Elvetia Si Republica Moldova State cu Identitati Naționale Multiple
CUPRINS
Adnotare (în limbile română și rusă/engleză/franceză)
Introducere
I. Titlul Compartimentului I…..Multilingvism si bilingvism
Multilingvismul, Bilingvismul si identitatea nationala – definitii si informatii generale
Bilingvismul ca parte importanta a natiunii elvetiene
Bilingvismul in Republica Moldova
II. Limba – Atribut de baza a statelor
Avantajele si dezavantajele Bilingvismului – comparatie contrastiva
Atitudini lingvistice si realitati in Elvetia
Atitudini lingvistice si realitati in Republica Moldova
III. Elveția și Republica Moldova – state cu identități naționale multiple
3.1. Construcția sociolingvistică a Elveției – facte și statistici
3.2 Construcția sociolingvistică a Republicii Moldova – facte și statistici
Concluzii și recomandări
Bibliografie
Anexe
АDNОTАRЕ:
Colisnicenco Maria, „Bilingvism și identitate națională (plan contrastiv: Elveția/ Republica Moldova)”, tеză dе mаstеrаt, sресiаlitаtеа 223. Științe umanistice, Traducere și Interpretare de Conferințe, Сhișinău, 2015
Struсturа tеzеi: intrоduсеrе, trеi сарitоlе, соnсluzii și rесоmаndări, bibliоgrаfiа din 43 dе titluri, … аnеxе, … dе раgini tеxt dе bаză.
Сuvintе сhеiе: bilingvism, identitate națională, multilingvism, globalizare, comunități lingvistice, limbi minoritare, stat-națiune, planificare lingvistică, limbă oficială, limbă națională.
Dоmеniu dе studiu: Domeniul de studiu al acestei lucrări o constituie sociolingvistica, și lingistica. Această lucrare își propune de a prezenta factorii ce au influențat asupra multilingvismului în Republica Moldova și Elveția, și situația curentă a acestor manifestări pe plan lingvistic, prin prezentarea unor facte și realități. Datorită procesului de globalizare lingvistică, Elveția se confruntă nu doar cu menținerea limbilor naționale și studierea acestora în cadrul comunităților lingvistice. În Republica Moldova este observată o confruntare dintre limbile rusă și română/ moldovenească, și deasemenea identificarea denumirii limbii de stat.
Sсорul și оbiесtivеlе luсrării: Scopul și obiectivele principale ale lucrării de față, sunt de a determina tipurile de bilingvism din cadrul acestor națiuni, realitățile care vor fi dovedite prin statistici și analize referitoare la menținerea bilingvismului sau a multilingvismului; cauzele dezechilibrului dintre limbile naționale; aspectele infiltrative ale globalizării lingvistice; cauzele dezechilibrului lingvistic din Republica Moldova, și identificarea denumirii limbii de stat; de a prezenta grafice și tabele în care vor reprezenta situația lingvistică și social a acestor două națiuni.
Vаlоаrеа tеоrеtiсă și vаlоаrеа арliсаtivă а luсrării: Informația studiului de față poate fi utilizată ca suport informativ în predarea cursurilor de sociolingvistică și lingivistică, și de asemenea, în desfășurarea demersului didactic în cadrul facultăților cu profil umanist. Informația și rezultatele cercetării de față pot fi folosite în proiectarea didactică a cursurilor universitare și a lucrărilor de licență. Relevanța practică a acestei teze de master constă și în posibilitatea folosirii informației sale în cadrul lucrărilor științifice în domeniul lingvisticii și sociolingvisticii, și la elaborarea unei cercetări amănunțite a realităților lingvistice a acestor două națiuni
ANNOTATION
Colisnicenco Maria, "Bilingualism and national identity (contrastive plan: Switzerland/ Republic of Moldova)”, Master’s Degree Thesis, Field of Conference Translation and Interpretation, 223. Humanities, Chișinău, 2015
The structure of the work: introduction, three chapters, conclusions, recommendations, bibliography that consist of 43 authors, … appendices and … pages of the basic text.
Key words: bilingualism, national identity, multilingualism, globalization, linguistic communities, minority languages, nation – state, language planning, official language, national language
Field of study: The present thesis studies linguistics and sociolinguistics and this paper aims to present the factors that influenced multilingualism in Moldova and Switzerland, and the current situation of these linguistic manifestations, by presenting factors and realities. Because of globalization, Switzerland faced not only with maintaining their national language and study language communities, but with a new orientation towards English language, which will soon take over a fairly large area. The Republic of Moldova is observed in confrontation between Russian and Romanian / Moldovan, and also a confrontation in identifying the name of the state language.
The purpose and work objectives: The purpose and main objectives of this paper are to determine the types of bilingualism in these nations, the realities that will be proven by statistics and analysis on bilingualism or multilingualism maintenance; the causes of imbalance between national languages and even possible factors of abolishing the Swiss multilingualism through the linguistic globalization; the causes of imbalance language from the Republic of Moldova, to identify the name of the state language through the interviews offered on the basis of statistics; to present graphs and tables that will be the real social and linguistic situation of these two nations.
The theoretical value and the value of the work: The information presented in this study can be used as informative support in the teaching of the sociolinguistics and also in the development of the teaching approach in the humanities faculties. Present information and research results can be used in the design of university teaching and undergraduate work. The practical relevance of this master thesis consists in the possibility of using its information in scientific papers in linguistics and sociolinguistics, and to develop a comprehensive research of linguistic realities of these two nations.
INTRODUCERE
Bilingvismul sau multilingvismul în cadrul Elveției și Republicii Moldova au constituit mereu a admirare în ceea ce privește factorii de menținere a acestora pe același teritoriu. Luând în particular fiecare stat, am putea spune că Elveția este unică în ceea ce privește planificare sa lingvistică și chiar tentativele de a menține și de a adopta și alte limbi înafara celor patru limbi naționale deja existente pe acest teritoriu, aici vorbind de limba engleză care este privit de cetățenii acestei țări atât ca factor negativ cât și pozitiv. Ce ține în particular de Republica Moldova, situația lingvistică a acestei țări este mai mult o confruntarea dintre două limbi, și anume acea rusă și cea română/ moldovenească. Limba rusă a fost infiltrată de-a lungul istoriei acestei țări în diferite perioade, iar la momentul de față acaparează un loc destul de mare pe teritoriul acestei țări la orice nivel social. O altă problemă este identificarea denumirii limbii de stat, care adesea este confundată cu graiul moldovenesc. Poporul din Republica Moldova tinde a numi limba de stat – limbă moldovenească, și doar mici procente o recunosc de a fi limba română, preferând să recunoască dialectul moldovenesc la statut de limbă a unie țări.
Prezenta lucrare abordează tema bilingvismului sau multilingvismului din Elveția și Republica Moldova și a valorizării identității naționale, prin urmare este necesar să ne axăm pe termenii de bilingvism, multilingvism și identitate națională. Această lucrare va fi mereu înscrisă în tendințele actuale de cercetare lingvistică și sociolingvistică. Depistarea schimbărilor în cadrul comunităților lingvistice ale acestor națiuni vor fi mereu actuale. Observarea inflitrării globalizării pe plan lingvistic în cadrul națiunilor cu o planificare lingvistică va fi mereu discutabilă și va provoca interese mari. Studiul aprofundat asupra bilingvismului din Republica Moldova este observant pe parcursul a mai multor decenii, în special de la căderea URSS.
Tema acestei lucrări va fi mereu actuală și discutabilă. Ea a mai constituit obiectul de studiu al unor diverse cercetări – individuale sau colective – care au fost elaborate de mai specialiști din domeniul lingvisticii și socilolingvisticii și chiar de jurnaliști. Sunt foarte interesante în acest sens studiile realizate de valoroșii cercetători români, moldoveni, britanici, germane, elvețieni care au abordat această tema și lucrările cărora le-am citat și care constituie baza teoretico-științifice a aceastei teze precum: Irina Condrea, K.O. Christensen, Linder W., McRae K.D., Francois Grin, Gheorghe Moldovanu ș.a.
Tema de cercetare este „Bilingvism și identitate națională (plan contrastiv: Elveția/ Republica Moldova)” și am ales această temă deoarece bilingvismul este o parte importantă atât pentru societatea noastră cât și pentru Elveția. Am dorit să observăm cât de mult se diferențiază planificare lingvistică a Elveției de cea a Republicii Moldova pentru a stabili punctele slabe a bilingvismului din Republica Moldova și de a depista preferințele popopului de a denumi limba de stat (între limba română și cea moldovenească care reprezintă de fapt un dialect a celei dintâi menționate). Deasemenea, vom putea observa și problema globalizării lingvistice, consecința căreia poate duce la un dezechilibru pe teritoriul unei națiuni multilingve care de-a lungul anilor s-a menținut într-un stat unitar asemenea Elveției.
Am optat pentru această temă deoarece se consideră că este o problemă de actualitate dat fiind problemele pe plan lingvistic care se petrec pe teritoriul acestor țări sau chiar fascinarea față de menținerea multilingvismului în cazul Elveției. Republica Moldova se confruntă actualmente cu o serie de infiltrări a limbii ruse pe toate planurile sociale, această disonanță lingvistică care persistă pe teritoriul Republicii Moldova odată cu căderea URSS provoacă dubii ce ține de denumirea limbii de stat, iar majoritatea locuitorilor acestor țări recunosc limba rusă ca limbă de o importanță egală cu ce a română și accept comas area acesteia cu limba română prin fromarea rusismelor. Multilingvismul elvețian a fost mereu o temă destul de discutată și cercetată din cauza multilingvismului său, însă actualmente, această națiuni începe a căpăta fisuri la acest capitol, fapt ce I se datorează globalizării lingvistice, un factor destul de actul care se răsfrânge asupra mai multor state cu caracter bilingvist din Europa. Aceste evenimente au o mare importanță pentru domeniul lingvistic în plan global, deoarece aceste două națiuni sunt unice prin problemele și realitățile sale la nivel lingvistic și social
Scopul este de a observa situația lingvistică a acestor state și de a depista factorii ce ajută la menținerea multilingvismului sau bilingvismului din cadrul acestor națiuni și deasemenea, problemele care le afectează la momentul de față; de a depista cauzele dezechilibrului lingvistic din Republica Moldova și Elveția; de a analiza caracterul infiltrativ a limbii engleze prin globalizarea lingvistică care poate fi atât un factor pozitiv pentru situația lingvistică a Elveției cât și un factor distructiv.
Principalele obiective ale prezentei lucrări sunt:
– identificarea definițiilor de bilingvism, multilingvism, identitate națională și variațiile acestora;
– analiza aspectelor teoretice generale ale bilingvismului;
– analiza multilingvismului și bilingvismului ca parte important a Republicii Moldova și Elveția;
– depistarea avantajelor și dezavantajelor bilingvismului;
– analiza atitudinilor lingvistice și realităților din Republica Moldova și Elveția;
– analiza infiltrării globalizării lingvistice în cadrul multilingvismului elvețian;
– analiza unor statistice bazate pe cercetari realizate în domeniul lingvistic și sociolingvistic al Elveției și Republicii Moldova;
– elaborarea unor grafice și tabele care vor reprezenta cele mai recente statistice în domeniul lingvistic și sociolingvistic al Republicii Moldova și Elveția.
Vаlоаrеа tеоrеtiсă și арliсаtivă а luсrării Informația studiului de față poate fi utilizată ca suport informativ în p
– analiza aspectelor teoretice generale ale bilingvismului;
– analiza multilingvismului și bilingvismului ca parte important a Republicii Moldova și Elveția;
– depistarea avantajelor și dezavantajelor bilingvismului;
– analiza atitudinilor lingvistice și realităților din Republica Moldova și Elveția;
– analiza infiltrării globalizării lingvistice în cadrul multilingvismului elvețian;
– analiza unor statistice bazate pe cercetari realizate în domeniul lingvistic și sociolingvistic al Elveției și Republicii Moldova;
– elaborarea unor grafice și tabele care vor reprezenta cele mai recente statistice în domeniul lingvistic și sociolingvistic al Republicii Moldova și Elveția.
Vаlоаrеа tеоrеtiсă și арliсаtivă а luсrării Informația studiului de față poate fi utilizată ca suport informativ în predarea cursurilor de sociolingvistică și, de asemenea, în desfășurarea demersului didactic în cadrul facultăților cu profil umanist. Informația și rezultatele cercetării de față pot fi folosite în proiectarea didactică a cursurilor universitare și a lucrărilor de licență. Relevanța practică a acestei teze de master constă și în posibilitatea folosirii informației sale în cadrul lucrărilolor științifice în domeniul lingvisticii și sociolingvisticii, și la elaborarea unei cercetări amănunțite a realităților lingvistice a acestor două națiuni
Metodele de cercetare utilizate în elaborarea unei cercetări calitative au fost: metoda cercetării, descriptivă, comparativă, documentarea, observarea, analiza etc.
Cuvintele cheie ale lucrării sunt: bilingvism, identitate națională, multilingvism, globalizare, comunități lingvistice, limbi minoritare, limbi majoritare, stat-națiune, planificare lingvistică, naționalism, limbă oficială, limbă națională, limbă de stat, limbă vehiculară.
Unele dintre cuvintele cheie menționate mai sus reperezintă conceptele esențiale ale lucrării. Prin urmare, conform DEX-ului bilingvismul este definit ca „Fenomen de utilizare curentă de către aceeași persoană a două limbi diferite” multilingvismul se definește ca „folosire a mai multor limbi de către același individ sau grup social” identitatea națională este definită ca „sentimentul de apartenență a unei persoane la o naționalitate” potrivit autorilor lingviști, planificarea lingvistică este „ aplicarea în practică a politicii lingvistice a unui stat”
Baza experimentală a cercetării o constituie datele statistice oferite de către Birourile Naționale de Statistică a Elveției și Republica Moldova de către Ministerele de Educație a Elveției, și alte institute ca caracter de cercetare. În urma cercetărilor, au fost elaborate o serie de grafice și tabele care au foat analizate cu scopul de a reprezenta aspectele lingvistice care au fost depistate pe teritoriul Elveției și Republicii Moldova.
Noutatea științifică a lucrării, după cum am menționat anterior, se regăsește în analiza situațiilor lingvistice și sociolingvistice a Republicii Moldova și a Elveției. Reprezentarea statisticilor care vor evalua situația lingvistică reală de pe teritoriul acestor două națiuni.
În continuare voi prezenta pe scurt conținutul celor trei capitole ale studiului.
Capitolul I – Bilingvism și multilingvism – sunt analizate abordările teoretice ale problemei identității naționale și billingvismului în general și a multilingvismului, în special. În primul subcapitol – Bilingvismul și identitatea națională – definiții și informații generale – se oferă o scurtă prezentare a teoriei generale despre orientarea bilingvistă și multilingvistă, descrierea tipologiilor acestora, și definirea conceptului de identitate națională. Înainte de toate, sunt analizate principalele abordări ale noțiunii de bilingvism și multilingvism. În momentul actual, aceaste noțiuni au definiții clare, cu cariații doar în bază de lexic și nu de sens, pentru că lingviștii îl descriu destul de similar. Totuși, indiferent similaritatea acestor definiții, există tipologii sau așa numitele tipuri de variații, cum ar fi: bilingvism individual care poate exista într-un mediu unilingv, sau bilingvism social care se caracterizează prin funcționarea permanent, în paralel cu două limbi în toate sferele sociale. În lucrarea de față, noțiunea de bilingvism, după cum a mai fost menționat mai sus, este abordată de mai mulți lingviști, definițiile cărora se aseamănă, însă definiția de bilingvism a lui Gheorghe Moldovanu inclusă în această lucrare va fi reprezentată drept de bază “bilingvismul se referă la un singur vorbitor în parte care folosește două limbi”, iar ce ține de multilingvism se poate referi la o apariție care se referă la un singur vorbitor în parte care folosește mai multe limbi
Definițiile constituie o parte importantă a acestui subcapitol, însă mai este abordată și tematica principiilor Uniunii Europene privind limbile, iar principiul de bază al acesteia este “unitate prin diversitate”. Este discutată tendința de bază a identității tradiționale a statelor – un singur stat, o singură limbă care se opune tendințelor lingvistice a Elveției și a Republicii Moldova, prin aceasta făcândule unice în felul său. Totodată este discutată diversitatea lingvistică a populației de pe continentul european și abilitățile sale de a schimba codurile de comunicare, adică, prin definiție acest proces înseamnă o schimbare de la o limbă la alta. Schimbarea de coduri este efectuată de obicei de la o limbă, însă acest proces poate avea loc și ăn interiorul unei singure limbi, adică schimbarea de dialecte.
În următorul subcapitol – Multilingvismul ca parte important a națiunii elvețiene sunt oferite date referitoare la repartizarea populației Elveției pe comunități lingvistice cu apartenența la una dintre cele patru limbi naționale ale acestui stat. De asemenea, este expusă o mică introducere istorică de a pornirea a multilingvismului elvețian în care au fost simplificate 7 secole de istorie începând cu anul 1291 care se referă la începutul Elveției prin alianța a trei comunități mici din văile alpine. Odată cu apariția unei constituții noi la 1848, Elveția a devenit o țară destul de excentrică datorită multilingvismului său. Acest stat a fosr denumit ca Willensnation – o națiune a voinței, fapt ce explică menținerea multilingvismului sub jurisdicția uni singur stat. De asemenea, sunt menționate câteva articole din Constituție cu privirea la folosirea limbilor și menționare celor trei limbi oficiale – germana, franceza și italiana. Tot aici este menționată și distincția dintre limbă oficială și limbă națională , deoarece inițial sunt mențioonate patru limbi dominante pe teritoriul Elveției, a patra fiind retoromana, care din cauza unui număr mic de vorbitori nu a obținut o acest statut de limbă oficială, însă, totuși poartă un caracter simbolic, și din acest motiv este denumită limbă națională. Pentru a menține ordinea în plan lingvistic, sunt respectate trei piloni de gestionare: teritorialitate, libertatea limbii și subsidiaritatea, fiecare dintre aceși piloni reprezintă prin sine menținerea și omogenitatea limbilor acestui stat. Un rol important în menținerea comunităților lingvistice în cadrului unui stat este valorizarea simbolurilor acestui stat care reprezintă și o atașare față de acesta. Dintre cele patru limbi naționale, se va evidenția puterea limbii germane și anume a dialectului helveto-german care ocupă cel mai mare areal de folosire pe teritoriul Elveției.
Al treilea subcapitol – Bilingvismul în Republica Moldova este introducere în situația lingvistică a acestui stat. De asemenea, este discutată poziția limbilor pe plan lingvistic. Este discutată orientarea bilingvismului național – rus și rus – național care constituie poziția lingvistică dominantă a Republicii Moldova. O mare parte o constituie infiltrarea așa numitor rusisme și sovietisme în cadrul limbii române, fapt ce cauzează o neadecvare în denumirea corectă a limbii de stat. Aceste expresii cu aspect infiltrativ au intrat în uzajul vorbitorilor basarabeni și se utilizează cu forma lor originală, conformându-se unei tradiții de comunicare, ca exemplu pot fi citate câteva din ele: cașă, pirojoc, blinele, novoselie, etc. Nu în ultimul rând este discutată problema unei diglosii pe teritoriul Republicii Moldova, și anume confruntarea dintre limba rusă și limba română de-a lungul anilor. Este descrisă lupta pentru adoptarea limbii române ca limbă de stat și folosirea acesteia în toate nivelele sociale. Un alt aspect al acestui subcapitol este prezentarea câtorva legi și articole ale acestora cu privire la funcționarea limbilor pe teritoriul Republicii Moldova, și este discutată prioritatea limbii ruse ca a doua limbă, după cea oficială. De asemenea sunt discutate și problemele alolingvilor, adică persoanele care studiază limba rusă pe prim plan, și faptul că motivația acestora de a studia limba română este foarte slabă. Acest fapt este datorat separărilor teritoriale, și adoptarea limbii ruse în cadrul Autonomiilor, cum ar fi UTA Gagauzia, și Transnistria, unde limbile de studiu sunt limba rusă, iar în cadrul Gagauziei, rusă și găgăuza.
Capitolul II – Limba –atribut de bază al statelor – vine cu o prezentare generală a realitășii din punct de vedere lingvistic pe teritoriul Elveției și Republicii Moldova. În acest capitol vor fi prezentate dezavantajele și avantajele bilingvismului în cadrul celor două țări cercetate. Multilingvismul elvețian va fi reprezentat în ipostaze diferite, iar părerile despre acesta vor fi diferite de la un cetățean la altul, și de la o comunitate la alta. La general va fi discutată atitudinea cetățenilor sau chiar a grupurilor lingvistice asupra situației lingvistice a acestor țări. Nu în ultimul rând, va fi dicutată pe larg problema globalizării lingvistice prin infiltrarea limbii engleze la nivel național, și pericolele pe care care o prezintă aceasta pentru aspectul multiling al Elveției. Vor fi preluate câteva articole din ziarele locale, care vor prezenta problema infiltrării limbii engleze pe teritoriul Elveției. Ce ține de Republica Moldova, aici se vor discuta observațiile mai multor autori cu privirea la atribuirii unui rol foarte important limbii ruse, fapt ce este destul de criticat Va fi discutată problema denumirii corecte a limbii de stat și a identificării identității naționale sub același nume. Un alt aspect este problema etniilor care locuiesc pe teritorii separatiste, ar fi Transnistria, și autonomiile, asemenea UTA Gagauzia, și deasemena, alte regiuni ale Republicii Moldova, unde locuiesc bulgari, ucraineni, ș.a.
În primul subcapitol – Avantajele și dezavantajele bilingvismului – comparație contrastivă, se abordează problemele aduse de bilingvismul sau multilingvismul care reprezintă dezavantajele acestora, și aspectele pozitive ale acestor fenomene care sunt reprezentate prin avantajele acestora. Elveția este reprezentată cu o serie de avantaje mai mare la număr decât Republica Moldova, situația gestionării limbilor pe acest teritoriu este destul de bună și bine organizată. Comunitățile lingvistice își respectă limbile vecine care fac parte din același stat. Datorită pilonilor de gestionare oferiți de planificarea lingvistică a acestei țări – Teritorialitate, Subsidiaritatea și Libertatea limbilor, multilingvismul este bine instaurat. Elveția este deschisă și pentru alte limbi, însă acest fapt reprezintă și un mare dezavantaj pentru imigranții care trebuie să se conformeze cu multilingvismul acestei țări, fapt ce este destul de dificil.O altă problemă este declinul limbii retoromană care este văzut drept un mare dezavantaj pentru multilingvismul elvețian.
Republica Moldova, prin bilingvismul său are o serie foarte mare de dezavantaje. În primul rând, este vorba de dezechilibrul dintre uzul limbii ruse și române, și desigur atribuirea graiului „moldovenesc” un nivel de limbă de stat. Împărțire populației în două părți inegali, care variază în dependență de perioadă șii situație politică, este la fel un mare dezavantaj. În aceste cazuri se observă lipsa unei identități naționale comune. Avantajele bilingvismului din Republica Moldova sunt constituite de dezvoltarea domeniului traducerilor, datorită cărora, această ramura este bine dezvoltată pe teritoriul basarabean.
În al doilea subcapitol – Atitudini lingvistice și realități în Elveția, în baza părerilor, cercetărilor și a observațiilor mai multor autori care au cercetat situația lingvistică a Elveției au fost analizate atitudinile populației față de multilingvismul stabilit de câteva decenii pe acest teritoriu, și au fost depistate realitățile și factele cu privire la această situație. Majoritatea autorilor afirmăn că o mare parte dintre locuitorii acestor țări nu sunt neapărat multilingvi, de fapt majoritatea din aceștia, cunosc limbile comunităților vecine, însă rareori li se întâmplă să le folosească. Elveția este deschisă pentru schimbul de experiențe lingvistice și din acest motiv, factorul globalizării lingvistice, prin infiltrarea limbii engleze, ca o posibilă variantă a unei limbi care va substitui cele patru limbi naționale (germana, franceza, italiana și retoroman) este privit în mod atât negativ cât și pozitiv. Mișcarea spre această orientare lingvistică a început la nivel educațional, și anume odată cu alegerea cantonului Zurich de a învăța limba engleză ca prima limbă străină, această propunere sa extins asupra mai multor cantoane a Elveției, și este menținută destul de putenic. Atitudinea cetățenilor față de multilingvismul țării sale se schimbă treptat, iar acest fapt este datorat limbii engleze care treptat s-a infiltrata atât în școli, cât și în instituțțile universitare, corporații mari, internet, și chiar au fost depistate împrumuturi din limba engleză în comunicarea generației tinere. Majoritatea persoanelor optează pentru limba engleză ca lingua franca a Elveției, însă lingviștii tind să susțină multilingvismul elvețian, motivând acest fapt prin dispariția culturilor și obiceiurilor comunităților lingvistice. Majoritate ziarelor elvețiene, unele fiind chiar în limba engleză asemenea: The local și Swissinfo afirmă că engleza ocupă un rol destul de mare chiar și pe piața economică, majoritate produselor fiind prezentate în limba engleză, deoarece descrierea fiecărora în cele patru limbi este o muncă destul de grea. Pe plan economic și educațional, limba engleză a obținut o popularitate imensă, și este descrisă ca un factor binevoitor pentru aceste ramuri sociale, însă acest fapt provoacă o fisură între identintitățile multilingve ale Elveției.
În al doilea capitol – Atitudini lingvistice și realități în Republica Moldova este abordată tematica acceptabilității mediului de interculturalitate în care se află Republica Moldova. Prin descrierea situației lingvistice reale, este nevoie de a împărți părerile asupra acestei probleme în moldovenști și româniști , unde prima grupă este susținută de populația dintru mediu educațional mai slab, iar al doilea este reprezentat de grupurile elitare. Termenul de „român” este adesea înlocui cu termenul de „moldovean”, fapt ce sa iscat odată cu căderea URSS datorită caruia, limba română a fost amestecată cu rusisme și sovietisme care și reprezintă dialectul moldovenesc, susținut de majoritatea populașiei din Republica Moldova. La momentul de față, în republică s-a produsdivizarea populației în două mari categorii. Prima fiind românofonă, sau după cele menționate mai sus – moldofonă și ce-a de a doua fiind cea rusofonă. În anii de independență, Republica Moldova a suferit devizări teritoriale destul de mari, odată cu acest eveniment, au apărut conflictele cu Transnistria, care opta pentru limba rusă, și sa scindat cu război la 1992. Iar pe lângă aceste evenimente, Găgăuzia și-a obținut dreptul de autonomie, prin aprobarea limbii ruse ca limbă de circulație pe lingă limba găgăuză. Desigur, mai există și alte poziții care pun accent pe valorificare ambelor limbi, atât română, cât și rusă, deci prin urmare, o parte din populație optează și pentru un bilingvism pașnic.
Capitolul III – Elveția și Republica Moldova, state cu identități multiple – are la bază o analiză din punct lingvistic și sociolingvistic a situației lingvistice reale prin prezentarea unor date oferite de Birourile Naționale de Statistică, Ministerele Educației și alte organizații de cercetare, precum și cercetările și părerile individuale a unor lingviști.
În primul subcapitol – Construcția sociolingvistică a Elveției – facte și statistici, sa analizat o serie de date statistice la nivel de repartizare lingvistică a limbilor Elveției prin reprezentarea unor grafice în care s-au depistat procentele de folosire a limbilor, germana (vorbită de 63,5 % din populație), franceza (vorbită de 22,5 % din populație), italiana (vorbită de 8,1 % din populație) și retoromana (vorbită de 0,5 % din populație). Cele patru limbi vorbite pe teritoriul Elveției constituie o parte importantă a acestei națiuni, și pe lîngă acestea mai este remarcată in mod special limba engleză care ocupă al doilea loc de importanță după cele patru limbi naționale ale Elveției. De fapt, limba engleză are un impact extrem de puternic asupra tuturor comunităților lingvistice. Majoritatea cantoanelor vorbitoare de limbă germană optează pentru această limba ca prima limbă străină. În baza unui articol, au fost examinate limbile vorbite în cadrul comunităților lingvistice după procent, vom observa că fiecare comunitate lingvistică vorbește în mare parte limba sa oficială, însă vom observa că limba engleză ocupă un procent destul de semnificativ, în special în comunitate lingvistică germană. În baza uni tabel vor fi reprezentate date referitor la învățarea limbilor străine în cdarul fiecărui canton elvețian în parte. Limba engleză va fi favorizată ca prima limbă străină studiată de către unsprezece cantoane din cele 26, acest număr fiind destul de mare. Nu în ultimul rând engleza se evidenția și printre limbile vorbite în cadrul serviciului, și chiar va depăși limba italiană la acest compartiment, limbile germană și franceză fiind favorizate mai mult. Ce ține de limbile vorbite acasă, limba engleză va fi depășită de cele trei limbi oficiale ale statului, germana fiind din nou în top. Totuși, printro reprezentare a uzului limbii engleze în Elveția, vom observă că actualmente, la nivel de comunicare obisnuită, limba engleză este folosită de un procent foarte mic atțt de elvețieni, cât și de imigranți.
În al doilea subcapitol – Construcția sociolingvistică a Republicii Moldova – facte și statistici, vor fi reprezentate date statistice despre situația sociolingvistică și lingvistică a Republicii Moldova prin reprezentarea lor grafică și tabelară. Vom începe cu o repartizare pe bază de procentaj a populației Republicii Moldova, care se împarte, după limbă maternă, astfel: moldovenească 60%, română 16,5%, rusă 11,3%, ucraineană 5,5%, găgăuză 4,1%, bulgară 1,6%. În baza datelor recensământului din 2004 cu privire la părerea populației românofone despre denumirea limbii o mare majoritate au optat pentru limba moldovenească, drept limbă de stat a Republicii Moldova.
Un alt studiu mai ramificat, analizează procentul limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova după criteriul de limbă cunoscută și necunoscută și limbă vorbită acasă. În urma interviului realizat de Barometrul opiniei publice din Moldova, au fost obținute următoarele rezultate:
De asemenea, pentru a înțelege factorii de creștere a uzului limbii ruse, a fost efectuată o cercetare care ne-a reprezentat procentul migranților din Republica Moldova în Federația Rusă pentru a înțeleg că o un număr foarte mare din poulația Republicii Moldova, activează în Republica Moldova pentru perioade destul mari, iar din acest motiv a fost provocat amestecul dintre limbile română și rusă, iar în opinia altor lingviști, limba rusă este deja mult mai populară decât cea română.
MULTILINGVISM ȘI BILINGVISM
1.1. Bilingvismul si identitatea nationala – definitii si informatii generale
Întrebările despre limbă și identitate sunt extrem de complexe. Unul dintre motivele pentru acest fapt este că acestea tind de a fi tratate în diferite discipline. Unde conceptul de identitate este adesea discutat în științele sociale fără referință la limbă, tot acest fapt se întâmplă și în lingvistică. Construcția sau consolidarea a statelor naționale a întărit crezul că o limbă națională trebuie să corespundă fiecărui stat sau națiune, și că această limbă trebuie să se refere la un nucleu valoros a identității naționale. Egalizarea limbii și identității naționale, este oarecum bazată pe negarea coexistenței a limbilor majoritare și minoritare în cadrul granițelor a oricărui stat sau națiune. Conceptul de naționalism își are începuturile la sfârșitul secolului al 18-lea, conceptul de naționalitate a apărut un secol mai târziu.
Relația dintre limbă și identitate este un fenomen dinamic. Pe parcursul ultimilor decade a secolului 20 această relație a căpătat schimbări transnaționale puternice. În cadrul contextului european, aceste schimbări au apărut în trei arene diferite în arenele naționale a statelor membre a Europei: identitatea tradițională a acestor state-națiuni a fost pusă la încercare de majoritatea schimbărilor demografice (în particular în arealele urbane) ca o consecință a migrației și minorității; în arena Europeană: conceptul de identitate europeană a apărut ca consecință a majorării cooperărilor și integrării la nivel european; în arena globală: lumea noastră a devenit mult mai mică și mai interactivă ca consecință a majorării accesului la tehnologiile informaționale și comunicaționale. Orice schimbare majoră în aceste trei arene poate duce la dezvoltarea conceptelor precum cetățenia transnațională și identități multiple transnaționale. Europa are o diversitate bogată de limbi acest fapt este, de obicei, ilustrat în referințele despre limbile naționale a Europei. Oarecum, locuitorii Europei vorbesc mai multe limbi, chiar și în cazurile unui singur stat din cadrul Europei cum ar fi în cazul nostru Elveția și Republica Moldova.
Uniunea Europeană este fondată pe baza principiului „unitate prin diversitate” : diversitatea prin cultură și limbi. Articolul 22 a Cartei Drepturilor Fundamentale a Europei, adoptată în anul 2000, spune că Uniunea trebuie să respecte diversitatea lingvistică. Articolul 21 interzice discriminarea bazată pe un număr de motive, inclusiv limba. Uniunea Europeană se referă la respectul fiecărei diversități lingvistice ca una dintre nucleele sale valoroase.
Termenul de multilingvism se poate referi la o apariție care se referă la un singur vorbitor în parte care folosește mai multe limbi, sau în cazul folosirii a două limbi este vorba despre bilingvism [30]. În funcție de originea sa, bilingvismul poate fi repartizat în trei categorii natural (rezultat al căsătoriilor mixte ori al contactului cu alte popoare – în localități multilingve și / sau în apropierea frontierelor care despart două arii lingvistice distincte); voluntar (dobândit din dorința indivizilor, în general, fără să existe condițiile expuse mai sus) și decretat ( impus la nivelul comunității lingvistice împotriva dorințelor cetățenilor). [30] O comunitate de vorbitori în care două sau mai multe limbi sunt folosite sau este folosită între vorbitori a diferitor limbi la fel este vorba despre multilingvism. Vedem multilingvismul ca o abilitate de vorbire a limbii altor națiuni și o abilitate a altor națiuni de a vorbi limba noastră. În Uniunea Europeană, multilingvismul este foarte important pentru identitatea noastră, modul nostru de gândire, pentru abilitățile noastre sociale și pentru înțelegerea și acceptarea altor naționalități. Este important atât pentru economie cât și pentru noi ca consumatori. Este important pentru instituțiile europene pentru a comunica cu cetățenii Europei. Este important să păstrăm conceptul Uniunii: unitate prin diversitate. Multilingvismul este la baza proiectului European. Limbile reflectă diferențele culturale și identitățile, și în același timp, acestea permit popoarelor să se înțeleagă unele cu celelalte. Cetățenii Europei care vorbesc câteva limbi se pot integra cu ușurință în alte țări cu scopul de a studia, lucra și de a avea acces la alte culturi. Limbile reprezintă instrumentele de bază a comunicării, deoarece societățile noastre sunt din ce în ce mai multilingve la orice nivel din cadrul societății. Vorbitorii multilingvi întrec la număr pe cei monolingvi. Persoanele care vorbesc mai multe limbi, de obicei au la fel de multe cunoștințe și control asupra unei limbi ca și asupra limbii sale native. Problemele limbii și a multilingvismului au fost controversiale pe tot globul pământesc deoarece ambele au relații strânse cu cultura și identitatea națională și adesea provoacă conflicte între oamenii care vorbesc limbi diferite. Chiar dacă cineva este destul de fluent în comunicarea a două sau mai multe limbi, competența comunicativă a acestuia poate fi nu într-atât de balansată. Lingviștii disting tipuri variate de competențe multilingve care pot fi distinse în două categorii:
Pentru bilingviștii compuși cuvintele și frazele în diferite limbi reprezintă aceleași concepte. Fapt ce înseamnă că „câine” și „Hund” sunt două cuvinte pentru același concept pentru un vorbitor de română-germană de acest tip. Acești vorbitori sunt de obicei fluenți în ambele limbi.
Pentru bilingviștii coordonați cuvintele și frazele în mintea vorbitorului sunt toate legate la conceptele sale unice. Aceasta înseamnă că vorbitorul bilingvism de acest tip are asociații diferite pentru cuvintele „câine” și „Hund”. În cazul acestor persoane o limbă, de obicei, prima dintre acestea este mai dominantă decât altele și prima limbă poate fi folosită pentru a se gândi prin aceasta la cea de a doua limbă. Acești vorbitori sunt cunoscuți prin folosirea diferitor intonații și pronunțări, iar uneori pot face senzația că au personalități diferite atașate de fiecare limbă în parte pe care o vorbește.
Exemplul cert este prezentat de bilingvismul persoanelor din Republica Moldova. Spre deosebire de bilingvismul individual care poate exista într-un mediu social unilingv, bilingvismul social se caracterizează prin funcționarea permanentă, în paralel cu două limbi în toate sferele sociale. În cadrul bilingvismului social gradul de cunoaștere și abilitățile de comunicare ale vorbitorilor depind de o serie de factori, unul dintre aceștia fiind forma de bilingvism. Bilingvismul poate constitui un fenomen accidental (particular) sau curent (oficializat) în cadrul unei comunități lingvistice sau al grupului considerat. Bilingvismul oficializat nu presupune însă ca toți vorbitorii, aparținând comunității respective, să fie bilingvi. Existența persoanelor bilingve într-o anumită comunitate presupune existența a două grupuri lingvistice distincte în sânul comunității respective și nicidecum a unei singure comunități bilingve.
Fiind determinat de nevoile de comunicare între membrii comunității, bilingvismul este justificat în măsura în care, în comunitatea dată, există persoane monolingve. [30; 3-4]
Distincția dintre bilingvismul compus și coordonat a venit în baza scrutinului. În urma studiilor efectuate asupra multilingviștilor majoritatea s-au regăsit între bilingvismul compus și coordonat. Mulți autori au sugerat că distincția trebuie efectuată mai mult la nivel gramatical decât la cel de vocabular, unii folosesc bilingvismul coordonat ca sinonim pentru o persoană care a învățat două limbi de la naștere. Mulți teoreticieni au început să privească bilingvismul ca un „spectru continuu a bilingvismului” care provine de la persoane monolingve care ajung vorbitori bilingvi care vorbesc fluent în ambele limbi [8; 129-130]
O persoană multilingvă, într-o definiție mai lungă, este oricine care poate comunica în mai multe limbi, fie activ (prin vorbire și scriere) sau pasiv ( prin audiere sau citire). Mai specific termenii bilingv sau trilingv sunt folosite pentru a descrie situații comparabile în care două sau trei limbi sunt implicate. Un termen generic pentru persoanele multilingve este poliglot. Multilingvismul poate fi definit de a fi nativ în două sau mai multe limbi. De asemenea, poate fi vag definit de a fi mai puțin nativ însă totuși capabil de a comunica în două sau mai multe limbi. Vorbitorii multilingvi au obținut și mențin cel puțin o limbă în perioada copilăriei, așa numita limba 1. Limba dintâi uneori se referă la limba mamă care este asimilată fără o educație formală, în mod mecanic. Copii care au asimilat două limbi de la naștere sunt numiți bilingvi simultani. Chiar și în cazul bilingvilor simultani o limbă, de obicei, o domină pe cealaltă. Acest tip de bilingvism poate apărea când copilul este crescut de părinți bilingvi într-un mediu predominant monolingv. De asemenea poate apărea când părinții sunt monolingvi însă și-au crescut copii în două țări diferite.
Multilingvismul este abilitatea vorbitorului de a controla și vorbi mai multe limbi, de a le înțelege stilul și nuanțele fiecăreia în parte. Membrii Europei vor fi nevoiți să folosească două canale, primul care va fi orientarea la o singură limbă comună și al doilea multilingvismul reprezentând piatra de temelie a unei gestionări europene de succes și diferențe culturale inteligibile. Aproape de fiecare dată, persoanele multilingve tind să folosească schimbarea de coduri, un termen ce descrie procesul de schimbare de la o limbă la alta. În majoritatea cazurilor schimbarea de coduri este motivată de dorința de a exprima loialitate pentru mai multe grupuri culturale care se pot afla pe același teritoriu sau în cazul interacțiunii cu imigranții. Schimbarea de coduri mai poate funcționa asemeni unei strategii unde vocabularul comun a uneia dintre limbi nu este într-atât de elaborat în unele domenii, iar dacă vorbitorii nu și-au dezvoltat lexicul în anumite domenii această strategie este bine venită, în special, în cazul limbilor imigrante. Schimbarea de coduri apare în mai multe forme. Dacă un vorbitor are o atitudine pozitivă față de ambele limbi și față de schimbarea de coduri, pot fi găsite mai multe schimbări chiar și în cazul a unei singure propoziții. Dacă vorbitorul nu folosește schimbarea de coduri, ca în cazul în care nu îi ajunge experiență, acesta încearcă condiționat sau necondiționat să își camufleze încercările de convertire a elementelor dintr-o limbă în elementele altei limbi. Totalitatea rolurilor de comunicare dintr-o societate poate fi numită matricea ei de comunicare, codurile reprezintă niște seturi legate funcțional de această matrice. Codurile sunt împărțite la rândul său în subcoduri. Limbile distincte aparțin codurilor, pe când subcodurile reprezintă dialectele și stilurile aceleași limbi.[16; 47-56] Deci, schimbarea de coduri poate avea loc și în cadrul unei singure limbi.
1.2. Multilingvismul ca parte importantă a națiunii elvețiene
În ciuda unui număr mic al populației, de 7.452.075 de locuitori, Elveția are patru limbi naționale, acestea fiind: germana (declarată ca “limbă de bază” în formă standard și dialectală de către 63,3% din populația Elveției), franceza (19,2 %), italiana (7,6%) și retoromana (0,6%). Aproximativ 9% din populație solicită o limbă non – națională ca limba lor de bază, fiind un procent destul de mare din punct de vedere internațional. [20; 1-4]
O mulțime de evenimente pot fi prezentate pentru a portretiza situația sociolingvistică a Elveției, de aceea, vom accentua dimensiunea istorică care ne va oferi o imagine clară asupra situației din plan lingvistic al Elveției. Simplificând 7 secole de istorie începând cu anul 1291 care se referă la începutul istoriei Elveției prin alianța a trei comunități mici din văile alpine. Celor trei cantoane originare li sau alăturat altele, a căror interes de bază era de a rezista imperialismului statelor pe care îi înconjoară, și anume Austria, Burgundia, Savoia și Franța. Desigur cantoanele aveau divergențe, și unele cantoane până la admiterea lor ca membrii deplini ai Confederației serveau în calitate de vasali pentru alte cantoane mai puternice. Pentru a denumi Elveția o țară modernă putem prezenta legătura sa recunoscută de Congresul de la Viena de la 1815 și desigur prima sa constituție modernă datată la 1848. Oarecum la începutul secolului XX o țară asemenea Elveției era de o excentritate suspicioasă. În primul rând, era o singură republică în mijlocul monarhiilor; într-al doilea rând a fost o țară multilingvă. [20; 1-4]
Elveția a fost nevoită să-și legitimizeze existența, inclusiv caracteristicile sale neobișnuite asemeni multilingvismului. În practică aceasta înseamnă că presupusul quadrilingvism destabilizator al țării trebuia folosit ca un avantaj mai precis sa fie construit intr-o trăsătură importantă. Ce poate fi perceput ca o ruptură fatală trebuie sa fie afirmată ca esență a națiunii elvețiene: O ”Willensnation” (o națiune a voinței) mai precis definită după diversitatea sa lingvistică, și-a căpătat sensul de entitate națională și și-a exprimat sufletul prin diversitate și nu invers. Unele considerații politice interne au jucat un rol important. În 1848 un mic război civil între majoritatea cantoanelor rurale catolice pe de o parte, și majoritatea cantoanelor urbane protestante de pe altă parte a fost câștigat rapid de către reprezentanții urbani protestanți; pentru a liniști frica a fost important să acrediteze explicit diversitatea lingvistică și culturală a țării. Deci, la 1848 Constituția menționează germana, italiana și franceza ca fiind cele 3 limbi naționale la un nivel egal. Atașarea cetățenilor față de reprezentarea Elveției ca o țară multilingvă a fost confirmată în luna martie a anului 1996 când o mare majoritate a cetățenilor care au votat au acceptat o schimbare în articolul 116 a Constituție Federale care îi permite guvernării federale să mărească suportul pentru cultura și limba retoromană și italiană, și pentru a se angaja în îmbunătățirea comunicării și contactului între grupuri.
Conform articolului 70 al Constituției: “Cantoanele trebuie să își numească limba oficială. Pentru a menține armonia între comunitățile lingvistice, trebuie să fie respectată distribuția tradițională teritorială a limbilor, și să ia în considerare minoritățile lingvistice indigene.”
Adițional la aceasta mai este menționat că Confederația și Cantoanele trebuie să încurajeze în mod înțelegător schimbul dintre comunitățile lingvistice. Așa deci cedarea puterii politice nivelului local este folosită nu doar pentru a păstra diversitatea culturală a națiunii, însăși pentru a guverna și facilita interacțiunile dintre poporul Elveției.
Aranjamentele instituționale prin care diversitatea lingvistică este gestionată oficial,reflectă și menține caracteristici geolingvistice specifice. Una dintre ele reprezintă legătura dintre limbi care a fost sus menționată. Aceasta constituie aspectul cheie a situației acestui popor. Existența destul de ascuțită a legăturilor lingvistice ce separă o regiune lingvistică corespunzătoare înseamnă că, cu excepția unui număr limitat de municipalități nu există nici un bilingvism oficial la nivel local. Elveția poate fi quadrilingvă însă fiecare teritoriu poate fi prezentat ca unilingv. Corespunzător, trăind în Elveția înseamnă a trăi în totalitate într-un mediu german, francez sau italian. În cazul arealelor mici în care se vorbește retoromana, de fapt insule lingvistice în întregime împrejurate de areale cu vorbitori în limba germană sunt mai puțin clare.
Un model de lungă durată de uzură lingvistică a fost ca rezultat a prezenței și vizibilității puternice a dialectului german și helvetogerman chiar și în nucleul tradițiilor teritoriilor retoromane.
Cele trei regiuni lingvistice nu reprezintă același grad de omogeneitate; în particular peste 20% din populația diversă a regiunii franceze susțin o altă limbă decât franceza ca prima limbă; însă, în fiecare regiune lingvistică o singură limbă este predestinată a fi oficială. Aceasta reflectă interacțiunea a celor trei principii instituționale care reprezintă pilonii gestionării diversității Elveției. Aceste trei principii sunt:
Teritorialitatea limbii
Libertatea limbii
Subsidiaritate
Teritorialitatea este definită ca un principiu constituțional nescris, dedus de Curtea Supremă din aliniatul întâi al articolului 116 a Constituției Federale. Aceasta presupune că este obligatoriu ca cantoanele prin conexiunile sale să asigure o omogenitate între teritoriile sale lingvistice. Prin alte cuvinte stabilitatea conexiunilor lingvistice este consacrata în jurisdicția federală. Un rezultat direct al acestei prevederi este că, de exemplu: nu există nici un drept ca în educația vorbitorilor de limbă germană din Elveția să intervină educația vorbitorilor de limbă franceză și viceversa. Cantoanele desigur sunt libere de a fi tolerante și a cestea de obicei sunt însă nu este nici un drept ca cetățenii să fie educați intr-o altă limbă națională.
Principiul libertății limbii este de asemenea cunoscut ca un principiu constituțional nescris; adițional la aceasta este recunoscut de către curtea supremă ca un drept fundamental cu un sens care este necesar pentru a exercita alte drepturi fundamentale asemenea libertății exprimării. Libertatea limbii implică dreptul pentru rezidenți de a folosi orice limbă la dorința lor în sfera privată, care include limba bussines-ului si a comerțului. În unele cazuri rare cantoanele au fost recunoscute pentru competența sa de a restricționa acest drept, însă acest lucru nu a fost implementat.
Al treilea pilon al aranjamentului elvețian este principiul subsidiarității. Trebuie sa fie menționat că suveranitatea depinde de cantoane, care la rândul lor permite Confederației doar unele areale de competență. Prin implicarea atât cât o anumită competența atribuită în mod explicit guvernării federale de către constituție, aceasta rămâne o parte importantă a cantoanelor. Spre exemplu în cazul educației și de asemenea în cazul politicii lingvistice. Un rezultat direct, desigur este că practic nu este nici o politică lingvistică la nivel federal, în contrariu cu ceia ce se poate observa în Canada a cărei autorități federale sunt constant implicate în aceasta. Un alt rezultat important este ca dacă o competență îi aparține cantoanelor, actele administrative ce reiese din această competență vor fi expuse in limba oficială respectivă a fiecărui canton. În cantoanele bilingve, autoritățile cantonului va folosi una dintre cele două limbi și nu ambele pentru prevederea locală a serviciilor(Precum educația) urmărind conexiunea lingvistică. În cazul cantonului trilingv Grischun/Graubunden/Grigioni, alegerea limbii oficiale a fost transmisă de la autoritățile cantonului la cele comune, și politica lingvistică sete definită la nivelul unei unități politice foarte mici. Pe scurt sistemul Elvețian este în mare parte teritorial și de asemenea foarte restrâns [20; 1-4]
O caracteristică lingvistică majoră a Elveției este prezența dialectelor. Cele mai diversificate dialecte sunt cele de origine helveto-germane, fapt ce nu reprezintă o singura limbă ci o serie largă de dialecte locale și regionale [29; 68]. În toate arealele Elveției germane, dialectele regionale sunt forme ale comunicării orale și neformale, unde fiecare copil este instruit în școală să folosească și să scrie limba germană standard. Germana standard este de asemenea limba folosită în ziare, jurnale și majoritatea cărților. Este pe larg folosită în sursele media și de asemenea în toate informațiile oficiale statului federal [55] Persoanele care au învățat doar germana standard găsesc helveto-germana greu inteligibilă. Nu este doar o chestiune de accent, gramatica și vocabularul sunt la fel de diferite. Acest fapt reprezintă o problemă pe tot teritoriul Elveției: elvețienii care vorbesc franceza și italiana și care învață germana la școală învață limba standard și lor le este totuși destul de greu să comunice cu compatrioții săi.
Cu toate că o a patra limbă există pe teritoriul Elveției și anume cea retoromană care este vorbită în partea estică de 0,5% din populație vorbitorii acesteia doresc ca limba lor să fie la fel de recunoscută asemenea celorlalte 3 limbi prioritare. Acest fapt a fost înscris mai târziu în constituție, că retoromana este recunoscută ca a patra limbă națională, însă germana, franceza și italiana sunt declarate de a fi cele trei limbi oficiale. Distincția dintre limba națională și limba oficială este foarte importantă pe teritoriul Elveției. Pe când retoromana este recunoscută ca limbă națională de importanță simbolică, statutul său de limbă oficială îi oferă doar unele reguli și practici în sferele administrative și juridice.
Oarecum, chiar dacă principiul de teritorialitate este cel mai important principiu folosit în Elveția, principiul de personalitate este la fel destul de aplicat, deoarece orice cetățean Elveției are dreptul să decidă singur care din cele patru limbi naționale îți dorește să le folosească în contactul cu autoritățile federale. Combinația dintre principiul teritorialitate și personalitate a fost crucial pentru conservarea unui consens dintre comunitățile lingvistice și servește drept motiv pentru faptul că nu sunt conflicte mari între limbile naționale [7;116-117]. Principiul de personalitate asigură că fiecare elvețian are un drept lingvistic fundamental, și anume de a folosi limba nativă pentru a se confrunta cu autoritățile federale, pe când principiul de teritorialitate asigură faptul că limba oficială a cantonului este aplicată doar pe teritoriul acestuia. Combinația acestor două principii este un element important în federalismul elvețian, fapt ce privește atât interesele cantoanelor cât și a întregului stat. Oarecum, precum este descris mai sus, principiul de teritorialitate este principiul principal al Elveției, fapt ce prezintă puterea și autonomia pe care cantoanele o posedă.
Înaintea fondării statului federal elvețian la 1848 nu a existat nici un impuls național clar pentru a uni poporul elvețian. Oamenii cantoanelor reprezentau diferite limbi, grupuri etnice și religii și a fost nevoie să fie convinși că ei trebuie să formeze o națiune comună. Au existat doar cantoanele cu subnațiuni mai mici. Elita elvețiană a trebuit să construiască o națiune comună asupra cantoanelor naționale deja existente, deoarece oamenii din cantoane se simțeau pe sine însăși de a fi doar din Zurich, Uri, Geneva sau Tessin, cu puțin în comun cu oamenii din celelalte cantoane [25; 14]. A fost important ca elita politică a Elveției să construiască o identitate națională care poate uni poporul elvețian și de a face toți membri acestuia să se simtă ca un stat unit. Întemeietorii națiunii elvețiene nu doar au reușit să integreze o confederație a cantoanelor într-un stat-națiune, ci au și avut succes în a găsi și dezvolta un model elvețian în care fiecare comunitate lingvistică se va accepta, iar conflictele bazate pe limbă nu vor mai avea loc. Modelul elvețian a fost unul de succes, acesta a fost condus de o dorință comună de către elita politică la nivel federal. Această acceptare a autonomiei locale a fost un factor important în fondarea statului elvețian. Elita politică a pus la bază o constituție care a oferit dreptul poporului elvețian, printre aceste drepturi fiind autonomia cantoanelor și drepturile lingvistice. Constituția a oferit un sens de apartenență la un stat-națiune. Identitatea națională elvețiană este, deci, bazată pe drepturile politice, consens și democrație directă. Prin urmare elita elvețiană a avut nevoie să construiască o națiune comună, care a putut oferi poporului elvețian sentimentul de colectivitate și identitate națională. Pentru a ajunge la acest rezultat au fost create simbolurile naționale asemenea zilelor națiunii, francului elvețian, a flagului și imnul național cu care poporul se poate identifica [25; 20]. Modul în care elita a refolosit miturile și evenimentele istorice și le-a reconstruit ca noi, simbolurile naționale pot fi explicate prin folosirea teorii etno-simboliste. Potrivit teoriei etno-simboliste, miturile și evenimentele istorice se schimbă pe parcursul timpului și obțin un statut nou, fapt ce s-a întâmplat cu simbolurile naționale a Elveției.
Simbolurile sunt importante pentru a păstra sentimentul de națiune, însă elita națiunii a fost nevoită să aleagă care va fi limba oficială ce va reprezenta statul. Elita politică elvețiană nu a selectat majoritatea limbilor ca fiind oficiale sau naționale, ci au remarcat explicit că limbile de bază vor fi germana, franceza și italiana, acestea sunt considerate de a fi cele trei limbi oficiale și naționale cu statut legal și cu funcții la nivel federal [6; 35]. În acest mod elita a promovat multilingvismul în Elveția. Faptul că au fost alese trei limbi oficiale în loc de una acest pas strategic a fost efectuat pentru a depăși conflictele pe plan național și cantonal. În timpul construirii statului elvețian nu a fost pus accentul de a reinventa ceva nou, însă s-a privit în trecut pentru a reîmprospăta și a aduce o reconstrucție a vechilor obiceiuri. De fapt, nu există o cultură elvețiană comună deoarece, tradițiile lingvistice și culturale diferă de la o comunitate la alta, identitatea națională elvețiană nu este marcată de o singură cultură ci de drepturile politice oferite cetățenilor Elveției la fondarea statului elvețian. Marcatorul identității elvețiene, prin urmare, nu este cultura elvețiană comună – cu excepția a câtorva mituri și evenimente istorice – ci drepturile politice și federalismul. Elita politică a decis să promoveze multilingvismul prin a alege trei limbi oficiale, și nu s-au condus după idealul tipic al celorlalte națiuni „un om, o limbă, un stat”. Prin acest fapt, Elveția a rezistat împotriva omogenizării pe plan cultural și lingvistic. Pentru Elveția acest ideal de națiune omogenă nu a fost văzut ca necesar pentru integrarea a celor patru regiuni ale limbilor naționale. Prin urmare Elveția reprezintă un model citat care dovedește posibilitatea entităților politice multilingve din cadrul Europei. Aceasta a fost adesea menționată ca un exemplu de națiune construită unde o limbă comună nu a fost absolut necesară [35; 75]. Consecvent, ideea de bază a creării Elveției nu a fost aceea de a avea o limbă comună cu toți cetățenii, ci mai degrabă că există dorința politică de a crea o comunitate națională în loc de a diferenția originile culturale și tradițiile (Christensen, 2003: 33).
Faptul că este o dorință politică de a fi o comunitate națională cu limbi multiple poate fi văzut ca un fapt că Elveția este adesea descrisă sub termenul Willensnation, o națiune care dorința de a forma o comunitate colectivă și privește diversitatea lingvistică ca un factor unificator [7; 90]. Elveția este caracterizată ca o națiune definită politic mai mult decât o națiune culturală din cauza idei a unui nucleu etnic comun prin care esențialiștii consideră că face o națiune. Principiile politice au format identitatea națională a Elveției și a declarat multilingvismul ca simbol ce definește această națiune. Oarecum, acest fapt nu înseamnă că nu există nici o cultură elvețiană comună sau un sens comun al strămoșilor sau memorii istorice care le împărtășesc. Valorile culturale sunt respectate la un nivel cantonal la fel ca și tradițiile și miturile, pe când diferite feluri de calități civice domină la nivel național sau federal. Aici drepturile politice servesc ca o putere de legătură și sunt importante pentru coeziunea națiunii [6; 31]. În acest fel, Elveția este în mai multe moduri un stat deosebit. Identitatea națională elvețiană nu este bazată pe o limbă comună sau o cultură comună, ci mai degrabă pe o istorie comună, pe mituri, drepturi politice democrație directă, federalism și nu în ultimul rând statutul politic neutru al Elveției [25; 16]. Elveția are identități multiple, însă nu sunt în competiție una cu alta. La nivel federal o identitate elvețiană există nu doar pentru a uni cele patru grupuri lingvistice naționale, ci este de asemenea o identitate bazată pe drepturi politice. La nivel subnațional există câteva identități subnaționale diferite; în cele patru comunități naționale lingvistice, în cantoane și municipalități fiecare cetățean are sentimentul de atașare și loialitate la cantonul local și comunitatea locală. Deci, elvețienii se bucură de cel puțin două tipuri de identități: o identitate națională elvețiană multilingvă, legată de stat și de instituțiile sale și de un mod de viață alpin, și de o identitate subnațională care are o focusare mai mult locală sau cantonală, legată mai mult de uzul limbi oficiale a cantonului [1; 162]. Mult mai mult, dialectul helveto-german nu doar oferă unui elvețian care vorbește germana un sens de atașare față de municipalitatea sau de cantonul său, de asemenea îi servește ca un marcator important a identității elvețiene ce îl distanțează de statele alăturate care la fel vorbesc germana – Germania și Austria [5, 195]. Pentru celelalte trei limbi naționale, dialectele nu au același rol identificator precum este observat în regiunea vorbitorilor de germană [6, 42]. Precum a fost menționat, identitățile diferite nu sunt în competiție una cu cealaltă, însă, oarecum, există un rang între identități: majoritatea oamenilor din Elveția se consideră în primul rând a cantonului, și în al doilea rând cetățeni ai Elveției [22; 207]
1.3. Bilingvismul în Republica Moldova
Bilingvismul, prin definiție, este o formă de manifestare a contactului dintre două limbi, a coexistenței acestora, fie în plan individual, fie în plan social.
Se consideră că o persoană este bilingvă atunci când cunoaște în egală măsură două limbi, care îi sunt ca limbi materne. Când nivelul de cunoaștere este egal, se poate vorbi despre bilingvism simetric sau ambilingvism – situație contestă de unii specialiști care consideră că, practic, este imposibil ca cineva să cunoască în egală măsură două sau mai multe limbi – acesta ar fi un ideal de care ne putem apropia foarte mult, fără însă a-l atinge vreodată.
De cele mai multe ori competențele bilingvilor sunt asimetrice, adică una dintre limbi este pe poziții mai puternice, fiind mai bine stăpânită. Această situație are loc în cazul când un bilingv utilizează permanent alternativ cele două limbi pe care le posedă – în cadrul activității profesionale și în viața cotidiană, dar „supremația” uneia dintre cele „două limbi materne” iese totuși la iveală.
Cu totul alta va fi calitatea exprimării bilingvismului când acesta se va afla un timp mai îndelungat în mediul unilingv al uneia dintre limbile pe care le cunoaște. Atunci adaptarea se produce rapid și reminiscențele celeilalte limbi pot să nu se mai manifeste. Prin urmare, bilingvismul simetric sau ambilingvismul nu este o raritate.
Situația este mult mai complexă în cazul utilizării alternative a două limbi, când zilnic, un individ este pus în situația de a trece de la o limbă la alta, de a recepta comunicările și de a emite masaje când într-o limbă, când în alta. Prin urmare, nu sunt identice situațiile: bilingvismul în mediul bilingv și bilingvismul în mediul unilingv, deoarece în fiecare din ele sunt puse în mișcare mecanisme diferite de utilizare a mijloacelor de exprimare. În acest sens a) „problema teoretică cea mai interesantă pentru lingvist este de a ști dacă și în ce măsură situația de bilingvism (sau plurilingvism) influențează cunoașterea fiecăreia dintre limbile în chestiune” [9; 24] și b) când bilingvismul (sau stăpânirea curentă a două limbi) este un avantaj, iar când nu. Căci există și un aspect, de fapt cel mai defavorabil al bilingvismului, numit semilingvism – situație în care vorbitorul nu cunoaște într-o măsură suficientă nici una dintre limbile care îi stau la dispoziție.
Spre deosebire de bilingvismul individual, care poate exista într-un mediu social unilingv, bilingvismul social se caracterizează prin funcționarea permanentă, în paralel, a două limbi în toate sferele vieții sociale. Acest fenomen a mai fost numit cu termenul „diglosie” (ceea ce, de fapt, înseamnă tot bilingvism), pentru a se face deosebirea de bilingvism ca manifestare individuală și izolată de utilizare a două limbi.
În cadrul bilingvismului social gradul de cunoaștere și abilitățile de comunicare ale vorbitorilor depind de o serie de factori, unul dintre aceștia fiind forma de bilingvism. În cazul concret a Republicii Moldova se poate vorbi de două forme de bilingvism:
Bilingvism național-rus, când băștinașii, în afară de propria lor limbă, româna, cunosc și utilizează în mod curent limba rusă, care a fost până nu demult limba oficială a statului (U.R.S.S.);
Bilingvism rus-național, în cazul nostru concret rus-român, când rușii sau alți alolingvi cunosc și utilizează în comunicare limba băștinașilor, adică româna.
În ambele vorbe de bilingvism vorbitorul se bazează în comunicare pe competențele și performanțele sale din prima limbă, competențe pe care le adaptează sau le răspândește si asupra limbii a doua. Deci comunicarea are loc fie prin română în limba rusă, fie prin rusă în limba română, schematic de la stânga la dreapta.
Influențele mai subtile și periclitarea unor abilități de comunicare se manifestă în direcție inversă – de la a doua limbă asupra limbii materne, schematic de la dreapta la stânga, oricare ar fi limbile din această combinație numită bilingvism/diglosie. De un interes deosebit este stabilirea domeniilor de influență și felul cum se manifestă aceasta.
În cadrul societăților diglosice, cum este cea din Republica Moldova, influențele aloglote pot penetra toate domeniile care constituie aptitudinile de vorbire.
La nivel de competență, adică în cadrul gramaticii, influențele nu sunt foarte mari și, practic,orice vorbitor pentru care româna este limba maternă, indiferent de nivelul său de studii, cultură etc. nu încalcă în mod flagrant sistemul gramatical al limbii; principalele structuri și categorii gramaticale sunt respectate – fie în mod intuitiv (în majoritatea cazurilor), fie ca rezultat al instruirii.
Influențele alterează și periclitează mai mult performanțele vorbitorilor bilingvi, adică capacitatea lor de a produce enunțuri adecvate condițiilor de comunicare și, mai ales, de a se încadra în rigorile limbajului-standard. Limba română vorbită în Basarabia vădește influența rusească și în pronunție (în special în intonație), și în lexic, și în gramatică.
Astfel, în condițiile de bilingvism social român-rus, în cadrul vocabularului se implementează cuvinte, sintagme și expresii uzuale rusești, care fac parte din așa-numitul fundal al comunicării. Acestea sunt multe clișee și „automatisme verbale”, formule intrate în uzajul vorbitorilor basarabeni ca urmare a situației politice. Chiar dacă multe dintre aceste cuvinte și expresii au echivalente în limba română, o parte dintre vorbitori le utilizează cu forma lor originală, conformându-se unei tradiții de comunicare și, nu în ultimul rând, pentru că le consideră mai expresive și, prin urmare, cu o putere comunicativă sporită.
Acestea sunt:
o serie de „sovietisme” – colhoz, subotnic, comsomol, culac, mujic care astăzi dispar de la sine;
rusisme care se mențin relativ constant în uzul vorbitorilor basarabeni, și denumesc obiecte, realități, tradiții – aspecte ale limbajului uzual rusesc: cașă, pirojoc, sutcă, fortocică, blinele, novoselie, guleai, șleapcă, sumcă, comnată, cvartiră, zarplată, pațan, zapravcă, bacal, pivă, ocere;
cuvinte din alte limbi actualizate și răspândite prin intermediul limbii ruse: șașlâc, bazar, halat, pelmeni, buterbrod;
nume rusești de persoană, cu variantele lor uzuale, foarte răspândite în onomastica basarabeană: Igor, Tanea, Ira, Grișa, Vera, Liuda etc.;
expresii uzuale, ori traduce, iar de multe ori – nu: privet, spasiba, uvî, chichia, raz-dva etc.;
expresii frazeologice traduce ad-litteram: s-a dus după bani lungi (уехал за длинным рублем – după câștig ușor);
arhaisme uzuale, susținute de „rudenia” lor cu limba rusă și de frecventa utilizare în aceasta din urmă, unde ele sunt cuvinte neutre: a obijdui (обидеть) „cine te-a obijduit?”- a supăra, a ofensa, a jigni etc.
În intenția nobilă de a le facilita alolingvilor învățarea limbii de stat demulte ori s-a apelat la traducerea, unele denumiri fiind dublate, de exemplu: denumirea străzilor, traducerea blanchetelor, actelor etc. Astfel, pe ușile sălilor de curs de la majoritate universităților pot fi întilnite plăci bilingve cu inscripția: AUDOTORIU și АУДИТОРИЯ sau CABINET și КАБИНЕТ, iar în oraș practica aceasta este la fel de extinsă.
Bilingvismul, în condițiile Republicii Moldova, poate fi definit metaforic drept bigamie lingvistică ce se datorează satisfacției cotidiene. A fi bi – sau multilingv ce ar însemna ca atare? L. Bloomfield definește bilingvismul ca fiind „ însușirea a două limbi ca și cum ambele ar fi materne”. Această poziție absolutistă are învedere, de fapt, „bilingviștii perfecți”, „bilingviștii nativi” sau „ambilingviștii”. Weinreich definește bilingvismul într-o manieră mai puțin absolută: Este bilingvist cel care posedă cel puțin una din cele patru calități (a vorbi, a înțelege, a citi, a scrie) într-o altă limbă decât cea maternă”. Haugen se situează decisiv în competențele de producere:” E vorba de bilingvism atunci cînd individul poate să producă enunțuri cu sens în altă limbă decât cea maternă.” Hagège consideră că o persoană este bilingvă atunci când competențele lingvistice sunt comparabile în ambele limbi Georges Mounin consideră: „bilingvismul este maniera unui individ de a vorbi cu ușurință în două limbi. De asemenea – coexistența a două limbi în aceeași comunitate, cu condiția că majoritatea locutorilor să fie realmente bilingvă: ca exemplu ne servește bilingvismul spaniol-catalan pentru Catalonia spaniolă. Unii sociolingviști americani păstrează termenul de bilingvism numai în primul caz, dar folosesc diglossia (diglosie) pentru bilingvismul colectivit ăților” [31; 54]. Dicționarul Larousse de termeni lingvistici prezintă o definiție exhaustivă a acestui termen, înregistrând 7 semnificații: utilizarea în alternanță de către același individ a două limbi diferite în dependență de mediul în care se află (plurilingvism), utilizarea limbii de origine în comunitatea imigranților și a limbii oficiale pentru comunicarea în exteriorul comunității, utilizarea dialectului/limbii minoritar(e) în comunicarea cotidiană și a altei limbi instituționalizate în comunicarea oficială, comunicarea rezultată din contactul limbilor în cazul mutațiilor masive ale populațiilor (gaulois/latin), ansamblul de dispozitive oficiale (cazul Belgiei si Elveției) care asigură sau tind să asigure fiecărei din cele două limbi vorbite statut de limbă oficială, mișcare prin care se încearcă generalizarea prin mijloace oficiale și educație utilizarea curentă a unei limbi străine pe lângă cea maternă (cazul Georgiei – nota noastră), aptitudinea de a se exprima cu ușurință într-o limbă străină învățată expres. [10; 42]. Actualmente în Republica Moldova locuim în condițiile unei diglosii, care a degenerat într-un conflict lingvistic. Conflictul lingvistic este inevitabil într-o societate bilingvă sau multilingvă, deoarece, din perspectiva noțiunii de coerciție lingvistică, una din limbile vorbite își revendică statutul de limbă dominantă. Din experiența istorică putem afirma că limba rusă a tins să devină limbă dominantă, și nu doar în perioada sovietică, ci încă de la 1812. În pofida tuturor tentativelor, inclusiv prin mesajul religios ortodox, limba rusă nu a devenit dominantă în spațiul românesc din Basarabia. Totuși, conflictul lingvistic s-a perpetuat și constituie o realitate în prezent. În asemenea condiții de comunicare eforturile de menținere a unui nivel standard de limbaj sunt deosebit de dificile, iar performanțete vorbitorilor sunt serios afectate. Foarte mulți vorbitori basarabeni conștientizează carențele de exprimare pe care le au și una din cauzele pe care o invocă toți, pe drept cuvînt, este permanența bilingvismului în toate sferele vieții sociale. [9; 38]
Limbile română și rusă au fost mereu în cocncurență în spațiuș Republicii Moldova, în special în zonele urbane, sunt utilizate în permanență alternative, și tot aici persistă un bilingvism social active care cuprinde cele mai largi pături ale populației. La fel ca și în majoritatea țărilor europene, în Republica Moldova la fel se pune baza pe două princii generale: principiul teritoarității și principiul personalității. Specificul situației din Republica Moldova constă în faptul că limba română, ca limbă a băștinașilor, a fost marginalizată în timpul regimului sovietic și înlocuită de limba imigranților. Funcțiile limbii române s-au redus la minimum, deoarece ca limbă oficială, în toate sferele vieții era utilizată limba rusă, fapt ce a stagnat dezvoltarea limbii române. Prin felul acesta, în Republica Moldova, numărul vorbitorilor de limbă rusă se mărea artificial, nu pe cale natural, ci din contul altor etnii conlocuitoare – bulgari, ucraineni, găgăuzi. După anul 1989, fiind înlăturat factorul ideologic, ca limbă de stat a fost decretată limba băștinașilor – limba română, numită impropriu în constituția de atunci limbă moldovenească. Sfera de utilizare a limbii române s-a lărgit cu mult , însă ea avea statut și funcție a unei limbi de stat, pe când limba de comunicare interetnică pentru reprezintanții naționalităților conlocuitoare a rămas limba rusă.
În competiție cu limba rusă, care nu este limbă de stat, dar de iure este limbă de comunicare interetnică și de afaceri, limba română câștigă teren cu greu, împofida faptului că este limbă de stat. Legislația lingvistică în vigoare menține drepturile largi ale limbii ruse și prigonizează că în instituțiile publice documentele trebuie perfecutate în două limbi – în limba de stat și în limba rusă. Acest fapt dă naștere unui număr imens de texte traduse, majoritatea actelor fiind traduse din limba de stat în rusă. Faptul că se acceptă acest gen de bilingvism prin traducere se consider a fi în defavoarea limbii române, deoarece alolingvii se pot lipsi de ea. După adoptarea legislației lingvistice s-au efectuat multe activități în favoarea limbii române pentru ca aceasta să funcționeze ca limbă de stat și să fie învățată de alolingvi. Evoluția situației glotice în Republica Moldova, însă, nu pare să aibă loc în conformitate cu stipulările legislației lingvistice. În majoritatea instituțiilor publice și private a Republicii Moldova unde se cere respectarea limbii de stat adesea actele sunt perfectate în limba rusă, apoi traduse în limba română.
Prin urmare, în prezent se conturează cel puțin două situații distincte în ceea ce privește modul de utilizare a limbii de stat în ultimii ani: bilingvismul în fomă scrisă, ca manifestare a realizării legislației lingvistice actuale poate fi înlâlnită în următoarele sfere:
primării; oficii poștale
birourile căii ferate și în general transporturile
sfera comerțului
sistemul bancar și instituțiile financiare
instuțiile curative
Limba română se transformă astfel înt-un instrument tehnic, ea circulă în aceste instituții într-o variantă scrisă, șablonizată, iar ca limbă de comunicare rămâne tot limba rusă. Această situație poate fi numită mai curând “paralelism lingvistic” , căci limba de comunicare și limba oficială în variantă scrisă coexistă paralel și, de fapt, nu se intersectează [9; p. 16-17]. Statutul special ce i se conferă limbii ruse poate fi observat și din articolul 21 al legii examinate, care declară că în instituțiile de învățămînt de toate nivelurile este asigurată studierea, în calitate de obiect de studiu, a limbii române – în clasele și grupele cu instruirea în limba rusă sau într-o altă limbă – și a limbii ruse – în clasele și grupele cu studierea în limba română și în alte limbi. Cerința de cunoaștere, pe lîngă limba de stat, a limbii ruse de către lucrătorii organelor puterii și administrării de stat, ai organizațiilor obștești, precum și de către lucrătorii întreprinderilor, instituțiilor și organizațiilor care, în cadrul activității lor profesionale, comunică cu cetățenii, este inclusă în articolul 7 al Legii Cu privire la funcționarea limbilor pe teritoiul Republicii Moldova.
Pentru multe dintre republicile ex-sovietice „revoluția lingvistică” a însemnat nu doar repunerea în drepturi a limbii naționale, ci și revenirea acesteia la alfabetul său tradițional, dar uneori și la un alt alfabet. Și această dimensiune a politicii lingvistice a fost determinată de problema identității naționale, căci „Identitatea națională nu implică doar aderarea la o limbă care este cea a națiunii, dar și însușirea unui alfabet tradițional care o leagă de un grup cultural mai larg din care aceasta face parte. Republica Moldova a fost prima dintre statele ex-sovietice care a adoptat trecerea limbii sale naționale de la alfabetul chirilic la cel latin. Pentru Moldova trecerea la alfabetul latin semnifica reconfirmarea originii latine a limbii naționale și identitatea ei cu limba română, fapt ce a fost confirmat în Legea Cu privire la funcționarea limbilor pe teritoriul Republicii Moldova. Procesul de trecere a limbii române vorbite pe teritoriul Republicii Moldova de la grafia chirilică la cea latină a fost facilitată de mai mulți factori. În primul rînd trebuie menționat faptul că acest proces a constituit o revenire la alfabetul utilizat în Basarabia interbelică, astfel încît putem vorbi de o continuitate, al cărei pilon a fost memoria colectivă a generațiilor pentru care alfabetul latin este veșmîntul firesc al limbii române. În Republica Moldova nu a fost necesară elaborarea unor norme ortografice noi, căci recunoașterea identității limbii moldovenești cu cea română a presupus unificarea lingvistică ce s-a realizat în primul rînd la nivelul ortografiei.
Unificarea lingvistică spre care a tins intelectualitea basarabeană la sfîrșitul anilor 80 a fost interpretată ca o tendință de unificare statală dintre Republica Moldova și România, astfel încît procesul de „românizarea limbii moldovenești”, al cărui prim pas a fost trecerea acesteia la grafia latină, a servit drept pretext pentru secesiunea regiunilor din estul și din sudul republicii. Fiind dictat de necesitatea de a aplana tensiunile interetnice din Moldova, caracterul de compromis al legislației lingvistice moldovenești adoptate în 1989 (legile сu privire la revenirea limbii moldovenești la grafia latină, cu privire la statutul limbii de stat a R.S.S. Moldovenești, cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul R.S.S. Moldovenești) a provocat o agravare a crizei identitare profunde care a marcat populația titulară a Moldovei. Cu toate că documentul final al Marii Adunări Naționale din 27 august 1989 despre suveranitatea statală și despre dreptul nostru la viitor cerea „să fie restabilite: numele istoric al poporului nostru pe care el l-a purtat de-a lungul veacurilor – (…) numele de român – denumirea limbii lui – limba română”, articolul 701 al Constituției R.S.S. Moldovenești a fost completat avînd următorul conținut: „Limba de stat a R.S.S. Moldovenești este limba moldovenească. Limba de stat este folosită în viața politică, economică, socială și culturală și fumcționează în baza grafiei latine”.
Tentativa moldovenească de a construi noul stat dupa modelul care servește drept principiul lingvistic de bază în majoritatea statelor din Europa – statul-națiune, al cărui nucleu este națiunea titulară, ce cuprinde limba și cultura acestui stat, a provocat o opoziție puternică din partea minorităților sale naționale. Pericolele posibile ale unirii statului moldovenesc cu România și al discriminării conform criteriului etnic sau al celui lingvistic au creat condiții favorabile pentru provocarea unui dublu proces secesionist, în estul și în sudul republicii, proces care a culminat cu declanșarea unui conflict armat pe malul stîng al Nistrului. Fiind încurajată de instituțiile internaționale, preocupate de rezolvarea pașnică a problemei secesionismului transnistrean, Moldova a adoptat o strategie de « reanimare » culturală a diferitelor comunități ce locuiau pe teritoriul său. Această poziție liberală este confirmată de legea moldovenească Cu privire la cetățenie (1991), care oferă dreptul de a deveni cetățeni ai acestui stat tuturor rezidenților săi permanenți, și de Constituția Republicii Moldova (1994).
Articolul 111 al Constituției adoptate la 27 iulie 1994, a stabilit statutul special de autonomie al unor localități din stînga Nistrului și din sudul republicii: « Localitățile din stînga Nistrului, precum și unor localități din sudul Republicii Moldova le pot fi atribuite forme și condiții speciale de autonomie, după statute speciale adoptate prin legi organice. » Aceste prevederi constituționale, urmate de Legea cu privire la statutul juridic special al Unității Teritorial Administrative Gagauz Yeri (23 decembrie 1994) păreau să fi soluționat problema găgăuză, dar evenimentele ulterioare au demonstarat că « această autonomie, cu un nivel de competențe redus, a devenit un mecanism de autoizolare, de închistare și chiar de contrapunere celeilalte părți a societății moldovenești ».Această autoizolare se manifestă și la nivel lingvistic și cultural, nu atît prin afirmarea limbii și culturii găgăuze, ci mai degrabă prin conservarea statutului privilegiat al limbii ruse și neglijarea limbii române. Articolul 3(1) al Legii cu privire la statutul juridic special al Unității Teritorial Administrative Gagauz Yeri declară trei limbi oficiale pe teritoriul acestei regiuni: găgăuza, moldoveneasca si rusa. E discutabil modul cum se realizează de fapt aceste declarații, căci, dacă oficializarea limbii găgăuze este susținută, cel puțin la nivel declarativ, și de articolul 13(3) al prezentului document, care stipulează necesitatea cunoașterii limbii găgăuze de către candidații la postul de președinte al Gagauz Yeri, limba de stat a republicii este neglijată atît în actele legislative ale acestei regiuni, cît și în activitatea instanțelor oficiale ale Unității Teritorial Administrative Gagauzia. Astfel, după o lungă perioadă de ani de la adoptarea legislației lingvistice a Republicii Moldova, liderii Autonomiei Gagauze nu pot asigura cetățenilor acestei republici dreptul legal de a utiliza limba de stat în comunicarea cu autoritățile publice locale.
Pozițiile forte ale limbii ruse sunt susținute și de alți factori, unul dintre cei mai importanți fiind numărul mare de vorbitori ai acestei limbi – îi avem în vedere, în primul rând, pe vorbitorii ruși monolingvi, și desigur etniile care au fost menționate mai sus (bulgari, găgăuzi, ucraineni). Pentru aceștia este foarte important ca limba oficială să fie cea rusă, fapt ce ar ajuta să se ridice pe orice scală socială fără a cunoaște limba română și i-ar scuti de eforturile și incoviniețele legate de învățarea limbii de stat. Paradoxul este că se cere statalitatea/oficializarea limbii ruse, nu pentru apărarea sau consolidarea acesteia, căci ea nu are nevoie de așa ceva, ci pentru a scăpa, a se debarasa de română. Este adevărat că și statalitatea/oficializarea limbii române avea această nuanță de împotrivire față de limba rusă, mai ales, față de rusificare, dar mai avea și o altă motivație, foarte serioasă totuși: statutul de limbă oficială trebuia să oprească degradarea limbii române și reducerea sferelor de funcționare a ei, trebuia să o întoarcă la un nivel cât se poate de major, să-i ofere condiția firească de mijloc de comunicare și de tezaur al spiritualității naționale. Pe când limba rusă nu este nici strâmtorată și limitată, având toate condițiile de funcționare și în sistemul de învățământ și în societate, de asemenea pe canalele media unde preponderent informațiile se transmit în limba rusă. Din cauza acestui efect se poate accentua izolarea celor două etnii, care vor coexista ca „lumi paralele”, ceea ce se întâmplă de fapt, și acum – fiecare este cu valorile sale, cu limba și cultura sa națională. Iar acest lucru nu este favorabil consolidării statale și promovării unei idei naționale comune.
În cazul alolingvilor din Republica Moldova de cele mai multe ori motivația pentru învățarea limbii române este slabă, chiar și organizatorii unor cursuri de limbă română sau persoanele oficiale responsabile de această activitate pun pe primul loc motivații de felul „limba trebuie învățată pentru a cunoaște mai bine cultura poporului băștinaș”, „din respect pentru compatrioți, vecini, prieteni”, care sunt din categoria motivațiilor neargumentate, prin urmare, efectul va fi și el pe măsură.
Limba (română, în cazul nostru) poate fi un factor și un instrument de integrare socială doar atunci când persoanele respective au șansa de socializare numai prin această limbă ( de exemplu, turcii din Germania, pentru care limba de socializare este doar germana). În Republica Moldova rușii și ceilalți alolingvi au ca instrument de integrare socială limba rusă – o persoană poate trece prin tot sistemul de educație cunoscând numai limba rusă (grădiniță, școala primară, gimnaziu, liceu, grupă rusă la facultate sau chiar o instituție de învățământ superior unde se predă numai în limba rusă – Universitatea Slavona din Republica Moldova), iar la angajare în câmpul muncii, mizează pe cunoștințele profesionale bune și/sau pe cunoașterea unei limbi străine de mare circulație (nu româna). De aceea, posibilitatea de a lărgi spațiul bilingvismului real nu este foarte mare, chiar dacă există cursuri și programe respective în instituțiile de învățământ. Acestea formează o categorie de vorbitori care încă nu pot fi numiți bilingvi, dar nici total monolingvi nu sunt – mai curând aici este vorba de un bilingvism pasiv, căci mulți alolingvi, măcar în perioada de școlarizare, înțeleg cât de cât româna – unii pot doar citi, alții chiar pot vorbi; problema este ca aceștia să atingă nivelul – prag, preconizat de carta europeană a limbilor, nivel pe care mulți îl pot atinge, dar puțini îl pot menține din cauza că nu simt necesitate obiectivă și nu sunt puși în situația de a vorbi limba achiziționată. Este de presupus, de asemenea, că limba rusă nu va fi acceptată în școlile de predare în limbă română, nici dacă ea va căpăta statutul de limbă oficială. Și cu toate că se afirmă că toți moldovenii știu limba rusă, lucrurile nu stau tocmai așa: absolvenții școlilor cu predare în limba română, în special ai celor de la sate, nu știu deloc, ori nu cunosc deloc limba rusă – exact la fel cum absolvenții școlilor ruse nu știu limba română, și din acest motiv, această situație se amplifică și nu se va schimba prea repede, nici prea ușor.
În cazul vorbitorilor de limbă română (nativi), care au achiziționat limba rusă din varii motive și nu neapărat prin școală, și sunt în prezent bilingvi activi circulă ideea că bilingvismul este un factor distructiv, care periclitează cunoștințele și abilitățile de comunicare în limba română, invocându-se numeroasele interferențe la diferite niveluri.
După cum observăm probleme sunt aceleași atât pentru vorbitorii de limbă română cât și pentru cei de limbă rusă. Mai remarcăm că problemele de bilingvism sunt puse, în general, în legătură cu imigranții, care trebuie să devină bilingvi în țara de adopție, iar bilingvismul aduce în foarte multe cazuri o nesiguranță în exprimare sau, în termenii utilizați de autorii studiilor, o insecuritate lingvistică. Situația pare să fie tocmai inversă în Republica Moldova: aici bilingvismul cu toate problemele rămâne în seama populației.
Această situație este studiată cu scopul ca statul să poată elabora în asemenea condiții o politică eficientă, care să ia în calcul interesele tuturor cetățenilor săi, care sunt vorbitori de limbi diferite. În aceste sens, Consiliul Europei promovează ideea diversității limbilor dar, mai ales, ideea multilingvismului și bilingvismului, care să poată facilita comunicarea, fapt ce beneficiază la conviețuirea pașnică în comun. Bilingvismul rus-român în Republica Moldova este o realitate de care trebuie să se țină cont în permanență. De aceea este necesară elaborarea concepției unei politici lingvistice corecte, la care trebuie să participe, în primul rând, specialiștii – lingviști, sociologi, politologi, juriști, și să aibă drept scop rezolvarea acestor probleme spinoase. [9; p. 69-82]
În cazul Republicii Moldova, bilingvismul nu este întocmai o situație favorabilă, acest fenomen are o formă de conflicat care sa rezumat pe parcursul anilor cu razboaie și conflicte de ordin politic, pînă la nevoia de a forma autonomii și teritorii separatiste (Transnistria și Unitatea Teritorial Administrativă Gagauzia). În rezultat, pe teritoriul acestor autonomii predomină ori bilingvismul, ori multilingvismul. În cazul Autonomiei Găgăuze, limbile de circulație sunt gagauza și rusa, limba română fiind învățată în școli, însă nu este practic deloc vorbită. Transnistria optează la general pentru limba rusă, fapt ce o declară a fi monolingvă din punct de vedere a comunicării, însă limba română este la fel impusă în învățământ. Schimbările pe plan de guvernare au cauzat acest fenomen care pînă în prezent reprezintă o problemă majoră pentru populația Republicii Moldova, fapt ce nu poate finaliza cu o unificare într-un stat – națiune cu aceleași concepții din punctul de vedere a tuturor sferelor de activiate umană.
Ca concluzie la acest capitol putem evidenția multitudinea opiniilor prinvind formele de bilingvism sau multilingvism de pe teritoriul Republicii Moldova și Elveției. Poziția Uniunii Europene cu privire la aceste forme lingistice statale este desigur extrem de pozitivă, deviza Europei fiind „unitate prin diversitate”. Aspectele teroretice au fost analizate în baza planificării lingvistice a Elveției și Republicii Moldova, și anume prin prezentarea a unor legi, și articolele cu privire la funcționarea limbilor pe teritoriul acestor state. Elveția este prezentată prin menținerea aspectului său multilingv, iar ca bază au fost prezentați pilonii de gestionare a acesteia, fapt ce ține sub control și stabilizează relațiile dintre comunitățile sale lingvistice. Republica Moldova este descrisă prin instabilitatea sa în ceea ce privește gestionarea celor două limbi dominante pe teritoriul acestei țări. Prin urmare, am putea menționa că multilingvismul elvețian și bilingvismul din Republica Moldova sunt privite ca parți importante ce constituie unicitatea acestor state, și ori în întregime, ori parțial corespund principiilor de bază a Uniunii Europene, care tinde spre diversitatea lingvistică.
II. LIMBA – ATRIBUT DE BAZĂ A STATELOR SUVERANE
Avantajele si dezavantajele bilingvismului
În cazuri diferite, în momente diferite bilingvismul sau multilingvismul poate avea nuanțe diferite, atât negative cât și pozitive. În cazul nostru am putea compara multilingvismul elvețian și bilingvismul din Republica Moldova ca fiind total diferite, din cauza acceptării diferite a acestei politici pe teritoriul acestor țări. Elveția este mult mai deschisă față de multilingvismul său din cauza istoriei vechi, a culturilor care au conlocuit pe acest pământ de câteva secole și continuă să locuiască în continuare, însă, are și aceasta punctele sale negative. Referitor la bilingvismul din Republica Moldova se observă o luptă dintre două limbi care la rândul său au dominat în unele perioade, pe rând, pe acest teritoriu. Acest conflict continuă până în zilele noastre, și împarte populația în două părți, fiecare având principiile sale față de o limbă sau alta. Însă, există și o majoritate de oameni care au combinat aceste două limbi în uzul de zi cu zi. Aceste persoane vorbesc fluent în ambele limbi, fapt ce ne determină a observa un bilingvism individual activ. La fel putem întâlni și forma de bilingvism social care se infiltrează în toate sferele vieții sociale.
Observăm în mare parte multe efecte pozitive ale multilingvismul asupra Elveției. Faptul că aceste culturi se regăsesc ca o singură națiune, într-un singur stat, acest fapt i se datorează politicii lingvistice ce a fost adoptată de elita politică a acestei țări. Cei trei piloni pe care se menține această națiune (subsidiaritate, teritorialitate și libertatea limbii) sunt piatra de temelie pentru omogenitatea acestor culturi. Elita elvețiană a oferit atenție nu doar la o singură limbă, ci a ales trei limbi oficiale din cele existente. Pentru a nu crea conflicte între comunitățile lingvistice, elita a conceput din start principiul de națiune multilingvă. [7; p.89] Prin aceasta, elvețienii își exprimă diversitatea lingvistică ca un factor unificator. Sistemul educațional elvețian, de asemenea, oferă cetățenilor o dezvoltare lingvistică multilaterală. Toate identitățile subnaționale a acestui stat oferă studii nu doar în limba regiunilor în care locuiesc, ci și studierea limbilor celorlalte regiuni, fapt ce este destul de benefic în învățarea și dezvoltarea a unei serii de specialiști care pot lucra și locui nu doar în comunitatea sa lingvistică, ci și în celelalte comunități lingvistice ale Elveției, sau chiar înafara acesteia. Cu toate că în celelalte sfere sociale cele trei regiuni folosesc limbile sale oficiale, cum ar fi în mass-media, juridică, etc. nu se neglijează și celelalte limbi care respectiv se învecinează una cu alta. Pentru a înțelege o existență pașnică dintre aceste comunități lingvistice trebuie să ne axăm pe drepturile acestei țări. Cu toate că principiul teritoalității poate fi cel mai important principiu folosit în Elveția, principiul personalității este de asemenea aplicat, deoarece fiecare cetățean al acestei țări are dreptul de a decide care dintre limbile naționale dorește să o folosească când intră în contact cu autoritățile federale,fapt ce reprezintă un avantaj destul de mare în aplicare multilingvismului. Combinarea principiilor de teritorialitate și personalitate este foarte important pentru conceperea unui consens dintre comunitățile lingvistice și de asemenea motivul pentru care nu se întâlnesc conflicte dintre limbile naționale [7, p. 116-117]. Desigur, multilingvismul are și părțile sale negative, iar Elveția nu este o excepție. În cazul acestea se urmăresc câteva probleme care reprezintă un dezavantaj major pentru această națiune multilingvă. Primul ar fi că modul de a conduce diversitatea lingvistică a acestei țări oferă puțină atenție imigranților, în particular adaptarea lor la o educație care presupune studierea celor trei limbi native, fapt ce cauzează o confuzie enormă pentru aceste persoane. Devine dificil de explicat de ce cele trei limbi a regiunilor dominante trebuie învățate într-un mod cât mai simetric posibil [3; p.249]. A doua problemă este reprezentată de vizibilitatea inadecvată a italienilor, și de declinul continuu a limbii reto-romană [2; p.134]. Această problemă reprezintă un dezavantaj în cazul pilonului de bază (teritorialitatea) stabilit de elita politică a Elveției, și anume teritoriile asimetrice oferite de acest stat. Limbile germană și franceză au obținut o popularitate mai mare decât cea italiană și reto-romană [18; p.72]. Un alt dezavantaj a multilingvismului elvețian este modul tradițional de percepere a diversității lingvistice. Mai concret, principiul „Verständigung”, adică vorbitorii de limbă franceză mai rar obțin competențe suficiente în germană pentru a interacționa cu ușurință cu vorbitorii de limbă germană, pe când ultimii menționați interacționează cu ușurință cu vorbitorii celorlalte comunități lingvistice și asimilează mai rapid celelalte limbi secundare. Însă, în ultima perioadă aceste dificultăți nu mai reprezintă o problemă, din cauza limbii engleze care a început să fie favorizată în toată Elveția, în special de populația mai tânără. Prin urmare, multilingvismul a format și un dezavantaj pentru interacțiunea dintre comunități. Prin urmare, putem spune că Elveția a avut un succes istoric de gestionare a diversității lingvistice de succes, în deosebi în dezvoltarea și menținerea mitului național care a obținut o acceptare pe larg de către populație. Însă, odată cu toate aceste avantaje care au fost aduse pe baza multilingvismului au apărut și câteva fisuri care au provocat conflicte, în mare parte, în anii recenți ai secolului 21.
În comparație cu Elveția, Republica Moldova a obținut mai multe probleme de tip social și individual cauzate de bilingvism. Privind în trecutul istoric a acestei țări observăm o serie de reforme lingvistice fapt ce a dezavantajat bilingvismul de pe acest teritoriu. O serie de infiltrări istorice au creat diglosia, care persistă sever și în zilele noastre. Odată cu rusificarea națiunii în perioada U.R.S.S. populația s-a împărțit în două părți având păreri diferite ce ține de acceptarea limbii ruse ca a doua limba de stat. Pe de o parte a fost susținută păstrarea identității românești (moldovenești), iar pe cealaltă parte fiind susținută acceptarea limbii ruse ca limbă de stat. Avantajul acestei situații poate fi văzut din perspectiva extinderii orizonturilor internaționale. Prin urmare, ne referim la o coabitare și înțelegere din punct de vedere lingvistic atât cu țara vecină de peste Prut, și întreg teritoriu european, cât și cu Federația Rusă. Ambele părți pot oferi posibilități de dezvoltare a unor noi specialiști prin schimbul de experiențe și implementarea și dezvoltarea a unor noi concepții și proiecte utile pentru Republica Moldova. Ce ține de existența acestor două limbi în cadrul domeniului juridic se pot evidenția atât avantaje cât și dezavantaje. Actele sunt de obicei scrise în limba de stat, deci româna, însă adesea întâlnim redactarea acestora și în limba rusă. Cum este privit acest fapt, este la fel o chestie de concepere și acceptare a bilingvismului, uneori, acest fapt fiind privit din punct de vedere negativ, iar alteori, din punct de vedere pozitiv. Este sau nu bilingvismul un avantaj sau un dezavantaj pentru Republica Moldova, este o chestiune relativă ce depinde de la un individ la altul. Menționând bilingvismul individual putem observa părerea comună a unui mic grup de persoane, însă mai degrabă populația din Republica Moldova este adesea nevoită să recurgă la bilingvism, deoarece, o mare majoritate sunt monolingvi ruși sau români cu cunoștințe minore acelei de a doua limbi. Din acest motiv pe teritoriul acestei țări există teritorii separate și autonomii, care la fel pot fi privite ca un factor negativ în formarea unei națiuni unite cu principiul „un singur stat o singură limbă”, fapt ce dezavantajează unificarea națiunilor ce locuiesc pe același teritoriu. În acest caz putem observa lipsa unei identități naționale comune.
Un avantaj al bilingvismului din Republica Moldova este constituit de traducerea actelor dintr-o limbă în alta. Adesea, comunicarea dintre vorbitorii de limbă rusă și cei de limbă română poate fi elaborată cu ajutorul unui traducător/interpret, această profesie a fost bine dezvoltată în cadrul acestei țări datorită divergențelor dintre cele două parți menționate mai sus. Prin urmare, activitățile de traducere au fost dezvoltate considerabil în urma acestor conflicte.
Este paradoxală situația din Republica Moldova, unde limba de studiu în școlile minorităților găgăuze, bulgare, ucrainene este limba unei alte minorități, și nu cea oficială. Astfel, limbii oficiale i se rezervă doar al treilea loc în succesiunea limbilor studiate de aceste minorități, ceea ce creează dificultăți la asimilarea limbii de stat. Acest fapt poate fi un dezavantaj al multilingvismului din Republica Moldova. Prin utilizarea limbilor comunităților la nivel educațional se observă neglijarea utilizării și studierii limbii oficiale. Datorită acestui fenomen, persoanele care locuiesc în cadrul acestor comunități lingvistice minore, intrând pe teritoriul unde se vorbește în mare parte doar în limba română, întâmpină greutăți în exprimare, iar adesea nu sunt înțeleși. Prin urmare sistemul de învățământ multilingv poate provoca atât factori pozitivi, cât și negativi.
Bilingvismul în Republica Moldova are un contrast mai mult negativ, decât pozitiv, o mare majoritate din elita culturală privesc acest factor dint-un unghi mai negativ, în mare parte criticând infiltrarea limbii ruse în uzul de zi cu zi, și optează pentru unificarea cu frații de peste Prut, pentru a-și stabili identitatea sa națională.
Atitudini lingvistice și realități în Elveția
Cu toate că Elveția se mândrește că este o țară multilingvă, acest fapt nu înseamnă că toți elvețienii sunt multilingvi. Folosință principiului teritorialității a rezultat în omogenizarea diferitelor cantoane și a scăzut contactul dintre limbi. Prin urmare, este dificil de spus că Elveția nu arată un model de organizare a politicii multilingve pe când soluția elvețienilor a fost unirea comunităților lingvistice datorită drepturilor și politicii sale lingvistice [35; p. 76]. Precum a fost descris mai sus, principiul de teritorialitate protejează limbile și asigură faptul că limbile pot supraviețui în cadrul unui teritoriu limitat [32; p. 279]. Oarecum, elvețienii înțeleg nevoia de a fi multilingvi, și în cadrul școlilor și copii studiază cel puțin două limbi naționale. Acest fapt, însă, nu înseamnă că populația este bi sau trilingvă [25; p. 27]. Acest fapt este din cauza că elvețienii locuiesc în cantoane monolingve unde granițele limbii sunt foarte clare, și contactul dintre limbile franceză, germană, italiană și reto-romană este rar întâlnit. Majoritatea elvețienilor rareori citesc ziare sau ascultă știrile într-o limbă a unei alte comunități. Tradițional vorbitorii de limbă germană încearcă să comunice în franceză cu vorbitorii de limbă franceză, chiar dacă franceza lor este slabă. Oarecum, actualmente, populația mai tânără folosește pe larg limba engleză că lingua franca între ei [25; p. 27). Cu toate acestea, elvețienii sunt destul de mândri de aspectul multilingv al societății lor.
Precum a mai fost descris înainte, constituția elvețiană oferă cantoanelor puterea și autonomia de a decide care limbă trebuie să fie limba oficială a cantoanelor. Cu atât mai mult, constituția Elveției garantează autonomia celor 26 cantoane elvețiene în ceea ce privește sistemul educațional. Structura curriculară și conținuturile, cursurile de instruire și limba oficială de studiere sunt toate determinate de guvernările cantonale [22; p. 206]. Într-o țară caracterizată de o majoritatea puternică de vorbitori de limbă germană, o minoritate de vorbitori de limbă franceză și alte două minorități lingvistice mai mici, vorbitori de italiană și reto-romană, instruirea lingvistică a jucat mereu un rol important, în particular la nivelul școlar secundar. Toți studenții elvețieni trebuie să învețe cel puțin încă o limbă pe lângă limba sa nativă. Tradițional această instruire lingvistică începe imediat de la transferul din nivelul primar la nivelul secundar [22; p. 213]. Confederația Elvețiană a Direcțiilor Cantonale de Învățământ [45], organul coordonator acelor 26 cantoane, adică Ministerele Educației la nivel național, au fost de acord că instruirea în cel puțin o limbă străină trebuie să fie obligatorie pentru toți studenții din Elveția, iar prima limbă străină trebuie să fie una dintre cele patru limbi naționale ale Elveției. EDK a recomandat ca studenții vorbitori de germană din Elveția trebuie să fie instruiți în franceză ca a doua limbă, studenții vorbitori de limbă franceză trebuie să învețe germana, studenții vorbitori de italiană trebuie să învețe ori franceza ori germana și vorbitorii de limba reto-romană pot fi instruiți în germană, italiană sau franceză ca a doua limbă. Oarecum, acestea au fost doar recomandări, iar cantoanele decid singure ce limbă ar trebui să fie studiată ca prima limbă străină. Problemele lingvistice sunt destul de complicate prin faptul că instruirea în limba germană este bazată pe germana standard scrisă, însă, majoritatea elvețienilor care sunt vorbitori de limbă germană vorbesc unul din majoritatea dialectelor regionale (Schwyzerdutsch) în viața de zi cu zi. Instruirea generală în cantoanelor vorbitorilor de limbă germană este adesea condusă în dialectul regional, în particular în școlile primare, făcând comunicarea cu vorbitorii de franceză și italiană care au fost antrenați în limba germană standard ca prima sa limbă străină să fie mult mai dificilă. Deoarece reto-romana este o limbă puțin folosită, majoritatea vorbitorilor de reto-romană vorbesc germana ori italiana fluent, deci prin acest fapt ei sunt bilingvi, prin urmare nu au probleme la fel ca ceilalți vorbitori din celelalte comunități lingvistice. De fapt, majoritatea vorbitorilor de germană sunt acuzați de folosirea majoră a dialectului elvețian-german care nu este inteligibil pentru vorbitorii de franceză și italiană [22; p. 215]. O altă problemă legată de germana standard și germana elvețiană este faptul că cantoanele vorbitoare de germană consideră germana standard a fi o limbă străină. O altă tematică lingvistică propusă de unele cantoane vorbitoare de germană, cel mai notabilă fiind Zurich, este că a doua limbă ar trebui să fie engleza în locul limbii franceze. Ca răspuns la propunerea limbii engleze ca a doua limbă, EDK a făcut un nou raport ce a recomandat ca prima limbă străină să fie introdusă în clasa a doua a școlii primare, a doua limbă străină va trebui să fie învățată în clasa a 5-a și a treia limbă străină să fie adăugată în clasa a 7-a. Această recomandare a condus la faptul că majoritatea cantoanelor au ales engleza să fie studiată ca prima limbă străină [22; p. 222]. Motivul creșterii interesului în învățarea limbii engleze este uzul în creștere a acestei limbi pe tot globul pământesc, și de asemenea, pentru viitorul și supraviețuirea Elveției la nivel global, este important de a învăța engleza înaintea limbii franceze sau germană. De asemenea, presiunea din partea părinților copiilor și a bussines-ului din Elveția contribuie la dorința de a învăța engleza ca prima limbă străină. Decizia cantonului Zurich de a face ca engleza să fie prima limbă străină a provocat debate naționale în Elveția. Suporterii afirmă că limba engleză este mai folositoare în lume și spun că părinții și copii favorizează această decizie, și că elevii/studenții preferă să învețe mai mult engleza decât franceza.
Privind această situație din punct de vedere al globalizării pe plan lingvistic am spune că acest fapt este destul de benefic. După părerea a I. Vintilă – Rădulescu, această așa zisă mișcare, orientație afirmă că, fără îndoială, engleza este cea mai răspândită limbă de pe glob, chiar dacă familia limbilor romanice, în special spaniola și portugheza, araba, chineza sau hindi sunt utilizate de un mare număr de vorbitori. Dincolo de Marea Britanie, Statele Unite ale Americii și fostele colonii britanice, limba engleză este cea folosită în comunicarea între persoane de naționalități diferite. Spre exemplu, în aviație limba oficială de comunicare este engleza.
Sintagma globalizare lingvistică se referă la transformările din ultimele decenii ale limbilor naționale. Cele patru dimensiuni spațio-temporale ale globalizării: extensiune, intensitate, velocitate și impact [23; p. 40] reprezintă tot atâtea criterii și în domeniul lingvistic; în particular, acestea sunt îndeplinite de utilizarea limbii engleze. Globalizarea lingvistică este un fenomen, reperabil cu precădere în ultimele decenii, care constă în utilizarea la nivel global a unei limbi comune, iar la nivelul limbilor naționale se reflectă în folosirea abrevierilor și folosirea abuzivă a împrumuturilor din engleză. Acest fenomen, este clar observant și în Elveția, mai bine, spus, această orientare a atind această națiune multilingvă, aceasta fiind în mod sigur destul de vulnerabilă la capitolul repartizării lingvistice.
Oponenții acestei orientării văd această decizie ca un pericol pentru uniunea Elveției și consideră că vorbitorii de limbă franceză și italiană vor fi puși într-un mare dezavantaj din cauza că ei vor avea nevoie de o limbă germană standard pentru a crește în cadrul profesiilor sale pe teritoriul Elveției [47]. Este destul de inteligibil de ce această tematică este atât de discutată, deoarece pluralismul lingvistic este o caracteristică elvețiană unică ce are o identitate creatoare și o funcție națională integrativă [7; p. 133]. Prin schimbarea primii limbi străine dintr-o limbă națională elvețiană în limba engleză va slăbi înțelegerea interculturală a Elveției. O a doua problemă este divizarea dintre regiunile vorbitoare de limbă germană și regiunile vorbitoare de limbă franceză. Se observă faptul că cu toate că aceste două limbi coexistă pașnic, oarecum, există diferențe politice și culturale dintre aceste două grupuri și în referendumurile politice aceste diferențe sunt destul de divizibile și pe viitor ar putea începe un potențial conflict. O altă problemă este tendința că limbile minoritare ale Elveției simt o ruptură care există între regiunile lingvistice, în special în regiunile în care se vorbește limba germană. Desigur, problemele lingvistice sunt privite de a fi mult mai problematice decât minoritățile lingvistice, mai mult decât de majoritatea vorbitoare de limba germană din Elveția [22; p. 215].
Precum a fost menționat mai sus, realitatea este că atitudinea cetățenilor Elveției față de multilingvismul care a existat timp îndelungat pe teritoriul acestei țări se schimbă. O dată cu decizia cantonului Zurich de a extinde studiile în limba engleză prin reducerea studiilor de limbă franceză observăm o debalansare a conceptului de „Willensnation” , pe de o parte, iar pe de altă parte se pot observa și păreri pozitive asupra acestui fapt. Majoritatea elvețienilor optează și pentru o singură limbă oficială, care ar putea fi alta decât cele patru vorbite pe acest teritoriu. Această variantă poate fi văzută ca o problemă majoră; extinderea limbii engleze la nivel global prezintă un pericol față de caracterul cultural și lingvistic al societăților care ar putea opera totalmente într-o altă limbă ce va deveni vehiculară pe întreg teritoriu european. Infiltrarea limbii engleze în dimensiunea lingvistică a altor țări, înafara țărilor anglofone , ar putea reprezenta o problemă majoră, iar Elveția nu este o excepție. Majoritatea cetățenilor Elveției consideră că engleza ar putea fi cea mai eficientă cale de a rezolva problemele de comunicare dintre comunitățile lingvistice, în particular, grupul de vorbitori de limbă germană, pe de o parte, și minoritățile „latine” pe de altă parte. Independent de faptul că acest lucru va deteriora credibilitatea modelului tradițional elvețian, acest aspect este îngrijorător. Faptul că poate fi implicată o de-legitimizare a limbilor naționale a Elveției – sau, mai specific, o de-legitimizare a limbilor comunităților acestei țări, va stârni o debalansare enormă. Riscul de a distruge conceptul lingvistic creat pe teritoriul aceste țări poate duce la schimbări majore în toate sferele sociale, care la prima etapă nu va avea nici o trăsătură pozitivă [19; p. 11].
Limba engleză reprezintă o amenințare pentru multilingvismul care demult se menține în Elveția. Cu toate că nu are nici o afiliere istorică la această națiune, engleza devine puțin câte puțin „Lingua Franca” pentru comunicarea universală. În Elveția engleza este pe larg folosită în cadrul academiilor administrațiilor și a corporațiilor mari și deasemenea există un suport mare ca Elveția să adopte limba engleză ca a cincea limbă oficială. Fondația științifică națională elvețiană este un susținător major al acestei idei, considerând că: „cunoașterea limbii engleze va ajuta administrației publice să comunice cu toți cetățenii care locuiesc în țară și peste hotare”. Cu cât mai mulți cetățeni elvețieni se mută în alte cantoane și cu cât mai mulți străini se mută în Elveția este clar că comunicarea în una dintre cele patru limbi oficiale poate fi dificilă, iar engleza poate deveni o forță unificatoare pentru țară. Oarecum, aceasta nu are o istorie lungă de întrebuințare și nici nu reprezintă tradițiile Elveției. De asemenea, se consideră, că limba engleza reprezintă un pericol care poate schimba balanța în favoarea monolingvismului în opoziție cu menținerea multilingvismului care a existat în națiune pentru sute de ani. [19; p. 13]
Se presupune că deja 5 % din populația Elveției vorbesc în limba engleză atât în mediul privat cât și în cel profesional. Majoritatea corporațiilor mari de pe acest teritoriu, din toate cele trei regiuni lingvistice folosesc deja limba engleză pentru a face afaceri și a comunica întrei ei [26; p. 112] Cu toate că engleza este folosită în unele companii elvețiene, persoanele care nu sunt native, rareori vor folosi engleza înafara convorbirilor de serviciu, fapt ce arată că această limbă încă este o lingua franca și nu o limbă pentru comunicarea zilnică. Poporul elvețian folosește engleza în cadrul lucrului ca un instrument pentru o comunicare mai extinsă, însă pentru majoritatea, ea nu este de folos în convorbirile private. Majoritatea angajaților acestor companii au temeri că o politică singular – engleză îi poate înlătura mediul său cultural [32; p. 280]. Deci, prin urmare, limba engleză reprezintă atât un factor benefic cât și unul negativ.
Unii dintre reprezentanții elitei politice elvețiene au propus deja ca limba engleză să obțină cel puțin un rol oficial în locul limbilor naționale. Însă Grin [19; p. 8] afirmă că este important să păstreze și rolul limbilor oficiale, nu doar limba engleză. Persoanele care comunică doar în limba engleză în cadrul serviciului riscă de a întrerupe legăturile cu celelalte țări vorbitoare de germana, franceză și italiană, sau cel puțin situația dintre ele se va agrava. De asemenea, sa afirmat de majoritatea lingviștilor elvețieni că engleza își poate avea locul său în cadrul teritoriului elvețian, însă aceștia recomandă ca populația să țină de mediul său cultural. Limba engleză este clar definită ca o limbă internațională, însă ea joacă un rol separat față de limbile regionale sau față de a doua limbă națională vorbită de o regiune sau alta, de asemenea față de imigranții care încearcă să se regăsească în mediul uneia dintre limbile naționale ale Elveției, și prin aceasta să își capete o identitate personală. Durmuller [14; p. 115] afirmă că: „ limba engleză este o limbă foarte importantă, însă ea este o lingua franca, ce nu aparține culturii noastre”
Limba engleză a obținut o mare popularitate în cadrul populației tinere. Tinerii sunt cei care preferă în mod special limba engleză. Aceștia au tendința de a înlocui limbile naționale ale Elveției și baza lor tradițională, cu una care le conformează dorințele, cerințele și competențele [11; p. 150] Ca răspuns a acestui trend, autoritățile educaționale a câtorva cantoane au început să le respecte dorințele tinerilor și chiar a unor angajați cu aptitudine foarte bune în limba engleză. În loc de a insista la multilingvismul național, Departamentele de Educație ale cantoanelor au început să accepte ideea de a ajuta tinerii să construiască un repertoriu lingvistic în care limba engleză ocupă un rol central. Acest fapt însemnă că această limbă este destul de accesibilă pentru tinerii din toată Elveția. Cu toate că engleza a obținut o popularitate enormă, populația nu susține ideea de a introduce engleza la nivel oficial, și de a fi parte a multilingvismului elvețian. Privită doar ca o limbă adițională, am putea spune că populația o folosește pentru a-și extinde orizonturile. Observând studiile universitare din cadrul acestei țări, putem vedea uzul de limbă engleză pentru scopuri speciale, și anume pentru creșterea cercetărilor în știință și alte domenii importante. Engleza este folosită în cadrul prezentărilor, discuțiilor și raporturilor scrise din cadrul studiilor universitare, fapt ce le ușurează modul de studiere a studenților. Cu toate că universitățile din Elveția sunt toate instituții de stat, oarecum, acestea nu sunt obligate sub o oarecare politică lingvistică. În regiunea vorbitorilor de limbă germană a Elveției, nu există nici o stopare asupra faptului de a folosi în mod regulat limba engleză în cadrul studiilor, pe când în regiunile vorbitorilor de limbă franceză și italiană există o ezitare în adoptare limbii engleze, ori pentru a menționa mai corect, legătura dintre universități și limba teritoriului dat este mult mai strânsă. Totuși, în scopul unor studii mai extinse, limba engleză este folosită și pe aceste teritorii. Engleza este lingua franca ideală pentru Elveția, ea reprezentând prima limbă nu doar pentru un singur grup lingvistic ci pentru toată Elveția. Un alt motiv de ce limba engleză are șanse mari de a fi folosită în cadrul comunității multilingve a Elveției este „acceptarea” acesteia, acest termen fiind introdus în discuțiile opiniilor publice [12; p. 80] Populația care folosește limba engleză în citire, scriere și comunicare este doar o mică încercare de a introduce această limbă în viața privată. Poporul elvețian, cu toate acestea, nu poate fi considerat în totalitate multilingv, în majoritatea cazurulor, ei nici măcar nu pot fi considerați bilingvi. [3; p. 253] Un dialog poliglot, în cadrul Elveției multilingve este mai degrabă o excepție decât o regulă. Acesta poate fi practicat de elita educațională, însă la general nu este un fapt destul de popular. [27; p. 54] Mult mai ușor pare a fi comunicare într-o lingua franca , care este o limbă folosită pe larg în comunicare. Din acest motiv este posibil de considerat că extinderea limbii engleze în lume și respectiv în Elveția este o șansă mai bună ca nu doar elvețienii să se înțeleagă mai bine unii între alții, ci legăturile dintre Elveția și celelalte țări ale lumii să ajungă la un nivel mai colaborativ. La fel ca și Elveția, alte țări de pe teritoriul european au fost la fel de afectate de limba engleză, fapt ce reprezintă ca un potențial pericol de pierdere a unor culturi importante. Faptul că această limbă nu este cea mai mare din punct de vedere cantitativ, importanța sa pe plan nternațional nu poate fi negată. Statutul său special este susținut de faptul că are cel mai mare număr de vorbitori non-nativi din întreaga lume, Elveția nu repezintă o excepție din această categorie. În momentul de față, pare a fi imposibil de a oferi importanță majoră uneia dintre cele patru limbi naționale a Elveției, și nici o a cince-a limba neutra nu poate intra în discuție. Privind spre posibilele modele de comunicare între diversele regiuni lingvistice, nu ar trebuie să ignorăm faptul că Elveția are una dintre cele mai înalte proporții de rezidenți străini din Europa, majoritate din aceștia vorbind în limba engleză. [24; p. 171] Dacă luăm în considerație că engleza este o limbă internațională în zilele noastre ; devine destul de clar că cel mai posibil candidat de a fi lingua franca a Elveției este limba engleză. Atitudinea elvețienilor față de limba engleză însă nu este una unită: pe când oponenții săi pretind că este și va fi mereu o limbă străină pentru acest popor.
Adesea pot fi întâlnite articole în ziare sau o comunicare din cadrul televiziunii asupra acestei probleme, și deasemenea este o temă de conversație comună în orice situații zilnice. Deasemenea, introducerea recentă a limbii engleze în școli este un obiect dedezbateri acute. Odată ce cantonul Zurich a lansat proiectul pilot unde copiii au început să învețe limba engleză înaintea limbii franceze, această propunere a început să se extindă și pe teritoriile altor cantoane. În ciuda tuturor tendințelor observabile, politica lingvistică elvețiană curentă se opune introducerii limbii emgleze ca lingua franca deoarece va activa împotriva principiului că toate cele patru limbi naționale și alte minorități sunt susținute de stat la nivel federal. Politica lingvistică elvețiană este de părerea că trebuie de susținut creșterea unei dintre limbile naționale ale Elveției, însă se observă faptul că nici una dibtre modelele propuse nu poate oferi o descriere perfectă de comunicare intranațională. Cu toate că pare a fi imposibil de a introduce unu din aceste două modele la nivel oficial, totuși modelul de lingua franca pare să lucreze la nivelul vieții de zi cu zi. În plus, pare a fi unica alternativă posibilă a Europei multilingve din zilele noastre. [17; p. 17]
Publicațiile recente a unor ziare de pe teritoriul elvețian, cum ar fi: Swissinfo, The local, Le news, ș.a., care la rîndul său reprezintă știrile din Elveția în limba engleză, la fel comunică că ar fi debate între cele trei regiuni dominante ale Elveției. Vorbitorii de limbă germană sunt pro de a adopta limba engleză pe teritoriul său, pe când vorbitorii de limbă italiană și franceză afirmă că din cauza aceste limbi se simte un abandonament progresiv a culturilor națiunilor elvețiene.
Figura. 2.1. Cele mai vorbite limbi în Elveția în 2010, Sursa: swissinfo.ch [39]
Cantoanele germane răspund că acest fapt se datorează presiunii economiii globalizate care oferă prioritate limbii engleze. Ziarul “The local” afirmă că cu toate că limbile naționale sunt folosite în comunicare mereu, engleza este totuși folosită în cadrul comunicării dintre persoanele din diferite comunități lingvistice. Chiar și pe piața economică, vînzătorii preferă să își descrie produsele în limba engleză decît să o facă în toate cele trei limbi oficiale. Însă limba engleză nu a are statut oficial așa că Corporația Națională de Difuzare și-a închis serviciul său de radio în limba engleză în că în anul 2013 [42]. Această problemă este deasemenea discutată de larg nu doar în presa elvețiană, ci și în cea de peste hotarele ei, în special în Regatul Unit. Ziarul “The Guardian” la fel a descris această situație ca fiind de o tratare ambiguă. Pe de o parte este descrisă acceptarea ei pe plan economic și educațional, iar pe de altă parte provoacă o fisură între identitățile diferite ale Elveției [41].
Instabilitatea lingvistică a acestei națiuni multilingve se observă destul de puternic în ultimii ani. Factori care sunt priviți a fi atât negative cât și pozitiv atacă limbile naționale care încearcă să se mențină în cadrul unei singure națiuni sub aceleași reguli și politici lingvistice. Este cert faptul că conflictele lingvistice vor fi prezente mereu pe teritoriul elvețian.
Atitudini lingvistice și realități în Republica Moldova
Trăim într-o Republică Națională, dar într-un mediu de interculturalitate, pentru că avem alături pe ruși, găgăuzi, ucraineni, bulgari, ruși, polonezi, evrei ș.a. În asemenea situație, supraviețuirea noastră comună e posibilă doar prin organizarea unui autentic și de înaltă ținută dialog, care ar conduce la eliminarea oricăror tensiuni interetnice, direcționând viața noastră spre progres, plenitudine, îmbogățire a fiecărei culturi. Dar pentru a se realiza un dialog eficient, e necesar să se manifeste un spirit tolerant al celor care dialoghează, pentru ca, în ultimă analiză, să se obțină o înțelegere acceptabilă. Deși învechită moral și depășită științific, Legislația lingvistică (1989), prevedea, pe de o parte, asigurarea de către stat a procesului de dezvoltare a culturilor etnicilor minoritari, iar pe altă parte, îi obliga pe aceștia (elevi, studenți, funcționari de stat etc.) să studieze cât mai profund limba oficială (de stat) pentru a se putea mai lesne încadra în viața economică, socială, culturală, politică etc. a Republicii Moldova. Dar tocmai aici, în problema glotică, s-au creat, în mod artificial, niște situații de-a dreptul paradoxale.
Deși minoritarii au obținut toate drepturile și susținerea organelor de resort de a-și studia limbile materne (ucraineana, găgăuza, bulgara etc.), nu se prea grăbesc să deschidă școli, licee, gimnazii, colegii etc. cu limbile lor de predare. În cel mai bun caz limba și literatura etnicilor minoritari se studiază ca obiect ordinar (uneori și 1-2 discipline din program se predau în limba cutărei sau cutărei
etnii). Un alt paradox este că majoritatea părinților ce țin de etnii minoritare își dau copiii nu la școlile cu limba maternă de predare (totală sau parțială), ci în școlile cu instruire în limba rusă sau în școli mixte. Se poate observa clar că etniile minoritare din Republica Moldova se mai află sub presiunea șovinismului glotic din timpul regimului totalitarist, care demola limbile etnicilor minoritari, impunând limba rusă.
Oricât ar părea de neverosimil, dar generațiile tinere de găgăuzi, ucraineni, bulgari, de regulă, nu pot și nici nu vor să vorbească nici limba maternă (a etniei respective) și nici limba de stat – română. O atare situație glotică nu coagulează, ci dezmembrează societatea, nu fortifică statalitatea, ci o zdruncină, nu aduce pace, dar discordie, nu produce liniște, ci tensiune, ceea ce se poate încununa cu disensiuni indezirabile și chiar periculoase de ordin etnic, politic, social, cultural etc afirmă Anatol Ciobanu (Reflecții lingvistice, 2009: 129-130)
Cazul limbii române de dincolo de Prut e mult mai grav decît al celorlalte limbi din țările foste sovietice (țările ocupate de sovietici). Aceasta pentru că acolo s-a afirmat numai doctrina absurdă a „bilingvismului armonios”, pe cînd în Republica Moldova s-a făcut și altceva: s-a pretins că această limbă nu e aceeași limbă cu limba română, și deci nici cultura nu este aceeași cu cultura românească. Prin urmare, ar fi vorba de altă cultură.
Multiplele aspecte ale situației lingvistice actuale sunt consecințele acelor reprezentări sociolingvistice care au apărut оn perioada dominării limbii ruse, ca rezultatal unor factori interni și externi, de natură socială, politică, economică și culturală. Se cunoaște că rusificarea a оnceput de la categoriile sociale superioare, în dependență de caracterul și conștiința lingvistică a indivizilor. O manifestare directă a procesului dat, оn sfera reprezentărilor sociolingvistice este prestigiul de care a beneficiat limba rusă în urma utilizării ei de către păturile dominante și, în consecință, subaprecierea limbii române. Drept urmare, și-a lărgit zona de influență diglosia, legată de anumite fenomene sociale și politice. Astfel ,,în perioada intensificării mobilității sociale, a apărut tendința de a depăși distanța socială, pentru început, prin trecerea de la limba B – romînă sau “moldovenească” – la limba A (rusă), acesta fiind încă un pas de substituție lingvistică. Atitudinea față de schimbarea de la o limbă la alta a fost interpretată în mod diferit de fiecare individ sau familie în parte. Mai mult decît atît, în comunitățile supuse diglosiei dintre două limbi, trecerea de la “limba maternă” (daca ea este considerată limba B) la limba dominantă poate fi considerată ca un fapt de maturizare și evoluție. Situația dată a avut un aspect și mai dăunător în cazul multor familii оn care părinții realizau de timpuriu această schimbare de cod lingvistic la copii sau creau condiții necesare pentru a le oferi o altă “limbă maternă” decît a lor, cu perspective unei adaptări mai lejere în comunitatea dominantă, proces înrudit cu cel al “culpabilității” lingvistice. Astfel, pînă și în present, există numeroși copii moldoveni care cunosc limba româna mai rău decât rusa sau n-o cunosc deloc.
În realitate, această elogiere a limbii “moldovenești” (ca limbă mai mult acomodată pentru domeniile intime ale vieții și pentru oglindirea particularităților culturii locale) reprezenta doar o manevră a cercurilor dominante, care creau politica lingvistică de asimilare, promovată sub pretextul păstrării unor funcții ale limbii băștinașilor și a unui folclorism ce trebuia să atenueze conflictul. Însă majoritatea reprezentanților comunității ruse priveau limba “moldovenească” ca o “limbă inferioară”, atitudine înrădăcinată și transmisă din generație în generație, amplificată și din cauza unei diglosii “interne”, proprii limbii române în Republica Moldova, reprezentate printr-o dură ierarhie functională a formei standard a limbii și a variantelor vernaculare. Anume acest tip de diglosie complică integrarea rusofonilor în comunitatea lingvistică majoritară și cauzează o atitudine ambiguă față de valorile limbii române [34; p. 24-26]. Procesele etnice și cu atît mai mult cele istorice nu stau pe loc. Odată cu obținerea independenței de către Republica Moldova, s-a produs o reorientare bruscă a valorilor, pentru care nu erau pregătiți nici reprezentanții comunității polietnice, nici republica ca institut etno-social- economic. În perioada realizării independenței, în mediul națiunii majoritare – moldovenilor – au apărut cîteva grupuri: moldoveniștii și româniștii. Adepții primei grupe continuă să păstreze opinia lor conservativă referitor la unicitatea provenienței naționale a poporului, însă în această perioadă au demonstrat pasivitate politică și organizatorică, fiind în același timp privați de susținere din afară. Cea de-a doua grupă, mai puțin numeroasă, însă în mod clar elitară (intelectualitatea, mai exact, o parte a ei), a adoptat o poziție pro-română și s-a manifestat destul de activ (inclusiv datorită factorului extern). În rezultatul activității bine orientate a acesteia în politică, a activității mijloacelor de informare în masă, a științei, educației și a altor sfere importante, în mediul unei părți a populației majoritare a început să fie conștientizată apartenența română. Acest proces se conturează mai clar în mediul tineretului. Începînd cu sfîrșitul anilor 80, în Republica Moldova se trasează deschis orientarea către schimbarea imaginii populației majoritare. În pofida Constituției Republicii Moldova funcționabile astăzi, termenul de “moldovean” este adeseori înlocuit cu termenul de “român”, iar în instituțiile de învățămînt este studiată “istoria românilor”. O altă categorie împărțită convențional conform punctelor de vedere lingvistice și orientările populației moldovenești, a păstrat valorile istorice ale răspîndirii în ținut a multilingvismului. Ea include așa numiții reprezentanți ai direcției internaționaliste care recunosc importanța cunoașterii cîtorva limbi, inclusiv a limbii ruse la nivel egal cu limba moldovenească. La creșterea importanței bilingvismului moldovenesc-rus și rus-moldovenesc a contribuit memoria istorică, dar și situația economică care a impus cetățenii să-și caute de lucru peste hotare. După numărul de lucrători și a celor care își fac studiile, Rusia ocupă în acest proces primul loc (142 331 și 4512 persoane). Alte motive ar fi rănile nevindecabile ale conflictului transnistrian, cît și memoria confruntării din Găgăuzia [34; p. 24-26].
La dezvoltarea limbilor minorităților naționale, în particular, a limbilor ucraineană, armeană, evreiască, poloneză etc. a contribuit într-o măsură considerabilă rețeaua de organizații etno-culturale și asociațiile non-guvernamentale. De rînd cu alte forme ale activității lor, orientate spre susținerea și dezvoltarea culturii popoarelor care îi reprezintă, multe din aceste organizații au început să folosească un astfel de model de lucru cum ar fi unele școli cu profil spre limbi străine. În sistemul moldovenesc și rus de studii stabilit în republică,în unele instituții de învățămînt din Chișinău și republică se încearcă realizarea predării limbilor materne ca obiecte aparte de studiu, însușirea experimentală a unui șir de obiecte în limba maternă și, în fine, studierea facultativă a cuvîntului matern.În momentul de față în republică, în virtutea scindării societății, s-a produs divizarea popula-ției în două mari categorii. Prima este numită fie moldofonă, fie românofonă, în dependență de orientarea politică și atitudinea față de problemă, cea de-a doua este specificată ca fiind rusofonă. Pe lîngă etnicii ruși, această noțiune include și reprezentanții ruși ai națiunii majoritare la fel cu rușii bulgari, găgăuzi, ucraineni și reprezentanții altor grupuri etno-sociale. Populația rusofonă se caracterizează, în primul rînd, prin faptul că limba rusă este pentru ea limba maternă, fapt ce provoacă un conflict major între populația pro – română și cea pro – rusă. În același timp, apartenența la altă naționalitate, precum și mediul de trai – ambianța multilingvistică și multiculturală – a lăsat o amprentă deosebită în conștiința de sine a acestei categorii de populație.
În anii de independență, Republica Moldova a suferit o divizare teritorială, inclusiv conform componenței naționale. Multe etnii minoritare din cadrul acesteia nu s-au identificat cu noua decizie adusă din centru republicii. Majoritatea din acestea au decis să se divizez de stul populației moldave într-un mod destul de problematic, deci la 1992, această decizie sa ales cu un razboi dintre Transnistria și Republica Moldova. Autonomia găgăuză și raionul Taraclia unde locuies popoarele bulgare și gagauze au decis deasemenea să se depărteze de autoritățile și poporul moldovenesc, find de părerea ca limba rusă ar trebui să ocupe un rol mai important pe în toate sferele sociale consider Veaceslav Stepanov [34; p. 26-27]. Problema Transnistriei rămîne în continuare deschisă. În aceste condiții a crescut o întreagă generație închisă în mediul ei etnic, lingvistic și teritorial. În legătură cu acest lucru, problema formării în mijlocul poporului polietnic al Moldovei a unor valori statale comune, rămîne a fi la fel de acută. La aceasta se referă și problema cetățeniei duble sau chiar triple, actuală în republică. De exemplu, în Transnistria peste 50 de mii de oameni sînt cetățeni ai Federației Ruse, iar peste 300 mii de cetățeni ai Moldovei sînt și cetățeni ai României. Cauzele acestui fenomen au drept bază surse atît ideologice cît și economice. De exemplu, majoritatea oamenilor care au adoptat cetățenia română au făcut-o în cu scopul de a se integra rapid împreună cu România în UE și deci au sperat la un stil de viață european. Astfel, motivul subiectiv al lipsei de bani poate să genereze, în dimensiune statală, o problemă mai globală – cea a păstrării identității etnice și chiar statale.
În situația dată este vizibilă multitudinea perceperii reciproce – etnice, lingvistice și chiar cetățenești – a diferitelor părți ale populației din nordul Moldovei. Aceste procese au nevoie de o cercetare meticuloasă, reprezentînd un interes atît științific cît și practic. De aceea desfășurarea unei politici naționale echilibrate a statului, care ar lua în calcul și ar proteja interesele întregii comunități polietnice, este imposibilă fără adoptarea unui document conceptual de bază. Un astfel de document este Concepția privind politica națională a Republicii Moldova. Obiectivul de bază al Concepției este consolidarea societății polietnice, în scopul edificării unui viitor comun. Adoptarea ei trebuie să îmbunătățească condițiile de dezvoltare a bazei de drept a statului, crearea posibilităților egale pentru reprezentanții diverselor comunități etnice. Concepția este chemată să asigure formarea schemei generale a valorilor, în lipsa căreia este imposibilă dezvoltarea stabilă a unui stat european independent. Proiectul Concepției certifică bunele cunoștințe ale autorilor ei referitor la situația etnolingvistică din republică și în ceea ce privește esența problemelor existente. În document sînt clar expuse scopurile și problemele politicii naționale a statului. Proiectul este orientat spre formarea la cetățenii Moldovei a unor obiective valorice comune, fără de care statalitatea moldove- nească nu ar avea loc. În primul rînd, acestea se referă la dezvoltarea culturii naționale moldovenești, la protejarea identității culturale a moldovenilor, la studierea limbii moldovenești de către noua generație.Concomitent, concepția este orientată spre formarea unei atitudini respectuoase față de limba și cultura rușilor, ucrainenilor, găgăuzilor, bulgarilor și altor comunități naționale din Moldova, păstrarea și dezvoltarea limbii și culturii acestor etnii. Autorii concepției au ținut cont atît de interesele națiunii majoritare, cît și de interesele reprezentanților comunităților etnice care locuiesc în Moldova, au luat în calcul specificul lingvistic constituit în regiuni. Or, în Găgăuzia statut de limbi oficiale au moldoveneasca, găgăuza și rusa. Transnistria, la fel, a declarat moldoveneasca, rusa și ucraineana drept limbi cu statut oficial.O soluționare urgentă necesită și reintegrarea țării. În peste zece ani de confruntare, la populația din Transnistria a început să se formeze o identitate deosebită. Ea este evidentă și la generația în creștere din Găgăuzia. Timpul a influențat și conștiința tineretului din raioanele de centru ale republicii.Ținînd cont de complexitatea problemei re-integrării țării, autorii Concepției au fondat în document o cale echilibrată de ieșire din criză. Un pas către consolidare constituie obiectivul unei politici lingvistice echilibrate. Atrage atenția faptul că Concepția este orientată spre for-marea în mediul populației țării a unui bilingvism moldo-rus și rus-moldovenesc activ, pentru păstrarea și dezvoltarea limbilor comunităților etnice din Moldova. Autorii concepției accentuează just că multitudinea etnică, culturală și lingvistică constituie bogăția Moldovei.În general documentul este orientat spre consolidarea statalității moldovenești, restabilirea integrității teritoriale a țării, formarea societății civile, a relațiilor tolerante între reprezentanții diferitelor naționalități din republică. De organizarea relațiilor inter-etnice depinde în mare măsură viitorul țării și al cetățenilor ei. Documentul reprezintă un adevărat manifest întru consolidarea poporului polietnic al Republicii Moldova. Concepția politicii naționale, de rînd cu Constituția Republicii Moldova din 1994, Legea cu privire la minoritățile naționale, numeroasele acte legislative interne și externe de reglementare armonioasă a dezvoltării relațiilor naționale, la care a aderat Republica Moldova sau care au fost elaborate în concordanță cu valorile comune europene, crează condiții pentru realizarea necesităților politice, cetățenești și culturale ale societății polietnice. Precum afirmă Ana Guțu în articolul său “Corelația dintre limbă și putere din Republica Moldova” limba română se poate considera doar parțial la ea acasă în Republica Moldova. Acest fapt se datorează în mare parte influențelor politice care atacă politicile care susțin naționalismul român, iar mai concret, acestea sunt reprezentate de politica comunistă care speră la o nouă instaurare a regimului sovietic. Aceeste două politici care luptă pe teritoriul Republicii Moldova, deasemenea, țin de o limbă sau alta în parte, fapt ce la fel provoacă o fisură în regăsirea poporului Republicii Moldova la o singură identitate națională. Conflictele de acest gen au fost și vor exista în continuare, deoarece, atâta timp cât va exista generația care a trăit în fosta RSSM, atâta timp vor exista comparațiile dintre limba rusă și limba română. Din orice sferă a vieții nu ar reieși un conflict, toate se vor rezuma la folosirea limbilor. Deoarece, precum afirmă Whorf : « Nicio limbă nu poate să existe fără a fi consolidată în contextul cultural, la fel cum nicio cultură nu poate să existe dacă nu este la mijloc o limbă naturală. Limba este, deci, inima ce bate în interiorul culturii și doar interacțiunea lor poate da naștere energiei vieții» [21; p.114] Chiar și conceptul limbii este indisociabil legat de cel al culturii, al civilizației. Cultura unei civilizații depinde de poporul său, însă adevărații apărători sunt a valorilor naționale și identității sunt intelectualii care continuă să readucă la viață națiunea română.
Majoritatea persoanelor din generațiile mai tinere promovează în mass-media atât valorificare limbii române cât și a celei ruse. Desigur, excepție nu o face și alte limbi străine, cum ar fi engleza sau franceza. Tinerii sunt pentru instaurarea multilingvismului pe teritoriul Republicii Moldova, o mare majoritate aleg să facă studiile nu numai în limba română sau rusă, ci optează și pentru o altă limbă străină. Uneori aceștia optează pentru programe de mobilitate care le oferă șansa să își extindă orizonturile din punct de vedere lingvistic [37]. În acest mod, populația tînără a Republicii Moldova, treptat devine multilingvistă, iar cînd vorbim despre acest fapt, avem în vedere despre un multilingvism individual pe lângă bilingvismul deja existent pe teritoriul republicii noastre.
Atitudinea lingvistică din Republica Moldova nu poate fi descrisă într-un mod simplu, fiecare cetățean are parerile sale proprii cu privirea la o limbă sau alta. Realitatea e că problemele lingvisticii ale țării sunt prvite atât în mod invidual cât și în grupuri datorită carora nu putem forma o națiune unită sub contextul de “Willensnation” care persist în Elveția cu toate că și acest stat are conflictele sale pe plan lingvistic și nu numai. Cel puțin există speranțe că bilingvismul din Republica Moldova va fi acceptat de tinerele generații într-un mod cu mai puține conflicte Sau chiar va recurge la o formă de multilingvism cu pastratea limbii oficiale.
Concluzia acestui capitol constă în faptul că atitudinea față de multilingvismul din Elveția și bilingvismul din Republica Moldova sunt în realitate destul de diferite în comparație cu prezentarea clară care este reprezentată de principiile și palmaresul acestora. Conflictele și problemele lingvistice ale acestor țări apar sub un aspect diferit la o analiză mai minuțioasă a acestora, și ne oferă atât avantaje cât și dezavantaje referitoare la aspectul lingvistic. Multilingvismul elvețian încetează să mai fie atât de apreciat, un procent din populație optează pentru o a 5-a limbă națională, sau chiar pentru înlocuirea celor 3 limbi oficială cu o singură limbă. Factorul de globalizare lingvistică atinge treptat teritoriul elvețian, prin infiltrarea limbii engleze în toate sferile sociale. Sistemele cantonale de învățământ au păreri diferite cu privire la adoptarea limbii engleze ca prima limbă străină studiată după limba maternă a cantonului. Prin urmare, nu doar sistemul educațional este atins de această problemă, ci și piața economică și cea de ocupare a forței de muncă. Limba engleză poate fi în scurt timp considerată lingua franca a Elveției, cu toate că majoritatea lingviștilor susțin multilingvismul elvețian pentru a păstra obiceiurile și tradițiile seculare a comunităților lingvistice, și de a păstra unicitatea acestui stat – națiune.
Republica Moldova este descrisă printr-un dezechilibru lingvistic începând chiar de la nivel constituțional, prin denumirea limbii moldovenești ca limbă de stat, și recunoașterea și dezvoltarea limbii ruse și a altor limbi minoritare. Disonanța provocată de actele de bază cu privire la denumirea limbii de stat a condus populația de a alege în favoarea limbii moldovenești oferind acest statut prin care liimba română este defavorizată chiar și în comparație cu limba rusă care are o popularitate enormă datorită trecutului istoric al Republicii Moldova, și anume perioada URSS în care limba oficială era limba rusă. Odată cu trecerea la limba română s-au format separări și autonomii teritoriale precum sunt Transnistria și Gagauzia, unde limba de bază și limba studiu este limba rusă. Cu toate că majoritate etniilor studiază limba oficială a statului, limba de cerculație a acestora rămâne limba rusă. Prin urmare nu se dezvoltă multitudinea etnică, culturală și lingvistică a acestor minorități lingvistice, ci se dezvoltă uzul limbii ruse pe teritoriul acestui stat român.
III. Elveția și Republica Moldova – state cu identități multiple Construcția sociolingvistică a Elveției – facte și statistici
Analiza dinamicii conflictului diglosic solicită nu doar o perspectivă istorică și sincronică asupra utilizării limbilor într-o societate, dar și studierea reprezentărilor sociolingvistice alături de ideologia diglosică (imaginile și atitudinile de toate genurile: stereotipurile, prejudecățile, culpabilitatea, auto-defăimarea, idealizarea, miturile…), care fiind frecvent difuzate de instituțiile de stat, cum afirma R. Lafont, au un rol hotărâtor în menținerea și evoluția acestui conflict.
Elveția este adesea portetizată ca una dintre cele mai unicale construcții statale din istoria Europei și cotată cuscces datorită menținerii diversitații lingvistice și culturale. Mult mai mult, majoritatea persoanelor din afară se gîndesc la Elveția ca la o națiune pasnică și stabilă unde cele patru limbi regionale coexistă în mod pașnic intr-o națiune fara conflicte lingvistice [6; p. 29]. Există mult adevăr în această descriere, însă, la o privire mai atentă în istoria Elveției descoperim că în anumite perioade au existat conflicte religioase, culturale și lingvistice. Conflictele dintre comunitățile religioase și lingvistice din Elveția au dus la divizarea acestora. Deci, Elveția a avut atât probleme cât și divizări. Pentru a înțelege coexistența pasnică dintre comunitățile lingvistice este necesară o corelare cu date statistice. Asemenea datelor istorice, statistica diferențiază din an în an, arătând rezultate diferite, însă unele date ramân neschimbate. Pornim de la faptul că Elveția are patru limbi naționale: germana, franceza, italiana și retoromana care se împart la o populație de 7,870,000 de oameni. Acest număr include aproape 1.766,000 de oameni cu pașapoarte non – elvețiene, respectiv, în procente va reprezenta 22% din populație. Precum a mai menționat mai sus, Elveția are 4 limbi naționale: germana (vorbită de 63,5 % din populație), franceza (vorbită de 22,5 % din populație), italiana (vorbită de 8,1 % din populație) și retoromana (vorbită de 0,5 % din populație). Pe lingă cele patru limbi naționale mai există și celelalte limbi vorbite pe teritoriul Elveției cum ar fi: serbo-croata, albaniana, portugheza, spaniola, macedoniana și turca, toate acestea constituind celelalte 5,4 % din populație. Din aceste date a fost constituită o diagramă care reprezintă creșterea și descreșterea uzului acestor patru limbi de pe teritoriul elvețian. Desigur, aceste date se schimbă de la an la an cu schimbari minore. De exemplu, pentru anii 2009 – 2010, numărul vorbitorilor de limbă italiană era mai mic cu 1,1 % față de anul 2013, pe când numărul de vorbitori de germană și franceză era cu 0,5 % mai mare față de anul curent. Vorbitorii de retoromană au ramas cu același procent pentru o perioada mai mare de timp. Acest fapt este datorat riscului de dispariție sau înlocuire a acestei limbi cu altele mai puternice, de exemplu italiana, motiv ce a fost menționat în capitolele de mai sus, însă fiind foarte clar din cauza că această limbă veche este vorbită de un număr foarte mic de oameni.
Prin urmare, vom avea o reprezentare grafică amănunțită a distribuirii limbilor pe întreg teritoriul Elveției:
Figura 3.1. Distribuirea limbilor pe teritoriul Elveției pe anul 2013, Sursa: Federal Swiss Statistical Office, Neuchatel 2015 [49] (Anexa 1)
Potrivit datelor Departamentului Federal Elvețian a Relațiilor Externe, 19 din cele 26 de cantoane sunt vorbitoare de limbă germană [55]. Germana este în mare parte vorbită în părțile centrale și nordice ale Elveției. Limba franceză este vorbită în partea vestică a Elveției care mai este numită și Suisse Romande. Doar patru cantoane vorbesc limba franceză, acestea fiind: Geneva, Jura, Neuchatel și Vaud, pe când trei cantoane sunt bilingve: Berna, Fribourg și Valais unde se vorbesc atât limba germană cât și cea franceză. [56]. Limba italiană este vorbită într-un singur canton care este situat în sudul Elveției și este numit Ticino. A patra limbă națională, care are și cel mai mic număr de vorbitori, retoromana este vorbită doar în cantonul Graubunden în estul Elveției, acesta fiind cunoscut ca unicul canton trilingv de pe teritoriul Elveției unde se vorbește limbile germană, italiană și retoromană. [56]. Precum cunoaștem, cele patru limbi menționate mai sus sunt consacrate în constituția elvețiană. Germana, franceza, italiana și retoromana au toate statut de limbă națională, însă doar primele trei au statut de limbă oficială, ceea ce este menționat și în Constituția Federală a Elveției la 18 aprilie 1999. Cu toate acestea, retoromana este folosită în comunicarea oficială cu vorbitorii de retoromană, care la rândul lor au dreptul de a folosi limba lor nativă când se adresează la autoritățile centrale precum ne relatează Constituția Federală a Elveției art. 70 p. 1.
Cele patru limbi vorbite pe teritoriul Elveției constituie o parte importantă a acestei națiuni, și pe lîngă acestea mai este remarcată in mod special limba engleză care ocupă al doilea loc de importanță după cele patru limbi naționale ale Elveției. De fapt, limba engleză are un impact extrem de puternic asupra tuturor comunităților lingvistice, în special asupra învațământului. La școală, copiii învață trei limbi adiționale pe lîngă limba lor nativă. Limba engleză la rândul său are și ea privilegii în acest context. Majoritatea cantoanelor vorbitoare de limbă germană optează pentru această limba ca prima limbă străină. Un articol al Fundației Științifice Elvețiene Naționale a oferit o statistică a limbilor vorbite în cadrul tuturor comunităților lingvistice care a fost reprezentată într-un grafic:
Figura 3.2. Limbile străine vorbite după comunitatea lingvistică, Sursa: Universitatea din Berna, Fundația Științifică Națională Elvețiană, 2008 [36] (Anexa 2)
După cum observăm, fiecare comunitate lingvistică ține de a învăța o altă limbă și observăm un procentaj destul de mare de vorbitori a altor limbi decât cea natală. Comunitatea lingvistică vorbitoare de limbă germană are un echilibru lingvistic mai incert, populația tinde de a vorbi atât germana standard cât și cea elvețiană. Limba engleză apare pe această arenă cu un procent destul de mare, însă și limba franceză este vorbită de un număr destul de mare din populație. Italiana are o preferință mai mică pe teritoriul german al Elveției, iar un procent mai mic vorbesc numai o singură limbă, fie cea germană elvețiană, fie cea germană standard.
Comunitatea lingvistică franceză este mult mai loială față de limba sa natală, însă se observă preferințe mari pentru limba engleză, chiar mai mult decât pentru germana standard, pe când comunitatea lingvistică italiană oferă mai mari preferințe pentru limba franceză și cea germană standard, apoi este urmată de cea engleză.
După cum putem observa, o mare parte din populația elvețiană totuși este multilingvă și posedă cel puțin încă o limbă pe lingă limba sa natală. O divizare lingvistică de o amploare mai mare este observată în comunitățile vorbitoare de limbă germană care se răsfrâng între germana standard și germana elvețiană iar pe al doilea loc se plasează engleza cu un procent destul de mare. Acest fapt i se datorează globalizării pe plan lingvistic, unde limba engleză este factorul impunător, sau privită din altă pespectivă – factorul unificator. Acest rezultat a reieșit din alegerea populației care a optat pentru această limbă pentru a fi predată ca prima limbă străină în cadrul instituțiilor de învățământ școlare. O statistică din anul 2014 – 2015, prezentată de Direcțiile de Învățământ Cantonal (EDK) ne oferă o prezentare generală asupra studierii limbilor străine pe teritoriul fiecărui canton. Prima limbă străină este studiată începând cu clasa a treia, iar cea de a doua este studiată începând cu clasa a cincea. În urma datelor prezentate în tabelul de mai jos vom putea observa că din nou, majoritatea cantoanelor germane optează pentru studierea limbii engleze începând cu clasa a 3 a, iar apoi o altă limbă străină pe plan secundar. Cantonul Zurich, care optează în mod accentuat pentru studierea limbii engleze ca prima limbă străină începe studiul acestei limbi din clasa a 2 –a a treptei primare. Desigur, înafară de cantonul Zurich, mai sunt diferențe și în cantoanele Uri, Argovia și Appenzel intern. Ce ține de cantonul Uri, aici este studiată engleza din clasa a 3 –a apoi italiana este studiată în clasa a 5-a, însă la dorință, și limba franceză este studiată obligatoriu în clasa a 7-a. În Argovia, sunt studiate la fel două limbi, una fiind studiată în clasa a 5 și alta în a 6-a- Cantonul Appenzel intern optează la fel pentru limba engleză ca fiind prima limbă străină studiată în clasa a 3-a, iar a doua limbă se învață tocmai începând cu clasa a 7-a.
Cantonul Tessin se diferențiază printr-un număr mai mare de limbi străine studiate. Studiul limbilor străine se axează pe trei limbi care la rândul său sunt studiate la un oarecare interval. Limba franceză este privilegiată în cadrul acestui teritoriu și este învâțată din clasa a 3-a, apoi, aceasta este urmată de limba germană care este studiată din clasa a 7-a, iar limba engleză începe a fi studiată doar din clasa a 8-a. Cantonul Graubünden are o situație lingvistică destul de complicată deoarece în cadrul acestuia sunt vorbite trei limbi. Una dintre cele trei limbi ale cantonului (germană, italiană, retoromană) este studiată începând cu clasa a 3-a. Limba engleză este studiată începând cu clasa a 5-a, această decizie a fost discutată încă în anul 2008 și adoptată în anii 2012/2013.
Ce ține de celelalte cantoane, acestea au o situației mai clară care poate fi analizată în tabelul de mai jos:
Tabelul 3.1. Prezentarea generală a studierii limbilor străine în cadrul tuturor cantoanelor.
Sursa: EDK, Faktenblatt, Pressedienst Generalsekretariat EDK | 18 martie 2015
Dat fiind faptul că Elveția reprezintă prin sine un stat multilingv, este necesar de a analiza fiecare ramura socială a acesteia și desigur uzul celor patru limbi în cadrul acestora. Dar în primul rând, este necesar de a analiza și uzul limbilor în timpul de lucru și înafara acestuia, adică limba vorbită acasă. Prin reprezentarea grafică de mai jos, vom putea vedea ce limbi sunt vorbite în timpul activităților populației elvețiene:
Figura 3.3. Limbile vobite în cadrul serviciului după numărul de vorbitori în anul 2013. Sursa: Federal Swiss Statistical Office, Neuchatel 2015 [49] (Anexa 3)
După cum putem observa, germana elvețiană este vorbită de un număr mai mare din populație în cadrul serviciului, acest fapt poate fi constatat din motivul că cea mai folosită limbă de pe teritoriul elvețian este german cu dialect elvețian. Limba germană standard, în contrast cu dialectal elvețian – german este semnificativ mai puțin folosită în cadrul activităților zilnice ale populației, însă este mai mult folosită în comparație cu limbile franceză și italiană care au același rang oficial. Limba engleză, cu toate că nu este nici o limbă oficială și nici una națională a acestei țări ocupă locul patru în această categorie, fiind aproape la fel de folosită ca limba franceză, și folosită mai mult decât limba italiană. Retoromana, cu toate că este considerată a fi una dintre cele patru limbi naționale ale Elveției, aceasta este inferiorizată în această categorizare de către alte limbi străine pentru acest stat cum ar fi spaniola, portugheza, serbo – croata și chiar dialectal Italian a cantoanelor Ticino și Grison. Pe de altă parte, acest fapt este destul de cert, deoarece retoromana are statut de limbă națională din motive istorice și simbolice, iar numărul de vorbitori a acesteia este foarte mic și constituie doar 0,5 % din toată populația Elveției.
În comparație cu uzul limbilor în cadrul serviciului, limbile vorbite acasă se bazează în mare parte pe cele 3 limbi oficiale (germana, franceza și italiana), unde limba germană este vorbită la fel, în două dialecte diferite (germana elvețiană și germana standard), engleza fiind vorbită mult mai puțin în cazuri non-formale. Germana cu dialect elvețian, din nou este favorizată și în această categorie, pe când germana standard este mai puțin folosită în activitățile non – formale decât în activitățile formale, fiind depășită de limbile franceză și italiană. Retoromana este la fel folosită într-un număr foarte mic, însă nu are diferențe foarte mari în comparație cu datele reprezentate în figura numărul 3.
Figura 3.4. Limbile vorbite acasă după numărul de vorbitori în anul 2013. Sursa: Sursa: Federal Swiss Statistical Office, Neuchatel 2015 [29] (Anexa 4)
Prin analiza graficului 3 și 4 observăm divizarea puternic accentuată a limbii germană prin dialectul elvețian (Schweizertytsch) și dialectul standard (Hochdeutsch). Populația vorbitoare de limbă germană de pe teritoriul Elveției folosește mai mult dialectul elvețian decât cel standard cu toate că în școli este studiată limba germană standard. Acest fapt este destul de cert, deoarece, populația elvețiană ține să se diferențieze de celelalte națiuni vorbitoare de germană prin dialcetul său, acest fapt îi face sa se simtă aparte de națiunea originar germană, afirmă ziarul Swissinfo printr-un articol bazat pe o cercetare pe această tematică [38]
Ce ține de regiunea vorbitoare de limbă franceză, și franceza standard, acestea practic nu se diferențiază, ci mai degrabă, elvețienii vorbitori de limbă franceză tind să țină de tendințele franceze din ce în ce mai mult [15; p. 47]
Italiana elvețiană și italiana standard sunt la fel, destul de similare, însă există și o serie de calchieri în cea elvețiană, deoarece există multe împrumuturi din cadrul celorlalte 2 limbi vorbite pe teritoriul Elveției, cum ar fi: ofertă, în italiana standard va fi “promozzione”, iar în italiana elvețiană va fi “azione” acest cuvân sa schimbat datorită împrimutului din limba germană, de la cuvântul Aktion. Aceste mici diferențieri lexicale se datorează faptului că unele lucruri sunt numite în alt mod în Elveția, de exemplu: în Italia, la autobuzele interurbane se spune “corriera” pe când în Elveția italiană se spune “Autopostale” sau „posta” deoarece toate liniile interurbane sunt conduse de o filială a Oficiului Poștal Elvețian
Oarecum, cu toate că elvețienii tind spre a se diferenția de celelalte națiuni vorbitoare de limbă germană, elvețiană sau italiană, o mare parte din aceștia, în special generația mai tânără, tinde spre o limbă comună, care mai e și populară pe tot continentul european. Limba engleză, care prin sine reprezintă globalizarea pe plan lingvistic are un caracter infiltrativ în cadrul domeniului lingvistic al Elveției. Statistica de mai sus ne arată clar că această limbă a capătat popularitate atât pe toate planurile sociale umane, cât și în comunicarea non – formală a populației.
O altă statistică axată la general pe uzul limbii engleze a fost inițiată încă in anul 2000 de Biroul Național de Statistică, care arată distribuirea populației pe categorii: limba engleză ca limbă de bază, uzul limbii engleze acasă, la lucru și la școală. În plus, această statistică este distinsă între elvețieni și străini și între populația de gen feminin și masculin.
Analizând acest grafic, vom observa că limba engleză este folosită extrem de mult în cadrul serviciului și în cadrul instituțiilor școlare și universitare atât între populația de gen masculin cât și între cea de gen masculin. Este impresionant și numărul de persoanelor care vorbesc limba engleză în acasă sau în împrejurări non – formale. La o analiză logică, înțelegem că aceasta este în concurență chiar și cu unele limbi naționale (retoromana și italiana) și chiar oficiale.
Cu toate că limba engleză obține un teritoriu destul de mare în Elveția pe plan de activitate și școlar, totuși, elvețienii preferă ca limba de bază să fie limba comunității sale, fie cea germană, franceză, italiană sau retoromană. Vom observa în figura (Nr.5) de mai jos că numărul de persoane care folosesc în comunicarea zilnică limba engleză este foarte mic.
Figura 3.5. Uzul limbii engleze în Elveția. Sursa: Biroul Național de Statistică, Recensământ 2004 [44]
Mai multe platforme informaționale au comentat asupra uzului limbii engleze pe teritoriul Elveției. Swissinfo a oferit multe articole în care se pomenește că limba engleză ar putea fi a cincea limbă a Elveției, sau se întreabă dacă această limbă ar putea pune capăt multilingvismului elvețian [40].
Potrivit recensământului din 2005, acest fapt nu se poate întâmpla deoarece integrarea lingvistică a străinilor este împărțită la 60% pentru Elveția vorbitoare de limbă germană, 80% în Elveția vorbitoare de limbă franceză și 60 % în Elveția vorbitoare de limbă italiană [52]. Prin urmare, imigranții se înrolează cu succes în regulile și divizările lingvistice ale Elveției.
Oarecum, atât elvețienii cât și imigranții continuă să învețe limba engleză, iar această este favorizată destul de mult față de celelalte limbi străine învățate în cadrul școlilor și a universităților. Dürmüller afirmă că importanța limbii engleze în cadrul universităților elvețiene diferă de la disciplină la disciplină, și totuși este clar că limba engleză este limba științei și a cercetărilor.
Referitor la trainingurile profesionale, companiile care au adoptat limba engleză ca limba lor corporativă, de obicei, oferă cursuri intensive de limbă engleză angajaților săi. Ei nu au doar lecții de limbă engleză în format electronic ci și finansează trainingurile de studiere a limbii engleze peste hotare. Mult mai mult aceștea oferă traininguri pentru imigranți și angajați internaționali. Respectiv, aceste cursuri sunt axate pe limba germană, franceză sau italiană. Cu privire la formarea continuă în cadrul studierii limbii engleze în cadrul domeniului afacerilor această activitate crește în fiecare an pe teritoriul elveției. Char și vorbitorii fluenți de engleză continuă să fie înrolați în cadrul cursurilor de limbă literatură și cultură engleză în cadrul mai multor institute și cursuri publice.
În elveția limba engleză este folosită ca limbă primară în cadrul internetului, telecomunicațiilor, publicității, industriei de divertisment, filmului și muzicii, iar cuvintele și frazele din limba engleză sunt din ce în ce mai amestecate cu germana elvețiană și cu alte limbi naționale, în special între generația tînără care studiază și folosește limba engleză destul de mult. Cu toate acestea limba germană și franceză rămîn limbi dominante acasă, la școală și la service [28; p. 82-83].
În urma acestor grafice și reprezentări de date putem afirma că Elveția este un stat multiling atât pe plan teritorial, social cât și pe plan individual. O bună parte a populației acestei țări tinde spre o dezvoltare multilingvă, și nu se axează doar pe limbile naționale ale acestui teritoriu, ci se modernizează și chiar încearcă introducă și alte limbi cunoscute pe plan internațional, cum ar fi limba engleză. Desigur, în cadrul acestei poziționări sau orientări lingvistice există și conflicte care se răsfrâng și asupra altui domeniu social, un domeniu destul de important. Educația și studierea în sânul culturii elvețiene, cu valorizarea fiecarii limbi este de o relevanță enormă pentru poporul elvețian, însă studierea altor limbi străine și extinderea orizonturilor la fel sunt destul de importante. De aici, putem menționa conflictul asupra studierea primei limbi străine în cantonul german Zurich, care a optat pentru limba engleză, însă nu a neglijat celelalte limbi naționale, și le-a oferit următoarea treaptă în studiul limbilor străine. Acest caz s-a extins și asupra altor cantoane, și acest fapt i se datorează globalizării, care, cum a mai fost menționat a depășit și hotarele Elveției care își păstrează o perioadă destul de lungă nunanța sa lingvistică.
Construcția sociolingvistică a Republicii Moldova – facte și statistici
Republica Moldova a fost și este mereu într-o situație lingvistică complicată. Bilingvismul care nu prea este acceptat de societatea acestui stat s-a datorat unor evenimente istorice, și comasări de popoare a diferitor națiuni (ruși, turci, bulgari, ucraineni, etc.) și desigur, nu în ultimul rând a unui dezechilibru politic. În comparație cu Elveția, Republica Moldova nu are o politică lingvistică clară care să unească acest stat prin multi – sau bi- lingvismul acestuia. Această încercare de a menține aceste două limbi, a fost introdusă în articolul 21 a legii Cu privire la funcționarea limbilor pe teritoriul Republicii Moldova care a fost menționat în capitolele anterioare.
Graiul moldovenesc îmbogățit cu elemente de vocabular din limba rusă este preponderent folosit la nivel național. În orașe (cu excepția Transnistriei), româna moldovenească și rusa sunt folosite într-un raport de 50:50, deși dialectul moldovenesc câștigă teren în ultimii ani ca limbă oficială și limbă vorbită de obicei. Acest fapt își are cauzele sale, care sunt destul multe: preferințele politice, evenimentele istorice, comasarea cu poporul rus, migrările periodice în Federația Rusă și multe altele. De asemenea, pe plan educațional, poate fi menționată și instruirea incorectă a elevilor în ceea ce privește limba vorbită.
Denumirea politică de „limbă moldovenească” nu trebuie confundată cu denumirea lingvistică „graiul moldovenesc” care desemnează forma tradițională a limbii române populare vorbită pe teritoriile fostului principat al Moldovei în România (Moldova occidentală), Republica Moldova și Ucraina; limba română este limbă maternă pentru aproximativ 2,5 milioane de locuitori ai Republicii Moldova (76,5% din populația țării). Respectiv, restul populației, vorbesc una dintre celelalte limbi care sunt folosite pe teritoriul Republicii Moldova.
În data de 7 aprilie 2006 Comisia de Statistică a Republicii Moldova a comunicat rezultatele finale ale recensămîntului populației efectuat în 2004. Pentru prima oară sînt date publicității datele despre limbile vorbite de populația republicii. Datele preliminare ale recensămîntului, care nu cuprindeau situația limbilor vorbite în republică.
Pe ansamblul teritoriului controlat de autoritățile de la Chișinău (Republica Moldova fără zona separatistă nistreană), populația se împarte, după limbă maternă, astfel: moldovenească 60%, română 16,5%, rusă 11,3%, ucraineană 5,5%, găgăuză 4,1%, bulgară 1,6%. Fie-ne îngăduit să nu luăm în serios diferența făcută de autoritățile chișinăuene între limba română și cea moldovenească și să observăm că peste 3 sferturi din populație (76,5%) are limba maternă româna (63,1% dintre orășeni și 84,9% dintre locuitorii satelor). În mod grafic, această statistică ar putea fi reprezentată în felul următor:
Figura 3.6. Limbile materne vorbite pe teritoriul Republicii Moldova dupa procentaj în anul 2004, Biroul National de Statistică 2006 [43]
Fiind analizată această reprezentare de date la nivel elitist (elita lingvistică), am fi putut spune că limba română ocupă un spațiu enorm în cadrul planului lingvistic al Republicii Moldova. Acest fapt este cert, însă nu și apreciat detoată populația Republicii Moldova.
În urma recensământului din 2004 efectuat de Biroul Național de Statistică, 558 508 (16,5%) din cei 3 383 332 de locuitori ai Republicii Moldova (fără regiunea nistreană) au declarat limba română ca limbă maternă, în timp ce 2 029 847 (60%) au declarat ca limbă maternă „limba moldovenească”. Totodată, la capitolul limba vorbită de obicei dintre cele 2 milioane 564 de mii de persoane care se declară etnici moldoveni, aproape 2 milioane (58,8%) declară că vorbesc, zilnic, „limba moldovenească”. Alte 475 de mii afirmă că vorbesc româna. Acestora li se adaugă și aproximativ 70 de mii de cetățeni care se consideră etnici români, ridicând totalul celor care declară că vorbesc româna la peste jumătate de milion (16,4%), dar totuși de aproape 4 ori mai puțin decât numărul celor ce declară că vorbesc de obicei „moldovenească”. De asemenea, populația din Republica Moldova, sau mai bine spus un procent destul de mare din aceasta a ales ca denumirea limbii oficiale din Constituția Republicii Moldova să fie limba moldovenească și nu limba română. Prin urmare, putem spune în mod sigur că națiunea acceptă să își atribuie dialectul moldovenesc a limbii române în calitate de limbă oficială a acestui stat.Acest fapt poate fi de asemenea datorat faptului că poporul moldovenesc dorește mult să se evidențieze de cel român, care se află chiar pe cealaltă parte a Prutului. Această separare pe bază lingvistică ne determină să gândim că o mare parte a populației este pro – rusă.
Graficul de mai jos va reprezenta clar situația oferită în cadrul recensământului din 2004.
Figura 3.7. Părerea populației românofone despre denumirea limbii. Sursa: Biroul Național de statistică, recensământ 2004.
Conform datelor din grafic, putem spune cu certitudine că populația din Republica Moldova optează pentru „limba moldovenească” și nu pentru dialectul moldovenesc a limbii române. Problema denumirii limbii de stat este una controversată atît pentru populația românofonă a republicii, cît și pentru cea alofonă. Doar 22 % din populație consideră că limba lor maternă este limba română, . Procentul celor care se consideră vorbitori de limbă română crește proporțional cu nivelul de educație (de la 19% printre deținătorii de studii medii la 40% printre cei cu studii superioare). Se poate observa de asemenea o diferență de opinie de la o generație la alta : procentul celor care consideră că limba vorbită in Republica Moldova este româna crește odată cu descreșterea vîrstei celor intervievați. Majoritatea celor intervievați dau preferință termenului de limbă moldovenească, un lucru care este destul de clar, deoarece aceste persoane au trecut prin perioada URSS, când această națiune era denumită – moldoveni..
Dacă limba moldovenească este vorbită de 62% de ruși, 75% de ucraineni și 46% de reprezentanți ai altor naționalități, doar 21% de ruși, 28% de ucraineni și 10% dintre reprezentanții altor naționalități se consideră vorbitori de limbă română. Aceste date au fost sustrase în urma intervievării populației în anul 2002, și pot fi observate în tabelul de mai jos:
Tabel 3.2. Sursa: Institutul de Politici Publice, Barometrul opiniei publice din Moldova, realizat
de IMAS-inc, martie-aprilie 2002.
Observăm că chiar și în cadrul educației, cu toate că orele de predare a limbii de stat se numesc lecții de limbă și literatură română, oarecum acest fapt nu impiedică populația de a spune că învață limba moldovenească, chiar începând cu treptele primare și finisând cu cele universitare. De asemenea, un mare procent din populație își fac studiile în limba rusă li chiar dacă le fac în limba română cunosc și au învățat limba rusă. Prin urmare, conform datelor din tabelul de mai sus putem evidenția faptul că limba rusă este cunoscută mai bine in comparație cu limba română sau chiar cu limba moldovenească. La orice nivel social – economic, fie scăzut, fie mediu, limba rusă, din nou este mult mai vorbită decât celelalte limbi, chiar mai mult decât limba de stat, fie cea.
Minoritățile lingvistice din cadrul teritoriului moldovenesc tind să recunoască limba rusă ca limbă de circulație, iar limbile acestor comunități lingvistice sunt folosite doar acasă. Pentru limba română/moldovenească în cadrul acestor teritorii (UTA Gagauzia, Taraclia ș.a.) situația este mai dificilă, deoarece practic nu este vorbită și chiar nici nu este vorbită de un procent destul de mare de către populația din cadrul acestor comunități.
Tabel 3.3. Procentul limbilor de pe teritoriul Republicii Moldova vorbite acasă cunoscute și necunoscute. Sursa: Institutul de Politici Publice, Barometrul opiniei publice din Moldova, realizat de IMAS-inc, martie-aprilie 2002. [50]
După cum observăm limba moldovenească, care este recunoscută drept limbă oficială de majoritatea populației din Republica Moldova, este cunoscută de minoritățile lingvistice de un procent foarte mic, doar 15 %. Limba română este într-o poziți mai bună, cu 21 % fapt ce se datorează educației școlare. Limba rusă este cunoscută de un procent foarte mare în comparație cu limbile moldovenească și rusă. Ucraineana este cunoscută mult mai bine ca limba moldovenească și este vorbită de 20 de %. Celelalte minorități au obținut un procent destul de mic deoarece sunt vorbite doar în cadrul comunităților lingvistice sau de către elita lingvistică cum ar fi limbile engleză și franceză.Este impresionant că limba de stat moldovenească/română este necunoscută de un procent destul de mare, 16% pentru limba moldovenească și 72 % pentru limba română, pe când limba rusă este necunoscută pentru doar 7 % din populație. Acest fapt ne impune să reflectăm că limba rusă obține mai multă popoluritate decât limba română și este folosită mult mai mult în plan comparative dintre acestea. Acest rezultat se datorează emigrărilor populației din Republica Moldova în Federația Rusă, și a culturalizării acestora într-un mediu rus.
În urma unui sondaj bazat pe două eșantioane a populției din Republica Moldova care circulă la muncă în Republica Moldova și a moldovenilor care trăiesc mai mult în Federația Rusă, putem observa că numărul acestora este destul de mare.
Figura 3.8. Procentul migranțiolor intervievați în Republica Moldova și în Federația Rusă. Sursa:
Moldovenii în Federația Rusă: profilul socioeconomic și provocările de politici [53]
Observăm că localitățile rurale au număr foarte mare de persoane care sunt plecate în Federația Rusă, deasemenea și orașele mici. Municipliile Chișinău și Bălți au un număr destul de mic față de celelalte locațități, din cauza că nivelul de trai este mai ridicat. Prin urmare, am putea spune că populația din Republica Moldova depinde destul de mult de limba rusă, deoarece îi ajută la conviețuirea bună cu angajatorii din Federația Rusă.
Acest capitol, de fapt resprezintă concluzia lucrării prezente. Datele și statisticile din cadrul acestui capitol sunt rezultatul final al cercetărilor și presupunerilor din capitolele anterioare. Ca rezultat final au fost prezentate statistici cu ajutorul cărora a fost depistată situația lingvistică reală a acestor state și pozițiile sale față de bilingvism. A fost confirmat faptul că atât Republica Moldova, cât și Elveția au parte de schimbari majore în cadrul bilingvismului și multilingvismului poziționate de-a lungul anilor pe teritoriul acestor țări. Odată cu schimbările lingvistice, apar schimbări și în contextul social, precum sunt sefra educațională, economică, de afaceri, și chiar în viața de zi cu zi. Elveția se confruntă cu inflitrarea limbii engleze în cadrul planificării sale multilingve, acest enomen al globalizării fiind acceptat de majoritatea cantoanelor. Limbii engleze i se oferă preferință în sistemul educațional, fiind aleasă de a reprezenta prima limbă străină studiată. În cadrul corporațiilor mari, aceasta este valorată din cauza schimbului de experiență și a relațiilor economice și de afaceri cu țările anglofone. Pe de altă parte, observăm că Republica Moldova duce lipsa de echilibru lingvistic, și lipsa de o identitate națională comună, care va putea fi împărtășită de toți locuitorii acestei țări. Etniile minoritare și populația separatistă se opun studierii limbii de stat și se bizează pe studiul în limba rusă, aceasta fiind și limba de circulație ale acestor teritorii separate, sau a autonomiilor. Acest fapr i se datorează câtorva factori cum ar fi: trecutul istoric al țării, care a fost rusificat în perioada existenței URSS, migrarea populației în Federația Rusă, alegerea limbii ruse de către etniile minoritare și a teritoriile separatiste ș.a.
O altă concluzie este constituită de faptul că Republica Moldova nu are o afirmație fixă privind denumirea limbii de stat. Majoritatea populației optează pentru limba moldovenească, ca fiind limba care trebuie să devină oficială. Acest dialect al limbii române este mult mai favarizat decât limba română însăși, fapt ce nu este de mirare, privind în trecutul istoric care a afectat planificarea lingvistică a acestei țări.
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Precum a mai fost accentuat, această lucrare a urmărit obiectivele propuse din start, pentru a analiza situația lingvistică a Republicii Moldova și a Elveției. Lucrarea a prezentat prin sine multitudinea părerilor autorilor asupra formelor de multilingvism și bilingvism, și sa prezentat principiile de menținere a acestor planificări lingvistice care este poziționată pe teritoriul acestor două țări. A fost prezentată părerea Uniunii Europene cu privire la aceste forme lingvistice statale , deviza Europei fiind „unitate prin diversitate”. Analiza unor legi și articole cu privire la funcționarea limbilor pe teritoriul acestor state ne-a prezentat o informație concretă cu privirea la situația lingvistică atât a Republicii Moldova cât și a Elveției. Prin urmare, am putea spune că multilingvismul elvețian și bilingvismul din Republica Moldova sunt privite ca părți importante ce constituie unicitatea acestor state. Principiile lingvistice acestora coincid cu concepțiile lingvistice ale Uniunii Europene,, care tinde spre diversitatea lingvistică.
Cu toate că principiile și ideile lingvistice ale Elveției și Republicii Moldova sunt fixate într-un mod clar de câteva acte normative și legi, atitudinea cetățenilor față de aceste forme lingvistice este destul de diferită de aceste afirmații. Conflictele și problemele lingvistice ale acestor țări apar sub un aspect diferit la o analiză mai minuțioasă a acestora, și ne oferă atât avantaje cât și dezavantaje referitoare la aspectul lingvistic. Multilingvismul elvețian încetează să mai fie atât de apreciat, un procent din populație optează pentru o a 5-a limbă națională, sau chiar pentru înlocuirea celor 3 limbi oficială cu o singură limbă. Factorul de globalizare lingvistică atinge treptat teritoriul elvețian, prin infiltrarea limbii engleze în toate sferile sociale. Sistemele cantonale de învățământ au păreri diferite cu privire la adoptarea limbii engleze ca prima limbă străină studiată după limba maternă a cantonului. Prin urmare, nu doar sistemul educațional este atins de această problemă, ci și piața economică și cea de ocupare a forței de muncă. Limba engleză poate fi în scurt timp considerată lingua franca a Elveției, cu toate că majoritatea lingviștilor susțin multilingvismul elvețian pentru a păstra obiceiurile și tradițiile seculare a comunităților lingvistice, și de a păstra unicitatea acestui stat – națiune. Republica Moldova este reprezentată prin instabilitatea sa pe plan lingvistic. Disonanța provocată de actele de bază cu privire la denumirea limbii de stat a condus populația de a alege în favoarea limbii moldovenești oferind acest statut prin care liimba română este defavorizată chiar și în comparație cu limba rusă care are o popularitate enormă datorită trecutului istoric al Republicii Moldova, și anume perioada URSS în care limba oficială era limba rusă. Odată cu trecerea la limba română s-au format separări și autonomii teritoriale precum sunt Transnistria și Gagauzia, unde limba de bază și limba studiu este limba rusă. Cu toate că majoritate etniilor studiază limba oficială a statului, limba de circulație a acestora rămâne limba rusă. Oarecum, nu se dezvoltă conceptul de limba română ca limbă de stat, ci acesta decade în contrast cu dialectul moldovenesc și chiar cu limba rusă. În urma analizării statisticilor se va observa lipsa unei identități comune care poate uni acest stat sub concepțiile unei și aceleiași limbi.
Prin urmare, putem observa că bilingvismul poartă în sine atât avantaje cât și dezavantaje, însă un lucru este cert în ceea ce privește planificarea lingvistică a acestor state – faptul că vor exista mereu conflicte pe acest plan. Factori care apar ca posibilă problemă sau rezolavarea, cum ar fi globalizarea lingvistică pot aduce prin sine schimbări enorme, însă aceste schimbări pot fi privite mai mult din punct de vedere pozitiv, fiind o trecere la limba engleză, fiind o limbă internațională, și care va ajuta la dezvoltarea pe plan mondial. Însă, multilingvismul elvețian poartă în sine un caracter simbolic care la fel ar fi bine să fie păstrat, deoarece limbile oficiale ale acestui stat, de asemenea reprezintă o putere destul de mare, iar studierea acestor limbi facilitează alegerea generațiilor tinere pentru a studia peste hotarele statului și în cadrul acestuia, și de a activa în viitor în calitate de specialist devoltat multilateral în sens lingvistic.
Ce ține de Republica Moldova, ar fi bine să se ajungă la un numitor comun cu privirea la denumirea limbii de stat, și de a oferi putere asupra acestei probleme unui singur act. În ceea ce privește studierea susținerea limbii ruse, acest fapt este bun, până când nu este neglijată limba română. Prin urmare, studierea concomitent corectă a ambelor limbi va facilita asimilarea acestora la nivele cuvenite.
BIBLIOGRAFIE
Cărți, articole, studii
Barbour, S. (2000). , , , : The Total Coincidence of Nations and Speech Communities? In S. Barbour, & C. Carmichael (Eds.), Language and Nationalism in (pp. 151-167). : Press.
BIANCONI, Sandro, 1994: L’italiano in Svizzera. Bellinzona: Osservatorio linguistico della Svizzera italiana.
Bichsel, Reinhard, 1994. Individueller Multilingualismus. In: Mehrsprachigkeit – Eine Herausforderung. Hans Bickel & Robert Schlapfer, eds. 247-279. Basel/Frankfurt a.M.: Helbling&Lichtenhahn
Brohy, Claudine, 1996: “L’enseignement bilingue en Suisse”, in L’état des langues en
Suisse. Neuchâtel: Institut de recherche et de documentation pédagogiques, 51-59.
Charnley, J. (2002). Le point de vue suisse romand: The French language in Switzerland. In K. Salhi (Ed.), French in and out of France. Language Policies, Intercultural Antagonisms and Dialogue. (pp. 187-204). Bern: Peter Lang.
Christensen, K. O. (2003). The Construction of Modern : A Civic Nation United in Diversity. In R. Samson (Ed.), At studere Europa. Forskningsprojekter inden for Europæiske Studier (pp. 29-45). Copenhagen: Frederiksberg Bogtrykkeri.
Christensen, K. O. (2004). Sprogpolitik og identitetsdannelse i flersprogede forbundsstater. Et komparativt studie af Schweiz og Canada . Frederiksberg: Samfundslitteratur.
Ciobanu Anatol – Reflecții lingvistice, 2009: 129-130
Condrea Irina
Dubois J., Giacomo M., Guespin L. Et altri (2007): Grand dictionnaire de linguistique et sciences du langage. Paris, Larousse.
Dürmüller, Urs. 1991 Swiss Multilingualism and Intranational Communication. Sociolinguistica 5: 111-159
Dürmüller, Urs. 1993 Themen der Schweizerischen Soziolinguistik m Spiegel der цffentlichen Meinung. In: Schweizer Soziolinguistik – Soziolinguistik der Schweiz. Iwar Werlen, ed. 79-92. Bulletin CILA 58
Dürmüller, Urs. Changing Patterns of Multilingualism. From Quadrilingual to multilingual Switezrland. Zürich: Pro Helvetia, 1997.
Dürmüller, Urs. Mehrsprachigkeit im Wandel. Von der viersprachigen zur vielsprachigen Schweiz. Zürich: Pro Helvetia, 1996.
Edmond Pidoux: Le Langage des Romands, Lausanne 1983
Fischer, J. L. (1958) Social influences on the choice of a linguistic variant. Word 14, 47-56.
Franzen, Alexandra. “Wo wird Englisch in der Schweiz verwendet? Eine Dokumentation.“ in: Watts, Richard J.–Heather Murray (ed.). Die fünfte Landessprache Englisch in der Schweiz. Zürich: vdf, 2001., 9–21.
Furer, Jan-Jacques, 1992: “Plurilinguisme en Suisse: un modèle ?”, in Giordan, H. (ed.), Les
minorités en Europe, droits linguistiques et droits de l’homme. Paris: Kimé.
Grin Francois, New Constitution. New legislation? Language Policy in the Swiss Exception, Canada, Ottawa, 2005, pag. 8-14
Grin Francois, Language Policy in Multilingual Switzerland: Overview and Recent Developments, Barcelona, 1998, pag. 1-4
Han, Bianca-Oana. Traducere și context. In. Limba română, No11-12m 2009m Benjamin Lee Whorf, citat după Han, 2009, p.114
Hega, G. M. (2001). Regional Identity, Language and Education Policy in . Compare: A Journal of Comparative and International Education, 31(2), 205-227.
Held, Mc Grew, Goldblatt, Perranton 2004:40
Hoffmann, Charlotte. An Introduction to Bilingualism. –: Longman, 1991.
Linder, W. (2010). Swiss Democracy. Possible Solutions to Conflict in Multicultural Societies (Third ed.). : Palgrave Macmillan.
Ludi Georges, WERLEN, Iwar and BIANCONI, Sandro, 1997: Sprachlandschaft Schweiz.
Berne: Office fédéral de la statistique
Ludi, Georges, et al., 1998: Concept général pour l’enseignement des langues, Report to the CDIP (Conférence suisse des directeurs cantonaux de l’instruction publique)
Margrit Zinggeler, Bussines languages and the use of English in multilingual Switzerland, 2007, Eastern Michigan University, 82-83
McRae, K. D. (1998). Conflict and Compromise in Multilingual Societies – . : Press.
Moldovanu Gh. (2007) : Politică și planificare lingvistică. Chișinău, ASEM.
Moldovenii în Federația Rusă: profilul socioeconomic și provocările de politici, Chisinău 2013
Mounin, Georges (2004): Dictionnaire de la linguistique. Paris, Quadrige/Puf.
Reaume, 2003, ‘Beyond Personality: The Territorial and Personal Principles of
Language Policy Reconsidered’ in Kymlicka, W. and Patten, A. (eds.) Language Rights
and Political Theory (Oxford, Oxford University Press), pp. 271-295
Rubio-Marin, R. (2003) ‘Language Rights: Exploring the Competing Rationales’
Veaceslav Stepanov 2008, Carta Europeană a limbilor –instrument de protectție al diversitâții lingvistice și de întârire a dialogului intercultural în : 24-26
Wright, S. (2000). Community and Communication. The role of language in nation state building and European integration. Clevedon: Multilingual Matters.
Resurse internet
http://www.isw.unibe.ch/unibe/philhist/isw/content/e4229/e4518/e5040/e5044/e5049/Haeufigste_Fremdsprachen_ger.pdf
http://www.mfa.gov.md/studii-statele-ue/
http://www.swissinfo.ch/eng/german-newcomers-struggle-with-swiss-german/15509690
http://www.swissinfo.ch/eng/the-many-languages-spoken-in-switzerland/35996248
http://www.swissinfo.org/sen/swissinfo.html?siteSect=41&sid=1235922
http://www.theguardian.com/education/2009/aug/07/tefl-switzerland
http://www.thelocal.ch/20141112/swiss-ranking-for-english-skills-worsens
Alte surse
Biroul National de Statistică 2006
Biroul Național de statistică, recensământ 2004.
Confederația Elvețiană a Direcțiilor Cantonale de Învățământ *EDK
Legile cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul R.S.S. Moldovenești
Legile cu privire la statutul limbii de stat a R.S.S. Moldovenești
Departamentul Federal al Elveției a Afacerilor Externe, 2001a
Federal Swiss Statistical Office, Neuchatel 2015
Institutul de Politici Publice, Barometrul opiniei publice din Moldova, realizat de IMAS-inc, martie-aprilie 2002.
Legile Cu privire la funcționarea limbilor pe teritoriul Republicii Moldova
Moldovenii în Federația Rusă: profilul socioeconomic și provocările de politici, Chisinău 2013
Press Release by the Swiss Federal Statistical Office, April 12, 2005.Analyseprogramm der Volkszählung 2000. Von der Vier- zur Vielsprachigkeit.http://www.statistik.admin.ch.
Sprachengesetz. (5 October 2007). Bundesgesetz über die Landessprachen und die Verständigung zwischen den Sprachgemeinschaften. Retrieved 15 September, 2011, from
Swiss Federal Constitution. (18 April 1999). Federal Constitution of the Swiss Confederation (English version). Retrieved 17 October, 2011, from Swissinfo. Ch 2012
Swiss Federal Department of Foreign Affairs. (2011a). Your Gateway to Switzerland: Language – English. Retrieved 21 October, 2011, from
Swiss Federal Department of Foreign Affairs. (2011b). Your Gateway to Switzerland: Language – Language distribution. Retrieved 21 October, 2011, from
Swiss Federal Statistical Office. (2005). Eidgenössische Volkszählung 2000: Sprachenlandschaft in der Schweiz. Retrieved 21 October, 2011, from
BIBLIOGRAFIE
Cărți, articole, studii
Barbour, S. (2000). , , , : The Total Coincidence of Nations and Speech Communities? In S. Barbour, & C. Carmichael (Eds.), Language and Nationalism in (pp. 151-167). : Press.
BIANCONI, Sandro, 1994: L’italiano in Svizzera. Bellinzona: Osservatorio linguistico della Svizzera italiana.
Bichsel, Reinhard, 1994. Individueller Multilingualismus. In: Mehrsprachigkeit – Eine Herausforderung. Hans Bickel & Robert Schlapfer, eds. 247-279. Basel/Frankfurt a.M.: Helbling&Lichtenhahn
Brohy, Claudine, 1996: “L’enseignement bilingue en Suisse”, in L’état des langues en
Suisse. Neuchâtel: Institut de recherche et de documentation pédagogiques, 51-59.
Charnley, J. (2002). Le point de vue suisse romand: The French language in Switzerland. In K. Salhi (Ed.), French in and out of France. Language Policies, Intercultural Antagonisms and Dialogue. (pp. 187-204). Bern: Peter Lang.
Christensen, K. O. (2003). The Construction of Modern : A Civic Nation United in Diversity. In R. Samson (Ed.), At studere Europa. Forskningsprojekter inden for Europæiske Studier (pp. 29-45). Copenhagen: Frederiksberg Bogtrykkeri.
Christensen, K. O. (2004). Sprogpolitik og identitetsdannelse i flersprogede forbundsstater. Et komparativt studie af Schweiz og Canada . Frederiksberg: Samfundslitteratur.
Ciobanu Anatol – Reflecții lingvistice, 2009: 129-130
Condrea Irina
Dubois J., Giacomo M., Guespin L. Et altri (2007): Grand dictionnaire de linguistique et sciences du langage. Paris, Larousse.
Dürmüller, Urs. 1991 Swiss Multilingualism and Intranational Communication. Sociolinguistica 5: 111-159
Dürmüller, Urs. 1993 Themen der Schweizerischen Soziolinguistik m Spiegel der цffentlichen Meinung. In: Schweizer Soziolinguistik – Soziolinguistik der Schweiz. Iwar Werlen, ed. 79-92. Bulletin CILA 58
Dürmüller, Urs. Changing Patterns of Multilingualism. From Quadrilingual to multilingual Switezrland. Zürich: Pro Helvetia, 1997.
Dürmüller, Urs. Mehrsprachigkeit im Wandel. Von der viersprachigen zur vielsprachigen Schweiz. Zürich: Pro Helvetia, 1996.
Edmond Pidoux: Le Langage des Romands, Lausanne 1983
Fischer, J. L. (1958) Social influences on the choice of a linguistic variant. Word 14, 47-56.
Franzen, Alexandra. “Wo wird Englisch in der Schweiz verwendet? Eine Dokumentation.“ in: Watts, Richard J.–Heather Murray (ed.). Die fünfte Landessprache Englisch in der Schweiz. Zürich: vdf, 2001., 9–21.
Furer, Jan-Jacques, 1992: “Plurilinguisme en Suisse: un modèle ?”, in Giordan, H. (ed.), Les
minorités en Europe, droits linguistiques et droits de l’homme. Paris: Kimé.
Grin Francois, New Constitution. New legislation? Language Policy in the Swiss Exception, Canada, Ottawa, 2005, pag. 8-14
Grin Francois, Language Policy in Multilingual Switzerland: Overview and Recent Developments, Barcelona, 1998, pag. 1-4
Han, Bianca-Oana. Traducere și context. In. Limba română, No11-12m 2009m Benjamin Lee Whorf, citat după Han, 2009, p.114
Hega, G. M. (2001). Regional Identity, Language and Education Policy in . Compare: A Journal of Comparative and International Education, 31(2), 205-227.
Held, Mc Grew, Goldblatt, Perranton 2004:40
Hoffmann, Charlotte. An Introduction to Bilingualism. –: Longman, 1991.
Linder, W. (2010). Swiss Democracy. Possible Solutions to Conflict in Multicultural Societies (Third ed.). : Palgrave Macmillan.
Ludi Georges, WERLEN, Iwar and BIANCONI, Sandro, 1997: Sprachlandschaft Schweiz.
Berne: Office fédéral de la statistique
Ludi, Georges, et al., 1998: Concept général pour l’enseignement des langues, Report to the CDIP (Conférence suisse des directeurs cantonaux de l’instruction publique)
Margrit Zinggeler, Bussines languages and the use of English in multilingual Switzerland, 2007, Eastern Michigan University, 82-83
McRae, K. D. (1998). Conflict and Compromise in Multilingual Societies – . : Press.
Moldovanu Gh. (2007) : Politică și planificare lingvistică. Chișinău, ASEM.
Moldovenii în Federația Rusă: profilul socioeconomic și provocările de politici, Chisinău 2013
Mounin, Georges (2004): Dictionnaire de la linguistique. Paris, Quadrige/Puf.
Reaume, 2003, ‘Beyond Personality: The Territorial and Personal Principles of
Language Policy Reconsidered’ in Kymlicka, W. and Patten, A. (eds.) Language Rights
and Political Theory (Oxford, Oxford University Press), pp. 271-295
Rubio-Marin, R. (2003) ‘Language Rights: Exploring the Competing Rationales’
Veaceslav Stepanov 2008, Carta Europeană a limbilor –instrument de protectție al diversitâții lingvistice și de întârire a dialogului intercultural în : 24-26
Wright, S. (2000). Community and Communication. The role of language in nation state building and European integration. Clevedon: Multilingual Matters.
Resurse internet
http://www.isw.unibe.ch/unibe/philhist/isw/content/e4229/e4518/e5040/e5044/e5049/Haeufigste_Fremdsprachen_ger.pdf
http://www.mfa.gov.md/studii-statele-ue/
http://www.swissinfo.ch/eng/german-newcomers-struggle-with-swiss-german/15509690
http://www.swissinfo.ch/eng/the-many-languages-spoken-in-switzerland/35996248
http://www.swissinfo.org/sen/swissinfo.html?siteSect=41&sid=1235922
http://www.theguardian.com/education/2009/aug/07/tefl-switzerland
http://www.thelocal.ch/20141112/swiss-ranking-for-english-skills-worsens
Alte surse
Biroul National de Statistică 2006
Biroul Național de statistică, recensământ 2004.
Confederația Elvețiană a Direcțiilor Cantonale de Învățământ *EDK
Legile cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul R.S.S. Moldovenești
Legile cu privire la statutul limbii de stat a R.S.S. Moldovenești
Departamentul Federal al Elveției a Afacerilor Externe, 2001a
Federal Swiss Statistical Office, Neuchatel 2015
Institutul de Politici Publice, Barometrul opiniei publice din Moldova, realizat de IMAS-inc, martie-aprilie 2002.
Legile Cu privire la funcționarea limbilor pe teritoriul Republicii Moldova
Moldovenii în Federația Rusă: profilul socioeconomic și provocările de politici, Chisinău 2013
Press Release by the Swiss Federal Statistical Office, April 12, 2005.Analyseprogramm der Volkszählung 2000. Von der Vier- zur Vielsprachigkeit.http://www.statistik.admin.ch.
Sprachengesetz. (5 October 2007). Bundesgesetz über die Landessprachen und die Verständigung zwischen den Sprachgemeinschaften. Retrieved 15 September, 2011, from
Swiss Federal Constitution. (18 April 1999). Federal Constitution of the Swiss Confederation (English version). Retrieved 17 October, 2011, from Swissinfo. Ch 2012
Swiss Federal Department of Foreign Affairs. (2011a). Your Gateway to Switzerland: Language – English. Retrieved 21 October, 2011, from
Swiss Federal Department of Foreign Affairs. (2011b). Your Gateway to Switzerland: Language – Language distribution. Retrieved 21 October, 2011, from
Swiss Federal Statistical Office. (2005). Eidgenössische Volkszählung 2000: Sprachenlandschaft in der Schweiz. Retrieved 21 October, 2011, from
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Elvetia Si Republica Moldova State cu Identitati Naționale Multiple (ID: 154121)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.