea producției, inclusiv a exportului țărilor de “adopție”, uneori, chiar în țările lor de origine.
– pentru lucrător și familia lui, de asemenea efectele sunt diverse; dar apreciem că soldul este pozitiv.
Cele mai semnificative câștiguri constau în: obținerea unui venit care asigură reproducția forței de muncă a lucrătorului și a familiei sale, venit pe care în țară nu l-ar fi obținut, datorită nivelului comparativ mult mai redus al salariilor în România pentru același gen de activitate; sporește capacitatea de economisire și investiții, fie în bunuri de folosință îndelungată (locuință, înzestrare electronică, mașini agricole etc.), fie pentru lansarea în afaceri pe cont propriu. Oricum prin asemenea investiții contribuie la sporirea avuției naționale și/sau la crearea unor noi locuri de muncă. In ultimii ani, valoarea totală a transferurilor bănești a crescut, transferurile de valută (inclusiv a celor care muncesc în străinătate) au depășit investițiile directe de capital străin; câștiguri în plan profesional și al culturii muncii – de cunoștințe, deprinderi, comportamente, disciplină a muncii, securitate a muncii, participare. La acesta se adaugă un spor calitativ în planul relațiilor inter-umane, spirit civic, implicare în viața comunitătii, etc.
Pierderile la nivel de individ sunt atât de natură economică, cât mai ales socială:
discriminare de tratament, comparativ cu forța de muncă autohtonă sau chiar a altor lucrători migranți; riscul de nerespectare din partea angajatorului a contractului de muncă încheiat. Cazurile de acest gen au determinat reacții, inclusiv din partea tărilor de destinație – sindicatele italiene și cele spaniole, de exemplu, s-au angajat – pe baza unui protocol semnat cu cele din România – să apere și drepturile lucrătorilor migranți proveniți din România; tensiuni în relațiile cu forța de muncă autohtonă putând ajunge uneori până la conflict; dificultăți de acomodare și ca atare eficiență redusă în muncă, ceea ce poate conduce la nemulțumiri și de o parte și de alta; o protecție socială mai redusă sau necorespunzătoare, concretizate în securitate și condiții de muncă nu totdeauna satisfăcătoare, oricum sub cele promise la interviul de selectie si angajare.
Capitolul ll
MECANISME DE INTEGRARE
2.1. Fluxuri si mecanisme specifice de migrare
2.1.1.Est – Vest
Înainte de 1989 existau două mecanisme de migrare: migrarea permanentă care avea drept principale motivații pe cele politice și pe cele etnice și migrarea temporară pentru a studia sau lucra în străinătate care se baza numai pe acorduri inter-guvernamentale ale României cu alte țări. După 1989, principalele motivații ale migrării s-au transformat din cele etnice și politice în motive de ordin economic. O consecință este faptul că migrația temporară a crescut în cifre absolute cât și ca pondere în totalul migranților.
În prezent există câteva mecanisme de migrare prin care are loc migrația la nivel internațional. Vom pune accentul pe acele mecanisme pe care le regăsim la nivel european, și anume cele prin care persoane din România migrează către restul țărilor Uniunii Europene.
1. Migrația permanentă legală
2. Migrația temporară legală:
2.1. Studenții
2.2. Lucrătorii (migrație de înlocuire)
2.3. Refugiații și azilanții
3. Migrație ilegală de tranzit
4. Migrație ilegală a celor din Europa Centrală și de Est (din România)
5. Migrație circulatorie cu ajutorul rețelelor migratorii (legală sau ilegală)
1. Migrația permanentă legală reprezintă fluxurile migratorii ce pleacă din România către terțe țări pentru a se stabili acolo prin următoarele modalități (vezi figura nr. 1):
– pe baza obținerii unor vize de emigrare în cadrul unor programe speciale de încurajare a emigrării unor persoane ce dețin calificări ce sunt deficitare în țara primitoare sau alte tipuri de programe (gen loteria vizelor). UE nu derulează astfel de programe de emigrare permanentă. Cetățenii români care emigrează permanent se îndreaptă către țările ce au astfel de politici și programe de emigrare cum ar fi Canada, Australia, Noua Zeelenadă, SUA.
– prin căsătoria cu un cetățean dintr-o țară membră UE și schimbarea locului de rezidență în țara partenerului de viață.
– posibil ca refugiat sau azilant din motive politice sau de război. În ultimii ani nu a fost cazuri. În perioada 1992-2002 au emigrat în mod legal 150.000 de persoane din România.
Figura nr. 1. Mecanismul migrației permanent
Căsătorie
Refugiați
Azilanți
Programe speciale
2. Migrația temporară legală se referă la cei ce se deplasează pe teritoriul unei țări din UE pe o perioadă delimitată de timp (de la câteva luni la câțiva ani). Aceasta îmbracă câteva forme (vezi figura nr. 2):
2.1. Pe de o parte este vorba despre studenți din Europa Centrală și de Est (România) care merg la studii în țările Uniunii Europene și care ulterior se vor întoarce (cel puțin o parte din ei) în țările lor de origine.
2.2. Pe de altă parte este vorba despre lucrători din Europa Centrală și de Est (România) care pleacă să muncească cu contracte de muncă încheiate pe baza acordurilor bilaterale dintre state. Astfel în anul 2002, prin intermediul Oficiului pentru Migrația Forței de Muncă din România au emigrat temporar pentru a munci în UE un număr total de peste 35.000 persoane. Tabelul nr. 1 prezintă țările de destinație și principalele domenii pentru care a fost recrutată forță de muncă. 2.3. Refugiați care obțin drept de stabilire temporară într-o țară gazdă din UE sau azilanții care solicită azil pe motive politice sau care se ascund în spatele unor astfel de motivații.
Tabel nr. 1. Contracte de muncă în UE prin Oficiul pentru Migrația Forței de Muncă, 2005
Sursa: http://www.omfm.ro
În perioada 1992-2002 între cele două recensământe populația României s-au diminuat cu 1,1. milioane locuitori dintre care pierderea a 600.000 de persoane este estimată a se datora emigrației externe necunoscute, și deci ilegale.
Figura nr. 2. Mecanismul migrației temporare legale în Europa
Studenți
Lucrători temporari
Azilanți,refugiați
3.Migrația ilegală de tranzit este mecanismul prin care persoane din terțe țări, dinafara Europei Centrale și de Est emigrează în aceste țări, inclusiv România cu scopul de a merge și emigra mai departe în Uniunea Europeană. Acest fenomen este relativ nou și s-a constatat că principalele sale caracteristici sunt ilegalitatea și implicarea organizațiilor criminale în trafic de persoane. Migrația de tranzit prin Europa Centrală și de Est (deci și prin România) constă într-un număr în creștere de emigranți ilegali, dintre care o parte corespund criteriilor pentru a cere azil, dar care preferă să nu facă aceste cereri în Europa Centrală și de Est din diferite motive și să tranziteze mai departe către Uniunea Europeană.
4. Migrația ilegală a celor din Europa Centrală și de Est (România) cuprinde persoanele de naționalitate română ce pleacă din România și rămân ilegal într-o țară UE – după expirarea duratei legale de ședere (de 3 luni), persoane care pleacă în calitate de turiști dar când ajung în țara de destinație desfășoară activități lucrative pe piața neagră sau persoanele care intră și rămân ilegal pe teritoriul unei țari UE. În perioada 1992-2002 între cele două recensământe populația României s-a diminuat cu 1,1. milioane locuitori dintre care pierderea a 600.000 de persoane este estimată a se datora emigrației externe necunoscute, și deci ilegale.
Figura nr. 3.Mecanismul migrației ilegale din România în U.E.
Turiști care muncesc
Turiști care rămân peste 3 luni în UE
Persoane care trec granița fraudulos
5. Migrația circulatorie cu ajutorul rețelelor migratorii. Migrația circulatorie se referă la mișcarea pendulară între țara de origine și una sau mai multe țări de destinație. Migranții merg și muncesc o perioadă în străinătate, se reîntorc în țară, stau o perioadă după care pleacă din nou să muncească în străinătate. În acest context se formează rețelele migratorii, rețele prin care cei ce doresc să migreze temporar în străinătate sunt ajutați și susținuți de migranți anteriori.
Intenția de a migra în străinătate pentru un loc de muncă este mai probabilă la persoanele din comunitățile cu o rată mare a migrației circulatorii. În zonele de unde au mai plecat și alții vor pleca mai multe persoane, acolo unde alți migranți au avut succes și se văd semnele succesului migrația va fi mai mare. În acest fel se formează rețele de migrație când migranți anteriori se adresează membrilor familiilor lor sau pritenilor și cunoștințelor pentru a munci în străinătate, ei susținându-i în procesul de migrație.
Rețele și instituțiile informale ale migrației circulatorii sunt pe de o parte răspunsul inovativ al indivizilor la disfuncționalitatea unor instituții formale precum: piața muncii, piața de capital, asigurarea produselor și a prețurilor, medierea forței de muncă cu străinătatea de către stat și de către agenții privați, iar pe de altă parte sunt răspunsul adaptiv al comunității la situații noi care intră în contradicție cu valorile tradiționale.
Comportamentul țărilor membre ale UE în cadrul procesului de negociere poate reflecta aceste diferențe. Perioadele tranzitorii de restricțonare a mobilității forței de muncă pe care Comisia Europeana a decis să le impună sunt rezultatul jocului politic în care sunt implicate o varietate de preferințe și compensări (cum ar fi cele referitoare la fondurile structurale). Cu toate acestea, unele state membre (Danemarca, Irlanda, Olanda și Suedia) probabil că vor acorda statutul de liberă circulație cetățenilor țărilor ECE imediat după aderarea la UE. Deși în cadrul procesului de negociere capitolul referitor la libera circulație a forței de muncă a fost deja deschis, o viziune comună din partea UE încă nu este articulată.
2.1.2. Vest – Est (România)
În ceea ce privește fluxurile de migrație dinspre vest spre est, dinspre țările UE spre România, s-au identificat două astfel de mecanisme:
1. Migrația legală temporară cuprinde
– lucrători care vin din țările UE pentru a desfășura o activitate lucrativă pe teritoriul României. Aceștia pot veni ca:
– întreprinzători pe cont propriu cu afaceri proprii
– angajați ai firmelor multinaționale
– angajați ai reprezentanțelor firmelor din UE în România
– turiști din UE ce vizitează România în sezoanele turistice pe perioade scurte de timp.
2. Repatrierea se referă la români care au emigrat în UE într-o perioadă de timp anterioară și-au stabilit domiciliul acolo și o parte dintre ei au dobândit între timp cetățenia țării respective și care acum doresc să se reîntoarcă și să se stabilească în România. Aceasta mai este cunoscută și ca migrație de revenire și este considerată ca având efecte pozitive asupra țării mamă, deoarece o parte dintre repatriați devin investitori sau manageri de prestigiu. Este adevărat că o altă parte a repatriaților urmăresc obținerea de profituri pe termen scurt prin derularea unor afaceri de scurtă durată sau au în vedere reconstituirea unor drepturi de proprietate.
2.2. Cadrul legislativ – instituțional privind migrația
Studiul migrației în Europa trebuie început prin analiza legislației, politicilor și instituțiilor implicate în procesul migrației din UE și a celorlalte țări de interes.
Comunitatea Europeană s-a constituit prin Tratatul de la Roma din 1957, tratat care a prevăzut cele patru libertăți fundamentale în cadrul Comunității, și anume: libera circulație a bunurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalului. Suportul legal principal pe care se bazează libera circulație a persoanelor în UE este format din:
– Articolul 14 (7a) ECT din Tratatul Comunității Europene: stabilirea pieței unice, care include și libera circulație a persoanelor.
– Articolul 18 (8a) ECT din Tratatul Comunității Europene: cetățenii Uniunii au dreptul de a circula liber și a locui pe teritoriul Statelor Membre.
– Articolul 61 (73i) și următoarele: noul Titlu IV: vize, azil, imigrație și alte politici legate de libera circulație a persoanelor.
Dreptul la liberă circulație a persoanelor cuprinde atât dreptul de a locui într-un alt stat membru cât și dreptul de a munci în acel stat, chiar dacă persoana respectivă nu este cetățean al țării respective. Semnificația dreptului de liberă circulație și a tratamentului egal este clară: se elimină orice discriminare bazată pe naționalitate în privința angajării, stabilirii salariilor și a condițiilor de muncă. Se dorește oferirea posibilității cetățenilor țărilor membre să caute de lucru într-un alt Stat Membru. Prin exercitarea acestui drept se realizează practic piața comună.
2.2.1. Legislație, politici, instituții în domeniul migrației în UE
Legislația cu influență asupra fenomenului migrației în UE este cuprinsă în capitolul 2 Libera circulație a persoanelor și Capitolul 24 Cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne. Principalele acte legislative ale fiecărui capitol sunt prezentate în anexa 2. În cadrul celor 2 capitole, tipurile de legislație ce influențează fenomenul migraționist în Europa sunt legate de legi în trei mari domenii:
a. legislație privind migrația (influență directă asupra migrației)
b. legislația privind piața forței de muncă (influență directă și indirectă asupra migrației)
c. legislația privind recunoașterea reciprocă a diplomelor și a calificărilor (influență indirectă asupra migrației).
În continuare vom analiza pe scurt cele 3 tipuri de legi în UE, despre care sunt prezentate mai multe detalii în anexa 1.
a. Legislația privind migrația
O lungă perioadă de timp dreptul de a intra și a locui pe teritoriul unui Stat Membru al UE era guvernat prin legi la nivel național elaborate de fiecare stat în parte. Se intra și se putea locui pe baza unei vize de intrare și a unei vize de ședere, vize ce se acordau de fiecare stat în parte. Numai după mai 1999, când Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare, UE a primit competențele necesare pentru a formula politici comune la nivelul Uniunii Europene privind migrația și azilul. În consecință în octombrie 1999 la Consiliul European desfășurat la Tampere în Finlanda, statele membre UE au decis formularea unei politici comune privind migrația și azilul care trebuie să între în vigoare în cel mult 5 ani de la promulgarea Tratatului de la Amsterdam, deci cel târziu în 2004. Domeniile avute în vedere pentru formularea acelei politici comunitare unice privind migrația care devin responsabilitatea UE, includ aspecte precum: libera circulație a persoanelor, controlul la frontierele externe și acordarea vizelor, azilul, imigrația și apărarea drepturilor persoanelor cu terțe naționalități și cooperarea judiciară pe probleme civile. O politică comună în domeniul migrației (mai ales al imigrației către UE) și a azilului are în vedere adoptarea unei poziții comune a statelor membre UE cererilor de azil venite din partea unor persoane din terțe țări, cât și controlul traficului ilegal de persoane. Anexa 1. prezintă mai multe detalii privind acest aspect.
b. Legislația privind piața forței de muncă în UE
Legislația și reglementările în domeniul forței de muncă ne interesează în contextul subiectului migrației sub două aspecte: primul ar fi cel al recrutării de forță de muncă dinafara UE și al doilea ar fi cel al modului în care legislația privind forța de muncă în UE poate influența fluxurile migratorii est-vest odată ce țările candidate din Centrul și Estul Europei vor deveni membre ale UE.
O schimbare importantă ce a avut loc în ultimii ani în politica privind migrația în UE este aceea că se vorbește tot mai mult de adoptarea unei noi abordări a migrației forței de muncă în Europa. După aproape 30 de ani de politici restrictive de imigrație și de azil, guvernele statelor din UE au început să vorbească din nou (după încetarea recrutării de forță de muncă din străinătate la mijlocul anilor 1970) de beneficiile forței de muncă din migrație și să ia noi măsuri privind migrația forței de muncă. Schimbarea de politică la nivel de UE în domeniul migrației forței de muncă este reflectată și de Comunicarea Comisiei din iunie 2003 cu privire la Imigrație, Integrare și Muncă. Comunicarea analizează rolul imigrației în contextul schimbărilor demografice și sugerează modalități de a promova integrarea imigranților în țările gazdă din UE. Vezi caseta nr. 1.
Datorită declinului demografic pe de o parte și a deficitului de calificări pe de altă parte, lipsa de forță de muncă a început să fie evidentă la nivel de UE. Se preconizează că efectele acestor fenomene vor deveni acute și vizibile undeva între 2010-2030. Recrutarea de forță de muncă dinafara granițelor țărilor UE și din afara UE este modalitatea prin care se poate suplini deficitul de forță de muncă european acolo unde există. De aceea ne interesează reglemetările care au în vedere recrutarea de forță de muncă dinafara UE, care încurajează migrația de înlocuire. Migrația de înlocuire în UE vizează două mari categorii de lucrători: pe de o parte este vorba de lucrători înalt calificați în care țările UE sunt deficitare și pe de altă parte este vorba de lucrători necalificați care sunt necesari pentru a înlocui forța de muncă locală care nu dorește să preteze astfel de munci (spre exemplu, în agricultură).
Libertatea mișcării și egalitatea de tratament prin interzicerea oricăror restricții privind forța de muncă pentru cetățenii Statelor Membre care s-ar aplica și statelor din Europa Centrală și de Est odată du aderarea, generează teama prezentelor State Membre că se vor înregistra fluxuri migratorii masive de forță de muncă dinspre est spre vest, în căutarea unor salarii mai bune și a unor condiții de muncă mai bune. În consecință, de teamă unei migrații excesive a forței de muncă din est spre vest, se negociază acorduri separate privind deplasarea forței de muncă după accesul în UE cu fiecare țară candidată, cerându-se o anumită perioadă de tranziție pentru liberalizarea circulației forței de muncă. Perioada de tranziție va fi cuprinsă între 2-5 ani în mod obișnuit și nu poate depăși 7 ani sub nici o formă.
c. Legislația privind recunoașterea reciprocă a diplomelor și a calificărilor
În vederea asigurării liberei circulații a persoanelor și a lucrătorilor, este necesară recunoașterea diplomelor și a calificărilor profesionale. Cele mai importante reglementări în acest sens la nivel de UE sunt un grup de directive care creează premisele unui Sistem General de recunoștere a diplomelor și calificărilor și a unui alt grup de directive ce reglementează recunoașterea calificărilor în diferite profesii. Cele 4 directive ce reglementează acest domeniu sunt următoarele: Directiva 89/48/CEE, Directiva 92/51/CEE, Directiva 1999/42/CE și Directiva 2001/19/CE.
La nivelul UE, de-a lungul timpului au existat dificultăți la transpunerea acestor directive în legislația națională. Spre exemplu, Grecia, Belgia, Marea Britanie, Portugalia, Irlanda și Spania au întârziat transpunerea Directivei din 1992 în legislația națională, întâmpinând probleme în profesiile legate de sănătate, cele din domeniul turismului, din domeniul sportului și a serviciului public. De aceea se are în vedere elaborarea unei noi directive (a cincea directivă) care se dorește a rămâne unica directivă în acest domeniu și prin care să se simplifice acquis-ul stabilit prin directivele precedente. Se are în vedere aplicarea principiului de recunoaștere automată a diplomelor și de recunoaștere a diplomelor pe baza coordonării unor condiții minime de pregătire. Pentru a ușura procesele de recunoaștere a diplomelor au fost constituite la nivelul UE două rețele de informare: ENIC (Rețeaua Europeană a Centrelor de Informare) și NARIC (Rețeaua Centrelor de Informare pentru Recunoaștere Academică).
2.2.2. Legislație, politici, instituții în domeniul migrației în România
Primele inițiative pentru crearea unui nou cadru legislativ în domeniul migrației au avut loc în România la începutul anilor 1990. Ulterior, odată cu cererea României de a adera la Uniunea Europeană, această activitate s-a intensificat astfel încât în ultimii 3 ani au fost adoptate multe legi și acte normative menite să asigure adoptarea acquisului comunitar european. De remarcat este faptul că legislația în domeniul migrării a fost îmbunătățită de-a lungul anilor prin completări și republicări, tocmai în vederea adoptării acquis-ului comunitar în domeniu. Vezi caseta nr. 2.
Principalele două capitole de negociere cu UE care cuprind legislație ce influențează migrația sunt capitolul 2 Libera circulație a persoanelor și capitolul 24 Cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor interne. Pentru cea mai mare parte a directivelor din cadrul celor două capitole de negocieri România a început să adopte legislația corespunzătoare.
Astfel, România a acceptat în întregime acquis-ul comunitar al capitolului 2 al Acordului de Asociere „Libera circulație a persoanelor” în decembrie 2000 fără să solicite nici o perioadă de tranziție sau derogare, declarând că va fi în măsură să aplice până la data aderării acest acquis. Se consideră că aparatul legsilativ-instituțional al migrației externe în România este în linii mari elaborat.
Astfel s-au înregistrat progrese remarcabile în legislația românească în ceea ce privește regimul străinilor în România, regimul refugiaților și protecția lor socială și prevenirea și combaterea traficului de persoane. Pe piața forței de muncă a fost reglementată acordarea permiselor de muncă. Astfel conform principiului liberei circulații persoanlele cetățeni UE și membrii familiilor lor pot lucra pe teritoriu României fără a obține permise de muncă spre deosebire de celelalte categorii de străini.
În raportul 2003 privind progresul României în vederea procesului de aderare la UE, s-a apreciat că România a făcut pași suplimentari în adaptarea legislației sale la acquis-ul comunitar în privința liberei circulații a persoanelor și lucrătorilor.
Astfel, s-a apreciat în mod pozitiv faptul că:
– de la începutul anului 2003, cetățenii UE și familiile lor nu mai au nevoie de permise de muncă pentru a se angaja în România, că prin lege se asigură un tratament egal cu al cetățenilor români în privința activității sindicale
– a fost amendată Constituția Rmâniei în octombrie 2003 astfel încât conform acesteia cetățenii UE au dreptul să participe la alegerile locale și alegerile pentru Parlamentul Europei.
În același timp au fost punctate și aspectele unde progresul a fost mai mic în domeniul liberei circulații a persoanelor și lucrătorilor:
– se apreciază că există încă o discriminare între cetățenii UE și cei români prin faptul că acestora li se acordă prioritate la angajare
– în privința recunoașterii reciproce a calificărilor profesionale, a fost apreciat că România se află cu pregătirile într-o fază incipientă.
În urmărirea și derularea fenomenului migraționist pot fi implicate numeroase instituții ce joacă diferite roluri. Luarea în considerare a acestora în migrația internațională relevă faptul că ele își desfășoară activitatea la diferite niveluri, așa cum este prezentat în tabelul nr. 2.
Tabelul nr. 2. Actori instituționali implicați în migrația internațională
O = origine; D= destinație
Sursa: Lăzăroiu S. (2002) „Migrația circulatorie a forței de muncă din România. Consecințe asupra integrării europene”, www.osf.ro
* OIM = Organizația Internațională a Migrației; ILO = International Labour Organization; UNCHR = United Nation High Commission for Human Rights
Organizația Internațională a Migrației este una dintre principalele organizații voluntare cu activitate în domeniul migrației la nivel mondial. Aceasta a fost creată în 1951 la inițiativa Belgiei și a Statelor Unite ale Americii. Organizația este adepta principiului că migrația umanitară și cea ordonată este în beneficiul atât al migranților cât și al societății. OIM dorește să ajute statele și indivizii în a rezolva probleme legate de migrație. Există patru mari domenii în care IOM contribuie la implementarea acestor principii:
a. Migrația Umanitară, prin care oferă ajutor în procesul migrației persoanelor aflate în situații de conflict, cum ar fi refugiații sau cei care cu toate că sunt în căutare de azil, nu îl obțin și se vor reîntoarce în țările lor de origine.
b. Migrația pentru Dezvoltare, prin intermediul unor programe de dezvoltare se furnizează statelor mână de lucru calificată ținând cont de prioritățile naționale și nevoile comunităților primitoare. OIM derulează patru tipuri de programe în acest domeniu: Programe de Transfer al Resurselor Umane Calificate, Programe de Migrație Selectivă, Programe Integrate ale Experților și Programe de Cooperare Intra-Regională.
c. Cooperarea Tehnică, prin care OIM oferă consultanță guvernelor, agențiilor interguvernamentale și organizațiilor non-guvernamentale pentru dezvoltarea și implementarea politicilor de migrație, legislației și al managementului migrației.
d. Baze de Date ale Migrației, Cercetării și Informației, activitate ce constă în colectarea de informații pe de o parte și în organizarea de seminarii, conferințe și diferite campanii de diseminare a informațiilor.
La nivel național guvernele țărilor din UE influențează fenomenul migraționist și fluxurile de intrare prin diferite politici și activități, cum ar fi acordurile bilaterale inter-guvernamentale spre exemplu.
În România principalele instituții guvernamentale implicate în derularea proceselor migratorii sunt Ministerul Administrației și Internelor, Ministerul Muncii și Solidarității Sociale și Familiei, Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul Educației și Cercetării. Principalele politici migraționiste în România sunt implementate prin intermediul a numeroase agenții în cadrul sau independente de ministerele mai sus menționate, agenții a căror activitate se coordonează cu dificultate. Spre exemplu, fenomenul emigrației și cel al imigrației sunt tratate de instituții diferite, iar în cazul în care aceeași instituție are în vedere ambele aspecte ale fenomenului migraționist, ele sunt tratate de către departamente diferite, specializate.
Ministerul Administrației și Internelor – MAI – care asigură respectarea regimului frontierei de stat al României, constituie și utilizează Sistemul Național de Evidență a Străinilor, implementează politicile României în domeniul refugiaților, organizează și coordonează activitatea de emitere și evidență generală a documentelor de identitate și de călătorie. În cadrul MAI instituții cu influență asupra fenomenului migraționist sunt: Poliția de Frontieră Română, Autoritatea pentru Străini, Departamentul Pașapoarte și Oficiul Național pentru Refugiați.
Poliția de Frontieră Română este responsabilă cu securizarea granițelor României. Aceasta urmărește îndeplinirea condițiilor cerute cetățenilor români pentru a călători în străinătate și luptă împotriva contrabandei și contrafacerilor.
Începând din luna ianuarie 2005, a fost pus în aplicare un Plan de măsuri pentru intensificarea și eficientizarea acțiunilor de combatere a migrației ilegale și a criminalității transfrontaliere. De asemenea, a fost majorat cuantumul pedepsei pentru infracțiunile privind traficul de minori, prin modificarea și completarea legislației privind prevenirea și combaterea traficului de persoane.
După evenimentele înregistrate la începutul lunii martie la frontiera franco-spaniolă, începând cu luna aprilie s-a luat măsura detașării a două echipe de polițiști de frontieră la frontierele franco-spaniolă, respectiv ungaro-austriacă. De asemenea, în urma unei largi consultări publice, a fost emis Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 820/2005, modificat ulterior prin Ordinul M.A.I. nr.900/2005, care reglementează condițiile care trebuie îndeplinite de cetățenii români la ieșirea din țară, când călătoresc în statele spațiului Schengen. Prin acest act normativ s-a urmărit descurajarea migrației ilegale, precum și a criminalității desfășurate de cetățenii români în străinătate. În urma unei analize a efectelor aplicării acestui ordin, Ministerul Administrației și Internelor are în vedere posibilitatea renunțării la o serie din condițiile impuse pentru deplasarea cetățenilor români în străinătate, pe fondul unei reduceri consistente a nivelului migrației acestora și a consecințelor sale. Atingerea unui nivel redus (doar 0,3% din numărul celor ieșiți din țară) al cetățenilor români returnați, demonstrează efectele benefice ale opririi la frontieră a cetățenilor care nu îndeplinesc condițiile legale de călătorie, precum și faptul că majoritatea cetățenilor români care au călătorit în străinătate au respectat legislația statelor vizitate.
Recentele declarații ale ambasadorului Marii Britanii la București, Quinton Quayle, care a anunțat posibilitatea ridicării în cursul acestui an a obligativității vizelor pentru cetățenii români, constituie de asemenea dovada unui progres în ceea ce privește combaterea migrației ilegale.
A fost realizat și aprobat de conducerea Ministerului Administrației și Internelor "Planul de acțiune pentru întărirea capacitații instituționale a PFR în domeniul resurselor umane", în baza căruia, se continua până la nivelul anilor 2006/2008, procesul de transformare al funcțiilor de polițiști de frontieră angajați pe bază de contract (demarat în anul 2003) și acoperirea deficitului de personal existent (de peste 22%).
Astfel, până la sfarșitul anului 2005, s-a realizat:
• ocuparea a 4.282 posturi, din care: din surse interne – 2507, iar din surse externe și din promoțiile de ofițeri și agenți – 1775;
• transformarea a 2.800 de posturi de polițiști de frontieră angajați pe bază de contract în posturi de agenți de poliție;
• reducerea cu 30% a numarului de posturi de conducere și de execuție din aparatul propriu al Inspectoratului General al Poliției de Frontieră;
• deficitul de personal care în luna iunie se cifra la 4.710 funcții neocupate reprezentând 24,45%, a scăzut la 3.467 functți, respectiv 17,27%, fiind asigurată o încadrare de 82,73% (iar la viitoarea frontieră externă a UE de 87,64%).
Din totalul posturilor vacante la sfarșitul anului, 2.740 sunt de polițiști, iar din acestea 1.581 se află pe viitoarea frontieră externă a UE (Ucraina, Republica Moldova, Uniunea Serbia si Muntenegru, Litoralul Marii Negre).
Pentru anul 2006, PFR a propus conducerii MAI încadrarea unui număr de 2.798 posturi, astfel:
– din sursă externă 1.532 politisti:
– 132 ofiteri,
– 1.400 agenti,
– din surse interne 1.266 politisti:
– 126 ofiteri, (66 absolvenți ai Ac.Pol.Al.I.Cuza și 60 din agenți)
– 1.140 agenti din PFAC.
Autoritatea pentru Străini . Pe linia prevenirii și combaterii șederii ilegale a străinilor, au fost executate 6.335 acțiuni de control la nivelul întregii țări, din care 4.325 cu forțe proprii, iar 2.010 în cooperare cu alte instituții.
Datele statistice prezentate relevă că, în perioada analizată, au fost îndepărtați din țară 5.574 cetățeni străini depistați fără forme legale, din care 4.960 au primit dispoziții de părăsire a teritoriului României, iar 614 au fost returnați.
Au fost implementați în sistemul informatic de management al străinilor urmăriți penal 2.444 străini împotriva cărora a fost începută urmărirea penală, mai mulți cu 1.030 față de anul 2004, care au comis 2.864 fapte penale.
Pe parcursul anului 2005, personalul Autorității pentru Străini a efectuat verificări și a formulat propuneri pentru soluționarea unui număr de 12.700 solicitări de viză transmise de misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României din străinătate. Totodată, unui număr de 3.375 cetățeni străini le-a fost aprobată rezidența permanentă în România, iar în cazul a 43.328 cetățeni străini s-a acordat sau prelungit dreptul de ședere temporară în România, în scopurile prevăzute de lege.
Totodată, pe linia adaptării legislației la acquis-ul comunitar, a fost adoptată Legea nr. 306/2005 privind aprobarea OUG nr. 113/2005 pentru modificarea și completarea OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România.
Ministerul Administrației și Internelor a acționat în direcția eliminării deficitului de personal din cadrul Autorității pentru Străini și asigurării unor spații corespunzătoare pentru desfășurarea activității instituției. Măsurile în acest scop vor continua și pe parcursul acestui an.
Departamentul Pașapoarte este responsabil cu emiterea de pașapoarte pentru cetățenii români, cu monitorizarea returnărilor voluntare și forțate ale românilor din străinătate cât și cu monitorizarea sancțiunilor aplicate cetățenilor români care au comis fapte ilegale pe teritoriul unui stat străin. Departamentul conlucrează strâns cu Poliția de Frontieră.
Oficiul Național pentru Refugiați . Pentru buna funcționare a sistemului de azil în România, a fost intensificată colaborarea între instituțiile responsabile în domeniu, prin operaționalizarea consiliului de pregătire în domeniul azilului și aprobarea la nivelul Ministerului Administrației și Internelor a formei finale a masterplanului pentru implementarea sistemului EURODAC în România. Totodată, a fost tipărit Ghidul privind integrarea refugiaților în societatea românească – ghid adresat funcționarilor publici. Proiectul noii legi a azilului a fost aprobat în ședința Guvernului din 3 noiembrie și înaintat Parlamentului în vederea aprobării. A fost operaționalizat Centrul de pregătire în domeniul azilului. Oficiul Național pentru Refugiați a angajat și pregătit personal pentru Biroul Dublin, Centrele de cazare și proceduri de la Galați și Timișoara și Centrele de cazare din București. În luna decembrie a avut loc deschiderea Centrului de cazare și proceduri de la Rădăuți, iar Centrul de cazare și proceduri Maramureș a fost realizat în proporție de 80%.
Au fost înregistrate aproape 600 de cereri ale solicitanților statutului de refugiat, din care 107 cereri depuse pentru o nouă procedură de azil. Numărul hotărârilor emise de Oficiul Național pentru Refugiați în 2005 a fost de 631.
În cele patru centre, s-au desfășurat activități specifice privind cazarea a aproape 1000 de solicitanți ai statutului de refugiat și a refugiaților recunoscuți cu nevoi speciale, din care 439 de refugiați uzbeci, sub mandat ONU, primiți la solicitarea Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați.
Oficiul pentru Migrația Forței de Muncă s-a format în anul 2002 prin transformarea Oficiul Național pentru Recrutarea și Plasarea Forței de Muncă în Străinătate –ONRPFMS. Aceasta este o instituție publică, care are competențe atât în domeniul imigrației (spre exemplu, acordarea de permise de muncă pentru cetățenii străini care doresc un loc de muncă în România, atestarea și recunoașterea diplomelor de calificare pentru cetățenii străini care doresc să desfășoare activitate autorizată în România), cât și în domeniul emigrației (prin recrutarea și plasarea forței de muncă din România în străinătate prin contractele de muncă temporare; protecția cetățenilor români care lucrează în străinătate).
Agenția Națională a Forței de Muncă are filiale la nivel de județe și este responsabilă cu autorizarea și monitorizarea permanentă a firmelor private care desfășoară activități de mediere a forței de muncă din România pentru străinătate.
Departamentul pentru Acorduri Bilaterale și Afaceri Externe este responsabil cu negocierea și semnarea convențiilor între țări în privința schimbului de forță de muncă. Aceste acorduri sunt contrasemnate de Ministerul Afacerilor Externe și devin aplicabile după ce sunt ratificate în Parlament. Principala preocupare a autorităților române la negocierea de astfel de contracte este de a asigura pe cât posibil condiții egale de muncă pentru migranții români cu lucrătorii din țara respectivă.
Ministerul Afacerilor Externe este implicat în reglementarea și implementarea politicilor privind migrația prin intermediul Departamentului Relațiilor Consulare și Departamentului Românilor aflați în Străinătate.
Departamentul Relațiilor Consulare este responsabil cu protectia și ajutorarea cetățenilor români și a companiilor românești din străinătate.Birourile consulare în străinătate sunt de asemenea prim punct de contact pentru investitorii străini ce doresc să investească în România și pentru firmele ce caută forță de muncă în România.
Departamentul Românilor aflați în Străinătate este responsabil cu menținerea și consolidarea românilor aflați înafara granițelor țării. Diaspora este formată din două categorii de români care trăiesc în străinătate: cei ce au plecat din România pentru a trăi în străinătate și vorbitorii de limbă română care forțați de evenimente istorice trăiesc înafara granițelor țării pe teritoriile altor state. Acest departament este preocupat în mod special în a ajuta această a doua categorie de persoane vorbitoare de limbă romănă ce trăiesc înafara granițelor țării (Moldova, Ungaria, Bulgaria, Serbia, Ucraina) să-și păstreze identitatea culturală și dacă este cazul le sprijină să le fie recunoscute drepturile lor în calitate de minoritate în țara respectivă.
Ministerul Educației și Cercetării – MEC – care ține evidența românilor care studiază în străinătate și a străinilor care studiază în România.
Capitolul lll
Dimensiunea socio-culturală a fenomenului migraționist actual în România
Experiența internațională în urmărirea, administrarea fenomenului migraționist demonstrează împletirea strânsă a dimensiunii legislativ-instituționale cu cea socio-culturală. Elaborarea și adoptarea legilor, crearea instituțiilor, stabilirea strategiilor și politicilor corespunzătoare reprezintă componente majore ale acestui proces, dar succesul lor nu poate fi separat de modul în care actorii implicați – administrația de stat, organizațiile non-guvernamentale, mass-media, comunitățile, indivizii – răspund așa-numitelor “provocări comportamentale”, legate de participare, comunicare, mentalități, atitudini. Înțelegerea acestora necesită raportarea la fațetele multiple ale migrației, astfel încât să se ofere răspunsuri la o serie de întrebări esențiale: cum sunt percepute fluxurile migratorii – emigrația, imigrația în România și în țara de destinație/origine, cum se realizează integrarea migranților, care este atitudinea față de migrația de reveniere, în particular în cazul unor categorii speciale etc.
3.1.Profilul migrantului
Din perspectiva migrației ca fenomen social ce afectează direct o parte semnificativă a populației și are implicații complexe asupra întregii societăți, este important de cunoscut și evidențiat profilul migrantului – al emigrantului din România precum și al imigrantului în țara noastră. Aceasta face posibilă orientarea corectă a măsurilor de administrare a fenomenului migraționist și implicit de asistență oferită migranților.
În cadrul tendinței naționale dominante – emigrația pentru muncă, categoria cea mai reprezentativă o constituie în prezent bărbații tineri (18-35 ani), cu nivel mediu de pregătire, lucrători calificați din marile orașe și din capitala țarii, București.
Nu trebuie însă neglijat nici potențialul de emigrație al satelor, în legătură cu care Dumitru Sandu propune metafora „rețelei hidrografice” (izvorul migrației este comunitatea) și trecerea de la abordările factoriale la cele structurale, tipologice, identificând tipuri de sate în funcție de profilul cultural dominant și experiența de migrație circulatorie internațională. Pe baza studiior întreprinse se ajunge la concluzia potrivit căreia: comunitățile cu experiență maximă de migrație temporară în străinătate sunt specifice satelor cu pondere mare de maghiari; comunitățile cu nivel mediu de experiență migratorie sunt specifice satelor de imigrare (cu populație sosită din alte localități ale țării); comunitățile în fază incipientă a procesului de migrație circulatorie externă sunt prezente în special în satele moderne, cu stoc mare de educație; comunitățile fără experiență de migrație sunt specifice satelor tradiționale, cu stoc de educație redus și cu grad mare de izolare.
Au fost formulate de asemenea o serie de ipoteze privind fluxurile selective de migrație, potrivit cărora grupurile minoritare etnice sau religioase prezintă un grad de mobilitate mai ridicat decât populația majoritară română de religie ortodoxă. S-a demonstrat astfel rolul rețelelor etnice, religioase în primele faze ale migrației circulatorii, oferindu-se, ca exemple relevante, modelele de migrație către Germania, Ungaria sau suportul tradițional din partea țărilor-gazdă pentru anumite categorii religoase (cum ar fi populația neoprotestantă).
În procesul migrației circulatorii s-au conturat și anumite modele, cazuri specifice diferitelor țări de destinație, cum sunt cazurile german, francez sau italian. Ele reliefează situații aparte ce trebuie luate în considerare, situații de multe ori diferite de figurile clasice ale migranților care circulă (întreprinzători, muncitori recrutați prin OMFM, studenți, stagiari ș.a.).
Exemplul german: pune în evidență rolul invitațiilor din partea germanilor originari din România pentru „instalarea în mobilitate” a zeci de mii de personae fără alte mijloace de a circula în Spațiul Schengen.
Exemplul francez: supune atenției un tip specific de migrant, a cărui integrare socială inedită (în stradă) se bazează pe diferitele sisteme de colectare (comerț cu haine uzate, cu obiecte casnice aruncate în stradă sau colectare directă de bani prin cerșetorie, vânzarea ziarelor în stradă, revânzarea biletelor de metrou, spălatul parbrizelor, cântatul în metrou, pe stradă etc.). Potrivit studiului, acest tip de migrant combină marginalitatea, circulația și o coprezență foarte activă în cele două țări.
Exemplul italian: se referă la strategia curentă a românilor de a intra pe teritoriul italian și a găsi o slujbă fără îndeplinirea formalităților prealabile, urmând să încerce reglementarea ulterioară a situației. Se constată existența în permanență a unui grup de migranți clandestini ce caută o slujbă și un alt grup de migranți clandestini care au o slujbă și urmăresc să intre în legalitate (de multe ori mai mulți migranți împart aceeași slujbă, pe subperioade). O altă caracteristică a cazului italian constă în ponderea ridicată a femeilor (circa 50%) în contingentul de lucrători români, cauza fiind, pe lângă regruparea familială, cererea mare manifestată pe piața informală a locurilor de muncă domestice. Numărul mare de slujbe ocupate de femeile din România (aprox. 30 000) subliniază importanța rețelelor subadiacente migrației, care constituie un mecanism eficace de integrare socială și instituțională.
Chiar dacă până în prezent România se distinge în tabloul migrației internaționale ca o țară de emigrație, cu o piață a muncii puțin atrăgătoare pentru imigranți și prezentând interes mai degrabă din punctul de vedere al tranzitului către țările dezvoltate (pe scurt, „More ‘Out’ than ‘In’ at the Crossroads Between Europe and Balkans” – La răscrucile între Europa și Balcani mai mult afară decât înăuntru, cum este intitulat sugestiv un raport de țară al IOM din toamna lui 2003), este de așteptat ca, în perspectiva integrării în UE, atractivitatea României să crească și să se transforme chiar într-o țară de imigrație.
Până în prezent profilul dominant al imigrantului – refugiat, solicitant de azil, imigrant pentru muncă, studii, afaceri – este dat de preponderența bărbaților (în cazul solicitanților de azil, bărbații tineri, în vârstă de 21-30 ani). Totuși, atunci când se ia în considerare totalitatea imigranților, structura pe sexe este destul de echilibrată. Aceasta se datorează într-o măsură însemnată migrației pentru afaceri: îndată ce afacerea devine stabilă, întreprinzătorii (în special cei de origine turcă, chineză) procedează la reunirea familiei, ceea ce adaugă un număr suplimentar de femei categoriei generale a imigranților. În particular, pentru imigranții din Republica Moldova distribuția pe sexe este mai echilibrată în raport cu situația generală, fapt determinat de prezența importantă a femeilor din această țară în activitățile agricole din România.
3.2. Aspecte ale integrării în societatea țării gazdă
Profilul dominant al migrantului – emigrant/imigrant din/în România – induce o serie de aspecte specifice privind integrarea în societatea țării gazdă.
În termeni generali, pentru imigrant integrarea constă în cunoașterea limbii țării gazdă (citit, scris), accesul la sistemul de educație și piața muncii din țara respectivă, posibilitățile de creștere a mobilității profesionale prin ridicarea nivelului de educație și a calificării profesionale, egalitatea în fața legii, libertatea culturală și religioasă, respectul față de legile și tradițiile țării în care trăiesc. În același timp, pentru societatea gazdă integrarea migranților presupune toleranță și deschidere, acordul de a primi imigranți, înțelegerea avantajelor și provocărilor societăților multiculturale, oferirea unui acces neîngrădit la informațiile privind avantajele integrării, toleranței și dialogului intercultural, respectarea și înțelegerea condiției, tradițiilor și culturii imigranților, respectul față de drepturile imigranților.
În situația României, având în vedere lipsa de experiență anterioară în domeniu, numărul încă mic de imigranți, refugiați și posibilitățile financiare limitate, se constată că serviciile și asistența privind integrarea nu sunt întrutotul satisfăcătoare, în pofida eforturilor întreprinse în ultimii ani pentru alinierea la standardele internaționale.
Prin intermediul Oficiului Național pentru Refugiați (ONR) din cadrul Ministerului Administrației și Internelor statul român derulează programe de consiliere privind oportunitățile de locuri de muncă și organizează cursuri de limba română și cursuri de calificare profesională. În continuare se impune cu prioritate abordarea prospectivă a posibilităților de integrare pe piața muncii precum și asigurarea accesului refugiaților la îndemnizații pentru securitatea socială, restricționate în prezent din lipsa documentelor de identitate.
Un sprijin important pentru primire și integrare este oferit de UNHCR prin finanțarea activității Consiliului Național Român pentru Refugiați și a Forumului Român pentru Refugiați și Migranți, organizații non-guvernamentale angajate cu rezultate notabile în administrarea centrelor de primire a refugiaților și solicitanților de azil (împreună cu ONR), în serviciile de consiliere juridică, în programele de instruire și integrare, calificare, învățare a limbii române, asistență medicală etc. Cele mai bune practici identificate în domeniu se referă la activitățile de furnizare de asistență materială și educațională, dar și la activitățile legate de suportul psiho-social: comunicarea cu persoanele asistate, sprijinul moral, emoțional, orientarea culturală ș.a.
În unele cazuri comunitățile de imigranți pentru muncă și afaceri și-au constituit propriile lor asociații (Asociația Oamenilor de Afaceri Turci, Federația Oamenilor de Afaceri Chinezi) și se implică în organizarea de școli, servicii speciale, editarea de ziare, activități culturale pentru păstrarea identității (în acest sens imigranții chinezi se dovedesc a fi deosebit de activi).
Integrarea imigranților presupune de asemenea și adoptarea unei atitudini deschise, tolerante de către societatea românească, opuse discriminării, xenofobiei și altor forme de respingere a migranților. Organizațiile preocupate de drepturile refugiaților sesizează de multe ori o respingere subtilă a străinilor nu numai de către oamenii obișnuiți dar și de funcționarii ce se ocupă de problemele solicitanților de azil și ale refugiaților. Ele au constatat situații în care nu se face distincția între un refugiat, imigrant sau traficant, între migranții din motive economice și cei obligați să emigreze ca urmare a unor evenimente dramatice sau persecuții în propria țară.
O problemă specială este cea a grupurilor vulnerabile, în special a minorilor neînsoțiți, pentru care se impune reconsiderarea practicilor de intervievare la primire și instruirea adecvată a funcționarilor, practicile greșite putând produce puternice traume psihice. Se recomandă totodată ca, pe lângă ONR – singura instituție guvernamentală implicată în gestionarea problemelor minorilor neînsoțiți, cu o activitate ce vizează în special problemele juridice și administrative – la acțiunile în folosul acestei categorii să participe și alte instituții (Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei), astfel încât să se dea răspuns și altor laturi ale asistenței, precum educația, integrarea. În legătură cu decizia de repatriere Consiliul Național Român pentru Refugiați indică necesitatea includerii în Legea privind străinii a prevalenței interesului copilului.
În ceea ce privește poziția opiniei publice față de imigranții stabiliți în România, chiar dacă nu există date care să o reflecte direct, se pot formula unele aprecieri indirecte, cum ar fi cele rezultate din Barometrul Opiniei Publice organizat de Fundația pentru o societate deschisă din octombrie 2002, care a studiat, între altele, toleranța față de minoritățile etnice și religioase. S-a remarcat astfel faptul că populația din mediul urban, cu un nivel mai ridicat de educație, este mai tolerantă și că, în general, persoanele care au avut contacte cu grupurile minoritare sunt mai tolerante decât cele care trăiesc în medii culturale omogene. Se apreciază că imigranții se vor integra mai bine în mediul urban (datele indică deja că 90% dintre străini s-au stabilit în centre urbane), în special în București și în zonele de Vest și Sud-Est (cu deschidere la Marea Neagră), decât în mediul rural și în zonele de Sud și Est ale României. S-au conturat așadar zone specifice de toleranță, asupra cărora se așteaptă să se orienteze fluxurile de imigrație în anii următori, în timp ce accesul la alte medii, zone este posibil să fie restricționat prin intoleranță.
Pe lângă integrarea imigranților, o provocare cu semnificații multiple pentru societatea românească o reprezintă reintegrarea românilor ce revin în țară după o experiență de migrație externă, cu accent pe anumite categorii speciale, cum sunt studenții români care au urmat cursurile unor universități din străinătate, rromii, persoanele ca au constituit obiectul traficului de ființe umane (TFU), minorii români neînsoțiți, repatriații ș.a.
În pofida rolului pozitiv important pe care îl pot avea în societatea românescă, studenții ce se întorc în țară după ce s-au pregătit la universități din străinătate întâmpină multe dificultăți în procesul de reintegrare, de la șocul cultural resimțit după contactul și viața în societăți cu alte standarde economice și sociale până la problemele cu recunoașterea diplomelor și a procedurilor complicate (ex: cerințele pentru recunoașterea titlului de doctor obținut în străinătate – în unele cazuri chiar repetarea studiilor) și cu lipsa de atractivitate a locurilor de muncă în termenii salariilor și condițiilor de lucru oferite de angajatori. În consecință se impun măsuri care să asigure un tratament corespunzător, bazat pe programe serioase de reintegrare și stimulente pentru revenirea în țară, astfel încât să se limiteze cât mai mult posibil fenomenele de brain drain, youth drain – migrația creerelor și migrația tinereții.
Într-un alt registru, întoarcerea rromilor creează probleme serioase privind riscul excluderii sociale, în condițiile în care comportamentul, stilul de viață al acestora fac dificilă asimilarea iar societatea nu și-a creat încă structuri puternice, proceduri adecvate de reintegrare, absolut necesare ținând seama că majoritatea repatriaților sunt persoane care au desfăsurat în străinătate activități ilegale sau la limita legii.
Un caz aparte este cel al al reintegrării persoanelor ce au fost supuse traficului de ființe umane, o pondere importantă deținând-o femeile tinere. Cele mai multe dintre ele au devenit victime ale traficului cu carne vie în urma unor demersuri greșit conduse de a găsi o slujbă decentă într-o țară străină (migrație circulatorie întreruptă). Un sondaj CURS organizat pe un eșantion reprezentativ pentru România în 2005 arăta că 3-4% din populația feminină în vârstă de 15-25 ani este supusă unui risc mediu privind traficul, în timp ce 4-9% din populația feminină din aceeași categorie este supusă unui risc ridicat. Profilul dominant este dat de fetele din mediul urban, cu domiciliul în zonele sărace, abuzate în familie, cu un nivel de pregătire redus.
Fenomenul nu este însă cunoscut la nivelul societății românești în esența sa, în adevărata sa lumină, percepția fiind afectată de grave stereotipuri. Cel mai adesea tinerele în cauză sunt condamnate moral de către societate, care pune semnul egalității între trafic și prostituție, aceasta făcând repatrierea și reintegrarea deosebit de dificile.
Aspectul cel mai sensibil până la începerea reintegrării propriu-zise îl reprezintă aplicarea unei scheme de consiliere psihologică pentru tratarea așa-numitei PTSD (Post Traumatic Stress Disorder – dezordinea stresului post-traumatic). S-a constatat că abia după ce victimele traficului ajung într-un mediu primitor, unde sunt tratate cu respect și li se oferă diferite servicii de asistență, crește semnificativ deschiderea și dorința lor de a primi informații și de a participa la activitățile de reintegrare. Cum foarte puține dintre ele au avut vreodată acces la suport social sau psihologic este esențial să se aplice o abordare graduală, atentă în inițierea ședințelor de consiliere, astfel încât să se asigure deschiderea și acceptarea de către victimă a planurilor de suport pe termen mediu și lung.
Fară a fi ultima ca importanță, problema repatrierii și reintegrării minorilor români neînsoțiți se află de asemenea în atenția autorităților române, care au pus la punct practici și proceduri de repatriere diferențiate pe categoriile speciale de copii neînsoțiți: copii neînsoțiți victime ale traficului de persoane, copii născuți pe teritoriul altui stat și abandonați în maternitate, copii returnați în baza acordurilor de readmisie, copii repatriați în baza unor înțelegeri bilaterale. Ulterior, pentru asistența specială și protecția copilului au fost elaborate și aplicate programe bazate pe cooperarea dintre Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Administrației și Internelor, cu participarea organizației non-guvernamentale „Salvați copiii” și asistență din partea IOM. În cadrul abordării strategice a problematicii TFU, bazate pe experiența extrem de bogată pe toate continentele, IOM include, ca una dintre dimensiunile fundamentale, faptul că „programe specifice de asistență și protecție a copiilor victime ale traficului trebuie aplicate în toate regiunile lumii, ținând seama de caracteristicile culturale ale fiecărei forme de trafic și de nevoile particulare ale copiilor".
Reintegrarea românilor întorși din străinătate este susținută, alături de autoritățile române și de organizații internaționale precum UNHCR și OIM. Acestea se implică, împreună cu statul român, în furnizarea de servicii de asistență medicală și psihologică, în programe de consiliere privind oportunitățile de locuri de muncă și organizarea de cursuri de calificare. De exemplu, OIM sprijină reintegrarea românilor întorși din Franța prin asistență îngăsirea unui loc de muncă, încurajarea începerii unei afaceri și nu prin oferirea de simple ajutoare financiare. OIM – România derulează programe specifice de asistență pentru persoanele ce se întorc voluntar din străinătate. Astfel, românii întorși din Irlanda au fost ajutați cu bilete de avion și li s-a acordat asistență celor care și-au pierdut documentele de călătorie.
În ansamblu, problemele de reintegrare ale românilor ce se întorc în țară variază în funcție de nivelul de educație, calificare, statut familial, durata șederii în străinătate etc., fiind necesare programe complexe de asistență socială și psihologică, astfel încât re-emigrarea să nu se înfățișeze pentru aceștia drept unica soluție.
În fine, pe lângă integrarea/reintegrarea pe teritoriul său, România trebuie să se preocupe și de anumite aspecte ale integrării emigranților români în țările gazdă.
În general migranții români se grupează în comunități omogene, ceea ce permite păstrarea identității culturale și contribuția la diversificarea mediului socio-cultural din țara – gazdă. Dar traiul în grupuri omogene poate creea și obstacole în integrare, generate atât de comunicarea insuficientă a românilor cu membrii societății țării – gazdă cât și de rezervele acestora din urmă față de români, rezerve determinate într-o anumită măsură de o imagine devenită stereotip (comportamentul rromilor).
Rolul autorităților române este tocmai de a contribui la crearea și suținerea unei imagini corecte, obiective asupra întregii diaspora românești, care poate avea un aport valoros la îmbogățirea patrimoniului științific și cultural al țărilor – gazdă, precum și de a menține legăturile diasporei cu țara de origine. Este binecunoscut faptul că diaspora românească este, din păcate, divizată și manifestă de multe ori rețineri față de comunicarea cu autoritățile române, alimentate de suspiciunile privind manipularea diasporei în scopuri politice.
Un aspect aparte este legat de sprijinul pe care statul român trebuie și îl acordă grupurilor mari de români ce trăiesc în afara țării din motive istorice (în Republica Moldova, dar și Ucraina, Ungaria, Bulgaria, Iugoslavia), care, pe lângă ajutorul pentru păstrarea identității culturale au nevoie și de suport pe plan internațional pentru recunoașterea drepturilor lor în țările respective.
3.3.Opinia publică și mass-media
Opinia publică românească percepe fenomenul migraționist în primul rând ca o migrație pentru muncă. Astfel, Barometrul Opiniei Publice din octombrie 2003 arată că 86% din persoanele intervievate consideră că migranții obțin câștigurile bănești din muncă. Numai 7%, respectiv 5% apreciază că migranții câștigă bani din furt, respective cerșit.
51% dintre intervievați opinează că numai o parte a migranților creează o imagine defavorabilă României și 11% că migranții sunt o rușine pentru țară. La întrebarea “cine creează imaginea defavorabilă”, 68% din răspunsuri vizează rromii iar 20% grupurile în afara legii (hoți, cerșetori, prostituate). Este un caz tipic de stereotip, prin care rromii ca etnie sunt asociați cu acțiunile în afara legii, după cum și traficul cu ființe umane este asociat incorect cu prostituția.
Rezultatele de mai sus indică o percepție greșită în unele puncte a aspectelor negative ce însoțesc migrația românilor, care dovedește dificultățile opiniei publice de a face disjuncția între anumite greutăți obiective ale călătoriei în spațiul Schengen și nerespectarea legii, între grupurile cu activități ilegale și apartenența la o minoritate socială, etnică sau religioasă, ceea ce conduce la stereotipuri, atitudini de natură să alimenteze delicvența, intoleranța, xenophobia.
Această percepție ar putea fi corectată prin intervenția conjugată, în spirit obiectiv a mass-mediei, administrației, a reprezentanților societății civile.
Până în prezent nu se poate afirma că mass-media și-a adus contribuția necesară la reflectarea adecvată a fenomenului migraționist, sub toate aspectele sale și la formarea unui comportament social corect atât în ceea ce privește procesul propriu-zis al migrației cât și cel al integrării/reintegrării.
Se constată că migrația nu este prezentată, analizată în mod sistematic, în întreaga sa complexitate, accentul fiind pus mai ales pe relatarea unor fapte negative, senzaționalemai puțin pe orientarea migranților într-un univers cu numeroase componente de risc și incertitudine, pe prevenirea și combaterea delicvenței, clandestinității, a corupției în acordarea vizelor.
CAPITOLUL lV
Efectele aderării României la U.E. asupra fluxurilor de imigrare
Integrarea României în spațiul UE presupune, între altele, un spor de populație a UE cu cca 22 milioane (a doua țară ca potențial uman după Polonia), și un volum însemnat de resurse de muncă, relativ mai tinere, dar incomplet utilizate și valorificate. La acesta se adaugă o economie în plină transformare/adaptare care nu și-a definit încă pe deplin direcțiile de dezvoltare. In această perspectivă, integrarea României reprezintă o adevărată provocare iar migrația una din principalele probleme.
4.1.Migrația totală.Scurte aprecieri
La nivel mondial una din 35 de persoane este migrantă , iar fluxurile anuale totale includ 5-10 milioane persoane.
În România, proporțiile sunt mult mai reduse, dar dificil de estimat în totalitatea lor (evidențe statistice parțiale). Dacă luăm în considerare doar efectivul de intrări/imigranți-ieșiri/emigranți (definitive), în perioada 1993-2005, acesta a numărat cca 25 mii persoane anual. In evoluție, numărul emigranților scade iar cel al imigranților crește (conform graficullui următor).
Graficul nr. 1
Sursă: Statisticile INS
Rata emigrației totale (la 1000 de locuitori) se reduce de la aproape 2 persoane migrante la mia de locuitori la aproape 1 în 1999 și 0,64 în ultimul an de analiză. Se remarcă 2 etape de reducere semnificativă: prima in 1993-1995 când plecările au vizat (re)intoarcerea în zonele de origine (germani, unguri, evrei); a doua între 2004 și 2005 (și continuă) când migrația definitivă se reduce ca importantă, fiind preferată migrația temporară (această perioadă corespunde și liberalizării circulației românilor în spațiul Schengen).
4.2.Sporul migrator și dinamica populației
Nu putem să estimăm fluxurile de persoane peste granițele naționale dacă nu cunoaștem tendințele de evoluție a populației.
Evidențierea contribuției migrației la dinamica populației totale și potențialului de muncă al României se poate determina prin analiza comparativă și combinată a sporului natural și a sporului migratoriu.
Potrivit statisticilor, în perioada 1993-2005 s-au născut 2.87 milioane copii și au decedat 3,2 milioane persoane. Reducerea populației totale cu aproape 330 mii persoane a fost amplificată prin fluxurile migratorii care pe total perioadă au fost negative. Evoluțiile anuale sunt negative și în scădere pentru sporul migratoriu și oscilante și mult mai însemnate pentru sporul natural (conform graficului).
Graficul nr. 2
Prelucrare pe baza datelor INS
Mobilitatea spațială a populației, ca factor de adaptare la cerințele pieței forței de muncă, de reechilibrare a pieței muncii în plan teritorial este redusă.
Populația României (din rațiuni de tradiție-inerție dar și din considerente financiare) preferă navetismul și/sau migrația circulatorie temporară decât strămutarea reședinței.
Potrivit datelor statistice, mai puțin de o treime din populația României și-a schimbat domiciliul cel puțin o dată în viată, tendința fiind de reducere a numărului acestora. Distanța migrației prin schimbarea domiciliului este relativ redusă. Din totalul acestora, cca 48% nu au depășit granițele județului. Dacă în interiorul țării au migrat cel puțin odată în viața cca 6,7 miloane persoane, în afara țării în perioada 1994-2005 au emigrat cca 252 mii persoane, fluxurile anuale fiind în descreștere (în jur de 10 mii persoane annual). Soldul extern (emigranti-imigranti), pe întreaga perioadă este negativ (vezi graficul), de 180 mii persoane. Singura excepție o reprezintă anul 2003, când imigranții au fost mai numeroși cu 429 persoane (10350 față de 9921).
Graficul nr. 3
Sursa: Statisticile INS
Astfel, din punct de vedere a emigrației, pierderea de populație de sub 10 mii persoane anual, chiar dacă nu este „compensată” prin imigrație nu reprezintă un factor cantitativ important de influența a dimensiunilor pieței muncii naționale. Pe de altă parte, presiunea exercitată de acest volum de emigranți asupra țărilor primitoare (implicit asupra pieții muncii acestora) este redusă, determinând mai degrabă efecte pozitive de lungă durată.
Analiza comparativă a sporului natural și a celui migrator (migrație definitivă) ne permite următoarele constatări:
– populația totală se reduce mai ales pe seama dinamicii negative a sporului natural decât a celui migrator;
– pierderile cumulate pe total perioadă nu depășesc 3% din populația României de la ultimul recensământ;
– din punct de vedere calitativ, sporul migrator negativ este mai “costisitor” pentru societate decât cel natural deoarece investiția în capital uman (prin educație, etc) făcută până în momentul emigrației și potențialul de muncă aferent se transferă gratuit țării de destinație, ajustând pe termen lung creșterea economiei naționale și dezvoltarea umană durabilă.
Tabelul nr. 3. Sporul natural și sporul migratoriu în perioada 1993-2005
Sursa: date INS
Un alt aspect de natură demografică care nu trebuie ignorat atunci când se estimează costurile migrației definitive îl reprezintă emigrația populației feminine de vârstă fertilă. Pierderea de potențial uman este în cazul femeilor mai mare dacă avem în vedere faptul că, cu cât sunt mai tinere, cu atât acestea pot să aibă mai mulți copii, dar pe care îi nasc și/sau cresc în străinătate. Pe ansamblu, s-au înregistrat mai multe femei emigrante decât bărbați, dar lipsa datelor statistice privind structura pe vârste a acestora, ne permite doar o evidențiere orientativă a pierderii. Astfel, dacă din cele cca 52% femei emigrante pe întreaga perioadă doar 2/3 ar naște copii în străinătate, în medie 1,3 pe tot parcursul vieții, atunci pentru toată perioada de trnziție se poate aprecia că România a mai pierdut încă aproape 160 mii persoane.
4.3.Fluxurile de migrație care traversează România
La nivel mondial, se apreciază că în următorii 15 ani principalele fluxuri migratorii se vor canaliza pe trei mari direcții:
– migrația către Statele Unite ale Americii și Canada, provenind în principal din America Latină, America Centrală și Asia,
– migrația către Europa, în principal având ca sursă Africa de Nord, Orientul Mijlociu, Asia, fostele țări comuniste din Europa de Est și Eurasia,
– fluxuri migratorii între țările în curs de dezvoltare (de regulă, dinspre cele mai puțin dezvoltate spre cele mai avansate), care privesc regiunea Americii de Sud, Africa Subsahariană, Orientul Mijlociu, Asia și regiunea Pacificului, fostele țări comuniste.
Referitor la ultimele două canale, se poate spune că acestea vor antrena cu siguranță și România, fiind însă mult mai dificil de estimat care va fi amploarea, sensul și intensitatea acestora.
Ca țară de imigrație, România a cunoscut, de-a lungul istoriei sale, diferite afluxuri de populație străină. Aceste procese, desigur, nu au fost lipsite de momente critice (ex.valurile migratorii care au tranzitat periodic România, până spre sfârșitul erei feudale). Însă, în final, în măsura în care noii veniți nu s-au îndreptat mai departe către alte destinații, ei s-au integrat relativ ușor în mediul social și economic local, fără a da naștere la disensiuni majore și aducându-și propriul lor aport cultural la specificul național.
Ca o observație cu caracter general, în ultima jumătate a secolului XX astfel de evenimente au fost aproape inexistente, iar cele câteva excepții au fost de mică amploare, în principal ca urmare a politicii de stat restrictive, dar și a contextului internațional de la vremea respectivă. După 1990 însă, fluxurile de imigrație (re)încep să privească România ca țară de destinație. Este adevărat că, mai ales ca urmare a amplorii lor, net inferioare emigrației, acestea, cel puțin în primă fază, nu au fost de natură să stârnească îngrijorare.
Dacă în 1994 numărul de imigranți a fost de 1602 persoane, ulterior tendința a fost de creștere, cu unele fluctuații de la un an la altul. În perioada 1994-2005, cel mai mare număr de imigranți a fost înregistrat în anul 2001 (11907 persoane, cu 80,4% mai mult decât în anul anterior și de 7,4 ori peste valoarea anului 1994). În perioada 2002-2004, imigrația s-a stabilizat în jurul unei cote anuale de 10000-11000 persoane; în anul 2005 se constată o nouă reducere a numărului de imigranți (cu -36,4% comparativ cu anul anterior), până la 6582 persoane, care însă se menține la cote net superioare anului în care a debutat înregistrarea statistică a acestui fenomen (de 4,1 ori mai mare).
Structura pe sexe a imigranților a cunoscut variații însemnate de la un an la altul, pe parcursul intervalului analizat. În acest sens următoarea prezentare statistică este sugestivă:
Numărul și structura imigranților în perioada 1994-2005
Sursa: calculat pe baza statisticilor INS
Graficul nr. 4
Reprezentarea grafică a valorilor tabelare privind numărul și structura imigranților pe sex
Dacă inițial (în 1994) proporția femeilor a fost covârșitoare (63,7%,comparativ cu 36,3% cât a fost ponderea bărbaților), ulterior această caracteristică dispare, iar imigrația masculină devine și se menține majoritară în toți ceilalți ani ai intervalului 1994-2005. Cea mai redusă pondere a femeilorîn totalul imigranților s-a înregistrat în anul 1999(35,7%), când bărbații au reprezentat 64,3% din total. În general însă, se poate aprecia că structura pe sexe a imigranților a fost relativ echilibrată, pe întreaga perioadă femeile reprezentând 46,7% din total, iar bărbații 53,35%.
Noii sosiți sunt în general persoane adulte și tinere, cu potențial ridicat de integrare pe piața muncii. Ponderea celor în vârstă de peste 51 de ani în totalul imigranților nu a depășit 20% decât în anul 1995, pe întreaga perioadă 1994-2005 aceasta fiind de 15,4%. Tinerii sub 25 de ani au reprezentat între 17%-35% din totalul imigranților, ponderea lor părând a se stabiliza la 32-34% în ultimii ani. Cel mai important segment de populație imigrantă a fost reprezentat însă de persoanele cu vârsta cuprinsă între 26-50 de ani. Această categorie, care prezintă și cel mai mare interes pentru piața internă a muncii, a înregistrat ponderi de 50%-59% în total.
Cumulat, pe ansamblul intervalului 1994-2005, persoanele în vârstă de până la 50 de ani inclusiv au reprezentat 84,6% din numărul imigranților sosiți în România.
Grafiul nr. 5
Conform datelor disponibile, principalele țări de proveniență ale imigranților sunt localizate pe continentul european. Din totalul celor sosiți în anul 1994, cei mai mulți proveneau din Germania (228 persoane, respectiv 26%), Austria (121 persoane, respectiv 13,8%), Franța și SUA (câte 79-80 persoane, respectiv 9%), Moldova (62 persoane, 7,1%), Ungaria (60 persoane, 6,8%) și Israel (31 persoane, 3,5%). Imigranții din celelalte țări au reprezentat în acel an 24,7% din total.
Începând cu anul 1995, cea mai mare pondere în alimentarea imigrației din România o deține Republica Moldova, care, ulterior anului 1997, reprezintă peste 75% din total.
Cu excepția acestei țări, în prima parte a intervalului de timp avut în vedere, o greutate specifică mai însemnată (peste 10% din cei sosiți), mai întâlnim doar în cazul Germaniei, Franței și Austriei în anii 1995 și 1996, și numai în cazul Franței în anul 1997. După 1998, nu mai putem vorbi de alte țări cu contribuții semnificative la alimentarea imigrației înspre România.
Pe întreg intervalul 1994-2005, 69,2% din imigranți proveneau din Republica Moldova, 5,1% din Germania, 4,3% din Franța, între 3,1%-2,9% din SUA, Austria și Ungaria, 1,4% din Israel, iar 10,9% din alte țări.
Bucureștiul a constituit destinația predilectă a imigranților. În fiecare din anii cuprinși în perioada analizată, cel puțin 28% (1997) și maxim 53% (1999) dintre aceștia s-au îndreptat către capitală (pe ansamblul perioadei 1994-2005, peste 41% din imigranți).
Pe locul doi ca destinație favorită se situează regiunea Nord-Est, către care s-au îndreptat 18,2% din totalul imigranților sosiți în aceeași perioadă. În 2001, această regiune se situează chiar pe primul loc (36,3%), devansând Bucureștiul. Pe locul trei ca zonă de primire se situează regiunea Nord-Vest (11,04% din cei sosiți în întreg intervalul 1994-2005). Inițial, poziția secundă a fost deținută de regiunea Vest, care a reușit să atragă chiar peste un sfert din total în 1994, dar modificarea caracteristicilor imigrației (prin aceea că scade numărul și ponderea celor sosiți din țări vest-europene și crește într-o măsură și mai mare importanța imigrației din Republica Moldova) a fost principalul factor care a contribuit la coborârea ei pe penultimul loc în 2005 (5,58%). În ansamblul intervalului, ponderea acestei regiuni o situează pe poziția a patra (10,07%). Locul cinci îl deține regiunea Sud-Est, care a primit 6,71% din totalul cumulat al imigranților; ponderea sa prezintă o ușoară tendință de creștere spre sfârșitul intervalului.
Graficul nr. 6
Numărul și structura imigranților în perioada 1995-2005, pe regiuni de destinație
Sursa: Statisticile UNHCR, 2005
Numai 20 din județele țării (aproximativ jumătate) au concentrat peste 90% din totalul cumulat al imigranților perioadei 1995-2005 . După București, județul cu ponderea cea mai mare a fost Iașiul (7,7%), urmat de Timiș (4,9%) și Cluj (4,3). Ponderi între 2,9%-2% au înregistrat județele: Neamț, Suceava, Constanța, Brașov, Galați, Arad, Maramureș, Mureș și Bihor. Numai alte șapte județe au mai reprezentat, fiecare în parte, mai mult de 1% în totalul primirilor de imigranți (Bacău, Botoșani, Satu Mare, Caraș-Severin, Vaslui, Prahova, Sibiu), celelalte 22 rămase deținând ponderi nesemnificative.
Primele 20 de județe – numărul de imigranți sosiți în perioada 1995-2005
Sursa: Statisticile UNHCR, 2005
O categorie aparte de imigranți o reprezintă cei care se află sub incidența Convenției din 1951 privind statutul de refugiat. Conform datelor furnizate de Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite privind Refugiații, această categorie de persoane este cuprinsă în statisticile oficiale privitoare la România începând cu anul 1992.
Cu unele fluctuații, tendința generală a fost aceea de creștere a numărului refugiaților și, corespunzător, a celor care depun cereri de azil către statul Român, fără însă ca, până în prezent cel puțin, să poată fi vorba de înregistrarea unor cote alarmante.
În anul 2005, au fost consemnați în România un număr de 1805 refugiați, fiind depuse 2431 cereri de azil. Din acestea din urmă, numai 83 au fost soluționate favorabil în conformitate cu principiile Convenției din 1954 (doar 3,4% din total) iar altor 38 de persoane li s-a acordat dreptul de ședere pe baza unor considerente umanitare. Rata totală de soluționare favorabilă a fost, în același an, de 5%, fiind respinse 2232 cereri de azil.
Comparativ cu anii anteriori, rata simplă și cea totală de soluționare favorabilă a unor astfel de cereri a cunoscut diminuări importante (-9,9 puncte procentuale, respectiv –6,3 puncte procentuale față de anul 2000, sau –2,8 puncte procentuale, respectiv –6,4 puncte procentuale față de anul anterior).
În întregul interval de timp 1996-2005, comparativ cu grupul format din șapte țări ale Europei Centrale (Bulgaria, Cehia, Ungaria, Polonia, România, Slovacia și Slovenia), România s-a confruntat cu mai puține probleme în ce privește refugiații. Această afirmație se bazează pe următoarele observații:
– numărul cererilor de azil depuse în țara noastră a reprezentat doar 6,2% din total;
– dintre toate cererile avizate favorabil în Europa Centrală, numai 10,3% au fost emise de statul Român;
– din totalul permiselor de ședere din considerente umanitare, 9,8% au fost acordate de țara noastră;
– rata solicitărilor de azil la mia de locuitori a fost în România de doar 0,4‰ (cea mai mică), comparativ cu cea înregistrată pe ansamblul celor șapte țări din Europa Centrală (1,6‰), cu cea din Uniunea Europeană (10‰), și chiar cu cea din Australia/Noua Zeelandă sau America de Nord (5,4‰, respectiv 4,2%).
CAPITOLUL V
Efectele aderării României la U.E. asupra emigrației către statele membre ale U.E.
Emigrația reprezintă forma clasică a mișcării migratorii a populației, caracterizată prin fluxuri definitive ieșire-intrare, cu schimbarea reședinței de domiciliu. Dacă în secolele trecute reprezenta principala formă de circulație externă, în prezent și mai cu seamă în viitor pierde din intensitate, migrația temporară pentru muncă devenind predominantă.
5.1.Dimensiuni, caracteristici, efecte ale emigrației în cazul României
În România, numărul emigranților în anii 2004-2005 este apropiat de cel din 1975-1976, însă motivele emigrării și accesul la emigrație sunt diferite. Evoluția emigrației în interiorul perioadei cunoaște intensităti și direcții diferite, cu modificări spectaculoase în jurul anului 1990. Putem vorbi de o etapizare a fluxurilor de emigrație:
Înrăutătirea situației economice în anii ’80 a determinat creșterea treptată, dar modestă a numărului celor ce au plecat legal din țară. In același timp a sporit constant numărul cererilor pentru emigrare, care, de cele mai multe ori nu au fost aprobate. In paralel au devenit tot mai numeroase încercările de trecere frauduloasă a graniței în scopul emigrării.
În jurul anului 1990 fluxurile de ieșire au fost cele mai importante deoarece au inclus și persoanele care, din diferite motive și-au amânat (voit dar mai ales forțat) plecarea în străinătate. Motivația emigrației în acest an s-a centrat în special pe criterii de reîntregire a familiilor, pe apartenență etnică și religioasă.
În ultimii 16 ani, pe măsura creșterii libertății de a călători în străinătate, de a rămâne o anumită perioadă pentru muncă etc, numărul emigranților a scăzut continuu. De precizat că reducerea emigrației se asociază cu opțiunea alternativă (mai atractivă și mai facilă) pentru forme ale migrației temporare.
De menționat că aceste plecări definitive reprezintă în medie sub 2 la mie din populația României, cu o valoare maximă de peste 4 la mie în 1990. Din 1995, rata emigrației scade de la 1,13 la mie la aproape o treime, respectiv 0,44 la mie.
Pe total, în ultimele aproape 3 decenii au emigrat cca 711 mii persoane, din care 49% după 1989.
Opțiunea de a emigra a fost mai intensă în rândul femeilor, ponderea acestora fiind superioară bărbaților în cea mai mare parte a perioadei analizate (52%). Feminizarea populației emigrante s-a accentuat în perioada 2003-2004, în ultimul an femeile fiind cu peste 40% mai numeroase.
5.2.Emigrația în perioada de tranziție
Emigrația în perioada de tranziție a cunoscut o evoluție oscilantă dar cu tendință de reducere treptata a efectivelor totale. Motivele migrației au diferit, la fel și repartiția teritorială a principalelor fluxuri. In general s-a trecut de la o emigrație pe criterii etnice cu focare de concentrare atât a surselor de plecare cât și a destinațiilor, la o migrație diversificată motivational și mult mai disipată în teritoriu, cu schimbarea preferinței destinațiilor.
În funcție de criteriile menționate, principalele etape/subperioade ale emigrației pot fi următoarele:
1990-1993, etapa etnicitătii și apartenenței religioase, când plecările s-au centrat pe reintoarcerea etnicilor germani și maghiari în tările de origine ale strămoșilor mai apropiați sau îndepărtați și/sau reintregirea familiei. Fluxurile au fost din zonele cu concentrare etnică, în special din Transilvania către Germania și Ungaria pe de o parte și repatrierea evreilor, pe de altă parte. Are de asemenea loc o trezire a rețelelor religioase, atât în țările de origine cât și în cele de destinație. Este cazul neoprotestanților care stimulează astfel mobilitatea pentru români;
după 1994, etapa preponderenței migrației românilor. Criteriul etnic se alterează, pe de o parte datorită reducerii considerabile a populației etnice și pe de altă parte deoarece migrația definitivă este înlocuită cu migrația circulatorie, respectiv persoane care fac un dute-vino între România și țara „maternă”. Motivația emigrației românilor este diversificată – economică, socială, politică, dar cele mai multe plecari vizează diferența de venit și afirmarea profesională.
Graficul nr. 7
Sursă: prelucrări după statisticile INS
Fluxurile de emigrație
Sursa fluxurilor de ieșire, de emigrare a populației este mobilă, fiind influențată de motivele emigrării. Dacă la începutul perioadei de tranziției cele mai importante contingente proveneau din județele Transilvaniei cu pondere ridicată a etnicilor germani, în prezent zonele de plecare sunt mai numeroase dar intensitatea fluxurilor este mai slabă (în medie de cca 9 ori).
Ierarhia județelor de plecare după numărul persoanelor emigrante în anul 2005 ne permite următoarele aprecieri :
Bucureștiul este principala sursă de alimentare a emigrației: 17,3% din total, cu 32.1% din evrei, 18,7% din români și 3% din germani;
Brașov, Timis, Cluj și Mureș au alimentat fiecare cu cca. 6 procente emigrația totală, Suceava , Sibiu, Bihor cu câte 4 procente și Neamț, Satu Mare și Arad cu cca 3 procente, restul județelor având contribuții mai reduse;
Din total emigranți, evreii au reprezentat 0,3%, germanii 0,8% iar maghiarii aproape 6%. Zonele de plecare a etnicilor sunt: pentru evrei București, Cluj, Iași și Botoșani; pentru germani Cluj, Timiș, Arad, Brașov și Sibiu; pentru maghiari Cluj, Mureș și Harghita;
Nu există o legătură directă și intensă între numărul emigranților și rata șomajului.
Destinațiile preferate s-au schimbat și ele. Dacă în primii ani fluxurile cele mai importante erau spre Germania (în jur de jumătate), Ungaria și Austria (cca 10%), în 2004-2005 destinațiile preferate sunt SUA, Canada, Italia și Germania cu cca 15-18% fiecare.
Graficul nr. 8
În perioada 2004-2005, cei mai mulți cetațeni români care au emigrat în spațiul UE și-au stabilit domiciliul în Italia (4233 persoane) și Germania (3646). In Austria și Franța au emigrat mai puțin de 1000 de persoane, iar în Grecia și Suedia ceva mai mult de 100 (MAI, 2005).
Pe zone mari geografice se remarcă o reorientare a fluxurilor dinspre Europa de Vest (spațiul UE) la inceputul anilor ’90 spre America de Nord. In 1994-1999 peste 60% din emigranți alegeau ca destinație un stat membru UE și doar 15-17% plecau spre America. Din 2000 scade treptat ponderea celor spre Europa și crește semnificativ fluxul spre America, tendința fiind de egalizare a proporțiilor, cca 40% preferă încă spațiul UE și aproape 35% se îndreaptă către Canada și SUA .Putem astfel aprecia că tensiunea asupra țărilor europene exercitată de emigrația din România s-a redus constant până în 2003. Ușoara schimbare în 2004-2005 privind preferința celor două destinații nu poate fi apreciată (incă) ca o nouă tendință, oscilațiile anuale în special pe destinația America fiind înregistrate și in perioada 1993-1997.
5.3.Migrația externă pentru muncă. Dimensiuni și limite informative
Migrația externă pentru muncă – spre deosebire de emigrație/imigrație – are caracter temporar, durata acesteia variind în limite largi (de la câteva săptămâni/luni până la câțiva ani).
Cei implicați în mișcarea migratorie legală și/sau contigentată fac parte, de regulă, din trei mari categorii de forță de muncă:
forță de muncă de înaltă calificare, cu competențe validate în domenii de vârf ale științei și tehnologiei, ca și în unele servicii, cum sunt cele de învățământ, sănătate. Această categorie recrutată direct, adesea chiar din ultimii ani de studii sau prin organisme specializate românești sau străine – are și cele mai multe șanse de a obține contracte pe termen lung și în final de a obține dreptul de stabilire în țara gazdă. În plus, se încadrează în categoria de vârstă 25 – 40 ani, considerată cea mai creativă și productivă;
– forța de muncă cu un nivel mediu de calificare, de specializare care acoperă o gamă largă de activități și profesii, cum sunt:
– constructorii – categorie de forță de muncă cu tradiție de a-și desfășura activitatea în străinătate, bine cotată pe piețele muncii occidentale (Germania, Israel);
– personalul para medical (asistente medicale), pentru care cererea angajatorilor din diferite țări este în creștere (Italia, SUA, Canada, Elveția ș.a.);
– personal hotelier și de alimentație publică, de asemenea solicitat pe anumite piețe occidentale;
– în fine, forță de muncă necalificată sau semicalificată în activități din agricultură (în perioade de recoltare), în salubritate, construcții etc. (Spania, Portugalia, Grecia).
Există și o destul de puternică mișcare migratorie pentru muncă necontrolată, nici în țara de plecare (România) și nici în cea de primire. Evident, o bună parte a acestora lucrează temporar, pe o perioadă nedefinită, cel mai adesea fără forme legale, pe piața subterană a muncii din țările de destinație. Condițiile de muncă și viață oferite și acceptate nu sunt dintre cele mai bune, situându-se mult sub standardele oferite forței de muncă autohtone. Firmele agrează această formă de ocupare deoarece costurile salariale sunt mai reduse, aportul muncii acestor lucrători la sporirea competitivității firmei respective fiind însemnat.
Informațiile privind migrația pentru muncă din România – care în ultimii ani tinde să capete proporții, dar fără să atingă valori critice – sunt parțiale și nu permit o analiză profundă și pertinentă. Aceste informații, prin lege, intră în competența mai multor operatori pe piața forței de muncă și a operatorilor la frontieră dar reflectă, de cele mai multe ori fluxurile (numărul de ieșiri sau de contracte temporare) și nu stocul de populație migrantă (forta de muncă care pleacă repetat la muncă, pe diferite perioade și destinații). Există, deci, mai multe surse de colectare a informațiilor: unele sunt surse administrative – OMFM, MAI, Poliția de frontieră, Ministerul educației; altele sunt furnizate prin diferite sondaje, anchete de opinie. Din păcate, toate acestea au două mari carențe: sunt incomplete, nu surprind fenomenul în ansamblul său și nici în dinamica sa; chiar și cele administrative sunt de dată recentă, au practic vârsta, fie a organismului creat, fie cea a intrării în vigoare a unui act normativ și a normelor metodologice de aplicare a acestuia, nepermițând evidențierea trendurilor.
În condițiile amintite, analiza noastră se bazează doar pe informațiile furnizate de OMFM și MMSSF care, în raport cu dimensiunea reală și impactul fenomenului cercetat, au o relevanță limitată. Din punct de vedere al amplorii fenomenului, datele ultimului recensământ ne oferă o altă perspectivă (însă tot parțială). Persoanele plecate temporar la muncă în străinatate pentru mai puțin de un an nu au fost evidențiate distinct prin recensământ. MMSSF in evidențele sale are înregistrate doar câteva zeci de mii de persoane anual. Cetățenii români cu domiciliul în România plecați de peste un an din țară (la studii sau pentru muncă) au reprezentat 159426 persoane (date recensământ). Cei care „lipseau” din populația României la același recensământ din 2002 numărau cca 600 mii persoane și pot fi considerați ca migranți temporari, pentru muncă.
În același timp, de multe ori, evidențele din surse externe privind munca în străinătate a lucrătorilor din România nu corespund cu evidențele diferitelor organisme din țară.
Cu toate aceste inconveniente de estimare se apreciază că anual, numărul total al românilor plecați pentru muncă în străinătate pentru perioade de timp determinate, în țările membre UE, reprezintă 500 – 600 mii persoane. Dacă luăm în considerare și pe cei care lucrează în spațiul extracomunitar, aproximat la același nivel, atunci, pe total, mai mult de un milion de români lucrează în străinătate. Estimările sund destul de largi, dar ne evidențiază măsura, respectiv proporția forței de muncă care, temporar, lipsește de pe piața muncii naționale (cca 20% din numărul salariaților din economie). Aceste persoane, în prezent detensionează piața muncii, scăzând proporțiile șomajului pe termen scurt, creind însă doar o falsă impresie de influență pozitivă. Efectele pe termen mediu și lung sunt discutabile din punctul de vedere al sustenabilității dezvoltării economiei naționale și a dezvoltării umane.
În prezent, în România, munca în străinătate sub aspect cantitativ, calitativ, și pe destinații este reglementată prin:
– acorduri/convenții guvernamemtale bilaterale privind reglementarea și organizarea circulației forței de muncă – cu Germania (HG167/1991, HG 402/1992), Ungaria (HG412/2001), Luxemburg (OG 36/2001), Elvetia (HG 579/2000) și Spania (HG 930/2002);
– acorduri la nivel de ministere –cu Germania (HG 930/1999);
– contracte de plasament forță de muncă în străinătate prin agenții specializate pentru Italia, Franța, Canada, Marea Britanie, SUA, Grecia, Austria, Ungaria, Turcia;
– contracte directe între firme românești și firme din străinătate;
– contracte de muncă ale lucrătorilor români cu firme din străinătate sau persoane fizice (pentru activități casnice).
Pe relația cu statele membre UE, numărul de persoane pentru care se intermediază contracte de muncă și domeniile diferă de la un an la altul în funcție de cererea pieței muncii din țara de destinație. De asemenea, structura pe sexe a forței de muncă cu contracte temporare de muncă în străinătate este variabilă, în funcție de domeniul de activitate și respectiv de profesiile solicitate.
În anul 2005 au fost plasați la muncă în străinătate prin acorduri bilaterale 43189 persoane, în creștere fată de anul 2004. Principalele țări beneficiare au fost:
– Germania cu 4259 contracte de lucru în baza HG 167/1991, 297 persoane ca lucrători oaspeți și 23243 sezonieri;
– Spania, cu 15319 lucrători, din care 473 cu contracte pe 12 luni și restul sezonieri, în special în agricultură;
– Elveția, cu 59 persoane din care 49 în domeniul medical;
– Ungaria, 11 persoane pe sistemul de schimb de stagiari;
– Luxemburg, o persoană tot prin schimb de stagiari.
Principalele domenii pentru care s-au solicitat lucrători au fost: agricultura, construcțiile, alimentație publică și turism, asistență medicală și socială (asistente medicale și asistente îngrijire persoane vârstnice).
Sunt preferați în general persoane tinere, cu vârsta între 26 și 35 de ani, cu capacitate de muncă, motivate de venitul pe care pot să-l obțină, mai ușor adaptabile unor noi modele culturale, standarde de civilizație etc. Așadar, aproape jumătate din persoanele care au lucrat /lucrează în Germania în ultimii doi ani sunt cuprinși în grupa de vârstă 26 – 35 ani, sub o pătrime cei din grupele de vârstă de până la 25 ani și între 36 – 45 ani și doar 7% – 8% au peste 45 ani. În Spania, și Elveția, de departe sunt prevalente persoanele mai tinere, în vârstă de 26 – 35 ani.
O altă serie de informații statistice privind migrația pentru muncă ne este oferită prin ambasadele la București ale statelor membre ale UE. Și de acestă dată informațiile sunt parțiale și destul de sumare.
Cetățeni români care au primit viză de lucru în străinătate
Sursa: informații MMSSF
Crește, de asemenea cererea de vize pentru muncă pentru țările ce au intrat în UE la 01.05 2005, însă în prezent numărul acestora este relativ redus. În 2004 au fost acordate 213 vize pentru Cehia, 23 pentru Polonia și 31 pentru Slovacia.
Contracte de contingent s-au încheiat până în prezent cu Germania, Spania, Elveția și Luxemburg. Avantajul acestora constă în aceea că se poate cunoaște în prealabil cererea de muncă pe piețele UE, pe meserii și profesii, selecția persoanelor putându-se face din timp pe baza înregistrării în banca de date (practică destul de recentă în România, dezvoltată în ultimul an în special în relația cu Spania).
Ținând seama de perioada indelungată de aplicare, cele mai intense relații sunt stabilite cu Germania. Din 1993 (când s-a încheiat prima convenție – HG 167) și până în 2004 numărul total de persoane angajate cu contract de contingent se ridică la 155069. Numărul anual diferă deoarece este corelat cu fluctuațiile cererii pe pieța forței de muncă germane. Numai în 2003 spre exemplu, numărul total de persoane, în cadrul celor 3 convenții opraționale a fost de 27799.
Graficul nr. 9
Această variabilitate anuală destul de pronunțată nu permite o estimare corectă a fluxurilor externe pentru muncă. Incertitudinea unui angajament de muncă în străinătate îi determină pe cei care doresc să lucreze în străinătate să adopte o soluție alternativă, fie să caute de lucru pe piața muncii din România până apare posibilitatea unui contract, fie să încerce pe cont propriu să-și găsească un loc de muncă (chiar prin plecare în țara de destinație sau rămânere după expirarea contractelor anterioare). Ca tendință a ultimilor ani se observă o oscilație anuală mai redusă și o stabilizare relativă a contingentului de forță de muncă la cca 20-27 mii persoane/an.
Acordul semnat cu Spania include, pe lângă contracte sezoniere și încheierea de contracte de muncă permanente. Proporția acestei ultime categorii în total contracte a fost de cca 22% în 2004 și sub 5% în 2005. Potrivit ultimelor evoluții în relația cu Spania a crescut numărul cererilor de lucrători pentru această țară, dar numărul solicitanților români este cu mult mai mare. Munca în această țară presupune în principal locuri în agricultură, la activităti sezoniere, deci o forță de muncă slab calificată, dar pentru care se solicită experiență.
În ceea ce privește tendința spre migrație temporară a forței de muncă se impun următoarele observații: în ultimii ani în special, în cele mai multe cazuri, de regulă, oferta românească de capital uman depășește cererea angajatorului străin, preselecția, selecția și angajarea devenind din ce în ce mai severe și chiar discriminatorii; predomină cererea pentru activități care necesită forță de muncă cu calificare medie sau chiar cu calificare redusă / semicalificată, dar cu putere de muncă mare, în genere tineri și lucrători până la 40 de ani.
Libertățile oferite forței de muncă după 1990, intensificarea activității de reglementare prin acorduri bilaterale a muncii în străinătate nu au generat deplasări masive de pe piața muncii din România pe piața muncii din țările UE. Contrar avertizărilor și temerii multor oficialități din țările UE sau chiar din România “exodul, explozia” migrației pentru muncă din România către spațiul UE nu s-a produs și nici nu se poate estima o asemenea amploare a fenomenului. Specialiștii români apreciază că deși oferta de muncă în străinătate este relativ generoasă, cantitativ și calitativ, contractele ce vor fi semnate depind de situația piețelor din țările de destinație și nu de dorința lucrătorilor români. Este de așteptat ca în perioada post aderare să crească ușor numărul lucrătorilor români ce muncesc peste graniță, dar aceasta numai în măsura în care statele membre vor promova o politică de deschidere.
În concluzie, ca o caracteristică generală, tendința spre migrare a românilor este relativ scăzută, miracolul vestului și-a pierdut din strălucirea de la începutul deceniului trecut, iar semnele de recesiune care afectează în prezent țările membre ale UE și nu numai vor îngusta canalele de migrare pentru muncă spre aceste piețe ale muncii. In prezent, șansele de afirmare în străinătate le au în cea mai mare măsură tinerii cu pregătire în domenii concurențiale, motiv pentru care și proporția persoanelor migrante în segmentul de populație respectiv va fi mai ridicată.
5.4. Unele aspecte privind circulația la frontiere a cetățenilor români
Comportamentul cetățenilor români la trecerea frontirelor cunoaște o tendința pozitivă. Tot mai mulți cetățeni care se prezintă la punctele de trecere a frontierei îndeplinesc în integralitate condițiile legale, ceea ce reduce semnificativ stocul migrației ilegale.
Poliția de Frontieră a întreprins măsuri legale față de 1.578.378 persoane, cetățeni români (față de1.591.347 cazuri în 2004). Astfel, nu s-a permis ieșirea din țară a 1.571.812 de cetățeni români(față de 1.698.772 cetățeni în 2004), cel mai important dintre motive fiind acela că nu dețineau mijloace de întreținere (876.069 din cazuri, față de 1.179.426 cazuri în 2004). Alte motive au fost: nu posedau bilet de călătorie dus-întors (323.760 de cazuri, față de 79.858 cazuri în 2004), nu posedau asigurare medicală (281.264 de cazuri, față de 193.718 cazuri în 2004). Se remarcă o reducere semnificativă a numărului cetățenilor români cărora nu li s-a permis ieșirea din țară din alte motive (inclusiv cei suspecți a săvârși fapte ilegale în Spațiul Schengen), de la 221.144 persoane în 2004 la numai 32.231 în anul 2005.
De la frontierele altor state au fost înapoiați 40.222 români, față de 7.618 cetățeni în cursul anului trecut. Cei mai mulți cetățeni au fost înapoiați din Spania (30.524), Austria (5.154), Italia (985), Grecia (975), Ungaria (714).
În cadrul Poliției de Frontieră a fost creată Direcția de Combatere a Migrației Ilegale, iar Proiectul Reflex România, pentru combaterea migrației ilegale, a fost extins la nivelul tuturor celor 15 centre zonale din țară.
În cadrul misiunii de peer-review din luna decembrie, experții europeni au remarcat îmbunătățirile mecanismului de cooperare inter-instituțională în domeniul prevenirii și combaterii migrației ilegale (apreciată ca fiind impresionantă), cât și eficiența crescândă a activităților de control legate de prevenirea și combaterea șederii ilegale a străinilor. Aceiași experți au apreciat că atât controlul la intrare, cât și controlul intern și politica activă de returnare sunt conforme standardelor europene.
Raportul întocmit cu ocazia monitorizării remarcă de asemenea activitățile desfășurate în anul 2005 în domenii printre care dezvoltarea punctelor de contact, delimitarea principalelor zone de acțiune, campanii de informare, cooperare inter-agenții, acțiuni de infiltrare și activități desfășurate de echipe comune și cooperare internațională, precum și faptul că România a dezvoltat o bază de date centrală completă și coerentă, care interconectează toate agențiile statului implicate, acoperind azilul, migrația și vizele. Această bază de date este funcțională, dar necesită viitoare îmbunătățiri tehnice și de testare pentru a îndeplini cerințele internaționale.
Totuși, eforturile pentru diminuarea acestui fenomen trebuie să continue. În acest sens se impune și intervenția hotărâtă împotriva agenților (firme de transport sau turism din România, cetățeni străini, firme de transport străine, tour-operatori români și străini) care ajută românii ce ies legal din țară având ca scop declarat turismul să atingă scopul real al deplasării în Europa de Vest: munca la negru și alte acte ilegale (prostituție, cerșetorie etc.).
Pe linie operativă, analiza indicatorilor statistici indică următoarele:
• o creștere semnificativă a constatărilor pe linia infracțiunilor de migrație ilegală, calăuzire, trafic de droguri și mărfuri contrafăcute aceasta fiind determinata inclusiv de măsurile adoptate în exploatarea noilor dotări logistice achiziționate în 2005;
• o scădere a numărului cetățenilor români care au încălcat regimul juridic al frontierei de stat prin tentativa de ieșire ilegală peste frontiera verde, aspect determinat de măsurile intreprinse de Poliția de Frontieră pe această linie, precum și ca urmare a îmbunătățirii cooperării cu autoritățile de frontieră ale statelor vecine;
• o creștere de 1,6 ori a numărului cetățenilor străini depistați care au acționat la frontiera verde (determinata și de noua dotare tehnica, și de măsurile tactico-operative intreprinse);
• numărul cetățenilor români căror nu li s-a permis ieșirea din țară a scăzut ca urmare a măsurilor de informare pe plan mediatic vizând informarea cetățenilor privind condițiile legale de efectuare a călătoriilor în străinătate;
• ponderea extrem de redusă (doar 0,3% din numarul celor ieșiți din țară ) a cetățenilor români returnați, demonstrează faptul că majoritatea cetățenilor români care au călătorit în străinătate au respectat legislația statelor vizitate.
În fine este de menționat că o parte din românii depistați ca migranți ilegali au beneficiat de măsurile de reglementare a situației acestora în unele țări member UE. Datele OCDE evidențiază că în total beneficiarii românii ai măsurilor de reglementare au reprezentat cca 4% în Grecia, aproape 6% în Portugalia, cca 8% în Spania și 11% în Italia. Numărul total al beneficiarilor a oscilat între cca 7 mii persoane în Portugalia și Spania și 24 mii persoane în Italia.
Persoane din România care au beneficiat de măsurile de reglementare a situației migranților ilegali în unele țări membre UE
Sursă: Prelucrări după Trends in International Migration, SOPEMI 2005, OECD, Paris
5.5.Transferurile bănești – formă de „recuperare” parțială a pierderilor potențiale din migrația externă
Înainte de a prezenta unele informații cu privire la mărimea transferurilor bănești ale persoanelor care lucrează în străinătate, facem precizarea că și aceste informații au caracter parțial, respectiv reprezintă doar o parte a veniturilor obținute, respectiv transferurile realizate prin fluxuri bancare. O altă parte, s-ar putea chiar mai importantă ca dimensiune intră în țară pe alte canale, direct prin persoana migrantă sau membrii ai familiei care l-au vizitat, prieteni etc. Aceasta este probabil calea cea mai frecvent utilizată de migranții ilegali.
În sistemul de evidențe statistice ale BNR, fluxurile monetare sunt evidențiate fie în grupa veniturilor din muncă, dacă la inițierea transferului expeditorul specifică explicit proveniența sumelor tranferate, respectiv din prestarea unei activități bazate pe un contract de muncă, fie la categoria tranferurilor private ale persoanelor, dacă nu se menționează munca remunerată ca sursă de constituire.
Deși datele disponibile sunt destul de precare și nesistematice, putem să apreciem că în perioada de tranziție s-a inregistrat o creștere constantă a veniturilor din muncă transferate din străinătate, cu deosebire după 1995. Această tendință este susținută de intensificarea acordurilor bilaterale pentru munca în diverse tări, pe bază de contracte de muncă.
Graficul nr. 10
Sursă: statistici BNR
Transferurile declarate a proveni din munca în străinătate, și-au dublat nivelul față de anul precedent în 1999 și 2001. După acest an au oscilat în jurul a 100 milioane $ SUA anual, cu o valoare maximă de 146 milioane în 2004. Ponderea lor în total venituri s-a stabilizat în ultimii ani în jur de 30-35%. Grupa alte transferuri bănești, care apreciem că include în proporții însemnate venituri din relații de muncă nedeclarate ca atare înregistrază un nivel de peste 9 ori mai ridicat și o dinamică mult mai accentuată începând cu 2001 (dublare de nivel față de anul precedent, urmată fiind de creșteri anuale cu 30-50%). Ca pondere în total transferuri private reprezintă în jur de 90%.
Din analiza balanței transferurilor bănești, respectiv a raportului intrări ieșiri, se detașează următoarele observații:
– în cazul veniturilor din muncă – subcontracte monitorizate de instituții abilitate-, predomină fluxurile de intrare, respective sumele transferate din străinătate în România. Acestea sunt net superioare celor de ieșire, diferența cea mai mare înregistrându-se în anul 2005când au intrat 146 mil. $ SUA și au ieșit pe această cale doar 6 mil;
– în cazul altor transferuri bănești –care apreciem că înclud în cea mai mare parte venituri din munca în străinătate a rezidenților români-, soldul este de asemenea pozitiv, dar raportul intrări/ieșiri este de 5-6 ori mai mic, respectiv în 2004 1228 mil $ SUA față de 227 mil, iar în 2005, 1419 mil intrările comparativ cu 240 ieșirile;
– raportul dintre fluxurile de intrare din alte transferuri bănești și cele din muncă este net în favoarea primei categorii. Autorii insă consideră că în realitate, fluxurile bănești din muncă direcționate spre beneficiari din România, prin sistemul bancar și mai ales în afara acestuia sunt superioare altor categorii de venituri –din donații, moșteniri etc.
– dinamica fluxurilor de intrare din cele două surse a fost oscilantă pe subperioade ceea ce reflectă:
a. un proces întârziat și lent de reglementare prin acorduri bilaterale a relațiilor de muncă cu alte state decât cele „cu tradiție” – Israel, Germania;
b. o intensificare a contactelor directe angajatori din străinătate – prestatori persoane fizice din România;
c. creșterea duratei medii a activităților desfăsurate în străinătate;
d. modificarea comportamentului individual în relația cu sistemul bancar și creșterea transparenței fluxurilor monetare prin conturile persoanelor fizice.
– pentru ambele categorii de transferuri bănești, soldul net al balanței fluxurilor este pozitiv, ceea ce determină, pe de o parte o diminuare a soldului negativ al totalului veniturilor cu cca ¼ și, pe de altă parte, o contribuție în creștere lasoldul pozitiv al transferurilor private – de la aproximativ 58% în 1999 la aproape 80% în 2005.
– soldul net pozitiv al transferurilor bănești din cele două surse a diminuat/absorbit o parte importantă din soldul negativ al contului curent: peste 1/5 în 2001, aproape 1/3 în 2004și cca ¼ în 2005.
Graficul nr. 11
În concluzie, intrările de valută prin transferuri din străinătate ale persoanelor fizice prin cele două surse au sporit substanțial în ultimii ani. Predomină transferurile din alte surse private. După 2001, transferurile de natura veniturilor se mențin la o valoare redusă, parțial și datorită politicii fiscale în domeniul impunerii veniturilor persoanelor fizice.
Caracterul partial al măsurării fenomenului prin indicatorii prezentați nu permite o serie de determinări de impact precum:
– dimensiunea reală a muncii desfășurate de români în străinătate și pierderea netă de venituri din subevaluarea muncii acestora;
– pierderea de PIB prin neutilizarea capacității de muncă și a creativității celor ce pleacă la lucru în străinătate;
– pierderea la export prin diferența de productivitate potențială a celor plecați la muncă în străinătate.
În acest caz țara de destinație câștigă de două ori:
a) prin muncă directă, mai performantă;
b) prin avantajul comparativ de piață, produsele țării primitoare (mai eficiente și/sau mai bune calitativ) intrând în competiție cu cele din țara de origine a forței de muncă (mai slab performante).
Chiar și în condițiile în care, prin transferurile bănești, s-ar compensa monetar pierderile curente din munca în străinătate, soldul acestor relații de muncă ar fi pe termen mediu și lung negativ pentru țara de origine deoarece: se pierde (partial) investiția în capital uman realizată prin sistemul educației inițiale și, eventual a celei ulteriare, în procesul muncii; avantajele competitive la export sunt mai reduse atât prin costuri mai ridicate (productivitate mai scăzută a celor rămași) cât și prin progresul tehnic încorporat (inventivitate etc.) relativ mai redus.
Unele implicații în plan macroeconomic
Din motive legate de transparența și accesibilitatea informațiilor ne vom concentra doar asupra a două aspecte, unul statistic și altul dinamic.
Transferurile bănești reprezintă un aport important de resurse care nu poate fi ignorat. Valorile anuale tot mai ridicate pot avea implicații sporite asupra potențialului de dezvoltare economică și socială a țării. Comparativ cu 1999, de exemplu, raportul dintre transferuri și indicatori macroeconomici precum PIB, export, investiții directe străine crește: de peste 4 ori în cazul PIB, de peste 3 ori în situația comparării cu exportul și ajunge să depășească nivelul investițiilor directe străine. Aceste valori ne sugerează că o politică de stimulare a investitorilor autohtoni ar reprezenta o dezvoltare complementară importantă și benefică pentru capitalul privat ce acționează în România, alături de capitalul străin. Mai mult, această orientare ar permite o alocare mai eficientă a resurselor financiare disponibile pe categorii de consumuri (directe-indirecte, de consum-de capitalizare). Este bine știut faptul că mare parte din astfel de transferuri bănești sunt consumate în România pentru cheltuieli gospodărești curente, stimulând cererea internă de bunuri și servicii, dar cu predilecție pe seama importurilor și nu a produselor naționale, mai slab competitive prin calitate și/sau preț.
În acest context, alte două precizări devin relevante:
– exportul de capital uman într-o măsură echilibrată și în perspectivă ceva mai îndepărtată libera circulație a forței de muncă s-ar putea dovedi benefică pentru ambii parteneri. Depinde însă de nivelul și structura capitalului uman, de modelul de consum pe care-l promovează, de maniera în care-și gospodărește veniturile obținute;
– pierderile nete în plan economic și social ce derivă din actualul comportament al migrației pentru muncă/venituri din muncă conduc la pierderi nete pe termen scurt, mediu și lung ce vor fi dificil „de recuperat” dacă nu chiar imposibil.
Se constată că proporția transferurilor bănești în total export și import este mult mai ridicată decât majoritatea țărilor candidate, cele mai apropiate valori înregistrând Polonia. Față de țările mai slab dezvoltate membre ale UE – Grecia și Portugalia cele două proporții sunt mai mici. Prin aceste valori România se situează pe o poziție intermediară între cele două categorii de state, care ar putea sugera o mai mare mobilitate a forței de muncă din România spre locuri de muncă din exterior – comparativ cu alte țări candidate -dar mult redusă comparativ cu intensitatea acestor tipuri de fluxuri înregistrată în țările mai slab dezvoltate ale UE.
Transferurile din munca în străinătate sunt mult mai însemnate dacă luăm în calcul și transferurile informale. Carențele sistemului informațional în domeniu, dar mai ales „restricțiile” sistemului bancar (un sistem bancar insufficient dezvoltat și nestimulativ pentru depozite/transferuri bănești efectuate de persoane fizice) și fiscal (fiscalitatea ridicată a veniturilor din muncă) descurajează declararea integrală a veniturilor, astfel încât evidențele statistice iau în calcul sume de 2-3 ori mai mici decât cele efectiv obținute. Dar, chiar și in aceste condiții valoarea totală a transferurilor a depășit volumul ISD. Suntem, deci, îndreptațiti să apreciem că, pe termen scurt pentru economia națională și pentru persoanele implicate este mai efficient „exportul” temporar de forță de muncă. Această situație nu este o particularitate pentru România, se întâlnește și la alte state, inclusive în tranziție.
În perspectivă se estimează creșterea fluxurilor bănești spre țară provenite din muncă. Încheierea unor noi acorduri bilaterale va face ca, treptat să capete o importanță sporită, și chiar un caracter de regularitate contractele de muncă încheiate prin OMFM, și implicit veniturile din această sursă. Asemenea fenomen, așa cum am precizat deja are efecte economico-sociale deopotrivă pozitive și negative pentru România: venituri suplimentare în gospodării și detensionarea pieței muncii interne, creșterea potențialului investițional intern dar și pierdere de productivitate, de potențial de muncă tânăr și creativ, încetinirea creșterii economice și a reînnoirii tehnico-tehnologice etc.
Estimări recente apreciază transferurile bănești în jur de 1,5 –2 miliarde de Euro anual. Transferurile ilegale sunt comparabile cu cele legale. Potențialul de dezvoltare al acestor surse este uriaș, iar dacă se vor crea instrumentele necesare pentru stimularea utilizării sistemului bancar pentru transfer, pentru plasamente pe termen lung și/sau pentru investiții productive, pot apare efecte positive importante pentru economia națională: se mărește fluxul monetar, se îmbunătățește soldul balanței de plăti și crește rezerva valutară, se reduce costul banilor și rata dobânzii, crește pe termen lung standardul de viață al consumatorilor/gospodăriilor și implicit cererea internă de bunuri și servicii.
Capitolul Vl
MIGRAȚIA DIN ROMÂNIA ȘI POLITICILE U.E. ÎN DOMENIUL GESTIONĂRII FORȚEI DE MUNCĂ IMIGRANTE.PREOCUPĂRI ȘI TENDINȚE ACTUALE.RESTRICȚII PENTRU LUCRĂTORII ROMÂNI
Reacția statelor și a comunitătii internaționale de a gestiona/reglementa migrația a fost sporadică și dominată de considerații ad hoc. Dar problema migrației reclamă tot mai mult un management eficient, în beneficiul tuturor celor implicați. Insă, spre deosebire de alte tipuri de fluxuri (de bunuri, financiare etc), migrația persoane se bazează pe decizii individuale care deseori nu corespund strategiilor colective și nu pot fi controlate. De aceea, în prezent statele încearcă să integreze problemele fluxurilor de persoane în construcția globală a dezvoltării economice durabile și progresului social. In plus, migrația este acum un proces multinațional care nu mai poate fin gestionat (doar) unilateral sau bilateral. Insă migrația este/ramâne o problemă eminamente politică .
Confruntate cu deficitul de calificări, declinul populației și îmbătrânirea acesteia, tările europene își orientează poziția asupra migrației forței de muncă, prin promovarea, cu precauție a unor măsuri de acceptare a lucrătorilor străini îndreptate spre : simplificarea și flexibilizarea schemelor actuale de acces pe piața muncii UE și crearea unor noi canale de migrare, însă majoritatea favorizează accesul forței de muncă înalt calificată. Schemele de acces alucrătorilor migranți sunt limitate la anumite actegorii de lucrători, precum cei din domeniul IT și al protecției sănătății (OCDE, 2002).
6.1. Orientări actuale ale statelor membre UE în domeniul imigrației. Efecte posibile pentru România
Preocupările actuale ale statelor membreu UE se îndreaptă cu deosebire către gestionarea eficientă a migrației forței de muncă. Probleme suplimentare apar atunci când migrației lucrătorilor i se asociază și migrația (temporară) a familiilor acestora, fenomen întâlnit cu deosebire în cazul unor perioade mai îndelungate de muncă în străinătate (prin contracte inițiale pe termen lung sau prin contracte reînnoite).
Motivele principale ale migrației lucrătorilor rămân cele identificate în ultimii ani : ocuparea unui loc de muncă cu perspective financiare mai favorabile și îmbunătățirea condițiilor de viață. Dacă potrivit ACC-13 (Acceding and Candidate Countries) motivația dominantă pentru lucrătorii din Cehia, Slovenia, Letonia o reprezintă dorința «unui echilibru între viața economică și socială», pentru cei din România (și Bulgaria) perspectivele unui câștig financiar substanțial pe termen scurt sunt prevalente.
Atitudinea liberală manifestată inițial de statele membre UE în privința intenției de liberalizare completă a pieței muncii imediat după extindere s-a transformat, în practica negocierilor cu AC –10 într-o poziție prudentă, chiar de îngrijorare, concretizată în restricționarea accesului (cu excepția Greciei și Portugaliei care nu și-au prezentat încă poziția oficială). Deci este de așteptat ca România să beneficieze de același « tratament » chiar dacă (ori tocmai pentru că) aderarea este prevăzută în 2007. Este puțin posibil ca, pe baza experienței practice a AC-10, în perioada 2004-2007, și în special a Poloniei, să se modifice substanțial orientarea politicii de gestionare a migrației din partea UE-15 față de România. Dimpotrivă, este posibil ca restricțiile și contingentările să fie mult mai selective (și discriminatoare), promovându-se doar accesul « de completare a nevoilor pieței », ceea ce firesc va include specializări de extremă/ de margine – lucrători înalt performanți sau pentru locuri de muncă neatractive, refuzate de forța de muncă deja prezentă pe piață. Prin aceste măsuri, într-o formă mai mult sau mai puțin mascată se încalcă unul din cele patru drepturi fundamentale ale pieței interne a UE – « statele membre nu pot discrimina cetățenii altor state membre, pe baza naționalității lor, în favoarea propriilor conaționali ».
Cu toate acestea, două tipuri de restricții vor fi prezente pe piața muncii statelor UE 15 :
din partea statului, a instituțiilor de reglementare/gestionare a pieței muncii ; limitarea/amânarea accesului lucrătorilor migranți la sistemele naționale de protecție socială (Marea Britanie, Irlanda); restricționarea ocupării unor locuri de muncă care pot fi solicitate și de cetățenii țarii de origine (Olanda) ; îndeplininirea anumitor condiții precum respectarea prevederilor contractelor colective de muncă în vigoare, să existe cerere pentru tipurile respective de muncă, lucrătorii să aibă asigurată cazarea etc (Suedia) ; aplicarea unor prevederi restrictive pe o perioadă de tranziție de 2-7 ani (Danemarca, Belgia, Finlanda, Germania, Austria) etc.
Din partea lucrătorilor deja prezenți pe piața muncii și/sau a cetățenilor UE. Un studiu al CE (publicat în martie 2004) relevă că 40% din cetățenii europeni respondenți consideră că nu « este nevoie de imigranți pentru acoperirea deficitelor de forță de muncă în anumite domenii ale economiei », cei mai reticenți fiind cei din Grecia, Germania și Belgia. Mai mult 14% din aceștia se opun promovării egalitătii de șanse pe piața muncii.
Dacă avem în vedere populația care se adaugă la fiecare val de extindere a UE și decalajul de venit al noilor veniți fată de statele membre, atunci se observă că :
fiecare nou val incude state cu un nivel tot mai redus al PIB-ului. Extinderea spre sud a insemnat integrarea unor state (Grecia, Spania și Portugalia) cu o medie a PIB/locuitor echivalentă cu 2/3 din nivelul înregistrat de UE-9. Extinderea spre est « +12 » va însemna acceptarea unor țări cu un venit mediu de cca 38% din media UE-15 ; sporul de populație este relativ însemnat. Dacă la extinderea spre sud a însemnat un plus de 22% din populația UE-9 (1980), extinderea spre est va însemna 28% din populația UE-15 (1998). La fiecare val există un stat care deține poziția dominantă sub aspectul populației –Spania în primul val cu 14% din populația UE-9, Polonia cu cca 10% din populația UE-15.
Aceste aspecte susțin ideea promovată de unii specialiști potrivit căreia « actuala rundă de extindere va genera un potențial migrator mai ridicat » și « justifică », în oarecare măsură atitudinea restrictivă fată de circulația persoanelor, și în special a forței de muncă din statele noi membre în spațiul UE-15. Este de menționat în acest context că temerea manifestată la extinderea spre sud privind intensificarea fluxurilor migrației pe axa sud-nord s-a dovedit nefondată.
Toate aceste aspecte noi comparativ cu extinderea spre sud și faptul că extinderea spre est include două etape, iar România se află în ultima, vor putea atrage deopotrivă avantaje și dezavantaje suplimentare în domeniul permisivitătii liberei circulații a persoanelor. Probabil, că pe termen scurt și mediu vor predomina dezavantajele, competiția pentru ocuparea unui loc de muncă în străinătate fiind deja destul de intensă. In plus, situația financiară a fiecărui potențial lucrător în străinătate va constitui elemetul decisiv în acceptarea unui loc de muncă, inclusiv a unuia sub pregătirea profesională dobândită în Aceste aspecte susțin ideea promovată de unii specialiști potrivit căreia « actuala rundă de extindere va genera un potențial migrator mai ridicat » și « justifică », în oarecare măsură atitudinea restrictivă fată de circulația persoanelor, și în special a forței de muncă din statele noi membre în spațiul UE-15. Este de menționat în acest context că temerea manifestată la extinderea spre sud privind intensificarea fluxurilor migrației pe axa sud-nord s-a dovedit nefondată.
România face parte dintr-o Europa depopulată și îmbătrânită și la rândul ei se confrunta cu un declin demografic accentuat. Scăderea populației și îmbătrânirea accentuată a acesteia a determină o creștere a vârstei mediane cu cel puțin 8 ani până în 2025 și cu încă 4-6 ani până în 2050. Efectele se vor resimți puternic asupra pieței muncii atât direct prin schimbări ale structurii pe vârste în favoarea grupelor mai vârstnice și indirect prin creșterea gradului de dependență economică a celor bătrâni.
Politica pro-natalistă până în 1989 va determina ca până în 2005 populația de 15-64 de ani să oscileze ușor în jurul a 15 milioane persoane. După această dată, în grupa populației în vârsță de muncă vor intra generațiile dupa 1990, mai puțin numeroase, și vor ieși cele născute în timpul războiului. Prognoza INS privind evoluția resurselor de muncă ne indică, la orizont 2025 contingente reduse pe total cu mai puțin de 10% dar cu importante schimbări structurale: o diminuare cu până la o treime la grupele de vârstă tinere și o majorare a contingentelor de maturi vârstici cu valori de peste 140% Reducerea populației în vârstă de muncă va fi în 2025 de cel puțin 1.5 milioane persoane, după unele prognoze va depăși char 2.2 milioane, iar în 2050 va coborî sub 11.5 milioane și chiar sub 10 milioane în variantele cele mai pesimiste (INS, CNP, 2004, OIM 2005). Aceste evoluții nu vor fi în măsură să asigure atingerea obiectivelor europene stabilite prin Tratatul de la Lisabona, amploarea decalajelor in pragul integrării și pe termen mai indepărtat rămânând importantă (la orizontul 2025, rata de ocupare totală estimată va fi de cca 47%, iar rata de ocupare a populației în vârstă de muncă nu va depăși 65% -CNP, 2005).
Lărgirea UE va conduce, cel puțin în primii ani după aderare, la o creștere a populației active care își va căuta un loc de muncă în țările mai dezvoltate; migrația va îmbrăca și forma unor mișcări legale dar necontrolate. Totuși nu trebuie uitat că statutul de țară membră a UE va da naștere unui flux demografic din țările subdezvoltate în România, care în timp va deveni o sursă importantă în acoperirea deficitului de forță de muncă (Comisia Națională pentru Prognoză, 2005).
Reducerea demografică afectează oferta de muncă, dar, în plus (si ceea ce este cel mai grav) contingentele tinere, cu potențial de muncă superior (și unele inalt calificate) “dispar” de pe piața muncii naționale, prin fluxuri migratorii pentru muncă. Aceste pierderi în plan societal produc dezechilibre pe piața națională a muncii și reduc capacitatea competitivă a României pe piața internațională și a UE. In schimb, aceste persoane acoperă deficitele și elimină dezechilibrele de pe piețele muncii țărilor beneficiare, crescând forța productivă și creativă a acestora. Trebuie menționat faptul că politica acestor state este și va fi tot mai intens selectivă. Astfel, prin propriile resurse (umane), România își majorează dezavatalele de piată;
Factori economico-sociali de « susținere » a migrației
Trei aspecte sunt importante: ne confruntăm cu reducerea potențialului de munca în condițiile unui nivel de trai mult mai scăzut decât în țările vest-europene, societatea neputând compensa această pierdere prin alți factori sau mecanisme (utilizarea unor tehnologii performante, imigrație, inclusiv de creiere etc); piața națională, prin atributele sale, nu poate reține forța de muncă necesară, aflându-se în dezavantaj comparativ fată de piața UE care oferă cel puțin venituri din muncă mult mai ridicate; nu s-a format încă o cultură a muncii adecvată noului context; deprinderile de muncă pe cât posibil se auto-conservă în loc să se adapteze modelului occidental, mai performant. Comportamentul lucrătorului roman se modelează în raport de mediul în care lucrează, este deosebit de flexibil/adaptabil în cazul muncii în străinătate și, mult prea conservator în cazul activitătii desfăsurate pe piața națională a muncii. Eficientizarea vine mai mult din comportamente impuse (de regulă de firmele străine sau mixte). Excepțiile naționale există, dar nu sunt suficiente pentru a crea curentul necesar pentru schimbarea stilului de muncă.
Trebuie menționat că se vor menține decalaje importante de performanță: productivitate mai scăzută, nivel tehnic mai redus. Oferta ocupațională și calitativă de forța de muncă este prea puțin anticipativă, comparativ cu dinamica așteptată a economiei naționale.
6.2. Unele tendințe și efecte ale migrației Est – Vest
Migrația circulatorie pentru muncă dinspre Est spre Vest este preferată de țările membre UE celei dinspre Sud spre Nord, în general mai slab calificată.
Așa cum am arătat deja, pentru România, perspectiva migrației permanente este redusă în schimb crește preferința pentru migrația temporară, pentru muncă, în toate formele sale -pe termen scurt, trans-frontalier, ocazional sau sezonier pe termen mediu, sau chiar pe termene mai îndelungate de 1 an, pentru perfecționare profesională, carieră etc. In această situație se intensifică fluxurile, un lucrător migrant, pe perioada derulării contractului de muncă putând să circule de mai multe ori dus-întors de la reședința de domiciliu la locul de muncă. Stocul de populație migrantă este de așteptat să crească, dar nu în proporții însemnate care să provoace îngrijorare în statele de destinație. In fapt, acest lucru nici nu este posibil dacă avem în vedere cel puțin doi factori : pe de o parte acordurile bilaterale și contingentările practicate în relațiile cu statele membre ; pe de altă parte eforturile susținute de control asupra circulației forței de muncă (securitatea granițaelor, acordarea de permise de mjuncă, limitarea de însăși statele primitoare a muncii la negru etc.).
În plus, poziția geografică a României face mai greu accesul la piața muncii țărilor din UE 15, cu care pot exista doar forme de migrație pe termen mediu (și lung) și în mai mică măsură migrație pentru muncă pe o perioadă mai redusă de 3 luni.
Dat fiind tradiția românească de slabă mobilitate pentru muncă, contingentele de populație tânără vor predomina în rândul celor care optează pentru ocuparea unui loc de muncă în străinătate. Mulți dintre aceștia nefiind familiști, migrația temporară complementară a membrilor de familie este potențial mai redusă, cel puțin în primii ani după aderare.
Profilul migrantului potențial din România este similar cu cel definit de studiul CE și Fundației Europene pentru Imbunătățirea Condițiilor de Viată (în februarie 2004) pentru celelte țări candidate, respectiv –tânăr, singur, fără obligații, cu calificare profesională superioară. In plus pentru România se apreciază o creștere mai importantă a proporției tinerilor și absolvenților cu studii superioare, ceea ce reduce riscul unor tensiuni sociale sau a implicării acestora în acțiuni antisociale, criminale etc. Cei 15 ani de tranziție și deschiderea spre vest din punct de vedere a accesului la informații, a schimbat simțitor atitudinea populației și a tinerilor fată de viața din țările vest-europene. Aceștia se dovedesc buni cunoscători ai realitătilor economice și sociale din alte state și devin tot mai realiști în definirea opțiunii pentru migrația pentru muncă sau pentru perfecționare profesională. De multe ori intenția de migrare sau chiar emigrare manifestată la vârsta adolescenței (în perioada învătământului secundar), se tranformă în opțiune de migrare temporară pentru specializare sau dispare dacă oportunitățile de pe piața muncii oferă soluții
Direcțiile de migrație pentru muncă nu se vor schimba în mod semnificativ comparativ cu situația actuală. Factorii de stimulare a migrației vor fi în continuare : lipsa unui loc de muncă, respectiv zonele/județele cu o rată a șomajului mai ridicată decât media vor prezenta un potențial sporit de migrație în rândul forței de munca. Dorința de afirmare profesională a celor cu potențial ridicat, de specializare sau continuare a studiilor (masterat, doctorat, cercetare etc) ; perspectiva obținerii unui loc de muncă mai bine remunerat comparativ cu cel din țară.
În acest context este de menționat că se vor menține două tendințe/restricții de acces pe piața muncii, cu implicații negative asupra utilizării potențialului de muncă a lucrătorilor migranți și anume : ocuparea unui loc de muncă în străinătate se face de regulă pe un post mai slab calificat decât pregătirea profesională obținută de lucrătorul migrant în țara de origine ; se menține tendința de polarizare a locurilor de muncă ocupate de lucrătorii migranți; pe de o parte super calificații, « exodul creierelor fiind un fenomen deja intrat în cotidian pentru țările de origine. Pe de altă parte, și aceasta reprezintă proporția covârșitoare a celor care ocupă locuri de muncă slab calificate, slab remunerate, atipice, refuzate de forța de muncă autohtonă, la dorința de afirmare profesională a celor cu potențial ridicat, de specializare sau continuare a studiilor (masterat, doctorat, cercetare etc) ; perspectiva obținerii unui loc de muncă mai bine remunerat comparativ cu cel din țară.
6.3.Concluzii parțiale
Pentru ca migrația externă să reprezinte un factor de stimulare a dezvoltării economiei naționale este necesar ca politicile în domeniu să găsească zona de echilibru între folosirea forței de muncă pe piața națională și migrarea pentru muncă luându-se în considerare costurile, beneficiile și riscurile, interesele naționale și cele ale UE. Oricum, cele două grupuri de interese nu trebuie să fie divergente, ci comparabile, benefice pentru toți.
Problema se pune în opinia noastră diferit în perioada de preaderare, în cea postaderare dar de control (maxim 7 ani) și cea de libera circulație a forței de muncă, după 2014. Un factor ce trebuie luat în considerare și în prezent, dar mai ales după 2007 este presiunea imigrației către România, în condițiile în care aceasta va deveni granița de Est a UE.
În același context am reaminti că, migrația pentru muncă a capitalului uman din România, mai ales a generațiilor tinere va fi forma predominantă, emigrația menținându-se la cote relativ joase (în jur de 10.000 persoane /an). Trebuie precizat că ocuparea în țară a tinerilor cu performanțe deosebite, a celor « supercalificati » rămâne o problemă delicată, de tensionare a fluxurilor de migrație, atâta timp cât economia națională nu oferă soluții atractive. Deși, datorită fenomenelor demografice, contingrntul populației de 15-23 ani se va reduce simțitor (cu cca 1,2 milioane până în 2015-2020) apreciem că din punct de vedere al emigrației creierelor, România va rămâne ca o zonă de interes ridicat pentru marile firme transnaționale sau pentru cercetarea științifică internațională. Dar provocările ce stau în fața economiei naționale transformă fac ca orice pierdere de potențial productiv și creativ prin migrație să constituie un lux prea costisitor pe termen mediu și lung pentru România.
Fără a minimaliza avantajele trebuie să subliniem că, pe termen lung, atât emigrația cât și migrația pentru muncă pot avea efecte nedorite prin:
diminuarea semnificativă a ofertei naționale de forță de muncă, cantitativ și calitativ;
« ajustarea » posibilităților de reducere a decalajelor în ce privește competitivitatea produselor românești pe piețele externe, acoperirea necesarului de forță de muncă în profesii /ocupații de înaltă competență;
limitarea posibilităților de reducere a diferențelor de venit față de țările UE și, implicit, încurajarea migrației pentru muncă;
apariția la nivel național al unor segmente deficitare de calificare a forței de muncă;
accentuarea severă a procesului de îmbătrânire demografică cu pachetul de probleme sociale pe care-l ridică.
Este nevoie nu numai să îndepărtăm ci și să evităm riscul marginalizării în noua construcție europeană. Și aceasta depinde, înainte de toate, de calitatea politicii economice, educaționale, și sociale interne, de conservarea valorilor culturale și etice ale națiunii și preluarea critică a celor occidentale, de adaptarea lor la condițiile naționale. Iar, condițiile pentru o asemenea combinație sunt deja puse în operă prin SEO, PNAO, IAP și alte documente ale UE.
Este de subliniat că presiunea migrației pentru muncă în spațiul european este (și va fi în continuare) atenuată și de opțiunea din ultimii ani a unei părți (în creștere) a forței de muncă de a-și căuta loc de muncă în tări extracomunitare, în special în SUA și Canada, care promovează o politică permisivă, pentru unele meserii sau zone chiar de atragere de forță de muncă tânără. Distanța nu mai consttituie o restricție semnificativă iar sistemele moderne de transport și comunicații înlătură bariere care în deceniile trecute păreau greu de depășit.
La un orizont mai îndepărtat, România se poate transforma într-o țară de imigrație, dar având un contingent important de populație autohtonă aflată la muncă în străinătate. Va reprezenta o sursă a alimentare a emigrației est-vest și un beneficiar al emigrației sud-nord și est. Departe de a ne bucura de acest statut, va trebui să atenuăm, pe cât posibil efectele nefavorabile în planul pieței muncii naționale –destructurare a ofertei de forță de muncă și necorelare cu cererea pieței naționale, în medie un nivel mai scăzut de educație și pregătire profesională a forței de muncă prezente pe piața muncii comparativ cu structura absolventilor din sistemul de educație inițială, și, complementar un potențial creativ mai redus, precarizare a ocupării, creșterea insecurității locului de muncă, peformanțe productive relativ mai modeste. Dacă avem în vedere pe de o parte necesarul cantitativ și calitativ de resurse umane de care va avea nevoie România pentru a face față exigențelor ca țară membră a UE, și, pe de altă parte, potențialul de muncă “asigurat” de evoluțiile demografice, atunci tabloul pieței muncii devine descurajant – deficitul structural al forței de muncă, deja prezent pe piața muncii naționale se va accentua, fiind completat, după 2005 de cel cantitativ.
ANEXA NR.1
Cadru legislativ privind migrația în UE
Politica comună în materie de azil și imigrație care se are în vedere după 1999 se bazează pe următoarele elemente:
– parteneriatul cu țările de origine;
– un sistem european comun în materie de azil (standarde comune pentru o procedură corectă și eficientă de azil, condiții minime de recepție a solicitanților de azil, aproprierea regulilor de recunoaștere și conținutul statutului de refugiat);
– tratament corect pentru cetățenii țărilor terțe (cetățeni ce locuiesc pe teritoriul UE: drepturi și obligații comparabile cu ale cetățenilor comunitari; nediscriminarea economică, socială și culturală; măsuri de combatere a rasismului);
– managementul fluxurilor migratorii (cooperare între țările de origine și țările de destinație; campanii de informare cu privire la posibilitățile legale de migrare; prevenirea traficului cu ființe umane; politică comună în materie de vize și documente false)
Printre măsurile luate pentru administrarea fluxurilor migratorii în UE se enumără și introducerea treptată a managementului integrat coordonat la frontiere, precum și măsurile adecvate de combatere a imigrației ilegale
1. Introducerea treptată a managementului integrat coordonat la frontiere
Acordurile de la Schengen (1985, 1990 cu intrare în vigoare din 1995) reprezintă măsurile cele mai importante în privința punerii în aplicare a principiilor privind trecerea frontierelor. Astfel, prin Convenția de Aplicare a Acordurilor de la Schengen a fost înlăturat controlul la frontierele interne pentru toate persoanele indiferent de naționalitate, dar s-au luat măsuri de întărire a controlului la frontierele externe: politică comună în domeniul vizelor, cooperare și schimb de informații între polițiile și instituțiile judecătorești din țările membre, la frontierele externe cetățenii Uniunii pot intra prin simpla legitimare, în timp ce cetățenii terțelor țări au nevoie de viză de intrare pentru spațiul Schengen (în toate aceste țări dacă doresc, guvernele pot cere vize de intrare speciale). Țările din Europa Centrală și de Est candidate la UE au beneficiat și ele de ridicarea vizelor în ultimii ani, România obținând această facilitate din anul 2002. Ca instrument tehnic s-a creat Sistemul de Informații Schengen (SIS) ce include și furnizează informații cu privire la eliberarea de vize și intrarea în UE a unor cetățeni din terțe țări, sistem ce poate fi accesat doar de poliția și de autoritățile ce asigură controlul de frontieră, asigurând astfel cooperarea între polițiile de frontieră a țărilor UE.
2. Măsurile de combatere a imigrației ilegale
Ca parte a politicii comune privind imigrația și azilul se înscrie și lupta împotriva imigrației ilegale. În acest sens, pe baza planurilor prezentate în februarie 2002 privind combaterea imigrației ilegale, în noiembrie 2002 a fost instituit în UE un Program de Acțiune pentru Repatriere. În principiu, naționalii din terțe țări ce nu au un statut legal care să le permită să locuiască temporar sau permanent pe teritoriu UE și față de care nici un Stat Membru nu are o obligație de a-i oferi rezidență, trebuie să părăsească UE și să se reîntoarcă în țările lor de origine. Acest lucru se poate realiza prin reîntoarceri voluntare sau reîntoarceri forțate. Din motive umanitare cât și din motive de costuri, se acordă prioritate reîntoarcerilor voluntare, dar acolo unde acestea dau greș, se recurge la repatrierea forțată a imigranților ilegali.
ANEXA NR. 2
Cadru legislativ privind migrația forței de muncă în UE
Recrutarea de forță de muncă de către țările UE din țările din Europa Centrală și de Est pentru slujbele ce necesită forță de muncă înalt calificată sau pentru cele refuzate de populația locală se realizează pe bază de acorduri bilaterale între țări. Fiecare țară Vest Europeană care dorește să recruteze din Europa Centrală și de Est încheie acorduri bilaterale cu acele țări din această regiune de unde dorește să recruteze. Spre exemplu, Germania a inițiat în 2000 programul „Green Card” prin care oferă dreptul de rezidență și angajare în Germania pentru o perioadă de până la 5 ani a lucrătorilor înalt calificați din domeniul IT. Prin acest program prin intermediul Oficiului Central de Recrutare din Germania, angajatorii germani recrutează un număr de 40.000 de lucrători temporari și 3000 de lucrători pe bază de contract din străinătate anual (OECD, 2001). În timp ce India reprezintă țara cu cei mai mulți beneficiari ai acestui program, cetățenii Europei Centrale și de Est reprezintă grupul cu cea mai mare pondere de 29% în perioada 2000-2001. Prin această politică de migrare selectivă Germania încurajează migrația temporară în domeniile sale deficitare.
Franța și Marea Btitanie au programe similare pentru recrutarea de specialiști IT, în timp ce Olanda are un astfel de program de recrutare ce include o gamă mai largă de profesii.
În mod similar Spania și Portugalia încheie acorduri bilaterale cu țările din Europa Centrală și de Est, de data aceasta pentru forță de muncă necalificată sau slab calificată.
În ultimii ani un număr de țări europene au ales să regularizeze fluxurile de imigranți ilegali prin procese de regularizare, prin care imigranții străini care lucrau pe teritoriul țării respective au intrat în legalitate. Campaniile de regularizare au cuprins un total de 1.5 milioane de imigranți la nivelul UE în ultimii 5 ani.
Prin aceste modalități prin care se facilitează migrația legală temporară se obțin câteva avantaje esențiale: se asigură forța de muncă acolo unde este deficitară; se descurajează migrația ilegală prin oferirea unor variante legale și se descongestionează presiunile asupra sistemelor de oferire de azil prin faptul că o parte dintre cei ce se califică ca azilanți pot emigra temporar prin contracte de muncă.
Legislația privind piața forței de muncă
Principalele acte normative ce reglementează fluxurile de intrare și de ieșire în și de pe piața forței de muncă din România în relația cu străinătatea sunt:
Legea privind permisele de muncă (L 203/1999 modificată prin L 32/2003)
Legea privind protecția cetățenilor români care lucrează în străinătate (L 156/2000)
Legea privind permisele de muncă (L. 203/1999 modificată prin L. 32/2003)
Străinii se pot încadra în muncă pe teritoriul României în baza permisului de muncă. Acesta se acordă pentru un interval de 6 luni cu posibilitatea prelungirii la cererea titularului pe noi intervale de 6 luni. Există anumite categorii de străini care se pot angaja pe teritoriul României fără a avea permis de muncă, printre care se numără și cetățenii Statelor Membre UE, ai statelor semnatare ale Acordului privind Spațiul Economic European și membrii familiilor acestora.
Lucrătorii străini pot fi încadrați în muncă pe teritoriul României numai dacă locurile de muncă vacante nu pot fi ocupate cu personal român și dacă lucrătorul străin îndeplinește condițiile speciale de pregătire profesională și experiență în activitate, solicitate de angajator și de legislația în vigoare.
Legea privind protecția cetățenilor români care lucrează în străinătate (L. 156/2000)
Conform acestei legi statul român încheie acorduri, înțelegeri și convenții cu autorități publice din alte state pe principii de egalitate de tratament și de aplicare a clauzelor celor mai favorabile fie din legislația română, cea străină sau cea internațională. Prin astfel de acorduri se asigură protecția cetățenilor români ce lucrează în străinătate prin stabilirea unor aspecte ca: nivelul salariului minim, durata timpului de lucru și a celui de odihnă, condițiile generale de muncă, de protecție și de securitate, asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale. Coordonarea și controlul activității de ocupare a forței de muncă în străinătate revine Ministerului Muncii și Solidarității Sociale care încheie acordurile bilaterale dintre țări.
ANEXA NR. 3
Legislația privind recunoașterea reciprocă a diplomelor și a calificărilor în România
Convenția de la Lisabona (1997) care reglementează recunoașterea diplomelor între statele semnatare a fost ratificată în România în 1998.
În România nu se face încă foarte bine distincția între recunoaștere academică și recunoaștere profesională sau a calificării. Cu toate acestea au început să se facă anumite progrese în acest sens în ultimii ani. Recunoașterea academică se realizează prin intermediul Centrului Național pentru Recunoașterea și Echivalarea Diplomelor.
În ceea ce privește recunoașterea profesională sau a calificării, procedura de recunoaștere este de facto atunci când accesul la profesie nu este reglementat de acte normative suplimentare. Cu alte cuvinte după recunoașterea actelor de studii, solicitantul, cetățean al unui Stat Membru poate să aibă acces direct la o activitate lucrativă. În iulie 2003 s-a introdus recunoașterea automată a calificării – fie pe bază de pregătire profesională sau experiență profesională – dobândită în străinătate în afara sistemului de învățământ de către cetățeni români sau UE, iar la sfârșitul anului 2003 prin Ordinul nr. 701/17 Dec 2003 al Ministerului Muncii a fost desemnată și instituția care să recunoască documentele ce dovedesc calificarea dobândită în străinătate înafara sistemului de învâțământ. Practic aceștia depun o cerere și un dosar completat, pentru eliberarea unui atestat la Ministerul Muncii și Solidarității Sociale pe baza căruia au dreptul în mod automat să practice o activitate lucrativă. Atestatele respective nu pot fi folosite pentru continuarea studiilor, ci doar în vederea angajării.
Legislația introdusă în România în domeniul recunoașterii diplomelor și al calificărilor are în vedere doar transpunerea prevederilor celor două directive ale sistemului general de recunoaștere 89/48/CEE și 92/51/CEE, celelalte două directive nefiind avute în vedere.
În ceea ce privește directivele sectoriale a fost înființat Biroul pentru Recunoașterea Calificărilor Profesionale și a Pregătirii Continue în Profesiile Medicale în cadrul Ministerului Sănătății, care are principală sarcină recunoașterea calificărilor doctorilor, stomatologilor, farmaciștilor, asistentelor și infirmierelor. S-a avut de asemenea în vedere modificarea curriculei universitare în acest domeniu începând cu anul universitar 2003-2004.
Principalele 4 directive ce reglementează recunoașterea reciprocă a diplomelor și calificărilor sunt:
– Directiva 89/48/CEE a fost prima directivă ce a pus bazele unui Sistem General de recunoaștere a diplomelor a și calificărilor. Aceasta a avut în vedere asigurarea recunoașterii diplomelor de învățământ superior ce atestau pregătirea profesională a persoanei pe o perioadă de minim 3 ani. Pe baza acesteia s-au luat primele măsuri în acest sens. Așa au fost stabilirea unei perioade de adaptare pentru profesiile unde calificările prevăzute pentru respectiva profesie diferă între țara de origine și țara gazdă, introducerea testelor de aptitudini pentru a înlocui perioada de adaptare, posibilitatea recunoașterii calificării pe baza prezentării unei dovezi a experienței anterioare în domeniu, etc.
– Directiva 92/51/CEE completează Sistemul General de recunoaștere a diplomelor și calificărilor prin luarea în considerare a educației și pregătirii post-secundare. Prin această directivă au fost numite și directivele sectoriale ce au în vedere profesii specifice.
– Directiva 1999/42/CE se referă la recunoașterea calificărilor pentru activități profesionale prin care se recomandă luarea în considerare atât a calificărilor formale cât și a calificărilor profesionale pe bază de experiență profesională.
– Directiva 2001/19/CE completează Sistemul General prin recunoașterea unor calificări profesionale specifice, pe baza recunoașterii diplomelor obținute în țerțe țări (țări dinafara UE) și prin validarea experienței obținute de persoana respectivă după obținerea diplomei.
ANEXA NR.4
Cadrul legislativ care reglementează migrația și azilul în România
Constituția României garantează dreptul la liberă circulație, fiecare cetățean român având dreptul de a emigra și de a reveni în țară.
Principalele acte normative ce reglementează migrația în România sunt:
– Legea privind regimul străinilor în România (Ordonanța de Urgență a Guvernului 194/2002 privind regimul străinilor în România, aprobată cu modificări prin L. 357/2003)
– Ordonanța de Urgență privind statutul și regimul refugiaților în România (O.U. 102/2000)
– Ordonanța Guvernului nr 44/2004 privind integrarea socială a străinilor care au dobândit o formă de protecție în România.
– Legea privind prevenirea și combaterea traficului de persoane (L. 678/ 2001)
Legea privind regimul străinilor în România (L. 357/2003) reprezintă o lege cadru care reglementează în sens larg circulația persoanelor străine în România. Această lege reglementează intrarea, șederea și ieșirea străinilor din România.
Conform acestei legi intrarea străinilor pe teritoriul României este permisă odată cu îndeplinirea anumitor condiții și pe baza obținerii unei vize. În anul 2000 România a renunțat în mod unilateral la vize de intrare în țară pentru cetățenii UE, iar aceștia nu mai trebuie să justifice scopul și condițiile șederii lor și nici să facă dovada existenței unor mijloace corespunzătoare de întreținere în timpul șederii în România cât și de întoarcere în țara de origine.
În ceea privește șederea străinilor aflați temporar în mod legal în România aceștia pot rămâne pe teritoriul statutului român până le încetează dreptul de ședere stabilit prin viză sau permisul de ședere, iar cei pentru care au fost desființate vizele (cetățenii UE, SUA, Japonia, etc) pot să rămână până la 90 de zile în decurs de 6 luni, începând cu ziua primei intrări.
Străinilor cărora li s-a acordat sau, după caz li s-a prelungit dreptul de ședere în România li se eliberează de către Autoritatea pentru străini, prin formațiunile sale teritoriale, un permis de ședere permanentă prin aprobarea stabilirii domiciliului în România.
Regimul refugiaților în România este reglementat în concordanță cu rezoluțiile 90/627/CEE și 95/1110/CE, fiind adoptate în acest sens o serie de acte normative ce au fost modificate și actualizate în timp.
Ordonanța de Urgență privind statutul și regimul refugiaților în România (O.U. 102/2000) cu modificările și completările menționate reprezintă principalul act normativ ce reglementează domeniul refugiaților. Acesta stipulează principalele forme de protecție ce se pot acorda de statul român, procedurile de acordare a statutului de refugiat, drepturile și obligațiile refugiaților și a persoanelor ce au dobândit o formă protecție și modalitățile de încetare, retragere sau anulare a unei forme de protecție. Astfel străinilor li se pot acorda 3 forme de protecție pe teritoriul României: statut de refugiat, protecție umanitară condiționată și protecție umanitară temporară. În vederea evitării în continuare a încălcării principiului nereturnării prin Ordonanța Guvernului nr. 43 din ianaurie 2004, a fost modificată și completată O.G. 102/2000 privind statutul și regimul refugiaților în România, prevăzându-se expres că, împotriva solicitanților de azil nu pot fi luate măsuri de expulzare sau returnare forțată de la frontieră sau de pe teritoriul României, atâta vreme cât nu a fost pronunțată o hotărâre executorie de respingere a cererii sale de acordare a statutului de refugiat.
Prin celelalte acte normative privind refugiații li se asigură acestora drepturi. Astfel refugiații recunoscuți au dreptul timp de 9 luni să primească ajutor financiar de la stat, iar cei cu o situatie mai grea (bătrâni, femei singure cu copii, familii cu mulți copii) și ajutor financiar suplimentar. Aceștia se bucură de aceleași drepturi ca și cetățenii români, inclusiv dreptul la muncă, cu excepția drepturilor politice și de a efectua serviciul militar. Copii străinilor care au dobândit statutul de refugiat în România pot fi încadrați în învățământul preșcolar și cel obligatoriu fără perceperea de taxe școlare, refugiații care realizează venituri beneficiază de asigurări sociale de sănătate în condițiile stabilite de lege, cu plata contribuției pentru asigurări de sănătate, refugiații care nu au mijloace de întreținere pot beneficia la cerere de cazare în spații special destinate acestui scop.
Un act normativ recent este Ordonanța Guvernului nr. 44/2004 privind integrarea socială a străinilor care au dobândit o formă de protecție în România. Acesta prevede acordarea cetățenilor străini care au dobândit o formă de protecție în România de drepturi și obligații în condiții egale cu cetățenii români, dar și măsuri și servicii concrete care să faciliteze accesul practic al acestor persoane la drepturile oferite. Ordonanța intră în vigoare la 90 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, începând cu mai 2004. Principalul element de noutate este acela că O.G. 44/2004 se va aplica și străinilor care au obținut protecție umanitară condiționată, astfel încât în prezent persoanele care beneficiază de o altă formă de protecție au aceleași drepturi și obligații ca persoanele care au obținut o formă de protecție în România, în conformitate cu legislația națională și în aceleași condiții cu cetățenii români. Principalele îmbunătățiri aduse actualului cadru legislativ de noua ordonanță sunt: accesul la muncă, cazare, asistență medicală, accesul la sistemul de asigurări sociale, la toate formele de învățământ și programe de integrare. O.G. 44/2004 prevede, de asemenea baza legală pentru cooperarea inter-agenții cu privire la programnele de integrare, iar Oficiul Național pentru Refugiați are roul de coordonare. Alte agenții implicate sunt: Ministerul Educației și Cercetării, Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului, Casa Națională a Asigurărilor de Sănătate și organizațiile non-guvernamentale implicate în programele de integrare a străinilor. Ordonanța promovează rolul activ al administrațiilor publice locale în facilitarea integrării refugiaților.
Legea privind prevenirea și combaterea traficului de persoane (L. 678/ 2001) reglementează prevenirea și combaterea traficului de persoane, precum și protecția și asistența acordată victimelor unui astfel de trafic, care constituie o violare a drepturilor persoanei și atingere a demnității și integrității acesteia. Conform acestei legi constituie infracțiunea de trafic de persoane recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane prin amenințare, violență sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă sau înșelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-și exprima voința, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării acestei persoane. Conform acestei legi se are în vederea prevenirea traficului de persoane, în special de femei și copii.
În vederea combaterii traficului la nivel internațional prin această lege se institue ofițeri de legătură în cadrul Ministerului de Interne, precum și magistrați de legătură la nivelul parchetelor de pe lângă tribunale, și după caz magistrați de legătură care funcționează în alte state, cu scopul coordonării acțiunilor acestora în cursul urmăririi penale. În vederea schimbului de date și de informații cu privire la investigarea și urmărirea infracțiunilor de trafic de persoane, s-a stabilit un punct de contact în cadrul Ministerului de Interne cu instituții similare din alte state.
BIBLIOGRAFIE
*** Barometrul Opiniei Publice (2002), Fundația pentru o Societate Deschisă, octombrie
Boeri, T., Brucker, H. et al. (2001), „The Impact of Eastern European Enlargement on Employment and labour Market in the EU member States”, European Integration Consortium, Berlin & Milan
Brucker H. et al. (2001), „Managing Migration in the European Welfare State, Report at the conference :”Immigration Policy andWelfare State” Trieste, June 23, 2001
Chagny, O. et.al. (2001), „Labour Supply and Labour Force Participation in Europe: A Discussion on Some Recent Developments and Projections”, Working Papers 1049, University of Kiel, May 2001
Chiswick, B., Miller, P. (2002), „Immigration earnings: language skills, linguistic concentrations and bussiness cycle”, in Journal of Population Economics, vol. 15, no.1 / 2002
Constantin, D.L. et al. (2002), Resursele umane în România. Mobilitatea teritorială, Editura A.S.E., București
Delcea, M (2003), « Ghid de practici și proceduri privind repatrierea minorilor neînsoțiți, cetățeni români, aflați în afara României », MAI-ONR-OIM, program Phare
Diminescu, D., Lăzăroiu, S. (2004), „Circulatory migration of Romanians”, IOM Report
www.eurofond.eu.int/publications/EFo3113.htm
European Commission (2005), Enlargement Report, Brussels
Ghețău V. (2003) „Declinul demografic continuă”, Barometrul Social, februarie 2003, http://www.mediauno.ro
Guvernul României (2000), Programul Național de aderare la UE, vol I, mai 2000
Guvernul României (2005), Document de poziție al României, Capitolul 2 – Libera Circulație a Persoanelor
Lăzăroiu S. (2002), „Migrația circulatorie a forței de muncă din România. Consecințe asupra integrării europene”, www.osf.ro
Perț, S., Pavelescu, F., Șimon, I. (2002), Circulația forței de muncă în condițiile (pre)aderării la UE. (Proiect CERES 2/7, faza 1/2002), Seria Probleme Economice, vol. 34 și 35,
*** „Regimul Străinilor în România” (2005), colecție de acte normative, Editura Moroșan
Sandu, D. (2000), „Migrația circulatorie ca strategie de viață”, în Sociologie Românească
*** „Statistical Data on Illegal Immigration in the European Union: A discussion Paper on Policy Paper on Policy Needs and Data Availability”, Joint ECE_Eurostat Work Session on Migration Statistics organised in cooperation with the UN Statistics Division, Geneva, 25 aprilie 2003
http://www.ces.ro/romana/politica_imigratiei.html
http://domino2/kappa.ro/superlex
http://euractiv.com
http://infoeuropa.ro
http://www.europa.eu.int
http://www.omfm.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Emigratia (ID: 133079)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.