. Emancipara Femeii. Conventia Asupra Eliminarii Tuturor Formelor de Discriminare Fata de Femei
Capitolul I
Scurt istoric
Femeilor, care reprezintă mai mult de jumătate din populația Terrei, li s-a rezervat dintotdeauna, și în anumite zone mai continuă să li se rezerve, un rol minor, periferic, deseori fiind supuse unui tratament discriminatoriu sau umilitor. Femeia a fost supusă la un regim de sclavie și vândută ca o marfă, a fost, și din păcate mai este supusă la prostituție sau expusă în publicații obscene și este ținută într-o situație de inegalitate față de bărbat. Fiind victima vulnerabilă în conflictele armate, în numeroase zone ale globului ea este lipsită de elementare drepturi politice.
Pe plan intern
Prima etapă în procesul de emancipare a femeii are loc odată cu mișcarea pașoptistă, când Nicolae Bălcescu își exprimă speranța că emanciparea femeii va deschide calea unei civilizații noi, iar C.A. Rosetti condamnă pe cei care ocupându-se de politică, nu zic nici un cuvânt pentru cealaltă jumătate a omenirii, pentru femei, pentru revoluția familiei. Ion Ghica, Gheorghe Barițiu, I. N. Rădulescu și multe alte personalități cereau prin presă, discursuri și broșuri, învațământ egal pentru fii și ficele țării.
Principiul egalității a fost înscris în programele revoluției române de la 1848, revoluție apărată cu un curaj și o energie exemplară de către Ana Ipătescu, sub forma învățământului egal și paralel pentru amândouă sexele.
Ministerul Instrucțiunii Publice din acel timp a inițiat punerea în aplicare a acestor prevederi pragmatice, iar Locotenența Domnească a aprobat fondurile pentru înființarea a 5 școli în București și 12 în județe.
Femeilor le erau inaccesibile cele mai multe profesii moderne. Dependența economică față de bărbat era agravată de inegalitatea civilă și lipsa drepturilor politice. Acest statut de inferioritate al femeii greva și viața de familie, unde voința soțului era lege.
Împotriva vechilor rânduieli și mentalități adânc înrădăcinate se conturează în perioada pașoptistă și se dezvoltă, cu precădere după Unirea Principatelor din 1859, mișcarea feministă.
Urmând calea deschisă încă din 1841 de Izabela Fasdro prin Asociația feminină cetățenească (Arad), Maria Nicolau constituia la Brașov în 1950 “Reuniunea femeilor române”.
Pentru întâia dată în istoria României, problema introducerii dreptului de vot al femeii s-a pus odată cu alcătuirea primei Constituții (1866) a statului Român modern, intemeiat prin unirea celor două Principate Române, în ianuarie 1859.
“Liga femeii române” a militat încă de la înființarea sa, în 1866 pentru dobândirea drepturilor necesare femeii în viața economică și politică a țării. Au urmat o serie de petiții și memorii care au dus la depunerea din inițiativă parlamentară a unui proiect de lege prin care să se acorde femeilor drepturi civile și politice integrale.
Prin revista “Dreptul” din 1866 I. Grădișteanu cere prin articolul “Femeia dinaintea legii”, pe lângă drepturi civile egale cu ale bărbatului, exercitarea de profesiuni libere.
Prin codul civil adoptat în 1864, femeia dobândea dreptul de a se angaja într-o activitate și de a dispune de salariul său, cu condiția autorizației maritale. Noul Cod de comerț din 1887 recunoștea femeilor dreptul de a încheia acte de comerț, chiar dacă soții nu le-ar fi acordat autorizația impusă de Codul Civil.
Între 1880 și 1884, 11 studente urmau cursurile Facultății de Medicină în Franța. Între acestea era și Maria Cuțarida care avea să devină prima femeie doctor din România. În 1890 și 1896 Hermina Walch și Eliza Botez obțineau primele doctoratul în medicină în țară, iar până la sfârșitul secolului li se alăturau încă nouă femei.
Deși Legea avocaților din 1864, modificată în 1884, nu conținea nici o dispoziție prin care să se facă distincție între femei și bărbați în privința exercitării profesiei de avocat, femeile, fiind lipsite de plenitudinea drepturilor civile, au fost admise în această profesie mult mai târziu. Astfel, în 1913 Ella Negruzzi obținea titlul de avocat stagiar în Baroul din Iași, dreptul de exercitare efectivă a profesiei fiindu-i acordat după trecerea a șapte ani.
Prin Legea de organizare judecătorească din 25 iunie 1924 se dă dreptul ca pe lângă Tribunalele de minori să funcționeze ca asesor câte o femeie, cu condiția vârstei de cel puțin 30 de ani, a studiilor juridice sau a unei experiențe de minimum doi ani în societăți de caritate.
În statutul societății “Emanciparea femeii” erau înscrise obiective ca: eliminarea din legislație a restricțiilor civile, măsuri pentru asigurarea indemnizației economice, recunoașterea principiului “la muncă egală cu bărbatul salariu egal”, egalitatea femeii cu bărbatul pe plan economic și politic.
În 1912 Eugenia Reuss Ianculescu editează revista lunară “Drepturile femeii”, căreia i se adaugă, în curând, prin grija societății Unirea culturală a femeii române, “Revista noastră” și “Unirea femeilor române” a asociației educatoarelor (Unirea femeilor educatoare române).
Un moment important îl marchează constituirea în 1921 a “Consiliului Național al Femeilor Române” ca federație a tuturor uniunilor și asociațiilor de femei din țară. La 5 aprilie 1921 s-a adoptat “Legea contractelor de munca” prin care femeilor li se recunoștea dreptul de a încheia contracte de muncă fără autorizație maritală.
Constituția României din 1923 prevedea că “legi speciale, votate cu majoritatea de două treimi vor determina condițiunile sub care femeile pot avea exercițiul drepturilor politice, iar drepturile civile ale femeii se vor stabili pe baza deplinei egalități ale celor două sexe”.
Parlamentul României a dat o soluție parțială acestei cerințe. Legea din 13 iunie 1925 privind unificarea administrativă a permis cooptarea a două până la șapte femei în consiliile orășenești, iar articolul 375 din Legea pentru organizarea administrației locale din 29 iunie 1929 acordă dreptul de sufragiu unor categorii de femei. Această dispoziție a fost păstrată și de Legea administrativă din 27 martie 1936. Regulamentul de aplicare a acestei legi din 18 februarie 1937 prevede printre altele că în consiliile județene membrii acestora pot fi aleși fără deosebire de sex și de vârstă.
Începând cu alegerile din toamna anului 1946 femeile au beneficiat de dreptul de a alege și de a fi alese în Parlament.
Legea electorală din 1946 recunoștea femeilor drepturile electorale iar Constituția din 1949 proclama egalitatea cu bărbații pe plan economic, social, politic, civil și cultural.
Prin Codul familiei din 1954 se consacră egalitatea între soți, regimul comunității de bunuri dobândite în timpul căsătoriei (art. 35) precum și dreptul de a avea bunuri individuale, de care să dispună din proprie voință. În 1950, cu un an înaintea adoptării Convenției nr. 100 a Organizației Internaționale a Muncii, Codul Muncii stipula remunerația egală a mâinii de lucru feminine și masculine la muncă egală.
Începând cu 1 noiembrie 1972 se acordă ajutoare bănești mamelor cu mai mulți copii: 200 de lei pentru mamele cu 8 sau 9 copii și 300 de lei celor care au 10 sau mai mulți copii.
La determinarea numărului de copii se iau în considerare, cu condiția de a se afla sub îngrijirea mamei: copii până la 18 ani sau, în cazul continuării studiilor, până la 25 ani și incapabilii de muncă, indiferent de vârstă. Ajutorul se acorda mamelor, indiferent dacă sunt sau nu salariate, cooperatoare, pensionare sau realizau venituri din alte surse.
Codul Muncii, adoptat prin Legea nr. 10 din 1972, prevedea: “Titlul de onoare “Mamă eroină” și Ordinul “Mamă eroină” se acordă mamelor care au născut și crescut 10 sau mai mulți copii. Mamele eroine se bucură de avantajele și privilegiile stabilite pentru cei decorați cu ordinele Republicii Socialiste România.
Ordinul “Gloria maternă” are trei clase și se acordă:
clasa I – mamelor care au născut și crescut 9 copii;
clasa a II-a – mamelor care au născut și crescut 8 copii;
clasa a III-a – mamelor care au născut și crescut 7 copii;
“Medalia maternității” are două clase și se acordă:
clasa I – mamelor care au născut și crescut 6 copii;
clasa a II-a – mamelor care au născut și crescut 5 copii.”
Conform Codului muncii adoptat prin Legea nr. 10 din 1972 și modificat prin Decretul – lege nr. 4 din 1990 în România se acordă o mare prețuire muncii feminine, asigurându-i-se dreptul de a ocupa orice funcție sau loc de muncă, în raport cu pregătirea și capacitatea ei, creându-se totodată condiții pentru salarizarea muncii pe care o prestează, se aplică principiul “la muncă egală cu bărbatul, salariu egal”. De asemenea, femeile încadrate în muncă beneficiază de măsuri speciale de ocrotire a sănătății si de condiții necesare îngrijirii și educării copiilor. Gravidele și cele care alăptează nu pot fi folosite în locuri de muncă cu condiții vătămătoare, grele sau periculoase ori contraindicate medical și nu pot fi chemate la efectuarea de ore suplimentare, iar dacă sunt încadrate în astfel de locuri vor fi trecute în alte locuri de muncă, fără ca prin acesta să li se scadă salariul. Munca femeilor în timpul nopții în unități este admisă numai în anumite condiții restrictive, expres stabilite de lege.
Legislația în domeniul asigurărilor sociale și pensiilor prevede pentru femei o serie de drepturi specifice, între care indemnizații pentru concediu de maternitate care se acordă tuturor mamelor salariate, indiferent de sectorul în care lucrează și indemnizații de concediu pentru îngrijirea copilului bolnav în primii ani de viață. Femeile pot fi pensionate cu o reducere de vârstă și de vechime în muncă de 5 ani în raport cu bărbații. Femeile cu o vechime în muncă de 25 de ani, care au născut cel puțin 3 copii și i-au crescut până la vârsta de 10 ani pot cere pensionarea înaintea vârstei prevăzute de lege: cu un an pentru 3 copii, cu doi ani pentru 4 copii, cu trei ani pentru mai mulți copii. Acele perioade în care o femeie a fost încadrată cu program redus pentru îngrijirea copilului preșcolar se iau în considerare la stabilirea vechimii în muncă pentru pensionare ca timp integral lucrat.
După decembrie 1989 în procesul înnoirii și revizuirii cadrului juridic, legiuitorul a avut permanent în vedere principiile și standardele internaționale, încorporându-le implicit și explicit în legislație, începând cu Legea fundamentală care tratează femeia ca cetățean egal în drepturi cu bărbatul, și nu ca o categorie inferioară. Astfel, potrivit art. 4 al Constituției României adoptată la 8 decembrie 1991 “România este patria comună a tuturor cetățenilor săi fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de origine, de apartenență politică, de avere sau de origine socială”.
Nondiscriminarea, inclusiv după criteriul sexului, reiese de asemenea cu claritate din prevederile referitoare la egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, dreptul de a alege și de a fi ales, dreptul la învățătură.
Consacrarea dreptului neîngrădit la muncă este însoțit de alte prevederi care indică o preocupare pentru garantarea efectivă a nondiscriminării, prin salariu egal la muncă egală și măsuri de protecție socială a muncii, de securitate și igienă a muncii, cu specificații pentru femei (art. 38), corespunzător unor drepturi economice și sociale de respectarea cărora depinde efectivitatea altor drepturi.
Prevăzând o garanție în plus a recunoașterii și respectării drepturilor omului, inclusiv ale femeii, articolul 20 stipulează că dispozițiile constituționale privitoare la drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu Pactele din 1966 referitoare la drepturile economice, sociale și culturale și la drepturile civile și politice și celelalte tratate la care România este parte, iar în caz de neconcordanță cu legislația internă, reglementările internaționale sunt cele care au întâietate.
Principiul egalității între sexe se regăsește în mod expres și în alte reglementări interne: Legea nr. 92 din 1992 ce consacră egalitatea în fața din 1992 ce consacră egalitatea în fața justiției și Codul familiei rămas în vigoare cu unele modificări cuprinzând unele dispoziții explicite privind egalitatea între sexe în planul relațiilor între soți, personale sau patrimoniale și în exercitarea drepturilor și obligațiilor părintești.
În domeniul legislației muncii și al protecției sociale se remarcă faptul că pe lângă recunoașterea principiului egalității s-a găsit necesară înscrierea unor reglementări cu referiri directe, speciale și specifice la drepturile femeii, inspirate de preocuparea pentru o protecție adecvată condiției lor.
Cel mai recent act normativ cu privire la femei a fost adoptat de Parlamentul României la data de 8 mai 2002. Legea privind egalitatea de șanse între femei și bărbați prevede reglementări cu privire la:
egalitate de șanse și tratament între femei și bărbați în domeniul muncii (capitolul al II-lea);
egalitate de șanse și tratament în ceea ce privește accesul la educație, la sănătate, la cultură și la informare (capitolul al III-lea);
egalitate de șanse și tratament între femei și bărbați în ceea ce privește participarea la luarea deciziei (capitolul al IV-lea);
soluționarea sesizărilor, reclamațiilor și plângerilor privind discriminarea după criteriul de sex (capitolul al VI-lea).
România a aderat la numeroase convenții ale Consiliului Europei, ale Organizației Națiunilor Unite și ale Organizației Internaționale a Muncii.
Din septembrie 1993 România a aderat la Statutul Consiliului Europei ce accentuează obligația protecției juridice împotriva discriminării bazate pe sex, ce decurge din ratificarea unor importante reglementări cu caracter regional.
România a ratificat Carta Socială Europeană la 5 mai 1999 la împlinirea a 50 de ani de la crearea Consiliului Europei.
În România, după mai bine de patru decenii de centralism al mișcării de femei ce avea ca for tutelar partidul unic, s-a reînnodat firul unei tradiții îndelungate, care urcă în timp până la 1941, anul constituirii la Arad a unei asociații a femeilor “Asociația feminină cetățenească”. Dacă primele organizații aveau ca scop principal emanciparea femeii prin învățământ și cultură, următoarele au lărgit orizontul revendicărilor prin cuprinderea drepturilor economice și politice, situând pentru multă vreme, asemenea mișcărilor feministe din alte tări, în principal dreptul de vot.
Pe baza Decretului-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989, odată cu consacrarea efectivă a pluripartidismului și a libertății de asociere în general, au luat ființă într-un timp relativ scurt numeroase organizații neguvernamentale ale femeilor, între care unele cu caracter general, național, iar altele după criterii profesionale, toate având ca scop ameliorarea statutului femeii în viața socială și în familie prin educație, persuasiune și influențarea factorilor politici.
În prezent, numărul O.N.G. este de ordinul sutelor. Dintre acestea:
Asociația Națională a Femeilor cu Diplomă Universitară din România;
Asociația Femeilor din România;
Confederația Națională a Femeilor din România;
Uniunea Națională pentru Drepturile Femeii.
În sistemul organismelor implicate în cooperarea și promovarea drepturilor femeii pe plan național, un loc distinct revine Institutului Român pentru Drepturile Omului – I.R.D.O. – persoană juridică de drept public, independentă, cu atribuții de cercetare, formare, care sprijină activitatea O.N.G., inclusiv prin facilitarea contractelor și a conlucrării dintre ele, precum și a dialogului cu reprezentanții unor importante agenții și organisme regionale și internaționale.
Pe plan internațional
Primele acțiuni vizând diverse aspecte particulare ale condiției femeii au fost întreprinse la începutul secolului al XX-lea. În anul 1902 a fost adoptată la Haga convenția internațională referitoare la conflictele de legi în materie de căsătorie, de divorț și de încredințare a copiilor, iar în 1904 prin alte două convenții internaționale a fost suprimat traficul cu copii și femei.
Un progres important în ameliorarea condiției femeii a fost înregistrat în 1919 odată cu adoptarea Pactului Societății Națiunilor, care conținea prevederi referitoare la asigurarea și menținerea “de condiții de muncă echitabile și umane pentru bărbați, femei și copii”. Totodată femeile primeau dreptul de acces la Secretariatul Societății.
În perioada care a urmat după crearea Societății Națiunilor problema ameliorării condiției femeii în societate a început să fie abordată pe un plan mai larg, ea făcând obiectul unor rapoarte și studii elaborate atât în cadrul Societății cât și al unor organizații regionale. Un raport întocmit de Societatea Națiunilor în 1935, care a abordat condiția femeii sub aspectele civile și politice, constată diferențele sensibile existente în acest sens de la o țară la alta. În 1937 Adunarea Societății a hotărât să se elaboreze un studiu detaliat asupra condiției femeii în diferite state și care trebuia să cuprindă 3 părți consacrate dreptului public, dreptului privat și dreptului civil. Până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial numai partea referitoare la dreptul privat a fost terminată.
Prima organizație interguvernamentală care a adoptat măsuri concrete contra discriminării între sexe a fost Organizația Republicilor Americane. Astfel, la cea de-a 5-a conferință interamericană, care și-a desfășurat lucrările între 25 martie și 3 mai 1923 la Santiago de Chile s-a hotărât să înscrie în programul viitoarelor conferințe studierea mijloacelor de natură a aboli incapacitatea constituțională și juridică a femeii pentru ca aceasta să poată beneficia de toate drepturile civile și politice. Această problemă a fost înscrisă pe ordinea de zi a celei de a 6-a Conferință de la Havana (16 ianuarie – 20 februarie) care, printre altele, a hotărât crearea unei comisii interamericane a femeilor însărcinată cu studierea condiției femeii în republicile americane și asigurarea exercitării drepturilor civile și politice ale femeilor. Ca urmare a studiilor întreprinse în cadrul comisiei, cea de-a 7-a Conferință Interamericană de la Monte-Video (3 – 26 decembrie 1933) a adoptat Convenția asupra cetățeniei femeii căsătorite. Opera cea mai importantă în materie a acestei organizații a fost înfăptuită la cea de-a 9-a Conferință de la Bogota din 1948 care a adoptat două importante convenții: una cu privire la drepturile politice și alta cu privire la drepturile civile ale femeii.
Principiile nediscriminării și egalității între bărbați și femei au fost foarte clar exprimate încă de la cele două conferințe internaționale de la Dumbarton Oaks și San Francisco care au elaborat Carta Organizației Națiunilor Unite.
Carta Organizației Națiunilor Unite este primul și cel mai important instrument internațional care în preambul și în articolele 1, 8 , 13, 55, 56 și 76 definește statutul juridic al femeii.
O.N.U. a promulgat de-a lungul anilor un număr de tratate care prevăd înlăturarea discriminării față de femei:
Declarația Universală a Drepturilor Omului ce a fost adoptată prin rezoluția 217 la 10 decembrie 1948;
Convenția pentru reprimarea traficului cu ființe umane și a exploatării prostituției semenilor ce a intrat în vigoare la 25 iulie 1951;
Convenția asupra drepturilor politice ale femeii ce a intrat în vigoare la 7 iulie 1954;
Convenția asupra cetățeniei femeii căsătorite ce a intrat în vigoare la 11 august 1958;
Convenția privind lupta împotriva discriminării în domeniul învățământului ce a intrat în vigoare la 22 mai 1962;
Convenția privind consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie și înregistrarea ei ce a intrat în vigoare la 9 decembrie 1964;
Cele două Pacte cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și respectiv drepturile civile și politice din 1966;
Declarația privind eliminarea discriminării față de femei ce a fost adoptată la 7 noiembrie 1967;
Declarația asupra protecției femeii și copiilor în perioade excepționale și de conflict armat ce a fost adoptată la 14 decembrie 1974;
Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei ce a fost adoptată la 3 septembrie 1981;
Declarația asupra participării femeii la promovarea păcii și cooperării internaționale ce a fost adoptată la 3 decembrie 1982;
Declarația asupra eliminării violenței împotriva femeiilor ce a fost adoptată la 20 decembrie 1993;
Conferința mondială a femeilor – Beijing, 4 – 15 septembrie 1995;
Documentul final al Conferinței mondiale asupra drepturilor omului din iunie 1993.
Prin Rezoluția 3010 din 16 decembrie 1972 Adunarea Generală a O.N.U. a proclamat 1975 – An Internațional al Femeii și a hotărât să-l consacre unei acțiuni pentru promovarea egalității între bărbați și femei.
Prin Rezoluția 3520 din 15 decembrie 1975 Adunarea Generală a O.N.U. a proclamat Deceniul Națiunilor Unite pentru Femei: egalitate, dezvoltare și pace – 1976 – 1985, creat cu scopul ca în această perioadă să se aplice Planul de acțiune mondial al femeii de la Ciudad de Mexico.
Organizația Internațională a Muncii a elaborat mai multe norme, metode și proceduri care să permită soluționarea problemelor femeii:
Convenția nr. 3/1919 privind protecția maternității ce a intrat în vigoare la 13 iunie 1921;
Convenția nr. 89/1948 privind munca de noapte a femeilor care lucrează în industrie ce a intrat în vigoare la 27 februarie 1951;
Convenția nr. 100/1951 privind egalitatea de remunerare a mâinii de lucru masculine și a mâinii de lucru feminine pentru o muncă de valoare egală ce a intrat în vigoare la 23 mai 1953;
Convenția nr. 103/1952 privind protecția maternității – revizuită în 1952 ce a intrat în vigoare la 7 septembrie 1955;
Convenția nr. 111/ 1958 privind discriminarea în domeniul forței de muncă și exercitarea profesiei ce a intrat în vigoare la 15 iunie 1960;
Convenția nr. 117/1962 privind obiectivele și normele de bază ale politicii sociale ce a intrat în vigoare la 23 aprilie 1964;
Convenția nr. 112/1964 privind politica de ocupare a forței de muncă ce a intrat în vigoare la 15 iulie 1966;
Convenția nr. 156/1983 privind șansele egale și tratamentul egal pentru lucrătorii bărbați și femei: lucrătorii cu responsabilități familiale ce a intrat în vigoare la 11 august 1983.
Uniunea Europeană a recunoscut importanța principiului egalității de tratament, înscriind în mod progresiv drepturile femeii în legislația sa:
Tratatul de la Roma din 1957 în articolul 119 instituia principiul salariului egal la muncă egală între bărbați și femei;
Tratatul de la Amsterdam stabilește o nouă bază juridică pentru drepturile femeii.
Capitolul II
Reglementări interne
Legea privind egalitatea de șanse între femei și bărbați din 8 mai 2002
Publicată în Monitorul Oficial numărul 301 din 8 mai 2002, Legea privind egalitatea de șanse între femei și bărbați reglementează măsurile pentru promovarea egalității de șanse între cele două sexe, în vederea eliminării discriminării directe și indirecte după criteriul de sex, în toate sferele vieții publice din România.
În sensul acestei legi, prin egalitate de șanse între femei și bărbați se înțelege “luarea în considerare a capacităților, nevoilor și aspirațiilor diferite ale persoanelor de sex masculin și feminin și tratamentul egal al acestora” (art. 1(2)).
Măsurile pentru promovarea egalității de șanse între femei și bărbați și pentru eliminarea discriminării directe și indirecte după criteriul de sex se aplică în domeniul muncii, educației, sănătății, culturii și informării, participării la decizie, precum și în alte domenii reglementate prin legi specifice.
Conform prevederilor acestei legi, prin termenul de discriminare directă se înțelege diferența de tratament a unei persoane în defavoarea acesteia, datorită apartenenței sale la un anumit sex sau datorită gravidității, nașterii, maternității ori acordării concediului paternal.
Legea mai definește și termenii de: discriminare indirect, hărțuire sexuală, măsuri stimulative, discriminare pozitivă, munca de valoare egală.
Prin discriminare indirectă se înțelege aplicarea de prevederi, criterii sau practici, în aparență neutre, care, prin efectele pe care le generează, afectează persoanele de un anumit sex, exceptând situația în care aplicarea acestor prevederi, criterii sau practici poate fi justificată prin factori obiectivi, fără legătură cu sexul.
Prin hărțuire sexuală se înțelege orice formă de comportament în legătură cu sexul, despre care cel care se face vinovat știe că afectează demnitatea persoanelor; dacă acest comportament este refuzat și reprezintă motivația pentru o decizie care afectează acele persoane.
Prin măsuri stimulative sau de discriminare pozitivă se înțeleg acele măsuri speciale care sunt adoptate temporar pentru a accelera realizarea în fapt a egalității de șanse între femei și bărbați și care nu sunt considerate acțiuni de discriminare.
Prin muncă de valoare egală se înțelege activitatea remunerată care, în urma comparării, pe baza acelorași indicatori și a acelorași unități de măsură, cu o altă activitate, reflectă folosirea unor cunoștințe și deprinderi similare sau egale și depunerea unei cantități egale ori similare de efort intelectual și/sau fizic.
Nu sunt considerate discriminări, conform articolului 5(2):
măsurile speciale prevăzute de lege pentru protecția maternității, nașterii și alăptării;
măsurile stimulative, temporare, pentru protecția anumitor categorii de femei sau bărbați;
cerințele de calificare pentru activități în care particularitățile de sex constituie un factor determinant datorită specificului condițiilor și modului de desfășurare a activităților respective.
Prin egalitate de șanse și tratament între femei și bărbați în relațiile de muncă se înțelege accesul nediscriminatoriu la:
alegerea ori exercitarea liberă a unei profesii sau activități;
angajare în toate posturile sau locurile de muncă vacante și la toate nivelurile ierarhiei profesionale;
venituri egale pentru muncă de valoare egală;
informare și consiliere profesională, programe de inițiere, calificare perfecționare, specializare și recalificare profesională;
promovare la orice nivel ierarhic și profesional;
condiții de muncă ce respectă normele de sănătate și securitate în muncă, conform prevederilor legislației în vigoare;
beneficii, altele decât cele de natură salarială și măsuri de protecție și asigurări sociale.
De egalitatea de șanse și tratament între femei și bărbați în relațiile de muncă beneficiază toți lucrătorii, inclusiv cei care exercită o activitate independentă, precum și lucrătorii din agricultură.
Angajatorii sunt obligați:
să asigure egalitatea de șanse și tratament între angajați, femei și bărbați, în cadrul relațiilor de muncă de orice fel, inclusiv prin introducerea de dispoziții pentru interzicerea discriminărilor în regulamentele de organizare și funcționare și în cele de ordine interioară ale unităților;
să îi informeze sistematic pe angajați, inclusiv prin afișare în locuri vizibile, asupra drepturilor pe care aceștia le au în ceea ce privește respectarea egalității de șanse și tratament între femei și bărbați în relațiile de muncă.
Este interzisă discriminarea prin utilizarea de către angajator a unor practici care dezavantajează persoanele de un anumit sex, în legătură cu relațiile de muncă, referitoare la:
anunțarea, organizarea concursurilor sau examenelor și selecția candidaților pentru ocuparea posturilor vacante din sectorul public sau privat (sunt exceptate de la aplicarea acestor prevederi locurile de muncă în care, datorită naturii sau condițiilor particulare de prestare a muncii, prevăzute de lege, particularitățile de sex sunt determinante);
încheierea, suspendarea, modificarea și/sau încetarea raportului juridic de muncă sau de serviciu;
stabilirea sau modificarea atribuțiilor din fișa postului;
stabilirea remunerație;
beneficii, altele decât cele de natură salarială și măsuri de protecție și asigurări sociale;
informare și consiliere profesională, programe de inițiere, calificare, perfecționare, specializare și recalificare profesională;
evaluarea performanțelor profesionale individuale;
promovarea profesională;
aplicarea măsurilor disciplinare;
dreptul de aderare la sindicat și accesul la facilitățile acordate de acesta;
orice alte condiții de prestare a muncii, potrivit legislației în vigoare.
Conform acestei legi, este considerată discriminare după criteriul de sex orice comportament definit drept hărțuire sexuală, având ca scop:
de a crea la locul de muncă o atmosferă de intimidare, de ostilitate sau de descurajare pentru persoana afectată;
de a influența negativ situația persoanei angajate în ceea ce privește promovarea profesională, remunerația sau veniturile de orice natură ori accesul la formarea și perfecționarea profesională, în cazul refuzului acesteia de a accepta un comportament nedorit, ce ține de viața sexuală.
Pentru prevenirea și eliminarea oricăror comportamente definite drept hărțuire sexuală, angajatorul are următoarele obligații:
să prevadă în regulamentele de ordine interioară ale unităților sancțiuni disciplinare, în condițiile prevăzute de lege, pentru angajații care încalcă demnitatea personală a altor angajați, comițând acțiuni de discriminare definite mai sus;
să asigure informarea tuturor angajaților cu privire la interzicerea hărțuirii sexuale la locul de muncă, inclusiv prin afișarea în locuri vizibile a prevederilor regulamentare de ordine interioară pentru prevenirea oricărui act de hărțuire sexuală;
să aplice imediat după sesizare sancțiunile disciplinare împotriva oricărei manifestări de hărțuire sexuală la locul de muncă.
Pentru prevenirea acțiunilor de discriminare după criteriul de sex în domeniul muncii, atât la negocierea contractului colectiv de muncă unic la nivel național, cât și la negocierea contractelor colective la nivel de unități, părțile contractante vor stabili introducerea de clauze de interzicere a faptelor de discriminare și, respectiv, clauze privind modul de soluționare a sesizărilor sau reclamațiilor formulate de persoanele prejudiciate prin asemenea fapte.
În capitolul III intitulat “Egalitatea de șanse și tratament în ceea ce privește accesul la educație, la sănătate, la cultură și la informare” se prevede că este interzisă orice formă de discriminare după criteriul de sex în ceea ce privește accesul femeilor și bărbaților la toate nivelurile de instruire și de formare profesională, la perfecționare și, în general, la educația continuă.
Instituțiile de învățământ de stat și particulare, factorii sociali care se implică în procese instructiv-educative, precum și toți ceilalți furnizori de servicii de formare și de perfecționare, autorizați conform legii, vor include în planurile de învățământ, în programele analitice și în alte instrumente curiculare măsuri de respectare a principiului egalității de șanse și tratament între femei și bărbați.
Este interzisă orice formă de discriminare după criteriul de sex în ceea ce privește accesul femeilor și bărbaților la toate nivelurile de asistență medicală și la programele de prevenire a îmbolnăvirilor și de promovare a sănătății.
Direcțiile de sănătate publică județene și a municipiului București crează condiții pentru aplicarea măsurilor de respectare a egalității de șanse și tratament între femei și bărbați în domeniul sănătății, în ceea ce privește accesul la serviciile medicale și calitatea acestora, precum și sănătatea la locul de muncă.
Instituțiile publice de cultură, precum și orice alte structuri și formațiuni care promovează actul cultural sub orice formă au obligația să creeze condiții pentru accesul tuturor persoanelor, fără discriminare după criteriul de sex, la producțiile culturale.
Sursele de cultură menționate asigură nediscriminatoriu condițiile necesare de manifestare și de valorificare a aptitudinilor persoanelor de sex masculin și, respectiv, feminin și tratamentul egal al acestora în domeniul creației culturale.
Capitolul IV, intitulat “Egalitatea de șanse între femei și bărbați în ceea ce privește participarea la luarea deciziei”, prevede că autoritățile publice, centrale și locale, unitățile economice și sociale, precum și partidele politice și alte entități nonprofit, care își desfășoară activitatea în baza unor statute proprii, promovează și susțin participarea echilibrată a femeilor și bărbaților la conducere și la decizie.
În articolul 24 se prevede că Ministerul Muncii și Solidarității Sociale asigură respectarea și exercită controlul asupra aplicării prezentei legi în domeniul său de activitate, prin instituțiile coordonate sau subordonate care au în responsabilitate aplicarea de măsuri de promovare a egalității de șanse și tratament între femei și bărbați și de eliminare a discriminării directe și indirecte după criteriul de sex, după cum urmează:
Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă asigură aplicarea măsurilor de respectare a egalității de șanse și tratament între femei și bărbați în domeniul furnizării de servicii pentru ocuparea și formarea profesională de muncă, precum și în domeniul protecției sociale a persoanelor neîncadrate în muncă;
Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale asigură aplicarea măsurilor de respectare a egalității de șanse și tratament între femei și bărbați în domeniul administrării și gestionării sistemului public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale;
Inspecția Muncii asigură controlul aplicării măsurilor de respectare a egalității de șanse și tratament între femei și bărbați în domeniul stabilirii relațiilor de muncă și al securității și sănătății în muncă;
Consiliul Național de Formare Profesională a Adulților, autoritate administrativă autonomă cu rol consultativ, asigură aplicarea măsurilor de respectare a egalității de șanse și tratament între femei și bărbați în elaborarea politicilor și strategiilor privind formarea profesională a adulților.
Institutul Național de Cercetare Științifică în Domeniul Muncii și Protecției Sociale și Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecția Muncii, aflate în coordonarea Ministerului Muncii și Solidarității Sociale, sunt responsabile cu promovarea și asigurarea egalității de șanse și tratament între femei și bărbați în domeniile lor specifice de activitate și pun la dispoziție datele și informațiile pe care le dețin, necesare elaborării strategiilor și politicilor în domeniu.
Avocatul Poporului colaborează cu Ministerul Muncii și Solidarității Sociale pentru soluționarea plângerilor privind egalitatea de șanse și tratament între femei și bărbați, pentru combaterea discriminării pe bază de sex în domeniile reglementate prin prezenta lege.
Institutul Național de Statistică va dezvolta statistica de gen, în cadrul activității sale curente, pentru sprijinirea promovării egalității de șanse și tratament între femei și bărbați.
Consiliu Economic și Social, prin Comisia pentru egalitatea de șanse și tratament, sprijină, în conformitate cu atribuțiile sale, integrarea principiului egalității de șanse și tratament între femei și bărbați în actele normative cu implicații asupra vieții economico-sociale.
Confederațiile sindicale desemnează, în cadrul organizațiilor sindicale din unități, reprezentanți cu atribuții pentru asigurarea respectării egalității de șanse și tratament între femei și bărbați la locul de muncă.
Reprezentanții sindicali desemnați primesc de la persoanele care se consideră discriminate după criteriul de sex sesizări/reclamații, aplică procedurile de soluționare a acestora și solicită angajatorului rezolvarea cererilor angajaților.
În unitățile în care nu există organizație sindicală unul dintre reprezentanții aleși ai salariaților are atribuții pentru asigurarea respectării egalității de șanse și tratament între femei și bărbați la locul de muncă.
Capitolul VI, intitulat “Soluționarea sesizărilor, reclamațiilor și plângerilor privind discriminarea după criteriul de sex”, prevede că angajații au dreptul ca în cazul în care se consideră discriminați după criteriul de sex să formuleze sesizări, reclamații ori plângeri către angajator sau împotriva lui, dacă acesta este direct implicat, și să solicite sprijinul organizației sindicale sau a reprezentanților salariaților din unitate pentru rezolvarea situației la locul de muncă.
În cazul în care această sesizare/reclamație nu a fost rezolvată la nivelul unității prin mediere, persoana angajată care justifică o lezare a drepturilor sale în domeniul muncii, în baza prevederilor prezentei legi, are dreptul să introducă plângere către instanța judecătorească competentă, la secțiile sau completele specializate pentru conflicte de muncă și litigii de muncă ori de asigurări sociale în a căror rază teritorială de competență își desfășoară activitatea angajatorul sau făptuitorul ori, după caz, la instanța de contencios administrativ, dar nu mai târziu de un an de la data săvârșirii faptei.
Prin plângerea introdusă în condițiile prevăzute mai sus persoana angajată care se consideră discriminată după criteriul de sex are dreptul să solicite despăgubiri materiale și/sau morale, precum și/sau înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii de la persoana care le-a săvârșit.
Codul muncii
În Codul muncii, adoptat prin Legea nr. 10 din 1972, intrat în vigoare la 1 martie 1973 și modificat prin Decretul-lege nr. 147 din 1990, întâlnim prevederi cu referiri specifice la drepturile femeii.
În articolul 2 se prevede că “tuturor cetățenilor României, fără nici o îngrâdire sau deosebire de sex, naționalitate, rasă sau religie, convingeri politice și origine socială, le este garantat dreptul la muncă având posibilitatea de a desfășura o activitate în domeniul economic, tehnico-științific, administrativ, social sau cultural, potrivit aptitudinilor, pregătirii profesionale și aspirațiilor fiecăruia, în funcție de nevoile întregii societăți”.
Prin articolul 14 “femeii i se asigură largi posibilități de afirmare în condiții de deplină egalitate socială cu bărbatul, beneficiind, la muncă egală cu acesta, de un salariu egal, de măsuri speciale de ocrotire. Femeii îi este garantat dreptul de a ocupa orice funcție sau loc de muncă, în raport cu pregătirea să, pentru a-și aduce contribuția la dezvoltarea producției materiale și a creației spirituale, asigurându-i-se totodată condițiile necesare pentru creșterea și educarea copiilor.“
În România se dă o înaltă prețuire muncii femeii, asigurându-i-se dreptul de a ocupa orice funcție sau loc de muncă, în raport cu pregătirea și capacitatea ei, creându-se totodată condiții pentru dezvoltarea multilaterală a personalității sale. În remunerarea muncii pe care o prestează se aplică principiul “la muncă egală cu bărbatul, salariu egal”.
Femeile salariate se bucură de măsuri speciale de ocrotire a sănătății și de condițiile necesare îngrijirii și educării copiilor.
Femeile gravide și cele care alăptează nu vor putea fi folosite în locuri de muncă cu condiții vătămătoare, grele sau periculoase, ori contraindicate medical și nu vor putea fi chemate la ore suplimentare.
Femeile gravide și cele care alăptează, care se găsesc în situațiile prevăzute în alineatul precedent, vor fi trecute la alte locuri de muncă, fără ca prin aceasta să li se scadă salariul.
Munca femeilor în timpul nopții în unități industriale este admisă numai în următoarele cazuri:
pentru femeile care dețin funcții de conducere sau funcții cu caracter tehnic care implică o răspundere deosebită;
pentru femeile care lucrează în serviciile sanitare și de asistență socială;
cazuri de forță majoră, dacă se produce o întrerupere în funcționarea dispozitivelor și instalațiilor, când defecțiunea acestora provoacă incetarea lucrului, precum și în cazul când munca este necesară pentru salvarea de la o pierdere inevitabilă a materiilor prime, a materialelor ori a produselor;
în alte situații deosebite, în unele ramuri de producție stabilite prin hotărâre a Guvernului, cu acordul Confederației Sindicale de Ramură.
Femeile gravide, începând din luna a șasea, și cele care alăptează nu vor fi repartizate la munca de noapte.
Regimul de protecție a femeilor are în vedere trei principii legale:
egalitatea de șanse și de tratament, interzicerea discriminării pe criteriu de sex – O.G. 137/2000;
la muncă egală cu bărbatul, salariu egal cu bărbatul;
femeile salariate beneficiază de măsuri speciale de ocrotire a sănătății și de condiții necesare îngrijirii și educării copiilor.
Prin Legea 19/2000 femeile au dreptul la un concediu de maternitate plătit de 126 zile (63 de zile înainte și 63 de zile după naștere). Indemnizația de maternitate este de 85% sau media veniturilor lunare din ultimele 6 luni.
Unitățile sunt obligate să acorde femeilor în cursul programului de lucru pauze pentru alimentarea și îngrijirea copilului, de o jumătate de oră, la intervale de cel mult 3 ore. La aceste pauze se adaugă și timpul necesar deplasării dus și întors de la locul unde se găsește copilul. Timpul acordat pentru alăptare, inclusiv deplasările nu pot depăși 2 ore zilnic. Pauzele se acordă până la împlinirea de către copil a vârstei de 9 luni, putându-se prelungi și până la 12 luni în cazul copiilor prematuri, distrofici și celor care necesită măsuri deosebite de îngrijire, pe baza recomandărilor medicale. La cererea mamei, pauzele pentru alimentarea și îngrijirea copilului vor fi înlocuite cu reducerea programului normal de lucru cu 2 ore zilnic. Pauzele și reducerea programului de lucru acordare în scopul alimentării și îngrijirii copilului se includ în timpul de muncă și nu au consecințe asupra salariului sau altor drepturi materiale.
Femeilor care au copii bolnavi mai mici de 3 ani li se vor acorda cu avizul medicului concedii plătite pentru îngrijirea acestora, care nu se includ în concediul de odihnă (art. 157).
Femeile care au copii în vârstă de până la 6 ani, pe care îi îngrijesc, pot lucra cu ½ normă dacă nu beneficiază de creșe sau cămine; timpul cât au fost încadrate în aceste condiții se consideră la calculul vechimii în muncă, timp lucrat cu o normă întreagă (art. 158).
Concediul plătit pentru creșterea copilului în vârstă de până la 3 ani se acordă indiferent de sănătatea copilului, femeii salariate la cererea ei. Concediul poate fi luat în continuarea celui de naștere sau ulterior, oricând, dar până la împlinirea vârstei de 2 sau 3 ani a copilului. Sunt asimilate aici și femeile ce au adoptat, au fost numite tutore sau le-au fost încredințați copii în plasament familial.
Prin recenta Lege a concediului paternal plătit pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la 2 ani, tatălui i se acordă, la nașterea copilului, 5 zile și suplimentar 10 zile.
În decembrie 2000 a fost aprobat, prin Hotărâre de Guvern, Planul național de acțiune pentru egalitatea de șanse între femei și bărbați. Elaborat de Direcția pentru egalitatea de șanse între femei și bărbați din cadrul Ministerului Muncii și Solidarității Sociale, planul “are rolul de a susține prin măsuri concrete principiul potrivit căruia atât femeile, cât și barbatii trebuie să participe în mod egal la identificarea și transpunerea în practică a celor mai eficiente soluții pentru realizarea unei democrații reale în România” (art. 3). Un dialog între factorii de decizie guvernamentali, ministere, institute, patronate, sindicate și ONG-uri s-a propus în timpul seminarului internațional “Măsuri și acțiuni de promovare a egalității de șanse” desfășurat în cadrul proiectului ”Egalitatea de șanse în România” (cu sprijinului guvernului Austriei), grupul de acțiune pentru egalitatea de șanse din Pactul de stabilitate pentru Europa de sud-est, seminar organizat la București de divizia pentru egalitate a Consiliului Europei și Direcția pentru egalitatea de șanse între femei și bărbați din cadrul Ministerului Muncii și Solidarității Sociale.
Codul familiei
Articolul 1 din Codul familiei prevede că în relațiile dintre soți, precum și în exercițiul drepturilor față de copii, bărbatul și femeia au drepturi egale iar articolul 2 prevede că relațiile de familie se bazează pe prietenie și afecțiune reciprocă între membrii ei, care sunt datori să-și acorde unul altuia sprijin moral și material.
Articolul 25 prevede că bărbatul și femeia au drepturi și obligații egale în căsătorie iar articolul 26 prevede că soții hotărăsc de comun acord în tot ce privește căsătoria.
Articolul 97 prevede că ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copii lor minori fără a deosebi după cum aceștia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori înfiați.
Organizații neguvernamentale
În România, după mai bine de 4 decenii de centralism al mișcării de femei și având ca for tutelar partidul unic, s-a reînnodat firul unei traditii îndelungate, care urcă în timp până la 1841, anul constituirii la Arad a primei asociații a femeilor “Asociația feminină cetățenească”.
Dacă primele organizații aveau ca scop principal emanciparea femeii prin învățământ și cultură, următoarele au lărgit orizontul revendicărilor prin cuprinderea de drepturi economice și politice, situând, pentru multă vreme asemenea mișcărilor feministe din alte țări, în prim plan, dreptul la vot.
Pe baza Decretului-lege nr. 8 din 31 decembrie 1989, odată cu consacrarea efectivă a pluripartidismului și a libertății de asociere în general, au luat ființă într-un timp relativ scurt numeroase organizații neguvernamentale ale femeilor, între care unele cu caracter global, național, iar altele după criterii profesionale, toate având ca scop ameliorarea statutului femeii în viața socială și în familie, prin educație, persuasiune și influențarea factorilor politici.
În prezent numărul ONG-urilor este de ordinul sutelor. Dintre acestea menționăm:
Asociația Națională a Femeilor cu Diplomă Universitară din România;
Asociația Femeilor din România;
Confederația Națională a Femeilor din România;
Uniunea Națională pentru Drepturile Femeii.
Asociația Națională a Femeilor cu Diplomă Universitară din România, existentă încă din anul 1925, asociație de femei non-politică, non-guvernamentală și non-profit ce are ca țel “femeia este purtătoarea, păstrătoarea și transmițătoarea tezaurului spiritual al fiecărui popor”. Reconstituită în 1990, A.N.F.D.U.R. este afiliată la Federația Europeană și la cea Internațională a Femeilor cu Diplomă Universitară, la Mișcarea Mondială a Mamelor și la Federația Internațională Aboliționistă.
Această asociație militează pentru crearea unui standard de viață civilizat pentru toate femeile, indiferent de gradul de cultură, rasă, naționalitate, religie, sau opțiune politică și pentru încurajarea lor în scopul de a-și pune în valoare cunoștințele și talentul pentru a se implica în viața politică și socială, pe plan intern și internațional.
A.N.F.D.U.R. a făcut primele prezentări ale femeilor de exceptie din România la Pekin, Bonn, New York, Sidney și Paris, a constituit Forumul Național al ONG de femei, a deschis primul curs gratuit de educație civică și învățarea democrației pentru femei, a creat Centrul Național Multieducațional Cultural Artistic de Studii și Analize Feministe, în localitatea Dragoslavele, a organizat în martie 2000 Marșul Național al Femeilor împotriva sărăciei și corupției, pentru pace și șanse egale, a obținut burse pentru dezvoltarea profesională pentru membrele active din Forumul Tânăr al asociației în Japonia, Austria și SUA.
Asociația Femeilor din România este prima asociație democrată română apărută în decembrie 1989. A înființat: Clubul Femeilor de Afaceri, Clubul Consumatoarelor și Centrul de Inițiere și Promovare a Femeilor de Afaceri și a inițiat programul de training pentru femeile șomere, pentru pace și non-violență, agenți sociali și consilieri educaționali, proiecte de consiliere și protecție socială a cetățeanului în impas. Inițiatoarea mișcării naționale de femei, membră a Federației pentru Pace și Cooperare în Balcani, a rețelei de ONG est-europene Karat și a rețelei de educație la distanță Aladin, A.F.R. a devenit o punte de legătură între organizațiile care activează în beneficiul femeilor din România.
Confederația Națională a Femeilor din România este o importantă organizație nonguvernamentală care are ca obiective principale programe de asistență medico-socială, de promovare a intereselor femeilor și familiei.
Uniunea Națională pentru Drepturile Femeii este implicată în programul regional al coaliției Karat, formată din organizații neguvernamentale din țările Europei centrale și de est, program ce vizează consolidarea democratică a țarilor în curs de democratizare, prin perspectiva integrării egalității de șanse între femei și bărbați, la nivel politic și al mecanismelor de decizie.
Un pas notabil este făcut odată cu crearea în cadrul Ministerului Muncii și Protecției Sociale a unui departament pentru femei și familie, parteneri de dialog și consultare privind societatea civilă.
În sistemul organismelor implicate în cooperarea și promovarea drepturilor femeii pe plan național, un loc distinct revine Institutului Român pentru Drepturile Omului – IRDO – persoană juridică de drept public, independentă, cu atribuții de cercetare, formare, care sprijină activitatea ONG, inclusiv prin facilitarea contractelor și a conlucrării dintre ele precum și a dialogului cu reprezentanții unor importante organizații și organisme regionale și internaționale.
La propunerea IRDO în 1994 ziua de 15 mai a devenit Ziua Națională a Familiei Române.
Convenții la care a aderat România
România a aderat la următoarele convenții:
ale Consiliului Europei:
Convenția europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei prin Legea nr. 101 din 16 septembrie 1992, publicată în Monitorul Oficial nr. 243 din 30 septembrie 1992;
Convenția privind protecția drepturilor omului și a libertăților sale fundamentale prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994;
ale Organizației Națiunilor Unite:
Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale din 1966, semnat de România la la 27 iunie 1968 și ratificat prin Decretul nr. 213 din 31 octombrie 1974, publicat în Buletinul Oficial anul X partea I , nr. 146 din 20 noiembrie 1974;
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 1966 semnat la 27 iunie 1968 și ratificat prin Decretul nr. 213 din 31 octombrie 1974, publicat în Buletinul Oficial anul X partea I , nr. 146 din 20 noiembrie 1974;
Convenția asupra drepturilor politice ale femeii ratificată prin Decretul nr. 222 din 2 iunie 1954; rezervele și declarațiile la art. VII și IX au fost retrase în 1990;
Convenția asupra cetățeniei femeii căsătorite – Decretul 339 din 20 septembrie 1960;
Convenția privind consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie și înregistrarea căsătoriilor semnată la 27 decembrie 1963 și ratificată prin Legea nr. 116 din 15 decembrie 1992 cu rezervă la dispozițiile art. 1 paragraful 2 referitor la celebrarea căsătoriei în absența unuia dintre viitorii soți;
Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei ratificată la 7 ianuarie 1982, făcând rezerve la articolul 29 paragraful 1 la care a renunțat în 1990; România s-a aflat în primele 20 de state care au ratificat-o înaintea unor state care doar au semnat-o (SUA, Olanda, Elveția);
Convenția privind reprimarea traficului cu ființe umane și exploatării prostituției semenilor – Decretul Prezidiului MAN nr. 482 din 10 decembrie 1954;
ale Organizației Internaționale a Muncii:
Convenția nr. 3 din 1919 privind protecția maternități ratificată în 1952 prin Decretul-lege nr. 1990 din 1921, publicat în Monitorul Oficial nr. 34 din 17 mai 1921;
Convenția nr. 89 din 1948 privind munca de noapte a femeilor care lucrează în industrie prin Decretul nr. 213 din 1957, publicat în Buletinul Oficial nr. 4 din 18 ianuarie 1958;
Convenția nr. 100 din 1951 privind egalitatea de remunerare a mâinii de lucru masculine și a mâinii de lucru feminine, pentru o muncă de valoare egală prin Decretul nr. 213 din 1957, publicat în Buletinul Oficial nr. 4 din 18 ianuarie 1958;
Convenția nr. 111 din 1958 privind discriminarea în domeniul forței de muncă și exercitării profesiei prin Decretul nr. 284 din 1973, publicat în Buletinul Oficial nr. 81 din 6 aprilie 1973;
Convenția nr. 117 din 1962 privind obiectivele și normele de bază ale politicii sociale prin Decretul nr. 284 din 1973, publicat în Buletinul Oficial nr. 81 din 6 aprilie 1973;
Convenția nr. 122 din 1964 privind politica de ocupare a forței de muncă prin Decretul 284 din 1973, publicat în Buletinul Oficial nr. 81 din 6 aprilie 1973.
Capitolul III
Reglementări internaționale la O.N.U.
Organizația Națiunilor Unite a militat încă de la crearea sa pentru traducerea în viață a principiului egalității fără deosebire de rasă, sex, limbă și religie înscrisă în anul 1945 în Carta sa.
De-a lungul celor peste 50 de ani de activitate, înaltul forum internațional a jucat și continuă să joace un rol decisiv în realizarea egalității “de jure”, prin crearea și perfecționarea cadrului juridic internațional și a egalității “de facto”, printr-o continuă sensibilizarea a opiniei publice și a autorităților statale la actele discriminatorii față de femei.
Pe lângă Carta Internațională a Drepturilor Omului, O.N.U. a promulgat, de-a lungul anilor, un număr de tratate care abordează tipuri specifice de încălcări ale drepturilor omului incluzând discriminarea față de femei.
Comisia pentru condiția femeii
Una dintre primele comisii create în sistemul O.N.U. la 21 iunie 1946 de către Consiliul Economic și Social prin Rezoluția nr. 11 (II) a fost Comisia pentru condiția femeii. Aceasta reprezintă principalul organism interguvernamental pentru probleme privind femeile și este însărcinat cu elaborarea de rapoarte și recomandări pentru promovarea drepturilor femeii în domeniul economic, social, politic și educațional și totodată cu funcția de “conștiință universală” și protejarea drepturilor femeii.
Comisia mai prezenta, pe lângă cele menționate, și recomandări asupra problemelor care prezintă un caracter de urgență, în domeniul drepturilor femeii, în scopul aplicării principiului egalității în drepturi ale bărbatului și femeii, și elabora propuneri pentru aplicarea practică a acestor recomandări.
Comisia este formată din reprezentanții statelor membre O.N.U. aleși de Consiliu pentru o durată de 4 ani conform unei reprezentări geografice asemănătoare celei valabile pentru Comisia pentru drepturile omului și are organe subsidiare. Ea elaborează studii, rapoarte, proiecte de rezoluții și decizii pe care le recomandă pentru examinare Consiliului Economic și Social. Comisia supraveghează aplicare lor și pregătește conferințe internaționale în materie de femei.
Această comisie a avut un rol important în inițierea unor programe O.N.U. pentru eradicare de jure și de facto a discriminării față de femei, inclusiv elaborarea principalelor tratate contemporane referitoare la femei.
Declarația Universală a Drepturilor Omului. (D.U.D.O.)
Declarația Universală a Drepturilor Omului. a fost adoptată prin Rezoluția nr. 217 A (III) la 10 decembri 1948 și prevede în articolul 1 că “toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi, ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de celelalta în spiritul fraternității”.
În articolul 7 al Declarației se prevede că ”toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul, fără deosebire, la o protecție egală a legii. Toți oamenii au dreptul la o protecție egală împotriva oricărei discriminări care ar încălca această declarație și împotriva oricărei încercări la o astfel de discriminare”.
Orice persoană are dreptul să participe la conducerea treburilor politice ale țării sale, direct sau prin intermediul unor reprezentanți liber aleși și are dreptul de acces în condiții de egalitate la funcțiile publice ale țării sale.
Articolul 23 prevede că “toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală”, iar articolul 25 prevede că “mama și copilul au dreptul la ajutor și ocrotire specială”.
Convenția pentru reprimarea traficului cu ființe umane și a exploatării prostituției semenilor
Această convenție a intrat în vigoare la 25 iulie 1951 și prevede că statele părți la Convenție convin să pedepsească orice persoană care:
ademenește, atrage sau îndeamnă, în vederea prostituării o altă persoană, chiar cu consimțământul acesteia;
exploateaza prostituarea unei alte persoane, chiar cu consimțământul acesteia;
ține, conduce sau, cu bună știință, finanțează sau contribuie la finanțarea unei case de toleranță;
dă sau ia în folosință, cu bună știință, în totalitate sau în parte, în imobil sau un alt loc în scopul prostituării altei persoane;
Convenția asupra drepturilor politice ale femeii
Deschisă spre semnare și ratificată prin Rezoluția 640(VII) din 20 decembrie 1952 a Adunării Generale O.N.U., a intrat în vigoare la 7 iulie 1954.
Traducând în viață principiul enunțat în preambulul Cartei O.N.U. referitor la egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbații, convenția este primul tratat internațional cu vocație de universalitate care definește statutul juridic al femeii în societate.
În preambulul Convenției părțile contractante recunosc că orice persoană are dreptul de a participa la conducerea treburilor politice ale țării sale în mod liber sau prin intermediul reprezentanților liber aleși, și de a avea acces, în condiții de egalitate, la funcțiile publice ale țării sale. Părțile contractante își afirmă dorința de a acorda bărbaților și femeilor egalitate în folosința și exercițiul drepturilor politice în conformitate cu Carta O.N.U. și cu Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Articolele 1, 2 și 3 din Convenție enunță următoarele drepturi specifice femeilor:
dreptul la vot în toate alegerile, în condiții de egalitate cu bărbații, fără nici o discriminare;
femeile vor fi eligibile în condiții de egalitate cu bărbații, în toate organismele publice alese, constituite în virtutea legislației naționale, fără nici o discriminare;
femeile vor avea, în condiții de egalitate, aceleași drepturi ca și bărbații de a ocupa orice post public și de a exercita oricare din funcțiile publice stabilite pe baza legislației naționale fără nici o discriminare.
Articolele de la 4 la 11 cuprind clauze finale referitoare la semnare, ratificare și aderare (art. 4 și 5), intrare în vigoare (art. 6), rezervele la Convenție (art. 7), de renunțare (art. 8), modul de soluționare a diferendelor izvorâte din interpretarea și aplicarea Convenției (art. 9).
Pentru a urmări modul în care Convenția este aplicată în statele părți, Consiliul Economic și Social al O.N.U. a inițiat un sistem de rapoarte. Astfel, prin Rezoluția 504/XVI din 23 iulie 1953 Consiliul a cerut tuturor statelor părți la Convenție să prezinte, odată la 2 ani, informați asupra măsurilor pe care le-au luat pentru a pune în aplicare dispozițiile Convenției.
Prin Rezoluția 918/XXXVI din 12 iulie 1963, Consiliul a cerut astfel de informații și statelor care nu sunt părți la Convenție și a invitat guvernele statelor părți să furnizeze Secretarului General O.N.U. informații care să indice faptul că femeile au fost alese sau nu în Parlamentul național, sau dacă au fost numite în importante poziții administrative, judiciare sau diplomatice.
Invitația a fost reiterată prin Rezoluția 1068/XXXIX din 16 iulie 1955, iar din 1972 sistemul rapoartelor privind aplicarea Convenției a fost integrat în noul sistem lărgit care a început să fie prezentat după un ciclu quadrianual.
Adoptarea prevederilor acestei convenții a avut un rol important în acordarea de drepturi politice femeilor. Dacă în 1946, când Adunarea Generală a O.N.U. a exprimat pentru prima dată că statele membre trebuie să acorde femeilor aceleași drepturi ca și bărbaților, numai jumătate din numărul statelor suverane o făcuseră deja, în 1963 marea majoritate a statelor membre O.N.U. au recunoscut femeilor dreptul de vot (Rezoluția Adunării Generale a O.N.U. nr. 96153/XXXVI din 12 iulie 1963).
Convenția asupra cetățeniei femeii căsătorite
A fost deschisă spre semnare și ratificare prin Rezoluția nr. 1040 (XI) din 29 ianuarie 1957 a Adunării Generale a O.N.U. și a intrat în vigoare la 11 august 1958.
Scopul urmărit prin acestă convenție a fost acela de a înlocui principiul tradițional al unității familiei enunțat în convenția de la Haga din 1930 privind anumite probleme referitoare la conflictele de legi asupra cetățeniei cu acela al independenței cetățeniei femeii în raport cu cetățenia bărbatului și de a proteja femeia căsătorită cu un străin astfel încât ea să nu devină în mod automat apatridă ca urmare a căsătoriei, a divorțului sau în cazul în care soțul își schimbă cetățenia în timpul căsătoriei. Acest drept a fost consacrat mai întâi în articolul 15 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, potrivit căruia “orice individ are dreptul la o cetățenie și nimeni nu poate fi în mod arbitrar lipsit de cetățenia sa, nici de dreptul de a-și schimba cetățenia”.
Printre normele înscrise în convenție se numără:
nici încheierea sau desfacerea căsătoriei între cetățeni și străini, nici schimbarea cetățeniei soțului în timpul căsătoriei nu pot avea efect ipso facto asupra cetățeniei femeii (art. 1);
dobândirea voluntară de către unul dintre resortisanții unui stat a cetățeniei unui alt stat, sau renunțarea de către acesta la cetățenia sa nu împiedică pe soția acestuia să-și păstreze cetățenia (art .2).
o străină căsătorită cu un resortisant poate să dobândescă, la cerere, cetățenia soțului beneficiind de o procedură privilegiată specială, acordarea acestei cetățenii poate fi supusă unor restricții reclamate de interesul securității naționale sau de ordine publică (art. 3).
La fiecare 4 ani guvernele statelor părți vor furniza Comisiei pentru condiția femeii informații referitoare la modificările pe care le-au adus legislației lor asupra cetățeniei femeii căsătorite.
Convenția privind lupta împotriva discriminării în domeniul învățământului
Această convenție a fost adoptată de Conferința Generală a O.N.U. pentru Educație, Știință și Cultură și a intrat în vigoare la 22 mai 1962 și este alcătuită dintr-un preambul și 13 articole.
În primul său articol se definește conceptul de discriminare ca fiind “orice distincție, excludere, limitare sau preferință care este întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, origine națională sau socială, situație economică sau naștere are drept obiect sau ca rezultat suprimarea sau alterarea egalității de tratament în ceea ce privește învățământul și mai ales:
înlăturarea unor persoane sau a unui grup de la accesul la diverse tipuri sau grade de învățământ;
limitarea la un nivel inferior a educației unei persoane sau a unui grup;
sub rezerva celor stabilite în articolul 2 al acestei convenții, instituirea sau menținerea unor sisteme sau instituții de învățământ separate pentru persoane sau grupuri;
plasarea unei persoane sau a unui grup într-o situație incompatibilă cu demnitatea în muncă”.
Statele membre se angajează să ia toate măsurile necesare, dacă este cazul și legislative, pentru a nu exista nici o discriminare în ceea ce privește admiterea elevilor în instituții de învățământ.
Printre măsurile prevăzute în convenție se numără:
obligativitatea și gratuitatea învățământului primar;
generalizarea învățământului secundar și posibilitatea pentru toți de a urma cursurile unui învățământ;
accesul la învățământul superior în condiții de deplină egalitate în funcție de capacitatea fiecăruia;
pregătirea pentru profesiunea didactică fără nici o discriminare.
Scopul educației, stipulat în articolul 5, este de a urmări “deplina dezvoltare a personalității umane și întărirea respectului drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ca ea să favorizeze înțelegerea, toleranța și prietenia între toate națiunile și toate grupurile rasiale sau religioase, precum și dezvoltarea activități Națiunilor Unite pentru menținerea păcii”.
Convenția nu admite nici o rezervă la dispozițiile sale.
În 1962, Conferința generală a UNESCO a adoptat un protocol prin care se instituie o Comisie de conciliere și bune oficii, însărcinată să găsească soluții diferendelor ce se pot ivi între statele părți la convenție, privind lupta în domeniul discriminării în domeniul învățământului. Protocolul a intrat în vigoare la 24 octombrie 1968.
Adunarea Generală l-a aprobat prin Rezoluția nr. 314 (IV) din 2 decembrie 1949.
Convenția privind consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie și înregistrarea ei
Această convenție a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 1763 A (XVII) din 7 noiembrie 1962, și a intrat în vigoare la 9 decembrie 1964.
Inițiativa elaborării acestei convenții a aparținut Comisiei pentru condiția femeii, Consiliului Economic și Social și Conferinței plenipotențiarilor din 1955 care a redactat și adoptat Convenția suplimentară relativă la abolirea sclaviei și a instituțiilor și practicilor analoage sclaviei.
Scopul urmărit de această convenție a fost acela de a interzice căsătoriile între copii și a salvgarda principiul liberului consimțământ la căsătorie. Acest scop a fost enunțat în preambulul convenției, care reamintește dispozițiile articolului 16 din Declarația Universală a Drepturilor Omului potrivit căruia:
începând cu vârsta potrivită pentru căsătorie, bărbatul și femeia, fără nici o restricție în privința rasei, cetățeniei sau religiei, au dreptul să se căsătorească și să întemeieze o familie, ei au drepturi egale în privința căsătoriei, în timpul căsătoriei și al desfacerii sale;
căsătoria nu poate fi încheiată decât cu liberul și deplinul consimțământ al viitorilor soți.
De asemenea, se reamintește și faptul că prin Rezoluția 843/XIX din 17 decembrie 1954 Adunarea Generală a O.N.U. a declarat că anumite obiceiuri și practici vechi referitoare la căsătorie sunt incompatibile cu principiile enunțate în Carta Națiunilor Unite și cu Declarația Universală a Drepturilor Omului. Se mai amintește, mai ales statelor care și-au asumat responsabilitatea administrării teritoriilor neautonome sau a teritoriilor sub tutelă, că: “trebuie să ia toate măsurile utile în vederea abolirii acestor obiceiuri și practici vechi, asigurând în special întreaga libertate în alegerea soțului, abolind total căsătoria copiilor și practica logodirii fetelor înaintea împlinirii vârstei pentru căsătorie, instituind, dacă este cazul, sancțiuni hotărâte și creând un serviciu de stare civilă sau un alt serviciu la care se înregistrează căsătoriile”.
Având în vedere aceste considerente, Convenția enunță în dispozitivul său trei norme (principii):
consimțământul trebuie să fie exprimat de către viitorii soți în persoană după o publicitate suficientă și în prezența autorităților competente și a martorilor (art. 1);
statele părți trebuie să prevadă în actele lor legislative o vârstă minimă sub care nici o căsătorie nu va fi autorizată (art. 2);
toate căsătoriile vor trebui să fie înscrise într-un registru oficial (art. 3).
Convenția admite două excepții limitate la normele menționate:
referitoare la cei care reclamă prezența ambelor părți la celebrarea căsătoriei.
Prezența uneia din părți nu va fi cerută dacă autoritatea competentă are dovada că imprejurările sunt excepționale și că acea parte și-a exprimat consimțământul în fața unei autorități competente și în forma prevăzută de lege și nu l-a retras.
referitoare la norma potrivit căreia persoana care nu a atins vârsta minimă nu poate contracta legal căsătoria.
Autoritatea competentă poate face derogare de la această normă acordând o dispensă de vârstă pentru motive grave și în interesul viitorilor soți.
Recomandarea privind consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie și înregistrarea căsătoriilor a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția 2018 (XX) la 1 noiembrie 1965 pentru a completa dispozițiile omonime.
Recomandarea se adresează statelor care nu sunt părți la convenție.
Dispozițiile celor două sunt aproape identice cu singurele deosebiri că:
recomandarea se adresează statelor care nu sunt părți la convenție;
recomandarea precizează vârsta minimă a căsătoriei la 15 ani, în timp ce convenția nu o face.
Recomandarea angajează un sistem de rapoarte potrivit căruia statele trebuie să transmită secretariatului general la sfârșitul unei perioade de 3 ani și în continuare la fiecare 5 ani, un raport asupra legislației și practicilor în materie.
Pactul cu privire la drepturile economice, sociale și culturale (1966). Pactul cu privire la drepturile civile și politice (1966)
Ambele pacte au înscris prevederi identice Declarației Universale a Drepturilor Omului din 1948, potrivit căreia statele părți s-au angajat să garanteze că drepturile care le enunță vor fi exercitate fără nici o discriminare sau distincție întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie și altele și să asigure drepturi egale bărbaților și femeilor de a exercita toate drepturile pe care le prevăd.
Pactul referitor la drepturile civile și politice prevede în articolul 26 că toate persoanele sunt egale în fața legii și au fără discrimiare dreptul la o ocrotire egală din partea legii; legea trebuie să interzică orice discriminare și să garanteze tuturor persoanelor o ocrotire eficace contra oricărei discriminări, în special de rasă, culoare, sex, limbă, opinie publică sau altă opinie, origine națională sau socială, avere, naștere sau întemeiată pe orice altă împrejurare.
Statele părți la prezentul Pact se angajează să asigure dreptul egal al femeilor și bărbaților de a se bucura de toate drepturile civile și politice enunțate în Pact.
Pactul referitor la drepturile economice, sociale și culturale prevede că femeilor trebuie să li se garanteze condiții de muncă egale cu ale bărbaților și să primească același salariu la muncă egală (art. 7).
Alte prevederi ale celor două pacte se referă la protecția familiei ca element natural și fundamental al societății, la liberul consimțământ al soților pentru a se căsători, la protecția specială care trebuie acordată mamelor pentru o anumită perioadă înainte și după naștere, la acordarea unui concediu plătit pentru însoțitorii de prestații de securitate socială adecvată (Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale, art. 10) și la dreptul de a se căsători și a întemeia o familie și egalitatea în drepturi și răspunderea soților privind căsătoria, în timpul căsătoriei și în cazul desfacerii acesteia (Pactul privind drepturile civile și politice, art.23).
Declarația privind eliminarea discriminării față de femei
Această Declarație privind eliminarea discriminării față de femei a fost adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 7 noiembrie 1967 prin Rezoluția 2263 (XXII) după 4 ani de dezbateri și negocieri în Comisia pentru condiția femeii.
Necesitatea adoptării acestui document rezultă din faptul că, în ciuda prevederilor din Carta O.N.U., din Declarația Universală a Drepturilor Omului și din cele două pacte internaționale, egalitatea în drepturi a femeii continuă să facă obiectul a numeroase discriminări.
În cele 11 articole ale sale declarația reia și reafirmă, pe de o parte principiile enunțate în instrumentele anterioare dar, pe de altă parte proclamă noi principii.
Considerând, în primul său articol, că discriminarea față de femei este fundamentalmente nejustă și constituie o atingere a demnității umane, cel de-al doilea articol cere abolirea legilor, cutumelor, reglementărilor și practicilor în vigoare care constituie o discriminare față de femei și pentru a asigura ocrotirea juridică adecvată a egalității în drepturi a bărbaților și femeilor și în special:
principiul egalității în drepturi va fi înscris în Constituție sau garantat juridic în orice alt mod;
instrumentele internaționale ale O.N.U. și ale instituțiilor specializate privind eliminarea discriminării față de femei vor fi acceptate pe calea ratificării sau adeziunii și vor fi puse în aplicare pe deplin cât mai curând posibil.
O importanță majoră în structura declarației o prezintă articolul 3 care menționează, pentru prima oară într-un sistem internațional rolul educației în schimbarea mentalității. Articolul este formulat astfel: “trebuiesc luate toate măsurile pentru a educa opinia publică și a insufla în toate țarile dorința de a aboli prejudecățile și de a suprima toate practicile cutumiare sau altele care se întemeiază pe ideea inferiorității femeii”.
În celelalte articole sunt enunțate drepturile sau anumite categorii de drepturi astfel:
În articolul 4 – drepturile politice:
dreptul de a vota la alegeri și de a fi eligibil în toate organismele alese în mod public;
dreptul de a ocupa posturi publice și de a exercita toate funcțiile publice;
dreptul de vot în orice referendum public.
În articolul 5 – dreptul la o cetățenie:
“Femeia trebuie să aibe aceleași drepturi cu bărbatul în materie de dobândire, schimbare sau păstrare a unei cetățenii. Casătoria cu un străin nu trebuie să afecteze în mod automat cetățenia soției, făcând-o apatridă sau impunându-i cetățenia soțului”;
În articolul 6 – drepturile civile:
dreptul de dobândire, administrare, de folosire, de dispoziție și de moștenire a bunurilor, inclusiv a celor dobândite în timpul căsătoriei;
capacitatea juridică și exercitarea capacității;
aceleași drepturi cu bărbatul în ceea ce privește legislația asupra circulației persoanelor;
dreptul de a-și alege liber soțul și de a nu se căsători decât cu liberul și deplinul său consimțământ;
drepturi egale în cursul căsătoriei și la desfacerea acesteia;
drepturi și îndatoriri egale cu privire la copii lor.
În articolul 7 – abrogarea dispozițiilor discriminatorii din codurile penale.
În articolul 8 – interzicerea traficului cu femei și exploatarea prostituției feminine.
În articolul 9 – dreptul la educație:
condiții egale de acces și de studiu în instituțiile de învățământ de toate categoriile, inclusiv universitare, instituții de învățământ cu caracter profesional și tehnic;
aceleași posibilități în privința programelor și examenelor, un personal didactic posedând calificări de același ordin, locuri școlare și un echipament de aceiași calitate, indiferent dacă în instituții educația se face în comun sau nu;
posibilități egale în ceea ce privește acordarea burselor și a altor subvenții pentru studii;
posibilități egale de acces la programele de educație permanentă, inclusiv programele de alfabetizare pentru adulți;
accesul la informările de ordin educativ care le pemite să asigure sănătatea și bunăstarea familiei.
În articolul 10 – drepturile economice și sociale:
dreptul, fără nici o discriminare întemeiată pe statutul matimonial sau pe orice alt considerent, de acces la pregătire profesională, la muncă, la alegerea liberă a profesiunii și ocupației și la promovarea în ocupație și profesiune;
dreptul la concedii plătite, la pensii și la ajutoare sociale de șomaj, de boală, de bătrânețe sau pentru alte situații de pierdere a capacității de muncă;
dreptul de a primi alocații familiale în aceleași condiții cu cele prevăzute pentru bărbați.
În scopul de a împiedica discriminarea față de femei ca urmare a căsătoriei sau maternității și de a asigura dreptul lor efectiv la muncă, trebuiesc luate măsuri menite să împiedice concedierea lor în caz de căsătorie sau maternitate, să asigure prevederea unor condiții de maternitate, cu garantarea întoarcerii la vechea ocupație și să pună la dispoziția femeilor serviciile sociale necesare.
Articolul 11 afirmă “punerea în practică de către toate statele a principiului egalității între bărbat și femeie și invită guvernele, organizațiile neguvernamentale și indivizii să facă tot ce le stă în putință pentru a promova aplicarea principiilor cuprinse în prezenta declarație”.
Prin Rezoluția 2716 (XXV) din 15 decembrie 1970 Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat Programul de acțiune internațională concentrată pentru promovarea femeii, care avea ca obiect minim de atins, în cadrul celui de al doilea Deceniu al O.N.U. pentru dezvoltare, o creștere sensibilă a numărului femeilor care participă la viața publică la nivel local, național și internațional și o creștrere sensibilă a numărului femeilor calificate care ocupă funcții de răspundere la nivelul conducerii și a organelor de decizie.
Declarația asupra protecției femeii și copiilor în perioade excepționale și de conflict armat
Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat și proclamat solem la 14 decembrie 1974 prin Rezoluția 3318 (XXIX) Declarația asupra protecției femeii și copiilor în perioade excepționale și de conflict armat.
Conștientă de suferința femeilor și copiilor din numeroasele regiuni, de necesitatea acordării unei protecții speciale femeilor și copiilor aparținând populației civile, de responsabilitatea sa în privința viitorului tinerei generații și a soartei mamelor, care au un rol important în societate, în familie și mai ales în educarea copiilor, Adunarea Generală cere tuturor statelor membre să vegheze ca această declarație să fie respectată în mod strict.
Declarația prevede că sunt interzise:
atacarea și bombardarea populațieie civile, care cauzează suferințe, mai ales femeilor și copiilor care constituie partea cea mai vulnerabilă a populației;
folosirea armelor chimice și bacteriologice în cursul operațiunilor militate.
Se cere statelor angajate în conflicte armate să depună toate eforturile pentru a proteja femeile și copii de ravagiile războiului și să interzică persecuții, torturi, represalii, tratamente degradante și violente în special față de femei.
Se precizează că “toate formele de represiune și de tratament sângeros și inuman aplicat femeilor și copiilor, mai ales închisoarea, tortura, împușcările, arestările în masă, pedepsele colective, distrugerea locuințelor, deplasările forțate pe care le comit beligeranții în cursul operațiunilor militare sau în teritoriile ocupate vor fi considerate fapte penale”.
1975 – An Internațional al Femeii
Prin Rezoluția 3010 (XXVII) din 16 decembrie 1972 Adunarea Generală a O.N.U. a proclamat 1975 – An Internațional al Femeii și a hotărât să-l consacre unei acțiuni mai intense pentru promovarea egalității între bărbați și femei și asigurarea integrității femeii în efortul global de dezvoltare și a recunoașterii contribuției crescânde a femeilor la dezvoltarea relațiilor prietenești și a cooperării între state și la întărirea păcii în lume.
Rezoluția roagă pe secretarul general să elaboreze, în consultare cu statele membre și cu organizațiile neguvernamentale interesate, un proiect de programe pentru acest an.
În cadrul Anului Internațional au avut loc mai multe manifestări care au culminat cu Conferința Mondială a Anului Internațional care și-a desfășurat lucrările între 19 iunie și 2 iulie 1975 la Ciudad de Mexico. La conferință au participat peste o mie de reprezentanți provenind din 133 de state (între care cca. 70% femei), plus reprezentanți ai 7 organe ale O.N.U., 7 instituții specializate, 49 servicii ale secretariatului iar 7 mișcări de eliberare națională și-au trimis observatori.
Pe ordinea de zi a conferinței au fost înscrise următoarele puncte:
scopurile și obiectivele Anului Internațional al Femeii;
politici și programe actuale (punctul 7);
participarea femeilor la întărirea păcii mondiale și la eliminarea rasismului, apartheidului, a discriminării rasiale, colonialismului, a dominației străine și a achiziției de teritorii prin forță (punctul 8);
tendințe și evoluții actuale în ceea ce privește condiția și rolul femeii și al bărbatului și principalele obstacole ce trebuiesc depășite pentru a asigura egalitatea în drepturi, posibilități și responsabilități (puncul 9);
integrarea femeii în procesul de dezvoltare în deplină egalitate cu bărbații (punctul 10);
planul de acțiune mondială (punctul 11).
Dintre documentele adoptate de această conferință două prezintă o importanță deosebită:
Declarația de la Ciudad de Mexico;
Planul de acțiune mondial în vederea realizării obiectivelor Anului Internațional al Femeii.
Declarația de la Ciudad de Mexico conține un preambul și 30 de principii. Preambului are următorul conținut:
“Conștientă de faptul că problemele femeilor, care constituie jumătate din populația globului sunt probleme ale întregii societăți și că evoluția situației economice, politice și sociale actuale ale femeilor trebuie să devină parte integrantă a eforturilor vizând să transforme structurile și atitudinile care se opun ca aceste nevoi să fie satisfăcute, Conferința Mondială a Anului Internațional al Femeii a adoptat Declarația de la Ciudad de Mexico”.
Între cele 30 de principii se găsesc:
egalitatea între femei și bărbați;
drepturile și responsabilitățile egale ale femeilor și bărbaților în familie și societate;
egalitatea de acces la educație și formare;
dreptul de a munci și de a primi un salariu egal pentru o muncă egală;
dreptul cuplurilor și al persoanelor de a hotărî liber să se căsătorească sau nu;
dreptul de a participa și de a contribui la efortul de dezvoltare;
deplina participare a femeii în domeniile economic, social și cultural;
rolul femeii în promovarea drepturilor omului pentru toate popoarele;
necesitatea eliminării violării drepturilor persoane umane care afectează femeile și tinerele fete.
În final, declarația cere guvernelor, sistemului Națiunilor Unite, organizațiilor interguvernamentale, regionale și internaționale precum și întregii comunități internaționale să se consacre creării unei societăți juste în mijlocul căreia femeile, bărbații și copii să poată trăi cu demnitate, libertate, justiție și prosperitate.
Planul de acțiune mondial, al cărui scop este de a stimula rezolvarea pe plan mondial, național și regional a problemelor care plasează femeile într-o poziție inferioară și de a crește participarea lor la viața politică și la cooperarea internațională, cuprinde 14 obiective minimale.
În planul mondial erau propuse a se realiza pâna în 1980 cel puțin următoarele obiective:
intensificarea alfabetizării și a instrucției civile a femeilor;
acordarea de prioritate muncitoarelor din sectoarele agricole și industriale în formare tehnică și profesională mixtă;
asigurarea egalității de acces la toate nivelurile de învățământ și de a face învățământul primar obligatoriu;
sporirea posibilităților de angajare pentru femei, atenuarea șomajului și acționarea pentru eliminarea discriminării în condițiile angajării;
crearea și dezvoltarea serviciilor de infrastructură;
asigurarea egalității în materie de vot și eligibilitate;
participarea sporită a femeilor la adoptarea de politici la nivel local, național și internațional;
sporirea prestațiilor sociale privind educația sanitară, serviciile de igienă, de nutriție și de educație în materie de planificare familiară;
paritate în exercitarea drepturilor civile, sociale și politice;
recunoașterea valorii economice a muncii femeii fie că este vorba de munci menajere, de producerea și comercializarea produselor alimentare fie de alte activități neremunerate;
promovarea organizațiilor feministe în sânul organizațiilor de muncitori și în instituții pedagogice, economice și profesionale;
reevaluarea rolului bărbatului și al femeii;
dezvoltarea tehnicilor moderne, de artizanat, de îngrijire a preșcolarilor pentru a ușura povara muncii femeilor;
crearea în mijlocul guvernelor a mecanismelor menite să asigure femeilor egalitatea de șanse și integrare în viața țării într-un mod mai rapid.
Planul mondial enumeră nouă domenii speciale de acțiune pe plan național:
În domeniul păcii și cooperării internaționale:
femeile să fie încurajate să participe la organizații de profil precum și la dezvoltarea relațiilor prietenești între state;
să aibe posibilitatea de a-și reprezenta țara în toate organizațiile internaționale, în special la O.N.U. și la conferințele pe tema dezarmării și a păcii.
Participarea politică:
să se adopte o legislație care să asigure femeilor dreptul la vot;
să crească numărul femeilor alese sau numite în funcții publice, la toate nivelele, pe baza unui calendar;
să faciliteze accesul femeilor și a tinerelor fete la funcții de conducere în cadrul învățământului;
Învățământ și formare:
să se asigure șanse egale cu ale bărbaților de instruire și formare în toate gradele;
să se fixeze o dată pentru eliminarea analfabetismului;
să se revadă manualele și alte materiale de învățământ în așa fel încât să se evidențieze rolul pozitiv și activ al femeilor în societate;
Angajare:
să se formuleze politici și programe de acțiune vizând egalitatea de șanse, de tratament și de remunerare;
să se încurajeze crearea de cooperative și mici industrii pentru femei;
să se fixeze date precise pentru o puternică creștere a numărului de femei cu o calificare profesională și tehnică în posturi de administrare și de conducere.
Sănătate și nutriție:
programele de sănătate publică să beneficieze de investiții suficiente în special în zonele rurale, femeile să fie învățate să–și îngrijească sănătatea;
să fie atrase femeile la planificarea sanitară și procesul de luare a deciziilor la toate nivelurile;
să se interzică practicile care împiedică accesul femeilor la anumite profesii sanitare.
Familie: să se protejeze drepturile femeii în toate situațiile de familie la nivelul standardelor internaționale.
Populație: politicile și programele guvernamentale trebuie să vizeze în special ameliorarea situației femeii.
Locuințe: femeile să participe la planificarea și conceperea locuințelor.
Alte probleme de ordin social:
crearea de servicii sociale în măsură să mobilizeze resursele umane și tehnice în interesul tuturor grupurilor marginalizate (femei imigrate, femei în vârstă);
să se acorde o mai mare importana criminalității feminine, combaterii prostituției, etc.
Deceniul Națiunilor Unite pentru femei: egalitate, dezvoltare și pace – 1976 -1985
Prin Rezoluția 3520 (XXX) din 15 decembrie 1975, la cea de-a 30-a sesiune a Adunării Generale a O.N.U. s-a proclamat Deceniul Națiunilor Unite pentru femei: egalitate, dezvoltare și pace – 1976-1985.
Acesta a fost creat cu scopul ca în această perioadă să se aplice Planul de acțiune mondial al femeii de la Ciudad de Mexico.
Adunarea Generală cerea guvernelor să studieze documentele adoptate de Conferință, inclusiv măsurile ce trebuiesc luate pe plan național precum:
definirea obiectivelor pe termen scurt, mediu și lung și prioritățile în acest scop, ținând seama de directivele enunțate în secțiunile I și II ale Planului de acțiune mondial, inclusiv obiectivele minimale ce trebuie realizate înainte de 1980;
adoptarea de strategii, planuri și programe naționale în vederea aplicării recomandărilor în cadrul planurilor, politicilor și programelor de dezvoltare de ansamblu;
examinarea și evaluarea cu regularitate a progreselor înregistrate la eșalon național și local în vederea realizării scopurilor și obiectivelor Planului de acțiune mondial în cadrul planurilor, politicilor și programelor de dezvoltare de ansamblu.
Adunarea Generală a invitat organismele Națiunilor Unite, comisiile regionale și instituțiile financiare să aplice recomandările Conferinței de la Mexico și să-i transmită la fiecare 2 ani rapoarte asupra progreselor înregistrate.
Prin Rezoluția 3520 a fost elaborat un program între organizații pentru Deceniul Națiunilor Unite pentru femei, orientat spre punerea în aplicare a planului de acțiune mondial. Instituțiile și organismele interesate au fost invitate să întreprindă cât mai curând posibil proiecte comune de activități.
Pentru aplicarea programului Anului Internațional al Femeii s-au primit contribuții voluntare de la state, de la organizații interguvernamentale și neguvernamentale, de la fundații particulare și de la persoane fizice. În 1975 Adunarea Generală a hotărât ca activitatea Fondului de contribuții voluntare pentru Anul Internațional al Femeii să fie prelungit pe toată durata Deceniului. Prin Rezoluția sa numărul 31/133 din 16 decembrie 1976 a stabilit criterii pentru administrarea acestui fond, iar prin Rezoluția numărul 31/137 din 10 decembrie 1976 a rugat secretarul general să convoace în 1977 o conferință pentru anunțarea contributiilor voluntare vărsate în Fond. Conferința și-a început lucrările la 8 noiembrie 1977.
Prin Rezoluția 3520/XXX din 15 decembrie 1975 Adunarea Generală a O.N.U. a decis crearea Institutului internațional de cercetare și formare pentru promovarea femeii care să funcționeze sub auspiciile Națiunilor Unite.
Recomandarea de creare a Institutului a fost făcută prin Rezoluția 20 a Conferinței Mondiale a Anului Internațional al Femeii de la Ciudad de Mexico.
Institutul, creat de 11 experți împuterniciți de secretarul general al O.N.U. și finalizat prin contribuții voluntare, are drept misiune ca, în cooperare cu institutele de cercetări economice și sociale competente la nivel național și regional și cu instituții specializate din sistemul Națiunilor Unite:
să efectueze cercetări, să adune și să difuzeze informații care să permită formularea de programe și politici menite să asigure o participare efectivă a femeii;
să pună la punct un tip de cercetare care să permită un control al evoluției condiției femeii și incidența pe care o au asupra vieții acesteia modificările economice, sociale și tehnice;
elaborarea, adoptarea și punerea în funcțiune a unor programe de formare care să permită femeilor, mai ales celor din țările în curs de dezvoltare, să întreprindă cercetări pe plan național, să-și asume roluri de conducere în propria societate și să-și sporească capacitățile de câștig.
Consiliul Economic și Social a hotărât ca Institutul să fie creat cel târziu în 1977, pentru o perioadă de cel puțin trei ani și a luat notă de recunoștință de oferta guvernului Iranian ca acesta să funcționeze la Teheran.
Tot prin Rezoluția din 1975 Adunarea Generală a hotărât să convoace în 1980 la mijlocul Deceniului o conferință mondială “în vederea examinării și evaluării progreselor realizate în ceea ce privește obiectivele Anului Internațional al Femeii și să ajusteze la nevoie programele existente în lumina noilor date și a cercetărilor disponibile”.
Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei – CEDAW
O contribuție decisivă în impulsionarea instaurării egalității în drepturi pentru femei și bărbați o reprezintă adoptarea, după cinci ani de consultări purtate în diverse grupuri de lucru și în Comisia pentru condiția femeii, de către Adunarea Generală a O.N.U. la 18 decembrie 1979, a Convenției asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei (CEDAW) .
Convenția este alcătuită dintr-un preambul și 30 de articole grupate în 6 părți și a intrat în vigoare la 3 septembrie 1981.
Convenția debutează prin definirea conceptului de discriminare față de femei care, în temeiul articolului 1, vizează orice diferențiere, excludere sau restricție bazată pe sex care are drept efect sau scop să compromită sau să anihileze recunoașterea, beneficiul și exercitarea de către femei, indiferent de starea lor matrimonială, pe baza egalității dintre bărbat și femeie, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în domeniul politic, economic, social, cultural și civil, sau în orice alt domeniu”.
Pe lângă obligația de a condamna această formă de discriminare, statele contractante s-au angajat:
să înscrie în constituțiile lor naționale sau în alte dispoziții legislative corespunzătoare principiului egalității bărbaților și femeilor, în măsura în care acest lucru nu a fost deja efectuat și să asigure pe cale legislativă sau pe căi adecvate aplicarea efectivă a acestui principiu;
să adopte măsuri legislative și alte măsuri corespunzătoare, inclusiv sancțiuni în caz de nevoie, care să interzică orice discriminare față de femei;
să instituie o protecție pe cale jurisdicțională a drepturilor femeilor pe bază de egalitate cu bărbații și să garanteze prin intermediul tribunalelor naționale competente și a altor instituții publice protecția efectivă a femeii împotriva oricărui act discriminatoriu;
să se abțină de la orice act sau practică discriminatorie față de femei și să asigure ca autoritățile și instituțiile publice să se conformeze acestei obligații;
să ia toate măsurile corespunzătoare pentru eliminarea discriminării practicate față de femei de către o persoană, organizație sau întreprindere;
să ia toate măsurile corespunzătoare, inclusiv prin dispoziții legislative, pentru modificarea sau abrogarea oricărei legi, dispoziții, cutume sau practici care constituie o discriminare față de femei;
să abroge toate dispozițiile penale care constituie o discriminare față de femei.
Statele părți trebuie să adopte o serie de măsuri de ordin politic, social, economic și cultural, inclusiv dispoziții legislative pentru a asigura deplina dezvoltare și progresul femeilor. O prevedere importantă este conținută în articolul 5 care obligă statele părți la Convenție să ia toate măsurile corespunzătoare pentru:
a modifica schemele și modelele de comportament social și cultural ale bărbatului și femeii pentru a se ajunge la eliminarea prejudecăților și a practicilor cutumiare sau de altă natură, care sunt bazate pe ideea de inferioritate sau superioritate a unuia dintre sexe, sau pe imaginea șablon privind rolul bărbatului sau al femeii;
a face ca educația în familie să contribuie la o înțelegere clară a faptului că maternitatea este o funcție socială și să fie recunoscută responsabilitatea comună a bărbatului și femeii în creșterea și educarea copiilor și în asigurarea dezvoltării lor, ținând seama că interesul copilului este condiția primordială în toate cazurile.
Alte prevederi ale convenției se referă la măsurile ce trebuiesc adoptate de state pentru:
reprimarea sub toate formele existente a traficului de femei și a exploatării prostituției femeii;
eliminarea discriminării față de femei în viața publică și politică a țării prin asigurarea în condiții de egalitate a drepturilor:
de a vota în toate alegerile și referendumurile publice și de a fi ales să ia toate măsurile corespunzătoare
de a lua parte la elaborarea politicii statului și la punerea în aplicare a acesteia, de a ocupa funcții publice și a exercita toate funcțiile în toate eșaloanele de guvernământ;
de a participa în organizațiile și asociațiile neguvernamentale care activează în viața publică și politică a țării.
asigurarea posibilității de a reprezenta guvernul lor în aceleași condiții cu bărbatul pe plan internațional și de a participa la activitatea organizațiilor internaționale;
asigurarea de drepturi egale cu bărbații în ceea ce privește dobândirea, schimbarea sau păstrarea cetățeniei, precum și la cetățenia copiilor lor.
Pentru a asigura fundamentul egalității bărbatului cu femeia, postulat de procesul educațional, statele s-au angajat să asigure:
aceleași condiții de orientare profesională, de acces la studii și de obținerea de diplome în instituțiile de învățământ de toate categoriile, în zone rurale ca și în zone urbane, această egalitate trebuie să fie asigurată în învățământul preșcolar, general, tehnic, profesional și învățământul tehnic superior ca și în cadrul oricărui alt mijloc de formare profesională;
accesul la aceleași programe, la aceleași examene, la un corp didactic posedând o calificare de același nivel și la locuri și echipamente școlare de aceiași calitate;
eliminarea oricăror concepții șablon privind rolul bărbatului și al femeii la toate nivelurile și în toate formele de învățământ prin încurajarea educației mixte și a altor tipuri de educație;
aceleași posibilități în ceea ce privește acordarea de burse și alte subvenții pentru studii;
aceleași posibilități de acces la programele de educație permanentă, inclusiv la programele de alfabetizare speciale;
reducerea procentului femeilor care își abandonează studiile și angajarea de programe pentru tinerele fete și pentru femeile care părăsesc școala înainte de terminarea ei;
acces în condiții egale la practicarea sportului și educație fizică;
acces la informațiile specifice de ordin educativ, inclusiv la sfaturile referitoare la planificarea familială.
În articolul 11 statele părți se angajează să ia toate măsurile corespunzătoare pentru eliminarea discriminării în domeniul angajării în muncă pentru a asigura pe bază de egalitate aceleași drepturi:
dreptul la muncă, ca drept inalienabil pentru toate ființele umane;
dreptul la aceleași posibilități de angajare în muncă, inclusiv în privința aplicării acelorași criterii de selecție în materie de angajare;
dreptul la libera alegere a profesiei și a locului de muncă, dreptul la promovare, la stabilirea locului de muncă și la toate facilitățile și condițiile de muncă, dreptul la formare profesională și la reciclare;
dreptul la egalitate de remunerație, inclusiv în ceea ce privește și alte avantaje, la tratament pentru o muncă de valoare egală și la egalitate de tratament în privința calității muncii;
dreptul la securitate socială, în special de pensie, ajutoare de șomaj, de boală, de invaliditate, de bătrânețe sau pentru orice altă situație de pierdere a capacității de muncă ca și dreptul de concediu plătit;
dreptul de ocrotire a sănătății și la securitatea condițiilor de muncă inclusiv la protejarea funcțiilor de reproducere.
În privința discriminării față de femei pe motiv de căsătorie sau maternitate statele părți se angajează să ia măsuri corespunzătoare având drept obiect:
interzicerea, sub pedeapsa sancțiunilor, a concedierii din cauză de graviditate sau concediu de maternitate și a discriminării în ceea ce privește concedierile bazate pe statutul matrimonial;
instituirea acordării concediului de maternitate plătit sau dreptul la prestări sociale similare, cu garantarea menținerii locului de muncă avut anterior, a drepturilor de vechime și a avantajelor sociale;
încurajarea creării de servicii sociale de sprijin, necesare pentru a permite părinților să-și combine obligațiile familiale cu responsabilitățile profesionale și cu participarea la viața publică;
asigurarea unei protecții sociale pentru femeile însărcinate pentru care s-a dovedit că munca este nocivă.
Alte domenii în care Convenția angajează statele părți să adopte măsuri pentru eliminarea discriminării față de femei și asigurarea egalității între bărbați și femei sunt:
domeniul sănătății: statele trebuie să asigure femeii accesul la serviciile medicale, la cele referitoare la planificarea familială, în timpul gravidității, la naștere și după naștere, servicii corespunzătoare și, la nevoie, gratuitate;
domeniul vieții economice și sociale:
dreptul la prestații familiale;
dreptul la împrumuturi bancare, împrumuturi ipotecare, și alte forme de credit financiar;
dreptul de a participa la activități recreative, sport și la toate aspectele vieții culturale;
domeniul capacității juridice:
Problemele specifice ale femeilor care trăiesc în mediul rural, mai ales a celor din țările în curs de dezvoltare, unde marginalizarea lor este evidentă, au făcut obiectul articolului 14 din Convenție și a unor programe internaționale. Astfel, statele părți, pornind de la rolul important al femeilor în susținerea materială a familiei, s-au angajat să le faciliteze participarea la dezvoltarea rurală și la avantajele acestei dezvoltări și să le asigure următoarele drepturi:
de a participa din plin la elaborarea și executarea planurilor de dezvoltare la toate nivelurile;
de a avea acces la serviciile corespunzătoare în domeniul sănătății, inclusiv la informații, sfaturi și servicii în materie de planificare familială;
de a beneficia în mod direct de programele de securitate socială;
de a beneficia de toate formele de pregătire și educație școlară și neșcolară;
de a organiza grupe de întrajutorare și cooperare pentru a le asigura aceleași șanse pe plan economic, indiferent dacă este vorba de munca salariată sau de munca independentă;
de a participa la toate activitățile publice;
de a avea acces la obținerea de audite și împrumuturi agricole și la serviciile de comercializare și de a beneficia de un tratament egal cu ocazia înfăptuirii normelor agrare și a proiectelor de amenajări rurale;
de a beneficia de condiții de viață convenabile, în special în ceea ce privește locuințele, condițiile sanitare, aprovizionarea cu electricitate și apă, transporturi, comunicații.
Pornind de la problemele deosebit de grele cu care se confruntă femeile din zonele rurale Națiunile Unite au elaborat un ansamblu de măsuri vizând ameliorarea statutului socio-economic al acestora. Preocupările în acest sens au început în 1953 când Comisia pentru condiția femeii l-a invitat pe secretarul general al O.N.U. ca, în colaborare cu Organizația Internațională a Muncii, să acorde prioritate programelor și activităților menite să ducă la dezvoltarea învățământului și la formarea profesională a tinerelor fete și a femeilor din zonele rurale la toate nivelurile și de toate tipurile și să cuprindă acțiuni adecvate în planurile naționale de dezvoltare.
La Conferința Mondială asupra Populației care a avut loc la București în 1974 au fost adoptate trei rezoluții pe această temă:
Rezoluția I – “Populația și condiția femeii”
Rezoluția II – “Familia rurală”
Rezoluția III – “Populațiile rurale”
În același an, Conferința Mondială a Alimentației, ținută la Roma, a adoptat de asemenea trei rezoluții privind condiția femeii în zonele rurale:
Rezoluția II – “Priorități ale dezvoltării agricole și rurale”
Rezoluția V – “Politica și programele vizând ameliorarea nutriției”
Rezoluția VIII – “Femeile și alimentația”.
Tot în 1974, Conferința Mondială a Anului Internațional al Femeii cerea guvernelor într-o rezoluție intitulată “Situația femeilor din zonele rurale” să formuleze și să aplice programe de dezvoltare rurală, în special pentru:
a aduce avantaje femeilor care trăiesc în condiții de sărăcie cu mediul rural și care sunt dejavantajate în raport cu bărbații;
a asigura egalitatea juridică și drepturi economice femeilor în familiile rurale.
Adunarea Generală a O.N.U. într-o rezoluție din 1974 roagă toate guvernele să acorde în cadrul planurilor lor o înaltă prioritate:
strângeri de date asupra condiției și rolului femeii în regiunile rurale;
stabilirea de condiții socio-economice fondate pe deplina participare, ca partenere egale ale bărbaților la dezvoltarea socială, atât în drept cât și în fapt, încurajarea productivității agricole, a industriilor bazate pe agricultură și a programelor integrate de dezvoltare rurală.
Articolul 16 prevede măsuri necesare pentru eliminarea disciminării față de femei în toate problemele ce decurg din căsătorie și în raporturile de familie:
același drept de a incheia căsătoria;
același drept de a-și alege în mod liber soțul și de a nu încheia o căsătorie decât prin consimțamântul său liber și deplin;
aceleași drepturi și aceleași responsabilități în calitate de părinți, indiferent de situația lor matrimonială pentru probleme referitoare la copii lor; în toate cazurile, interesul copiilor va fi considerat primordial;
aceleași drepturi de a decide în mod liber și în deplină cunoștință de cauză asupra numărului și planificării nașterilor și de a avea acces la informații, la educație și la mijloacele necesare pentru exercitarea acestor drepturi;
aceleași drepturi și aceleași responsabilități atât în timpul căsătoriei cât și la desfacerea ei;
aceleași drepturi și responsabilități în materie de tutelă, curatelă, de încredințare și adopție a copiilor sau reglementări similare când aceste instituții există în legislația națională;
aceleași drepturi personale soțului și soției, inclusiv în ceea ce privește alegerea numelui de familie, a unei profesii și a unei ocupații;
aceleași drepturi pentru fiecare dintre soți în materie de proprietate, de dobândire, de gestiune, de administrare, de beneficiu și de dispoziție asupra bunurilor, atât cu titlu gratuit cât și oneros.
Prin articolul 17 a fost instituit Comitetul pentru eliminarea discriminării față de femei compus din 23 de experți aleși de pe o listă de candidați desemnați de statele părți, dar acționând cu titlu personal. Comitetul ce a început să funcționeze în 1982 are competența să examineze rapoartele prezentate de statele părți în baza cărora întocmește un raport anual pe care îl prezintă Adunării Generale a O.N.U. prin intermediul Consiliului Economic și Social.
În cazul în care a apărut un diferend între statele părți referitor la interpretarea sau aplicarea Convenției și care nu a putut fi soluționat prin negocieri, acesta va fi supus arbitrajului obligatoriu și Curții Internaționale de Justiție prin simplă cerere.
Inițiativa eliminării discriminării în domeniul învățământului a fost luată în 1958 la Conferința generală a UNESCO când Organizația pariziană a fost mandatată să elaboreze recomandări și un proiect de convenție în acest sens.
Declarația asupra participării femeii la promovarea pacii și cooperării internaționale
Adunarea Generală a adoptat la 3 decembrie 1982 Declarația asupra participării femeii la promovarea păcii și cooperării internaționale. Potrivit acestei declarații, femeile și bărbații au același interes vital să contribuie la pace și la cooperare internațională. Se pornește de la recunoașterea realității că această participare depinde de o repartizare echilibrată și echitabilă a rolului bărbatului și femeii în familie și în ansamblul societății și le cere statelor membre să adopte măsuri speciale, la nivel național și internațional pentru creșterea participării femeii în domeniul relațiilor internaționale, astfel încât să poată contribui la egalitate cu bărbații, la eforturile pentru asigurarea păcii în lume, a progresului economic și social, la promovarea internațională.
Declarația asupra eliminării violenței împotriva femeilor
În seria documentelor înaltului for internațional, o importanță cu totul specială o prezintă Declarația asupra eliminării violenței împotriva femeilor, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în prima parte a celei de-a 48-a sesiune la 20 decembrie 1993. Declarația prezintă o definiție precisă a sintagmei “violența împotriva femeilor” și anume: ”orice act de violență bazat pe deosebirea de sex din care rezultă sau este posibil să rezulte pentru femei traumatisme sau suferințe fizice, sexuale sau psihologice, inclusiv amenințările cu astfel de acte, constrângerea sau lipsirea arbitrară de libertate, săvârșite în viața publică sau în cea privată”.
În articolul 2 al acestei declarații se aduc precizări privind sfera de cuprindere a violenței împotriva femeilor, distingându-se într-o manieră nelimitativă trei direcții principale:
violența fizică, sexuală și psihologică în familie, care include bătaia, abuzul sexual asupra copiilor de sex feminin, violența legată de zestre, violul marital, mutilarea genitală și alte practici ce lezează femeile, violența nonmaritală și violența legată de exploatare;
violența fizică, sexuală și psihologică manifestată în societate, inclusiv violul, abuzul sexual, hărțuiala sexuală și intimidarea în raporturile de muncă, în instituțiile de educație și oriunde în altă parte, traficul de femei și prostituția forțată;
violența fizică sau psihologică prezentată sau tolerată/ignorată deliberat de către stat.
Condamnând acest fenomen ca o încălcare a drepturilor umane ale femeii și a libertății fundamentale, guvernele se angajează prin documentele adoptate să se abțină de la invocarea obiceiurilor și a religiei, în scopul eludării obligațiilor ce decurg pentru ele din Declarația asupra eliminării violenței împotriva femeii. De asemenea, își asumă dreptul de a perfecționa legislația împotriva perpetuării practicilor și a actelor violente și de a lua măsuri interpretate pentru prevenirea și eliminarea violenței.
Documentul final al Conferinței mondiale asupra drepturilor omului din iunie 1993
În documentul final al Conferinței mondiale asupra drepturilor omului din iunie 1993, partea a II-a, paragraful 9 arată că violenta față de femei trebuie eliminată ca fiind incompatibilă cu demnitatea și onoarea persoanei umane, idee relevată și în partea a III-a, punctul 2, litera c, articolele 3 și 7 care subliniază necesitatea unor măsuri efective. Violența împotriva femeilor și a copiilor a făcut de asemenea obiectul unei rezoluții a Comisiei O.N.U. pentru Prevenirea Crimei și Justiție Penală, adoptată la Viena în cadrul sesiunii din 20 aprilie – 6 mai 1994.
Conferința mondială a femeilor – Beijing 4-15 septembrie 1995
Cea de-a IV-a Conferință mondială a femeilor desfășurată la Beijing între 4 și 15 septembrie 1995 sub semnul acțiunii pentru egalitate, dezvoltare și pace este considerată cea mai importantă dintre reuniunile organizate sub auspiciile O.N.U. Reprezentanții a 189 de state au acceptat după dezbateri aprofundate și divergente să adopte Declarația Generală și un Program de acțiune mondial cu privire la responsabilitățile femeilor și participarea lor în condiții de egalitate la dezvoltarea lor în toate domeniile vieții publice și private.
Prin programul de acțiune se definește poziția participanților față de 12 mari probleme care reprezintă tot atâtea preocupări importante: sărăcia, educația și formarea, sănătatea, violența împotriva femeilor, situația în timpul conflictelor armate, structurile economice, împărțirea puterii și a luării deciziilor, mecanismele pentru promovarea egalității și drepturile umane ale femeii.
Într-un capitol distinct consacrat drepturilor umane ale femeii, sunt definite principiile și principalele direcții de acțiune după care trebuie să se orienteze guvernele și sistemul Națiunilor Unite.
Odată cu reafirmarea universalității și interdependenței tuturor drepturilor omului și a libertăților fundamentale inclusiv dreptul la dezvoltare, platforma reamintește faptul că drepturile femeii sunt parte integrantă și inalienabilă a acesteia. Cu toate acestea exercitarea drepturilor este îngrădită prin rezerve formulate la documentele cu reglementări în materie, discrepanțele dintre legislațiile naționale și normele internaționale, lipsa mijloacelor de recurs și o aplicare ineficientă.
O.N.U. va integra aceste drepturi în toate activitățile și programele sale și va proteja persoanele angajate în apărarea lor. Statele participante s-au declarat deacord cu ratificarea până în anul 2000 a Convenției privind eliminarea tuturor formelor de discriminare față de femei, retragerea și limitarea rezervelor, în special a celor care sunt contrare scopurilor sale, și să ia în vedere aspectele egalității între sexe atunci când înaintează raportul în baza tuturor convențiilor privind drepturile omului.
O atenție deosebită a fost acordată eliminării traficului cu femei, inclusiv exploatării sexuale, a pornografiei, prostituției și a turismului sexual, prin implementarea instrumentelor internaționale referitoare la aceste forme de discriminare.
A fost acordată o atenție specială corijării dezechilibrelor și a îmbunătățirii accesului femeilor la nivel de decizie în toate domeniile. În acest sens, programul de acțiune cheamă statele să se angajeze în fixarea ca scop a unui număr egal de bărbați și femei în organele și comisiile guvernamentale cât și în unitățile administrative publice și în serviciul juridic, în special să se fixeze obiective precise și să ia măsuri vizând mărirea substanțială a numărului de femei, în scopul realizării egalității femeilor cu bărbații în toate posturile guvernamentale și de administrație publică.
În respectarea valorilor drepturilor omului, O.N.U. a consacrat ziua de 15 mai “Ziua Internațională a Familiei”.
Capitolul IV
Reglementări regionale Europene
Organizația Internațională a Muncii
De la crearea sa în 1919, O.I.M. s-a preocupat să elaborez norme, metode și proceduri care să permită soluționarea unor standarde de protecție a drepturilor omului în domeniul său de activitate pe care le-a consacrat în cele 149 de convenții și 157 de recomandări adoptate până în 1977.
Convenția nr. 3 din 1919 privind protecția maternității a intrat în vigoare la 13 iunie 1921 și a fost revizuită prin Convenția nr. 103. În această convenție termenul de “femei” înseamnă “orice persoană de sex feminin, de orice vârstă sau naționalitate, căsătorită sau nu” și termenul “copil” înseamnă “orice copil legitim sau nu”.
Convenția prevede că în toate stabilimentele industriale sau comerciale publice sau private o femeie:
nu va fi autorizată să părăsească lucrul, doar prezentănd un certificat medical constatator că nașterea va avea loc probabil într-un interval de 6 săptămâni;
nu va fi autorizată să lucreze timp de 6 săptămâni după naștere;
va primi în tot timpul lipsei sale o indemnizație suficientă pentru întreținerea ei și a copilului său, în bune condiții igienice;
va avea drept în toate cazurile, dacă ea își alăptează copilul la două repausuri de câte o jumătate de oră în acest scop.
Convenția nr. 89 din 1948 privind munca de noapte a femeilor care lucrează în industrie a intrat în vigoare la 27 februarie 1951 și a fost revizuită prin protocolul 1990.
Articolul 1 prevede că vor fi considerate “întreprinderi industriale”:
minele, carierele și industriile extractive de orice fel;
întreprinderile în care produsele sunt fabricate, modificate, curățite, reparate, ordonate, finisate, pregătite pentru vânzare, distruse sau dărâmate sau în care materialele suferă o transformare, inclusiv întreprinderile de construcții de vapoare, de producere, transformare și transmitere a electricității și a forței motrice în general;
întreprinderile de construcții și proiectări civile, inclusiv lucrările de construcții, de reparații, de întreținere, de transformare și de dărâmare.
În articolul 2 este definit termenul de “noapte” ca fiind o perioadă de cel puțin 11 ore consecutive cuprinzând un interval fixat de autoritatea competentă, de cel puțin 7 ore consecutive, cuprinse între orele 10 seara și 7 dimineața.
În articolul 3 se prevede că “femeile, fără nici o discriminare nu vor putea fi folosite în timpul nopții în nici o întreprindere industrială, publică sau particulară și în nici o unitate a acestei întreprinderi, cu excepția întreprinderilor unde sunt folosiți numai membrii aceleiași familii”.
Convenția nr. 100 din 1951 privind egalitatea de remunerare a mâinii de lucru masculine și feminine, pentru o muncă de valoare egală, adoptată la Conferința Generală a O.I.M. la 29 iunie 1951, a intrat în vigoare la 23 mai 1953. Convenția este alcătuită dintr-un preambul și 14 articole. Articolul 1 este consacrat definirii unor concepte. Astfel, termenul “remunerație” cuprinde salariul obișnuit, de bază sau minim și orice alte avantaje, plătite direct sau indirect, în bani sau în natură de către patron muncitorului pentru munca prestată de acesta din urmă, iar expresia “egalitate de remunerare a mâinii de lucru masculine și a mâinii de lucru feminine pentru o muncă de valoare egală” se referă la cuantumul remunerației fixat, fără nici o discriminare în ceea ce privește sexul.
Principiul egalității de remunerare pentru toți muncitorii trebuie aplicat pe calea legislației naționale sau prin orice sistem de fixare a remunerației, stabilit sau recunoscut de legislație sau prin contracte colective de muncă incheiate între patroni și muncitori sau prin îmbinarea acestor mijloace.
Diferențele de cuantum ale remunerației care corespund unor diferențe ce rezultă dintr-o apreciere obiectivă a lucrărilor efectuate, fără a ține seamă de sex nu pot fi considerate contrare principiului egalității de remunerare.
Convenția nu se aplică decât membrilor O.I.M. care au ratificat-o și au înregistrat-o la Directorul General. Articolole 7-14 conțin clauze finale obișnuite.
Convenția nr. 103 din 1952 privind protecția maternității (revizuită în 1952) a intrat în vigoare la 7 septembrie 1955 și se aplică femeilor angajate în activități industriale și neindustriale și în ocupații agricole, inclusiv femeile salariate care lucrează acasă.
După ce definește anumiți termeni în articolul 1 și 2, în articolul 3 prevede că perioada concediului de maternitate va fi de cel puțin 12 săptămâni și va include o perioadă de concediu postnatal obligatoriu. Perioada de concediu postnatal obligatoriu se va prescrie prin legi sau reglementări naționale, dar nu va fi în nici un caz mai mică de 6 săptămâni. Restul perioadei totale a concediului de maternitate poate fi acordat înainte de data presupusă a nașterii sau după expirarea perioadei de concediu obligatoriu sau parțial înainte de data presupusă a nașterii și parțial după expirarea perioadei de concediu obligatoriu. Concediul dinaintea datei presupuse a nașterii se va prelungi cu orice perioadă scurtă dintre data presupusă a nașterii și data reală a nașterii, iar concediul obligatoriu postnatal nu se va reduce pe acest temei. În caz de boală certificată medical care se datorează nașterii, femeia va avea drept la o prelungire a concediului postnatal a cărui durată maximă poate fi fixată de autoritatea competentă. Pe durata absenței de la lucru în baza concediului de maternitate femeia va avea dreptul să primescă în numerar sume acordate ca ajutor medical. Aceste sume trebuie să fie suficiente pentru întreținerea completă și sănătoasă a femeii și a copilului său în conformitate cu un nivel de trai adecvat și va include îngrijirea prenatală, cea din timpul nașterii și cea postnatală asigurată de moașe sau de practicanți cu calificare precum și spitalizarea, acolo unde este necesară.
Articolul 5 prevede că dacă o femeie își alăpteză copilul, ea va avea dreptul să-și întrerupă lucrul în acest scop pe o perioadă prevăzută în legile sau reglementările naționale.
Convenția nr. 111 din 1958 privind discriminarea în domeniul forțelor de muncă și exercitarea profesiei a intrat în vigoare la 15 iunie 1960.
Reiterând dispozițiile Declarației de la Philadelphia din 1944 potrivit căreia toate ființele umane, oricare ar fi rasa, credința sau sexul lor, au dreptul de a aspira la progresul material și dezvoltarea spirituală în libertate și demnitate, în securitate economică și șanse egale.
Preambulul convenției consideră că discriminarea “constituie o violare a drepturilor enunțate în Declarația Universală a drepturilor omului”. În articolul 1 sunt definite principalele concepte utilizate în convenție: “discriminare”, “angajare”, “profesie”.
În sensul convenției termenul de discriminare cuprinde:
orice deosebire, excludere sau preferință întemeiată pe rasă, culoare, sex, religie, opinie politică, ascendență națională sau origine socială care are drept scop să distrugă sau să altereze egalitatea de șanse sau de tratament în materie de angajare sau profesie;
deosebirile, excluderile sau preferințele fondate pe calificările cerute pentru un post nu sunt considerate disciminări.
Termenii “angajare” și “profesie” acoperă accesul la formarea profesională, accesul la muncă și la profesii precum și la condițiile de angajare.
Articolul 3 impune fiecărui membru ca prin metode adaptate împrejurărilor și obiceiurilor naționale:
să se străduiască să obțină colaborarea organizațiilor celor ce angajează și ale lucrătorilor pentru a favoriza acceptarea și aplicarea acestei politici;
să adopte legi și să încurajeze programe de educație capabile să asigure acceptarea și aplicarea acestei politici;
să abroge orice dispoziție legislativă și să modifice orice dispoziție sau practică administrativă care este incompatibilă cu politica respectivă;
să urmărească politica respectivă în ceea ce privește ocupațiile supuse controlului direct al unei autorități naționale;
să asigure aplicarea acestei politici în activitatea serviciilor de orientare profesională, de pregătire profesională și de plasare supuse controlului unei autorități naționale;
să indice, în rapoartele sale anuale asupra aplicării convenției, măsurile luate în conformitate cu aceste politici și rezultatele obținute.
În baza articolelor 4 și 5 nu sunt considerate discriminări măsurile care afectează o persoană care face în mod individual obiectul unei suspiciuni legitime că se dedă la o activitate care ar putea prejudicia securitatea statului și respectiv măsurile speciale de protecție sau de asistență prevăzute în alte convenții sau recomandări adoptate de Conferința Internațională a Muncii.
Articolele 6 – 14 conțin clauze finale, mai importante fiind cele conținute în articolul 8, punctul 1 conform căruia prezenta convenție nu va leza decât membrii O.I.M. a căror ratificare a fost de Directorul General.
Convenția nr. 117 din 1962 privind obiectivele și normele de bază ale politicii sociale intrată în vigoare la 23 aprilie 1964 prevede în partea a V-a intitulată “Nediscriminarea în materie de rasă, culoare, sex, credință, apartenență la o grupare tradițională sau de afiliere sindicală” în articolul 14 că unul din scopurile politicii sociale trebuie să fie desființarea discriminării între lucrători întemeiată pe rasă, culoare , sex, credință, apartenență la o grupare tradițională sau de afiliere sindicală în materie de:
legislație și contracte de muncă care vor trebui să ofere un tratament economic echitabil tuturor celor care locuiesc sau muncesc în mod legal în țară;
admitere la ocupațiile publice și private;
înlesniri de pregătire profesională;
condiții de muncă;
condiții de angajare și avansare;
măsuri referitoare la igienă, protecție și bunăstare;
disciplină;
participare la negocierea contractelor colective;
niveluri de salarii, acestea trebuind să fie stabilite în conformitate cu principiul “la muncă egală, salariu egal”, pentru același proces de muncă și aceași întreprindere.
Se vor lua toate măsurile practice și posibile în scopul reducerii oricăror diferențe între nivelurile salariilor rezultând din discriminări întemeiate pe rasă, sex, credință, apartenență la o grupare tradițională sau de afiliere sindicală, prin ridicarea nivelurilor aplicabile lucrătorilor plătiți mai puțin.
Convenția nr. 122 din 19964 privind politica de ocupare a forței de muncă, intrată în vigoare la 15 iulie 1966 prevede în preambul că O.I.M. îi revine sarcina să examineze și să ia în considerare repercursiunile politicilor economice și financiare asupra politicii de utilizare a forței de muncă, în lumina obiectivului fundamental potrivit căruia “toate ființele umane, oricare ar fi rasa, credința sau sexul lor, au dreptul de a năzui spre progresul material și dezvoltarea lor spirituală în libertate și demnitate, în securitate economică și în șanse egale”.
Articolul 1 prevede că pentru stimularea și dezvoltarea economică, ridicarea nivelului de trai, rezolvarea problemelor șomajului și a utilizării scăzute a forței de muncă, orice membru trebuie să formuleze și să aplice o politică care să garanteze:
că va exista de lucru pentru orice persoană disponibilă și care va solicita loc de muncă;
că aceasta va fi productibilă pe cât posibil;
că va fi posibilă alegerea liberă a muncii și că fiecare lucrător va avea toate posibilitățile de a dobândi calificările necesare pentru a ocupa un loc de muncă convenabil și să utilizeze în această muncă calificările și talentele sale oricare ar fi rasa, culoarea, sexul, opinia politică, religia, ascendența națională sau originea socială.
Convenția nr. 156 din 1983 privind șansele egale și tratamentul egal pentru lucrătorii bărbați și femei: lucrători cu responsabilități familiale a intrat în vigoare la 11 august 1983.
Articolul 3 al acestei convenții prevede că “în vederea creării egalității de șanse și tratament efective pentru lucrătorii bărbați și femei, fiecare stat membru își va fixa ca obiectiv al politicii naționale pe acela de a da persoanelor cu responsabilități familiale, care sunt angajate sau doresc să se angajeze în muncă, posibilitatea de a-și exercita dreptul de a face acest lucru fără a fi supuse discriminării și, în măsura posibilă, fără conflict între locul de muncă și responsabilitățile familiale”.
Pentru crearea egalității de șanse și tratament efective pentru lucrătorii bărbați și femei se vor lua toate măsurile compatibile cu posibilitățile și condițiile naționale:
pentru a permite lucrătorilor cu responsabilități familiale să-și exercite dreptul la libera alegere a locului de muncă;
pentru a ține cont de nevoile lor în ceea ce privește condițiile de angajare în muncă și de securitate socială;
pentru a se ține cont de nevoile lucrătorilor cu responsabilități familiale și planificarea făcută la nivelul comunității;
pentru a se dezvolta și promova serviciile la nivelul comunității publice sau private, cum ar fi îngrijirea copilului și servicii și facilități familiale;
pentru promovarea informației și educației care să ducă la o mai largă înțelegere de către public a principiului egalității de șanse și tratament pentru lucrătorii bărbați și femei și a problemelor lucrătorilor cu responsabilități familiale, precum și la un curent de opinie care să conducă la depășirea acestor probleme;
pentru a se permite lucrătorilor cu responsabilități familiale să pătrundă și să rămână integrați în rândurile forței de muncă precum și să reintre în rândurile forței de muncă după o absență datorată acestor responsabilități.
Articolele 12 – 19 prezintă prevederi finale standard.
Uniunea Europeană
Încă de la începuturile sale, U.E. a recunoscut importanța principiului egalității de tratament, înscriind în mod progresiv drepturile femeii în legislația sa.
Tratatul de la Roma din 1957 instituie în articolul 119 din titlul 3 principiul salariului egal la muncă egală între bărbați și femei, principiu a cărei respectare devenea o obligație pentru statele membre. Importanța acestui articol constă în primul rând în definirea plății egale. Astfel, plata egală înseamnă “salariu minim sau obișnuit, fie în numerar fie în bunuri, pe care muncitorul îl primește, direct sau indirect pentru munca sa de la angajatorul său”.
Totodată plata egală, fără discriminare bazată pe sex, înseamnă:
că acea plată pentru aceeași muncă în unități de producție va fi calculată pe baza aceleiași unități de măsură;
că acea plată pentru munca în unitate de timp va fi aceeași pentru aceeași activitate.
Interzicerea discriminării directe nu însemnă absența discriminării, atât timp cât legislația lasă posibilitatea manifestării discriminării indirecte. Pe lângă salariu, câmpul de aplicare a acestor prevederi cuprinde și plățile și drepturile derivate.
De asemenea, articolul vizează egalitatea în durată a activității pentru femei și bărbați, concomitent cu adoptarea unor “măsuri ce asigură avantaje specifice pentru a da sexului subreprezentat capacitatea de a urma o activitate vocațională sau pentru a preveni ori compensa dezavantajele în carieră” (articolul 6(4) Acordul Social).
Pentru a susține un tratament nediscriminatoriu este necesară îndeplinirea unor condiții:
accesul tuturor patronilor și a angajaților la o informație completă privind drepturile și obligațiile;
revizuirea, monitorizarea și amendarea periodică a drepturilor egale în concordanță cu evoluțiile din economia națională și de pe piața muncii;
mecanisme eficiente și accesibile de aplicare a legislației.
Dispozițiile cu putere de principiu cu privire la nediscriminare bazată pe sex, cuprinse în articolul 119 au fost dezvoltate printr-o serie de directive:
Directiva nr. 75/117 – adâncește explicarea principiului plății egale astfel încăt să includă plata egală pentru muncă de valoare egală. Articolul 1 prevede că principiul egalității de remunerare înseamnă pentru aceiași muncă sau pentru munca căreia i se atribuie o valoare egală eliminarea oricărei discriminări bazate pe sex. Articolul 2 cere statelor membre “să introducă în sistemele lor juridice națională acele măsuri ce sunt necesare pentru a permite angajaților care se consideră afectați prin neaplicarea principiului plății egale să susțină pretențiile lor printr-un proces judiciar după un posibil recurs la autoritățile competente”. Articolele 3 și 4 impun statelor membre să aplice egalitatea în lege, regulamente, convenții colective și contracte individuale. Ele prevăd, totodată nulitatea sau corectarea obligatorie a contractelor individuale sau colective, contrare principiului egalității. Articolul 5 pune în sarcina statelor membre obligația de a lua măsuri necesare pentru a proteja muncitorii contra oricărei concedieri care ar constitui o reacție a angajatorului la o plângere formulată la nivelul întreprinderii sau de a acționa în justitie urmând respectarea principiului egalității salariaților.
Directiva nr. 76/207 din 9 februarie 1976 se referă la punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între femei și bărbați în ceea ce privește accesul la angajare în muncă, la formarea și promovarea profesională și condiții de muncă. Acest principiu implică absența oricărei discriminări bazate pe sex în mod direct sau indirect, cu referire la situația matrimonială ori familială, în special în ceea ce privește câmpul de aplicare, regimurile și condițiile de acces, obligația de a cotiza și calculul cotizațiilor, calculul prestațiilor și condițiile de durată și de menținere a dreptului la prestații, fără a constitui însă un obstacol în protecția femeii pentru motive legate de maternitate (art. 4).
Conform jurisprudenței Curții Europene de Justiție organul angajator încalcă principiul egalității de tratament dacă refuză să încheie un contract de muncă cu o candidată pe care o consideră aptă să exercite activitatea respectivă, atunci când acest refuz se bazează pe consecințele posibile ale angajării unei femei însărcinate și care rezultă din regulile stabilite de autoritățile publice pentru incapacitate de muncă. Pe de altă parte este considerată discriminare o reglementare națională ce acordă automat, la calificare egală, prioritate candidaților de sex feminin în sectoarele unde femeile sunt subreprezentate începând de la un anumit nivel.
În privința protecției specifice a femeii gravide și în timpul maternității, statelor li se rezervă dreptul de a păstra sau de a introduce dispoziții specifice pentru protecția condiției biologice a femeii în cursul gravidității și ca urmare a acesteia până în momentul normalizării funcțiilor fiziologice și psihice precum și protecția rapoartelor speciale dintre femeie și copilul său în cursul unei perioade ce urmează sarcinii și nașterii evitându-se ca aceste rapoarte să fie afectate de cumulul obligațiilor ce rezultă din exercitarea simultană a unei activități profesionale.
Directiva nr. 79/7 din 19 decembrie 1978 vizează aplicarea progresivă a principiului egalității de tratament între femei și bărbați în domeniul securității sociale și a altor elemente de protecție socială. Această directivă se aplică populației active, inclusiv lucrătorilor independenți și celor a căror activitate a fost întreruptă de boală, accident, șomaj, persoanelor aflate în căutare de lucru, lucrătorilor pensionați și invalizi (art. 1.2) în privința regimurilor legale ce asigură o protecție contra riscurilor de boală, invaliditate, bătrânețe, accident de muncă și boală profesională, șomaj, cât și dispoziții referitoare la ajutorul social în măsura în care acestea au menirea de a completa sau suplini protecția contra riscurilor menționate (art. 1.3).
Directiva 86/378 din 24 iulie 1986 consacră principiul egalității de tratament în regiunile profesionale ale securității sociale, reglementări ce nu au fost vizate în directiva precedentă și au ca obiect furnizarea de către lucrători, salariați sau independenți, grupați în cadrul unei întreprinderi, al unei ramuri economice sau al unui sector profesional, a unor prestații menite să completeze pe cele ale regimurilor legale de securitate socială ori să le substituie. Conform articolului 6 al directivei, vor fi considerate contrare principiului egalității de tratament dispozițiile bazate direct sau indirect pe sex, mai ales cu referire la starea matrimonială sau familială în definirea persoanelor admise să participe la un regim profesional.
Tratatul de la Amsterdam stabilește o nouă bază juridică pentru drepturile femeii. U.E. urmărește să elimine factorii de inegalitate, obstacolele ce le împiedică pe femei să fie cetățeni cu drepturi depline și să promoveze măsuri de natură să asigure o egalitate reală, de tratament și remunerație, formare și educație, condiții de angajare în muncă, noi forme de organizare a muncii, protecția contra șomajului, concediu paternal, îmbunătățirea accesului la nivelurile de decizie, concilierea vieții profesionale și private, respectul și demnitatea. În garantarea și respectarea drepturilor femeii în cadrul U.E. un rol proeminent revine Parlamentului European, singura instituție europeană aleasă din 1979 la fiecare 5 ani prin vot universal. În decurs de 20 de ani numărul femeilor din Parlamentul European a crescut de la 71 la 167, ceea ce reprezintă aproximativ 27% din totalul de 626 de deputați care examinează, modifică și aprobă proiectele directivelor europene, această evoluție reflectănd interesul crescând al femeilor pentru viața politică.
Din 1984 în cadrul Parlamentul European s-a constituit o comisie pentru drepturile femeii, care examinează propunerile de directive cu privire la munca feminină alături de alte activități ce vizează egalitatea în drepturi în toate domeniile sociale și eliminarea tuturor discriminărilor bazate pe sex.
În cursul anului 1999 Parlamentul European a aprobat raportul “1999 – anul violenței zero față de femei” care a stat la baza unui nou program de acțiune realizat cu concursul organizațiilor neguvernamentale. La rândul său, Comisia pentru condiția femeii a adoptat o rezoluție asupra necesității unei mai largi participări a femeii la luarea deciziilor de natură să favorizeze o abordare diferită a problemelor și luarea în considerare a altor preocupări.
Consiliul Europei dispune de structuri adecvate acestui obiectiv și anume un sector ce difuzează informația privind politicile și activitățile comunitare în favoarea femeilor și pentru egalitatea șanselor, ce urmărește legislația și aplicarea celui de al patru-lea program de acțiune comunitară din acest domeniu (1996-2000). Acest program pe termen mediu propus și pus în aplicare de Comisia Europeană după consultarea Parlamentului European are meritul deosebit ca, pe lângă măsuri destinate femeilor în divese domenii, să promoveze o nouă abordare de tip mainstreaming al problemelor, prin luare în considerare a situației femeii în ansamblul acțiunilor și politicilor comunitare și asigurarea egalității șanselor în toate domeniile sociale, de la educație și formare profesională, accesul la angajare și condiții de muncă, egalitatea remunerației la flexibilitatea în viața profesională, hărțuirea sexuală, încurajarea spiritului întreprinzător. În acest cadru streaming se derulează programe sectroriale de o mare diversitate. Între acestea programul Daphne pentru combaterea violenței față de femei, adolescenți și copii și programul Stop ce vizează sensibilizarea și formarea cadrelor din domeniul politic și justiție.
Programul Socrates acordă prioritate proiectelor educative ce iau în considerare egalitatea șanselor, iar programul Leonardo da Vinci încurajează femeile în domenii în care sunt subreprezentate.
Curtea de Justiție a U.E. se pronunță asupra cazurilor particulare, contribuind astfel la garantarea recunoașterii și respectării drepturilor femeii, înscrise în tratatele de la Roma, Mastricht și Amsterdam și în directivele comunitare.
Protocolul nr. 7 al Convenției europene a drepturilor omului, deschis spre semnare în noiembrie 1984, includea principiul egalității soților în privința drepturilor și responsabilităților în cadrul căsătoriei.
Patru ani mai târziu în 1988 Comitetul Miniștrilor adoptă, pe baza unei propuneri a CEEG, Declarația asupra egalității între femei și bărbați în care se sublinia că orice încălcări prin practici discriminatorii ale acestui principiu, afirmat ca drept fundamental în numeroase instrumente “constituie obstacole în recunoașterea și exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului”.
Problema egalității a fost integrată în domeniul activităților consacrate drepturilor omului. Astfel, Consiliul promovării drepturilor femeii a ridicat CEEG la rangul de comitet director.
Subliniind legătura dintre egalitate și democrație, Comitetul a elaborat, pe baza unor studii ample, conceptul democrației paritare precum și strategii vizând sporirea numărului de femei la nivelurile de decizie. Consacrată acestei teme, Conferința “egalitate și democrație: utopie sau sfidare”, care s-a desfășurat la Strasburg în februarie 1995, a reprezentat o contribuție a Consiliului Europei la pregătirea celei de a patra Conferințe mondiale privind femeile ce a avut loc la Beijing în luna septembrie a aceluiași an.
Egalitatea între femei și bărbați în materie de muncă și profesie este înscrisă în art. 1, alin 2 și art. 4, alin. 3, ale Cartei Sociale Europene, adoptată la Torino în 1961 cu menirea de a completa reglementările Convenției europene a drepturilor omului, și în art. 1 al Protocolului adițional, din 1988, al Cartei.
Mecanismul de control al Cartei prezintă avantajul de a permite guvernelor țărilor contractante să joace un rol pozitiv în impulsionarea dezbaterilor și soluțiilor, stimulând cunoașterea în urma discuțiilor din Comitetul guvernamental, a experiențelor naționale în domeniu.
Potrivit Comitetului guvernamental, alin.2 al art. 1 din Cartă se impune părților contractante obligația de a elimina toate formele de discriminare în muncă. Acestea trebuie să excludă progresiv prevederile din legislația națională care implică vreo disciminare între sexe, precum și pe acelea care ar permite o “discriminare indirectă” fondată pe situația familială sau matrimonială.
Interdicția unei astfel de discriminări privește atât sectorul public, cât și pe cel privat, toate profesiile, inclusiv cele liberale, toate locurile de muncă, cuprinzând și pe cele care țin de aria muncii la domiciliu. De asemenea, se referă la toate etapele vieții profesionale: formarea, promovarea, licențierea etc.
Sunt mai multe modalități de eliminare a discriminării între sexe:
înscrierea dreptului de egalitate între femei și bărbați în legislația națională;
luarea măsurilor juridice pentru garantarea acestui drept;
definirea unei politici active și concretizarea măsurilor ce vizează realizarea egalității între femei și bărbați.
Pentru asigurarea non-discriminării se impun: eforturi de educație și formare profesională, campanii de sensibilizare a opiniei publice și de informare a femeilor în legătură cu drepturile pe care le au, convingerea celor care se angajează să recruteze și să formeze profesional femei pentru meserii care, în mod tradițional, sunt exercitate de bărbați, practicarea unor forme de discriminare pozitivă în vederea redresării situației nesatisfăcătoare existente în prezent în privința ocupării locurilor de muncă de către femei.
Una din exigențele fundamentale înscrise în alin. 3 al art. 4 al Cartei Sociale Europene se referă la includerea în legislația părților contractante a cerinței egalității între femei și bărbați în privința remunerării la muncă egală. O asemenea egalitate trebuie să fie garantată nu numai referitor la salariul de bază, ci și pentru toate prestațiile plătite. O astfel de cerință include, în același timp, protecție efectivă contra trecerii în șomaj pe motiv de sex, ca și în situația în care reintegrarea în muncă nu este posibilă, fiind acceptată plata unei compensații financiare, dar numai în măsura în care cuantumul acesteia este suficient pentru rezolvarea unor necesități materiale rezonabile.
Nediscriminarea în remunerare se referă la mai multe componente:
egalitate în fapt și în drept la muncă de valoare egală;
egalitatea se aplică în cazul efectuării aceleiași munci și la munci de valoare egală;
egalitatea la remunerare trebuie să existe pentru toți .
Trebuie remarcat că, spre deosebire de Convenția nr. 100 a O.I.M., care cuprinde numai angajamentul de a promova aplicarea principiului ”salariu egal pentru o muncă de valoare egală”, Carta Socială Europeană se referă la angajamentul de a recunoaște un drept în acest sens, un drept căruia îi conferă caracter absolut.
Respectarea efectivă a dreptului garantat de alin. 3 al art. 4 din Cartă se realizează prin mai multe modalități:
intervenția statului;
evaluarea obiectivă de către cei ce angajează;
creșterea bazei salariului în sectoarele în care predomină mâna de lucru feminină.
Pentru ca dreptul la egalitate de remunerare să fie respectat, sunt necesare garanții precum:
legea sau, în lipsa acesteia, principiul general de drept, a cărui aplicare constantă să fie confirmată prin jurisprudență, trebuie să prevdă că eventualele clauze din convenții colective sau din contracte individuale contrare unui asemenea fapt sunt declarate nule și neavenite;
protecția dreptului în cauză asigurată prin căi adecvate de recurs;
cei ce efectuează o muncă trebuie protejați eficace împotriva tuturor măsurilor contrare intereselor lor, măsuri luate ca urmare a cererilor de a beneficia de egalitate la remunerare.
În scopul largirii protectiei sociale, ca și a ariei de aplicare a Cartei Sociale Europene, precum și al reunirii într-un singur instrument de drept a dispozițiilor din domeniu, Comitetul de Miniștrii al Consiliului Europei a adoptat și a deschis spre semnare Carta Socială Europeană revizuită.
Conform art. 20 din partea I-a a acestui instrument juridic de referință, care a intrat în vigoare în iulie 1999, toți angajații au dreptul la egalitatea de șanse și de tratament în privința muncii și profesiei, fără deosebire de sex. Statele părți se angajează să recunoască acest drept și să ia măsurile adecvate de a asigura și a promova aplicarea sa privind accesul la angajare, protecția împotriva concedierii și reintegrarea profesionala, orientarea și formarea profesională, recalificarea și readaptarea profesională, condițiile de angajare și de muncă, inclusiv salarizarea, evoluția carierei, inclusiv promovarea.
De asemenea, conform art. 8, al Cartei revizuite, “angajatele, în caz de maternitate, au dreptul la o protecție specială în timpul muncii”. Pentru aceasta trebuie să se asigure femeilor, înainte și după naștere, un timp de odihnă cu o durată de minimum 12 săptămâni, fie printr-un concediu plătit, fie prin prestații corespunzătoare de securitate socială sau prin fonduri publice; să se considere ilegală pentru un patron anunțarea concedierii unei femei în timpul cât aceasta se află în concediu de maternitate sau la o dată la care termenul de preaviz expiră în această perioadă; să se asigure mamelor care alăptează copiii pauze suficiente în acest scop; să se reglementeze folosirea mâinii de lucru feminine pentru munca de noapte în întreprinderi industriale și să se interzică folosirea acesteia la lucrări subterane în mine și, dacă este cazul, la orice lucrări care nu convin acestei forțe de muncă din cauza caracterului lor periculos, insalubru sau greu.
Alte prevederi ale Cartei revizuite se referă la protecția femeii în calitatea sa de mamă. Astfel, “mama și copilul, indiferent de situația matrimonială și raporturile familiale, au dreptul la o protecție socială și economică adecvată” (art. 17), în vederea asigurării exercitării efective a acestui drept parțile contractante vor lua toate măsurile necesare și adecvate acestui scop, inclusiv prin crearea sau menținerea de instituții sau servicii corespunzătoare. Totodată, “familia, celula fundamentală a societății, are dreptul la o protecție socială, juridică și economică adecvată asigurării bunei sale evoluții” (art. 16). Aceasta se realizează în deosebi cu ajutorul prestațiilor sociale și familiale, al dispozițiilor fiscale, al încurajării construcției de locuințe adoptate la nevoile familiilor, al sprijinului acordat tinerelor familii sau prin oricare alte măsuri corespunzătoare.
Declarația cu privire la egalitate dintre femei și bărbați a fost adoptată de Comitetul Miniștrilor la 16 noiembrie 1988 cu prilejul celei de a 83-a sesiune a sa.
Statele membre ale Consiliului Europei:
confirmă atașamentul lor față de principiul egalității femeilor și bărbaților, care este o condiție esențială a democrației și o cerință a justiției sociale;
condamnă toate formele de sexism, în măsura în care acestea conduc la perpetuarea ideii de superioritate sau inferioritate a unuia dintre sexe față de celălalt și la justificarea proeminenței sau dominării unuia asupra celuilalt;
deplâng subutilizarea resurselor umane de către comunitate, ca o consecință a persistenței unor atitudini și comportamente sexiste ;
se felicită de activitățile trecute și prezente desfășurate în vedera realizării egalității în drepturi și de șanse între femei și bărbați la nivel mondial, regional și național;
își afirmă voința și angajamentul:
să continue și să dezvolte politici care să urmărească realizarea egalității efective între femei și bărbați în toate domeniile vieții;
să continue lucrările desfășurate în cadrul Consiliului Europei pentru a contribui la realizarea efectivă a egalității între bărbați și femei;
să promoveze conștientizarea cerințelor democrației și ale drepturilor persoanei umane cu privire la egalitate dintre femei și bărbați;
declară că strategiile de pus în aplicare în acest scop trebuie să permită femeii și bărbatului să beneficieze de un tratament egal în față legii și de posibilități egale de a-și exercita drepturile și de a-și dezvolta fiecare însușirile și talentele. Aceste strategii trebuie să prevadă măsuri adecvate – inclusiv măsuri temporare speciale, urmărind să accelereze instaurarea unei egalități de fapt între femei și bărbați, în special cu privire la :
protecția drepturilor individuale;
participare la viața politică, economică, socială și culturală;
accesul la toate nivelurile funcțiilor publice;
accesul la educație și libera alegere a tipului de învățământ și a formării profesionale inițiale și continue;
drepturile în viața cuplului;
eradicarea violenței în familie și societate;
drepturile și obligațiile față de copii;
accesul la toate profesiile, promovarea în muncă, remunerarea;
promovarea independenței economice;
accesul la informații.
subliniază importanța – în vederea realizării strategiilor mai sus menționate – a unei formări și educații adecvate a indivizilor și a sensibilizării lor la nedreptățile și consecințele nefaste ale inegalității în drepturi, de tratament și de șanse, ca și necesitatea unei vigilențe constante pentru a preveni și îndrepta orice act sau orice formă de discriminare bazată pe sex;
invită statele membre, care nu au făcut-o încă, să devină părți la :
Protocolul nr. 7 la Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ca și la Carta Socială Europeană și la protocolul său adițional;
Convenția Națiunilor Unite cu privire la eliminarea oricăror forme de discriminare față de femei;
și să aplice strategiile de acțiune de la Nairobi pentru promovarea femeii, adoptate la Conferința mondială însărcinată cu examinarea și evaluarea rezultatelor deceniului Națiunilor Unite pentru femei: egalitate, dezvoltare și pace (Nairobi, Kenia 15 – 26 iulie 1985).
Organizații neguvernamentale.
ONG-urile, se arată în concluziile raportului general Vigdis Finnbog Adattir, președintele Islandei, au o funcție majoră în realizarea convergenței intereselor și preocupărilor femeilor. Ele pot acționa ca grupuri de presiune și astfel, cu rol major în crearea voinței politice pentru egalitate și în a face auzite vocile femeilor, prin intermediul rețelelor lor, atât la nivel național cât și internațional.
Activitățile organizațiilor neguvernamentale în domeniul educației, formării și informării cu o importanță deosebită pentru participarea femeilor la viața politică și publică. De aceea, cu prilejul Conferinței de la Strasburg s-a recomandat cu tărie Consiliului Europei și altor organizații internaționale să ia măsuri pentru a favoriza dialogul dintre organizațiile neguvernamentale și guverne. Prin aceste organizații femeile sunt încurajate să iasă din sfera particulară și să se angajeze în politică și în activități de interes public. Aflate în continuă creștere numerică și extindere de activități, organizațiile neguvernamentale s-au dovedit a fi un important catalizator al deciziilor politice menite să corecteze deficiențele în sfera drepturilor femeii multiplicatoare ale activității în domeniul egalității, în special prin educație, informare, raspândire a ideilor, mobilizarea opiniei publice, sensibilizarea oamenilor politici – femei și bărbați – precum și prin sprijinirea acelora dintre ei care acționează pentru promovarea egalității.
Organizația pentru securitate și cooperare în Europa
Documentul final al Reuniunii din 1986 de la Viena a reprezentanților statelor participante la Conferința pentru securitate și cooperare în Europa, ținută pe baza prevederilor actului final prevede în articolul 11 că statele participante vor respecta drepturile omului și libertățile fundamentale, inclusiv libertatea de gândire, conștiință, religie sau convingere pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.
Articolul 13 prevede că statele membre vor asigura tuturor cetățenilor de pe teritoriul lor și de sub jurisdicția lor, drepturile și libertățile lor fundamentale, fără nici un fel de deosebire de rasă, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, opinie națională sau socială, proprietate, naștere sau alt statut.
Statele participante își reafirmă hotărârea de a acorda drepturi egale pentru femei și bărbați. Astfel, ele vor lua toate măsurile necesare, inclusiv măsuri legislative, pentru promovarea participării egale și efective a bărbaților și femeilor la viața politică, economică, socială și culturală.
Statele participante vor examina favorabil cererile de călătorie în străinătate fără nici un fel de deosebire de rasă, culoare, sex, religie, opinie politică sau de alt fel, origine națională sau socială, proprietate, naștere, vârstă sau alt statut.
Documentul Reuniunii de la Moscova din 1991 a Conferinței asupra dimensiunii umane a CSCE prevede că statele participante recunosc că deplina și reala egalitate între bărbați și femei este un aspect fundamental al unei societăți democratice și juste, bazate pe respectarea legii. Ele recunosc că dezvoltarea societății și bunăstarea tuturor membrilor săi cer șanse egale în ceea ce privește egala și deplina participare a bărbaților și femeilor. În acest context ele hotărăsc:
să asigure ca toate hotărârile CSCE privitoare la protecția și promovarea drepturilor omului și libertăților fundamentale să fie aplicate pe deplin și fără nici o discriminare în ceea ce privește sexul;
să respecte Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor dacă sunt părți sau dacă vor ratifica această convenție;
să respecte în mod efectiv obligațiile ce rezultă din instrumentele internaționale la care sunt părți și să ia măsuri potrivite pentru a implementa strategiile acțiunii viitoare pentru promovarea femeii, stabilite cu prilejul conferinței mondiale a Națiunilor Unite – Nairobi 1985;
să confirme că scopul lor este acela de a realiza nu numai de jure ci și de facto, egalitatea de șanse între bărbați și femei ci și de a promova măsuri eficace în acest scop;
să instituie sau să întărească mecanismul național adecvat promovării femeilor, în scopul de a asigura programe și politici evaluate prin prisma impactului lor asupra femeilor;
să asigure șanse depline din punct de vedere economic pentru femei, incluzând politici și practici de angajare nediscriminatorii, acces egal la educație și formare precum și măsuri pentru a facilita îmbinarea slujbei cu responsabilitățile familiale pentru lucrătorii bărbați și femei; să se asigure că toate programele sau politicile de ajustare structurală nu vor avea un efect discriminatoriu asupra femeilor;
să elimine toate formele de violență împotriva femeii și toate formele de trafic cu femei, precum și exploatarea prostituției femeilor, inclusiv prin asigurarea unui cadru legal prohibit împotriva unor asemenea acte și alte măsuri adecvate;
să încurajeze și să promoveze egalitatea șanselor de participare a femeilor în toate domeniile vieții publice și politice, în procesele de luare a deciziilor și în cooperarea internațională, în general;
să recunoască rolul vital pe care femeile și organizațiile de femei îl joacă în eforturile naționale și internaționale de promovare și sporire a drepturilor femeilor, asigurând sprijin și servicii directe pentru femei și încurajând un parteneriat real între guvern și aceste organizații, în scopul promovării egalității între femei și bărbați;
să recunoască bogata contribuție a femeilor în toate domeniile vieții politice, culturale, sociale și economice și să facă cunoscute toate contribuțiile, inclusiv pe cele din sectoarele productive și nelucrative;
să ia măsuri pentru ca informațiile privind femeile și drepturile femeii în conformitate cu dreptul intern și internațional să fie accesibile;
să dezvolte politici educaționale în concordanță cu sistemul lor constituțional, pentru a sprijini participare femeilor în toate domeniile de activitate, inclusiv în domenii netradiționale, și să încurajeze și să promoveze o mai deplină înțelegere a problemelor privind egalitatea între bărbați și femei;
să asigure colectarea și analizarea datelor pentru a evalua adecvat monitorizarea și îmbunătățirea situației femeilor; aceste date nu vor conține nici o informație personală.
Capitolul V
Jurisprudență
CAZUL KARLHEINZ SCHMIDT CONTRA GERMANIEI-Obligatia pentru bărbați, în Baden-Wurtemberg, dar nu și pentru femei de a efectua un serviciu de pompier sau, în lipsă, de a plăti o contribuție
La 30 aprilie 1982, serviciul competent din orașul Tettnang, din landul Baden-Wurtemberg, îi cere dlui Karlheinz Schmidt, nascut în 1939, plata unei contributii de pompier în suma de 75 DM pentru anul 1982. El își intemeiază hotărarea pe articolul 43 al legii pompierilor landului, în versiunea din 27 decembrie 1978, și pe decizia municipală din 5 decembrie 1979.La 20 iulie 1982 autoritatea administrativa Bodenseekreis respinge contestatia pe care petitionarul a făcut-o împotriva deciziei orașului.
Denunțînd o atingere adusa principiului egalitații sexelor, K.Schmidt sesizează Tribunalul administrativ din Sigmaringen, care respinge recursul său pe 18 august1983. Apelul nu dă nici el rezultat: Curtea administrativa a landului respinge cererea petiționarului pe 25 martie 1986 și îi refuză, în același timp, autorizarea de a face recurs în casație. Cel în cauză atacă în van acest refuz la Curtea administrativa federală. La 31 ianuarie 1987, Curtea Constituțională Federală respinge, ca neavănd suficiente șanse de succes, recursul dlui Schmidt.
În 13 din 16 landuri germane, legea impune locuitorilor din comune să îndeplinească un serviciu activ în corpurile de pompieri, dacă numărul de voluntari nu este suficient. Nouă landuri prevăd un asemenea serviciu numai pentru cetățenii de sex masculin(în vărstă de la 18 la 50 ani în Baden-Wurtemberg). În afară de Baden-Wurtemberg, în Bavaria, Saxonia și Turingia există obligația de a vărsa o contribuție corpului de pompieri sau serviciilor de protecție împotriva incendiilor. Acolo unde locuitorii de ambele sexe sunt supuși serviciului obligatoriu, contribuția se aplică atât bărbaților căt și femeilor.
La 11 august 1987, K. Schmidt sesizează Comisia; el invocă art.14 al Convenției combinat cu art.4&3d) din Convenție și art.1 al Protocolului nr.1.
Hotărarea dun 18 iulie 1994:
Ca și petiționarii, Curtea apreciază căserviciul obligatoriu de pompier, așa cum este cunoscut în Baden-Wurtemberg, se numără printre “ obligațiile civile normale” în sensul art.4&3d). Ea a ajuns la concluzia că,date fiind legăturile sale stranse cu obligația de a servi, obligația de a plăti se încadrează în art.4&3d). în consecință, art.14 combinat cu art.4&3d) se aplică.
Curtea constată că, în Germania, anumite landuri nu impun în acest domeniu constrăngeri diferite în funcție de sex și că femeile sunt admise să servească în corpul pompierilor voluntari chiar și în Baden-Wurtemberg.
Avănd în vedere această constatare, Curtea nu consideră necesar să examineze în plus plăngerea bazată pe art.1 din Protocolul nr.1.
În baza art.50 al Convenției, Curtea acceptă în întregime pretențiile celui în cauză: restituirea contribuției de pompier în contul anilor 1982-1984(225DM),precum și cheltuielile de judecată și taxe la care s-a expus în fața jurisdicțiilor naționale (395 DM) (8 voturi pentru, 1 împotrivă).
CAZUL SCHULER-ZGRAGGEN CONTRA ELVETIEI-Accesul la dosarul unei comisii cantonale de recurs pentru asigurare de invaliditate, lipsa audierii în fața Tribunalului federal al asigurărilor și motivarea unei decizii a acestuia din urmă fondată pe o diferență de sex
În 1976, Casa de compensații a industriei elvețiene de mașini și metalurgie acordă o jumătate de pensie dnei Margarit Schuler-Zgraggen, salariată a unei întreprinderi și care a cotizat la asigurarea federală de invaliditate, în urma îmbolnăvirii de tuberculoză. Incepănd din 1979, petiționara își pierde serviciul din cauza îmbolnăvirii; ea obține după aceea o pensie completă, confirmată în 1981 și 1982. În mai 1984, ea dă naștere unui fiu.
În urma unui examen, în cursul căruia centrul de control medical și doi medici întocmesc rapoarte, comisia de asigurare pentru invaliditate a cantonului Uri suprimă, la 21 martie 1986, pensia d-nei Schuler-Zgraggen; ea apreciază că situația familială a acesteia din urmă s-a schimbat în mod sensibil după nașterea fiului său, că sănătatea ei s-a ameliorat și că poate să-și asume sarcina menajului și îngrijirea copilului său în proporție de 60 sau 70 %.
La 8 mai 1987 petiționarei i se respinge apelul în fața comisiei de recurs pentru asigurarea de invaliditate a cantonului Uri; ea reclamase o pensie completă sau, cu titlu subsidiar, o jumătate de pensie.
La 21 iunie 1988, Tribunalul federal al asigurărilor admite în parte recursul său de drept administrativ, apreciind că ea are dreptul la o jumătate de pensie cu condiția de a stabili dificultățile financiare; el trimite cauza la Casa de compensații care trebuie să stabilească dacă această condiție este îndeplinită.
La 17 iulie 1989, Casa de compensații refuză celei interesate o semirentă deoarece veniturile sale din 1986,1987 și 1988 depășesc cu mult plafoanele aplicabile în acești ani la cazurile ”precare”.
În cererea să din 29 decembrie 1988 la Comisie, d-na Schuler-Zgraggen se plănge de atingerea adusă dreptului său la un proces echitabil (art.6&1 din Convenție), din cauza accesului insuficient la dosarul Comisiei de recurs, ca și din cauza absenței audierii în fața Tribunalului federal al asigurărilor; ea pretinde, de asemenea, că ipoteza adoptată de acesta din urmă, respectiv că ea ar fi renunțat la serviciu chiar dacă nu ar fi avut probleme de sănătate, constituie o discriminare fondată pe sex (art.14 combinat cu art.6&1).
Hotărârea din 24 iunie 1993:
În ceea ce privește art.14 combinat cu art.6&1, guvernul reproșa d-nei Schuler-Zgraggen că nu a prezentat în fața Tribunalului asigurărilor o revendicare precisă referitoare la o discriminare în exercitarea unui drept garantat de Convenție. Curtea respinge excepția de neepuizare a căilor de recurs interne; hotărârea Tribunalului nu se preta la nici un recurs, iar petiționara criticase deja decizia comisiei de recurs.
Ea a examinat apoi revendicarea propriu-zisă a petiționarei. Tribunalul federal al asigurărilor a reluat integral în considerare ipoteza reținută de comisia de recurs, referitoare la încetarea activității femeilor devenite mame; el nu a încercat să pună în discuție temeinicia acesteia, evaluând argumentele opuse. Ipoteza în chestiune constistuie unica bază a motovației adoptate, îmbrăcând astfel un caracter decisiv, și introduce o diferență de tratament fondată exclusiv pe sex. Or, progresul către egalitatea sexelor este un scop important al statelor membre ale Consiliului Europei și numai considerente foarte puternice pot conduce la aprecierea că o asemenea diferență de tratament este compatibilă cu Convenția. În lipsa unei justificări obiective și rezonabile, în cauză a existat încălcarea art.14 combinat cu art.6&1.
CAZUL RASSMUSSEN CONTRA DANEMARCEI –Contestarea filiației paterne a unui copil născut în timpul căsătoriei
Născut în 1945, d-ul Per Krohn Rossmussen are naționalitatea daneză și lucrează ca funcționar de birou. Se căsătorește în 1966 și în ianuarie 1971 soția naște o fetiță. Avănd îndoieli în ce privește paternitatea acesteia, el se abține să introducă o acțiune de dezavurare, pentru a-și salva căsnicia. Divorțul este pronunțat în iulie 1975. conform unui compromis, semnat mai întâi cu soția să, d-ul Rassmussen renunța să introducă o acțiune de dezavuare a paternității, în timp ce ea abandonează orice pretenție la o pensie alimentară pentru copil. În ianuarie 1976, fosta soție a petiționarului îi scrie, afirmând că ea nu este legată prin acest compromis. Atunci d-ul Rassmussen cere Curții de Apel să-I permită să introducă o acțiune de dezavuare a paternității, în afara termenului prevăzut de art. 5&2 al legii din 1960 asupra statutului juridic al copilului. Totuși, Curtea de Apel refuză, la 12 aprilie 1976,pe motiv că nici o circumstanță specială nu justifică acordarea unei derogări. Obținând noi elemente, d-ul Rassmussen sesizează din nou Curtea de Apel în noiembrie 1978, dar autorizarea în este încă o dată refuzată. Această decizie este ulterior confirmată de Curtea Supremă în ianuarie 1979.
În cererea sa către Comisie, din 21 mai 1979, d-ul Rassmussen se pretinde victimă a unei discriminări bazate pe sex în sensul că, în conformitate cu legea din 1960, fosta sa soție putea, în orice moment, să-i conteste paternitatea în fața tribunalelor, în timp ce el nu avea acest drept. El invocă art.14 al Convenției, combinat cu art.6 și 8.
Hotărârea din 28 noembrie 1984:
Intră faptele cauzei în domeniul de aplicare a cel puțin uneia din clauzele normative ale Convenției, altele decât art.14? Nu, susține guvernul danez. Da, răspunde Curtea. Art. 14 nu este valabil decât pentru a te bucura de drepturile și libertățile garantate de Convenție. Or, o acțiune de dezavuare îmbracă, prin natuta sa, un “caracter civil”, căci ea aparține dreptului familiei și privește, fără nici o îndoială, viața privată a petiționarului, deci art.14 nefiind limitativă.
Guvernul susținea că diferența de tratament se justifică tocmai în interesul copilului și invoca “marja de apreciere” a statelor în materie. Curtea amintește că această marjă variază în funcție de circumstanțe, domenii și contexte. Curtea concluzionează că diferența de tratament nu era discriminatorie în sensul art.14 și nu a existat nici o violare a acestui articol combinat cu art.6 și 8.
CAZUL OPEN DOOR ȘI DUBLIN WELL WOMAN CONTRA IRLANDEI-Ordonanță a Curții Supreme care interzice unor societăți de consiliere, în special, să furnizeze femeilor însărcinate informații asupra posibilității de a avortă în străinătate
Open Door Counselling Ltd și Dublin Well Woman Center Ltd sunt două societăți irlandeze, fără scop lucrativ, care se ocupă, printre altele, de sfătuirea femeilor însărcinate în Irlanda; ele le semnează, dacă acestea o doresc, posibilitățile de a avorta în clinicile din Marea Britanie.
S-au declanșat urmăriri împotriva celor două societăți de către Attorney General la cererea Society for the Protecțion of Unborn Children (Societatea pentru Protecția Copiilor încă Nenăscuți). Pe 16 martie 1988, Curtea Supremă considră că sfaturile care nu au caracter de directivă, date de societăți, contribuie la distrugerea vieții pe cale de a se naște, în disprețul dreptului constituțional la viață al copiilor care se vor naște, garantat, în mod expres, de art.40&3 alin3 din Constituție. Ea dă un ordin interzicănd respectivilor societății, precum și funcționarilor sau agenților “de a ajuta femeile însărcinate, aparținând de jurisdicție să meargă în străinătate pentru a suporta avorturi, indicându-le o clinică,luând măsuri în vederea deplasării lor sau indicându-le numele unei sau unor clinici, dându-le adresele și mijloacele de comunicare cu ele, sau în orice alt mod”.
Open Door sesizează Comisia la 19 august 1988; Dublin Well Woman face același lucru la 22 septembrie 1988, la fel ca două dintre consilierele sale experimentate (d-na Bonnie Maher, americană, și Ann Downes, irlandeză) și două irlandeze (d-nele X și Maere Geraghty). Ele susțin că ordinul incriminat se încadrează într-o atingere nejustificată a dreptului lor de a primi și transmite informații și încalcă art.10 din Convenție. Open Door și d-nele X și Geraghty pretind, în afară de acestea, că restricțiile constituie un amestec, incompatibil cu art. 8, în dreptul lor la respect față de viața lor privată; Open Door vede în aceasta, în plus, o discriminare contrară art.14 combinat cu art.8 și 10.
Hotărârea din 27 octombrie 1992:
În fața Curții, Dublin Well Woman și doi consilieri susțineau, pentru prima oară o incălcare la art.8. Curtea reamintește că intinderea competenței sale este determinată prin decizia Comisiei care a reținut cererea. Reclamația în baza art.8 fiind nouă și distinctă, ea nu are competență pentru a o examina.
În temeiul art. 10, Curtea notează că ordinul aduce atingere libertății societăților petiționare de a transmite informații și că există, de asemenea, un amestec în dreptul consilierelor petiționare să comunice informații și în cel al d-nelor X și Geraghty de a primi, în cazul în care ele ar fi gravide.
Invocând art.17 și 60 ale Convenției,Guvernul pleda că art.10 nu trebuia să fie interpretat într-o manieră care să limiteze sau să distrugă dreptul la viață al copiilor care se vor naște, cărora dreptul irlandez le acordă o protecție specială, și nici să I se aducă o atingere.
Concluzii
Reglementări cu privire la condiția femeii ce vizează egalitatea între sexe, discriminarea față de femei, combaterea violenței domestice au apărut de la începutul secolului XX și au fost promulgate de O.N.U., O.I.M., U.E.
În scopul ameliorării statutului femeii în viața socială și în familie prin educație, au luat ființă numeroase organizații nonguvernamentale ale femeilor între care:
Asociația Națională a Femeilor cu Diplomă Universitară din România;
Asociația Femeilor din România;
Confederația Națională a Femeilor din România;
Uniunea Națională pentru Drepturile Femeii.
O.N.U. a creat la 21 iunie 1946 o comisie pentru condiția femeii ce a reprezentat principalul organism interguvernamental pentru problemele privind femeile și era însărcinat cu elaborarea de rapoarte și recomandări privind promovarea drepturilor femeii în domeniul economic, social, politic și educațional. Prin Rezoluția 3010 din 16 decembrie 1972 O.N.U. a proclamat 1975 – An Internațional al Femeii ce a fost consacrat unei activități intense privind promovarea egalității între bărbați și femei, iar prin Rezoluția 3520 din 15 decembrie 1975 a proclamat Deceniul Națiunilor Unite pentru Femei – egalitate, dezvoltare și Pace – 1976-1985 ce a fost creat cu scopul ca în această perioadă să se aplice Planul de acțiune mondial al femeii ded la Ciudad de Mexico.
O contribuție decisivă o reprezintă adoptarea, după 5 ani de consultări purtate în diverse grupuri de lucru și în comisia pentru condiția femeii, de către Adunarea Generală a O.N.U. la 18 decembrie 1979 a Convenției asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei (CEDAW).
Toate actele normative promulgate în acest sens au contribuit la recunoașterea unor drepturi și libertăți fundamentale pentru femeile de pretutindeni.
Bibliografie
Thomas Buergenthal, Renate Weber, Dreptul internațional al drepturilor omului, Ed. All, 1996, București
I.R.D.O., Drepturile omului în acțiune, 1994, București
I.R.D.O., Principalele instrumente privind drepturile omului la care România este parte,volumul I – Instrumente universale, 1990, București
I.R.D.O., Principalele instrumente privind drepturile omului la care România este parte,volumul I- Instrumente universale, 2002, București
I.R.D.O., Principalele instrumente privind drepturile omului la care România este parte,volumul II – Instrumente regionale, 1999, București
N. Heverner, International Law and the status of women, 1983
T. Meron, Human Rights Law-Making în the United Nationes 53, 1986
Chark, The Vienna Convention Reservations Regime and the Convention on Discrimination Against Women
Moroianu Zlătescu, Drepturile omului, Ed. Andre,1993, București
I.R.D.O., Drepturile omului,1995, București
Irina Moroianu Zlătescu, Drepturile omului în actiune,1992, București
Irina Moroianu Zlătescu, Șanse egale,1996, București
Ion Diaconul, Drepturile omului, 1993, București
I.R.D.O., Drepturile omului în sistemul Natiunilor Unite, vol. II, Ed. Themis Edit srl, Ediție îngrijită și adnotată de Dr. Ionel Cloșcă, Prof. univ. dr. Ion Suceavă, Dr. Ioan Maxim, 1993, București
M. Zlătescu, Egalitate de șanse, Ed. I.R.D.O., 2000, București
Cloșcă, I. Suceavă, Tratat de drepturile omului, Ed. Europa Nova, 1995, București
Augustin Fuerea, Introducere în problematica dreptului international al drepturilor omului, Ed. Era, 2001, București
Vincent Berger, Jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului,Ed. a-II-a, I.R.D.O., 2001, București
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Emancipara Femeii. Conventia Asupra Eliminarii Tuturor Formelor de Discriminare Fata de Femei (ID: 125281)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.