Elogiul nebuniei [621697]

ERASMUS
Elogiul nebuniei
Să se spun ă despre mine tot ce se va voi (c ăci eu  știu foarte bine cum 
Nebunia este sf âșiată întotdeauna, chiar de aceia care sunt cei mai nebuni); 
sunt totu și, eu, sunt eu singura cea care, prin influen țele mele divine, 
răspândesc bucuria asupra zeilor  și a oamenilor.
 Într­adev ăr, cum am ap ărut în aceast ă numeroas ă adunare,  îndată ce m­
am preg ătit să vorbesc, nu s­a v ăzut oare str ălucind deodat ă pe fe țele 
dumneavoastr ă, o bucurie vie  șt extraordinar ă? Nu s­au v ăzut frun țile 
dcscre țindu­sc deodat ă? Și hohotele de r âs care s­au auzit din toate p ărțile, „­
au anun țai ele veselia  încântătoare care a pus st ăpânire pe inimile 
Dumneavoastr ă și plăcerea ce v ă cauza prezen ța mea? C ând vă privesc acum, 
mi se pare c ă­i văd pe zeii lui Homer  îmbătați de neclar  și de Nepenthes,  în loc 
de a fi ca mai  înainte, c ând ședcați aici tri ști și nelini știți, ca oamenii ie șiți de 
curând din pe ștera lui Trifoii. Tot a șa ca și astrul str ălucitor al zilei, c ând 
primele sale raze risipesc  întunecimile ce acopereau orizontul, sau lot a șa cum 
primăvara, dup ă o iarn ă aspr ă, aduce dup ă sine trupa zglobie de dulci zefiri  și 
totul se schimb ă dintr­odat ă pe p ământ, un colorit mai str ălucilor 
înfrumuse țează toate lucrurile  și natura re întinerit ă oferă ochilor no ștri un 
spectacol mai pl ăcut și mai sur âzător, tot astfel prezen ța mea a produs,  într­o 
clipă, pe fe țele dumneavoastr ă schimbarea cea mai fericit ă.
 Ceea ce marii oratori ob țin cu greutate, prin discursuri foarte lungi  și 
foarte studiate, singur ă numai aceast ă prezen ță o face  într­o clip ă: m­a ți văzut 
și îndată nelini știle dumneavoastr ă s­au risipit.
 Ori, ve ți afla pentru ce apar eu ast ăzi înaintea dumneavoastr ă, în aceast ă
ținută caraghioas ă și bizar ă: numai ca s ă nu obosi ți ascult ând. Dar s ă nu v ă 
închipui ți că pretind de la dumneavoastr ă aici acea aten ție cu care onora ți, de 
obicei, pe predicatorii dumneavoastr ă. Deloc!
 Asculta ți­mă cum ave ți obiceiul s ă­i asculta ți pe bufoni, pe scamatori, pe 
șarlatanii din pie țele publice, cum prietenul nostru Midas asculta muzica 
zeului Pan, c ăci eu am poft ă să fac pu țin pe sofista cu dumneavoastr ă. Nu voi 
vorbi totu și ca acei pedan ți care supra încarc ă azi min țile copiilor cu o 
harababur ă de bagatele greoaie  și care  îi învață să discute cu mai mult ă 
încăpățânare dec ât femeile; dar voi imita pe cei vechi care, pentru a ocoli

numele de  înțelepți, foarte huiduit pe timpul lor, preferau s ă­l ia pe cel de 
sofist. Ori, ace ști sofi ști se dedau la celebrarea prin elogii a zeilor  și a eroilor Voi
aduce  și eu, deci, un elogiu; acesta nu va fi nici al lui Herculc, nia al lui Solon, 
ci va ti al meu, adic ă Elogiul Nebuniei.
 Veți ști, mai  întâi, că eu m ă îngrijesc toarte pu țin de ace ști înțelepți care, 
pentru c ă un om  își aduce, el singur, laude,  îl trateaz ă ca pe un  înfumurat  și 
un obraznic. Dac ă îl trateaz ă de nebun, e minunat! Dar s ă mărturiseasc ă cel 
puțin că făcând astfel el se conduce,  într­un fel perfect,  în conformitate cu 
aceast ă calitate.
 Într­adev ăr, este ceva mai natural dec ât a vedea Nebunia ridic ând în slăvi
propriul ei merit  și cântând, ea  însăși, laudele sale? Dar cine ar putea s ă mă 
picteze, mai bine dec ât mine, a șa cum sunt eu? Doar dac ă s­ar g ăsi vreunul 
care s ă pretind ă că mă cunoa ște mai bine de cum m ă cunosc eu singur ă.
 De altfel, proced ând așa, eu cred c ă mă conduc chiar mai modest dec ât 
întregul  înțelepților și celor puternici Re ținuți de o ru șine ur âtă, ei nu 
îndrăznesc s ă se laude pe ei  înșiși, dar atrag de obicei l ângă ci pe c âte un 
dulceg ăros panegirist, vreun poet palavragiu, care, pentru bani, se angajeaz ă 
să­i laude, adic ă să le debiteze minciuni  în acela și timp, eroul ru șinos se 
îngâmfeaz ă ca un p ăun și ridic ă cu arogan ță creasta, c ând predicatorul 
obraznic  îndrăznește să egaleze cu zeii pe cel mai de dispre țuit dintre 
nemernici, c ând propune ca un model perfect al tuturor virtu ților pe acel pe 
care­l  știe cople șit de toate viciile, c ând orneaz ă o cioar ă cu pene de p ăun, c ând
încearc ă să albeasc ă pielea unui negru, c ând se sile ște să facă o musc ă să 
treac ă drept elefant  în fine, eu fac ce zice proverbul: „Dac ă nimeni nu te laud ă, 
ai să faci bine dac ă te lauzi tu  însuți.”
 Dar, pe bun ă dreptate eu admir, totu și, ingratitudinea, sau dac ă vreți 
neglijen ța oamenilor  în ceea ce m ă prive ște ei au pentru mine venera ția cea mai
adâncă, le place la to țisă resimt ă binefacerile mele si, cu toate acestea, de 
atâtea secole, nu s­a g ăsit unul singur m ăcar, care s ă se fi g ândit s ă­mi aduc ă 
osanale prin vreun elogiu frumos,  în timp ce Busiris­ii, Phalaris­ii, frigurile, 
muștele, cheliile  și o mie de alte ciume din aceast ă specie au avut panegiri știi 
lor. Care nu  și­au precupe țit nici vremea, nici str ăduințele pentru a­i celebra cu
elogii pompoase.
 Discursul pe care vreau s ă­l țin, nu va fi nici premeditat, nici studiat  și 
prin urmare ci va con ține mai pu ține minciuni S ă nu crede ți, mai ales. Că ceea 
ce spun aici c una din acele viclenii pe care le  întrebuin țează de obicei oratorii 
pentru a­ și măguli spiritul. Ace ști oameni, cum  știți, dup ă ce au lucrat treizeci 
de ani la un discurs  în care au pus cea mat bun ă parte din furt, ni­l dau apoi 
ca pe o oper ă pe care au scris­o sau au dictat­o ci, amuz ându­se,  în intervalul a
trei zile. În ce m ă prive ște, mi­a pl ăcut întotdeauna s ă spun tot ce  îmi vine la 
gură.
 Nu aștepta ți de la mine nici defini ții, nici  împărțire în categorii retorice ști.
Nimic n­ar ti mai deplasat. A m ă defini ar  însemna s ă­mi dau margini  și 
puterea mea nu are deloc margini. A m ă diviza ar  însemna s ă tac deosebire

între diferitele lucruri ce se cred despre mine; – dar, sunt adorat ă în mod egal. 
Pe tot p ământul.
 Si apoi, pentru ce s ă caut a v ă da, printr­o defini ție, o copie ideal ă a mea 
însămi, care nu mi­ar sem ăna mai mult dee ât umbra mea, dac ă vede ți în tata 
voastr ă originalul?
 Eu sunt, deci, cum vede ți, aceast ă adev ărată distribuitoare de bunuri, 
aceast ă Nebunie, pe care latinii o numeau Stultitia  și grecii Mora. Dar . Ce 
nevoie era s­o spun”? Fizionomia mea nu m ă arată oare  îndeajuns de bine 
pentru a m ă cunoa ște? și daca cineva s­ar trezi sus ținând că eu sunt Minerva, 
sau înțelepciunea, a ș avea eu nevoie s ă­i descriu sufletul meu prin discursuri? 
Nu i­ar ti deajuns s ă mă priveasc ă o clip ă, pentru a fi convins de contrariu? La 
mine nu poate exista nici tard, nici pref ăcătorie oarecare  și niciodat ă nu se v ăd 
pe fruntea mea semnele unui sentiment care nu e  în inima mea. În fine, eu 
sunt peste tot at ât de asem ănătoare cu mine  însămi, c ă nimeni n­ar putea s ă 
mă ascund ă.
 Nici chiar cei ce vor s ă joace rolul de  înțelepți și care doresc cel mai mult 
sa treac ă ca atare. Cu toate str âmbăturile lor, ei se aseam ănă cu maimu țele 
îmbrăcate în purpur ă, sau cu m ăgarii  înveliți în piele de leu; dar e  în zadar, 
căci se strecoar ă o buc ățică de ureche, care d ă la iveal ă, până la urm ă, capul 
lui Midas.
 Pe bun ă dreptate, aceast ă specie de oameni este ingrat ă cu mine! Ei sunt
cei mai credincio și dintre supu șii mei,  și totu și au at âta neru șinare de a­mi 
purta numele  în public, pe care merg p ână la a­l repro șa altora ca pe un semn 
de dezonorare  și infamie. Dar ace ști nebuni perfec ți, care vor s ă fie crezu ți tot 
atât de înțelepți ca ni ște Thales­i, nu merit ă ei să li se dea numele de moro­sofi,
adică înțelepti­nebuni? C ăci, pentru moment, eu vreau s ă imit aici pe retorii 
zilelor noastre, care cred at ât de mult c ă sunt ni ște mici zei c ând, ca lipitoarea, 
par a se servi de limba lor,  și care privesc ca pe un lucru minunat a  împleti 
alandala,  într­un discurs  în latine ște, câteva cuvinte grece ști care  îl fac 
enigmatic. Dac ă ei nu  știu nici o limb ă străină, scot din vreo carte muceg ăită 
patru sau cinci cuvinte vechi, cu care ame țesc pe cititor.
 Acei care  îi înțeleg sunt m ăguliți de a g ăsi oca/ia s ă se complac ă în 
propria lor erudi ție și cu c ât par mai ne înțeleși de cei care nu­i  înțeleg, cu at ât 
sunt mai admira ți. Căci aceasta nu este o pl ăcere mic ă pentru prietenii mei, s ă 
admire mult lucrurile care vin de departe Dac ă printre ultimii se g ăsesc c âte 
unii care au vanitatea de a vrea s ă treac ă drept savan ți, un mic sur âs de 
satisfac ție, un mic semn de aprobare, o mi șcare de ureche  în felul m ăgarilor, va
fi deajuns pentru a le salva ignoranta  în ochii altora Dar, s ă revenim la vorba 
noastr ă.
 Acum, deci, auditori foarte . Cum s ă spun? Auditori toarte nebuni? De ce 
nu? Este titlul cel mai onorabil pe care Nebunia  îl poate da ini țiaților ei Ei, bine,
deci, auditori foarte nebuni, dumneavoastr ă știți, acum, numele meu. Dar, cum
sunt oameni care nu­mi cunosc originea,  îmi voi lua sarcina de a va face s­o 
cunoa șteți, mijlocind asisten ța muzelor.

Eu nu am ie șit nici din Haos, nici din Inlern; cu nu­mi datorez lumina 
zilei nici lui Saturn, nici lui Japet . Nici vreuneia din aceste b ătrâne divinit ăți 
decăzute. Plutus a fost tat ă] meu. Acest Plutus care . Să nu se supere Homer, 
Hcsiod  și chiar marele Jupiter, este tat ăl zeilor  și oamenilor; acest Plutus care 
astăzi, ca  și altădată, răstoarn ă după poftă și amestec ă lucrurile profane  și 
sfinte; acest Plutus care conduce, dup ă fantezia lui, r ăzboiul, pacea, imperiile, 
consiliile, tribunalele, adun ările populare, c ăsătoriile, tratatele, alian țele, legile, 
artele, pe serio și, pe glume ți, pe. Pierd respira ția; acest Plutus,  în sfârșit, care 
guverneaz ă cum  îi place toate afacerile publice  și particulare ale oamenilor; 
acest Plutus, f ără ajutorul c ăruia toat ă trupa zeilor poetici  și – îndrăznesc s ă 
spun, chiar marii zei. – sau nu ar exista deloc, sau cel pu țin rm ar li b ăgați în 
seam ă; acest Plutus a c ărui m ânie este at ât de temut ă, că însăși Pallas. – ale 
cărei favoruri sunt a șa de pre țioase  și protec ția e at ât de puternic ă. – n­ar  ști să
asigure c ă muritorul iericit, care c obiectul, poate s ă­și bată joc de Jupiter  și 
trăsnetul lui.
 Tata nu m­a conceput, nicidecum,  în creierul s ău. Așa cum Jupiter a 
conceput, odat ă, pe aceast ă urâcioas ă și ursuz ă Minerva; dar, el mi­a dat ca 
mam ă pe Neotete, tinere țea, cea mai frumoas ă, cea mai vesel ă, cea mai zglobie 
dintre toate nimfele. Eu nu sunt nici m ăcar fructul datoriilor unei triste 
căsătorii, ca acest  șchiop ârlan de Vulcan; sunt n ăscută, cum zice bunul 
Hoiner, „fn mijlocul transporturilor delicioase ale dragostei”.
 Si ca dumneavoastr ă să nu v ă înșelați, aceasta nu se petrecea pe c ând 
Plutus era deja b ătrân și aproape orb, cum  îl arat ă Aristofan c ă ar ti losl c ând 
mi­a dat na ștere; ei  înainte, c ând el era  în vigoarea v ârstei lui,  în timp ce focul 
tinere ții fierbea  în vinele sale  și într­unul din acele momente pl ăcute, c ând 
nectarul pe care  îl dăduse pe du șcă la masa zeilor,  îl condusese la o dispozi ție 
frumoas ă.
 Veți fi vr ând, poate, s ă știți, de asemenea, locul na șterii mele, c ăci ast ăzi 
se crede c ă locul  în care un copil a  țipat prima dat ă e toarte important  și 
esențial pentru noble țea lui. Eu v ă voi spune, deci . Că nu sunt n ăscută nici  în 
insula plutitoare de la Dclos . Nici pe talazurile m ării, nici  în peșterile ad ânci; – 
eu am v ăzut lumina tn Insulele Fericite,  țară încântătoare unde p ământul, f ără 
a fi cultivat, produce de la sine cele mai bogate daruri. Munca, b ătrânețea, 
bolile, nu s­au apropiat niciodat ă de aceste  ținuturi fericite. Nu se vede 
cresc ând nici nalba, nici niprala, nici bobul, nici uua din aceste plante care nu 
sunt bune dec ât pentru proasta mul țime. Purul, panaceul, ascidiilc, 
maghiranul, trandafirii, violetele  și hiacintele farmec ă din toate p ărțile mirosul 
și vederea  și fac din aceste locuri vr ăjite gr ădini de mii de ori mai delicioase 
decât cele ale lui Adonis.
 Ivită în mijlocul acestui  încântător ținut, na șterea mea n­a fost deloc 
anun țată de pl ânsul meu;  îndată ce msei n ăscută, fusei v ăzută râzând, cu 
grație, mamei mele. A ș fi tare nedreapt ă de a invidia fericirea lui Jupiter, care a 
fost al ăptat de o capr ă, căci doua din cele mai gra țioase nimfe ale lumii,

Meteea, Be ția, fiica lui Bachus  și Apoedie, Ignoran ța, fiica lui Pan,  îmi fura 
doici. Le vede ți aici, printre  însoțitorii mei  și cei care m ă urmeaz ă.
 Dar, a propos de persoanele ce m ă urmeaz ă, trebuie s ă vi le fac 
cunoscute. Aceea care va prive ște dc­acolo, cu un aer arogant, este Amorul­
Propriu. Ceast ălaltă, cu fa ța gra țioasă și cu m âinile gata s ă aplaude, este 
Flatarea. Aici, vede ți pe Zei ța Uităm, care doarme de­a binelea, de și pare c ă e 
numai a țipită. Mai departe, Lenea, are bra țele încruci șate și se sprijin ă pe 
coate. Nu recunoa șteți oare deloc Voluptatea, prin ghirlandele ei, prin coroanele
de trandafiri  și prin esen țele delicioase cu care este parfumat ă? Nu vede ți pe 
una care  își plimb ă ui țoale p ărțile privirile ci neru șinate  și nesigure? – este 
Demen ța. Ceast ălaltă, a cărei piele este at ât de lucitoare, corpul at ât de plin, 
așa de durduliu, este Zei ța Dehcidor.
 Dar. Dumneavoastr ă zăriți, de asemenea,  și doi zei printre toate aceste 
zeițe. Unul este Comm  și celălalt Morfeu.
 Numai cu ajutorul acestor servitori fideli eu supun imperiului meu tot ce 
există în univers  și prin ei guvernez pe acei ce guverneaz ă lumea.
 Dumneavoastr ă cunoa șteți, deci, originea  și suita mea. Acum, pentru ca 
nimeni s ă nu cread ă că mi­a ș fi arogat prea u șurel titlul de zeitate, v ă voi 
povesti care sunt avantajele pe care eu le procur zeilor  și oamenilor; vreau s ă vă
arăt toat ă întinderea st ăpânirii mele. Asculta ți cu toat ă aten ția!
Dacă, pe hun ă dreptate, s­a zis: Trebuie s ă fii Dumnezeu, ca s ă faci bine 
oamenilor; dac ă este drept c ă s­au a șezat, Ia r ând cu Nemuritorii, cei care au 
inventat gr âul, vinul, sau cei care au procurat semenilor lor oarecare alte 
avantaje de acest [el, n­ar trebui ea eu s ă iiu privit ă ca cea mai mare dintre 
toate divinit ățile, eu, care r ăspândesc asupra muritorilor toate avantajele  și tot 
binele la un loc?
 M ai  întâi, este ceva mai dulce, ceva mai de pre ț decât viața? și nu sunt 
eu cea care de țin originea acestui bine?
 Nu este nici lancea semc ței Pallas, nici scutul puternicului Jupiter cea 
care d ă naștere și înmul țește oamenii. Acest Jupiter, chiar  și el, acest rege al 
cerului  și pământului, care cu o singur ă privire face s ă tremure  întreg Olimpul,
este obligat s ă lase temutul s ău trăsnet, s ă părăseasc ă acest aer amenin țător, 
care înspăimântă după voie pe to ți zeii  și, în sfârșit, să se deghizeze  într­un 
sărman comediant,  întotdeauna c ând îi vine pofta s ă facă ceea ce face din timp 
în timp: de a lucra ca s ă devin ă lată.
 După zei, stoicii sunt, cel pu țin dup ă ei, cele mai sublime dintre toate 
ființele. Ei bine. Dați­mi un stoic, fie ci de trei ori, de patru ori, de o mie de ori, 
mai stoic ca toii stoicii la uu loc; dac ă eu nu a ș ajunge s ă­l fac s ă­și taie barba 
pe care o prive ște ca pe semnul  înțelepciunii, cu toate c ă acest semn este la fel 
cu al berbecilor, 1­a ș forța cel pu țin să­și părăseasc ă aerul ursuz; i­a ș descre ți 
Iruntea, 1­a ș iace s ă renun țe la principiile lui severe; – el se va deda, un timp 
oarecare, la veselie, la extravagan ță, la nebunie:  într­un cuv ânt, oric ât de 
înțelept ar li putut li, dac ă vrea s ă­și procure pl ăcerile genera ției, sunt eu, 
numai cu, aceea la care trebuie s ă recurg ă.

Dar, pentru ce nu v~a ș spune, dup ă obiceiul meu, lucrurile  în 
naturale țea lor? Spune ți­mi. Vă rog, este oare capul, fa ța, pieptul, m âinile, 
urechile, este oare, vreunul din aceste cinstite membre cel care­i face pe zei  și 
pe oameni?
 Nicidecum! Partea care serve ște la propagarea genului omenesc este at ât 
de nebun ă, atât de ridicol ă, că nu s­ar putea s ă­i spui pe nume f ără sa nu r âzi. 
Este totu și evident ca din aceast ă cauza, mult mai mult dec ât din numerele lui 
Pitagora. Decurge via ța tuturor liin țelor.
 Si pe bun ă dreptate, care este muritorul ce  și­ar fi pus capul  în dârlogul 
istoriei, dac ă socotea din vreme, ca om  înțelept, nepl ăcerile acestei st ări? Care 
este femeia care ar fi vrut s ă cedeze urm ăririlor amoroase ale unui b ărbat, dac ă
se gândea serios la incomodit ății e sarcinii, la durerile, la pericolele na șterii și 
la îngrijirile dezgust ătoare  în vederea educa ției. Ori, pentru c ă datora ți viața 
căsătoriei  și pentru c ă mariajurile sunt f ăcute de Demen ță, care este una din 
cele ce m ă urmeaz ă, iată cum dumneavoastr ă trebuie sa ave ți obliga ții față de 
mine. Mai mult. Dacă o femeie a  încercat odat ă toate aceste greut ăți, ar putea 
ea să li se expun ă din nou, dac ă buna mea prieten ă, zeitatea Uitarea, n­ar 
răspândi asupra ei influen țele sale? S ă spun ă ce­o vrea poetul Lucre țiu! Venus,
ea însăși, nu poale nega c ă fără ajutorul meu divin toat ă puterea ei n­ar avea 
nici o energie, c ă ar rămâne fără nici o for ță și fără efect.
 Deci, numai din acest joc extravagant  și ridicol pe care  îl prezidez, provin 
acești filosofi prezum țioși. Cărora le­au succedai acei oameni – pe care vulgul  îi 
nume ște moinesde aici vin, deci,  și regii acoperi ți de purpur ă și preo ții 
Stăpânitorului  și papii no ștri, foarte slin ții părinți; în sfârșit, de aici vin 
divinit ățile poetice pe care Olimpiii, c ât este el de mare, abia le poate cuprinde. 
Dacă e pu țin lucru ceea ce v­am demonstrat, ca de la mine ave ți principiul  și 
începutul vie ții, vă voi face s ă vede ți, acum, c ă toate avantajele, toate 
distrac țiile acestei vie ți, sunt tot at âtea daruri ce le datora ți binefacerii mele.
 Într­adev ăr, ce este via ța dac ă îi suprima ți plăcerile? Mai merit ă ea atunci
numele de via ță? Mă aplauda ți, prieteni! Ah!  Știam bine c ă sunte ți cu to ții 
nebuni, va s ă zică prea  înțelepți pentru a nu fi de p ărerea mea. Stoicii, chiar  și 
ei, iubesc pl ăcerile  și n­ar putea s ă le urasc ă. Le place s ă se ascund ă, le place 
să se sileasc ă a def ăima voluptatea  în ochii vulgului,  încărcând­o cu injuriile 
cele mai atroce: pure schimonoseli! Ei  încearc ă a îndep ărta pe al ții de ea, 
pentru a profita ei  înșiși cu mai mult ă libertate. Dar, pe to ți zeii! S ă­mi spun ă 
ci, atunci, care este clipa vie ții care s ă nu fie trist ă, plictisitoare, nepl ăcută, 
insipid ă, insuportabil ă, dacă nu este f ăcută din pl ăcere, adic ă din nebunie?!
 Aș putea s ă mă opresc aici, amintind m ărturia lui Sofocle, acest mare 
poet, pe care nu va putea nimeni niciodat ă să­l laude  îndeajuns  și care mi­a 
făcut un a șa de frumos elogiu c ând a zis: „Via ța cea mai pl ăcută este cea care 
se pefrecc f ără nici un fel de  înțelepciune.”
 Dar, s ă examin ăm totu și lucrul, pu țin mai  în detaliu.
 Mai întâi, nu este adev ărat că, copil ăria, aceast ă prim ă vârstă a omului, 
este cea mai vesel ă și cea mai  încântătoare dintre toate v ârstele? Copiii sunt  ț

25 iubi ți, sunt s ărutați și îmbrățișați, sunt  îngriji ți; nici un du șman, chiar, nu 
se poate st ăpâni de a nu­i ajuta. De unde vine aceasta? Din aceea c ă, din clipa 
nașterii lor, natura, aceast ă mam ă prev ăzătoare, a r ăspândit în jurul lor o 
atmosfer ă de nebunie, care­i larmec ă pe cei care  îi cresc,  îi desp ăgubește de 
greut ățile lor  și atrage asupra acestor mici fiin țe bun ăvoința și protec ția de care
ele au nevoie.
 Si vârsta ce urmeaz ă copil ăriei, ce farmec n­are ea  în ochii  întregii lumi! 
Cu ce ardoare nu se gr ăbește fiecare de a­i face favoruri, de a o ajuta, de a o 
îngriji! Ori, cine d ă vârstei acestea fermec ătoare gra țiile ci care o fac  îndrăgită? 
Cine i le d ă, dacă nu eu? Eu  înlătur de Ia oamenii tineri  înțelepciunea 
inoportun ă și prin aceasta r ăspândesc peste ei farmecul seduc ător al pl ăcerilor.
Si, în sfârșit, ca s ă nu v ă închipui ți că vă spun vorbe  în vânt, judeca ți oamenii 
din momentul  în care au ajuns la maturitate deplin ă și când experien ța și 
învățătura, au  început s ă­i fac ă înțelepți; deodat ă frumuse țea începe s ă h' se 
veștejeasc ă, veselia li se stinge, for țele le scad, gra țiile le zboar ă; pe m ăsură ce 
ci se  îndep ărteaz ă de mine, via ța îi părăsește din ce  în ce, p ână când, m final, 
ajung la aceast ă bătrânețe mâhnită, care este o povar ă pentru ei  înșiși și 
pentru al ții.
 Si, desigur, nici un muritor nu ar fi capabil s ă suporte aceast ă bătrânețe,
dacă mizeriile umanit ății nu m­ar angaja s ă vin încă o dat ă în ajutorul s ău.
 La fel cu zeii poe ților, care,  în timp ce muritorii sunt gata s ă­și piard ă 
viața, îi ajut ă prin cine  știe ce schimbare, eu schimb tot astfel pe b ătrânii care 
sunt pe marginea gropii  și îi aduc, at ât cât pot. Spre v ârsta terieit ă a copil ăriei.
 Dacă cineva vrea s ă știe prin ce mijloace operez aceast ă transformare, 
nu­i voi face deloc un mister din acest lucru,  îi duc la f ântâna Lete­i. Care este 
în Insulele Fericite (c ăci nu curge prin Iaduri dec ât un mic r âuleț din acest 
fluviu); acolo,  îi fac s ă bea cu lungi sorbituri uitarea tuturor mizeriilor acestei 
vieți; îngrijor ările și necazurile lor se risipesc pu țin câte pu țin. Ei re întineresc.
 Dar. –  îmi ve ți spune dumneavoastr ă, poate. – ei debiteaz ă nebunii, 
flecăresc, aiureaz ă. Fără îndoial ă. și iată cu precizie ceea ce se cheam ă a 
recădea în copil ărie. A spune nebunii, vorbe f ără rost nu  înseamn ă a fi copil? 
Nu este de aceea, mai cu seam ă pentru c ă îi lipse ște rațiunea, faptul c ă aceast ă
vârstă ne face s ă petrecem  și ne învesele ște?
 Într­adev ăr, oare un copil tot at ât de înțelept ca un om format n­ar fi 
detestat de toat ă lumea, n­ar <m ti privit peste tot ca un monstru? Proverbul 
are dreptate s ă spun ă: „Urăsc într­un copil, o  înțelepciune prematura”.
 Cine ar putea s ă suporte contactul  și societatea unui mo șneag care ar 
avea tot at âta prezen ță de spirit c ât și judecat ă și experien ță? Sunt, deci. Eu 
cea care procur ă bătrânului delirul care  îl face exuberant dar, de asemenea, 
este acela și delir fericit care­i alung ă departe de el toate nelini știle, toate 
durerile care­l turmenteaz ă pe înțelept. Comesean pl ăcut, el  știe încă, cu 
paharul  în mână, să facă judecat ă dreapt ă prietenilor s ăi. El tr ăiește în veselie 
și abia simte greutatea vie ții, pe care  și oamenii cei mai robu ști o suport ă cu 
caznă. Câteodat ă, chiar, el i ace ca hunul b ătrân Flaut:  învață încă să spun ă

cuvântul dulce: iubesc. C ât ar fi de pl âns, dac ă s­ar bucura de toat ă rațiunea 
sa!
 Totuși, fericit prin binefacerile mele el este pre țuit de prietenii lui  și face 
foarte bine fa ță la o conversa ție vesel ă. Căci, dac ă se dă crezare lui Homer, 
discursuri mai dutci dec ât mierea curgeau din gura b ătrânului Nestor,  în timp 
ce impetuosul Achile exalta  în cuvinte amare;  și, dup ă acela și poet, b ătrânii, la 
adăpostul zidurilor lor,  țineau discursuri vesele  și glume țe, în aceast ă privin ță 
bătrânețea întrece copil ăria, c ăci aceasta, cu toate c ă ar fi, de altiel, foarte 
plăcută, este totu și lipsita de o dulce pl ăcere a vie ții viață, de pl ăcerea de a 
flecari.
 Mai mult, b ătrânii iubesc mult tov ărășia copiilor  și copiii pe aceea a 
bătrânilor. – c ăci zeilor Ie pitice M­i adune pe semeni.  Într­adev ăr, dac ă se 
accept ă ridurile  și num ărul anilor, care sunt proprii b ătrâneții, mai exist ă alte 
două lucruri care s ă se asemene mai bine dec ât bătrânul și copilul? Ei au 
amândoi p ărul alb. O gură fără dinți, un corp pipernicit; le place laptele, se 
bâlbâie și gângăvesc. Ilecăresc; – prostia, uitarea, indiscre ția, totul ia parte la 
formarea unei asem ănări perfecte  între cele dou ă vârste Cu c ât oamenii 
îmbătrânesc mai mult. Cu atât ei seam ănă mai mult cu copiii, p ână ce, la 
sfârșit, ies din aceast ă lume ca adev ărați copii, f ără a fi de/gusta ți de via ță și 
fără a întrez ări moartea.
 Să compare, acum, daca vrea cineva, aceast ă binelacerc pe care eu o 
răspândesc asupra oamenilor, cu metamorfozele celorlal ți zei. Nu voi vorbi aici, 
deloc, de acele metamorfoze pe care le­au l ăcut în mânia lor; s ă examin ăm pe 
acelea ce au fost privite ca cele mai mari semne de favoare. Ce iac ci pentru 
prietenii lor muritori?  îi schimb ă în pom,  în pasare,  în greiere sau chiar  în 
șarpe Dar, nu  înseamn ă a muri. Schimb ând astfel natura? C ât despre mine, 
Tară a distruge omul eu  îl aduc la vremea cea mai fericit ă și cea mai dulce din 
viața lui. Ah! Dac ă oamenii, renun țând cu iotul la  înțelepciune,  și­ar petrece 
toată vremea vie ții lor cu mine, ci ar ignora nepl ăcerile tristei b ătrâneți și 
farmecul unei tinere ți continue ar r ăspândi în fiecare clip ă peste ei bucuria  și 
fericirea Vede ți acești oameni slabi, tri ști și necăjiți, care se dedau studiului 
filosofici sau a altui lucru greu  și serios; – sufletul lor agitat f ără încetare de o 
mulțime de g ânduri diferite influen țează asupra temperamentului; spiritele se 
risipesc  în prea marc diversitate  și chiar  și cel mai plin de sev ă se usuc ă, iar de 
obicei, ci devin b ătrâni înainte de a fi lost tineri. Nebunii mei, dimpotriv ă, 
mereu gra și și doloiani poart ă pe figura lor imaginea str ălucitoare a s ănătății și 
a bunei st ări fizice; s­ar putea spune, tot at âția purcei din Acarnania.  și cu 
siguran ță ei n­ar sim ți niciuna din infirmit ățile bătrâneții, dac ă n­ar fi  întruna 
puțin atin și de înțelepciunea contagioas ă. Dar omul nu e f ăcut pentru a fi 
fericit cu des ăvârșire, pe p ământ.
 Un vechi proverb serve ște, încă mai mult, la a dovedi ceea ce eu anticip: 
Singur ă nebunia – 7ice el. –  încetine ște cursa rapida a tinere ții și îndep ărteaz ă 
de noi b ătrânețea sup ărătoare.

Astfel, s­a spus cu bun ă dreptate despre bra­banconi c ă, cu c ât ei 
îmbătrânesc, cu at ât devin mai nebuni, contrar altor oameni care de obicei 
devin pruden ți odat ă cu vârsta. Nu exist ă, cu toate acestea, nici o alt ă națiune 
al cărei contact s ă fie mai pl ăcut și care s ă se resimt ă mai pu țin de plictiselile 
bătrâneții. Un popor care se aseam ănă braban țonilor, at ât prin moravurile lor 
cât și prin climatul  în care locuiesc, sunt prietenii mei buni, olandezii. De ce nu
le­aș zice prietenii mei buni, c ând m ă onoreaz ă și mă servesc cu a șa mare zel, 
încât au meritat supranumele de nebuni  și, departe de a fi ru șinați de acest 
epitet onorabil, ei  și­au iacul o glorie din aceasta  și o privesc drept unul din cele
mai frumoase titluri ale lor?
 KLOGIUL NEBUNIEI 31
 Haide ți, acum, muritori extravagan ți, haide ți, invoca ți Medeele, Circele, 
Venusurilc, Aurorele! Duce ți­vă și căutați peste tot nu  știu ce f ântână 
imaginar ă ce trebuie s ă vă întinereasc ă! Eu sunt singura care pot s ă dau 
aceast ă tinere țe atât de dorit ă, sunt eu singura care o d ă tuturor oamenilor. 
Sunt cu cea care posed ă aceast ă rețetă miraculoas ă de care s­a servit fiica lui 
Mnemon pentru a prelungi tinere țea lui Pithon, bunicul ei. Eu sunt aceast ă 
Venus care a  știut a șa de bine s ă dea lui Phaon toate gra țiile și toat ă forța 
tinere ții, de care Sapho se  îndrăgoste ște, ca o nebun ă. Dac ă e vorba de niscaiva
ierburi magice, dac ă e vorba de oarecare fermec ăloric, vreun izvor care arc 
puterea de a reda tinere țea sau, ceea ce e  și mai bun: de a o conserva mereu, 
apoi la mine trebuie c ăutat. Dac ă toți veți conveni c ă nu e nimic a șa de 
drăgăstos ca tinere țea, nimic at ât de ur âcios ca b ătrânețea, ve ți ști, fără 
îndoial ă, cât îmi sunte ți de obliga ți mic, care  știu să rețin un a șa de marc bine 
și să îndep ărtez un a șa de mare r ău.
 Dar am vorbit prea mult de muritori. S  ă parcurgem  împreun ă vasta 
întindere a Olimpului; s ă­i examin ăm pe to ți zeii unul dup ă altul  și consimt s ă 
mi se repro șeze numele ca o injurie, dac ă se va g ăsi unul singur,  și asta doar 
dacă ar fi amabil  și de o oarecare consecven ță, care s ă nu datoreze favorurilor 
mele cea mai mare parte din gloria lui. De unde aceast ă tinere țe fermec ătoare 
care str ălucește fără încetare pe fa ța lui Bachus? De unde acest p ăr de 
adolescent care cade at ât de gra țios pe umerii lui?
 Pentru c ă acest zeu,  întruna nebun,  întotdeauna beat,  își petrece via ța în
mijlocul jocurilor, al dansurilor  și al ospe țelor și pentru c ă se îngroze ște de a 
avea cea mai mic ă legătură cu Pallas. Departe de a voi s ă treac ă de înțelept, 
dimpotriv ă, credin ța care  îi este pl ăcută, îi vine din jocurile  și plăcerile nebuniei
care pot s ă i­o dea;  și el nu se sup ără deloc de supranumele de nebun pe care 
i­l dă proverbul, supranume care  îi vine din aceea c ă stând la poarta templului,
lucrătorii îl îmbuib ă cu vin dulce  și smochine noi. Vechea comedie nu 1­a 
reprezentat  întotdeauna ca nebun? Oh! glume țul ~eit> – ziceau eei vechi. – care
nu merita nici m ăcar să $e nasc ă pe unde se na&c oamenii . V/' zeii! Dar, eu 
toate acestea, este cineva c ăruia s ă nu­i plac ă să se asemene cu aeest zeu 
extravagant  și ridicol, s ă iie ca el, mereu vesel, mereu t ânăr, mereu  înveselitor 
și să poarte peste tot veselia  și plăcerile, mai degrab ă decât să fie ca acel

Jupiter, a c ărui mina  întunecat ă și sever ă face s ă tremure cerul  și pământul; 
sau ca acel Pan, care otr ăvește totul prin spaimele de șarte ce le cau/eaz ă; sau 
ca acel Vulcan, mereu acoperit de cenu șă și de c ărbune,  întotdeauna 
înconjurat de sc ântei,  întotdeauna  înnegrit de tumul cuptorului s ău; sau chiar 
ca aceast ă Pallas, care v ă prive ște chior âș și vă face s ă tremura ți cu lancea  și 
cu scutul ei  înspăimântător?
 De ce Cupidon este mereu copil? De ce? Pentru c ă, mereu nebunatic  și 
șăgalnic, ci nu lace  și nu spune dec ât nebunii. Pentru ce se vede prim ăvara 
tinere ții păstrând fără încetare farmecele zei ței Venus? Desigur, pentru c ă și ea 
face parte din familia mea, pu țin. și poate c ă nici n­ar fi a șa de blond ă dacă 
aceast ă culoare nu­i venea de la tat ăl meu. De altfel, clac ă trebuie s ă­i credem 
pe toți poeții, ca  și pe sculptorii de statui, rivalii lor, nu­i r âsul nebunatic, 
zglobiu, cel ce domne ște în permanen ță pe figura ei fermec ătoare? Flora, 
aceast ă zeiță voluptoas ă care face s ă se nasc ă atâtea pl ăceri, n­a fost ea 
divinitatea pe care romanii au onorat­o cu cel mai mare zel?
 Dar, dac ă vrem s ă urmărim de asemenea,  în Homer  și în ceilal ți poeți, 
viața zeilor care trec drept cei mai tri ști și cei mai severi  îi vom vedea  în fiecare 
clipă supun ându­se dulcelui imperiu al nebunici. C ăci, fără a vorbi de alte 
isprăvi ale tr ăsnitorului Jupiter, dumneavoastr ă îi cunoa șteți iubirile  și festele 
pe care le­a jucat pe p ământ. Și pe acea Dian ă atât de semea ță care  își uită 
sexul pentru a v âna fără încetare  în mijlocul p ădurilor  și care a sf ârșit prin a 
arde  în focul dragostei pentru frumosul Endomyon.
 Mi­ar fi pl ăcut totu și mai mult ca Momus s ă repro șeze însă, așa cum 
făcea alt ădată, acestor zei toate ciud ățeniile lor. Dar, p ână la urm ă ei au fost 
atât de înfuria ți și de porni ți împotriva lui, pentru c ă venea  între ei mereu la 
timp nepotrivit, s ă Ie tulbure pl ăcerile prin  înțelepciunea lui, c ă 1­au aruncat 
din înaltul cerului,  împreun ă cu Discordia. De atunci, ci r ătăcește prin toate 
colțurile p ământului, f ără ca vreun murilor s ă fi binevoit  încă a­i da un azil  și 
nu mai are nici o speran ță de a fi primit vreodat ă la vreo curte, c ăci Flatarea, 
care este una din cele ce m ă urmeaz ă, comand ă în ele ca suveran ă iar Flatarea 
nu se  înțelege mai bine cu Momus dec ât lupii cu mieii.
 Scăpați astfel de acest cenzor nedorit, /eii se dedau, cu mai mult ă 
plăcere și libertate, Ia lot felul de distrac ții frivole. Ce de echivocuri  și glume n­a
stârnit ridicolul Priap! Ce pl ăcere pentru zei de a vedea f ără încetare 
șmecheriile  și scamatoriile pe care Ic face aeesl punga ș de Mercur! Nu exist ă 
nimeni p ână la Vulcan, care s ă nu se amestece ca el  în a­i distra prin 
bufoneriile sale c ând sunt la mas ă. Când îi face s ă râdă prin purtarea lui 
comic ă, când le de șteapt ă veselia  și îi incit ă să bea prin glumele lui proaste  și 
bunele sale vorbe.
 Silene, oric ât de b ătrân este, se distreaz ă încă, prin a face dragoste  și a 
dansa cu Polifem  și nimfele dansurilor burle ști și ridicole.
 Satirii. – semizei cu picioare de  țap.

— Iac mii de figuri lascive, care trezesc voluptatea. Pan, cu c ântecele lui 
rustice  și grosolane,  îi face s ă râdă pe to ți zeii care prefer ă muzica lui aceleia a 
muzelor.
 Mai ales c ând nectarul  începe s ă li se urce la cap Ah1 Dac ă as povesti 
toate extravagantele ce Ie tac dup ă masă, când sunt cu des ăvârșire be ți1 într­
adevăr, oric ât de nebun ă sunt, uneori nu pot s ă mă împiedic de a r âde Dar slt! 
Vreun zeu ar putea s ă ne aud ă și mi­ar h tric ă de soarta lui Momus.
 Dar, dup ă exemplul lui Homcr, care alearg ă cu povestea, pe r ând, de la 
pământ la cer  și de la cer la p ământ, eu p ărăsesc Olimpul pentru a veni  încă o 
dată printre oameni Nu, nu exist ă pe p ământ nici bucurie, nici fericire, nici 
plăcere care s ă nu vin ă de^ la mine Uita ți­vă puțin cu c âtă prevedere natura . 
Aceast ă mam ă tandr ă a genului uman . A avut grij ă să semene peste tot 
picanteria nebuniei! C ăci, dup ă stoici, a li  înțelept este a lua ra țiunea drept 
singurul c ălăuzitor; a ti uebuu, este a te l ăsa în voia pasiunilor Oi i, Jupiter, 
pentru a  îndulci pu țin am ărăciunile  și necazurile vie ții, n­a dat el oamenilor 
mai multe pasiuni dec ât rațiune?
 Propor ția unora fa ță de cealalt ă este la lei cu aceea a unei semin țe lată de
o drahm ă și aceast ă rațiune a fost  închis ă de el  înlr­uu col țișor al capului, pe 
când își lăsa restul corpului prada liber ă agita țiilor continue ale pasiunilor.
 Apoi, el mai a opus acestei s ărmane ra țiuni, earc este cu totul singur ă, 
încă doi tirani impeluo și și loarte violen ți: mâna care st ăpânește în partea 
superioar ă și prin urmare  în inim ă, izvorul vie ții, și râvnei al c ărei imperiu se 
întinde p ână la pubis
 Purtarea oamenilor arat ă îndeajuns de clar,  întotdeauna, ceea ce poate 
rațiunea contra acestor doi inamici puternici.
 Ea prescrie legile onestit ății, ea strig ă până ce răgușește pentru a le 
impune:  și aceasta este tot ce poate ea s ă facă dușmanii  își bat joc de aceast ă 
pretins ă regin ă, o insult ă și lac mai mult zgomot dec ât ca. Până ee, în tine, 
sătulă de a mai opuue o rezistenta inutil ă, ca se pred ă consim țind tot ce vor ci 
dar cum omul, fiind destinat afacerilor, ii­avea nici un gr ăunte mic de ra țiune 
pentru a se conduce, Jupiter, nc știind cum s ă facă, mă chem ă ca de obicei, 
pentru a m ă consulta.
 —am dat  în cur ând un sfat demn de mine: „F ă o femeie. – i­am zis eu. – 
și dă­o bărbatului ca tovar ășă. E adev ărat că tcmeia este un animal 
extravagant  și frivol, dar este tot at ât de pl ăcut și agreabil. Tr ăind cu b ărbatul, 
ca va  ști să~l tempereze  și să îndulceasc ă prin nebuniile ei dispozi ția lui 
necăjită și ursuz ă”.
 Când Platou pare c ă stă la îndoial ă dacă trebuie s ă pună femeia  în clasa 
animalelor ra ționale sau  în aceea a brutelor, el vrea numai s ă ne indice, prin 
aceasta, extrema nebunie a sexului fermec ător, într­adev ăr, dac ă se întâmplă 
că o femeie g ândește că ar vrea s ă treac ă drept  înțeleapt ă, ea nu face dec ât să 
adauge o nou ă nebunie la cea pe care o avea deja; c ăci, dac ă s­a primit de la 
natur ă o oarecare  înclina ție vicioas ă, înseamn ă ori s­o spore ști vrând să­i

reziști, ori s­o ascunzi sub masca virtu ții. „O maimu ță e întotdeauna maimu ța. 
– zice un proverb grecesc. – chiar dac ă este  îmbrăcată în purpur ă.”
 Tot astfel, o temeie este  întotdeauna femeie, adic ă întotdeauna nebun ă, 
oricâte elorturi ar face pentru a se deghiza.
 Nu cred c ă femeile ar fi destul de nebune pentru a se sup ăra de cele ce 
spun cu aici. Hu sunt de sexul lor . Cu sunt Nebunia; dovedind c ă ele sunt 
nebune, nu ar fi cel mai mare elogiu pe care 1­as putea lace lor?
 Într­adev ăr, cercet ând mai bine lucrurile, oare nu din cauza acestei 
nebunii sunt obligate s ă fie infinit mai fericite dec ât bărbații? Nu, oare, de la ea 
primesc ele,  în primul r ând, aceste gra ții, aceste atrac ții pe care au dreptate s ă 
Ie prefere oric ărui alt lucru  și care le servesc s ă­i înlănțuiasc ă și pe cei mai 
mândri tirani?
 De unde vine la b ărbați acest aspect exterior _ resping ător și sălbatic, 
aceast ă piele p ăroasa, aceast ă pădure de barb ă și acest aer de b ătrânețe pe 
care îl au la toate v ârstele?
 Toate acestea vin din cel mai mare din toate viciile, pruden ța. Femeile, 
dimpotriv ă, au obrajii netezi, vocea dulce, pielea delicat ă și totul  în ele ofer ă 
imaginea fermec ătoare a unei tinere ți continue. De altfel, au ele alt ă dorin ță în 
aceast ă viață decât aceea de a pl ăcea b ărbaților? Nu st ă în aceasta scopul 
acestor g ăteli, acestor farduri, acestor b ăi, acestor piept ănături, acestor 
parfumuri, acestor mirosuri si.
 În sfârșit, a tuturor acestor preparate cosmetice care servesc la 
înfrumuse țare, la pictarea sau deghizarea figurii, a ochilor  și a pielii? Ei bine, 
nu este datorit ă nebuniei c ă ele pot atinge un scop at ât de dorit?  Și dacă 
bărbații rabd ă totul femeilor, nu este aceasta numai  în vederea pl ăcerilor pe 
care le a șteapt ă? Si aceste pl ăceri,  în ce constau ele?
 — In nebunie. Oricine se va convinge de acest adev ăr dac ă va asculta 
toate neroziile pe care le debiteaz ă un b ărbat și va observa toate nebuniile pe 
care le face cu o lemeie . Întotdeauna c ând îl apuc ă pofta de a profila de 
favorurile ei. >
 Știți deci, acum, care este izvorul celei mai mari pl ăceri a vie ții. Dar mul ți
oameni  și mai ales b ătrânii, prefer ând pl ăcerile lui Bachus celor ale dragostei, 
rac ca suverana voluptate s ă se întrupeze  în plăcerile mesei. Nu voi examina 
aici deloc dac ă se poate face o mas ă bună fără femei. Ceea ce e  însă sigur este 
faptul c ă niciuna nu poate s ă fie dec ât trist ă și insipid ă, dacă n­a fost  înveselit ă
de nebunie In a șa fel c ă dacă la o mas ă nu se g ăsește nimeni care s ă fie 
realmente nebun sau care vrea s ă facă pe nebunul, se pl ătește un bulon sau se
aduce vreun parazit jovial care, prin glumele sale  și cuvintele lui Inimoase, 
adică prin nebuniile lui, alung ă tăcerea  și melancolia, l ăcându­i s ă râdă pe 
convivi, inlr­adcv ăr, la ce bun s ă­ți umpli burta cu at âtea cărnuri  și mâncăruri 
delicioase, dac ă ochii  și urechile nu iau parte  în acela și timp la serbare, dac ă 
spiritul nu este  înveselit de jocuri, de r âsete și de pl ăceri? Ori, sunt singura 
care face s ă se nasc ă aceste jocuri, aceste r âsete și aceste pl ăceri. Toate aceste 
ceremonii  întrebuin țate la mese, ca tragerea la sor ți a regelui osp ățului, a c ânta

și a bea la cataram ă, a sări și țopăi, a dansa, cine crede ți dumneavoastr ă că le­
a stabilit? Cei  șapte  înțelepți ai Greciei? Deloc! Eu sunt cea care le­a inventat 
pentru m ântuirea genului uman. Cu c ât este mai mult ă nebunie  în aceste feluri
de distrac ții cu at ât ele prelungesc via ța oamenilor, care, odat ă ce e trist ă, nu 
merit ă numele de via ță. Ori, ea ar fi mereu trist ă dacă toate pl ăcerile acestea n­
ar alunga plictiseala ce o urm ărește fără încetare.
 Sunt, poate, oameni care, insensibili la toate aceste pl ăceri, nu g ăsesc 
fericirea dec ât în legătura reciproc ă a prieteniilor. Prietenia, dup ă ei, este cel 
mai mare dintre toate bunurile, „tot at ât de necesar ă vieții ca apa, focul  și 
aerul”; ea este pentru om ceea ee soarele este pentru natur ă; este,  în fine, at ât 
de plăcuta, at ât de onest ă (acest cuv ânt nu stric ă afacerii)  încât filosofii, ei 
înșiși, au pus­o  în num ărul celor mai mari bunuri. Ei hine. –  și clac ă vă voi 
dovedi c ă sunt tot eu cea care da na ștere și viață tuturor prieteniilor? Nimic nu 
e mai u șor. Vă voi prezenta lucrul tot a șa de clar ca lumina zilei; dar nu voi 
întrebuin ța, pentru aceasta, nici dileme, nici silogisme, nici vreunul din acele 
raționamente ame țitoare de care se slujesc de obicei subtilii no ștri logicieni; eu 
mă voi mul țumi s ă urmez luminile bunului sim ț comun,  încep, deci!
 A închide ochii la dezm ățul prietenilor tai, a te iluziona asupra defectelor 
lor, a­i imita, iubind  în ei cele mai mari vicii admir ându­le ca pe tot at âtea 
virtuți, nu este aceasta ceea ce se cheam ă a da  în nebunie? Acel amant care 
sărută cu dragoste un semn pe care­l observ ă pe pielea amantei sale, acela care
miroase cu voluptate polipul Agnes­ei sale, acel tat ă al cărui fiu este sa șiu dar 
care îi găsește privirea tandra, nu sunt acestea pure nebunii? Da, zice ți cât 
vreți că acestea sunt nebunii  și încă nebunii din cele mai pline; dar conveni ți 
mai ales c ă aceste nebunii sunt cele care formeaz ă și întrețin prieteniile. Nu 
vorbesc aici dec ât de muritorii ce se nasc to ți cu defecte  și, dintre care, cel mai 
bun este acela care arc mai pu ține.
 Cât prive ște pe acei  înțelepți care se cred mici zei, prietenia nu­i une ște 
aproape niciodat ă, sau, dac ă aceasta se  întâmplă câteodat ă, este  întotdeauna o
prietenie trist ă și nepl ăcută, care nu se  întinde dec ât la un foarte mic num ăr de
persoane. S ă dau asigurarea c ă ei nu iubesc pe nimeni, absolut, a ș avea un 
scrupul: cea mai mare parte din oameni sunt nebuni, se poate spune chiar c ă 
nu e niciunul care n­ar avea mai multe feluri de nebunie: ori, toate prieteniile 
sunt formate numai pe asem ănare.
 Dacă, deci, ace ști filosofi severi se leag ă câteodat ă între ei prin nodurile 
unei bun ăvoințe reciproce, aceast ă unire, pu țin solid ă, nu va dura mult  între 
oamenii mereu tri ști și în dispozi ție rea, care au ochi de linx pentru a observa 
defectele amicilor lor  și care sunt orbi  în ceea ce­i prive ște pe ei  înșiși, în fine, 
între i^ei pentru care pare a fi fost f ăcută fabula cu desaga.
 Într­adev ăr, când te g ândești că toți oamenii sunt condamna ți de natur ă 
să aibă unele defecte esen țiale, c ând se vede diferen ța uria șă pe care v ârsta, 
caracterul  și înclina țiile diferite le pun  între ei. Când reflectezi la toate aceste 
slăbiciuni, la aceste erori, la aceste accidente c ărora via ța lor scurt ă le este 
supus ă în continuu, cum s ă­ți închipui c ă dulcea ța prieteniei ar putea s ă

reziste timp de o or ă, între oameni at ât de p ătrunz ători, f ără ca nebunia, pe 
care ve ți numi­o, daca vre ți, complezen ță, să îndulceasc ă severitatea 
caracterului lor? Dar ce! Cupidon, autorul  și tatăl tuturor leg ăturilor pl ăcute, 
nu este el un orb? Nu ia el, adesea, ur âțenia drept Irumusc țe? Așa se l ace c ă 
prin el to ți oamenii sunt mul țumiți de ceea ce iubesc; prin el b ătrânul își 
iubește pe b ătrâna lui prieten ă, cum un t ânăr își iube ște tânăra lui amant ă, 
lată ce se vede peste tot, iat ă că se găsește mereu ridicolul; dar, este tocmai 
acest ridicol cel ce formeaz ă și strânge toate leg ăturile prieteniei.
 Ceea ce tocmai am spus despre prietenie, convine,  încă mai bine. 
Căsătoriei. Zeilor mari! Ce de divor țuri, ce de  întâmplări și mai funeste  încă nu 
s­ar vedea produc ându­se zilnic, dac ă flatarea, jocurile, complezen ța, 
prefăcătoria  și vicleniile, care sunt . Toate, persoane din suita mea, n­ar sus ține 
și n­ar  întreține fără încetare unirea dintre b ărbat și temeic! Ah! S­ar vedea 
foarte pu ține căsătorii f ăcându­se, dac ă viitorul so ț ar avea  întotdeauna 
pruden ța de a se informa eu grij ă de loate m ăruntele jocuri pe care t ânăra lui 
Agnes, care parc ioarte modest ă și rezervat ă, le­a jucat eu mult  înainte de 
nuntă!
 Și din ecle care sunt  împlinite, c âte ar ii acelea  în eare unirea s ă se 
păstreze mult ă vreme, dac ă neglijenta sau prostia b ărbaților nu i­ar orbi  în ee 
privește faptele  și gesturile scumpelor lor so ții? Toate acestea nu sunt dec ât 
nebunii  și pe buna dreptate; dar aceast ă nebunie este totu și cea eare lacc ea 
nevasta s ă placă bărbatului  și bărbatul, femeii; ea este aceea care p ăstreză 
pacea  în menaj  și care  împiedic ă rupturile  și divor țurile.
 E de r âs un asemenea b ărbat pe eare lumea  îl nume ște „înșelat”, 
„încornorat”,  și nu mai  știu câte alte nume i se dau,  în vreme ee bietul de el 
usucă prin s ărutări lacrimile perfide ale so ției lui infidele! Dar, nu este el de o 
mie de ori mai fericit s ă se lase  în prada acestei dulci erori, dec ât să se arunce 
în bra țele necazurilor  și îngrijor ărilor sf âșietoare ale geloziei, r ăspândind peste 
tot conluzia  și dezordinea, prin scene violente  și tragice?
 Într­un cuv ânt, tar ă mine voi n­a ți vedea  în viață nici o leg ătură plăcută 
sau permanent ă Monarhul ar deveni imediat insuportabil poporului s ău, 
valetul – st ăpânului,  însoțitoarea – st ăpânei ei, discipolul – preceptorului s ău, 
prietenul – prietenului s ău, bărbatul – nevestei lui, oaspetele – gazdei lui, 
camaradul – camaradului s ău, dac ă nu sunt ocupa ți cu leg ănatul reciproc, f ără
încetare,  în dulcile iluzii ale erorii, ale m ăgulirii, ale complezen ței sau ale altei 
nebunii pl ăcute Nu m ă îndoiesc deloc c ă n­ați fi deja uimi ți de tot ce v­am spus;
dar ve ți mai auzi  încă ceva.
 Spune ți­rm, v ă rog, poate iubi cineva c ând se ur ăște pe sine  însuși? Se 
poate tr ăi în bun ă înțelegere cu al ții, când cineva nu e de acord cu propria lui 
inimă? Se poate aduce vreun lucru pl ăcut în societate c ând cineva e plictisit  și 
obosit de propria Iui existen ță? Ar trebui s ă fie mai nebun dec ât însăși 
Nebunia, pentru a r ăspunde atirmativ la toate aceste  întreb ări. Ori, dac ă cineva
mă suprim ă din societate, omul, departe de a putea suporta pe al ții, nu va 
pulea s ă se suporte pe el  însuși: dezgustat de tot ceea ce ar avea vreun raport

cu el va deveni,  în cur ând, în propriii Iui ochi un obiect de ur ă, de aversiune  și 
de oroare C ăci natura, adesea mai vitreg ă decât mama vitreg ă, a dat tuturor 
oamenilor  și mai ales acelora care au o oarecare  înțelepciune, o  înclina ție 
nenorocit ă, care  îi duce la a dispre țui ceea ce au, Ica s ă admire aceea ce nu au, 
înclina ție funest ă care altereaz ă și distruge p ână Ia urm ă, în întregime, toate 
avantajele, toate lucrurile pl ăcute, lot farmecul vie ții La ce ar servi frumuse țea, 
darul cel mai pre țios pe care Nemuritorii pot s ă­l fac ă oamenilor, dac ă acela 
care o posed ă își displace Iui  însuși?
 Care ar fi avantajele tinere ții, dac ă ea este infectat ă de negrul venin al 
melancoliei? Ar fi,  în stârsit, în viață vreo ac țiune public ă sau particular ă pe 
care s­o pute ți face cu mult ă plăcere (c ăci apropoul im este numai marele 
principiu al artelor, ci  și al tuturor ac țiunilor vie ții) Iar ă ajutorul Amorului­
Propriu, pe care  îl vede ți aici, la dreapta mea,  și care, prin zelul pe care  îl 
mărturise ște peste tot pentru interesele mele, merit ă toată tandre țea pe care o 
am pentru el?
 Ce este mai nebunesc, dec ât să te complaci  în tot ceea ce Iaci  și să te 
admiri tu  însuți? Mărturisi ți, deci. Ea nebunia este aceea c ăreia îi datora ți 
totul, tot ce a ți avut vreodat ă bun  și plăcut. Da. Fără amor propriu, nu mai 
există plăcere, nu mai exist ă grație, nu mai exist ă satistac ție în niciuna din 
acțiunile voastre. Acest dulce farmec al vie ții odat ă distrus, nu va mai fi nici foc
în acțiunea oratorului, nici pl ăcut în sunetele muzicantului, nici comic  în 
gesturile farsorului, va r âde toat ă lumea de poet  și de muzele lui, va dispre țui 
pe pictor  și pe arta lui. ȘI se va vedea medicul  în mijlocul medicamentelor sale 
murind de foame  și de mizerie. In sf ârșit, un Narcis va trece drept un Thersite, 
un Phaon drept un Nestor, un om de spirit va fi privit ca un prost, un om de 
merit ca un copil  și cavalerul cel mai politicos ca un mojic. At ât e de necesar ca 
fiecare s ă se m ângâie pe el  însuși și să obțină, pentru a spune astfel, propriul 
sufragiu  înainte de a­l pretinde pe al altora!
 A fi mul țumit de ceea ce e ști, de ceea ce ai, nu este cea mai mare parte a 
fericirii? Bi bine, dragul meu Amor­Propriu este cel care v ă procur ă acest 
avantaj; el este acela care tace pe fiecare s ă ție mul țumit de figura lui, de 
spiritul lui, de na șterea lui, de condi ția, de moravurile sale, de patria sa; numai
prin el irlandezul se crede mai fericit dec ât italicnul, tracul dec ât atenianul, 
scitul dec ât un locuitor al Insulelor Fericite. Admirabil efect al grijilor 
prcvă/ătoarc a âc naturii, care,  în ciuda diversit ății infinite a darurilor pe care 
ea le distribuie muritorilor,  ține mereu  într­un echilibru drept bunurile pe care 
le dă fiecăruia! Dac ă ea reluz ă unuia din ci vreunul din darurile ei,  îi acord ă în 
schimb ceva mai mult amor­propriu. Dar ce nebun ă sunt spun ând că ea îi 
refuz ă atunci ceva! Amorul­propriu nu era ci darul cel mai pre țios pe care 
putea sa i­l fac ă?
 Dar vreau s ă dovedesc, de asemenea, c ă nu exist ă acțiune frumoas ă al 
cărei mobil s ă nu fiu eu, nici  știință, nici art ă, greu de numit una, care s ă nu­
mi datoreze existen ța. Războiul, de exemplu, nu este el izvorul tuturor 
acțiunilor pe care oamenii Ic admir ă? Nu este el acela care preg ătește câmpurile

glorioase  în care eroii se duc s ă secere lauri? Ori, e ceva mai nebunesc dec ât să 
te angajezi  în luptele care se ridic ă adesea, nu se  știe de ce,  și care sunt 
întotdeauna mai mult v ătămătoare dec ât utile pentru liecare parte care le 
susține? C ăci aceia care sunt omor âți în război, sunt socoti ți ca nimic. C ând 
două armate sunt fa ță în față și când sunetul ascu țit al trompetelor zboar ă în 
aer, la ce ar servi aceste figuri ale filosofilor care, epuiza ți de studiu, abia duc o 
viață tristă și lânceda? Trebuie acolo numai dintre acei oameni tari  și robmti, 
care au cu at ât mai mult curaj, cu c ât au mai pu țin bun sim ț. Numai dac ă nu 
ați prefera solda ți, ca Demostene care, dup ă sfatul lui Archiloc,  îndată ce a z ărit
inamicul  și­a aruncat scutul lu ând­o la fug ă și dovedind astfel c ă avea tot at âta
poltronerie  în război, c âtă elocven ță avea la barou.
 Îmi ve ți zice, poate: pruden ța este necesar ă în război. Sunt de acord, este 
necesar ă pentru  șeii; și încă ceea ce le trebuie este numai o pruden ță militar ă 
și deloc o pruden ță filosofic ă. Dar ea este inutil ă întregului rest al unei armate. 
Numai parazi ților, infamilor, ho ților, asasinilor,  țăranilor, imbecililor, golanilor, 
într­un cuv ânt tuturor acelora care se numesc drojdia poporului Ic apar ține 
cinstea de a culege laurii victoriei, lauri care nu sunt deloc f ăcuți pentru 
filosofi.
 Dacă vreți să vă convinge ți până la ce punct ace ști sărmani filosofi sunt 
inapți în toate afacerile acestei lumi, privi ți­l pe Socrate, acest filosof pe care 
oracolul lui Apollo  îl denumise, at ât de proste ște, cel mai  înțelept dintre to ți 
oamenii. Fiind  într­o zi obligat s ă trateze nu  știu ce treab ă în public, o  îndeplini
atât de prost, c ă toată lumea  își bătu joc de el. Trebuie s ă mărturisesc, cu toate
acestea, c ă el avea c âteodat ă idei care nu erau at ât de proaste; de exemplu, 
când refuza titlul de  înțelept spun ând că e] nu apar ținea dec ât divinit ății, sau  și
mai bine c ând spunea c ă filosoful nu trebuie s ă se amestece  în conducere. Ar 
11 făcut încă și mai bine dac ă ar fi  învățat că pentru a fi om trebuie s ă renun ți 
definitiv la  înțelepciune.  Și care Iu cauza acuza țiilor care s­au adus contra lui  și
a judec ății care  îl condamn ă să bea cucut ă? Nu  înțelepciunea? Aceast ă 
nenorocire nu i s­ar fi  întâmplat dac ă, în loc de a se ocupa s ă filosofeze asupra 
norilor  și asupra ideilor,  în loc s ă se distreze m ăsurându­și picioarele cu 
lungimea salturilor unui purice  și de a se extazia la b âzâitul unei mu ște, el ar fi
învățat ceea ce este necesar pentru leg ăturile obi șnuite ale vie ții. Dar s ă­l 
vedem pe Platou, acest celebru discipol al lui Socrate, tremur ând pentru via ța 
maestrului s ău, înaint ând pentru a­i pleda cauza. Excelentul avocat, tulburat 
de zgomotul adun ării, abia putu s ă termine pronun țarea unei jum ătăți din 
prima lui perioad ă. Teofrast nu fu el aproape  în acela și caz c ând, voind  într­o zi
sa pronun țe un discurs  în public, tu de la bun  început at ât de tulburat, c ă nu 
putu s ă scoat ă o singur ă vorb ă? Acest om nu era  în stare s ă inspire curaj 
solda ților în toiul unei lupte. Isocrate era a șa de timid, c ă nu îndrăznea 
niciodat ă să deschid ă gura  în public.  și Cicero, chiar el, p ărintele elocven ței 
romane, avea aerul st ângaci, tremura  și se b âlbâia ca un copil  începând 
cxordul pledoariilor sale. E adev ărat că Fabius prive ște aceast ă timiditate ca pe

un semn al unui orator prudent, care cunoa ște pericolul. Dar a vorbi a șa nu 
este a m ărturisi deschis
 — LOGIUL NEBUNIEI c ă înțelepciunea te  împiedica  întotdeauna de a 
Tace bine? Frumoas ă înfățișare ar ii avui to ți acești oameni mari la vederea 
inamicului, ei care nu mai aveau o pic ătură de sânge în vine c ând era vorba 
numai s ă se bat ă cu limba!
 Cu toate acestea, Dumnezeu  știe cum se face c ă aceast ă faimoas ă 
sentin ță a lui Platon sun ă cam a șa: „Fericite statele dac ă filosofii ar/ îfost 
suverani sau dac ă suveranii ar fi fost filosofi”. Dar consulta ți istoricii  și veți 
vedea c ă niciodat ă n­au existat prin ți mai func șli ai statelor, ca aceia care s­au 
distrat studiind filosofia sau artele frumoase. N­ar fi suficient de probat cu 
exemplul celor doi Cato? Unul tulbur ă liniștea republicii prin denun țuri inutile;
altul, vr ând să apere cu prea mult ă înțelepciune libertatea poporului roman, o 
distruge  în întregime. Ad ăugați la aceasta Brutus­ii, Cassius­ii, Grac­ii  și pe 
Cicero  însuși, care au f ăcut tot at âta rău republicii romane, ca  și Demostene 
celei ateniene. Voi m ărturisi, dac ă vreți, că Marc Antoniu era un bun  împărat. 
Cu toate c ă puteam foarte biiie s ă nu fiu de acord cu aceasta, pentru c ă titlul 
de filosof 1­a f ăcut insuportabil  și odios cet ățenilor. Dar presupun ând că 
domnia lui a procurat oarecare avantaje republicii, ar putea aeeste avantaje s ă 
se compare cu relele pe care i le­a cauzat l ăsând ca succesor un fiu a c ărui 
domnie a fost a șa de funest ă? Toți acei care se consacr ă filosofici  și care au de 
obicei at âta ghinion  în toate afacerile vie ții, reu șesc mai ales foarte r ău în 
formarea semenilor lor. Ceea ce vine, dup ă câte cred, de la o  înțeleapt ă 
precau ție a naturii, care vrea sa  împiedice aceast ă nenorocit ă înțelepciune de a 
face prea mari progrese printre oameni. Se  știe că Cicero a avut un fiu 
degenerat  și, cum cineva a observat foarte bine, copiii lui Socrate sem ănau mai 
mult mamei dec ât tatălui lor, adic ă erau nebuni. S­ar trece cu vederea  încă 
filosofilor  și modul de a se purta  în treburile  și sarcinile publice ca m ăgarii  în 
fața unei lire, dac ă ei ar fi cel pu țin buni la ceva  în raporturile vie ții private. Dar
pune ți un filosof la o petrecere; – t ăcerea lui melancolic ă sau  întreb ările lui 
deplasate, vor tulbura  în fiecare clip ă veselia convivilor; face ți­I să danseze  și 
veți vedea gra țiile și suple țea unei c ămile; t ârâți­l fără voia lui la spectacole  și 
numai prezen ța lui va face s ă fugă plăcerile; chiar  și înțeleptul Cato va fi silit s ă
iasă din teatru dac ă nu poate s ă părăseasc ă pentru c âtăva vreme aerul lui grav 
și sever. Numai s ă intre  într­o societate unde conversa ția e animat ă și apari ția 
lui va face s ă se nasc ă imediat lini ștea. Ia s ă fie vorba s ă cumpere ceva.
 Să trateze cu cineva sau de a face cu unii acele lucruri care sunt 
indispensabile  în raporturile zilnice ale vie ții; sărmanul nostru filosof nu va 
avea acrul unui om. – vi se va p ărea stupid ca un bu ștean. In sf ârșit, eî este tot 
așa de inapt pentru toate treburile vie ții, e a șa de îndep ărtat de p ărerile  și de 
obiceiurile comune,  încât nu poate s ă fie de nici un lolos nici lui, nici patriei, 
nici alor s ăi. Moravuri  și sentimente at ât de extraordinare trebuie,  în mod 
necesar, s ă­i atrag ă o ură universal ă. Căci se lace ceva  în lumea aceasta care 
sa nu fie  însemnat  în colțul nebuniei, care s ă nu fie f ăcut de nebuni  și pentru

nebuni? Dac ă vreunuia  îi trece prin minte s ă se opun ă el singur acestei nebunii
universale,  îl sfătuiesc s ă imite mai degrab ă exemplul lui Timon Mizantropul  și 
să se retrag ă într­o singur ătate profund ă, pentru a se bucura singur de scumpa
lui înțelepciune.
 Dar pentru a reveni la ceea ee spuneam la  început, ce putere a constr âns
oamenii, prin natura lor tari . Sălbatici  și rustici, s ă se adune  în ora șe pentru a 
trăi în societate? Flatarea. Lira lui Amphion  și a lui Orfeu nu  înseamn ă altceva, 
în timp ce poporul Romei, revoltat contra senatului, era gata s ă­și iasă din fire. 
Cum s­a ajuns la aducerea p ăcii și a unirii? Fu aceasta printr­un discurs 
filosofic? Deloc. Nu trebuie pentru aceasta dec ât fabula ridicol ă și copil ăreasc ă 
a membrelor  și a stomacului.  și Temistocle, cu fabula vulpii  și ariciului, care e 
tot așa de ridicol ă ca prima, a produs un efect aproape asem ănător. Care e 
înțeleptul care, cu toat ă elocven ța lui, ar putea vreodat ă să facă ceea ce 
Sertorius i ăcu cu fabula lui despre ciut ă și apologul ridicol al cozilor de cal: 
eeea ce Licurg f ăcu cu cei doi c âini ai s ăi? Nu vorbesc de Minos  și de Numa, 
care, prin fabule pe care le inventar ă, izbutir ă să guverneze popula ția 
extravagant ă. Prin asemenea nerozii numai . Se poate mi șca acest puternic  și 
enorm animal care se nume ște popor.
 De altfel, care este ora șul care a consim țit vreodat ă să primeasc ă legile 
lui Platou sau Aristot, \par sau s ă urmeze maximele lui Socrate? Cine ar fi 
putut vreodat ă să­i conving ă pe Decius­i de a se sacrifica pentru patria lor, pe 
Curtius de a se arunca  într­o pr ăpastie, dac ă nu gloria zadarnic ă, aceast ă 
siren ă încântătoare, care displace at ât de suveran  înțelepților? Ce e mai 
extravagant. – zic ei. – dec ât a m ăguli în mod la ș, poporul, pentru a avea parte 
de gra țiile lui, de a­i cump ăra favorurile prin risip ă, de a c ăuta cu ardoare 
aplauzele at âtor nebuni, de a fi  îmbătat de at âtea aclama ții tumultoase, de a te 
lăsa purtat de triumf ca o icoan ă a lui Dumnezeu, sau de a face s ă fi ridicat, ca 
o statuie  în mijlocul unei pie țe, pentru a fi v ăzut de popula ție? Acest nume, 
acest i'w/>ra­nume, toate aceste onoruri divine, date oamenilor care nu merit ă 
nici m ăcar numele de om, toate aceste apoteoze publice  în favoarea tiranilor 
celor mai odio și, toate aceste lucruri. – spun filosofii. – nu sunt ele tot at âtea 
nebunii ridicole de care nu po ți să îți bați joc îndeajuns?
 Ei, domnilor, cine v ă spune contrariul? Dar mai ales pentru dragostea de 
aceste nebunii, cei mai mari croi au f ăcut toate acele ac țiuni str ălucitoare, pe 
care poe ții și oratorii le­au ridicat p ână la ceruri. Aceast ă nebunie este cea care 
ridică orașele, care sus ține imperiile, legile, religia, sfaturile, tribunalele;  într­
un cuv ânt, aceast ă nebunie este cea care formeaz ă baza  și fundamentul vie ții 
omene ști și care guverneaz ă universul dup ă pofta inimii sale.
 Dar, pentru a spune tot a șa câteva lucruri despre  știință și arte, nu este 
setea de glorie cea care a incitat oamenii s ă inventeze  și să transmit ă 
posterit ății toate aceste  științe, ce sunt privite ca ceva a șa de minunat? Mai 
nebuni dec ât tot restul nebunilor  împreun ă, inventatorii  științelor și artelor au 
crezut c ă nu știu ce renume, care e totu și lucrul din lume cel mai himeric, ar 
putea s ă­i desp ăgubeasc ă pentru munca  și veghile lor  în sfârșit, numai

nebuniei  îi datora ți principalele lucruri pl ăcute ale vie ții și aveți, prin aceasta, 
plăcerea dulce de a v ă lolosi chiar de nebunia altora.
 După ce mi­am l ăudat puterea  și ceea ce lucrez, cc­a ți zice daca mi­a ș 
lăuda încă și pruden ța? „Bun!  îmi ve ți zice dumneavoastr ă, dovedind c ă 
pruden ța poate s ă se alieze cu nebunia, este a dovedi c ă apa poate s ă se 
amestece cu tocul.” Sper totu și să o scot la cap ăt, dac ă vreți să mă asculta ți tot
așa de atent cum a ți făcut p ână acum.
 Mai întâi, dac ă pruden ța const ă în experien ță, care merit ă mai mult titlul
glorios de prudent:  înțeleptul pe care teama sau ru șinea îl împiedic ă de a 
întreprinde ceva . Sau nebunul care . Neavând ru șine și nevăzând niciodat ă 
pericolul,  întreprinde cu  îndrăzneal ă tot ceea ce  îi trece prin cap?  înțeleptul, cu 
nasul mereu lipit de c ărțile celor vechi, nu  învață decât cuvinte goale, subtil 
combinate; nebunul, dimpotriv ă, expus f ără încetare la toate capriciile soartei . 
Învață, dup ă cât se pare, ca  în întoarcerile soartei s ă cunoasc ă adev ărata 
pruden ța. Homer, c ât era ci de orb, a v ăzut bine aceasta c ând a zis: „nebunul 
învalfi Afi fie  înțelept pe propria lui piele'1.
 Căci sunt dou ă lucruri care­l  împiedic ă cu deosebire pe om de a ajunge 
să cunoasc ă bine lucrurile; ru șinea care  îi insult ă sufletul  și teama care  îi arat ă
pericolul  și îl întoarce de la  întreprinderea ac țiunilor mari. Ori, nebunia ne 
scapă de minune de aceste dou ă lucruri Sunt oameni care simt ce mul țime de 
alte avantaje  își procur ă aceia care renun ță pentru totdeauna la ru șine sau la 
Irică. Vor fi poate  și dintre cei care ar prefera pruden ța, ce consl ă în a­și face o 
dreapt ă idee despre lucruri; dar asculta ți­mă pe mine, v ă rog,  și veți vedea c ât c
de îndep ărtată aceast ă virtute, chiar atunci c ând cineva crede c ă o arc  în 
întregime.
 Mai întâi e limpede c ă toate lucrurile omene ști au, ca silenii lui Alcibiade,
două icțe cu totul dilente Vede ți mai  întâi exteriorul lucrurilor; dar  întoarce ți 
medalia: albul va deveni negru, negrul v ă va părea alb, ve ți vedea ur âțenia în 
locul frumuse ții, mizeria  în locul opulen ței, gloria  în locul infamiei, prostia  în 
locul  științei: ve ți lua sl ăbiciunea drept for ță, micimea drept m ărime de suflet, 
triste țea drept veselie, dizgra ția drept favoare, ura drept prietenie; ve ți vedea,  în
sfârșit, toate lucrurile schimb ându­se
 02, l  în fiecare clip ă, dup ă partea din care le ve ți privi.
 Veți spune, poate, c ă eu m ă explic aici  într­un fel prea filosofic; ei bine, 
vă voi vorbi mai limpede.
 Cine oare nu prive ște un rege ca pe un muritor foarte bogat  și toarte 
puternic? Dar, dac ă sufletul lui nu este  împodobit cu nici o calitate de 
respectat, dac ă nu e satisf ăcut cu ceea ce are, nu este  într­adev ăr foarte s ărac? 
Dacă sufletul e supus imperiului mai multor pasiuni vicioase, nu este el cel mai
mârșav dintre to ți sclavii? Se poate judeca  în felul acesta asupra tuturor 
celorlalte lucruri din aceast ă lume. Deși acest exemplu e de ajuns.
 „Unde ajung aceste ra ționamente?” m ă veți întreba dumneavoastr ă, 
poate. Ve ți vedea. Cineva care, voind s ă scoat ă masca actorilor  în momentul 
când își joac ă rolurile, ar ătând spectatorilor iigurile lor naturale  și­ar tulbura

scena, n­ar merita s ă fie gonit din teatru ca un extravagant? Totul s­ar schimba
imediat la fa ța. Femeia va deveni un b ărbat, t ânărul un b ătrân; regele, eroul, 
/eii – vor disp ărea deodat ă și nu se vor mai vedea  în locurile lor dec ât mizerabili
și nemernici. Distrug ând iluzia dispare lot interesul piesei. Aceast ă travestire, 
aceast ă deghizare este cea care leag ă ochii spectatorului. Ori ce este via ța? Este
un fel de comedie continu ă în care l 6”?
 Oamenii, deghiza ți în mii de feluri diferite, apar pe scen ă, își joac ă 
rolurile, p ână ce st ăpânul teatrului, dup ă ce i­a f ăcut s ă schimbe m ăștile și să 
apară când sub purpura superb ă a regilor, c ând sub zdren țele dezgust ătoare 
ale sclavului  și ale mizeriei,  îi silește, la sf ârșit, să părăseasc ă teatrul,  într­
adevăr, aceast ă lume nu este dec ât o umbr ă trecătoare, dar a șa este totu și și 
comedia care se joac ă în fiecare zi, dincolo de scen ă.
 Dacă un înțelept c ăzut din cer ar ap ărea deodat ă în mijlocul nostru  și ar 
striga: „Acela pe care  îl privi ți toți ca pe Dumnezeul  și stăpânul vostru, nu 
merit ă nici m ăcar numele de om, nu e deasupra clasei animalelor pentru c ă se 
lasă condus, prad ă ca și ele. De pasiunile brutale; el e cel mai m ârșav dintre 
sclavi, pentru ca se supune cu bun ă știință la at âția stăpâni demni de dispre ț„. 
Dacă ar zice unui om care pl ânge moartea tat ălui său: „Învesele ște­te! Tat ăl tău
a început s ă trăiască fiindc ă viața din aceast ă lume nu e dec ât un fel de 
moarte„. Dac ă ar spune unui nobil m ândru de titlurile lui: „Nu e ști dee ât un 
bădăran și un bastard, pentru c ă n­ai nici o virtute, f ără de care nu poate 
exista deloc adev ărata noble țe„, în sfârșit, dac ă el ar vorbi  în acest lei despre 
toate lucrurile vie ții, spune ți­mi, v ă rog, ce­ar c âștiga el eu toate aceste 
discursuri frumoase? Ar ti privit peste tot ca un ins furios  și extravagant E tot 
așa de imprudent s ă ai o pruden ță dăunătoare, dup ă cum esle o nebunie de a 
avea o  înțelepciune deplasat ă. Ori, nu exist ă deloc pruden ță mai d ăunătoare ca
aceea care nu  știe să se acomodeze timpului  și împrejur ărilor și care ar vrea ca 
nici comedia s ă nu mai fie deloc comedie. „Be ți. Vw pleca ți!” – ziceau alt ădată 
grecii comesenilor lor –  și aveau dreptate. Adev ărata pruden ță const ă, pentru 
că suntem oameni,  în a nu vrea s ă lim mai  înțelepți decât natura noastr ă ne 
permite. Trebuie sau s ă supor ți de bun ăvoie nebuniile mul țimii, sau s ă te la și 
târât cu ea iii torentul gre șelilor Dar. Veți spune dumneavoastr ă: este o nebunie
să te conduci astfel. Aprob, ca  și dumneavoastr ă să aproba ți la rându­v ă, că 
este într­adev ăr aceasta ceea ce se cheam ă a juca comedia Vie ții.
 Zeilor mari! a ș zice eu, nu voi spune ceea ee  îmi rămâne de spus? Pentru 
ce să lac. Fiindcă nimic nu e mai adev ărat? Dar poate ar li nevoie,  într­un 
subiect de asemenea importan ță, să chem  în ajutorul meu aceste muze divine, 
pe care poe ții le invoc ă atât de des pentru diverse bagatele. Cobor âți, deci, 
pentru moment, din Helicon, puternice fiice ale lui Jupiter! Inspira ți­mă! Vreau 
să dovedesc c ă nici un muritor n­ar  ști să ajung ă la templul  înțelepciunii, la 
acest templu sacru  și minunat ce este privit ca azilul de nep ătruns al fericirii, 
dacă nebunia nu s­ar  îndupleca s ă îl conduc ă.
 Mai întâi e clar c ă toate pasiunile imorale sunt produse de nebunie. C ăci 
toată diferen ța dintre un nebun  și un înțelept este c ă primul se supune

pasiunilor sale,  și celălalt ra țiunii lui. Iată pentru ce stoicii au interzis 
înțeleptului toate pasiunile ca liind tot at âtea boli. Dar sunt totu și ele cele care 
servesc de c ălăuze acelora care zboar ă cu ardoare  în cariera  înțelepciunii; ele 
sunt acelea care  îi incit ă să­și împlineasc ă toate datoriile vie ții, și le inspir ă 
gândul  și dorin ța de a face binele. Seneca, acest stoic exagerat, degeaba a spus 
că înțeleptul trebuie s ă fie absolut lipsit de pasiuni. Un  înțelept de acest fel n­ar
mai ti un om. Ar fi o specie de zeu sau mai degrab ă o fiin ță imaginar ă, care n­a 
existat niciodat ă și nu va exista niciodat ă; sau  în sfârșit, pentru a vorbi mai 
limpede, ar fi un idol stupid, lipsit de orice sentiment omenesc  și lot at ât de 
nesim țitor ca marmura cea mai tare. Stoicii s ă se foloseasc ă cât vor vrea de 
înțelepții lor imaginari; s ă­i iubeasc ă cât vor, nu au de ce s ă se team ă de rivali; 
dar s ă se duc ă să locuiasc ă cu ei  în republica lui Platon,  în regatul ideilor, sau 
în grădinile lui Tantal.
 Cum s ă nu­l ur ăști ea pe un monstru  îngrozitor, cum s ă nu fugi ca de un
spectru hidos de un om de acest fel . Dacă ar fi posibil s ă existe c ândva? Surd la
vocea naturii, sentimentele de tandre țe, de mil ă. De binelaecre. Nu mai fac 
impresie asupra inimii lui, ca  și cum aceasta ar li tormat ă din st ânca cea mai 
tare. Nimic nu­i scap ă, nimic nu­l  înșeală: vederea unui linx nu este al ât de 
pătrunz ătoare ca a lui; el examineaz ă și cântărește totul cu maxim ă rigoare. 
Fără indulgen ță pentru semenii lui, nu este mul țumit dec ât de el  însuși. El se 
crede singurul bogat, singurul s ănătos, singurul liber: el crede  în siârsit c ă are 
lot ceea ce poate avea cineva pe lume, dar este singurul care o crede. F ără a se 
îngriji de a avea prieteni, el  însuși nu este prietenul nim ănui. Indr ă/nește să­i 
dispre țuiasc ă chiar  și pe zei  și toi ce se (ace  în lume este obiectul continuu al 
criticilor  și al batjocurilor lui. A șa este animalul pe care stoicii  îl privesc ca pe 
un model de periec țiune  și de înțelepciune. Spune ți­mi, v ă rog, care este 
poporul care ar vrea s ă aleag ă un asllel de om ca magistral? Care este armata 
care ar vrea s ă­l aihe ca set? Va g ăsi el un om care s ă vrea s ă­l admit ă la masa 
lui. O lemeie care s ă vrea s ă­I ia în căsătorie, un valet care s ă consimt ă să­l 
serveasc ă? vSau dac ă s­ar g ăsi cineva din  întâmplare, nu ar deveni el  în cur ând
o sarcina insuportabil ă? N­ar prefera cineva de o mie de ori mai mult pe unul 
din ace ști amabili nebuni, at ât de comuni  în lume, care prin aceast ă calitate 
sunt mai  în măsură ca al ții să­i comande iar ei s ă se supun ă: unul din ace ști 
nebuni  îngăduitor cu femeile lor, pl ăcuți prietenilor lor, veseli la o mas ă, 
amabili  în societate, indulgen ți cu toat ă lumea; unul din ace ști nebuni,  în 
sfârșit, care  își face un titlu de glorie din a lua parte la tot ceea ce este  în raport
cu umanitatea?
 Ti”
 RRASMUS.
 Dar, sunt sup ărata c ă m­am oprit o at ât de lung ă vreme s ă vorbesc 
despre ace ști pretin și înțelepți!
 Să continu ăm a examina avantajele pe care le procur ă oamenilor. Dac ă 
vreunul din ei. Din înaltul unei gheritc ridicate, s­ar distra examin ând genul 
uman, cum poe ții zic c ă Jupiter o f ăcea c âteodat ă, ce gr ămadă de rele n­ar

vedea el asalt ând din toate p ărțile via ța mizerabililor muritori! O na ștere 
murdar ă și dezgust ătoare, o educa ție penibil ă și dureroas ă, o copil ărie expus ă 
la cheremul a tot cc­l  înconjoar ă, o tinere țe supus ă la at âtea studii  și munci, o 
bătrânețe supus ă atâtor infirmit ăți de nesuportat  și, în siârșit. Ttista  și aspra 
necesitate de a muri. Ad ăugați la acestea, mul țimea nenum ărată de boli care ne
asedia/ ă în continuu  în timpul acestei vie ți nenorocite, accidentele care ne 
amenin ță fără încetare, iniirmit ățile ce ne cov ârșesc dintr­o dat ă, fierea care 
otrăvește veșnic clipele noastre cele mai dulci. F ără a mai vorbi de toate relele 
pe care omul le face semenului s ău. Precum s ărăcia, închisoarea, infamia, 
rușinea, sup ărările, cursele, tr ădările, procesele, ul­tragiile . Înșelătoriile. Dar 
cum s ă le num ăr'? Sunt  într­un num ăr tot a șa de mare ca al firelor de nisip 
care acoper ă malurile m ării. Din pricina c ăror crime
 ; IX) GIUL NEBUNIEI deci, oamenii au meritat toate aceste rele? Ce zeu 
iritat i­a for țat să trăiasă în acest abis al mizeriei? V ă voi spune ce g ândesc eu, 
dar nu­mi este permis sa o fac chiar acum. Ceea ce e sigur, este c ă un om care 
s­ar ti g ândit serios la toate aceste lucruri, ar fi putut s ă fie tentat s ă aprobe 
exemplul iiicelor lui Milet, oric ât de deplorabil i­ar fi p ărut. Și care sunt acei pe 
care dezgustul vie ții i­a f ăcut s ă se omoare? Nu sunt mai ales oamenii devota ți 
înțelepciunii? F ără a vorbi aici de Diogene, de Socrate, de Cato . De Cassius­i  și 
de Brutus­i, Chiron care putea s ă prolite de nemurire, n­a preferat el moartea? 
Vedeți deci, ceea ce s­ar  întâmpla dac ă înțelepciunea ar pune st ăpânire pe to ți 
oamenii. In cur ând pământul ar fi pustiu  și ar trebui un nou Prometeu pentru 
a forma un om nou. Dar eu  știu să îndulcesc aceste rele  înlr­o mie de feluri 
diferite. C ând dau muritorilor ne știința și ușurința, când le trimit dulcea 
speran ță a unei soarte mai fericite, sau sem ăna înaintea pa șilor lor trandafirii 
efemeri ai amabilei volupt ăți, încântați de binefacerile mele, ei p ărăsesc cu 
regret via ța, chiar c ând ursitoarea, nemaiav ând cu ce s ă toarc ă viața, ea  însăși 
pare a­i li p ărăsit; și departe de a avea cel mai mic dezgust pentru aceast ă 
viață, ci păstreaz ă pentru ea un ata șament care creste tocmai odaia cu motivele
care trebuiau s ă­i determine a o p ărăsi.
 Numai gra ție binefacerilor mele se v ăd peste tot at âția bătrâni încovoia ți 
sub greutatea anilor, care nu mai au aproape iigura omeneasc ă și cu toate 
acestea foarte ata șați de via ță. Ei g ângăvesc  și flecăresc. Nu mai au din ți în 
gură, abia se v ăd câteva fire albe de p ăr pe capul chel; cu toate acestea, ei 
iubesc via ța tiindc ă iac lot ce pot pen țiu a trece drept oameni tineri
 Unul  își înnegre ște părul alb, altul  își ascunde capul chel sub o peruc ă; 
unul pune sa i se fixeze  în maxilarul degarnisit din ții vreunui animal care i se 
aseam ănă, altul moare de dragoste pentru o t ânără iată și face pentru ea mai 
multe extravagan țe dec ât tinerii cei mai novice  și cei mai nebuni C ât despre 
acești iiUOGIUL t NEBUNIEI mo șnegi coco șați care, pe marginea gropii, se 
căsătoiesc cu o fat ă tânără, fără dotă, care va fi lemeia altora, este un lucru 
atât de comun ast ăzi, că unii  își tac am el, cum s­ar/ice, un soi de glorie
 Dar ceea ec este  și mai distractiv  încă este s ă vezi aceste lemei g ârbove, 
pe care b ătrânețea pare s ă Ic fi  șters de mult ă vreme din num ărul celor  în viață,

aceste cadavre ambulante, aceste h ârci putrede, care exal ă peste tot un miros 
sepulcral  și care lotu și strig ă în iieearc clip ă: „Nimic nu­i a șa dulce ca via ța!” 
Cu inima plin ă de dorin țe lubrice, nu se g ândesc dec ât la mijloacele de a­ și 
potoli luna uterin ă >* „T­i.
 Care le posed ă încă; ele c ăula peste tot vreun nou Phaon, care pentru 
bani se sile ște să potoleasc ă focul care le arde. F ără încetare ocupate s ă se 
găteasc ă, își tencuiesc fa ța cu fard;  își petrec o parte a zilei  în fața unei oglinzi 
și caut ă să­și deghize/e, prin tot felul de mijloace, ultragiilc secrete pe care anii 
le­au adus naturii. C ând arat ă mamelele lor flasce  și dezgust ătoare, c ând 
încearc ă să rede ștepte vigoarea aman ților lor prin h ămăituri ale vocii lor 
tremur ătoare  și sparte. Ele beau  și danseaz ă ca tinerele fete  și scriu, ca  și ele. 
Bilete dulci aman ților.
 Toată lumea se mir ă de aceste extravagan țe și acei care o fac trec peste 
tot drept nebuni, cum sunt  într­aclev ăr. Dar le pas ă prea pu țin de aceasta. 
Mulțumiți de ei  înșiși, înoată într­o mare de delicii: ei savureaz ă îndelung 
plăcerile dulci;  înlr­un cuv ânt, se bucur ă de fericirea pe care eu le­o procur. 
Acei care g ăsesc toate acestea de r âs să­mi spun ă dacă nu e mai bine s ă­și 
petreac ă astfel via ța, într­o nebunie delicioas ă, decât să se gândeasc ă în fiecare 
clipă să se duc ă să se sp ânzure! E adev ărat că toți acești nebuni sunt 
dezonora ți în ochii publicului, dar ce­i prive ște? Dezonoarea este una din relele 
pe care nu le simt, sau dac ă o simt c âteodat ă, ajung cur ând să goneasc ă 
sentimentul nepl ăcut. Ca o piatr ă să vă
 HLOGIUL NEBUNIEI 1^ cad ă 111 cap, iat ă ce se cheam ă un r ău! Dar 
rușinea, infamia  și dezonoarea, injuriile nu stric ă decât acelora care o vor. Un 
rău nu este un r ău pentru acel care nu­l simte. Tot poporul te fluier ă; ce te 
privește dac ă tu te aplauzi pe tine  însuți; ori, este doar nebunia cea care te tace
să te aplau/i tu singur.
 Aud chiar filosofi strig ând: „înseamn ă a ji nenorocii daca e ști nebun, dac ă
trăiești în gre șeala și în ignorfw țn”.
 Ei, prieteni! Asta  înseamn ă a li om. C ăci. Într­adcv ăr, nu v ăd pentru ce 
numi ți nenorocit ă o fiin ță care tr ăiește conform cu na șterea ei, eu educa ția și 
cu natura ei. Nu este aceasta soarta oric ărei existente? Tot ce r ămâne în starea 
lui natural ă, nu va putea fi nenorocit; altfel, s­ar putea spune c ă omul este de 
plâns fiindc ă nu poate zbura ca p ăsările, c ă nu merge  în patru labe ea 
patrupedele, c ă nu are coarne pe cap ca taurii. S­ar putea spune lot a șa, că un 
cal frumos este nenorocit pentru ea nu cunoa ște gramatica, pentru c ă nu 
mănâncă pateuri  și că soarta unui taur este deplorabil ă pentru c ă nu poate 
învăța niciunul din exerci țiile Academiei! Ori, omul nu este mai nenorocit fiind 
nebun, dec ât calul de a nu fi gramatieian; c ăci nebunia este legat ă de natura 
lui Dar iat ă că subtilii mei ra ționali ști îmi fac o nou ă obiec ție.
 „Ze/V, zic ei, au dai numai omului cunoa ștem științelor și artelor, pentru
fi putea suplini prin spirit ceea ce natura i­a refuzat.”
 Dar spune ți­mi, v ă rog, exist ă vreo posibilitate ca natura, aceast ă mam ă 
tandr ă care  înzestreaz ă cu at âta prevedere  și insectelor,  și plantelor  și celor mai

mici Hori tot ceea ce le este necesar, s ă fi uitat s ă dea omului  științele și artele, 
dacă ea le­ar t'i crezut necesare fericirii Iui? Ori, artele  și științele nu vin deloc 
de la natur ă. Este Theut, genialul du șman al rasei omene ști, care le­a inventat 
pentru ruina lui. Departe deci ea ele s ă poală li de vreo utilitate, n­au fost, 
dimpotriv ă, inventate dec ât pentru a­i strica, cum o dovede ște foarte bine acel 
rege de care vorbe ște Plalon. Care condamn ă inven ția alfabetului.
 Este, prin urmare, adev ărat că odat ă cu celelalte ciume ale vie ții umane 
științele s­au strecurat  în lume; ele  își datoreaz ă originea acelora care au 
inventat toate crimele  și toate dezordinile, adic ă demonilor, genii nenorocite, 
care își trag numele din aceste  științe funeste.
 Oamenii buni din v ârsta de aur nu cuno șteau deloc toate aceste  științe 
vane  și dăunătoare; docili la pulsiunile naturii, ei urmau orbe ște mi șcările 
instinctelor. La ce le­ar fi servit lor gramatica, dac ă nu aveau dec ât acela și 
limbaj  și nu vorbeau dec ât pentru a se t'aee auzi ți? Ce nevoie aveau ei de 
dialectic ă, când niciodat ă opiniile contrare nu suscitau  între ei vane discu ții? 
De ce iblos ar li tosl retorica la oamenii care nu aveau deloe procese? Cum s­ar 
fi gândit sa tac ă legi înțelepte  și prudente, pentru a pedepsi crimele sau a 
reprima viciile, ei ale c ăror moravuri erau mereu curate  și inocente. Plini de 
respect pentru zei, ei n­aveau deloc aceast ă curiozitate profanatoare care caut ă 
să pătrund ă secretele naturii, s ă cunoasc ă distan țele, revolu țiile pământului  și 
influen țele astrclor. Să descopere cauzele ascunse ale tuturor lucrurilor. Ci 
erau convin și că slabii muritori nu pot, tar ă crima, s ă Iacă sforțări de a trece 
marginile pe care natura le­a prescris inteligen ței lor. In ce prive ște dorin ța de a
cunoa ște ce exist ă dincolo de cer, este o extravagan ță care nu Ic­a trecut 
niciodat ă prin cap.
 Inocen ța și curățenia v ârstei de aur, corup ându­se pu țin câte pu țin, 
geniile r ăufăcătoare inventar ă, cum am spus­o deja,  științele și artele. Ele fur ă 
la început  în num ăr mic  și Iară puțini oameni care le cultivar ă. In cur ând, 
supersti ția caldeenilor  și ușoara tr ândăvie a grecilor inventar ă o mul țime 
nenum ărată, care devenir ă tot at âtea suplicii pentru suflet. C ăci chiar
 ERASMVS numai gramatica, care este una dintre cele mai mici . Este 
deajuns pentru a chinui omul  în timpul vie ții lui  întregi.
 Totuși, printre toate aceste  științe, cele mai utile sunt acelea care sunt  în 
cel mai direct raport cu sim țul comun, adic ă cu Nebunia. Teologii mor de 
foame, fizicienii se  împăuneaz ă și­și bat joc de astrologi, dialecticienii sunt 
dispre țuiți.
 Singur medicul face mai mult dec ât toți aceștia. Cu toat ă dificultatea 
artei lui, cu c ât e mai ignorant, mai ame țit și mai neru șinat cu at ât îi e mai 
ușor să câștige încrederea publicului  și chiar a prin ților
 LLOGIUL NEBUNIEI celor mai de va/ ă. De altfel, medicina, mai ales cum 
cea mai mare parte a medicilor o practic ă astă/i, nu e dec ât un fel de flatare;  și 
în aceast ă privin ță, st; poale spune c ă ea se aseam ănă cu retorica. Dup ă 
medici, oamenii de lege merit ă al doilea loc; nu  știu chiar dac ă, pe huna 
dreptate, ei n­ar putea s ă revendice primul loc. Oricum ar li, to ți filosofii (c ăci

n­aș vrea s ă spun asta de Ia mine) consimt sa devin ă ridicoli  și a fi privi ți ca 
măgari. Dar ace ști măgari sunt totu și cei care aranjca/ ă cum le place marile  și 
micile treburi ale acestei lumi.
 Acești ignoran ți își sporesc veniturile,  în timp ce teologul, care nu 
cunoa ște toate secretele divinit ății, mănâncă cu triste țe o proast ă farlurie de 
legume  și c obligat s ă facă un r ăzboi continuu p ăduchilor care  îl rod. Ori, 
pentru c ă științele care sunt mai aproape de nebunie ne fac mai lerici ți ca 
acelea care sunt  îndep ărtate de ce tcricirc nu se bucur ă aceia care. Neavând 
niciodat ă o leg ătură cu ele, nu urmeaz ă altă călăuză decât simpla natur ă. – 
călăuză fidelă care iiu­i p ărăsește niciodat ă cât timp r ămân în marginile 
prescrise ale umanit ății? Natura este du șmană a tot ce o deghizeaz ă și o 
jenca/ ă. Iar crea țiile ei perfecte sunt acelea pe care arta nu le­a corupt
 ^ într­adev ăr, cele mai fericite dintre toate animalele nu sunt acelea care,
trăind fără regul ă și fără artă, nu cunosc alte legi dec ât pe ale naturii? E ceva 
mai fericit, mai de admirat dec ât albina? Cu toate c ă albinele n­au cele cinci 
simțuri ca omul. Arhitectura lor nu  întrece ca la infinit pe a voastr ă'.' Republica
lor nu e ea de o mie de ori mai admirabil ă ca toate acelea pe care filosofii vo ștri 
și Ic­au  închipuit?
 Să examin ăm, acum, calul. El particip ă la toate mizeriile umanit ății, 
pentru c ă simțurile lui sunt  în strâns raport cu cele ale omului, fiindc ă el 
trăiește cu omul. Privi țH în mijlocul luptelor, c ând. Temându­se de ru șinea 
înfrângerii, se  încordeaz ă și bate din llancuri; c ând, animat de dorin ța victoriei, 
înainteaz ă cu ardoare  și sfârșește adesea prin a fi ciop ârțit și prin a mu șca 
țărâna lângă stăpânul lui care moare. Ad ăugați la aceasta fr âiele care­l re țin, 
pintenii care  îl zgârâie, grajdurile care  îi servesc de  închisoare, verigile care  îl 
amețesc și îl strâng, jen ându­l f ără încetare, muncile de toate felurile care  îl 
cople șesc și îl dărâmă și toate celelalte feluri de servitudini la care se supune de
bunăvoie, ca apoi. După exemplul multor prin ți, dorin ța răzbun ării să­l 
determine s ă Iacă o mare prostie.
 ÎLOGIUL NEBUNIEI
 Viața mu ștelor  și a păsărilor nu este ea de o mie de ori preferabil ă? Ele 
trăiesc fericite ded ându­se ma șinal la dulcile impulsuri ale naturii, de c âte ori 
scapă capcanelor oamenilor,  înehide ți­le în colivii, ohi șnuiți­lc să repete 
cuvintele din limba voastr ă omeneasc ă și veți vedea cum  își pierd  în cur ând 
grațiile și frumuse țea natural ă Atât e de adev ărat, în toate privin țele, c ă 
lucrurile care nu­ și datoreaz ă plăcerile dec ât naturii sunt cu totul superioare 
acelora pe care arta le deghizeaz ă sub ornamente str ăine! Iat ă pentru ce eu nu 
mă pot s ătura s ă laud coco șul lui Lucian, care prin mijloacele metempsihozei, 
fusese filosof  în persoana lui Pitagora. El trecuse prin toate felurile de condi ții: 
bărbat, femeie, rege, sclav, pe ște, cal, broasca  și chiar burete – dup ă câte cred, 
el gustase din toate v Și judec ă la urma c ă omul este cel mai nenorocii din toate 
animalele, pentru c ă c singurul care nu c mul țumit de soarta lui  și care caut ă 
să iasă din cercul  în care natura i­a circumscris toate lacult ățilc lui. El spunea,
de asemenea, c ă­i iubea mai mult pe stupi/i  și pe ignoran ți decât pe savan ți și

pe marile genii  și că CJryllus. Când Circe  îl schimbase  în porc, a tosl mai 
inteligent ca  înțeleptul Ulise, pentru ca a preferat s ă viețuiasc ă morm ăind 
linislit  într­un staul, dec ât să se duc ă cu acest erou spre a se expune din nou 
la atâtea sup ărătoare  întâmplări. Homer. Părintele fabulelor, pare c ă nu prea se
depărtează de sentimentele mele c ând îi nume ște pe to ți oamenii mizerabili, 
când dă epitetul de nenorocit lui Ulisc, pe care ni­l reprezint ă ca model de 
înțelepciune. – epitet pe care nu­I d ăduse niciodat ă lui Paris, lui Aiax . Lui 
Achile, care au to ți onoarea de a fi nebuni.  și de ce acest Ulise era a șa de 
nenorocii? Pentru c ă îi era capul mereu umplut cu  șiretlicuri  și artilicii, pentru 
că nu făcea nimic f ără s­o consulte pe Pallas,  și că, îndep ărtându­se c ât pulea 
de legile naturii, avea prea mult ă înțelepciune  și pruden ță.
 Da, cu c ât oamenii se dedau mai mult  înțelepciunii, cu at ât mai mult se 
îndep ărteaz ă de fericire. Mai nebuni dec ât nebunii chiar, ei uit ă atunci c ă nu 
suni dec âl oameni  și vor sa par ă a ii/ei; ei  îngrămădesc, dup ă exemplul 
Tilanilor,  științe peste  științe, arie pesle arie  și se servesc de ele ca de lot at âtea 
mașini pentru a declara r ăzboi naturii. A șadar, apropiindu­se c ât mai mult de 
neștiința și de nebunia brutelor, ne înlreprinz ând niciodal ă ceva care s ă fie 
deasupra condi ției și naturii lor, oamenii vor vedea sc ăzând sim țitor mizeriile 
nenum ărate care  îi chinuie  și­i cople șesc. S ă vedem pu țin dac ă, fără j” a 
întrebuin ța argumentele stoicilor, nu s­ar putea dovedi aceasta prin vreun 
exemplu oarecare!
 L! l, * Marilor zei! Sunt oare oameni mai ferici ți pe p ământ ca aceia c ărora
li se d ă de obicei frumoasele nume de nebuni, de oameni iar ă simțire, de prosti 
ț și de imbecili? Ve ți găsi, poale, ceea ce spun cu, ', exlravaganl  și ridicol; dar cu
loalc acestea, pol s ă i*1, 'j v ă asigur c ă nimic uu esle mai adev ărat. Mai  întâi, s5
„i ei nu se tem de moarte, ceea ce, desigur, nu e un! – mic avantaj. Ei nu 
cunosc nici rcmusc ările devoratoare ale unei con științe rele, nici de șartele lerori
pe care le inspir ă celorlal ți oameni fabulele Infernului, nici spaima pe care le­o 
cauzeaz ă spectrele  și stafiile.
 Niciodat ă frica de r ăul care  îi amenin ță, niciodat ă speran ța binelui care 
ar putea s ă li se  întâmple, nu va putea tulbura m ăcar o singur ă clipă liniștea 
sufletului lor. Într­un cuv ânt, ei nu sunt sf âșiați deloc de aceasta lume de griji, 
care asediaz ă continuu via ța omeneasc ă. N­au nici ru șine, nici fric ă, nici 
ambi ție, nici gelo/ic, nici tandre țe. Și, dac ă sunt destul de ferici ți pentru a se 
apropia de stupiditatea brutelor, au chiar, dup ă teologi, avantajul de a fi 
impecabili. O, tu, cel mai nebun dintre to ți oamenii, tu care aspiri la 
înțelepciune, cump ănește pu țin, te rog. Toate gre șelile, toate grijile care sf âșie 
ziua și noaptea sufletul t ău; arunc ă o privire peste spinii pe care aceast ă 
înțelepciune  îi seam ănă în toate clipele vie ții tale  și vei cunoa ște în sfârșit de ce 
grămadă de rele  îi scap eu pe favori ții mei! Mereu veseli  și mul țumiți, nu numai
că joacă. Râd. Cântă, și se amuz ă fără încetare, dar r ăspândesc  încă jocul, 
râsul și plăcerile asupra tuturor celor care­i  înconjoar ă. S­ar putea spune c ă 
zeii nu i­au l ăsat pe p ământ dec ât pentru a  în ves eli triste țea v i e ți i umane. 
Pentru aceasta, oamenii care asupra oric ăror altor lucruri au sentimente at ât

de diferite, se  înțeleg to ți în privin ța nebunilor. Sunt c ăutați, sunt iubi ți, sunt 
mângâiați, sunt str ânși în bra țe, sunt hr ăniți și sunt ajuta ți în nenorocirile lor, 
în sfârșit, li se permite s ă facă orice  și să vorbeasc ă orice f ără pedeaps ă. Toat ă 
natura este at ât de departe de a­i v ătăma, încât chiar bestiile cele mai feroce, ca
și când ar avea un sentiment natural al inocen ței lor,  îi respect ă și nu le fac nici
un rău. Sunt justificate onorurile  și respectele acestea, c ăci ei sunt consacra ți 
zeilor  și mai ales mie.
 De altfel, cei mai mari regi g ăsesc at âta plăcere în a tr ăi cu nebunii,  încât
sunt unii care nu pot nici s ă mănânce, nici s ă se plimbe, nici s ă petreac ă o 
singur ă clipă fără ei. Ei  îi stimeaz ă mai mult dec ât pe acei filosofi anosti  și 
necăjiți pe care  îi țin, de obicei din vanitate, pe l ângă persoanele lor. Aceast ă 
preferin ță nu este, dup ă mine, nici uimitoare, nici greu de  înțeles. Ace ști 
înțelepți, n­au niciodat ă decât lucruri triste  și dezagreabile de spus prin ților. 
Mândri de  știința lor, c âteodat ă îndrăznesc chiar s ă le răneasc ă urechile 
deUcate, prin adev ăruri tari  și picante. Nebunii, dimpotriv ă, Ic procur ă mii de 
plăceri diferite;  în fiecare clip ă ci îi amuz ă, îi distreaz ă și îi lac sa hohoteasc ă de
râs.
 Dar o alt ă calitate a nebunilor rnei . Care nu e, desigur, de dispre țuit, este
că sunt singurii din to ți oamenii care pot fi sinceri  și veridici. Ori, e ceva mai 
bun pe lume dec ât adev ărul? Degeaba a zis Alcibiade,  în Platou, ca doar 
copilăria și vinul  îl tac s ă­l rosteasc ă. Mie singur ă îmi apar ține aceast ă glorie, 
cum o spune toarte bine Euripide  în acea Inimoas ă vorb ă: Nebunii spun 
adevărul. Tot ceea ce nebunul are  în suflet,  îi este scris pe fa ță și gura lui o 
spune f ără deghizare: pe c ând înțeleptul, dup ă acela și Euripide, are dou ă limbi,
una pentru a spune adev ărul și alta pentru a­l deghiza sau a­l ascunde c ând e 
cazul. El posed ă arta de a schimba albul  în negru  și negrul  în alb; gura lui 
suflă tot a șa frigul ca  și caldul  și discursurile lui sunt adesea  în afara 
gândurilor lui.
 Cu toat ă strălucirea care­i  înconjoar ă, prin ții mi se par, totu și, nenoroci ți
de a nu avea pe nimeni care s ă le spun ă adev ărul și de a fi obliga ți să ia drept 
amici pe lingu șitorii care  îl deghizeaz ă.
 „Dar, se va zice, principilor nu le place adev ărul și de aceea ei se feresc de
contactul cu  înțelepții, de frica de a  întâlni vreunul care s ă îndrăzneasc ă a­și 
lua libertatea s ă le spun ă mai degrab ă lucruri adev ărate, dec ât lucruri pl ăcute!”
De acord cu dumneavoastr ă, regilor nu le place adev ărul. Dar este un motiv  în 
plus de a ii uimit c ă ei ascult ă cu pl ăcere din gura nebunilor mei nu numai 
adevărul, dar chiar injuriile cel mai pu țin echivoce  și că o vorb ă, pentru care ar 
fi spânzura ți filosofii,  îi distreaz ă în gura unui nebun. Adev ărul, atunci c ând nu
ofensea?  ă, are ceva naiv, care lacc pl ăcere;  și numai nebunii singuri de țin de la
Dumnezeu darul de a­l spune f ără să ofenseze.
 Este aproape pentru acela și motiv faptul c ă femeilor, care sunt  în mod 
natural at ât de pornite spre pl ăceri și bagatele. Ie plac de obicei mult nebunii  și
un alt avantaj pe carc­l g ăsesc încă, este acela de a face sa treac ă drept joc  și 
glum ă lot ceea ce fac ele eu ci, cu toate c ă adesea seriozitatea intr ă în mare

parte. Dar femeile sunt foarte ingenioase, mai ales c ând e vorba de a­ și colora 
prostiile.
 Pentru a reveni, dar, Ia fericirea nebunilor mei . După ce și­au petrecut 
viața în mijlocul veseliei  și al pl ăcerilor, ei ies din aceast ă lume iar ă frica de 
moarte, f ără a o sim ți și se duc drept  în Câmpiile Blizee, unde sufletele lor 
fericite gust ă într­o sf ântă lenevie pl ăcerile cele mai lermcc ătoarc. Da ți­mi acum
omul cel mai  înțelept pe care vi­l pute ți imagina  și să­l compar ăm cu unul din 
nehunii mei. El  își petrece copil ăria și tinere țea chinuindu­se pentru a  învăța o 
mie de  științe diverse;  își pierde cele mai frumoase zile  în veghe, greut ăți și 
munc ă, tară a gusta nici cea mai mic ă plăcere în tot restul vie ții sale. Mereu 
sărac, mizer, trist  și în dispozi ție proast ă, este povar ă pentru el  însuși, 
insuportabil pentru al ții; paloare, sl ăbiciune, b ătrânețe și infirmit ăți de țoale 
felurile v âri să­l cople șească în mijlocul carierei sale  și până la urma moare la o
vârstă când ceilal ți oameni abia  încep s ă trăiască. – cu toate c ă, la drept 
vorbind, ceasul mor ții este indilerent pentru acela care n­a tr ăit niciodat ă. 
Acesta este portretul acestui m ăreț și ilustru  înțelept.
 Dar aud  încă orăcăind broa ștele galeriei. „Nimic, zic stoicii, nu e mai de 
plâns dec ât demen ța. On, marea nebunie se apropie de demen ță sau, mai 
degrab ă, este demen ța însăși. Ce este un dement? Nu este un om al c ărui spirit
s­a rătăcit? 1'  înseamn ă a bate c âmpii ra ționând astfel. S ă încerc ăm a pulveriza
și aceast ă obiec ție, cu condi ția ca muzele s ă nu m ă părăseasc ă. Argumentul 
este dintre cele mai subtile, dar dialecticienii, care vor s ă treac ă drept oameni 
cu bun sim ț. Ar trebui cel pu țin să­și aminteasc ă, că Socrate a zis foarte bine . 
În Platou, c ă diviz ând­o pe Venus  în dou ă. Ai scos dou ă Venus­uri, c ă diviz ând 
un Cupidon  în dou ă, s­au f ăcut doi Cupidoni; prin urmare, ei ar trebui s ă se 
gândeasc ă, că s­ar putea foarte bine s ă fie demen ță și demen ță.
 Într­adev ăr, nu toate demen țele sunt ftineste. C ăci, fără aceasta, Hora țiu 
n­ar fi spus: „Nu sunt eu  în prada amabilei nebunii?”, Platon n­ar fi socotit 
între cele mai mari bunuri ale vie ții nebunia poe ților, S8 a profe ților și a 
aman ților; Sibylle n­ar fi calificat drept nebuneasc ă încercarea piosului Eneas
 Sunt. Deci, dou ă feluri de demen ță. Este una, fiic ă înspăimântătoare a 
Infernului, pe care crudele Furii o r ăspândesc pe p ământ întotdeauna c ând își 
arunc ă șerpii lor oribili  în inimile muritorilor, pentru a le sufla ororile 
războiului, setea nes ăturat ă de aur, dragostea ru șinoas ă și criminal ă, paricidul,
incestul  și toate celelalte crime de acest fel. – sau  în timp ce ele  însele  îi chinuie
pe culpabilii muritori, agit ând cu furie  în sufletul lor criminal fl ăcările lor 
înspăimântătoare.
 Mai este  și o alta, diferit ă de prima, care c destinat ă să facă fericirea 
tuturor oamenilor  și care de ține existen ța de la mine. Ea const ă îutr­o oarecare 
iluzie delicioas ă care se prinde de suflet,  îl face s ă uite toate greut ățile, toate 
grijile  și toate necazurile vie ții și îl cufund ă într­un torent de pl ăceri. Este acea 
dulce iluzie pe care Cicero,  într­o scrisoare c ătre Atticus, o privea ca pe un 
mare dar al zeilor, pentru c ă avea puterea de a  înlătura sentimentul nepl ăcut al
unui num ăr așa mare de rele.

Este acea iluzie pe care o regreta at ât un oarecare grec, c ând arta 
medicinei 1­a vindecat de cea mai pl ăcută dintre nebunii. St ând singur  în 
teatru, timp l âLOGIUL NEBUNIEI de zile  întregi, r âdea și aplauda ca  și când ar 
ii auzit cele mai frumoase comedii din lume  și totu și nu auzea nimic. Alliel, 
împlinea cu exactitate toate datoriile vie ții sociale: bun prieten, so ț îngăduitor, 
stăpân indulgent, el nu se  înfuria pentru o sticl ă destupat ă. „Cruzi prieteni! – 
strigă el când medicamentele  îl tăcură să­și revin ă.
 — Cruzi prieteni! departe de a­mi face bine,  îmi lua ți viața, smulg ându­
mă plăcerilor  și lipsindu­m ă de o iluzie care m ă iăcea fericit”.
 Avea mult ă dreptate s ă vorbeasc ă astfel  și acei care priveau aceast ă 
fericit ă și dulce nebunie ca pe o boal ă pe care doctorul trebuia s­o distrug ă, se 
înșelau cu totul  și aveau mai mult ă nevoie de iarba  împotriva nebuniei, dec ât 
acela c ăruia i­o d ădeau
 De altfel, eu am hot ărât că toate iluziile sim țurilor  și spiritului sunt tot 
atâtea nebunii. Un om, de exemplu, care, pentru c ă are orbul g ăinilor, ia un 
catâr drept un m ăgar, sau admir ă ca pe o poem ă sublim ă pe cea mai 
detestabil ă din rapsodii, nu va trece la  început ca nebun. In timp ce, se acord ă 
fără dificultate acest titlu aceluia care, av ând judecata tot at ât de tulbure ca  și 
simțurile, p ăstreaz ă în continuu o alienare  în ciuda moravurilor  și a 
obișnuințelor. A șa ar fi, de exemplu, un om care,
 90 H {v ori de c âte ori ar auzi zbier ând un m ăgar și­ar închipui c ă aude o 
simfonie r ăpitoare, sau care, n ăscut  în mizerie  și josnicie, s­ar crede tot a șa de 
bogat  și puternic ca  și Crasus. Acest tel de nebunie, c ând este ad ăugat la 
veselie, cum se  întâmplă de obicei, distreaz ă mult  și pe cei care o  încearc ă și pe 
cei care o v ăd în ceilal ți, Iară a fi atin și ei înșiși. și în aceasta, puterea mea e 
mai întins ă decât se crede de obicei. Se v ăd peste tot nebuni r âzând unul de 
altul  și procur ându­și astfel reciproc pl ăcere Se  întâmpla chiar adesea ca cel 
mai nebun s ă râdă cu toat ă inima de cel care c cel mai pu țin nebun.
 După mine, cu c ât dep ășești mai mult nebuniile, cu at ât ești mai fericit, 
numai s ă nu ie și deloc din felul nebuniei eare­mi este proprie. – gen at ât de 
general  și de întins c ă mă îndoiesc ca s­ar putea g ăsi pe toat ă suprafa ța 
globului un singur om care s ă fie înțelept  în toate ceasurile  și care s ă nu 
resimt ă din timp  în timp c âte un efect al puterii mele. Diferen ța este ea acela, 
de exemplu, care ar lua un dovleac drept o femeie, ar fi privit peste tot ca un 
nebun, pentru c ă acest gen de nebunie nu este obi șnuit, pe c ând un om care se
felicit ă de a fi avut o femeie mai cast ă decât Penelope  și care tr ăiește în aceast ă 
dulce eroare,  în timp ce dama w* iratat ă astfel are un num ăr mare de aman ți, 
nu va trece niciodat ă drept nebun, pentru c ă e un lucru obi șnuit, care se 
întâmplă, pentru a spune astfel, tuturor b ărbaților.
 Se pol pune  în aceea și clas ă acei oameni care nu iubesc alte lucruri dec ât
vânătoarea. Este o pl ăcere foarte mare . Dup ă ei, de a auzi sunetul aspru  și 
neplăcut al cornurilor  și urletele  înspăimântătoare ale c âinilor. Cred chiar c ă ei 
miros balega c âinelui cu tot at âta voluptate ca  și când ar fi mosc. Ce pl ăcere 
când c vorba s ă slâsii un animal s ălbatic! S ă tai și să scoți membrele boului  și

ale berbecului este o ocupa ție mârșavă și demna de dispre ț, care r ămâne 
numai  în sarcina canaliilor, dar a sf âșia membrele f
 Tremur ânde ale unui animal s ălbatic este un exerci țiu nohil  și glorios, 
care nu e rezervat dec ât eroilor. In genunchi, cu capul gol, cu un cu țit 
consacrat acestui obicei (c ăci ar fi o crim ă să întrebuin țeze altul), aceast ă 
impun ătoare ceremonie se face cu oarecare gesturi de un adev ărat respect 
religios:  în timp ce to ți asisten ții, aranja ți în jurul sacriticatorilor  și păstrând o 
respectuoas ă tăcere, admir ă ca pe ceva minunat  și nou acest spectacol pe 
care]­au v ăzut poate de mii de ori. Fericit muritorul care este admis s ă guste o 
bucățică din animal! Este o onoare pe care o prive ște drept titlul cel mai glorios 
al familiei. Tot ceea ce c âștigă acești vânători hot ărâți este c ă devin la sf ârșit 
aproape tot at ât de s ălbatici ca animalele pe care le urm ăresc și le m ănâncă. 
Cu toate acestea, ei sunt foarte convin și că duc o via ță cu adev ărat regeasc ă.
 Un alt iei de nebuni, care seam ănă nu mai pu țin cu ace ști vânători, sunt 
oamenii care. Poseda ți de pasiunea de nes ăturat de a cl ădi, distrug ceea ce au 
ridicat, ridic ă ce­au distrus, schimb ă în continuu p ătratele  în romburi  și 
romburile  în pătrate, p ână ce, în sfârșii, ruina ți complet, nu mai au nici cas ă, 
nici p âine. Ce importan ță are? Au petrecut totu și câțiva ani loarte pl ăcuți.
 După aceștia, vin alchimi știi. Cu capul  întruna plin de secrete noi, ei 
caută să schimbe natura lucrurilor, vor s ă preschimbe peste tot metalele  și 
urmăresc în toate p ărțile nu  știu ce chintesen ță himeric ă pe care nu o g ăsesc 
niciodat ă, îmbătați de vaporii unei dulci speran țe ei nu regret ă nici osteneala, 
nici munca  și spiritul lor minunat de ter ții în a inventa  în lieeare zi c âtc­o 
eroare nou ă, care  îi înșeală plăcut, îi conduce  în final la o asemenea mizerie, c ă 
nu le mai r ămâne nici din ce s ă clădeasc ă cel mai mic furnal. C ând au ajuns 
aici. – visurile lor pl ăcute nu­i p ărăsesc deloc  însă. – își întrebuin țează toate 
puterile pentru a­i determina pe al ții să alerge dup ă aceast ă fericire, pe care ci 
n­o mai pot urm ări; și chiar dac ă aceast ă ultim ă resurs ă le­ar lipsi, ei  încă se 
vor consola destul g ândindu­se la aceast ă frumoas ă sentin ță:
 În marile lucr ări e destul s ă fi îndrăznit.
 Poate c ă tot a șa de bine regret ă ci atunci c ă cerul nu a dat omului o via ță
destul de lunga, pentru a scoale la cap ăt o at ât t! e marc  întreprindere.
 Cât prive ște pe  împătimiții jocurilor de noroc nu  știu dac ă trebuie s ă­i 
pun în num ărul nebunilor mei. E adev ărat că nimic nu c mai nebunesc  și mai
 /K­' ridicol dec ât spectacolul pe carc­l dau. Aici se pot vedea oamenii 
iubind jocul cu at âta pasiune, ca sim ți bătându­le  și tres ăriri du­le inima, 
așteptând zarul.
 Alții, ademeni ți tară încetare de dulcea speran ță a câștigului, vin 
spărgând corabia averii lor de st ânca periculoas ă a hazardului; sc ăpați cu totul 
goi nau­Iragiului, ei termin ă de obicei prin a deveni punga și, dar, printr­o 
delicate țe unic ă, le place mai mult s ă înșele un alt juc ător, dec ât pe acela care­i
despoaie. Se v ăd bătrâni gârbovi  și aproape orbi juc ând încă, cu ochelarii pe 
nas; al ții, îndată ce o gut ă binemeritat ă le­a  înțepenit falangele degetelor, 
plătesc pe c âte unul care arunc ă zarurile pentru ei. Juc ătorii de noroc

mi7apar țin, desigur, din toate privin țele; dar turbarea pune st ăpânire at ât de 
des pe ei, c ă aș face mai bine. După câte cred, s ă îi trimit la Furii.
 Dar, iat ă oameni care sunt, tar ă discu ții, cu des ăvârșire ai no ștri. Vreau 
să vorbesc de acei c ărora le place s ă asculte, sau debiteaz ă toate aceste fabule 
ridicole cu miracole  și cu minuni. Cu ce pl ăcere, cu ce aviditate poporul nu 
ascult ă toate aceste povesti de necrezut, cu spectre, cu spirite, cu stafii, cu 
Infern  și toate celelalte minuni de acest fel. Cu c ât povestitorul se  îndep ărtează 
de la adev ăr, cu at ât e mai sigur de a se impune auditorilor  și de a m ângâia în 
mod pl ăcut urechile lor avide. Nu trebuie totu și să se cread ă că toate aceste 
lucruri nu izbutesc dec ât să înveseleasc ă pe cei care le spun  și pe cei care le 
ascult ă; ele au o utilitate mai solid ă, ele servesc la a face s ă fiarb ă tingirea 
preoților și a călugărilor.
 Nu este mare diferen ță între ace ști nebuni  și acei care, printr­o nebun ă 
încredere  în protec ția știuților, sunt ve șnic leg ănați de cele mai dulci speran țe. 
Unul crede c ă nu i se va  întâmpla nimic r ău în cursul zilei, dac ă a avut fericirea
să vadă diminea ța vreo imagine sau vreo statuie colosal ă a Sfântului Cristophe,
acel Polifem al cre știnilor; altul e convins c ă va ie și teaf ăr și sănătos dintr­o 
luptă, pentru c ă înainte de a o  începe, a f ăcut un oarecare
 ERASM13S compliment mic, statuii Sfintei Barbc; un al treilea nu se 
îndoie ște deloc c ă nu va deveni  în cur ând bogat, pentru c ă în anumite zile ale 
săptămânii n­a lipsit niciodat ă de la a lacc o vizit ă icoanei Sf ântului
 Erasm, arz ând în fața ei c âteva lum ânărele și mârâind c âteva scurte 
cuvinte. Al ții au imaginat un Si ânt
 Gheorghe, care le  ține loc  în acela și timp de Hercule  și de Hipolit al 
păgânilor. Ei g ătesc cu smerenie  și devo țiune caii acestora cu paftale  și armuri 
prețioase; pu țin lipse ște ca s ă nu le dea chiar titlul de cavaleri, pentru care au 
atâta venera ție încât jură pe casca lor, cum zeii jurau pe Styx. – >.,.
 Ce sa mai vorbesc despre acei care se odihnesc lini știți pe indulgen țe, 
contând at ât pe efectul lor. Încât măsoară, precum o clepsidr ă, timpul pe care 
au să­l petreac ă în purgatoriu  și calcul ând secolele, anii, lunile, zilele  și orele, 
cu at âta exactitate, ea  și când ar fi t ăcut table matematice? v Și ceilal ți, care 
plini de  încredere  în anumite amulete,  în oarecare rug ăciuni magice pe care 
vreun evlavios impostor le inventase pentru pl ăcerea lui sau pentru profitul lui,
nu­și promit nimic altceva mai pu țin dec ât bog ății. Onoruri, pl ăceri, trai bun, 
sănătate inalterabil ă, viață lung ă și bătrânețe verde,  în sfârșit, un loc drept  în 
cer, l ângă lisus Christos  în ce prive ște acest din urm ă avantaj, ei nu vor s ă­l 
foloseasc ă decât cât mai t ârziu posibil, numai c ând pl ăcerile acestei lumi  îi vor 
li părăsit toate, c ând nu o vor mai putea re ține pe niciuna, numai atunci vor 
consim ți să guste deliciile cere ști ale Paradisului.
 Că un negustor, c ă un soldat, c ă un judec ător dac ă scoate o mic ă 
moned ă din gr ămada argintului pe care i 1­au procurat pr ă? ile sale  și pe care 
o întrebuin țează la aceste pioase bagatele, numai eu at ât, cred ei,  și sufletul le 
este purificat de  întreaga murd ărie a vie ții. Sprejururi, neru șinare, certuri, 
desfr ânarc, omoruri, tr ădare, perfidie, impostur ă, mica pies ă de argint a

răscump ărat totul  și așa de bine,  încât el crede c ă poate s ă rcânceap ă cu 
datorii noi. Se pot g ăsi oameni mai nebuni  și în consecin ță mai ferici ți ca aceia 
care cred c ă recit ând în fiecare zi anumite versete din P$altni, vor merge 
neapărat în Paradis? Este, dup ă cât se spune, un oarecare drac zeflemist (*) 
care a g ăsit virtutea magic ă a acestor versete. Mai mult buim ăcit dee ât viclean, 
tu destul de imprudent pentru a se l ăuda Sf ântului Bernard de a poseda acest 
secret; dar ci avea de a 1ace cu unul mai subtil dec ât el și călugărul îl priiisc pe
drac.
 Țoale aceste exager ări, de care n­a ș putea sa m ă împiedic s ă nu ro șesc eu
însămi, sunt, cu toate acestea, aprobate nu numai de popor dar chiar  și de 
preoți și de teologi.
 Ceva tot a șa de nebunesc  și de glume ț, sunt ace ști sfin ți care se erijeaz ă 
în protectorii diferitelor  țări. Fiecare  ținut își arc patronul lui, pe carc­l 
onoreaz ă cu ceremonii particulare  și care are  în schimb virtu țile sale eu totul 
particulare Unul, de exemplu, vindec ă durerea de din ți, altul ajut ă femeile la 
nașteri; acesta face s ă­ți fie aduse lucrurile furate, cel ălalt te scap ă de 
naufragiu, un altul protcjea/ ă turmele,  și așa mai departe. N­a ș mai termina 
niciodat ă dacă aș vrea s ă raportez toate virtu țile acestor sfin ți patroni. Mai sunt
și din aceia care au mai multe virtu ți; așa este, de exemplu, mama lui 
Dumnezeu, c ăreia poporul  îi atribuie, pentru a spune astlel, mai mult ă putere 
decât liului s ău. Printre at âtea ex­voto­uri, cu care sunt  împodobite zidurile  și 
chiar holteie unor temple, a ți văzut vreodat ă unul singur m ăcar ag ățat pentru a
fi eliberat de nebunie, sau pentru a deveni, c ât de pu țin, înțelept? Unul sc ăpase
din naufragiu; altul se vindecase de o ran ă considerabil ă pe care o dob ândise 
într­o  învălmășeală; accsla a adus mul țumiri Cerului, pentru c ă într­o lupt ă 
marc s­a salvat cu tot at âta onoare c ât și curaj; cel ălalt pentru c ă, fiind 
spânzurat, a c ăzut din sp ânzurătoare prin puterea unui sf ânt, prieten al 
hoților, și a putut s ă reînccap ă și mai  și să­i prade pe trec ători. Aici, se vede 
ofranda unui scelerat, care a fugit din  închisoare  și a sc ăpat din m âinile 
justiției: dincolo, aceea a unui om care, pe calc natural ă fiind vindecat de 
friguri, a  înșelat aviditatea medicului, care e furios c ă hoala n­a durat mai 
multă vreme. Acesta g ăsise un remediu  într­o otrav ă care trebuia s ă­l fac ă să 
moar ă, spre marele necaz al nevestei lui, care regret ă mult paralele  și 
străduințele: acela e unul a c ărui tr ăsură s­a r ăsturnat  și a avut lerieirea s ă­și 
ducă acas ă caii teferi  și sănătoși; un altul mul țumește staulului de a nu fi fost 
strivit sub ruinele unei cl ădiri care se d ărâmase peste el; un galant surprins de 
bărbatul amantei lui, av ând lerieirea de a ie și cu n ădragii cura ți, a consacrat 
memoria acestei fericite aventuri.
 Niciunul. Niciunul n­a mul țumit  însă Cerului de a se ii putut elibera de 
nebunie. Ea e a șa de dulce, a șa de pl ăcută aceast ă încântătoare nebunie,  încât 
oamenii ar renun ța la toate celelalte mai degrab ă decât să consimt ă să k' se ia 
nebunia. Dar de ce trebuie s ă navighez pe acest ocean imens de supersti ții?
 Chiar dac ă aș fi primit din partea Cerului, ca Virgiliu, o sut ă de guri, o 
sută de limbi  și o voce de fier, n­a ș putea niciodat ă totuși sa ies la cap ăt,

raport ând toate felurile de nebunie care sunt pe p ământ. Ceea ce e sigur, este 
că viața tuturor cre știnilor este plin ă de o multitudine de extravagan țe de felul 
acesta, pe care preo ții le autorizeaz ă și le întrețin cu p ăccrc. Fiindcă știu 
profitul pe care  îl obțin din aceasta  în mijlocul tuturor acestor nebunii, s ă se 
ridice un  înțelept inoportun  și să proclame aceste adev ăruri: „Numai tr ăind cu 
înțelepciune, ve ți evita accidentele nenorocite. Nu numai prin banii pe „ire  îi 
dali preo ților p ăcatele &unt rase u m pairi te, ci  și prin oroarea de p ăcat, prin 
lacrimi, prin veghe, rug ăciuni, post  și toate celelalte opere frumoase. Imit ând 
viața cut ărui și cutărui sf ânt, ve ți merita protec ția sn”.
 De câte dulci gre șeli, aceste baliverne ale unui astfel de om, ar priva 
deodat ă sufletele! Ce dezordine n­ar pune  în con științe!
 Să punem tot a șa, în clasa precedent ă, nebunii care, din via ță își 
aranjeaz ă cu at âta exactitate ceremoniile funerariilor . Încât socotesc chiar 
numărul de lum ânări, de asisten ți, de c ântăreți, de bocitori, de c ăutători cu 
plată, care trebuie s ă însoțească convoiul. S­ar putea zice c ă ei sper ă să se 
bucure de aceast ă pomp ă funebr ă când vor fi  în morm ânt, sau c ă le­ar ii ru șine
sa l'ie mor ți dacă osemintele lor n­ar fi  înmorm ântate eu toat ă aceast ă măreție 
S­ar putea spune ca moartea este pentru ei o sarcin ă de edili, at ât se 
străduiesc deja. Să ordone s ărbătoriri  și festivit ăți.
 Parcurg ând cu at âta rapiditate toate clasele diferite de nebuni, s ă nu­i 
uităm totu și pe acei oameni care, cu moravurile  și înclin ările celei mai tic ăloase
canalii, nu  încetea/ ă să­și laude zadarnicele lor titluri de noble țe. Unul spune 
că coboar ă din Encas, un altul din Brutus. – un al treilea din Regele Arlhur. I: i
 I­LOGTUL NEBUNIEI H H expun peste tot statuile  și portretele 
strămoșilor lor. V ă repet ă fără încetare povestea plictisitoare a str ămoșilor și a 
străbunicilor, n­au  în gur ă decât nume  și supranume vechi  și, cu toate 
discursurile lor, nu se v ăd în ci dec ât oameni tot at ât de stupizi ca statuile  și 
care valoreaz ă adesea mai pu țin dec ât chipurile pe care le etaleaz ă. Cu toate 
acestea, amorul­propriu  îi face s ă trăiască o via ță tcricit ă. Se g ăsesc chiar 
oameni destul de nebuni pentru a respecta ca pe ni ște zei aceste animale 
stupide, care nu merit ă nici chiar numele de oameni.
 Dar pentru ce s ă mă limitez aici, la unul sau dou ă feluri de nehuni, pe 
care amorul­propriu  îi face ferici ți? Oare nu r ăspândește el în toate p ărțile 
fericirea  în mii de feluri diferite? Unul se crede tot at ât de frumos ca Narcis, cu 
toate c ă arată ca o maimu ță; altul se prive ște ca un alt Euclidc, pentru c ă a 
ajuns sa descrie c âteva r ânduri cu ajutorul unui compas, un al treilea  își 
închipuie c ă el cântă tot a șa de bine ca Hcrmogene, cu toate c ă nu are mai 
multă dispozi ție pentru muzica dec ât măgarul cel mai oropsit de natur ă și 
vocea lui este tot at ât de nepl ăcută și tot at ât de r ăgușită ca aceea a unui cocos
 Un fel de nebunie, care nu e mai pu țin plăcută ca precedentele, este 
aceea a oamenilor care se laud ă și își fac o glorie din calit ățile și talentele care 
sunt  în serviciul lor, ca  și când ar li tost ale lor . Pe care cerul li le­ar fi d ăruit 
Astfel era acel bogat fericit, de care vorbe ște Seneca, care  întotdeauna c ând 
povestea o istorioar ă, avea seivitori l ângă el, pentru a­i  șopti numele,  și care,

neavând dec ât un sufln de via ță ar fi  îndrăznit s ă lupte contra celor mai laimosi
atleți, pentru ca  își închipuia c ă posed ă torța tuturor sclavilor pe care  îi avea la 
el
 Este nevoie s ă vorbim aici de cei care profesea/ ă artele frumoase? 
Amorul­propriu le este at ât de natural tuturor, c ă nu exist ă poate niciunul 
singur, care s ă nu vrea s ă cedeze mai cur ând tot micul lui patrimoniu, dec ât 
reputa ția Iui de om de geniu Asliel sunt mai ales actorii, muzicienii, oratorii  și 
poeții Cu c ât au mai puttn talent, cu al ât au mai mult orgoliu, vanitate  și 
arogant ă Toți acești nebuni g ăsesc totu și alți nebuni care­i aplaud ă; căci. Cu 
cât un lucru c mai contrar bunului simt, cu at ât el atrage mai mult admiratorii,
căci ceea ce e mai r ău, este  întotdeauna  și ceea ce flateaz ă pe cei mai mul ți; și 
nimic nu e mai firesc, pentru c ă. Cum v­am spus­o deja . Cea mai mare parte a 
oamenilor c nebun ă Ori, pentru c ă artiștii cei mai ignoran ți sunt  întotdeauna 
ioarte mul țumiți de micile lor persoane  și se bucur ă de admira ția celui maj 
marc num ăr de adep ți, n­ar face gre șeala de a­ și da osteneala  înlmit ă ca să 
cucereasc ă adev ăratul talent, care n­ar fi necesar, la urma urmei, dec ât să facă 
să dispar ă ideca avantajoas ă pe care ei o au de propriul lor merit, i­ar i ace mai 
mode ști și ar mic șora cu mult num ărul admiratorilor lor
 Natura nu a distribuit numai fiec ărui individ darurile fericite ale 
amorului­propriu; fiecare popor, fiecare na țiune, fiecare ora ș chiar,  în general, 
a primit o destul de bun ă porție Englezii se laud ă a fi l
 Oameni frumo și, muzican ți buni  și măreți în festivit ățile lor. Sco țienii 
sunt m ândri de noble țea lor, de titlurile lor, de alian țele cu casa regilor lor,  și 
de subtilitatea minunat ă în discu țiile scolastice Francezul se laud ă cu polite țea;
parizienii gloritic ă mai ales faptul de a avea  în Sorbona lor cea mai savant ă 
școală de teologic. Italienii, convin și că ei posed ă exclusiv artele frumoase  și 
elocven ța, se cred singurul popor de pe p ământ care nu este cufundat  în 
întunericul barbariei. Printre ei . Locuitorii Romei sunt aceia care se bucur ă cel 
mai mult de aceast ă dulce eroare; ci viseaz ă la m ărirea vechilor romani  și cred 
pur și simplu c ă mai posed ă încă eeva din ea. Vene țienii sunt ferici ți gândindu­
se la noble țea lor; grecii, g ândindu­se c ă sunt inventatorii  științelor își arog ă 
titlurile eroilor lor vechi. Turcii  și toat ă aceast ă mulțime nenum ărată de 
barbari, care acoper ă trei sferturi de p ământ, se laud ă că posed ă adev ărata 
religie  și privesc cu mil ă creștinismul, pe care  îl trateaz ă drept escrocherie 
supersti țioasă.
 Evreii, mai ferici ți încă, trăiesc în dulcea a șteptare a lui Messia al lor  și, 
între timp, se  țin constant lega ți de legea lui Moise. Spaniolii vor s ă treac ă drept
cei mai mari r ăzboinici ai lumii; germanii, m ândri de statura lor voinic ă, se 
laudă, tot a șa, de hLOGIUL NEBUNIEI a cunoa ște magia  și de a fi mari 
vrăjitori.
 Fără a merge mai departe, aceasta este deajuns Iar ă îndoial ă, ca s ă vă 
facă să vede ți cum amorul­propriu r ăspândește peste lot pl ăcerea cea mai dulce
asupra fiec ărui om  în particular  și asupra tuturor oamenilor  împreun ă. Acest 
Amor­Propriu binef ăcător, arc ca sor ă Flatarea, care i se aseam ănă ca să zicem

așa, ca dou ă picături de ap ă. Într­adev ăr, a le flata tu  însuți este dovad ă de 
amor­propriu; a flata pe al ții este ceea ce se cheam ă flatare. E adev ărat că 
astăzi flatarea este toarte onorat ă, dar asta se  întâmplă la oamenii care dau mai
multă aten ție numelui dec ât lucrurilor. Ei cred c ă ca nu va putea s ă 
supravie țuiasc ă
 EKASMUS l ângă fidelitate; se  înșală! Animalele chiar ar putea s ă le dea 
exemple contrarii Este un animal mai lingu șitor și în acela și timp mai fidel 
decât câinele? E un animal mai dr ăgăstos și în acela și timp mai prietenos cu 
omul dec ât veveri ța? Aceste exemple trebuie s ă fie dcajuns pen țiu a convinge; 
doar dac ă nu s­ar pretinde c ă leii înfrico șători, tigrii cruzi, leoparzii feroci, au 
mai mult ceva  în comun cu omul dec ât aceste inocente animale.  Știu foarte 
bine c ă e o alt ă specie de flatare barbar ă, pe care perfidia  și persiflarea o tac s ă 
serveasc ă la pierderea sau ru șinarea nenoroci ților. Dar aceea care rn ă 
însoțește, n­are deloc acest caracter odios; fiica a complezen ței și a dulce ței, ca 
se apropie mai mult de virtute dec ât aceast ă mizantropie nec ăjită și 
insuportabil ă de care
 I; LOGIUL NEBUNIEI vorbe ște Hora țiu și care  îi este totalmente opus ă Ha
reînsufle țește curajul, tarmcca ur âtul, îmbolde ște nep ăsarea, distruge 
stupiditatea, u șureaz ă durerea,  îndulce ște ferocitatea, calmeaz ă furia, atrage  și 
fixeaz ă iubirile flusturaticc Ea c cea care incit ă copiii la studiul  științelor, care 
învesele ște prin dulcc țile ei pe mo șnegii cei mai melancolici, care face s ă treac ă 
până la prin ți, sub deghizarea pl ăcută a laudei, sfaturile  și lecțiile de care ei nu 
se sup ără deloc. Ea e acea care,  într­un cuv ânt, dă tuturor oamenilor aceast ă 
bună părere, aceast ă dragoste de ei  înșiși, ce face cea mai mare parte a fericirii
 Vedeți cu c âtă amabilitate doi m ăgari se scarpin ă unul de altul! Ei bine, 
iată în ce const ă o mare parte a elocven ței, o foarte marc paite a Medicinei,  și, 
ca să spunem astfel, poezia  întreag ă; iată, în sfârșit, ceea ce lace toat ă 
distrac ția și toat ă dulcea ța vieții.
 Îmi ve ți spune poate: „E un marc r ău să Iii înșelat” – Ah! zice ți, zice ți mai 
degrab ă că este un mare r ău să nu iii  înșelat. A crede ea fericirea omului 
consta  în lucrurile  însele  înseamn ă a împinge extravagan ța la exces. P ărerea 
numai ne face ferici ți. Totul  în lume este at ât de obscur  și atât de variabil, ea e 
imposibil s ă știi ceva sigur, cum au observal­o ioarle bine bunii mei prieteni 
academicienii, cei mai pu țin obraznici din to ți filosofii, sau, dac ă cineva ajunge 
să știe câte ceva, este aproape  întotdeauna  în detrimentul fericirii vie ții. In 
sfârșit, omul e zidit astlel ca fic țiunile sa fac ă mai mult ă impresie asupra lui, 
decât adev ărul. Vre ți o dovad ă elară și simțită? Duce ți­vă în bisericile 
dumneavoastr ă când se predic ă. Oratorul, trateaz ă ci vreo materie serioas ă? 
Lumea se plictise ște, casc ă, adoarme; dar dac ă, schimb ând deodat ă tonul  și 
materia, cum se  întâmplă foarte adesea, omul care  țipă (pardon, voiam s ă spun
prezice)  începe s ă debiteze cu cmlaz ă câte­o poveste veche despre vreo femeie 
bună, auditoriul se schimb ă deodat ă la înfățișare. Se treze ște, se  îndreapt ă și 
ascult ă, toți sunt ochi  și urechi. Tot a șa se întâmplă și cu solemnit ățile

bisericii. Se celebrcz ă câte un sl ânt fabulos  și poetic, cum ar fi Sf ântul 
Cmeorghc, $ lan țul Cristophe, sau Sf ânta Barb ă? Tot poporul va
 (XÂIUL NEBUNIEI c ăpăta mai mult respect  și credin ță ca și când ar fi 
vorba de Sf ântul Petre sau Sf ântul Pavel sau chiar de Christos. Dar nu este 
cazul s ă intrăm aici  în toate aceste detalii.
 Pentru a reveni, dar . La plăcerile p ărerii, nu sunt loate aceste pl ăceri, 
acelea care se procur ă cel mai u șor? C âta greutate, c âtă munc ă ne trebuie 
adesea pentru a ne procura cuno ștințele cele mai de prisos, chit c ă ele n­ar fi 
decât principiile gramaticii? P ărerea, dimpotriv ă, se prezint ă de la ea  însăși și 
pare c ă este respirabil ă; și totu și, ea face mult mai mult pentru fericire, dec ât 
cuno ștința real ă a lucrurilor. Spunc ți­mi, v ă rog, dac ă un om savureaz ă o 
bucal ă de sl ănină râncedă, al cărei miros pare insuportabil, cu tot at âta plăcere
ca și când ar fi vorba de ambrozie, gustul r ău al buc ății lui taie ceva din 
plăcerea pe care o g ăsește mâncând­o? Dac ă un altul, dimpotriv ă, simte o 
greață la vederea m âncărurilor celor mai alese, savoarea lor delicioas ă poate s ă­
i cauzeze vreo pl ăcere? Dac ă o femeie extrem de ur âtă apare  în ochii b ăbatului 
ci tot at ât de Inimoas ă ea zei ța Cythera, acest b ărbat nu este  în realitate tot 
atât de Iericit ca  și când ar poseda o Hien ă? Un om arc un tablou prost, f ăcut 
prin c âteva m âzgălituri de ignorant, dar el e convins c ă este de m âna lui Apollo 
sau Zeuxis; plin de aceast ă dulce eroare  îl examineaz ă, îl admir ă Iară încetare; 
nu arc el mai mult ă plăcere dec ât acela, care a pl ătit foarte scump cine  știe ee 
capodoper ă a unui marc artist, dar nu a g ăsit nimic minunat  și nici de 
admirat? Cunose pe cineva cu numele meu, care . La câtva timp dup ă căsătoria 
lui, lăcu un cadou so ției sale  și anume un euf ăraș cu diamante false. Cum  îi 
plăcea s ă glumeasc ă, o făcu să cread ă că erau fine  și veritabile, valor ând un 
preț mare. Ei bine, ec lipsea fericirii acestei doamne? Ochii  și spiritul ei nu erau
tot așa de satisf ăcuți examin ând, admir ând aceste mici buc ăți de sticl ă? Nu 
avea ea tot at âta plăcere s ă le păstreze, ca  și când ar fi fost cea mai mare 
comoar ă a lumii? Pe deasupra, b ărbatul ei evitase o marc cheltuial ă și se 
bucura de eroarea nevestei sale, care  îi era tot at ât de îndatorat ă, ca și când 
darul ar fi costat sume imense.
 Spune ți­mi, v ă rog. Dacă nebunii pe care Platon  îi imagineaz ă într­o 
peșteră unde nu v ăd dec ât umbrele  și aparen țele lucrurilor sunt satisf ăcuți de 
soarta lor. Dacă se aplaud ă și sunt mul țumiți de ei  înșiși, sunt ci mai pu țin 
fericiți decât înțeleptul care, ie șit din aceast ă peșteră vede lucrurile a șa cum 
sunt? C ârpaciul de care vorbe ște Lucian,  și care petrecuse toat ă viața Iui  în 
dulcea ța visului binef ăcător, ce  îl cople șea de bog ății, ar fi putut s ă mai 
doreasc ă ceva  în plus? Nu exist ă deci, nici o diferen ță între înțelepți și nebuni, 
sau dac ă este vreuna, ea e cu totul  în avantajul acestora din urm ă; mai  întâi, 
pentru c ă fericirea lor, care const ă în părerea lor,  îi cost ă mai pu țin, și, în al 
doilea r ând, pentru c ă aceast ă fericire Ic este comun ă cu a unui mare num ăr de
oameni. O pl ăcere de care cineva se bucur ă singur nu este o adev ărată plăcere. 
Ori, nu  știți dumneavoastr ă cât e de mic num ărul înțelepților? Poate numai cu 
mare greutate s­ar putea g ăsi unul. E adev ărat că, în timpul lungii scurgeri a

secolelor, Grecia se laud ă de a fi produs p ână la șapte; dar, pe legea mea! Dac ă 
cineva ar voi s ă­i examineze pu țin în detaliu, pe cuv ântul meu c ă n­ar g ăsi nici 
jumătate sau nici a treia parte dintr­unul singur.
 Printre laudele ce se aduc lui Bachus, cea mai onorant ă, fără îndoial ă, 
este aceea c ă el risipe ște grijile,  întrist ările și greut ățile. Dar nu pentru mult ă 
vreme: be țivului  îi fermenteaz ă vinul  și necazurile revin la loc. Fericirea pe care 
eu o procur oamenilor nu este mai complet ă și cu mult mai dulce? Eu  îi cufnnd
într­o be ție continu ă, sufletul lor  înoată fără încetare  într­o mare de pl ăceri și 
delicii  și toate acestea tara ca s ă­i coste nici cel mai mic lucru.
 Mai generoas ă ca to ți ceilal ți zei, care nu­ și răspândesc darurile dec ât 
asupra c âtorva muritori, nu pot suferi ca m ăcar un singur om s ă fie lipsit de 
binefacerile mele. Bachus nu face s ă creasc ă peste tot acest lichior pl ăcut care 
inspir ă curajul, risipe ște necazurile  și umple inimile de speran ță și de veselie; 
Venus acord ă rar darurile frumuse ții; Mercur mai rar  încă, pe acela al 
elocven ței; bog ățiile nu cad dec ât asupra unora din prietenii lui Hercule, 
coroanele pe c âțiva favori ți ai lui Jupiter; Marte aude  în acela și timp dorin țele 
celor dou ă armate inamice, f ără a le împlini. Apollo  întristeaz ă adesea prin 
răspunsurile sale pe acei care vin s ă­i consulte oracolele; Jupiter arunc ă 
adesea fulgerul; Phoebus trimite din vreme  în vreme ciuma pe p ământ; Neptun 
înghite mai mul ți navigatori  în abisurile profunde dec ât aduce  în port; nu spun 
nimic despre divinit ățile dăunătoare ca Pluton. Discordiile, Caznele, Febra  și 
atâtea altele de acela și fel, care sunt mai degrab ă călăi decât zei. Ru, aceast ă 
Nebunie pe care o vede ți, sunt singura care d ă tuturor oamenilor bunurile pe 
care zeii nu Ic distribuie dec ât unora din favori ții lor.
 Si eu nu cer pentru aceasta nici credin ță, nici rug ăciuni; nu m ă irit deloc 
contra muritorilor, nu le cer deloc sacrificii de isp ășiri când au omis oarecare 
ceremonie a cultului meu. Nu tulbur deloc cerul  și pământul pentru a m ă 
răzbuna pe un om care invit ând pe to ți zeii la vreun mare praznic n­a binevoit 
să mă cheme  și pe mine. Într­adcv ăr, toți ceilal ți zei sunt at ât de preten țioși 
asupra acestor bagatele, c ă ar fi aproape mai necesar  și mai sigur de a ti 
părăsiți cu des ăvârșire, dec ât să fie îmbuna ți
117 aduc ându­Ii­se toate aceste sacrificii. Ei se aseam ănă cu acei oameni 
întotdeauna nec ăjiți și în proast ă dispozi ție, care sunt gata s ă Ie sar ă bâzdâcul 
în asemenea m ăsură, încât merit ă mai degrab ă să îi ai ca du șmani, dec ât să fi 
obligat s ă trăiești familiar cu ci.
 „Dar, ve ți spune dumneavoastr ă, nimeni nu face sacrificii nebuniei,  și 
nimeni nu­i ridic ă temple”. V­am spus­o deja . Sunt pu țin surprins ă de at âta 
ingratitudine, dar bun ătatea mea natural ă mă tace s ă iau lucrurile  în partea lor
bună. De altfel, nu am motiv s ă regret prea mult aceste sacrificii. Un mic bob 
de tămâie, o bucat ă de past ă fiartă, un țap, un burduf cu b ăutură, toate aceste 
ofrande ar putea ele s ă mă flateze, pe mine, care primesc c âte ceva de la to ți 
muritorii care sunt pe p ământ, un cult pe care  înșiși teologii  îl susțin cu toat ă 
puterea lor? Nu ve ți gândi, iar ă îndoial ă, că invidiez Dianci s ângele omenesc

care curge pe altarele ei. Nu . Nu; cu am cultul meu bine stabilit  și văd peste tot
oameni purt ându­m ă în inimile lor. Reprezent ându­m ă prin moravurile lor, 
exprim ându­m ă prin purtarea lor.
 Sunt pu ține divinit ăți, fără a excepta nici chiar pe sfin ții cre știnilor, 
cărora li se aduce  închinare at ât de sincer. O mul țime de oameni, cred, de 
exemplu, c ă onoreaz ă mult pe Fecioar ă, arzând în plin ă amiaz ă, o mic ă 
lumânare  în fața uneia din icoanele ei. Suni pu țini, dimpotriv ă, cei care 
încearc ă să imite castitatea ei, modestia  și dragostea ei pentru lucrurile 
spirituale  și divine! Acesta ar fi totu și adev ăratul cult  și acela care ar pl ăcea 
infinit mai mult oric ărui locuitor al Olimpului  și Empireului.
 Si ce nevoie arn eu de un templu? Acest Univers  întreg,  în care sunt 
onorat ă fără încetare, nu este el un templu destul de m ăreț? Dac ă ar fi un 
singur loc pe p ământ în care s ă nu am adoratori, asta ar  însemna c ă locul 
acela nu este populat de oameni. Nici s ă nu m ă crede ți atât de proast ă ca să 
doresc icoane sau statui;  știu cât de mult aceste lucruri stric ă adev ăratului 
cult. Oamenii stupizi  și grosolani ador ă statuia  în locul sf ântului  și noi suntem 
atunci  în condi ția acelora submina ți de agen ții lor. To ți muritorii, chiar dac ă nu
vor, sunt tot at âtea statui, tot at âtea icoane vii. Care m ă reprezint ă în natur ă. 
Nu este dar cazul de a invidia la alte divinit ăți onoarea de a fi adorate  în 
anumite zile, m cutare sau cutare col ț de p ământ. Ca Phoehus s ă fie onorat la 
Rhodos. Venus la Cipru, Junona la Argos, Minerva la Atena,. Tupiter pe 
muntele Olimpului, Ncptun  în Tarent, Priap  în Lampsac, ce m ă prive ște? 
Numai Universul s ă continue s ă­mi ofere  în fiecare clip ă victime, HLOGIUL 
NEBUNIEI fiindc ă sunt cu mult mai pre țioase ca acelea care se jertfesc pe 
altarurile tuturor acestor divinit ăți.
 Se va spune, poate, c ă e mai mult ă neru șinare dec ât adev ăr în cele spuse
de mine aici. Dar s ă arunc ăm o privire asupra vie ții oamenilor  și veți vedea 
atunci  și toate obliga țiile care trebuie s ă Ic aib ă pentru mine muritorii  și până 
la ce punct sunt eu stimat ă de cei mari  și de cei mici.
 Nu voi examina deloc aici toate condi țiile, unele dup ă altele, sarcina ar fi 
prea lung ă; voi vorbi numai de cele mai distinse  și dup ă acestea se va putea 
judeca restul,  într­adev ăr, pentru ce m­a ș distra eu, examin ând via ța a ceea ce 
se cheam ă popula ție? Cineva ar putea s ă conteste c ă toți acești oameni  îmi 
aparțin în întregime? Ei dau nebuniei at âtea forme diferite, ei inventeaz ă în 
fiecare zi un at ât de mare num ăr de nout ăți, că o mie de Democri ți abia ar 
ajunge s ă râdă de extravagan țele lor;  și acești o mie de Democri ți, dac ă ar 
exista, ar putea s ă furnizeze ei  înșiși motivele de r âs unui alt nou Democrit.
 N­o s ă vă vină a crede ce distrac ție, ce pl ăceri procur ă toți acești mici 
oameni  întotdeauna zeilor. Sobri  în timpul dimine ții, locuitorii Olimpului se 
ocupă până la pr ânz cu deliber ări care degenereaz ă adesea  în certuri,  și ascult ă
jurămintele  și rugăciunile ce li se adreseaz ă. Dar  îndată ce fumurile nectarului 
le­au  încălzit creierul  și nu mai sunt  în stare de a se consacra treburilor 
serioase, se urc ă în locul cel mai  înalt de pe Olimp  și se a șază privind la ceea ce
se petrece pe p ământ, bucur ându­se atunci ca de ce] mai distractiv din toate

spectacolele. Marilor zei! Ce comedie! Ce mul țime pitoreasc ă de nebuni de toate 
telurile! Pot s ă va vorbesc  în cuno ștință de cauz ă, căci mă găsesc c âteodat ă 
printre zei c ând ei particip ă la aceast ă distrac ție.
 Unul moare de dragoste pentru o femeiu șcă și cu c ât e iubit mai pu țin, 
cu at ât pasiunea lui cre ște; cel ălalt căsătorindu­sc, se  însoar ă mai cur ând cu 
dota dec ât cu fata. Acesta procur ă ci însuși aman ți pentru nevast ă; celălalt e 
atât de gelos pe a lui, c ă nu o scap ă o clip ă din vedere. Aici, un om  întristat de 
o moarte neprev ăzută face  și spune o mie de extravagan țe și închiriaz ă bocitori 
cu plat ă pentru a pl ânge durerea  și a vărsa lacrimi. Dincolo, un altul,  înveselit 
până în fundul inimii de un astfel tic eveniment, face toate sfor țările ca s ă pară 
trist și „plânge, cum zic grecii, pe morm ântul soacr ă­sii”. Mai departe este un 
gurmand care str ânge tot ce are pentru a­ și satisface l ăcomia  și care,  în 
curând, nu va mai avea nici o bucat ă de pâine uscat ă; sau tot a șa este un 
leneș, care  își găsește suverana lui fericire  în trândăvie și somn. Unii, 
neglij ându­și propriile lor afaceri, sunt mereu  în mișcare pentru acelea ale 
vecinului. Al ții, împrumut ând bani pentru a­ și plăti datoriile,  își închipuie c ă se
vor îmbog ăți, cu toate c ă sunt pe punctul de a da faliment. Acest avar nu 
găsește nimic mai pl ăcut dec ât de­a tr ăi ca un cer șetor, spre a­ și îmbog ăți 
moștenitorii. Acest negustor nes ătul, pentru un c âștig ușor și nesigur, alearg ă 
peste m ări și țări expun ând în voia v ânturilor  și­a valurilor o via ță pe care tot 
aurul din lume n­ar putea niciodat ă să i­o redea, odat ă pierdut ă.
 Altuia  îi place mai mult s ă se duc ă în căutarea averii la r ăzboi, dec ât să 
trăiască acas ă la el, lini știi și în largul lui. Unii sper ă să devin ă cu u șurință 
bogați pun ând m âna pe c âte­un b ătrân care nu are mo ștenitori: al ții, în acela și 
scop, se fac iubi ți de c âte­o b ăbuță bogat ă. Dar. Ce plăcere pentru zei, c ând și 
unii și alții sunt p ăcăliți de cei pe care voiau ei s ă­i păcăleasc ă!
 Cea mai nebuna  și cea mai de dispre țuit dintre toate clasele omene ști, 
este aceea a negustorilor. Ocupa ți fără încetare cu tic ăloasa dragoste a 
câștigului,  întrebuin țează pentru a o satisface mijloacele cele mai inlame. 
Minciuna, jur ământul fals, furtul, Irauda, impostura umple via ța lor  întreag ă și
în ciuda acesteia, ei cred c ă aurul lor trebuie s ă­i fac ă a trece drept primii 
dintre to ți oamenii;  și se g ăsesc destui c ălugărași și lingu șitori care nu se sfiesc
să le dea  în public titlurile cele mai onorabile, pentru a apuca c âtc­o mic ă parte
dintr­un bun at ât de r ău câștigat.
 Aiurea, se v ăd oameni care convin și, ca pitagoreicii, ca toate bunurile 
sunt comune, pun st ăpânire f ără scrupul pe tot ceea ce le cade  în mână și își 
închipuie c ă le posed ă tot at ât de legitim ca  și când le­ar fi mo ștenit. Sunt  și 
din aceia care nu sunt boga ți decât cu speran ța; ei își făuresc visurile de 
îmbog ățire cele mai str ălucitoare  și cele mai pl ăcute  și nu le trebuie altceva 
pentru a fi ferici ți. Unii vor s ă treac ă drept boga ți în public, cu toate c ă n­au ce 
mânca. Unul se gr ăbește să­și risipeasc ă toate bunurile; altul le spore ște prin 
tot felul de mijloace. Acesta r âvnește fondurile statului; cel ălalt nu g ăsește 
plăcere dec ât în a rămâne la gura sobei. O mare parte din oameni se chinuie 
pentru a sus ține procese eterne  și parc a se certa pe cine s ă îmbog ățească: pe

judec ătorul care  îi tot am âna sau pe avocatul care­i  înșeală. Aici, careva este 
avid de nout ăți, dincolo se proiecteaz ă vreo  întreprindere extraordinar ă. Alții 
merg la Ierusalim, la Roma sau Ia Saint . Iacques, unde n­au nimic de f ăcut, și 
lasă acas ă nevestele  și copiii care ar avea mare nevoie de prezen ța lor.
 În sfârșit, dac ă, puse  în globul lunii, a ți privi toate agita țiile nenum ărate 
ale oamenilor, vi s­ar p ărea că vede ți un v ârtej de mu ște și de b ărzăuni 
certându­sc, b ătându­sc,  întinz ându­și curse, jefuindu­sc, amuz ându­sc, 
înnebunind, n ăscându­se, c ăzând și murind. Nu v­a ți putea  închipui ce 
mișcare, ce tulbur ări, ce cantitate de scene de toate felurile determin ă fără 
încetare pe acest glob omul, acest mic animal care abia poate s ă­și permit ă o 
clipă de via ță și care este  în mod continuu expus la a vedea scurl ându­se 
aceast ă clipă prin r ăzboi, prin cium ă și prin toate celelalte rele earc pustiesc  și 
depopuleaz ă atât de des p ământul.
 Dar eu a ș fi cea mai nebuna dintre toate nebunele  și Democrit ar fi avut 
dreptate s ă râdă de mine cu hohote, dac ă as vrea s ă prezint aici toate felurile 
de nebunie  și de extravagan țe care domnesc  în popor. S ă revenim deci Ia acei 
care poart ă printre oameni aparen ța de înțelepciune, care alearg ă după ceea ce 
ci numesc ramura de aur.
 Să începem cu pedan ții care  învață gramatica. Aceasta ar fi, f ără îndoial ă,
specia de oameni cea mai mizerabil ă, cea mai de pl âns și care ar ap ărea ca cea 
mai ur âtă de zei, dac ă eu n­a ș îndulci printr­un oarecare fel de nebunie, 
mizeriile tristei meserii pe care o exercit ă ei. Expu și fără încetare la chinurile 
cele mai crude, foamea  și puturo șenia le fac un r ăzboi continuu. V ârâți în scoli,
sau mai degrab ă în galerele  și închisorile lor, teatrul  înspăimântător al 
execu țiilor barbare,  îmbătrânesc  în munc ă, în mijlocul unei turme de copii, 
devin surzi strig ând și murd ăria îi roade  și îi usuc ă. Ei bine,  în ciuda tuturor 
acestora, ferici ți prin binefacerile mele, se cred cei mai de seam ă dintre to ți 
oamenii. Ce idei pl ăcute nu­ și formeaz ă ei despre propriul lor merit c ând văd că
tremur ă, la grimasele  și vocile lor severe  și amenin țătoare, trupa  înspăimântată
a timizilor supu și, când îi rup Iar ă milă cu lovituri de vergi, de curele  și fac s ă 
cada. După gustul lor, chinurile de orice fel asupra acestor victime de pl âns, 
victime ale brutalit ății! La fel ca m ăgarul din fabul ă, ei cred ca au puterea 
Icului pentru c ă au pielea lui. Ei se admir ă în murd ăria lor; ur âtul miros pe 
care­l exal ă li se pare tot a șa de pl ăcut ca acela al iasomiei, sau al 
trandafirului; trista lor meserie, care nu e dec ât un sclavaj mizerabil, este, 
pentru ei. Un imperiu at ât de glorios, c ă n­ar schimba puterea lor, cu aceea a 
lui Falaris sau Denis Tiranul. Dar ceea ce  îi face  încă și mai ferici ți decât 
aceasta, este m ăgulitoarea p ărere pe care o au despre erudi ția lor. Ei umplu i
 ER/ISMUS capul copiilor cu o gr ămadă de impertinen țe ridicole  și totu și 
cu câtă sfidare  și cu c ât dispre ț nu privesc ei Palcmon­ii, Donat­ii  și pe to ți 
aceia de meseria lor care au cu adev ărat un merit!
 Ceea ce este unic este c ă ajung, nu  știu cum, s ă comunice pro știlor 
părinți ai școlarilor, ideea pe care o au ei  înșiși despre propriul lor merit. O alt ă 
plăcere pe care o ofer acestor pedan ți este atunci c ând ei descoper ă din

întâmplare,  într­un manuscris mucezit, numele mamei lui Anchise, sau vreun 
cuvânt necunoscut de vulg, sau c ând au dezgropat o piatr ă veche cu vestigiile 
unei inscrip ții. Zeilor mari! Ce bucurie! Ce triumf! Ce glorie! Ce elogii! S­ar 
putea zice v ăzându­i: iat ă­l pe Scipio care a terminat r ăzboiul Africii, sau pe 
Darius dup ă cucerkea Babilonului. Ce mai devin ei c ând, citind peste tot 
versurile lor reci  și insipide, g ăsesc anumi ți proști care s ă­i admire? Ei cred 
atunci c ă geniul lui Virgiliu a trecut  în întregime  în creierele lor. Dar nimic nu 
este a șa de hazliu dec ât sa vezi doi din ace ști pedan ți trimi țându­și reciproc 
admira ția și laudele, ca doi m ăgari care se scarpin ă unul pe altul. Dac ă vreunul
din ei las ă să­i scape c âteva gre șeli de gramatic ă și un altul le observ ă, zeilor 
mari! Ce tapaj! Ce discu ții! Ce  înjurături! Ce invective!
 Dar asculta ți un fapt care este foarte adev ăial; to ți gramaticienii o s ă mă 
urasc ă dacă adaug  și acest mic lucru. Cunosc un om care posed ă toate 
științele: greac ă, latin ă, matematic ă, iilosofie, medicin ă, el știe totul. E deja 
sexagenar  și de mai mult de dou ăzeci de ani neglijeaz ă toate aceste  științe, se 
chinuic ziua  și noaptea s ă studieze gramatica  și dore ște, ca pe o foarte mare 
fericire, de a tr ăi atât de mult. Cât să ajung ă să stabileasc ă o distinc ție clar ă 
între cele opt p ărți ale discursului, lucru pe care p ână în prezent nici grecii, nici
latinii n­au putut s ă­l fac ă cu exactitate. Ca  și când ar ii iost o mare nenorocire 
de a lua o conjunc ție drept un adverb  și trebuia s ă întreprind ă ră/boaiele cele 
mai s ângeroase pentru a se opune unui abuz at ât de înspăimântător! Plin de 
aceast ă dulce speran ța, e] studiaz ă, mediteaz ă, citește și recite ște tar ă încetare 
tot ceea ce gramaticienii au sens asupra gramaticii, oric ât de plictisitor, oric ât 
de barbar ar li stilul lor, ceea ce,  într­adev ăr, nu este o munc ă ușoară, căci se 
poate spune c ă exist ă atâtea gramatici c âți gramaticieni  și chiar mai multe, 
pențiu că prietenul meu Alde, el singur a scris mai mult de cinci  în ceea cc­l 
privea.  și în mijlocul acestei munci penibile, el simte groaza mor ții la cea mai 
mică scriere care ar ap ărea în aceast ă materie, oric ât de proast ă, oric ât de plat ă
ar fi, tem ându­se mereu c ă cineva, lu ându­i­o  înainte  în aceast ă minunata 
descoperire, s ă nu­i fure o a șa de frumoas ă glorie  și să nu­l fac ă să piard ă 
fructul at âtor str ăduințe și munci.
 Numi ți aceasta extravagan ță sau nebunie, cum v ă va pl ăcea; dar 
mărturisi ți tot a șa că pendantul, care din toate animalele este ca siguran ță cel 
mat mizerabil, ajunge, cu ajutorul meu, la un a șa de înalt grad de iericire, c ă 
nu și­ar schimba soarta iiici cu a celui mai mare rege din univers
 Poeții nu au fa ță de mine at âtea obliga ții: chiar starea lor le d ă un drept 
natural la darurile mele.
 Este, cum  știți, o na țiune liber ă, ocupat ă fără încetare de a flata urechile 
nebunilor, prin nerozii  și pove ști, ridicole.  Și nu le trebuie mai mult pentru a se
crede i  în drept de a pretinde nemurirea  și chiar de a o promite altora. Amorul­
Propriu  și Flatarea au pentru ei o prietenie cu totul particular ă și nimeni pe 
pământ nu­mi aduce un omagiu mai curat  și mai constant.
 Oratorii, cu toate c ă se îndep ărteaz ă câteodat ă de principiile mele  și că se
înțeleg pu țin cu filosofii,  îmi apar țin totu și, din multe puncte de vedere. Dar,

pentru a m ă opri la unul singur, nu debiteaz ă ei întotdeauna un mare num ăr 
de nerozii?  și mai mult, n­au scris ei tratate foarte lungi  și foarte serioase 
asupra artei de a glumi? Autorul, oricare ar fi, care  închin ă lui Herennius 
tratatul lui asupra artei de a vorbi, socote ște nebunia  în num ărul glumelor. De­
mostene, prin țul oratorilor, a scris asupra r âsului un capitol mai lung dec ât 
Iliada. În sfârșit, toți sunt at ât de convin și de puterea nebuniei  încât ei cred c ă 
o glum ă este adesea mai  în stare s ă rezolve o dificultate, dec ât raționamentele 
cele mai serioase. Ori . Nimeni, dup ă câte cred, nu­mi va contesta dreptul 
exclusiv de a provoca r âsul prin glume.
 Acei care alearg ă după nemurire f ăcând cărți au aproape aceea și stofă ca 
oratorii. Au to ți mari obliga ții față de mine; dar eu inspir mai ales, pe aceia care
nu scriu dec ât nimicuri  și nerozii. C ăci pentru ace ști autori care, prin opere cu 
sens, aspir ă la sufragiile unui mic num ăr de oameni ra ționali  și nu recuz ă chiar
ca judec ătorii pe Persc­i  și Lelius­i, soarta lor  îmi pare mai demna de mil ă decât
de invidie. Cu spiritul f ără încetare torturat ei adaug ă, schimb ă, șterg, refac, 
corecteaz ă, consult ă, niciodat ă mulțumiți de ceea ce fac, lucreaz ă timp de nou ă
sau zece ani,  înainte de a da o lucrare la lumina zilei.  și dup ă atâta veghe, 
străduințe și lucru, dup ă atâtea nop ți trecute f ără să guste dulcea ța somnului, 
care le este recompensa? Lucrul din lume cel mai zadarnic  și cel mai frivol, 
sufragiul unui foarte mic num ăr de cititori.  și nu este lotul  încă: pierderea 
sănătății, a bunei dispozi ții, a repausului sunt tristele urm ări ale ostenelii lor. 
Lipsiți de toate pl ăcerile vie ții devin palizi, slabi, puchino și, câteodat ă chiar 
orbi; s ărăcia îi cople șește, pofta  îi chinuie ște, bătrânețea îi atinge  în mijlocul 
drumului  și, dup ă ce au trecut prin toate relele de acest fel, sf ârșesc printr­o 
moarte prematur ă. Aceasta este mul țimea de rele, pe care un  înțelept scriitor 
nu se teme deloc s ă și­o atrag ă, pentru a avea pl ăcerea de a fi l ăudat de trei 
sau patru mizerabili ca el. Fericit, dimpotriv ă, fericit autorul care compune sub 
auspiciile mele! El nu cunoa ște nici cazna, nici munca; scrie tot ce  îi trece prin 
cap, imprim ă toate visurile imagina ției lui  înJierb ântate; niciodat ă nu șterge, 
niciodat ă nu corecteaz ă, convins c ă dacă neroziile pe care le public ă vor fi mai 
extravagante, atunci cu at ât mai mul ți admiratori va avea, adic ă el va  încânta 
lumea nenum ărată a nebunilor  și a ignoran ților. Dac ă micul nnm ăr de oameni 
savan ți și spirluali  îl citesc  și îl dispre țuiesc, ce­l prive ște? Fluier ăturile a dou ă 
sau trei persoane cumin ți, nu vor fi ele  înăbușite de izbucnirea  în ropote a 
aplauzelor nenum ărate pe care le va primi din toate p ărțile? Acei care public ă 
sub numele lor operele altora sunt  încă mai pruden ți: ei uzurp ă tară greutate o 
glorie care a costat multe greut ăți și munca aceluia c ăruia îi apar ține. Ei  știu 
foarte bine c ă, mai cur ând sau mai t ârziu, se va descoperi furtul; dar  în 
așteptare, ei se bucur ă de pl ăcerea de a fi admira ți, când sunt ar ătați cu 
degetul  în mijlocul pie ței publice  și când se spune: „iat ă­l, ce om admirabil!”, 
când ei v ăd cărțile lor  în prăvălia unui librar  și când citesc,  în capul fiec ărei 
pagini, numele lor cu doua sau trei pseudonime, de obicei str ăine și care se 
aseam ănă cu termenii de scriere iiecitea ță! și toate aceste nume ce sunt ele? 
Nume  și nimic mai mult. Din at âtea milioane de oameni care sunt pe p ământ,

numai unii au auzit vorbindu­se de ei;  și încă, printre ace ști unii nu sunt dec ât
foarte pu țini cei care s ă facă un caz din asta, c ăci gusturile ignoran ților sunt tot
atât de diferite ca  și acele ale celor mai mari doctori. Adesea ei  înșiși fabric ă 
aceste pseudonime, sau le scot dintr­un vechi autor oarecare.
 Umil  își ia numele ele Telemac, altul pe acela  ție Stelenus sau Laertes; 
celălalt se face numit Policrat, un altul Trasimac. Este aproape ca  și când ar 
face s ă se numeasc ă cameleon sau dovleac  și dup ă exemplul c âtorva filosofi, ei 
își numesc c ărțile cu litere din alfabet. Dar nimic nu e mai glume ț, decât să vezi
laudele pe care  și le dau reciproc  în scrisori,  în poezii,  în elogii; ace știa sunt 
nebunii care laud ă nebuni, ignoran ți care admir ă ignoran ții. „L­ai dep ășit pe 
Alceu”, zice unul. „E ști mai abil dec ât Calimac”. – r ăspunde un altul. „E ști mai 
elocvent dec ât Cicero”, strig ă unul. „Si dumneavoastr ă, de o mie de ori mai 
savant dec ât divinul Platou”. – replic ă altul. Alteori, ei  își aleg vreun rebel 
faimos, pentru a scoate mai mult  în relief gloria lor. La vederea dezbaterilor lor, 
publicul, nesigur, se simte  împărțit între sentimente contrare:
 Scinditur mccrtum studia  în contraria vulgus, p ână când, în sfârșit, unul
sau altul dintre campioni, satisf ăcut de exploat ările sale, iese din aren ă cu un 
aer înving ător și își atribuie el  însuși gloria triumfului. Oamenii cu bun sim ț își 
bat joc de toate aceste nebunii  și au dreptate. Dar nu c mai pu țin adev ărat că 
toți acești autori sunt ferici ți prin binefacerile mele  și că ei prefer ă triumfurile 
lor acelora ale Scipionilor
 Toți acești pretin și înțelepți pe care  îi văd râzând din toat ă inima de toate 
aceste lucruri  și care g ăsese at âta plăcere în a­și bate joc de nebunia altora, 
cred ei, oare, c ă nu au nici o obliga ție fața de mine?  îmi datoreaz ă foarte mult. 
Vă asigur,  și daca ar  îndrăzni să o nege, ar trebui sa fie cei mai ingra ți din to ți 
oamenii
 Să începem cu jurisconsul ții. Ei se cred primii dintre to ți savan ții și nici 
un muritor nu se admira at âta ca ei,  în timp ce. Ca Sisif,  împing  în continuu 
către vârful unui munte o st ânca enorm ă care recade  îndată ce a ajuns. – adic ă
îndată împletesc cinci sau  șase sute de legi, unele cu altele, f ără să se întrebe 
dacă ele sunt sau nu  în raport cu alacerile pe care le trateaz ă când 
îngrămădesc tr ăncăneli peste tr ăncăneli, cita ții peste cita ții și fac astfel s ă 
cread ă vulgul c ă știința lor este un lucru foarte greu. C ăci ei sunt convin și că 
nimic nu e mai de admirat dec ât ceea ce cost ă mult ă străduință și munc ă.
 Să­i punem  în aceea și clas ă pe dialecticieni  și pe sofi ști, oamenii care fac 
mai mult zgomot ca toate c ăldărușcle Didonei la un loc  și dintre care cel mai 
puțin flecar ar putea s ă țină piept la dou ăzeci de cumetre guralive care s­ar g ăsi
sub cer.
 Ferice, f ără îndoial ă, dacă n­ar face altceva dec ât să ilecăreasc ă; dar ei se
dond ănesc  și se ceart ă cu încăpățânare pentru lucrurile cele mai zadarnice  și 
cele mai ridicole,  și dup ă atâtea alterca ții, ei pierd adesea din vedere adev ărul 
pe care­l urm ăresc
 Amorul­propriu  îi face perfect ferici ți înarma ți cu dou ă sau trei silogisme 
nu se tem deloc s ă intre  în aren ă cu tot felul de campioni  și de a discuta asupra

oricărui subiect. Dac ă ar avea a face cu Stentor  însuși, niciodat ă nu i­a ți vedea 
cedând; încăpățânarea lor  îi face jie ne învins.
 După ei viii filosofii, oameni foarte respectabili, cu siguran ță, prin barba 
și mantia lor, oameni care se m ăgulesc de a fi singurii  înțelepți de pe p ământ și 
care privesc pe ceilal ți drept umbre zadarnice care se mi șcă pe suprafa ța 
globului
 Ce pl ăcere pentru ei c ând, în delirul lor filosofic, creeaz ă în univers o 
cantitate nenum ărată de lumi diferite; c ând ne dau m ărimea soarelui, a lunii, a
stelelor  și altor astre cu at âta exactitate, de parc ă le­ar fi m ăsurat cu st ânjenul 
sau cu sfoara; c ând ne explica cauzele tunetului, v ânturilor, eclipselor  și altor 
fenomene inexplicabile, vorbind mereu cu at âta încredere, ca  și când ar fi fost 
secretarii naturii c ând ea a ordonai na șterea lumii, sau ca  și când tocmai ar fi 
sosit de la sfatul zeilor! Dar aceast ă natur ă infinit deasupra tuturor micilor idei 
ale acestor filosofi  își bate joc de ei  și de specula țiile lor O dovad ă destul de 
evident ă că n­au nici o cuno ștință sigura este c ă ei au  între ci. Asupra 
diferitelor p ăreri, discu ții din care nu se poale  înțelege nimic Ei nu  știu absolut 
nimic  și se laud ă că știu totul Ei nu se cunosc pe ei  înșiși; uneori sl ăbiciunea 
vederii lor, sau spiritul lor distrai care bate adesea c âmpii  și îi împiedic ă să 
vadă o groap ă sau o piatr ă care se g ăsește în diurnul lor.
 Totuși, auzindu­i, ci v ăd de minune ideile, universalurilc, formele 
substan țiale, materia prim ă, quidil ățile, ecccit ățile, entit ățile, toate lucrurile 
atât de mici, pe care nu cred c ă un linx a putut vreodat ă să le zăreasc ă Cu ce 
dispre ț, mai ales, nu privesc ei pe protanul vulgar,  în timp ce  îngrămădesc 
unele peste altele triunghiuri, cercuri, p ătrate  și o infinitate de alte figuri 
matematice,  întretăiate în form ă de labirint, sau c ând, ad ăugând acestor figuri 
litere a șezate  în ordine de lupt ă, combinate  și recombinate  într­o mie de feluri 
diferite, ei arunc ă întunericul asupra lucrurilor celor mai limpezi  și le fac de 
neînțeles ignoran ților care­i ascult ă!
 Sunt lot a șa de mul ți printre ci cei care se laud ă că pot citi viitorul  în 
astre  și care promit luciuri, pe care nici cel mai mare magician n­ar  îndrăzni să 
le promit ă
 Ferici ți nebunii care  întâlnesc oameni destul de pro ști pentru a­i crede!
 În ce­i prive ște pe teologi as face poate bine s ă nu spun nimic Nu este 
prudent s ă atingi, nici s ă miști, ceea ce miroase ur ât Sunt oameni care nu 
înțeleg b ătaia de joc  și care iau loe pentru o bagatel ă Ar putea s ă mă 
cople șească dintr­o lovitur ă cu o grindin ă de argumente, pentru a m ă sili s ă mă
dezmint pe mine  însămi, sau s ă mă denun ț peste tot ca eretic ă, dacă refuz s­o 
fac C ăci, aceasta este sperietoarea de care se servesc de obicei pentru a le face 
frică celor pe care nu­i onoreaz ă cu buna lor voin ță Cu toate c ă nu c poate 
nimeni  în lume care s ă aibă atâta repulsie ca ei  în a recunoa ște binefacerile 
mele, nu e mai pu țin adev ărat că dețin o destul de bun ă parte
 Purta ți până în al șaptelea cer de minunatele efecte ale amorului propriu,
ei se privesc ca pe tot at âția mici zei  și arunc ă din înaltul Olimpulni lor himeric,
o privire plin ă de mil ă asnpra restului muritorilor, care nu sunt  în ochii lor

decât niște calice animale t ârâtoare pe suprafa ța pământului  înconjura ți de un 
batalion de defini ții magistrale, de concluzii, de corolare, de propuneri implicite 
și explicite, ei  știu să­ți aranjeze un at ât de marc num ăr de tertipuri, c ă ar 
scăpa chiar din firele  în care Vulcan a  știut s ă­i prind ă pe infidela lui so ție și pe
zeul viteaz al luptelor. O mul țime de distinc ții, care v ă taie imediat dintr­o 
lovitur ă nodul dificult ății celei mai insolvabile, un izvor nesecat de cuvinte noi 
și de termeni uimitori  îi scot mereu din  încurc ătura. Trebuie s ă­i vezi explic ând 
după fantezia lor, misterele cele mai inexplicabile. Ei v ă dezvelesc cauza crea ției
lumii  și ordinea minunat ă care se vede domnind; v ă arată prin ce canale 
păcatul original a trecut p ână la posteritatea primilor p ărinți; vă spun 
momentul, felul  și mijloacele lorm ării lui Christ  în pântecele Fecioarei; v ă fac s ă
atinge ți cu degetul accidentele care subzist ă fără substan ță în lucrurile sacre 
ale sfintei cuminec ături. Dar acestea nu sunt dec ât chestiuni vulgare  și 
reclădite.
 Iată altele care sunt rezervate acelora pe care  îi numesc ilu ștri și 
lumina ți. Ei se trezesc  îndată ce se vorbe ște de agitarea acestor chestiuni 
importante: A fost o clip ă în genera ția divin ă? Trebuie s ă se recunoasc ă mai 
multe filia țiuni în Christos? Aceast ă propozi ție: Dumnezeu­Tat ăl urăște pe Fiul 
Său – este ea posibila? Dumnezeu, putea El s ă. Se facă femeie, drac, m ăgar, 
dovleac, piatr ă, tot a șa cum s­a f ăcut om? Dac ă El s­ar fi f ăcut dovleac, cum ar 
fi putut acest dovleac s ă predice, s ă facă minuni  și să fie crucificat? Ce, oare, 
Sfântul Petre ar fi determinat, dac ă ar fi spus Liturghia c ând corpul lui lisus 
Christos era  încă țintuit pe cruce? Se poate spune c ă atunci lisus era  încă om? 
îi va fi cu putin ță cuiva s ă mănânce și să bea dup ă Reînviere? – prevedere 
admirabil ă a acestor bravi oameni care se g ândesc deja s ă­și asigure foamea  și 
setea!
 Au însă o mul țime de nerozii  și mai subtile, mull mai spirituale ca toate 
acestea. Sunt no țiuni, rela ții, formalit ăți, quidit ăți, ecceita ți, toate lucrurile care
nu pot s ă fie zărite dec ât de acei care au ochi destul de buni ca s ă vadă, în 
mijlocul celui mai gros  întuneric, ceea ce nu exist ă nicăieri. Aceasta nu este 
încă totul: morala lor este  îmbuibat ă de o multitudine de sentin țe atât de 
paradoxale,  încât paradoxele stoicilor nu sunt dec ât leacuri proaste,  în 
compara ție cu ele.
 Nu este o a șa de mare crim ă, vă spun ei de exemplu, de a g âtui o mie de 
oameni  în foc M lustruie ști o singur ă dată ghetele unui s ărac fnlr­o zi de 
duminica.
 Si încă: ar fi mai bine s ă lași să piară universul  și tot ce  îl înconjoar ă, 
decât să spui cea mai mic ă minciun ă. Toate aceste subtilit ăți, deja at ât de 
subtile, se subtilizeaz ă încă mai mult, trec ând prin toate cotiturile  și 
întortochelile  școlii;  și ar li mai lesne s ă ieși dintr­un labirint, dec ât să scapi din
firele reali știlor, ale nominali știlor, tomi știlor. Alberti știlor, occami știlor, 
scotiștilor și. În sfârșit, din ale tuturor sectelor teologice din care numesc aici 
numai pe cele principale. Au cu to ții un a șa marc fond de erudi ție, posed ă un 
izvor at ât de fecund de dificult ăți, încât Aposlolii  înșiși, dac ă ar fi obliga ți sa

intre  în discu ție cu ei despre toate aceste materii, ar avea nevoie de un spirit cu
totul diferit de acela pe care 1­au primit de Sus, Sf ântul Pavel a ar ătat că avea 
credin ță: dar  îndată ce spune: Credin ța este substan ța obiectelor pe care le 
avem de spera!  și dovada a iot ceea ce nu . Ne cade sub sim țuri, defini ția lui nu 
este destul de doctoral ă. Acest Sf ânt Apostol era de o cartitate perfect ă, dar 
defini ția și împărțirea pe care o d ă acestei virtu ți Corintenilor,  în capitolul al 
XHl­lea din prima lui Epistola, p ăcătuiește contra regulilor logicii. Apostolii 
consacrau cu credin ță pâinea sfintei cuminec ături: dar daca cineva i­ar fi 
întrebat asupra acestui termen a quo el ad quetn, asupra transsub­stan ței, 
asupra felului  în care acela și corp, poate s ă existe  în acela și timp  în mai multe 
locuri diferite, asupra diferen ței care este  între corpul lui  îisus Christos  în cer, 
corpul lui  îisus Christos pe cruce  și corpul lui  îisus Christos  în sfin țirea 
împărtășaniei, dac ă ar ti fost  întreba ți în ce clipa se face transsub­stantierea  și 
cum se poate face ea  într­o clip ă, pentru c ă vorbele prin care acest miracol se 
produce, formeaz ă o cantitate discret ă, ale c ărei părți se succed  în diferite 
momente, ei n­ar putea desigur s ă răspund ă niciodat ă cu at âta subtilitate ca 
scotiștii, care dis­erteaz ă asupra tuturor acestor lucruri, cu o fecunditate 
minunat ă, și dau defini ții tot a șa de clare ca lumina zilei. Apostolii o cuno șteau 
personal pe mama lui lisus; dar este vreunul printre ei care s ă fi dovedit cu 
atâta eviden ță, ca teologii no ștri moderni, cum aceast ă mam ă castă a tost 
protejat ă de pata p ăcatului original? Sf ântul Petre a primit cheile  și le­a primit 
de la acela care  știa bine cui le  încredin ța; mă
 ELOGIUL NEBUNIET 145  îndoiesc totu și că acest Sf ânt Apostol ar fi fost 
vreodat ă destul de subtil pentru a g ândi ca aceste chei puteau s ă devin ă cheile 
științei în mâinile unui ignorant. Apostolii botezau  în toate p ărțile și cu toate 
acestea niciodat ă n­au vorbit de cauza formal ă, material ă, eficient ă și final ă a 
botezului; niciodat ă nu e vorba la ei de caracterul de  șters și de ne șters Ei  îl 
adorau pe Dumnezeu  în spirit  și în adev ăr, baza ți numai pe acest pasaj al 
Evangheliei; „Dumnezeu este spirit  și trebuie ca acei care  îl ador ă, să­l adore  în 
spirit  și în dreptate”.
 Dar se vede c ă nu a indicat c ă niciodat ă o figur ă mâzgălită pe zid cu 
cărbune, c ând arc dou ă degete  întinse, p ărul lung  și aureola str ălucitoare cu 
trei raze  în dosul capului, merit ă cu siguran ță acela și cult  și aceea și adora ție ca
persoana lut lisus  însuși Căci se pot  ști toate aceste frumoase lucruri, dac ă nu 
ai trecut treizeci sau patruzeci de ani prin sublimele scoli ale lui Aristot, sau ale
lui Scot? Apostolii v ă vorbesc a șa în fiecare clip ă de gra ție, dar u­au explicat 
nicăieri diteren ța care este  între gra ția gratuit ă și grația gratif âcândă, Ei v ă 
îndeamn ă la opere frumoase, dar nu fac nici o diferen ță între opus operans  și 
opus operanlum. Ei predic ă peste tot caritatea, dar nu disting deloc
 EMSMtTS caritatea  înnăscută de caritatea dob ândită; ei nu v ă spun deloc
dacă aceast ă virtute este un accident sau o substan ță, un lucru creat sau un 
lucru necreat. Ei detest ă păcatul, dar pe cuv ânt că n­au putut sa dea vreodat ă 
o defini ție științifică la ceea ce se cheam ă astăzi păcat, f ără ca sa ti fost 
inspira ți de spkitul scoti știlor. Într­adev ăr, nu voi putea s ă­mi închipui

vreodat ă că Sfântul Pavel, care era cel mai instruit din toat ă trupa, ar fi 
condamnat de at âtea ori chestiunile, discu țiile, genealogiile  și, cum o spune el 
însuși, chiar discu țiile teoretice dac ă s­ar fi exercitat  în toate subtilit ățile 
doctorilor din zilele de ast ăzi; căci se vad venerabilii no ștri mae ștri întrec ând în 
subtilit ăți pe sofistul Crisip, cel mai subtil c ârcota ș al antichit ății.
 Să admir ăm totu și extrema modestie a teologilor no ștri Dac ă ei găsesc, 
din întâmplare,  în Apostoli vreun pasaj  în care nu vad destul ă exactitate  și 
erudi ție, nu­l condamn ă deloc cu brusche țe, ci se mul țumesc de a­l explica  în 
felul lor; modera ție lăudabil ă care vine  în parte din respectul lor pentru 
antichitate,  în parte din deferenta lor pentru demnitatea apostolului  într­
adevăr, ar fi o nedreptate s ă se cear ă așa de mari lucruri de la ace ști primi 
discipoli ai lui lisus, de vreme ce divinul lor st ăpân nu le spusese niciodat ă un 
singur cuv ânt. Daca g ăsesc acelea și neglijen țe și acelea și greșeli în Chrisostom,
în Vasile,  în Ieronim. Ei se mul țumesc atunci s  ă scrie pe margine: Nou tenetur,
adică aceasta nu se justific ă Acești vechi doctori ai bisericii aveau s ă combat ă 
pe filosofii p ăgâni și evrei, oameni de o natur ă foarte  încăpățânată; și au f ăcut­o
mai mult prin sfin țenia vie ții lor  și priu minunile pe care Ic f ăceau dec ât prin 
argumente. – purtare foarte ra țională pentru timpurile acelea, c ăci acei cu care 
avea de a face, nu erau destul de spirituali pentru a  înțelege chiar  și cea mai 
mică subtilitate a lui Scot. Dar  în prezent, care este p ăgânul sau ereticul care 
nu depune imediat armele  îa vederea at âtor subtilit ăți atât de ascu țite, doar 
dacă ar fi at ât de stupid pentru a le  înțelege, at ât de imprudent pentru a le 
batjocori, sau,  în fine, destul de prev ăzut cu f*.
 Raționamente  înșelătoare pentru a sus ține lupta! In acest caz din urm ă 
aceasta ar fi ca  și când s­ar pune un magician] a lupt ă cu un alt magician, sau 
ar fi pu și să se bat ă unul cu altul doi oameni ale c ăror arme ar fi fermecate. 
Aceast ă luptă nu ar  înainta mai mult dec ât pânza Penelopei.
 După părerea mea, cre știnii ar face foarte bine ca  în locul acestor trupe 
de solda ți greoi  și grosolani, care n­au f ăcut mari minuni  în ultimele cruciade, 
să trimit ă contra turcilor  și a sarazinilor flecari pe ocami știi încăpățânați, pe 
alberti știi de ne învins  și întreaga armat ă de temut a sofi știlor. S­ar vedea 
atunci, cea mai comic ă dintre toate luptele  și cea mai ciudat ă dintre toate 
victoriile. Care e omul at ât de rece pentru a nu se  înflăcăra la vederea 
cârcota șelor lor dispute? Care este muritorul at ât de stupid pentru a nu fi 
stimulat de  înțepăturile lor ascu țite? Ce du șman ar putea s ă aibă atât de buni 
ochi pentru a vedea clar  în mijlocul  întunecimilor groase pe care le r ăspândesc 
peste tot  în jurai lor? V ă gândiți, poate, c ă tot ceea ce spun aici nu e dec ât o 
glum ă. N­aș ii surprins ă, fiindc ă știu că sunt  și printre teologi oameni mai 
instrui ți, cărora aceste discu ții irivole  și ridicole ale  școlii Ic lac grea ță. Sunt  și 
de aceia care le privesc ca sacrilegii,  și care Ic trateaz ă ca pe­o impietate oribil ă 
pe toate aceste discursuri pline de ireveren ță asupra misterelor de nep ătruns, 
pe care cre știnii trebuia s ă se mul țumeasc ă numai de a le adora  în tăcere, toate
aceste discu ții profane  și aceste subtilit ăți păgâne, toate aceste defini ții 
prezum țioase, toate aceste cuvinte  și aceste sentin țe reci, insipide  și adesea

chiar josnice  și dezgust ătoare, cu care se  înjose ște întotdeauna m ăreția 
teologiei. Dar toat ă acestea nu  împiedic ă deloc pe subtilii no ștri cârcota și de a 
se admira, de a se aplauda ei  înșiși, și de a se crede cei mai ferici ți dintre to ți 
oamenii. Ocupa ți zi și noapte cu aceste nimicuri nu le mai r ămâne o clip ă de 
răgaz pentru a parcurge, m ăcar o singur ă dată în viață, Evanghelia, sau 
Epistolele Sf ântului Pavel. C ând în mijlocul  școlilor lor se pun aceste  întreb ări 
minu țioase, ei cred c ă întăresc tot at ât de solid biserica universal ă cu 
plăpândele lor silogisme, ca  și poeții care ar sprijini cerul de pe umerii lui Atlas 
și ar fi convin și că se va pr ăbuși numaidec ât, dac ă le va rctuza minunatul lor a)
utor
 Ce pl ăcere pentru ei. Când Sf ânta Scriptur ă, ca o cear ă moale,  își 
schimba  și reschimba forma dup ă voia lor! Ce voluptate c ând ei cer s ă primi ți 
hotărârile lor cu tot at âta respect ca pe legile lui Solomon,  și să le prefera ți 
decretelor pontificale pentru c ă acelea au fost aprobate de unii pedan ți care 
seam ănă cu ei Ce triumf c ând, erij ându­se  în cenzori ai genului omenesc,  îi 
silesc s ă cânte acela și cântec pe to ți aceia care au avut nenorocirea s ă afirme 
ceva care s ă se dep ărteze c ât ele c ât de concluziile lor implicite sau explicite! 
Atuncea numai  îi auzi ți strig ând cu at âta siguran ță ca și când cuvintele lor ar li
oracole: aceast ă propunere este scandaloas ă; cealalt ă este  îndrăzneață; aceasta
miroase a erezie; aceasta din urm ă sună rău; astfel, c ă nici botezul, nici 
Evanghelia, nici Sf ântul Pavel, nici Sf ântul Petre, nici Sf ântul Ieronim, nici 
Sfântul Augustin, nici chiar Sf ântul Toma arhiperipateticul nu va putea s ă tacă
un cre știn dac ă bacalaurea ții noștri nu consimt, at ât e de mare subtilitatea 
judec ății lor
 Cine ar fi putut s ă­și închipuie, de exemplu, c ă nu exist ă creștin care ar 
spune numai c ă aceste dou ă propozi ții: Oal ă de noapte, tu pu ți, și Oala de 
noapte pute, sau  și mai bine: Furnic ă, iu te balegi,  și Furnica se baleg ă, sunt la
fel de bune. Dacă acești înțelepți doctori nu ne­ar fi  învățat? Cine ar h eliberat 
biserica de at âtea erori funeste, dac ă marele sigiliu al doctorilor no ștri aplicat Ia
sentin țele lor n­ar ti adus la cuno ștința publicului existen ța tuturor acestor 
propozi ții, care poate c ă n­ar fi rost niciodat ă citite f ără condamnarea pe care 
au pronuu țat­o contra lor Toate aceste lucruri frumoase nu  îi fac ele pe teologi
 Sh'î cei mai ferici ți dintre to ți oamenii? Ce pl ăcere nu au ei  însă, atunci 
când fac o descriere at ât de exacta a Infernului  și a tot ceea ce el cuprinde, 
încât s­ar spune ca au petrecut acolo ani mul ți! în timp ce, cre ând dup ă gustul 
lor ceruri noi, ei fabric ă acest vast  și măreț Empireu, pentru ca sufletele 
fericiților s ă aibă un loc unde s ă poat ă să se plimbe dup ă voie, s ă facă festivit ăți
și să joace tenis!  în sfârșit, capul acestor mari doctori este at ât de plin de toate 
neroziile, c ă într­adev ăr cred c ă acela al lui Jupiter nu era mai mare c ând, 
voind sa dea na ștere lui Pallas, pe care o concepuse  în creierul lui, el implor ă 
securea lui Vulcan, pentru a o face s ă iasă Nu mai fi ți deci surprin și dacă în 
discu țiile publice capul lor e at ât de bine oblojit; Iar ă aceast ă precau țiune, La ți 
vedea  în cur ând rup ându­se  și sărind în mii de f ărâmițe.

Bu însămi nu pot c âteodat ă să mă împiedic de a r âde când îi văd 
crezându­sc cu adev ărat teologi, mai ales pentru c ă jargonul de care se servesc 
a ajuns  în ultimul grad de josnicie  și de barbarie; c ând îi aud b âlbâind fraze 
obscure  și atât de încurcate, c ă numai oamenii ca ei pot s ă înțeleag ă ceva. C ăci 
ei privesc ca pe ceva foarte spiritual, tot ceea ce prostimea nu poate s ă 
înțeleag ă. Ar însemna s ă înjose ști, dup ă ei, demnitatea teologiei, dac ă o supui 
regulilor gramaticii;  și ei își arog ă astfel dreptul de a p ăcătui în fiecare clip ă 
contra purit ății limbii. – admirabil prerogativ pe care ace ști venerabili doctori  îl 
împart cu cele mai dec ăzute canalii,  în srârsit, ci se cred aproape asem ănători 
cu zeii  întotdeauna c ând sunt saluta ți cu un fel de venera ție religioas ă, 
numindu­i  în acela și timp Domnii St ăpâni ai no ștri, titlu  în care ei cred c ă văd 
ceva tot at ât de impun ător ca  și numele inefabil al lui lehova, pentru care evreii
aveau at âta venera ție. Pentru aceasta privesc ei ca o crim ă faptul de a scrie 
acest titlu de temut, St ăpânul Nostru, altfel dec ât cu litere mari  și sunt chiar 
convin și ea dac ă cineva s­ar  întâmpla s ă schimbe,  în latine ște, ordinea acestor 
două cuvinte  și de a spune Noster Maghler  în loc de Magisfer Noster, el ar 
comite prin aceast ă răsturnare profanatoare, o crim ă de lezmajestate teologic ă.
 Iată însă oamenii pe care eu  îi fac aproape tot at ât de ferici ți ca și pe 
teologi, sunt aceia care se numesc de obicei religio și sau c ălugări, cu toate c ă 
aceste dou ă nume nu le convin deloc, pentru c ă nu exist ă poate nimeni, care s ă
aibă mai pu țină religie dec ât cea mai mare parte a acestor pretin și religio și ce 
se întâlnesc peste tot sub numele acestor fal și călugări, sau solitari. Ar li ceva 
pe pământ mai mizerabil dec ât acest fel de oameni, daca eu n­a ș deghiza,  într­o
mie de feluri diferite,  în propriii lor ochi, turpitudinea  și josnicia st ării lor? Ur âți
peste tot ca bestiile sinistre, numai  întâlnirea cu ei e privit ă ca un semn r ău; și,
în ciuda acestui lucru, ci se admir ă ca oameni extraordinari. Convin și că mila 
suprem ă corist ă în ignoran ța cea mai cras ă își fac o glorie de a nu  ști nici 
măcar sa citeasc ă. Când în bisericile lor sunt ocupa ți a beh ăi cu un aer stupid 
psalmii pe care nu  îi înțeleg, sunt foarte convin și că Dumnezeu,  îngerii  și toți 
sfinții Paradisului au o mare pl ăcere de a­i auzi. Sunt printre ei unii, care 
mândri de murd ăria și de mizeria lor, se duc din u șă în ușă, cerând obolul, cu 
o arogan ță și o sfruntare extrem ă, în cabriolete, tr ăsuri, luntre sunt  întâlniți 
peste tot; peste tot v ă asediaz ă și vă smulg cu for ța importunit ății lor obolurile 
de care lipsesc pe adev ărații săraci. Astfel sunt ilustrele personaje care, prin 
murd ăria, ignoran ța, grosol ănia și neru șinarea lor pretind a ne  înfățișa viața 
Apostolilor.
 Este ceva mai de r âs dec ât toate aceste practici minu țioase care regleaz ă 
toate ac țiunile lor cu un fel de exactitate matematic ă și a căror cea mai mic ă
 ERASltfUS violare este o crim ă pe eare trebuie s­o isp ășească? Num ărul 
de noduri care  încheie gheata, culoarea  și lărgimea centurii,  împestri țarea 
rasei, stofa din care trebuie s ă fie făcută, forma  și mărimea precis ă a 
capișonului, diametrul exact al tunsurii, num ărul de ore destinate somnului, 
totul e determinat, m ăsurat, fixat. Judeca ți frumoasele efecte pe care trebuie s ă
le produc ă aceast ă uniformitate asupra spiritelor  și corpurilor at ât de diferite

între ele! Totu și, din cauza tuturor acestor nerozii, ei fac foarte pu țin caz de 
laici și au cel mai mare dispre ț unu fa ță de al ții. O centur ă, oric ât ar ti de pu țin
diferit ă, o hain ă de o culoare pu țin mai  închis ă sau mai pu țin închis ă, mei nu 
trebuie mai mult s ă stârneasc ă certurile cele mai s ângerose printre oamenii 
care­ și fac o profesiune din a exemplifica caritatea apostolilor. Unii  împing 
spiritul peniten ței până la a purta haine din stofa cea mai comun ă și mai 
grosolan ă, dar au peste pielea lor c ămășile cele mai fine. Al ții, dimpotriv ă, 
poart ă cămăși pe 'deasupra  și haine de l ână pe dedesubt. Se pot vedea unii 
care tremur ă văzând banii  și ar atinge mai degrab ă un șarpe veninos, dec ât cea
mai mic ă moned ă: dar bunii preo ți nu sunt at âta de scrupulo și, când pot s ă 
aibă vin sau fete. Cu c âtă grijă fiecare trup ă de călugări nu caut ă să se 
deosebeasc ă de al ții! Cea mai mare dorin ță a lor nu este de a se asem ăna eu 
lisus Christos, ci de a nu sem ăna între ei. Tot a șa în pseudonimele pe care  și 
le­au luat  și­au pus o parte din fericirea lor. Unii sunt cu lotul m ândri de a se 
numi CordeHcri  și acești
 Cordelieri se  împart  în Recolle ți, Minori, Minimi  și Bulâistes. Apoi vin 
Benedictinii, Bemardinii, Brigittcnii. Augustinii, Guillemi ții, Jacobiiiii  și își fac 
un titlu glorie din toate aceste nume, ca  și când ar fi prea pu țin pentru ei de a fi
numi ți pur  și simplu cre știni Cea mai mare parte a acestor oameni are at âta 
încredere  în ceremoniile  și micile lor tradi ții umane, c ă sunt convin și că nu e 
prea mult un paradis pentru a­i recompensa de o via ță petrecut ă în observarea 
tuturor acestor lucruri frumoase Ei nu se g ândesc c ă lisus Christos, 
dispre țuind toate aceste practici vane, le va cerc  și îi va întreba dac ă au 
observat marele precept al carit ății, pe care este bazata toat ă legea ce­a dat­o el
oamenilor.
 Unul  își va ar ăta burta mare  îmbuibat ă cu tot felul de pe ști; altul  își va 
goli o mie de obroace de psalmi recita ți de at âtea sute de ori pe zi, un al treilea 
va face o lung ă enumerare a tuturor posturilor  și va povesti cum de multe ori 
burta lui a fost gata s ă crape pentru c ă nu m âncase dec ât o dat ă pe/i; cel ălalt 
va produce un at ât de mare mald ăr de ceremonii  și de practici supersti țioase, 
că șapte cor ăbii mari n­ar li deajuns pentru a le transporta; altul  își va face o 
glorie din faptul c ă timp de  șaizeci de ani n­a atins banii f ără a fi avut mai 
înainte m âna vârâtă într­o m ănușă dubl ă; altul va ar ăta rasa at ât de murdar ă 
și unsuroas ă că ultimul dintre matelo ți ar ro și s­o poarte; un altul se va l ăuda 
că a trăit mai mult de cincizeci de ani mereu legat de acela și schit, ca „n burete 
de stânca lui; ceilal ți că singur ătatea i­a f ăcut stupizi sau c ă liniștea le­a 
înțepenit limbile. Dar lisus Christos,  întrerup ând în sfârșit aceast ă înșirare 
inepuizabil ă de laude, ce va zice? „Care este, dar, aceast ă nouă specie de evrei? 
N­am dat dec ât o lege oamenilor, e singura pe care o recunosc  și e singura de 
care ace ști oameni nu­mi vorbesc deloc. Nu pentru rase, opera țiuni și 
abstinen țe, diete continue le­am promis alt ădată regatul tat ălui meu, ci pentru 
exercitarea tuturor datoriilor de caritate. –  și m­am explicat atunci clar  și fără 
parabole. Nu cunosc oameni care s ă știe at âl de bine meritul operelor lor bune, 
și care vor s ă pară mai sfin ți decât mine. S ă se duc ă să caute un all paradis

decât al meu, s ă ceară unul acelora pe care i­au w/777/7/ în vanele lor tradi ții,
prcfer ându­le ci lor mele/C ând vor  înțelege aceast ă sentin ță și când vor vedea 
că li se prefer ă matelo ți și căruțași, cu ce aer crede ți dumneavoastr ă că se vor 
privi unii pe al ții? în așteptare, ei se bucur ă de fericirea pe care le­o procur ă 
dulcile speran țe, pe care eu le inspir.
 Cu toate c ă diferitele secte de c ălugări fac corpuri aparte,  în întregime 
separa ți între republici, nimeni nu este totu și atât de îndrăzneț pentru a­i 
disprc țui. Călugării, cer șetori peste tot, sunt oameni care n­ar putea fi destul 
de menaja ți, căci confesiunile Ic descoper ă toate secretele de familie. E adev ărat
că ci ar crede c ă fac o crim ă revel ându­Ie, dar acest scrupul trece u șor, îndată 
ce, în mijlocul unei s ărbători bahice vor s ă înveseleasc ă atmosfera prin c âteva 
povesti glume țe; nu le este frica deloc atunci, s ă vă indice  împrejur ările și 
detaliile cele mai pu țin echivoce; singura concesie pe care v­o fac, este aceea de 
a nu numi persoane. Dac ă din întâmplare vreunul vrea s ă irite ace ști bondari 
periculo și, merit ă să­i vezi cum se r ăzbun ă în predicile lor, cum  îi înfățișează pe
dușmanii lor prin cuvinte acoperite, dar at ât de clare  în acela și timp,  încât ar 
trebui s ă fie cineva prc stupid pentru a nu le  înțelege!  în sfârșit, ace ști cerberi 
josnici nu  înceteaz ă de a l ătra până când nu li s­au aruncat c âteva buc ățele 
bune  în gur ă.
 Spune ți­mi, v ă rog, exist ă vreun comedian, vreun  șarlatan de pia ță 
public ă, pe care s ă îl asculta ți cu at âta plăcere ca pe un c ălugăr de la amvon? 
Cum s ă nu izbucne ști în râs, văzând aplicarea comic ă și folosirea ridicol ă, pe 
care rasi știi o dau preceptelor elocven ței? Zeilor mari! Ce gesticul ări! Ce 
inflexiuni ale vocii comice  și ridicole! Ce h ămăit! Ce laude! Cu ce suple țe nu­ și 
demonteaz ă în fiecare clip ă figura! Cu c âtă forță nu scot ei strig ăte care fac s ă 
răsune bol țile! Aceast ă frumoas ă elocven ță pentru ei e un marc secret care 
trece  în mod misterios de la frate la trate. Nu­mi apar ține, desigur,  și nu sunt 
inițială în mistere de aceast ă important ă; vă voi spune, deci, numai rezultatul 
slabelor mele presupuneri
 Mai întâi, ci își încep de obicei predicile printr­o invoca ție și în aceasta  îi 
imită pe poe ți. Apoi,  într­un lung  și pompos exord, v ă vor vorbi despre Nil,  într­
un discurs asupra carit ății; vor  începe sub auspiciile lui Bel, acel faimos dragon
al Babilonului, o explica ție a misterului crucii; v ă vor întreține despre cele 
douăsprezece figuri ale zodiacului, pentru a v ă preg ăti să asculta ți o predic ă 
asupra postului; sau,  în sfârșit, vor diserta mult ă vreme asupra quadraturii 
cercului, pentru a v ă vorbi dup ă aceea de credin ță.
 Am auzit eu  însămi pe unul din ace ști iluștri nebuni. Voiam s ă zic unul 
din ace ști iluștri doctori; urma s ă explice misterul Sfintei Treimi,  în fața unui 
ilustru auditoriu. Pentru a ar ăta că știința lui nu era deloc o  știință vulgar ă și 
pentru a satisface  în acela și timp urechile teologice,  întrebuin ța un mijloc cu 
totul nou. El vorbi la  început de literele alfabetului, de silabele care compun 
cuvintele  și de cuvintele care­i compun discursul: apoi spuse cum numele 
trebuie s ă se acorde cu verbul  și substantivul cu adjectivul. Cea mai mare parte

din auditori, era mirat ă, unii chiar morm ăiau deja  încet aceste versuri de 
Horațiu:
 ^ Quorsum haec fam putida tendunt?
 (Care poate fi scopul unor asemenea prostii?)  în sfârșit, ajunse s ă 
demonstreze c ă principiile gramaticii sunt o imagine at ât de fidel ă a întregului 
mister al Sfintei Treimi,  încât nici cel mai mare cometru, cu toate figurile sale, 
n­ar ajunge vreodat ă să le reprezinte cu mai mult ă claritate  și eviden ță. Acest 
sublim doctor asudase, timp de opt mari  și late luni, pentru a compune aceast ă
capodoper ă arhitectonic ă, și acum este mai orb dec ât o cârtiță; sfor țările 
geniului, pe care fusese obligat s ă le Iaca spiritul s ău, atr ăseser ă la ele toat ă 
subtilitatea vederii lui. De altfel, nu e deloc sup ărat de a fi orb: el crede c ă 
pierderea vederii nu pl ătește prea scump gloria nemuritoare pe care  și­a 
câștigat­o.
 Am auzit pe un altul tot at ât de glume ț; era un b ătrân octogenar, teolog 
din cap p ână în picioare, dar  într­at ât că 1­ai fi luat drept Scot re înviat. 
Explic ând într­o zi misterul numelui de lisus, demonstra cu o subtilitate 
minunat ă, că tot ce se poate spune despre acest divin Salvator, este ascuns  în 
literele numelui s ău. Într­adev ăr, zicea el, numele iui  îisus,  în latine ște Jesus, 
nu are dec ât trei cazuri, ceea ce arat ă clar cele trei persoane file Sfintei Treimi. 
Observa ți, că nominativul se termin ă în s, Jesu­s, acuzativul  în m, Jesu­m  și 
ablativul  în u, Jesu­u. Ori, aceste trei termina ții s, m, u,  închid un mister 
inefabil; c ăci, fiind primele litere ale celor trei cuvinte latine: summum (zenit), 
medium (centru)  și ultimum (nadir),  înseamn ă clar c ă lisus este principiul, 
centrul  și sfârșitul tuturor lucrurilor. R ămânea încă un mister, ceva mai grcn 
de explicat dec ât toate acestea, dar doctorul nostru se achit ă într­un fel cu 
desăvârșire matematic. El  împărți cuvântul Jesus  în dou ă părți egale,  în așa 
tel, ca litera s s ă rămână singur ă la mijloc. Aceast ă literă s, zieea el dup ă aceea,
pe care o t ăiem din numele lui Jesus, se nume ște syn, la evrei; ori syn este un 
cuvânt sco țian care, dup ă câte cred,  înseamn ă păcat. Aceasta ne arat ă dar, clar
ca lumina zilei, c ă lisus este acela care a  înlăturat p ăcatul din lume.
 Toți auditorii  și mai ales teologii, aten ți la un cxord at ât de Înmânat, erau
răpiți de admira ție; pu țin ar fi lipsit ca s ă fie preschimba ți în pietre, cum 
altădată Niobe a f ăcut c ând Apollo i­a omor ât copiii sub ochii ei . În ceea ce m ă 
privește, m ă văzui în situa ția de a face ceea ce a f ăcut Priap  în pădurea de 
smochini, de care vorbe ște Hora țiu, câud, spre nenorocirea lui, fu obligat s ă fie 
martor la vr ăjilc nocturne ale Canidiei  și Saganei  și avea de ce. Într­adev ăr! 
Căci a auzit cineva vreodat ă vorbindu­se la greci sau latini de un discurs de 
felul acesta?
 Demostene  și Cicero ne ofer ă ci exemplele unei atare subtilit ăți? Ace ști 
mari oameni erau blama ți când își începeau discursul printr­un cxord care nu 
avea raport cu subiectul lor; nu se g ândeau pe atunci c ă nimic nu este mai 
obișnuit dec ât aceste feluri de exorduri  și că natura le inspir ă și celor mai 
rustici dintre to ți bădăranii. Dar  înțelepții noștri doctori sunt mult mai 
lumina ți; ei cred c ă aceste feluri de preambuluri, cum Ic numesc ei, sunt

capodopere de elocven ță, când. De lapt. Nu se poate vedea nimic care le­ar lega 
câtuși de pu țin de restul discursului  și când auditoriul, plin de uimire  și de 
admira ție. Se întreab ă în el însuși: Unde vrea s ă ajung ă oare?  în al treilea r ând,
ei vă redau  în form ă de poveste c âteva pasaje din Evanghelie, pe care Ic explic ă 
în grab ă și ca în treac ăt, fără a se g ândi c ă tocmai  în aceast ă explica ție ar 
trebui s ă consiste tot discursul,  în al patrulea r ând, ei schimb ă deodat ă 
personajul  și dezbat o chestiune teologic ă ce, c âteodat ă, nu convine deloc 
întregului obiect principal;  și iată ceea ce ei numesc o minune a artei. Aici, 
călugării no ștri afect ând în sfârșit orgoliul teologic fac s ă răsune  în urechile 
noastre titlurile pompoase pe care le dau doctorilor lor: doctori solemni, doctori 
subtili, doctori subtilissimi, doctori serafici, doctori sfin ți, doctori incontestabili.
Aici ne cople șesc ci cu o mul țime de silogisme, mai mari  și mai mici, concluzii, 
corolare, presupuneri  și toate celelalte impertinen țe scolastice, de care se 
servesc pentru a orbi prostimea ignorant ă. Ajun și în sfârșit la al cincilea act al 
comediei,  în care trebuie s ă străluceasc ă tot talentul artistului, ei v ă spun o 
poveste absurd ă și ridicol ă, din Oglinda istoricei sau din Gestele romanilor, le 
întorc, Ic re întorc, le interpretez ă în mod alegoric, tropologic  și analogic  și 
sfârșesc astfel discursul – himer ă de o mie de ori mai monstruoas ă ca aceea pe 
care Hora țiu ne­a descris­o la  începutul
 Artei poetice.
 Si nu este totul! Ei au auzit spun ându­se nu  știu unde c ă începutul unui
discurs trebuie s ă fie pronun țat lini știt și fără a ridica prea mult vocea. Ce fac 
ei? Pronun ță atât de încet primele fraze ale exordului . Că abia pot s ă le aud ă ci 
înșiși; ca și când ar f i o precau ție esen țială de a vorbi astfel ca s ă nu fie auzi ți 
de nimeni! Li s­a zis, tot a șa, că exclama țiile sunt c âteodat ă de un mare ajutor 
pentru a mi șca pasiunile;  și în momentul  în care te a ștepți cel mai pu țin, ei 
ridică deodat ă vocea  și strig ă ca turba ții în locuri unde nu e necesar. Ve ți fi 
tenta ți să le administra ți o doza de ierburi contra nebuniei, c ăci a striga pentru 
a­i înștiința ar fi cazn ă pierdut ă Ei știu și că discursul trebuie s ă se încălzeasc ă
insesizabil  și prin grada ție; tot astfel nu uit ă niciodat ă, dup ă ce au recitat la 
întâmplare  începutul fiec ărei părți din predica lor, s ă ia deodat ă un ton 
vehement, chiar  și pentru a spune lucrurile cele mai reci  și cele mai insipide  și 
pentru a sf ârși ca și când și­ar da sufletul. In sf ârșit, li s­a mai spus c ă retorii 
vorbesc despre glume  și vor  și ei, tot a șa, să înveseleasc ă predicile lor prin 
câteva tr ăsături glume țe. Dar,  într­adev ăr, atât de des  și cu at âta gra ție, că ai 
spune c ă sunt m ăgari care vor s ă cânte din lir ă
 Câteodat ă parc ă ar vrea s ă muște; dar ei g âdilă, mai degrab ă, decât 
rănesc  și niciodat ă nu flateaz ă mai mult auditoriul lor dec ât atunci c ând sus țin
că spun  în mod liber adev ărul și strig ă contra relelor
 A.
 Moravuri.  Într­un cuv ânt, a­i vedea  și a­i auzi cum  își debiteaz ă predicile 
ai jura c ă au avut ca  învățători ni ște scamatori de b âlci pe care  îi întrec totu și 
cu mult; de și, de altfel, elocven ța unora  și altora este at ât de perfect 
asem ănătoare,  încât toat ă lumea va conveni c ă trebuie cu siguran ță sau c ă

acești călugări să li învățat­o de la  șarlatani, sau  șarlatanii s ă li învățat­o de la 
călugări, în ciuda acestui lucru,  și grație mie, ei g ăsesc totu și admiratori. Sunt 
oameni care  întotdeauna c ând asist ă la discursurile lor cred c ă aud un Cicero 
și un Demostene. A șa sunt mai ales negustorii  și femeile. Tot a șa, călugării se 
străduiesc sa le fie pe plac, c ăci ei știu că măgulind negustorii scot  întotdeauna
de la ei c âte­o mic ă parte din bunul lor, r ău dob ândit,  în ce prive ște femeile, ele
au o infinitate de motive, pentru a iubi c ălugării; dar principalul motiv, iar ă 
îndoial ă, este acela c ă ele golesc de obicei  în sânul acestor buni p ărinți toate 
nemul țumirile secrete pe care le au din partea b ărbaților lor. V ă dați seama, 
fără îndoial ă, că acești oameni ar trebui sa aib ă față de mine mari obliga ții, 
pentru c ă, neav ând alt merit dec ât pe acela de a exercita un fel de tiranic 
asupra poporului, prin practicile lor supersti țioase, ceremoniile lor ridicole  și 
strigătele lor continue ei se cred tot a șa de mari ca Pavel sau Anton.
 Dar s ă lăsăm acolo aceast ă mulțime de comedian ți, care arat ă tot at âta 
ingratitudine ascunz ând binefacerile melc, e ât și perversitate afect ând aparen ța
unei cucernicii pref ăcute.
 Să aducem pe scen ă regii  și principii, care m ă onoreaz ă, aproape unanim
cu cea mai marc credin ță din lume,  și să vorbim deschis de ace ști oameni 
careurineaz ă pe fa ță legile mele. Dac ă suveranii ar avea o jum ătate de pic ătură 
de hun sim ț, starea lor n­ar fi cea mai trist ă și cea mai nenorocit ă dintre toate 
stările? S­ar mai g ăsi un singur om care s ă se gândeasc ă că o coroan ă merit ă 
să fie cump ărată prin sperjur sau paricid, dac ă el s­ar g ândi ce greutate 
covârșitoare se impune aceluia care vrea s ă îndeplineasc ă exact toate 
îndatoririle unui hun prin ț? De iapt, un om care s­a  însărcinat s ă guverneze o 
nație a renun țat la propriile sale interese, pentru a­ și consacra toat ă viața 
acelora ale repuhlicii.
 Ocupat f ără încetare de iericirea poporului s ău el trebuie s ă arate o 
supunere scrupuloas ă pentru legi, el care reune ște în persoana lui puterea 
legislativ ă și puterea executiv ă; el trchuie s ă răspund ă de integritatea 
miniștrilor  și a magistra ților; s ă știe că fiind expus el singur tuturor privirilor, 
poate, prin  înțelepciunea purt ării sale. Trehuie s ă se asemene unui astru 
binef ăcător, ale c ărui influen țe dulci r ăsp îndes c feri circa pe p amant, sau, ca 
o comet ă funest ă, să semene peste tot dezolarea  și moartea. El trebuie s ă știe 
că viciile indivizilor abia se observ ă în mul țime și că defectele nu sunt at ât de 
funeste; dar, c ă un prin ț, prin cre șterea lui, e pus m situa ția în care cea mai 
mică greșeală făcută în îndatoririle sa âe devine un izvor otr ăvit, ce rostogole ște 
cu impetuozitate nenorocirea  în mijlocul supu șilor lui. Na șterea, pl ăcerile, 
libertatea, m ăgulirea, luxul  și mii de alte lucruri legate ele condi ția regilor,  îi 
întorc de obicei de la  îndatoririle lor; ce curaj nu trebuie atunci s ă aibă acela 
care a hot ărât să rămână legat de datorie! Cu ce aten ție trebuie s ă vegheze 
asupra lui  însuși pentru a nu fi sedus de acele sirene  încântătoare, care caut ă 
fără încetare s ă­l îndep ărteze!  și fără a vorbi de cursele, de urile  și alte pericole 
care amenin ță continuu zilele unui prin ț, nu trebuie s ă se gândeasc ă la faptul 
că va da  în cur ând regelui regilor o socoteal ă exact ă pentru toat ă purtarea lui,

socoteal ă cu at ât mai teribil ă, cu c ât imperiul care  îi fusese  încredin țat va fi mai
întins? Da, dac ă prinții ar face toate reflec țiile acestea –  și ar face­o, dac ă ar li 
înțelepți. – nu cred c ă ar putea gusta  în toat ă viața lor o singur ă clipă de odihn ă
și plăcere. Dar eu am grij ă să îndep ărtez de la de ei toate aceste nelini ști 
supărătoare  și tot eu sunt aceea care le sugerez s ă se bizuie pe Dumnezeu 
pentru toate grijile imperiilor lor. Cufunda ți în moliciune  și plăceri, ei 
îndep ărteaz ă tot ceea ce ar putea face s ă nasc ă în sufletul lor cea mai mic ă 
aparen ță de griji  și de necazuri,  și nu admit  în intimitatea lor dec ât pe acei care
știu să­i măguleasc ă fără încetare prin discursuri pl ăcute.
 Ei cred c ă îndeplinesc de minune toate  îndatoririle regalit ății, dac ă se duc
în fiecare zi la v ânătoare, dac ă vând în profitul lor  însărcinările și posturile, 
născocind mereu noi mijloace pentru a sc ădea și a face s ă treac ă în cuferele lor 
bunurile supu șilor. Este adev ărat că în aceasta ei nu lucreaz ă fără oarecare 
precau ție: găsesc mii de pretexte, pentru a autoriza vexa țiunile lor  și a da 
aparen ța drept ății lucrurilor celor mai nedrepte din lume  și nu uit ă niciodat ă 
de a flata pu țin poporul pe carc­l jupoaie spre a­i menaja afec țiunea, cel pu țin 
într­un anumit fel.
 Închipui ți­vă acum pe unul din ace ști prin ți, așa cum se v ăd câteodat ă, 
fără cunoa șterea legii, f ără dragostea pentru binele public, ocupa ți în mod unic 
de propriile lor interese, cufunda ți în tot ielul de volupt ăți dușmane libert ății, 
adevărului  și științelor, raport ând totul la pasiunile lui  și la trebuin țele lui 
particulare, neg ândindu­se Ia nimic altceva dec ât la salvarea republicii.
 Pune ți­i acestui om un colier de aur, simbol al tuturor virtu ților reunite, 
împodobi ți­i capul cu o coroan ă splendid ă de pietre pre țioase destinate s ă­i 
aducă aminte c ă trebuie s ă străluceasc ă în mijlocul tuturor oamenilor prin 
strălucirea tuturor virtu ților eroice; pune ți în mâinile sale un sceptru, simbol 
sfințit al drept ății și ai integrit ății incoruptibile,  în sfârșit, îmbrăcați­l în 
purpura care arat ă dragostea fierbinte pe care un suveran trebuie s­o aib ă 
pentru poporul lui Un asemenea prin ț să­și compare dup ă aceea purtarea, cu 
toate aceste semne de demnitate,  și m­a ș înșela amarnic dac ă nu îi va fi ru șine 
de a purta toate aceste ornamente  și nu se va teme ca vreun glume ț perspicace 
să­și bată joc de toat ă aceasta  împopo țonare teatral ă
 Ce să spun acum de curtezani, de ace ști oameni care, fiind  în cea mai 
mare parte cei mai josnici, cei mai mi șei, cei mai tr ântori  și cei mai pro ști dintre
toți sclavii vor s ă pară a trece ca cele mai minunate fiin țe! Dati­Ie totu și 
dreptate, este un punct asupra c ăruia sunt cei mai mode ști dintre to ți oamenii: 
mulțumindu­se s ă poarte asupra lor aurul, purpura, pietrele pre țioase, las ă 
altora grija de a exercita virtu țile reprezentate prin toate aceste simboluri. Ei 
cred c ă nu poate fi nimic ad ăugat fericirii lor c ând pot spune: regele, st ăpânul 
meu; c ând știu să toarne  în urechi un compliment  într­un fel laconic  și să 
distribuie la momentul potrivit titlurile pompoase de: Majestate, Alte ța, 
Excelen ță; când au ajuns la a nu mai ro și pentru nimic  și când poseda la 
perfec ție arta de a m ăguli cu gra ție. Căci iată toate  științele care convin 
curtezanilor  și oamenilor de calitate! De altfel, daca le examina ți viața puțin mai

în detaliu, ve ți găsi oameni tot a șa de creduli  și de stupizi ca Phocienii, toi a șa 
de detraca ți ca aman ții Penelopei.
 Ei dorm p ână la pr ânz. La de șteptare, un preo țcl de curte care nu a ștepta
decât aceast ă clipa le morm ăie repede o liturghie, pe care o ascult ă în pijama. 
După aceasta, vine dejunul care este  în cur ând urmat de dineu. Apoi c ărțile, 
zarurile,  șahurile, tragerea la sor ți, paia țele, bufonii, fetele  înveselitoare, 
glumele, glumele proaste  și câteva hune gust ări din timp  în timp umplu toat ă 
după­amiaza. Ora supeului sose ște, stau la mas ă, se scoal ă și Dumnezeu  știe 
dacă merg la culcare sau fac frecvente revelioane. Iat ă cum  își petrec, f ără cea 
mai mic ă grijă, orele, zilele, lunile, anii  și viața lor  întreag ă. Mi se  întâmplă 
câteodat ă mie  însămi când sunt la curte de a fi dep ășită de vanitatea ridicol ă a 
tuturor acestor curtezani. Aici, se vede o trup  ă de nimfe care, crez âudu­se tot 
atâtea divinit ăți, își măsoară meritul  și grațiile cu lungimea cozilor pe care le 
târăsc dup ă ele; colo, un senior gr ăbit despica mul țimea cu mari lovituri de cot 
pentru a fi v ăzut lângă prinț; un altul se  îngâmfeaz ă cu un aer de satisfac ție 
pentru c ă poart ă la gât un lan ț de aur foarte greu, m ândru de a ar ăta în acela și
timp prin aceasta  și puterea  și bogăția sa.
 Dar prin ții nu sunt singurii care duc aceast ă viață plăcută: papii, 
cardinalii  și preo ții, fac de mult ă vreme toate sfor țările pentru a­i imita  și se 
poate spune c ă au reu șit de a­i dep ăși chiar.
 Frumoasa via ță pe care ar duce­o un preot dac ă s­ar distra g ândindu­se 
că aceast ă hain ă, de o albea ță strălucitoare, cu care e  îmbrăcat îl înștiințează 
că trebuie s ă ducă o via ță de o purtare irepro șabilă; că aceast ă mitră cu dou ă 
coarne, care  îi acoper ă capul  și ale c ărei dou ă vârfuri sunt prinse  înlr­un singai
nod, arat ă că el trebuie s ă adune  în el știința Vechiului  și Noului Testament', c ă
mănușile pe care Ic arc  în mâini arata c ă ele trebuie sa lie curate  și scutite de 
contactul lumii la adrninstrarea lucrurilor sfinte, c ârja lui, simbolul grijii 
continue pe care trebuie s­o aib ă de turma care i­a fost  încredin țată și crucea, 
semnul victoriei pe care trebuie s­o ob țină asupra tuturor pasiunilor lui!
 Toate aceste reflec ții și o mie altele de felul acesta n­ar cople și ele pe 
sărmanul prelat, cu griji  și suferin țe? Preo ții zilelor noastre nu sunt at ât de 
proști: ei se g ândesc s ă „pasc ă” ei înșiși și lasă lui lisus, vicarilor  și călugărilor 
cerșetori grija de a pa ște turma lor, uit ând cu u șurință că vorba „preot” 
înseamn ă munc ă, solicitudine, vigilen ță, dar aduc ându­și toarte bine aminte de
ea numai c ând c vorba de a c âștiga bani.
 Cardinalii ar fi  în aceea și situa ție, dac ă ar avea  în vedere ca fiind 
succesorii apostolilor sunt obliga ți să trăiască cum au tr ăit ace știa, dac ă s­ar 
convinge ca nu sunt dec ât distribuitorii  și nu st ăpânii ecleziasticilor  și că vor da
în cur ând socoteala exact ă a întrebu ântării pe care vor fi f ăcut­o. În sfârșit, 
dacă raționând pu țin asupra podoabelor lor pontificale  înălțimile lor  și­ar 
spune lor  înșile: „ce  înseamn ă albea ța acestei  îmbrăcăminți. Dacă nu o 
inocen ță perfect ă și o cur ățenie a moravurilor care rezist ă la orice? Ce vor s ă 
spun ă aceste sutaue de purpur ă și aceste largi mantii de aceea și culoare, care 
se întind  în cute lungi p ână la picioarele Eminen ței mele  și acoper ă întreaga

catârcă când sunt  în călătorie  și care, la nevoie, ar acoperi chiar o c ămilă? 
Prima nu  înseamn ă ea o milostenie arz ătoare c ătre Dumnezeu  și a doua o 
milostenie fa ță de aproapele, ce se  întinde departe, pentru a fi folositoare 
tuturor, adic ă pentru a  învăța, a îndemna, pentru a relua, pentru a  îndrepta, 
pentru a potoli luria r ăzboaielor, a rezista prin ților răi, a­și sacriiica, cu pl ăeere 
bogățiile și chiar via ța, pentru binele Bisericii?
 Ce zic cu bog ățiile sale?
 Succesorii s ărmanilor apostoli n­ar trebui s ă aibă aceste bog ății. Un 
prelat care ar fi convins de toate aceste adev ăruri n­ar mai r âvni la periculoasa 
demnitate de cardinal; ar p ărăsi­o cu pl ăcere dup ă ce a fost crescut pentru 
aceasta, sau ar duce o via ță plină de griji, de necazuri  și de munc ă, într­un 
cuvânt, o via ță apostolic ă.
 Papii, care sunt vicarii lui  îisus Christos pe p ământ, n­ar duce ei tot a șa 
viața cea mai trist ă și cea mai nepl ăcută, dacă ar trebui sa porneasc ă pe 
urmele acestui divin salvator, dac ă ar tace eforturi s ă imite s ărăcia lui, caznele, 
doctrina, suferin țele și dispre țul lui pentru lucrurile de pe p ământ, dac ă s­ar 
gândi c ă vorba „pap ă” însemn ă „tată” și că titlul de „prea sf ânt” cu care sunt 
onora ți îi înștiințează că iar trebuie s ă fie demni?
 După toate aceste reflec ții, care este omul care ar vrea s ă­și sacrifice tot 
bunul s ău, pentru a cump ăra o sarcin ă așa de greu de  îndeplinit,  în care 
trebuie s ă întrebuin țeze fierul, otrava  și toate felurile de violen ță pentru a o 
păstra dup ă ce a lual­o? De ce mul țime de distrac ții și de comodit ăți de tot felul
nu s­ar lipsi imediat papii, dac ă le­ar da prin cap  într­o bun ă zi să aibă 
înțelepciune? Ce zic eu,  înțelepciune? Dac ă ar avea m ăcar un gr ăunte din 
aceast ă sare de care a vorbit lisus Christos? Dup ă atâtea bog ății, onoruri, 
putere, victorii, sarcini, demnit ăți, activit ăți, impozite, gra ții, indulgen țe, cai, 
catâri, gărzi și volupt ăți de toate felurile s­ar vedea succed ându­se cu triste țe 
veghea, posturile, lacrimile, rug ăciunile, predicile, studiile, suspinurile  și o mie 
alte mizerii asem ănătoare. Dar ce ar deveni at âția scribi, at âția copi ști, notari, 
avoca ți, promotori, secretari, cat ârgii, r ândași, bancheri? De pa șt. (era s ă arunc
o vorb ă foarte  îndrăzneață; dar, s ă nu r ănim urechile caste).
 Toată aceast ă mulțime de oameni care este at ât de oneroas ă – atât de 
onorabil ă, am vrut s ă zic, pentru curtea Romei, ar fi condamnat ă la moarte prin
înfometare. Acesta ar fi un r ău mare! Dar, ceea ce
 W E&ASMUS ar fi  încă și mai inuman,  și mai oribil,  și chiar mai 
abominabil, ar li s ă vrei s ă reduci chiar pe prin ții Bisericii, pe aceste adev ărate 
lumini ale/w/m/la ciomag  și la traist ă Să nu ne temem deloc de aceast ă 
nenorocire pentru prea sfin ții noștri părinți! Ei las ă Sfântului Petre  și Sfântului 
Pavel, care au timp mai mult, greut ățile și muncile papalit ății, și păstreaz ă 
pentru ei onorurile  și plăcerile care  înconjoar ă astăzi Sfântul Scaun 
apostolicesc
 Ori, eu, sunt eu cea carc­i lac pe sfin ții pontifi s ă lie aceia dintre to ți 
oamenii care duc via ța cea mai tr ândavă și mai voluptoas ă, și care s ă aibă ccic 
mai pu ține griji  și necazuri, eu sunt aceea care  îi conving c ă lisus Christos are

motive s ă fie mul țumit de ei c ând, îmbrăcați îu hainele lor mistice  și pentru a 
spune astfel, dramatice, ei joac ă rolul de p ăstori ai Bisericii f ăcând o mul țime 
de ceremonii m ărunte, calificate drept Beatitudine, Reveren ță și Sfin țenie,  în 
sfârșit, răspândind pe p ământ tot felul de binecuv ântări și de blesteme A ți vrea 
dumneavoastr ă ca un pap ă sa fac ă miracole ca  în timpurile vechi  și să ne 
aducă aceast ă mod ă uzat ă de­a se obosi el cu instruirea poporului, dc­a explica
el Scriptura Sf ântă, ca un pendant, de . Se ruga el ca un om care n­ar avea 
altceva de f ăcut, av ând sl ăbiciunea de a pl ânge ca o femeie sau ca un mizer  și 
josnicia de a tr ăi în mizerie ca un golan? A ți vrea dumneavoastr ă ca un om care
abia poate s ă admit ă ca cei mai mari regi s ă aibă onoarea de a­i s ăruta p 
antetul, s ă aibă josnicia de a ceda cuiva? A ți vrea,  în sfârșit, să se duc ă să­și 
expun ă veselia inimii unei mor ți nepl ăcute  și să se lase crucificat ca un 
scelerat?
 Dar. Cum! Asta ar fi nedemn.
 Papii de ast ăzi, au grija de a  îndep ărta aceste mizerii  și nu p ăstreaz ă 
decât aceste arme  și aceste dulci binecuv ântări de care vorbe ște Sfântul Pavel. 
De aceea nu sunt deloc avari. Trebuie s ă se vad ă cu ce bun ătate distribuie 
interzicerile, degrad ările, condamn ările, recomand ările, anatemele  și acele 
picturi unde excomunica ții sunt chinui ți de diavoli; trebuie s ă se vad ă cu ce 
caritate arunc ă ei aceste excomunic ări teribile care trimit,  într­o clip ă, 
sărmanele
 ELOGIUL* NEBUNIEI suflete cu o suta de leghe mai departe  în Infern. – 
fulger  înspăimântător pe care ace ști prea sfin ți părinți întru lisus Christos, 
acești vicari blajini ai Salvatorului lumii, nu­i arunc ă niciodat ă cu mai mult ă 
furie dec ât în contra acestor  îndrăzneți care, prin instigarea diavolului,  încearc ă
să dărâme patrimoniul Sf ântului Petra! Cu toate c ă acest Apostol zice,  în 
Evanghelie, divinului s ău Stăpân: „Noi am p ărăsit iotul pentru a 1e urma”, 
papii pretind, totu și, ca este un patrimoniu care const ă în pământuri,  în ora șe, 
în impozite,  în principate;  și când, anima ți de un zel cu adev ărat cre știn, ei 
întrebuin țează fierul  și focul pentru a­ și disputa acest scump patrimoniu, c ând 
brațele lor p ărintești și sfin țite fac s ă curg ă, din toate p ărțile, sângele 
creștinilor, atunci se  întâmplă că, mândri de a­i fi distrus pe ace ști nenoroci ți, 
pe care  îi numesc du șmani ai Bisericii, ei se laud ă de a lupta pentru ea  și a 
apăra aceast ă soție a lui lisus Christos . Cu un curaj cu totul apostolic. Dar, 
într­adev ăr, nu se g ândesc c ă dușmanii cei mai fune ști ai Bisericii sunt cei mai 
răi papi, care prin t ăcerea lor fac ca Isus Christos s ă tic uitat, care fac un trafic 
rușinos cu harurile lor, comp doctrina Bisericii prin interpret ări forțate și o 
distrug  în întregime prin exemplul contagios al neregulilor lor
 EIÎ^SMUS  îngrozitoare
 Pentru c ă Biserica lui lisus Christos a iost stabilit ă prin s ânge, 
confirmat ă prin s ânge, m ărita prin s ânge, ei cred c ă trebuie, de asemenea, s ă 
verse s ânge pentru a o st ăpâni și a o ap ăra. – ca  și când lisus Christos n­ar mai
exista sau ca  și când el nu ar mai fi  în stare s ă­i protejeze pe ai s ăi cum a 
făcut­o  întotdeauna!

Eu știu că războiul este un lucru at ât de crud,  încât convine mai degrab ă
bestiilor feroce dec ât oamenilor; un lucru at ât de furios ca  înseși Furiile, dup ă 
poeți, 1­au vomitat pe p ământ atât de funest  încât el târăște dup ă el dezordinile
cele mai  înspăimântătoare, at ât de nedrept c ă nu e, de obicei, provocat dec ât de
cei mai infami t âlhari; a șa de nemilos  încât este  în întregime contrar lui lisus 
Christos;  și cu toate acestea, ace ști vicari ai unui Dumnezeu al p ăcii neglijeaz ă 
orice alt ă ocupa ție pentru a se deda  în întregime acestei arte  îngrozitoare.
 Se văd câteodat ă bătrâni gârbovi ți afect ând în aceste r ăzboaie o vigoare 
de tineri, risipind sume imense pentru a le sus ține, expun ându­se cu ardoare 
neobosit ă la toate caznele pe care ele le cer, r ăsturn ând fără scrupule legile, 
religia, pacea  și devenind  în sfârșit flagelul rasei umane. Ar crede cineva c ă se 
găsesc llatori dibaci care  îndrăznesc s ă dea acestei furii evidente frumoasele 
nume de zel, mil ă și curaj  și care s ă întrebuin țeze toat ă subtilitatea spiritului 
lor pentru a dovedi c ă cel care trage sabia  și o înfige  în sânul fratelui s ău poate 
să păstreze totu și, în inima sa, aceast ă milostenie fat ă de aproapele s ău, pe 
care lisus Christos a recomandat­o at ât discipolilor s ăi!
 Mă îndoiesc  însă că papii a1i dat
 1 sunt cei care * acest exemplu anumitor preot; c ă ei
 1 germani, sau au primit­o de la ei Oricum,. ^u fac ar ti, ace știa >l at âtea
fasoane; ei nu poart ă – acele
 1 Asupra lor toate decora ții episcopale, ei uu ^, . U t inc la v ^ distreaz ă 
de*­u binecuv ântări și la alte ccrciv., „, _ „cesta, '„orm de felul * dar se  îmbrac ă 
și se conduc, „. – alrapi, ca adev ărați & crez âud chiar c ă este ru șinos un ,  și 
nedemn per” preot s ă­și dea lui Dumnezeu. „, . Rraios
 1 NUHelul tare  și ^ J aiurea dec ât pe c âmpul de IuPreo ții comuni, care 
cred „ _. Rj dacă ca tac o crun^* nu urmeaz ă întru totul pa șii., ^eriori, piosuor 
tor sul7 nu fac dec ât să­i imite, tot aj„ „ „. – ivinta >; t, m aceasta p
 Trebuie s ă se vad ă cu cât, _ ^­>citate curaj, cu ce i&> militar ă luptă 
pentru drepturi],. – i Cum
 ^ l (i lor la dijma!
 Întrebuin țează săbiile, suli ței^, petrele.
 1 bastoanele. Ț>„ într­un cuv ânt tot felul de ajv ^rarilor fne, contra tem'­' 
care îndrăznesc s ă le­o conte„, „, aten ți și pătrunz ători c ând e vorba celor vechi 
vreun pasaj  în s prostimea ne știutoare  și de a v s ă plăteasc ă și mai mult d țv 
trece deloc prin cap c ă se cu despre ajutoarele  și serviciile  îl hrănește are 
dreptul de a
 ^le! C ât sunt de s ă scoat ă din j „ sirn ânta are de a insp*11^ convinge c ă 
dijma1 Dar este tot a șa pt pe care popor a ștepta de la <; te tot care ei. Ei c ărțile
nu se g ândesc c ă tunsura pe care o au pe cap esle f ăcută pentru a­i  înștiința că
preotul trebuie s ă ti aruncat departe de el toate pasiunile omene ști, pentru a se
ocupa  în mod unic de lucrurile cere ști. Nu, nu. Ace ști huni eclezia șli se laud ă 
de a fi  îndeplinit toate  îndatoririle lor c ând și­au morm ăit ceasloavcle  și încă 
atât de bine  încât aș fi pe drept cuv ânt surprins ă dacă vreo divinitate ar putea

cândva s ă le aud ă sau s ă le înțeleag ă, pentru c ă ei înșiși nu le  înțeleg și nu Ic 
aud chiar c ând Ic citesc cu voce tare.
 Preoții nu difer ă deloc de oamenii de lume c ând e vorba de a supraveghea
interesele lor  și de a le ap ăra; dar  îndată ce c vorba de a  îndeplini vreo datorie 
penibil ă, au pruden ța de a o desc ărca pe umerii altora  și de a o rico șa ca pe un 
glonte. Sunt  îndatoriri ale religiei aproape la tel ca acelea ale guvern ământului 
unui stat: prin țul să sprijine pe mini ștrii săi, mini ștrii pe func ționarii lor. 
Preoții lasă, din modestie, exerci țiul milei poporului. Poporul se sprijin ă pe 
aceia pe care  îi nume ște echzia ști, crez ând, în aparen ță, că el nu are nimic 
comun cu biserica  și că a crede  în botez nu­l leag ă cu nimic.
 Preoții care  își zic seculari, ca  și când și­ar face o glorie din a apar ține 
acestui secol  și deloc lui lisus Christos, trimit beleaua regulierilor; regulierii 
călugărilor, X ER ÂSMUS c ălugării nereforma ți reforma ților, to ți împreun ă o 
trimit c ălugărilor cer șetori, cer șetorii o fac s ă treac ă la călugării mărunți, astfel 
că milostenia este ascuns ă numai  în mănăstirile acestor huni p ărinți, și­i așa 
de bine ascuns ă, că nu se poate aproape niciodat ă vedea. Tot astfel, suveranii 
pontifi, at ât de activi c ând e vorba de a culege bogatul seceri ș al veniturilor lor, 
lasă episcopilor toate muncile pu țin prea apostolice; episcopii se descarc ă pe 
preoți, preo ții pe vicarii lor, vicarii pe fra ții cerșetori  și aceștia trimit grija de a 
păzi turma de oi. Acelora care  știu at âta de bine s ă le tund ă.
 Dar nu este vorba aici de a cur ăța viața de prela ți și de preo ți. As avea 
aerul c ă fac satira altora mai degrab ă decât lauda mea  și cineva  și­ar putea 
închipui c ă aduc ând laude prin ților răi am vrut s ă fac critica celor buni. Nu 
este aceasta inten ția mea. Tot ceea ce am spus n­a fost dec ât pentru a ar ăta 
limpede c ă nici un muritor nu poate s ă trăiască plăcut pe p ământ, dac ă nu este
inițiat în misterele mele  și daca eu nu r ăspândesc asupra lui pre țioasele mele 
favoruri.
 Și cum ar putea oamenii s ă trăiască ferici ți fără rnine, pentru c ă Norocul,
aceast ă zeitate care hot ărăște soarta lor, este at ât de acord cu mine,  încât a fost
întotdeauna du șmanul de ne împăcat al  înțelepților, încât risipe ște cu tot 
dinadinsul favorurile lui nebunilor chiar  în timpul somnului lor?
 Ați auzit, f ără îndoial ă, vorhindu­se de Timoteu; acest general atenian, 
care a f ăcut s ă se nasc ă proverbul: El cucere ște ora șele dormind.  Știți, tot a șa, 
și aceste alte proverbe: A fost n ăscut coafat; Inocen ților, m âna phn ă. Ei bine, 
toate acestea nu convin dec ât nebunilor; pe c ând unui  înțelept i se zice de 
obicei: El nu g ăsește dec ât pietre pentru a­ și rupe g âtul; E n ăscut sub o stea 
nefericit ă; E! are surul Toulousei. Dar, destul cu proverbele! S­ar putea s ă fiu 
bănuită că le­am furat din culegerea de Adagii a prietenului meu Erasm
 Ziceam, deci, c ă norocul iube ște pe pro ști, pe oamenii  îndrăzneți și 
temerari, pe aceia care zic ca  și Cezar trec ând Rubiconul: „Zarurile sunt 
aruncatei”  înțelepciunea­i face pe oameni timizi. Astfel se v ăd de obicei to ți 
acești înțelepți, fără încetare,  în lupt ă cu sărăcia, cu foamea  și durerea tr ăind 
obscur, dispre țuiți și detesta ți de toat ă lumea Nebunii, dimpotriv ă, înoată în 
bogăție, conduc imperiile;  într­un cuv ânt, ei se bucur ă de soarta cea mai

fericit ă și cea mai  înfloritoare  într­adev ăr, dac ă dumneavoastr ă faceți să vă 
conșaște fericirea  în a pl ăcea suveranilor  și a fi admi și în trupa str ălucitoare a 
prinților și a curtenilor, la ce v­ar servi  înțelepciunea? u <;
 Toți acești zei ai p ământului detest ă înțelepciunea  și n­o pot suferi deloc 
printre ei. Vre ți să deveni ți boga ți? Cum s ă profita ți de leg ături în comer ț, dacă,
fiind credincio și legilor  înțelepciunii, nu  îndrăzniți să comite ți un sperjur sau 
un jur ământ fals, dac ă roșiți fiind surprin și cu o minciun ă, dacă merge ți și vă 
încărcați capul cu toate scrupulurile  îngrijor ătoare, pe care  înțelepții le­au 
format din av ântul și uzura lor! Aspira ți dumneavoastr ă la demnit ățile și 
bogățiile Bisericii? Ei, amicii mei! un m ăgar sau un bou le­ar deprinde mai 
repede dec ât un om de spirit  și de bun sim ț.
 Vreți să trăiți în imperiul volupt ăților și al pl ăcerilor? Femeile, care le 
conduc  în mare parte, sunt  în întregime devotate nebunilor  și fug de un  înțelept
ca de un animal oribil  și veninos  în sfârșit, oricine  își propune s ă trăiască în 
distrac ții și veselie  începe mai  întâi prin a  înlătura cu grij ă înțelepciunea,  și un 
înțelept ar fi ultimul om din lume pe care 1­ar admite la o partid ă de pl ăcere.
 Într­un cuv ânt, duce ți­vă peste tot unde ve ți voi, la papi, la prin ți, la 
judec ători, la magistra ți, la prieteni, la du șmani, la cei mari, la cei mici, peste 
tot ve ți vedea c ă nu ob țineți nimic f ără bani ghea ță; și cum  înțelepții 
dispre țuiesc banii, nu este de mirare c ă toată lumea vi evit ă.
 EliOGIUL NEBUNIEI
 Cu toate c ă lauda mea este un subiect inepui/abil, trebuie, cu toate 
acestea, ca discursul s ă aibă un sf ârșit. Voi termina, dar  însă aș vrea mai 
înainte s ă arăt în câteva cuvinte c ă mai mul ți oameni mari m­au celebrat  în 
scrisul  și prin ac țiunile lor; c ăci fără aceasta, mi­ar fi, z ău, team ă ca vreunul 
dintre a i mun”iu ifcj^msa^'gjj^) dumneavoastr ă să nu m ă priveasc ă ca pe o 
proast ă, care nu e frumoas ă decât în proprii ei ochi,  și ca legiuitorii s ă nu­mi 
facă neajunsul de a nu m ă cita deloc. S ă urmăm deci exemplul lor  și să cităm, 
ca ei, alandala.
 Mai întâi, toat ă lumea este convins ă de adev ărul acestei maxime 
binecunoscut ă: „Când n­ai un lucru, e foarte bine s ă te prefaci c ă îl ai.” De 
aceea se spune din vreme copii âoi: „Este o mare  înțelepciune de a  ști să fii 
nebun la timp.”
 Judeca ți acum dumneavoastr ă înșivă ce lent ă trebuie s ă fie nebunia, 
daca savan ții au crezut c ă umbra ei, aparen ța ei singur ă, merita at âtea laude
 Horaliu, acest porc gras din trupa lui Epicur, spune lucrul  încă și mai 
sincer, c ând sf ătuiește „să se amestece nebunia cu  înțelepciunea”; el adaug ă, 
într­adev ăr, că aceast ă nebunie trebuie s ă fie scurt ă, dat aceast ă rectificare nu 
este deloc ceva s ă­i iac ă marc onoare. El zice tot a șa, într­un alt loc: „E pl ăcut 
de a exagera la momentul potrivit”  Și în altă parte, c ă lui: „fi place mai mult s ă 
treac ă drept un om  în delir  și Jară nici un talent, dec ât să fie înțelept  și să­și 
tulbure toat ă tihna”.

Homer, care aduce at âtea laude lui Telemac,  îl nume ște adesea „buimac”,
iar poe ții greci,  în tragediile lor, d ădeau adesea acest epitet copiilor  și tinerilor 
și îl priveau ca de bun ă prevestire.  Și
 * aceast ă Iliad ă atât de celebr ă, ce altceva este dec ât povestea furiilor  și 
nebuniilor popoarelor  și regilor? Cicero mi­a adus, tot a șa, lauda cea mai 
complet ă când
 EL (c) GIUL NEBUNIEI a zis: „P ământul e plin de nebuni”. Toat ă lumea 
știe, într­adev ăr, că daca binele pe care  îl au este mai general, atunci este 
excelent
 Dar cum toate aceste autorit ăți profane nu sunt, poate, de o marc 
importan ță pentru cre știni, voi sprijini sau, pentru a vorbi  în termenii artei, voi 
stabili, dac ă vreți, lauda mea pe m ărturia vSfintei Scripturi.
 Mai întâi aș cere, umil ă, permisiunea teologilor. Apoi, cum e vorba aici de
un lucru foarte greu, ar fi poate lipsit de onestitate de a invoca din nou muzele 
și de a le face s ă vină încă o dat ă de at ât de departe, pentru un subiect care nu 
le prive ște; cred c ă este mai nimerit  înainte de a face pe teologiana  și de a m ă 
angaja pe c ărările spinoase ale dogmei de a invoca spiritul lui Scot, acest spirit 
de o mie de ori mai zburlit ca un arici, de a­l ruga s ă părăseasc ă o clip ă 
scumpa lui Sorbon ă, pentru a trece  în sânul meu, permi țându­i s ă se 
reîntoarc ă când voi fi sf ârșit sau s ă se duc ă, dacă nu vrea, la to ți dracii
 De ce nu pot eu s ă iau o alt ă iigur ă și să apar ochilor dumnevoastr ă sub 
strălucirea armurii unui doctor de la Sorbon ă! Dar apropo, auzindu­m ă ciripind
atâta teologie s ă nu m ă acuza ți că aș ti jefuit scrisurile venerabililor no șfrj 
stăpâni.
 Gândiți­vă, vă rog, c ă având o leg ătură așa de intim ă și așa de veche cu 
teologii nu e surprinz ător că am prins pu țin din  știința lor, pentru c ă Priap, 
acest zeu f ăcut din lemn de smochin, a remarcat  și a re ținut c âteva cuvinte 
grece ști pe care le auzise citindu­le de la maestrul lui,  și că, coco șul lui Lucian, 
pe care  îl cunoa șteți fără îndoial ă, din nevoia de a tr ăi cu oamenii, a  învățat să 
vorbeasc ă ca ei.
 Dar s ă revenim la subiectul nostru  și să începem cu  încredere.
 Stă scris,  în primul capitol al Ecleziastului: „Num ărul nebunilor este 
infinit”. Ori, acest num ăr infinit cuprinde pe to ți oamenii, cu excep ția câtorva; 
și acești câțiva m ă îndoiesc c ă au fost v ăzuți vreodat ă.
 Ieremia se explic ă mai limpede  încă, atunci c ând zice,  în capitolul al X­
lea: „To ți oamenii au devenit nebuni  în mijlocul  înțelepciunii”. El atribuie 
înțelepciunea numai lui Dumnezeu, singurul,  și lasă nebunia tuturor 
oamenilor. Spusese, pu țin mai sus: „Omul s ă nu se laude cu  înțelepciunea sa!”
 Și de ce nu vrei, o, bunule Ieremia, ca omul s ă se laude cu  înțelepciunea 
lui?
 Este, r ăspunde acest profet, pentru c ă n­o are.
 Revin la Ecleziast, C ând el strig ă: „Deșertăciunea de șertăciunilor, iotul e 
deșertăciune!” crede ți dumneavoastr ă că el a vrut s ă spun ă altceva dec ât ceea 
ce am spus noi, adic ă aceea c ă toată viața omeneasc ă nu este dec ât o iluzie

produs ă de nebunie? Si, prin aceasta, a confirmat toarte bine ceea ce Cicero a 
spus  în lunga laud ă ce mi­a adus  și pe care nu pot s­o repet destul: „P ământul 
este plin de nebunill. Acest  înțelept Ecleziast mai zice  încă și într­alt loc: 
„Nebunul se schimb ă ca luna,  înțeleptul este stabil ca soarele„, vr ând să arate 
prin aceasta, c ă toți oamenii sunt nebuni  și că titlul de  înțelept nu­i apar ține 
decât lui Dumnezeu singur. C ăci, prin lun ă interpre ții înțeleg natura uman ă și 
prin soare, pe Dumnezeu, care este izvorul  întrcgei lumini lisus zice acela și 
lucru,  în Evanghelie, c ând asigur ă că „numai Dumnezeu poate fi numit bun”. 
Ori, dac ă e adev ărat că acela care nu e  înțelept este nebun  și dacă este 
adevărat, de asemenea, cum o spun stoicii, c ă bun  și înțelept  înseamn ă acela și 
lucru, e limpede c ă lisus Christos a vrut s ă spun ă prin aceasta c ă toți oamenii 
sunt nebuni.
 Solomon zice,  în capitolul al XV­lea; „Nebunia esfe pentru nebuni un 
izvor de veselie”, m ărturisind clar prin aceasta c ă fără nebunie nu exist ă nici o 
plăcere în viață Este ceea ce vrea s ă spun ă și prin aceste cuvinte: „Cu c ât se 
adaug ă la cuno ștințele noastre, cu at ât devine mai trist ă starea noastr ă și într­
un suflet  în care e mult bun­sim ț, sunt, de asemenea, multe motive de 
nemul țumire”. El repet ă acela și lucru  în alți termeni,  în capitolul al VH­lea: 
„Triste țea locuie ște în inima tn țefepâiloi și veselia  în inima nebunilor”.
 IrNu era deajuns pentru el de a poseda  înțelepciunea, el a vrut de 
asemenea s ă învețe a m ă cunoa ște și dacă nu vre ți să mă crede ți, asculta ți ce 
spune  în primul capitol: „Mi­am dat str ăduința de a cunoa ște nu. Numai 
prudenta  și doctrina, dar  și erorile  și nebunia”.  Și veți observa, dac ă vreți, că el 
a avut grija de a pune nebunia la urm ă, ca s ă­i Iaca mai mult ă onoare, c ăci știți
loarte bine c ă în Biseric ă, cei dint âi în rang merg  întotdeauna la urm ă, dup ă 
preceptele Evangheliei.
 Autorul Ecleziastului, oricine ar fi el . Arată iii mod evident  în capitolul al 
XLÂV­lea, c ă nebunia face mai mult dec ât înțelepciunea. Dar vreau s ă fac aici 
ceea ce fac  în Platon cei ce discut ă cu Socrate  și vă jur c ă nu ve ți ști nici un 
cuvânt din pasajul  în chestiune f ără a vă fi angajai  în răspunsuri care s ă 
favorizeze induc ția la care eu vreau s ă ajung.
 Așadar, v ă întreb: Ce trebuie s ă ascundem cu mai mult ă grijă: lucrurile 
rare și prețioase sau lucrurile ur âte și comune? Nu spune ți nimic? Degeaba! 
Dacă nu vre ți să răspunde ți, exist ă un proverb grec care r ăspunde pentru 
dumneavoastr ă. Iată ce spune: „Ulcica trebuie l ăsată lângă ușă”. Și pentru ca 
nimeni s ă nu resping ă aceast ă sentin ță, afla ți cu to ții, că ea este raportat ă de 
Aristot. Marele zeu al
 2<H teologilor. Este vreunul printre dumneavoastr ă atât de prost  încât 
să­și lase banii  și bijuteriile  în strad ă? într­adev ăr. Nu cred. Dumneavoastr ă le 
ascunde ți în locurile cele mai secrete ale casei,  în colțurile cele mai tainice ale 
caselor dumneavoastr ă de bani  și lăsați gunoaiele  în văzul tuturor. Ori, dac ă 
lucrurile cele mai pre țioase sunt ascunse cu grij ă și cele de care nu lacem nici 
un caz sunt l ăsate la  îndem âna oricui, nu este clar c ă autorul nostru vrea s ă 
spun ă că nebunia este mai pre țioasă decât înțelpciunea. Întruc ât ordon ă de a

ascunde pe una  și opre ște de a ascunde pe cealalt ă? Ori. Asculta ți acum 
propriile sale vorbe: „Omul care  își ascunde nebunia valoreaz ă mai mult dec ât 
cel ce­ ți ascunde  înțelepciunea”. Mai mult, Sf ânta Scriptur ă atribuie nebunilor 
o modestie pe care  înțeleptul nu o are deloc,  întruc ât crede c ă riimciii nu este 
demn de a fi comparat. C ăei astfel  înțeleg eu acest pasaj din capitolul al X­lea 
al Ecleziastului: „C ând nebunul se plimb ă, el crede c ă toți cei pe care n 
întâlnește sunt nebuni ca  și el”. Ce modestie! ce candoare! De a nu se crede 
mai presus de ceilal ți semeni  și de a consim ți să împart ă cu ei laudele m ărețe 
pe care ciede c ă le merit ă! Solomon, oric ât de mare rege era, nu i­a fost ru șine 
să poarte numele de nebun; el o spune chiar hot ărât, în capitolul al IH­lea: 
„Sunt cel mai nebun din to ți oamenii”.
 Sfântul Pavel,  își dă fără nici un fason numele de nebun, c ând scrie 
Corintenilor: „V ă vorbesc ca un nebun  și sunt mai mult dec ât oricare”, crez ând,
după cât se vede, c ă e o ru șine de a ti  întrecut  în nebunie.
 Dar, aud deja strig ând pe to ți acești mici doctori  în greac ă, ce, cu noile 
lor observa ții, se str ăduiesc a ne orbi  și de a ne l ace s  ă credem c ă teologii sunt
niște ignoran ți. Dac ă scumpul meu Erasm nu este primul, el este cel pu țin al 
doilea din ace ști noi doctori;  îl pomenesc deseori, pentru c ă el este unul dintre 
cei mai buni amici ai mei  și pentru c ă vreau s ă­i fac cinste. „Ce citat 
extravagant, spun ei,  și ce demn ă este ea de numele de Nebunie!”
 Gândul Apostolului este cu totul diferit de acela pe care i­l atribuie 
reveriile dumneavoastr ă. Scopul s ău nu este de a ar ăta prin aceste cuvinte c ă el
este mai nebun dec ât toți ceilal ți. Dup ă ce a zis: 11 Ei sunt preo ții lui Christos 
și eu de asemenea„, el adaug ă: „eu simt mai mull dec ât ei”, d ându­și bine 
seama nu numai c ă el era egal cu ceilal ți Apostoli  în predicarea Evangheliei, 
dar c ă le era pu țin superior.  Și pentru a nu scandaliza pe cei eare ar ti g ăsit 
puțin cam prezum țioasă aceast ă mărturisire, el se scuz ă spun ând că vorbe ște 
ca un nebun, vr ând să­i fac ă să înțeleag ă prin aceasta c ă nebunii au dreptul de
a spune adev ărul fără a ofensa pe nimeni. N­au dec ât acești domni s ă se certe 
cât vor asupra interpret ării acestui pasaj. C ât despre mine, eu r ămân la aceea a
acestor mari, gro și și grași teologi pe care toat ă lumea  îi urmeaz ă și cu care cea 
mai mare parte a doctorilor ar prefera s ă adopte o gre șeală, decât să cread ă un 
adevăr bizutndu­se pe cuv ântul primilor, pe care  îi privesc ca pe tot at âția 
papagali, cu ebraica lor, cu greaca  și latina lor!
 Ori, asculta ți cum unul din ace ști glorio și doctori. – nu v ă voi spune 
numele lui, c ăci micii no ștri teologi cu erudi ție nu ar sc ăpa ocazia de a­l lua 
peste picior  și de a spune la fel ca proverbul grec: „Este un m ăgar care vrea s ă 
cânte din/ra”, – asculta ți, vă spun, felul cu totul teologic  și doctoral cu care 
unul din ace ști mari doctori, red ă acest pasaj1 „Eu o spun cu mai pu țind 
înțelepciune, sunt mm mult dec ât ci”, EI face un nou capitol din acesta, apoi, 
ceea ce cere un mare fond de dialectic ă, adaug ă un paragraf explic ându­l astfel 
(vă redau propriile sale cuvinte materiah âer și fotmaliter). „O spun mai pu țin 
înțelept, adic ă dacă vă par nebun egal ându­tn ă cu Apostolii, v ă voi p ărea încă

și mai nebun de a m ă prefera lor” Este adev ărat că, puțin mai departe, doctorul
nostru sare deodat ă la o alt ă idee, ca un om care nu mai  știe ce spune.
 Dar de ce s ă­mi dau at âta osteneal ă pentru a­mi da dreptul Ia un 
exemplu? Nu se  știe destul de bine c ă teologii au dreptul de a  întinde Cerul, 
adică Sfrnta Scriptur ă, ca pe o piele? Nu sunt pasaje  în Sfânta Scriptur ă care 
se contrazic  în Epistolele Sf ântului Pavel  și care nu se mai contrazic dac ă le 
citești în locul de unde au fost scoase? Asculta ți ceea ce Sf ântul Icrouim, acest 
mare doctor care  știa cinci limbi, poveste ște despre acest Apostol.
 Sfântul Pavel. – spune el. – descoperind din  întâmplare  în Atena, un altar
care purta aceast ă inscrip ție: „DEIS ASIAE, EUROPAE ET AFRICAE DEIS 
ÎGNOT ÂS ET PEREGRINII (zei ai Asiei, ai Europei  și Africii, zei necunoscu ți și 
străini), ci crezu c ă va putea s ă se serveasc ă de ei  în profitul religiei cre știne. 
Omițând deci tot ce ar fi putut d ăuna
 HRASMUS scopului s ău, el nu lu ă în considera ție dec ât ultimele cuvinte 
ale inscrip ției: deis  îgnolis (Zei necunoscu ți) și schimb ă cu dib ăcie în deo ignolo 
(zeu necunoscut),  și dovedi prin aceasta atenieni âor, că ei au ridicat un altar lui
Christos care, pretindea el, c ă este acest zeu necunoscut. F ără îndoial ă, dup ă 
exemplul acestui mare Apostol, teologii scot patru sau cinci cuvinte dintr­un 
loc, patru sau cinci cuvinte dintr­un altul, le schimb ă chiar, dup ă interesul lor, 
și le citeaz ă apoi cu  încredere, de și cele mai adesea ceea ce precede  și ceea ce 
urmeaz ă nu arc nici o leg ătură cu înțelesul pe care  îl dau, sau este chiar cu 
totul contrar. Teologii sunt at ât de ferici ți în citatele obraznice, c ă înșiși 
legislatorii au fost adesea gelo și, într­adev ăr, te po ți îndoi c ă nu le reu șește 
totul c ând vezi acest doctor pe care n­am vrut s ă­l numesc din cauza 
proverbului grecesc, d ând unui pasaj din Sf ântul Luca un  înțeles care este 
contra spiritului Evangheliei, tot astfel cum apa este contra focului? In timpul 
unui mare pericol, timp  în care to ți bunii clien ți se adun ă în jurul patronului 
lor pentru a­l ajuta cu toate puterile lor, lisus Christos, vr ând să­și vindece 
discipolii s ăi de încrederea pe care o aveau  în aceste ajutoare omene ști, îi 
întreb ă dacă le­a lipsit vreodat ă ceva, de și nu le­a dat la plecare, nici ghete 
pentru a­i ap ăra de spini  și de pietre, nici o traist ă cu merinde pentru a se 
hrăni pe drum. Apostolii, r ăspunz ând că nu le­a lipsit niciodat ă nimic, lisus le­
a spus: „Acum, acela care are un sac mare MU mic s ă­! lase aici,  și acela care 
nu are deloc sabie, s ă­și vândă haina sau c ămașa pentru a­ și cump ăra una”. 
Ori, cum toat ă doctrina lui lisus Christos este fondat ă pe bl ândețe, toleran ță și 
dispre țul vie ții, nu vede toat ă lumea clar ceea ce acest divin Salvator a vrut s ă 
spun ă în acest pasaj? El voia at ât de mult s ă­i conving ă pe apostolii s ăi despre 
detașarea de lucrurile temporare  încât nu numai c ă le interzicea ghetele  și 
hanii, dar le poruncea s ă­și părăseasc ă cămășile, ar ătându­le prin aceasta c ă 
trebuia s ă renun țe Ia toate lucrurile de pe p ământ, pentru a se consacra cu 
totul predic ării Evangheliei. Bl le recomand ă a­și cump ăra numai o sabie, nu o 
sabie precum o poart ă asasinii  și paricizii, ci acea sabie spiritual ă care 
pătrunde p ână în colțurile cele mai ascunse ale inimii pentru a t ăia toate 
pasiunile omene ști și a nu l ăsa să domneasc ă decât milostenia. Asculta ți,

acum, ce  întors ătură meșteșugită dă doctorul nostru acestor cuvinte. El 
înțelege prin sabie dreptul de a se ap ăra contra persecu ției! Prin sac, o bun ă 
provizie de alimente. Acest bun doctor, ERASMI& credea, pare­se, c ă lisus 
Christos  își schimbase sentimentele  și că, tem ându­se ca apostolii s ăi să nu 
plece prea modest echipa ți, începea s ă se contrazic ă, își închipuia el, deci, c ă 
acest divin Salvator nu  își va mai aminti de a le fi spus: „Ve ți fi ferici ți dacă veți 
suporta cu r ăbdare oprobiile, uftragiile  și supliciile'1. – interzic ându­le prin 
aceasta de a rezista la persecu ție și amintindu­le c ă blândeții și nu ferocit ății 
promisese el regatul s ău? In sf ârșit, cum putea el s ă se gândeasc ă, că Acela 
care trimisese pe apostolii s ăi dup ă exemplul crinilor  și vrăbiilor  ținea at ât de 
mult s ă îi vadă încinși cu sabie, c ă le recomanda s ă­și vândă chiar c ămășile 
pentru a cump ăra una, ca  și când ar fi preferat s ă­i vad ă plecând mai degrab ă 
goi, dec ât neînarma ți? Si, cum el  înțelege prin sabie tot ceea ce poate s ă 
serveasc ă pentru a respinge for ța, el înțelege de asemenea prin numele de 
traist ă, tot ceea ce poate s ă satisfac ă nevoile vie ții. Tot a șa, acest interpret al 
spiritului Iui Dumnezeu  înarmeaz ă Apostolii cu l ănci, s ăbii, arcuri, suli țe și îi 
lasă să plece astfel echipa ți pentru a predica un Dumnezeu crucificat,  îi încarc ă
cu desagi, cu pachete  și pungi bine garnisite, spre a nu­i expune nepl ăcerii de a
ieși dintr­un han f ără să fi plătit. Acest mare om nu  își dă seama c ă sabia pe 
care el o face s ă fie cump ărată atât de scump de Apostoli, a fost condamnat ă de
lisus Chrislos, care i­a blamat de a o fi scos  și care le­a poruncit s ă o pun ă la 
Ioc în teac ă; el nu s­a g ândit c ă niciodat ă nu s­a auzit ca Apostolii s ă fi 
întrebuin țat sabia  și scutul pentru a rezista p ăgânilor. – ceea ce ar fi f ăcut, f ără
îndoiala, dac ă aceasta ar fi fost inten ția învățătorului lor.
 Un alt doctor pe care nu­l voi numi, din cauza profundului respect pe 
care i­l port,  și căruia nu i
 !'/li' s­ar putea aplica proverbul grecesc, explic ând într­o zi acest pasaj 
din Habacuc: „Turbabuntur pelles terme madian” (corturile p ământului 
Madianului vor fi  învălmășite), pretinde c ă cuvântul pelles, care propriu­zis 
înseamn ă piei, dar care vrea s ă spun ă aici corturi, pentru c ă toate corturile 
madiani ților erau f ăcute din piei, pretinde, zic, c ă acest cuv ânt, pelles, trebuie 
să fie înțeles în sensul de piele a Sf ântului Bartolomeu, c ăruia i s­a scos pielea 
de viu.
 Dar iat ă un lucru, pe care 1­am auzit cu propriile mele urechi. Asistam 
mai deun ăzi la o tez ă de teologie, cum mi se  întâmplă adesea. Cuiva, care 
întreba prin ce pasaje din Scriptur ă se dovedea c ă este mai bine ca ereticii s ă 
ție arși decât să ție convin și prin ra ționamente, un b ătrân posomor ât, care 
purta pe fa ța sa toat ă prezum ția și orgoliul teologic,  îi răspunse strig ând din 
toate puterile:
 — Sfântul Pavel este cel care a poruucit­o, c ând a spus: „Hereticutn 
hominem post unam el alteram correctionem devita”
 Cum e î repeta mereu acela și pasaj, cea mai mare parte a auditorilor se 
privea cu mirare, f ără a putea ghici ceea ce el voia s ă spun ă, în sfârșit, el se 
explic ă astfel:

— Cuv ântul devita nu este el compus din prepozi țiunea de, care arat ă o 
scoatere,  și din cuv ântul substantiv vita, care vrea s ă spun ă viață?
 El înseamn ă dar, a scoate din via ță și iată adev ăratul  înțeles al pasajului:
daca ereticul nu se  îndreapl ă după ce a fost prevenit o dat ă sau de doua ori, 
'ERA3MU3 trebuie s ă­i iei via ța”.
 Unii auditori  începur ă să râdă, alții admirar ă aceast ă frumoas ă explica ție
și o găsiră cu adev ărat teologic ă, îu sfârșit, cum se g ăsiră și unii care nu tur ă 
cuceri ți de puterea acestui argument, subtilul nostru doctor d ădu na ștere unui 
silogism, care f ăcu lucrul incontestabil.
 — Asculta ți bine, spuse el, ceea ce v ă voi spune; st ă scris: maleficum ne 
patriaris vivere – nu l ăsați să trăiască pe răufăcător; at qui, orice eretic este 
răufăcător; ergo. Ereticii trebuie ar și.
 La acest minunat ergo, to ți ascult ătorii cedar ă în fața spiritului sublim al 
teologului  și fură de părerea sa. Nu se g ăsi niciunul care s ă se gândeasc ă că 
acest pasaj nu privea dec ât pe vr ăjitori, ghicitori  și magicieni, care de altfel erau
indica ți altădată sub numele general de r ăufăcători, malefici,  și că. Admițând 
raționamentul nostru, ar trebui de asemenea pedepsit p ăcatul atingerii de 
carne  și al be ției.
 Dar, sunt nebun ă bine ca s ă redau aici lucruri cu care s­ar putea umple 
mai multe volume dec ât Crisip  și Didim au scris  în toat ă viața lor. Voiam numai
să vă fac s ă observa ți că, deoarece to ți acești divini Mae ștri au putut s ă facă 
ncpedepsi ți atâtea citate  și să dea at âtea explica ții obraznice, mi se poale foarte 
bine ierta, mie, care nu sunt dec ât o săracă teologian ă nedemn ă și bănuită, pe 
drept cuv ânt, de a nu fi citat cu toat ă exactitatea posibil ă.
 Să revenim la Sf ântul Pavel. El spune, vorbind despre el  însuși: 
„Suporta ți cu pl ăcere pe nebuni. Primiți­mă atunci ca pe un nebun”.  și în alta 
parte: HNu vorbesc ca Dumnezeu, dar ca  și cum n fi nebun . Suntem nebuni 
noi ceilal ți pentru lisus Christos„. Vede ți ce laude  îmi aduce un at ât de mare 
om! Merge chiar p ână la a recomanda pe fa ță nebunia, ca pe un lucru foarte 
util și necesar, c ând spune: „Cel dintre voi, care se crede  înțelept, s ă 
îmbrățișeze nebunia pentru a g ăsi înțelepciunea„. Lisus Christos nume ște 
nebuni pe cei doi discipoli pe care  îi întâlnește pe drumul spre Emmaus. Dar 
ceea ce va p ărea, poate, mult mai de mirare, este c ă Sfântul Pavel atribuie 
nebunia chiar lui Dumnezeu: „Nebunia lui Dumnezeu, spune el, face mai mult 
decât toat ă înțelepciunea oamenilor„. Ori, dup ă Origcne, nu se poate raporta 
aceasta la p ărerea oamenilor, dup ă cum nici acest pasaj: „Misterul crucii esle 
un mister pentru cei ce pier”.
 Dar de ce s ă mă obosesc red ând at âtea m ărturii? lisus Christos nu a 
spus el clar,  în Psalmi, vorbind Tat ălui Său: „îmi cuno ști nebunia?”
 Judec ând cu huil ă credin ță, îți dai seama c ă Dumnezeu are temeiuri 
solide pentru a­i iubi pe nebuni,  într­adev ăr, în aceast ă privin ță, curtea divin ă 
se aseam ănă destul celor ale prin ților de pe p ământ, unde se preter ă ignoran ții 
și imbecilii celor care au prea mult spirit  și pruden ța, pentru ca ace știa din 
urma sunt privi ți ca suspec ți și periculo și.

Tot a șa vedem c ă Cezar se ferea de Brutus  și de Cassius  și nu se temea 
deloc de voluptosul Antoniu; c ă Nero nu putea s ă sufere pe Seneca  și că Denys,
tiranul, g ăsi în cur ând pe Platou insuportabil.
 Tot pentru acela și motiv lisus Christos detest ă și condamn ă filosofii care 
își pun toat ă încrederea  în pretinsa lor  înțelepciune. Sf ântul Pavel dovede ște în 
mod clar ceea ce afirm eu c ând spune: „Dumnezeu a ales  în lume ceea ce este 
nebun. Dumnezeu a socotii potrivit sci salveze lumea prin nebunie”, f ără 
îndoial ă, pentru c ă nu putea s­o salveze prin  înțelepciune. Dumnezeu  însuși o 
declar ă sus și tare c ând strig ă prin gura profetului Isaia: „Voi pierde 
înțelepciunea  înțelepților și voi os ândi prudenta pruden ților”,  și, în alt loc, c ând
se felicit ă de a fi ascuns misterul salv ării înțelepților, și de a­l fi dezv ăluit celor 
mici, adic ă nebunilor.
 În acela și sens trebuie  înțeleas ă indignarea cu care lisus Christos se 
manitest ă fără încetare contra scribilor, fariseilor  și doctorilor legii  și bun ătatea
cu caie protejeaz ă prostimea ne știutoare „Nenorocire vou ă, scribi  și farisei”, 
striga el; nu este cum ar fi zis: „nenorocire vou ă, înțelepți ai p ământului?”  Și 
acest divin Salvator, care trata astfel pe  înțelepți, nu prefera, mai ales, 
tovărășia copiilor, a femeilor  și a pescarilor?
 Aceasta dragoste a Salvatorului pentru simplicitate, se remarc ă până și­n
alegerea pe care o f ăcu în privin ța animalelor. Driutrc at âtea specii diferite care 
trăiesc pe p ământ, el le­a preferat mai ales pe acelea a c ăror natur ă era mai 
îndep ărtată ele fine țea vulpii. M ăgarul este acela care a avut onoarea de a­l 
purta cu ocazia intr ării sale triumfale  în Ierusalim, el care putea s ă strângă 
nepedepsit coastele leului cel mai feroce. Sub forma unui porumbel,  și nu sub 
figura unui vultur sau a unui uliu, Sf ântul Spirit a cobor ât pe p ământ. Și Biblia
face în mai multe locuri men țiune onorabil ă asupra cerbilor, m ânjilor  și mieilor.
De altfel, lisus Christos nu d ă el numele de oi tuturor celor destina ți unei vie ți 
eterne? Ori, oaia este cea mai proast ă dintre toate animalele; dac ă e să­l 
credem pe Aristot, numele ei era o injurie Ia greci,  și era dat  în bătaie de joc 
stupizilor  și imbecililor: „cap de oaie'1. Totu și, lisus  își spune' P ăstorul acestei 
turme de oi Ce spun?  îi place s ă i se dea lui  însuși numele de Mie] Sub acest 
titlu St ântul loan  îl anun ță poporului, c ând spune: „Ecce Agnus Dei!” (Iat ă­l pe 
mielul lui Dumnezeu!).  Și Apocalipsa ni­l prezint ă, de asemenea, pe divinul 
Salvator sub figura acestui animal.
 Atâtea m ărturii reunite nu dovedesc ele c ă toți oamenii sunt nebuni, f ără 
a excepta chiar pe cei mai sfin ți? lisus Christos el  însuși, deși este 
înțelepciunea Tat ălui, s­a pref ăcut într­un oarecare fel nebun pentru a lecui 
nebunia oamenilor, de  îndată ce s­a al ăturat naturii omene ști, într­un cuv ânt, 
atunci c ând s­a f ăcut om. Acest divin Salvator  și­a luat asupra sa nebunia, 
după cum a luat asupra sa p ăcatul, pentru a le lecui  și a le distruge.  și prin ce 
mijloace vrea el s ă le distrug ă? Prin nebunia crucii, prin apostoli t âmpiți și 
grosolani, c ărora le recomand ă fără încetare aceast ă nebunie  și pe care 
încearc ă să­i îndep ărteze de  înțelepciune, propun ându­le ca exemple copiii, 
crinii  și vrăbiile, tot lucruri care n­au nici iiaas ra țiune, nici bun­sim ț și care se

Iasă în voia nelini știi și impulsurilor naturii. Mai mult, c ând îi opre ște de a­ și 
pregăti răspunsurile  înainte de a ap ărea înaintea prin ților și magistra ților, c ând
le porunce ște să nu se  îngrijeasc ă de viitor, nu  îi învață el prin aceasta s ă nu­și
pună încrederea  în înțelepciune, ci s ă se bizuie numai pe El  în ceea ce prive ște 
grija pentru toate lucrurile?
 Nu tot pentru acela și motiv Domnul Creator interzisese primilor p ărinți 
de a gusta din arborele  științei, prev ăzând bine c ă aceast ă știință fatal ă ar 
otrăvi într­o bun ă zi toat ă fericirea lor? Sf ântul Pavel era foarte convins de acest
adevăr când, condamn ând și el știința, o declar ă periculoas ă și capabil ă de a 
străpunge inima.  Și cred, c ă după ideea acestui marc Apostol, Sf ântul Bernard 
spune c ă Muntele  Științei era chiar muntele unde se oprea Lucifer.
 Dar iat ă o alt ă dovad ă care nu va p ărea cu totul de dispre țuit. Trebuie c ă 
nebunia se bucur ă de o mare favoare  în cer, dac ă i se iart ă în fiecare zi gre șeli 
ce n­ar fi niciodat ă iertate unui  înțelept Tot a șa, când înțelepciunea a f ăcut pe 
cineva s ă comit ă vreo prostie, el o atribuie numaidec ât Nebuniei  și se pune la 
adăpost de pedeps ă sub protec ția acestei bune zei țe. Astfel, Aaron,  în 
Deuteronom, implor ă mila femeii sale, spun ând: „Binevoie ște, Doamne, de a nu
ne imputa o gre șeală pe caic am comis­o din pur ă nebunie” Tot astfel, Saul se 
scuză lui David: „Se pare, zice el, c ă m­am purtat ca un nebun”. La fel, David 
însuși încearc ă să potoleasc ă mânia Domnului strig ând: „Doamne, te rog s ă 
ștergi aceast ă fapta dintre p ăcatele servitorului c ăci numai nebunia m­a f ăcui 
să mă port astfel!”, convins c ă nebunia  și neștiința sa erau singurele lucruri 
care erau  în stare s ă găseasc ă iertare pe l ângă Dumnezeu.
 Iată o alt ă mărturie, care are o alt ă greutate. C ând lisus, pe cruce, 
rugându­se pentru du șmanii s ăi spunea: „T ălăi meu, iart ă­i”, El nu  îi scuza 
decât atribuind gre șeala lor ignoran ței: „lart ă­i, spune, pentru ( ă nu știu ce 
fac”. Sf ântul Pavel atribuie aceleia și cauze iertarea p ăcatelor sale: „Domnul m­a
iertat, scrie el lui Timotci, pentru ca necredin ța mea era efectul ne șthnței„. Nu­i
ca și când ar spune: „Pentru ca nu r ăutatea, ci numai nebunia m­a f ăcut s ă mă
port altfel?„  Și acest pentru c ă nu arat ă mai clar, c ă el credea c ă n­a1 ob ținut 
iertarea dec ât prin creditul  și protec ția nebuniei? Mai este un pasaj  în Psalmi, 
de care nu­mi amirlitesc dec ât acum,  și care serve ște de minune spre a^mi 
confirma teoria: „Binevoie ște, Doamne, binevoie ște să uiți rătăcirile tinere ții 
mele  și neștiințele mele”. Observa ți, vă rog, c ă aduce dou ă lucruri ca scuz ă: 
tinere țea, a c ărei tovar ășă obișnuită și credincioas ă sunt  și eu,  și neștiința, care
este una din cele mai bune prietene ale mele;  și are grij ă de a desemna aceast ă 
ignoran ță, printr­un termen care parc c ă o multiplic ă: neștiințele mele, spre a l 
ace mai bine s ă se simt ă întinderea nebuniei sale.
 Dar, f ără a intra mai mult  în detalii, afla ți, într­un cuv ânt, că religia 
creștină pare cu totul conform ă unui anumit fel de nebunie  și direct opus ă 
înțelepciunii. Vrei i probe?
 Mai întâi, au observa ți ca femeile, copiii  și imbecilii g ăsesc mai mult ă 
plăcere dec ât ceilal ți în ceremoniile religiei  și că îmboldi ți numai de instinctul

r^ naturii ei se apropie cel mai mult de altar? In al doilea r ând, cine au fost 
întemeietorii cre știnismului?
 ERASMTJS
 Oamenii de o simplitate extrem ă, dușmanii de moarte ai literelor  și 
științelor,  în sfârșit, nu exist ă pe pământ nebuni care s ă pară mai nebuni dec ât
aceia a c ăror inim ă este  înflăcărată de dragostea piet ății. Ei risipesc banii lor cu
dărnicie, suport ă cu răbdare injuriile, se las ă înșelați, iubesc deopotriv ă pe 
amici  și pe du șmani, au oroare de voluptate,  își duc via ța în posturi, lacrimi  și 
veghe; ei dispre țuiesc via ța și nu doresc dec ât moartea;  într­un cuv ânt, se pare 
că au renun țat astfel la orice fel de obicei comun, c ă ar crede bucuro și că 
sufletul le exist ă în afara corpului lor
 EU0GIUL NEBUNIEI 225
 Nu înseamn ă asta a fi nebun?  și mai trebuie sa ne mir ăm, dup ă asta, c ă 
uneori Apostolii au fost lua ți drept be țivi și că judec ătorul Festus a crezut c ă 
Sfântul Pavel era un individ bizar?
 Dar. Odată ce am  început s ă raționez, voi continua  și vă voi ar ăta că 
însăși aceast ă fericire a cre știnilor, pe care caut ă s­o merite prin at âtea osteneli
și greut ăți, nu este altceva dec ât un fel de demen ță și de nebunie S ă nu va 
scandaliza ți dintr­o dat ă și să mă condamna ți pentru simple aparen țe; dați­vă 
numai osteneala de a examina lucrul  împreun ă cu mine
 Mai întri, un principiu care este, pentru a spune astfel, comun cre știnilor
și platonicicnilor, este c ă în aceast ă viață sufletul, culundat  în sm ârcul 
materiei, este re ținut de lan țurile corpului  și că aceast ă dependen ță de materie 
îl împiedica de a vedea adev ărul și de a se bucura de el Dup ă aceasta, Platon a 
definit filosofia ca fiind medita ția mor ții, pentru c ă și una  și alta, ridic ă sufletul 
deasupra lucrurilor vizibile  și materiale. Ori, un om trece drept fiind  în toate 
mințile, at âta timp c ât sufletul s ău activeaz ă regulat asupra organelor corpului 
său; dar c ând sufletul  și­a rupt lan țurile  și caut ă să se pun ă în libertate, ca 
scăpând din  închisoare, se spune wf^^^Hmww atunci c ă este nebun. Dac ă se 
întâmplă cumva ca aceast ă stare s ă fie cauzat ă de vreo boal ă sau prin 
deranjarea organelor, toat ă lumea o nume ște nebunie.
 Se întâmplă totuși, ca oamenii care sunt atin și de aceast ă nebunie, s ă 
predice viitorul, s ă știe limbile  și științele fără a le fi  învățat și prezint ă în toat ă 
persoana lor ceva cu adev ărat divin. Aceasta provine, desigur, din aceea c ă 
sufletul, pu țin degajat de lan țurile corpului,  începe s ă­și exercite facult ățile sale
naturale. Aceea și cauz ă produce acelea și efecte la muribunzii care, p ărând 
uneori inspira ți de un suflu divin, spun lucruri minunate. Dar c ând dragostea 
de pietate este cea care  înalță astfel sufletul deasupra lucrurilor materiale, 
aceast ă nebunie, care nu este poate chiar de aceea și speță cu prima de și îi 
seam ănă mult, de  îndată ce cea mai mare parte a oamenilor, v ăzând că micul 
număr al celor care sunt atin și de aceast ă nebunie, duc o via ță cu totul opus ă 
celei a altor oameni, le d ă fără greutate titlul de nebuni.
 Și unii  și alții, realizeaz ă arunci fic țiunea ingenioas ă a peșterii lui Platon. 
Acest filosof presupune c ă ar fi o pe șteră unde oamenii  înlănțuiți nu v ăd dec ât

umbre  și aparente; unul dintre ei scap ă, vede lucruri reale  și vine  înapoi s ă­și 
regăseasc ă camarazii; „Ce nenoroci ți sunte ți, le spune el, nu vede ți decât umbre
deșarte și sunte ți indu și în eroare crez ând că nu exist ă nimic altceva. In afara 
peșterii voastre exist ă lucruri reale  și eu focmai le­am v ăzut”,  în timp ce acest 
înțelept se epuizeaz ă deplângând astfel gre șeala nebuniei acestor pretin și 
nenoroci ți, ace știa, la r ândul lor,  îl privesc ca pe un nebun, r âd de el  și îl 
gonesc.
 Iată imaginea oamenilor lumii  și asce ților Primii, preocupa ți cu totul de a 
se bucura de obiectele sensibile, sunt  înclina ți a crede c ă nu exist ă altele; 
asceții, dimpotriv ă, dispre țuiesc tot ce a țe legătură cu materia,  își înalță inimile 
spre contemplarea lucrurilor invizibile  și spirituale Unii se g ândesc mai  întâi să 
strângă averi ca s ă satisfac ă nevoile corpului lor  și se g ândesc dup ă aceea la 
suflet. – dac ă totuși cred c ă au unul, c ăci cea mai mare parte se  îndoie ște, 
pentru c ă nu­I vede Ceilal ți se poart ă cu totul opus Se str ăduiesc din toate 
puterile s ă­și îndeplineasc ă datoriile c ătre Dumnezeu, care este cea mai simpl ă 
din toate fiin țele; se g ândesc apoi  îa sufletul lor, pentru c ă sufletul este, dmtrc 
toate crea țiile, cea care are cele mai multe afinit ăți cu divinitatea; dar ei 
neglijeaz ă cu totul de a­ și îngriji corpul, dispre țuiesc banul ca pe o murd ărie, 
fug îndată cc­l v ăd, sau, dac ă sunt c âteodat ă obliga ți d­3 a­l atinge, o fac 
întotdeauna cu o repulsie  și o sc ârbă extrema; c ăci, cum se spune  în 
Evanghelie: „Ei au ca  și cum n­ar avea, ei posed ă ca și cum n­ar poseda”.
 Aceast ă deosebire care se g ăsește între cei lume ști și asce ți, se întinde 
asupra tuturor ac țiunilor din via ța lor. De și toate facult ățile sufletului depind 
de organele corpului, sunt totu și unele, ca de pild ă senza țiile auzului, vederii, 
atingerii, gustului  și mirosului, care sunt mai  îndeaproape legate de materie  și 
altele, ca memoria, intelectul  și voin ța, care par legate mult mai pu țin.
 Ori, sufletul depinde el  însuși de materie, mai mult sau mai pu țin, 
exercit ând mai mult sau mai pu țin unele sau altele Asce ții, dâudu­și toat ă 
silința să se înalțe deasupra materiei, devin aproape stupizi  și insensibili la 
senza țiile corpului. Astfel, se spune despre unele sfinte persoane c ă au b ăut, 
fără să­și dea seama, untdelemn  în loc de vin. La eei lume ști este invers; 
materia  îi afecteaz ă mult; sufletul, foarte pu țin.
 Printre pasiuni sunt unele, s ă zicem a șa. Corporale, astfel ca dragostea, 
foamea, setea, somnul, m ânia, orgoliul, invidia. Asce ții le duc un r ăzboi 
continuu, cei lume ști cred, dimpotriv ă, că nu s­ar putea tr ăi fără ele. În slârsit 
sunt a âte pasiuni care  țin calea de mijloc  între spirit  și corp  și care par s ă ne iie
inspirate de natur ă, ca dragostea de patrie, dragostea p ărinteasc ă, pietatea 
filială, prietenia. Pro­tanii acord ă ceva acestor pasiuni; dar asce ții fac tot ce pot 
pentru a le smulge din inimile lor, sau cel pu țin nu p ăstreaz ă decât ceea ce ele 
au mai spiritual. Un ascet, de pild ă, nu își iube ște tat ăl pentru c ă este tat ăl 
sau. – c ăci sub acest titlu n­a primit de la el dec ât corpul s ău și numai fa ță de 
Dumnezeu, p ărinte al tuturor lucrurilor, are obliga ții pentru acest corp;  îl 
iubește pentru ca este om de bine, pentru c ă vede  în el str ălucind imaginea 
acestei inteligen țe supreme, pe care o prive ște ca pe un bine suprem  și în afar ă

de care nu exist ă nimic care s ă fie demn de a fi obiectul dragostei  și dorin țelor 
sale. Iat ă ceea ce serve ște drept regul ă asce ților în toate celelalte  îndatoriri ale 
vieții. Și dacă sunt uncie obiecte vizibile pe care nu le dispre țuiesc cu totul, le 
cred cel pu țin mult inferioare lucrurilor spirituale  și invizibile. Ei fac deosebirea
între o materie  și un spirit p ână și în lucrurile sfin țite și în celelalte  îndatoriri 
ale milosteniei. Ei nu cred, de > xemplu, ca oamenii de lume, c ă postul const ă 
numai  în a nu m ânca carne  și a te culca f ără să mănânci; dar, ei spun c ă 
sensul postului const ă în a se munci  în acela și timp, pentru a­ și omor î 
pasiunile, a face toate eforturile pentru a fi mai pu țin supus m âniei, mai pu țin 
plin de vanitate  și orgoliu, pentru ca sufletul, mai pu țin cople șit de greutatea 
materiei, s ă se poat ă avânta cu mai multa putere la cunoa șterea  și la folosin ța 
lucrurilor cere ști. Acela și raționament asupra cuminec ăturii. „Dar ă ceremoniile 
liturghiei, zic ei, nu sunt cu lotul demne de dispre ț, cel pu țin nu sunt prea mult
necesare; ele pot f î chiar d ăunătoare f ără spirit, adic ă, țară ceea ce este 
reprezentat prin semne sensibile. Ori, moartea lui lisus Christos este aceea care
este reprezentat ă prin aceste semne  și creștinii trebuie s ă imite aceast ă moarte 
supun ând, făcând să moara,  înăhușindu­ și pasiunile, penfru a re învia tntr­o 
nouă viață și că, unindu­se cu lisus  în acela și timp c ând: ­se unesc intre ei, s ă 
nu fac ă decât un singur corp, al c ărui șef să fie acest divin Salvator”, Aceasta 
este via ța, aceasta este medita ția asce ților. Oamenii de lume g ândesc cu totul 
altfel. Ei cred c ă liturghia const ă în a fi l ângă altar, a auzi sunetul cuvintelor pe
care le pronun ță preotul  și a privi toate ceremoniile m ărunte pe care le face de 
la început p ână Ia sfârșit, în fine, nu numai  în exemplele pe care le aduc const ă
aceasta, ci prin via ța lui  întreag ă ascetul se  îndep ărteaz ă de lucrurile materiale 
și sensibile, pentru a se  înălța spre lucrurile eterne, spirituale  și invizibile. Ori, 
pentru c ă asce ții și oamenii de lume se conduc  întru totul opus, e natural s ă se
priveasc ă reciproc ca nebuni,  în ceea ce m ă prive ște, eu cred c ă asce ții sunt 
aceia care merit ă mai mult acest titlu;  și veți conveni dumneavoastr ă înșivă, 
când vă voi fi dovedit, cum v­am promis, c ă binele suveran la care aspir ă ei nu 
e dec ât curat ă nebunie.
 Observa ți, mai  întâi, că Platon avea  în gând ceva aproape asem ănător, 
când a spus c ă nebunia aman ților este cea mai dulce din toate nebuniile  într­
adevăr, acela care iube ște cu ardoare, nu mai tr ăiește conform unor expresii 
vulgare ca: e scos din fire, revino­ ți în fire,  și­a revenit  în fire.
 Si cu c ât se îndep ărteaz ă mai mult de el  însuși p entru a se ata ș a de 
acest obiect, cu at ât simte m ărindu­i­se bucuria  și fericirea Ori, nu este el 
nebun r ând spiritul s ău, ridic ându­se deasupra materiei, parc s ă iasă din 
corpul lui pentru a se duce s ă bală câmpii? Altfel, ce­ar  însemna aceste expresii
vulgare: e scos din jir e, revmo­ ți în fire,  și­a revenit  în firel  în fine, cu c ât 
dragostea e mai perfect ă, cu at ât nebunia e mai mare,  și fericirea mai sim țită.
 Vedeți deci, acum,  în ce const ă aceast ă iericire ceteasc ă, dup ă care 
suspina asce ții cu at âta ardoare? Spiritul,  înving ător asupra materiei, va 
absorbi corpul  și îl va identifica naturii ei Ceea ce nu­i va fi deloc prea greu, 
mai ales dac ă acest s ărman corp a tost bine preg ătit pentru aceast ă

transiormare prin posturi, flagelare  și alte mortific ări pioase Acest spirit va fi 
apoi absorbit el  însuși de spiritul suprem care este intinit mai lare  și mai 
puternic dec ât ci. A șa încât omul,  în întregime ie șit din iirea lui, va fi fericit prin
aceasl ă tericil ă lipsa  și va gusl ă voluplatea inefabil ă pe care i­o va procura 
prezen ța aceslui bine suveran care atrage la sine toate tiintele
 Cu toate c ă aceast ă fericire nu trebuie s ă înceap ă a fi perfect ă decât în 
clipa unirii glorioase a corpului cu sufletul, lotu și, cum viala asce ților nu e 
decât o imagine  și o medita ție continu ă asupra aceslei vie ți ccre șli, ei siml deja 
pe pământ gustul acestei recompense delicioase. Esle  într­adev ăr, numai o 
toarte mic ă picălură din acest izvor imens de fericire etern ă; dar aceast ă mică 
picătură, atât de mica c ât este. Depășește totu și, în mod infinit, toate pl ăcerile 
simțurilor, toate volupt ățile omene ști împreun ă. – într­at ât plăcerile spirituale 
depășesc pl ăcerile corpului!  Într­at ât bunurile invizibile dep ășesc bunurile 
vizibile! Aceasta este tericirea
 FXOGIUL NEBUNIEI pe care profetul a promis­o sfin ților, c ând a 
spus­'Ochiul n­a v ăzut niciodat ă, urechea n­a auzit niciodat ă, inima omului n­
a sim țit niciodat ă deliciile pe care Dumnezeu le­a preg ătit acelora care  îl 
iubesc”. Aceasta este de asemenea o parte a nebuniei, pe care cei drep ți o simt 
deja pe p ământ, nebunie fericit ă care. Departe de a le fi luat ă când vor trece  în 
viața cealalt ă, va fi, dimpotriv ă, perfec ționat ă și va deveni aidoma cu acea 
nebunie inefabil ă, care se cheam ă fericire etern ă.
 Aceast ă picătură mică de nebunie pe care cei drep ți o savureaz ă deja pe 
pământ, nu se observ ă ea, în mod vizibil,  îu micul num ăr al sfin ților care au 
iericirea de a o poseda? Ei spun lucruri care n­au nici o leg ătură între ele, nici 
un raport cu limbajul obi șnuit al oamenilor; gura lor articuleaz ă sunete lipsite 
de sens  și fizionomia lor se schimb ă într­o clip ă, în mii de feluri diferite. C ând 
vioi și veseli, c ând tri ști și abătuți, ei pl âng, râd, suspin ă de la un moment la 
altul:  și, într­un cuv ânt, sunt cu des ăvârșire în afara lor  înșiși. Reveni ți la ei, 
nu mai  știu de unde vin, uit ă dacă fuseser ă în corpurile lor, dac ă au vegheat 
sau au dormit; au uitat ceea ce au v ăzut, ceea ce au auzit, ceea ce au spus, 
ceea ce au f ăcut; sau, dac ă le mai r ămâne încă o idee, ea pare o impresie 
confuz ă lăsată în memorie de o iluzie trec ătoare sau un vis pl ăcut, pe care 
deșteptarea  îl risipe ște.
 Tot ceea ce v ă pot asigura este c ă au fost foarte ferici ți în tot timpul 
acestei aliena ții voluptoase; de aceea se  întristeaz ă de a fi reintrat  în 
nenorocitul lor bun­sim ț și cea mai arz ătoare din toate dorin țele lor este de a 
putea tr ăi veșnic, în mijlocul transport ărilor delicioase ale acestei fericite 
nebunii. Tat ă în ce const ă acest u șor aperitiv al fericirii eterne!
 Dar, apropo, uit c ă v­am promis s ă termin. De altfel, dac ă găsiți că am 
flecarii cam mult . Sau că mi­au sc ăpat unele ciud ățenii pu țin prea tari, 
aminti ți­vă, vă rog, c ă sunt Nebunia, aminti ți­vă că este o temele cea care v­a 
vorbit. Dar, aduce ți­vă aminte de asemenea acest proverb grecesc: „Un nebun 
spune c âteodat ă lucruri de bun sim ț”. – doar dac ă nu g ândiți că femeile fac o 
excep ție la aceasta regul ă general ă.

Văd bine c ă aștepta ți o perora ție; dar. Într­adcv ăr vă înșelați foarte mult, 
dacă crede ți că am p ăstrat  în memorie toat ă vorb ăria pe care v­am debitat­o 
Grecii ziceau alt ădată: „Urăsc un comesean care are o prea bun ă memorie”:  și 
eu vă spun acum: Ur ăsc un auditoriu care  îți aminte ște totul.
 Adio, deci, ilu ștri și scumpi prieteni ai nebuniei, ap l ăudați­mă, fiți 
sănătoși și amuza ți­vă!
SFÂRȘIT