Elitismul Politic

Cuprins

Introducere

Capitolul I – Elitismul Politic

1.1 Conceptul de elită. Tipuri de elite

2.1 Elitismul politic. Apariția și evoluția sa

3.1 Relația dintre elită și clasa conducătoare

Capitolul II – Elitismul în gândirea și practica

politică românească

2.1. Rădulescu Motru și elitismul teoretic românesc

2.2. Elitismul în practica politică românească. Regionalismul

Capitolul III – România comunistă și elitismul său politic

3.1. Elitele în istoria comunismului

3.2. România comunistă și elitismul său politic

3.3. Elitismul politic românesc în perioada de tranziție

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Elitismul politic este un subiect controversat, datând de foarte mult timp. O teorie importantă legată de gândirea politică, elitismul încearcă să explice cum sunt "făcute" politicile interne și externe, în ce fel, de către cine, dar și posibilele beneficii ale indivizilor care le creează.

Lucrarea de față se dezvoltă pe trei capitole și își propune să abordeze problematica vastă a elitismului politic, cuprinzând informații despre elitismul politic de-a lungul timpului, elitismul în gândirea și practica românească și totodată despre România comunistă și elitismul său politic.

Primul capitol, intitulat Elitismul politic, conține toate informațiile legate de conceptul de elită, tipuri de elite și elitism politic. Termenul ,,elită” provine de la cuvântul ,,elite”, care în traducere din limba franceză înseamna distins, select, ales.
În literatura de specialitate nu s-a ajuns la un consens în ceea ce privește determinarea noțiunii de ,,elită politică”. Pentru definirea  acestui concept și a dimensiunilor sale este necear să identificam unele repere: elita politică a societății o constitue persoanele, care se ocupă profesional de activitatea politică, scopul final al aspirațiilor lor fiind exercitarea puterii, persoanele suspomenite constitue un grup, relativ izolat de restul societății, cu un înalt grad de coeziune și care respectă, în linii generale, regulile de joc stabilite în cadrul regimului politic dat. Interesele, valorile și aspirațiile diferitelor fracțiuni ale elitei politice pot fi comune, dar pot să și difere, există o recunoaștere, acceptare socială a acestui grup de politicieni.

Așa cum susține P. Zannoni elita este o noțiune cu multe ambiguități și precizii, idee îmbrățișată si de L.P. Zăpîrțan. Ambiguitatea și imprecizia termenului de elită este chiar de origine lingvistică: într-o primă formă elita își are originea în cuvintele grecești oligos – puțin, artistos – ales.

Capitolul al II-lea, Elitismul în gândirea și practica politică românească, își propune să abordeze elitismul teoretic românesc în viziunea lui Rădulecu Motru.

Problema elitei a preocupat și gândirea filosofică și politică românească, ea transferându-se și în practica politică. În România, elementele elitismului sunt contradictorii. Prima elaborare sistematică a concepțiilor elitiste o întâlnim la C. Rădulescu Motru. Aceasta și-a exprimat concepțiile filosofice cu privire la elitism în lucrări ca Personalismul energetic (1927), Vocația, factor hotărâtor în cultura popoarelor (1932, Cultura română și politicianismul (1904).

C. R. Motru a creat și a pus în circulație într-o strânsă corelație conceptele de personalitate, vocație și destin.

C. Rădulescu-Motru face parte din generația care la sfârșitul secolului al XIX-lea grupată în jurul lui T. Maiorescu a continuat și a dezvoltat, uneori împotriva spiritului mentorului, direcții de reformare a spiritului public românesc. C. R. Motru a reprezentat intelectualul de stil european, un intelectual puternic implicat în viața socială. De aici și eticheta de oportunism ce i s-a pus de către unii exegeți.

Cel de-al treilea și ultimul capitol, România comunistă și elitismul său politic, ne prezintă istoria comunismului românesc și elitele acestuia.

O dată cu prăbușirea blocului sovietic în Europa Centrală și de Răsărit, tema elitelor, și în special a devenirii vechilor elite comuniste, a început să ocupe un loc important în cadrul cercetărilor sociale și politice aplicate unor domenii precum istoria, literatura, arta etc., desfășurate în acest spațiu. Mult timp interzisă ori imposibilă, cercetarea istorică a elitelor comuniste și a raporturilor dintre sistemul politic comunist și aceste elite deschide noi perspective.

Când s-a instaurat comunismului foarte mulți intelectuali de primă mărime au ajuns în închisori, mulți dintre ei murind acolo (Radu Rosetti, Istrate Micescu, Alexandru Lapedatu, Gheorghe Brătianu, Mircea Vulcănescu etc.) “Eliminarea dintr-o poziție intelectuală de prestigiu (academician, profesor universitar…) însemna un pas decisiv spre temniță și nu în puține cazuri, date fiind condițiile inumane de detenție, spre moarte.”

“Elita domnește, însă peste un pustiu.

Selecționată înainte de a fi căpătat o cît mai mică experință, incapabilă de o comunicare adevărată cu colaboratorii și cu egalii săi dintr-o elită rivală, ea este în mod firesc refractară la orice intruziune străină.

Ea trăiește în vas închis și, cel puțin comparative, tinde să devină tot mai lipsită de vlagă și mai săracă.”

(M. Crozier, La société bloquée, 1970)

Capitolul I

Elitismul politic

1.1. Conceptul de elită. Tipuri de elite

Se numește „elită” orice grup de indivizi care este considerat în sînul societății ca fiind

mai bun în comparație cu altul. Elita este aleasă și își întemeiază monopolul pe faptul de a fi

recunoscută ca atere, care o propulsează și în același timp o menține în poziția pe care o

ocupă.

O temă mult dezbătută în științele politice, în sistemul de gândire filosofic, sociologic, juridic, estetic sau moral a fost și cea a elitei.

În teoria și practica socială, elitismul politic își are adânci rădăcini, el fiind prezent încă din antichitate. Forma de guvernare monarhică și aristocratică erau fundamentale pe concepția elitistă, opusă democrației. Precursorul teoretic al elitsmului este considerat Platon care în lucrarea sa Republica concepe un stat ideal condus de o elită socială formată din filosofi și înțelepți. Elitismul social și politic se va perpetua și în societatea feudală și o bună parte a celei moderne. Marea nobilime laică și ecleziastică constituia un grup social elitist. Ea avea un rol și un statut privilegiat în societate, din cadrul ei se alegea monarhul și demnitarii în stat. De asemenea, modul cum era concepută și exercitată puterea în cadrul monarhiei absolute avea un evident caracter elitist.

Capitalismul și noua sa clasă burghrzia prin principiile și valoriile promovate, vor aduce un nou spirit în viața politică, o nouă concepție despre rolul și locul individului în societate. Aceasta era și rezultatul unei noi conceperi a relațiilor interumane, a unei noi mentalității despre rolul maselor în istorie pe care, de altfel burghezia în lupta ei contra feudalității se sprijinise.

N. Machiavelli ideolog al burgheziei timpurii italiene dar și întemeietorul științei politice moderne, deși este adeptul rolului personalității în istorie, ajunge la concluzia că masele constituie forță socială care ține pe umerii săi viața politică a unui stat.

Ca o concepție relativ închegată elitismul apare în procesul constituirii conservatorismului, ca o variantă a acestuia din perioada antiburgheză, el fiind folosit și ca o armă a luptei ideologice a feudalității contra spiritualității burgheze și a doctrinei sale liberale. Ulterior, elitismul a evoluat în direcția constituirii sale într-o ideologie de sine stătătoare, suferind numeroase derapaje, fie spre dreapta sau chiar extremă dreapta, fundamentând fascismul și neofascismul sau chiar spre stânga sau extremă stânga ca în cazul doctrinei comuniste. Tocmai de aceea astăzi în spiritualitatea politică se vorbește de o ideologie elitistă de dreapta și de stânga, un caz aparte constituindu-l elitismul tehnocrat.

Așa cum susține P. Zannoni elita este o noțiune cu multe ambiguități și precizii, idee îmbrățișată si de L.P. Zăpîrțan. Ambiguitatea și imprecizia termenului de elită este chiar de origine lingvistică: într-o primă formă elita își are originea în cuvintele grecești oligos – puțin, artistos – ales.

Oligos se referă la oligarhie care desemna un segment social restrâns, puțin, al celor bogați. Aristos avea în vedere aristrocrația, adică acea clasă socială constituita din oamenei aleși pe diferite criterii: bogăție, statut social, ereditate etc. Pe filiație franceză, noțiunea de elită a ajuns și în limba latină (eligere).

Elitele s-au constituit și au ființat în toate domeniile și segmentele vieții sociale. De-a lungul vremii, s-a constituit artistrocrația, nobilimea ca elite sociale, astăzi putem vorbi de elita tehnocratică, artistică, intelectuală, politică etc.

Deosebirile fizice, de culoare dintre oameni au condus la nașterea teoriei elitei rasiale și la ierarhizarea națiunilor, popoarelor, entităților umane în rase superioare și inferioare, cu misiuni și roluri diferite în organizarea și conducerea vieții sociale, în special în plan mondial, unele de a conduce și a domina, altele de a fi conduse și domninte. De aici, politica de păstrare a purității rasiale, de dominare, discriminare sau segregație rasială.

Un loc aparte l-a ocupat în viața socială elita politică. Ea s-a constituit și a funcționat încă din antichitate – aristrocrația fiind cea mai reprezentativă din acest punct de vedere.

Elita politică ar desemna un grup restrâns de oameni, vârfurile clasei aflare la putere considerați superiori dotați și care dispunând de anumite calități sunt în măsură să se impună, să conducă treburile publice. Prezența elitelor politice s-ar datora faptului că masele populare ar fi incapabile de creație și conducere politică și inapte de a participa la treburile comunității.

Calitatea de membru al elitei se poate dobândi pe calea tradiționala, a eredității prin naștere sau ca urmare a unei deosebite activități, a calităților intelectuale, științifice, tehnice de care dispune, aceasta fiind calea modernă.

De regulă, elitele indiferent de domeniul sau segmentul din care provin minimalizează, subapreciază rolul cetățenilor, indivizilor în viața socială considerându-i incapabili sau ineficienți în organizarea și conducerea socială, dat fiind lipsa lor de informare, cunoaștere, abilitate, de maturitate în aprecierea și evaluarea proceselor sociale și mai ales în luarea și aplicarea deciziilor.

Potrivit elitismului, în toate socitățile umane, de-a lungul întregii istorii umane au existat grupuri sociale, elevate, elitiste care datorită instrucției, dotării, calităților intelectuale au avut misiunea și rolul de a organiza și conduce viața socială. Extinsă la nivel social și comunitar această ideologie postulează rolul unor clase și grupuri sociale de a domina și conduce, sau a unor rase, popoare de a decide destinele universului. Stabilirea rolului, destinului, ierarhizării indivizilor, claselor, grupurilor sociale, a națiunilor și popoarelor se face în viziunea elitismului după criterii volitive, psihologice, biologice, intelectuale sau rasiale, iar politicul este considerat ca un dat ontologic. În evoluția istorică a elitismului se pot identifica câteva perioade distincte:

Elitismul romantic sau al eroilor. Îl are ca reprezentant pe Thomas Carlyle cu lucrarea Eroii – cultul eroilor și eroicul în istorie (1841). Acesta consideră că istoria a fost și este produsul acțiunii excepționale a unor personalități – eroi, creatori de religii (Christos, Buda, Mahomed) reformatori (Martin Luther, Jean Calvin), mari conducători de oști și oameni politici (Cezar, Napoleon).

În cadrul elitismului romantic poate fi introdus de J.G. Fichte și Schelling. După ei, elita este creatoare de matrice de gândire și comportament și datorită genialităților, ei sunt în măstismului se pot identifica câteva perioade distincte:

Elitismul romantic sau al eroilor. Îl are ca reprezentant pe Thomas Carlyle cu lucrarea Eroii – cultul eroilor și eroicul în istorie (1841). Acesta consideră că istoria a fost și este produsul acțiunii excepționale a unor personalități – eroi, creatori de religii (Christos, Buda, Mahomed) reformatori (Martin Luther, Jean Calvin), mari conducători de oști și oameni politici (Cezar, Napoleon).

În cadrul elitismului romantic poate fi introdus de J.G. Fichte și Schelling. După ei, elita este creatoare de matrice de gândire și comportament și datorită genialităților, ei sunt în măsură să le imprime societății.

Elitismul organicist – biologic și rasist

În lucrările sale Așa grăit-a Zarathustra (1883), Dincolo de bine și rău (1886), și mai ales în Voința de putere (1906) F. Nietzsche pe baza organicismului – biologic, va dezvolta ideologia elitistă. Pornind de la teza naturalist-biologică potrivit căreia lupta pentru existență și selecție naturală ar fi caracteristică lumii sociale, Nietzsche ajunge la concluzia că această luptă ar conduce treptat, dar sigur la selecția elitelor riguroase și la crearea „supraomului”.

„Supraomul” este independent față de stat, ordine publică, morală, religie, oameni. În societate se crează două tipuri de oameni: oameni slabi și oameni tari. Lupta pentru existență duce la afirmarea celor tari, puternici. Ei sunt supraoameni care prin naștere sunt înzestrați cu calități deosebite, cu genialitate. Supraomul se naște din rândul oamenilor tari, el trebuie să preia în mâinile sale destinele societății.

Făcând apologia supraomului, F. Nietzsche respinge aprioric egalitatea naturală și socială între oameni.

Baza istoriei este forța care se manifestă ca voință de putere. În logica lui F. Nietzsche, supraomul este creatorul istoriei, pe care o creează fără legi și împotriva legii, făcând astfel o distincție clară între mase și personalități, a rolului acestora în crearea istoriei.

Elitismul modern sau social – politic

Criteriul principal pe care se fundamentează acest nou tip de elitism este politica, identificarea naturii umane cu structura politică a societății, considerată un dat ontologic. Inegalitatea socială dintre clase și oameni este dată de politică, de întemeierea acesteia pe forță.

Reprezentanții acestei variante a elitismului Goetano Mosca, Max Weber, Vilfredo Pareto, Roberto Michels prin demersurile teoretice realizate, au încercat să demonstreze că politica este, prin excelență, un domeniu elitar al vieții sociale, pe care nu-l poate cunoaște și domina decât elita politica colectivă și individuală. De aceea ei au creat și conceptele necesare: clasa politică, elita vârtoasă, charisma.

1.2. Elitismul politic. Apariția și evoluția sa

Clasa politică. Primele referiri la clasa politică le găsim la N. Machiavelli, Guicradini, J.J. Rousseau și Saint Simion. Deși, expresia de clasă politică este creată de V. Pareto, teoretizarea ei o va face G. Mosca. Acesta în lucrarea Teoretica dei Gorenni e Governo parlamentare, susține că omul aflat în fruntea Statului nu ar putea conduce fără sprijinul unei clase conducătoare. Într-o altă lucrare Elemente de știință politică , pornind de la politic, el considera că în orice societate, indiferent de mărimea sau nivelul său de dezvoltare, se întalnesc două clase: clasa politică care guvernează, ea fiind o minoritate dominantă; clasa nonpolitică, majoritară și dominantă.

În toate societățile, de la cele mai înapoiate, până la cele mai avansate, există două clase de persoane:guvernanții și guvernații . . . Guvernanții (clasa politică) constituie clasa guvernantă și aceasta este o clasă puțin numeroasă, îndeplinește toate funcțiile politice, monopolizează puterea și trage toate foloasele din situația ei de clasă politică, clasa nonpolitică (guvernații) este foarte numeroasă, dirijată și reglementată de prima, într-un mod mai mult sau mai puțin legal, mai mult sau mai puțin arbitrar, și furnizează condițiile de existență ale clasei politice . . . Este fatal ca întotdeauna o minoritate organizată comandă unei minorități dezorganizate.

Clasa politică oraganizează forța tocmai pentru că este în minoritate.

Criteriile după care se recrutează clasa politică sunt calitățile (bio-psiho, voletiv-intelectuale) care așa cum precizează G. Mosca într-o epocă dată și un popor dat sunt conforme cu formula politică, și cele mai oportune pentru a determina direcția mișcării.

Deși poate cuprinde în cadrul ei proprietari, clasa politică precizată de G. Mosca nu este o clasă de proprietari.

Principala rațiune a existenței ei este dată de inegalitatea în distribuirea talentelor în societate, atracția pe care ea o reprezintă, specializarea funcțională fără de care nu ar fi în măsură să-și realizeze misiunea, buna organizare despre care G. Mosca spune că „puterea unei minorități organizate este de neînvins” și mai ales înaltul său grad de coeziune.

Acestea sunt elemente care îi asigură clasei politice puterea și infleunța, caracterul elitar și dominant.

Formula politică este un concept creat și pus în circulație tot de G. Mosca. El considera că orice clasă politică își are determinarea în formula politică care corespunde „naturii politice a omului, astfel ea ar fi artificială”.

În atenția lui G. Mosca, formula politică este echivalentă cu categoria de formațiune socială. Ea are o determinare istorică obiectivă, ține de nivelul material și spiritual, de dezvoltarea fiecărui popor „ . . . formula politică trebuie să fie în armonie cu gradul de maturitate intelectuală și morală a poporului și cu epoca în care este adoptată. Ea trebuie deci să corespundă în mod necesar concepției particulare despre lumea pe care o are un popor la un moment dat și de aceea ea constituie criteriul moral între toți indivizii care alcătuiesc poporul”.

Formula politică este schimbătoare, aceasta își are cauza în transformările istorice produse care conduc la epuizarea clasei politice, la organizarea maselor populare de revoluționare și de aici la revoluție.

Încercând să treacă în evidență formulele politice care s-au perindat de-a lungul istoriei, G. Mosca identifică tipurile: feudal sau aristocratic, birocratic, eleno-italic.

Tipul feudal-aristocratic și birocratic sunt considerate vicioase, lipsite de interes, întrucât clasa politică este închisă, îmbrăcând forma de castă. Aceste formule politice sunt supuse transformării care se realizează prin revoluție socială în care vechea clasă politică epuizată va dispărea, locul ei fiind luat de o nouă clasă politică.

Formula eleno-italică sau liberal democratică se caracterizează printr-o clasă politică deschisă, dar o deschidere controlată ce face posibilă intrarea în cadrul ei a elementelor elitare evidențiate din clasa nonpolitică.

Ea ar fi elita politică vîrtoasă care ar fi în măsură să asigure stabilitatea formulei politice, echilibrul între tendința aristocratică și cea democratică. Caracterul deschis al clasei politice liberale îi asigură acesteia un proces continuu de înnoire cu elemente valoroase, elitare din cadrul clasei nonpolitice, fenomen cu efecte pozitive pentru asigurarea programului, echilibrului, solidarității societății.

„Putem deci formula o lege, sau cel puțin o ipoteză, care ar suna așa – spune G. Mosca, stabilitatea statului și raritatea crizelor violente care, cum am văzut, au dus la căderea Imperiului Roman și a Rusiei Țariste, depinde de fuziunea și temperarea celor doua tendințe în interesul formulei politice. Această ipoteză este verificată din antichitate și până astăzi, ceea ce înseamnă că multe depind de cel sau cei care sunt în vârful piramidei clasei politice.

Atunci când interesul general primează, și fuziunea între tendințe este realizată, rezistă și formula autocrată și formula liberală.”

Cel care a dezvoltat mai departe teoria elitistă a lui G. Mosca a fost Vilfredo Pareto. Pentru el, clasa politică este forța în acțiune, când clasa nu mai este în măsură să folosească eficient forța, atunci locul acesteia este luat de o nouă clasă politică capabilă și dispusă de a o folosi.

În viziunea lui V. Pareto, elita politică este sinonimă cu aristocrația, „Istoria societăților umane – spune el – este în mare măsură istoria succesiunii aristocraților”.

V. Pareto împarte clasa politică în elita guvernantă și elita nonguvernantă. Elita guvernantă nu este legată nici de propietate și nici de științe. În cadrul acesteia se poate identifica elita leilor, a celor puternici care conduc folosind forța „genul ei este forța pur și simplu”. Alături de aceasta se află elita vulpilor, a politicienilor care își impun și își mențin puterea prin propaganda, prin combinația dintre politica și finanțe. Aceasta elită politica este caracteristică democraților. În schimb, elita politică a leilor ar fi caracteristica regimurilor totalitare, dictatoriale sau oligarhice.

O altă problemă abordată de V. Pareto a fost cea a reproducerii elitei politice. În varianta modernă o reproducere a elitei nu se mai poate face pe cale ereditară, întrucât nu exista o lege a eredității care să afirme și să garanteze că noii veniți au calitătile părinților.

În orice elită afirmă V. Pareto, sunt indivizi care nu-și merită locul, iar în masă întotdeauna există indivizi care au calități, fapt ce le reclamă un loc în elită. Pentru menținerea elitei si revigorarea ei, atragerea acestora este necesară. Continuă înnoire și regenerare a elitelor asigură perpetuarea acesteia și stabilitatea ei.

Roberto Michels constituie un alt reprezentant al elitismului politic care încerca să aplice elitismul lui Mosca și Pareto la clasa muncitoare. Pentru a ajunge la putere, clasa muncitoare are nevoie de organizare pentru că „Numai prin organizare proletariatul devine o clasă capabilă de rezistență politică și demnitate socială . . . Dar cine zice organizare, zice tendință la oligarhie. În natura acestei organizări se află un element profund aristocratic” . Organizarea clasei muncitoare conduce la sciziunea acesteia în elia politică – care poate deveni o virtuală clasă guvernantă și restul clasei muncitoare, virtuala clasă nonpolitică.

Deși, Roberto Michels în analiza sa, a avut în vedere clasa muncitoare din societatea capitalistă dezvoltată, teoria sa poate fi valabilă și în cazul socialismului totalitar. Instaurarea la putere a dictaturii proletariatului și menținerea sa la putere nu s-a facut decat prin elita politică a acestei clase, elita dată de vârfurile conducătoare ale partidului comunist. De fapt dictatura proletariatului, partidul comunist inteles în structura sa conducatoare în raport cu celelalte componente structurale ale societății, reprezintă o elită politică.

Max Weber va introduce în concepția elitistă noțiunea de charisma politică și dominație charismatică. Dupa Weber politica este o dominație a unui om de către altul. În cadrul acestei dominații se impune charisma. Weber definește charisma ca pe o calitate riguros personală extrordinară, irațională, revoluționară, întrupată într-o perioadă de tip profetic.

Charisma este atributul unei persoane, înzestrată cu forțe și proprietăți supranaturale sau supraumane, ea este recunoscută de catre cei dominați ca urmare a unui beneficiu cel aduce acestora.

„Grupul de charismă – apreciază M. Weber – se constituie într-o comunitate de caractere emoționale (nu există un corp de funcționare, nu există o ierarhie dinainte stabilită prin legi, nu există competențe atribuite prin legi sau norme, nu există putere mediantă, nu există organe de autoritate și control, nu există legi anterior date, există doar capul purtător al charismei și perceptele pe care le expune”.

Dominația charismatică nu este altceva decât valorificarea în practică a charismei. Ea se bazează pe devotamentul deosebit al supușilor față de conducător, întrucât masele au întotdeauna nevoie de un conducător pe să-l urmeze. În practica politică dominația charismatică se transformă în fuher-partid, fuher-democrație care este o democrație autoritară și opusă net democrației parlamentare.

Charisma și dominația charismatică la M. Weber avea în vedere societatea germană în perioada când în cadrul acesteia se pregătea instaurarea fascismului.

Dacă elitismul politic a fost extrem de activ în perioada interbelică și avem în vedere regimurile fasciste, și postbelica, ne referim la socialismul totalitar de tip comunist, el este și astăzi prezent în spiritualitatea politică. Robert A. Dahl vorbește acum de crearea unei elite a politicii publice și chiar de o elită a politicii externe. Mai mult, elitele politice publice cunosc o deosebită dezvoltare și tind să iasă de sub controlul demosului, fapt ce ar putea afecta conținutul democrației. O poziție interesantă a raportului intelectualitate-putere, intelectualitate-elită politică, a rolului elitei intelectuale în societățile din Occident și în Europa centrală și de est, o face George Schöplin în lucrarea sa Politics in Eastern Europe. Acesta face o distincție clară între intelectualitatea din Europa Occidentală pe care o definește cu numele de intelectualitate și cea din Europa Centrala și de Est intelighenție. Dacă intelectualitatea este implicată în generarea valorilor, ideilor, alternativelor și criticilor prezentului, intelighenția este „activă politic, indiferent dacă ea este cea care-l va naște pe revoluționarul comunist sau anarhic, ori dacă va avea un angajament deschis cu puterea și se va conforma politicilor ei. Indiferent dacă este vorba de conformism politic sau nonconformism politic rolul intelighenței este militantismul politic „.

Statutul, rolul și poziția intelighenței în Europa Centrală și de Est pot fi derivate din subdezvoltarea generală a zonei, iar continuitatea rolului proeminent jucat de acest grup social este un indicator al supraviețuirii înapoieri politice” .

Această intelighentțe din societățile politice est-europene au avut rolul de a legitima puterea iar prin cunoștințele sale contribuie la realizarea obiectivelor dezvoltăriii moderne stabilite de elitele politice. Intelighenția este întotdeauna dependentă de sistemul și structurile de valori ale elitei politice, dar aceste elite politice își recrutează membrii tocmai din această intelighenție.

1.3. Relația dintre elită și clasa conducătoare

Relațiile dintre noțiunea de elită si cea de clasă socială sunt invaluite în confuzie.

Pentru unii, elita (elita conducatoare, guvernamentala, de putere) este o clasă socială, întrucât

are caracteristicile majore ale acesteia: statut mai mult sau mai puțin omogen, nivel de formație și de venituri corespunzator, conștiința apartenenței la o categorie cu interese profund asemanatoare. Termenul de elită s-ar suprapune deci sintagmei "clasă conducatoare". Pentru alții, dimpotrivă, fiecare clasă are propria elită și am putea numara tot atâtea elite câte clase sociale deosebim.

Teoria elitelor (studiul sistematic al proceselor care afectează elitele conducătoare) a fost considerată în mod frecvent un substitut al teoriei luptei de clasă. Totuși, să reținem că declinul noțiunii de luptă de clasă în cursul ultimelor decenii nu a favorizat câtuși de puțin noțiunea de elită. Individualismul egalitarist ambiant a creat, desigur, un climat defavorabil, ideii barierelor de clasă, dar acest climat nu este deloc mai favorabil ideii de categorii, care n-ar fi accesibile decat într-un mod selectiv. Este evocată mai degrabă omogenizarea relativă a gusturilor și a practicilor într-o societate nivelată, în sânul ierarhiilor relativ fluide. Dar caracterul aparent antitetic al teoriei elitelor și al teoriei luptei de clasă merită să ne oprim mai îndelung asupra sa. Pentru majoritatea autorilor din secolul al XIX- lea (și pentru Marx, mai ales), statul, guvernarea și politica sunt epifenomene care nu merită o tratare aparte. Aceasta înseamnă ruptura față de filosofiile politice din secolele precedente, de la Thomas Hobbes la Jean-Jaques Rousseau. Remarcându-se prin insistența aspura autonomiei politicului, Alexis de Tocqueville face excepție, din acest punct de vedere, fapt care va contribui la creșterea actuală a interesului pentru opera lui. Însă teoria luptei de clasă, așa cum apare în tradiția marxistă, nu acordă statului și celor care-l servesc statutul de factor distinct în procesele schimbării sociale. Procesul istoric este constituit dintr-o clasă oprimată sau cel puțin dominată: sclavii, în modul de producție antic; iobagii, în cel feudal; salariații, în cel capitalist, propriu societății burgheze. De fiecare dată când contradicțiile proprii unui mod producție specific au ajuns într-o situație de criză, a urmat o schimbare de natură revoluționară. Dar, după cum amintește Raymond Aron, revoluțiile din trecut s-au produs întotdeauna sub impulsul unor minorități sau au numarat minorități printre beneficiari. Așadar, până aici, ne putem limita la o suprapunere a ideiii de clasă dominantă și a celei de elită conducătoare. În concepția de inspirație marxistă, această suprapunere nu e totuși o constantă a istoriei: ea nu este destinată să dureze.

Asupra acestui punct, teoreticienii clasici ai elitelor (Pareto, Mosca și Michels) se îndepartează în mod categoric de viziunea unui viitor legată de teoria luptei de clasă. În concepția lor, nu există nici o rațiune serioasă pentru că domnia minorităților conducătoare să ia sfârșit, iar credința în instaurarea unei ordini sociale care ar aboli deosebirile dintre dominatori și dominați ține de utopia socială. Toate societățile omenești cunoscute au fost conduse de minorități, făcându-ne să credem că numai caracteristicile acestor minorități pot varia.

O schimbare revoluționară ce pune capat dominației unei elite nu poate decât să aducă la putere o alta elită. Totuși, în plan teoretic, nu există o adevarată contradicție între lupta de clasă și dominația elitelor. O societate poate fi lipsită de clase, traversată de antagonisme între acestea, și poate să rămână în același timp condusă de o minoritate care nu se identifică pe deplin cu niciuna dintre clasele ei.

În schimb, pe plan matateoretic, diferența este importantă. Avem de-a face cu două sensibilități radical opuse. Pentru teoreticienii luptei de clasă, devenirea istorică este purtătoarea unei promisiuni de domolire a istoriei, într-o societate reconciliată cu ea însăși. Astfel, suntem în fața unei viziuni fundamental optimiste a viitorului omenirii, bazată pe ideea de progres. În comparație cu ea, teoriile elitelor apar chiar la început pesimiste, chiar dacă, înainte de toate, se vor realiste. Concepția acestor teoreticieni despre cursul istoriei este ciclică.

În istorie, nu există desăvârșire. Aceleași cauze produc aceleași efecte și nici un proiect de reorganizare socială nu poate elimina necesitatea unei elite conducătoare; în schimb, ceea ce poate schimba, în bine sau în rău, este felul în care elita conducătoare își asigură puterea.

În raport cu ideologia progresului care domina, într-o formă sau alta, secolul al XIX-lea teoreticienii elitelor de la începutul secolului XX aduc o perspectivă complet diferită.

Pentru teoreticienii elitelor, în istoria omenirii, există unele constante ce reapar în fiecare epocă sub noi forme. Tendințele recurente pe care ei le-au pus în evidență par să fi fost justificate de recursul la noțiunea de lege. În zilele noastre, sociologii, conștienți de imposibilitatea de a formula legi cu validate universală, comparabile cu cele din științele naturii, renunță la a se exprima în termeni de legi. Mai prudenți, ei preferă să se limiteze la prezentarea unor „tendințe” sau la formularea de fraze condiționale de tipul „daca A, atunci B”, arătând că, dacă un anumit număr de condiții sunt întrunite (A), ne putem aștepta, după toate probabilitățile, la cutare sau la cutare consecință (B). Studiul fenomenelor în raport cu teoria elitelor sugerează totuși existența unor tendințe de importanță atât de generală, incât se pare că termenul lege s-a impus pentru a le desemna. Este cazul „legii de bronz a oligarhiei”, prezentată de sociologul și economistul germano-italian Robert Michels (1876-1936), care s-a inspirat consistent din lucrările lui Mosca.

Gradul de coeziune al elitei conducătoare este o chestiune care suscitat numeroase discuții. Contrar punctelor de vedere conform cărora elita conducătoare este formată din grupuri diverse, neavând nici aceleași interese și nici aceeași scară de valori, Charles Wright Mills a susținut ideea că relațiile de complicitate dintre diferitele segmente ale elitei sunt mai importante decât tot ceea ce le poate separa. Acesta este obiectul cărții sale The power ellite (1956). Teza lui a fost adesea simplificată până la caricatură. Mills e foarte conștient de diversitatea elitelor și a criteriilor de acces la aceasta. I se întamplă chiar să le deosebească explicit, evocându-i pe „deținătorii puterii, ai bogăției și ai celebrității”. Nu contestă în nici un fel existența, în societatea modernă, a unor sectoare de activitate diferențiate, având propriile ierarhii (de exemplu, economia, serviciile statului sau apărarea națională). Dar ceea ce contează pentru el este faptul că elitele sunt alcătuite din indivizi ce ocupă „posturi-cheie”, „posturi-strategice” în „oraganizații esențiale” ale societății. Factorii de integrare i se par net superiori ca importanță diferențelor specifice, după cum diversele elite specializate formează o singură „elită a puterii”.

Elita puterii se sprijină pe poziții instituționale și pe capacități decizionale. Este vorba despre „acele cercuri politice, economice și militare care, într-un ansamblu complex de clanuri incrucișate, își împart deciziile de importanță cel puțin națională”. Încrucișarea cercurilor conducătoare a devenit posibilă printr-o incontestabilă omogenitate psihosocială. Oricare ar fi sectorul lor de activitate sau domeniul de competență, indivizii în poziție de conducere au aceeași origine socială și acelasi nivel de educație. A rezultat un stil de viață asemănător, facilitând contactele sociale. Frecventarea acelorași instituții de învățământ suscită experiențe socializatoare asemănătoare. Desigur, cumulul de funcții executive în mai multe sectoare de actitvitate este relativ rar și este, de altfel, descurajat adesea prin măsuri legislative, în vederea eliminării conflictelor de interese. Dar dacă nu „suprapunerea simultană” este regula, se observă frecvent o „suprapunere secvențiala”, adică trecerea dintr-un sector de activitate în altul, pentru a ocupa succesiv diferite funcții de conducere. Atenția lui Mills a fost atrasă de cariere de acest gen, care permit indivizilor în poziție de conducere să evolueze între cariera militară, lumea afacerilor și serviciul statului. În opinia sa, nucleul „elitei puterii” este constituit din indivizi care de deplasează de la un post de comandă dintr-un domeniu instituțional la un post de nivel similar într-un alt domeniu. În acest fel, ei stabilesc legături strânse între aceste domenii diferite. Așa cum amintește Putnam, exemplul paradigmatic în această privință este acela al președintelui Eisenhower, care a trecut de la postul de șef de stat-major al armatei la președenția prestigioasei Universități din Columbia, și, de acolo, la funcția supremă în stat.

Crimele comunismului în România sunt studiate de două Institute: Institutul National pentru Studiul totalitarismului si Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului.

Aceste institute au publicat statistici cu persoanele executate ( începând cu liderii guvernării antonesciene: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu) și cu persoanele decedate în arestul poliției, în faza de urmărire penală, ca urmare a maltratărilor în anchetă etc. Numărul victimelor regimului comunist, care cuprinde persoanele ucise în regimul penitenciarelor sau în arestul poliției, de pe teritoriul actual al României, fară a include teritoriile cedate ( Basarabia și Bucovina de Nord), se ridica la cateva mii.

Prima victimă a regimului comunist, decedată în inchisoare, a fost Mihai Cărare, arestat la 26 iunie 1945 și inculpat pentru "crime împotriva "umanității". Al doilea deces de acest fel a fost al lui Ștefan Gavat, arestat la 22 mai 1945 și acuzat de "crimă de dezastru a țarii" și condamnat la moarte prin sentința nr. 1/22.V. 1945 emisă de Tribunalul Poporului București. Pedeapsa i-a fost comutată la inchisoare pe viată prin decretul nr. 1742/1945. A murit în timpul executării pedepsei.

Primele persoane condamnate la moarte și executate au fost cele din lotul Antonescu, inculpate ca fiind niște criminali de război: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu și Constantin Z. Vasiliu.

Dintre cei decedati din "alte cauze": Traian Braileanu decedat în 1947 din cauza unui ulcer duodenal perforat, Aurel Vernichescu, decedat în 1949, Constantin Bratianu, Constantin Busila, Generalul Nicolae Ciuperca, Gheorghe Cuza. Ultimul dintre cei condamnați la moarte și executați, în 1951, a fost magazionerul Ion Stancu. Prima femeie decedată în timpul executării pedepsei, în 1951, a fost Maria Borbély.

Mulți deținuți politici au murit și în coloniile de muncă forțată, printre care se afla și Periprava, Delta Dunarii. Formațiunea 0830 Periprava era asezată pe grindul Letea la 30 de km de vărsarea brațului Chilia în Marea Neagră. Colonia a fost înființată ca unitate independenta la 1 iulie 1957 prin ordin MAI nr. 2394. Anterior acestui an, colonia a funcționat ca punct de lucru și secție a penitenciarului Chilia Veche. La Priprava au fost deținuti între 1957-1964 condamnați de drept comun cu pedepse de pană la 25 de ani, condamnați politici și unii internați administrativ. În august 1957, Priprava avea 2040 de deținuți, iar în mai 1958, 1800 de persoane reținute.

Partidul Comunist Român și acolțtii acestuia au omorat, prin organele de represiune ale sistemului, potrivit lui Vladimir Tismaneanu, peste 500.000 de oameni nevinovati.

Capitolul II

Elitismul în gândirea și practica politică românească

2.1. Rădulescu Motru și elitismul teoretic românesc

C. Rădulescu-Motru face parte din generația care la sfârșitul secolului al XIX-lea grupată în jurul lui T. Maiorescu a continuat și a dezvoltat, uneori împotriva spiritului mentorului, direcții de reformare a spiritului public românesc. C. R. Motru a reprezentat intelectualul de stil european, un intelectual puternic implicat în viața socială. De aici și eticheta de oportunism ce i s-a pus de către unii exegeți.

Cu studii la Universitatea din Leipzig, la întoarcerea în țară, el aplică multe dintre experiențele cunoscute în Europa. De pildă, periodicul „Studii filosofice” editat de C. R. Motru are același titlu cu „Philosophische Studien” a profesorului său Wilhelm Wundt. Înființarea Laboratorului de psihologie experimentală în 1906 a avut ca model laboratorul de psihologie experimentală al fostului său profesor.

În anul 1893, anul reîntoarcerii în țară, lui C.R. Motru îi surâde inițiativa de a avea propria sa publicație. Se gândește la înființarea unui Jurnal gen Figaro dar cu nuanță mai literară sau la o revistă Magazinul filosofic. Vintilă C.A. Rosetti i-a propus direcția ziarului „Românul”. Nu s-a finalizat nimic, dar, spune Motru, această propunere a avut o importanță deosebită asupra relațiilor sale cu Titu Maiorescu.

Interesantă rămâne reacția lui Maiorescu față de inițiativele fostului său student, exprimată într-o scrisoare către Mihail Dragomirescu, 24 oct. 1893 față de inițiativeșe lui Motru: „El are alte iluzii în cap, să deschidă singur o nouă revistă, care să se susție financiar, să plătească articolele și să hrănească și pe redactor și pe acționari. Îți închipui cu ce siguranță se poate prevedea distrugerea grabnică a acestor gărgăuni exotici, sper pentru Rădulescu: înainte de a fi încercat punerea lor în practică, ca să-și evite un fiasco copilăresc”.

După primul război mondial România avea o alta configurație teritorială, datorită noului context geopolitic, filosoful editează o publicație care să reflecte viziuni și valori europene. La 22 iunie 1919 apare „Ideea Europeană”. Primul număr se deschide cu articolul lui C. R. Motru în care afirma: „ trebuie să ne obișnuim cu gândul că Europa este o realitate independentă de sentimentele noastre – prima realitate de la baza politicii noastre; și că mijlocul pentru înțelegerea acestei Europe este numai unul: judecata obiectivă a minții noastre”.

O dovadă a spirtitului întreprinzător al filosofului este încercarea de transformare a Societății Române de Filosofie în societate pe acțiuni, făcând publicitate în acest sens: „A subscrie la Societatea Română de Filosofie, Societatea anonimă pe acțiuni e nu numai o operă frumoasă, dar și un bun plasament”. În anul 1922, Nae Ionescu l-a convins pe C. R. Motru să transforme Societatea Română de Filosofie în societate anonimă de acțiuni. S-au emis 500 de acțiuni, fiecare la valoarea nominală de 200 lei. Acțiunile erau semnate de Nae Ionescu. În calitate de administrator delegat și de C. Beldie în calitate de director.

După apariția, în 1923, a „Revistei de Filosofie” a existat un proiect de transformare a Societății Române de Filosofie în Cercul de Studii Filosofice, inițiativă nefinalizată.

S-a înființat o librărie pe lângă Societatea Română de Filosofie. Trebuie amintită și librăria Vipera Neagră în cadrul redacției „Ideea Europeană”, asociată Societății Române de Filosofie.

Filosoful a desfășurat o laborioasă activitate de conferențiar în spațiul public. Pentru ilustrare facem trimitere la conferințele ținute în perioada 1910-1912. În conferința ținută cu ocazia serbării date de Societates Căminul cultural în ziua de 9 mai 1910 la Ateneu, C.R. Motru a vorbit despre pretinsa inferioritate a femeii, denunțată de mișcarea feministă. Greșeala feminismului stă în susținerea ideii despre concurența femeii ca egală în funcțiune cu bărbatul. Femeia nu este creată pentru îndeplinirea aceleiași funcțiuni sociale ca și bărbatul. Aceasta nu înseamnă că bărbatul are funcții superioare celor ale femeii, argumentul său fiind că fiecărui sex îi sunt specifice anumite funcții. Numai între funcțiile care nu sunt necesare se poate stabili grade de inferioritate. Femeia este dominată de instinctul maternității și din această cauză viața ei sufletească este mai aproape de viața speciei umane și este mai conservatoare. Bărbatul reprezintă elementele de variabilitate în evoluția sufletească a speciei.

În a doua jumătate a lunii iunie 1912 C.R. Motru a ținut un ciclu de 14 lecții de psihologie cu apicații la practica pedagogică, pentru conducătoarele grădinițelor de copii, adunate în acest scop la Azilul Elena Doamna, la care au asistat 170 de învățătoare.

În 5 octombrie 1912 ține la Galați, cu ocazia Congresului Asociațiunii pentru înaintarea și răspândirea științelor, o conferință despre rolul filosofiei în formarea spiritului științific, a cărei concluzie postulează inexistența unei contradicții între știință și filosofie: „căci spiritul științific nu a căzut din ceruri, ci este o cucerire; și la această cucerire omul de știință a fost precedat de către filosof”. Duminică 23 decembrie 1912 la Ateneul Român a avut loc conferința lui C.R. Motru Din psihologia românului.

Una din inovațiile aduse de C.R. Motru în organizarea vieții culturale românești sunt conferințele publice de filosofie, modalitate, considerată de el esențială, de punere în circulație a valorilor filosofiei. I. Petrovici, Mirece Djuvara, O. Onicescu, Nae Ionescu, Alice Voinescu, Mihail Antoniade, Virgil Bărbat, Em. Bucuța, D. Pompei sunt câțiva dintre conferențiari.

Conferințele abordau subiecte de actualitate, de pildă teoria relativității a lui A. Einstein sau doctrine și curente filosofice. Pentru acel timp, perioada interbelică, aceste manifestări se constituiau în adevărate canale de comunicare a informației filosofice și științifice la un public interesat de noutăți.

Societatea Română de Filosofie a devenit cea dintâi editura filosofică din țară. Prima lucrare editată a fost volumul omagial închinat lui Spinoza, alcătuit din Etica lui Spinoza în traducerea lui S. Katz și o largă introducere de I. Brucăr. În aceeași editură au apărut Omagiu prof. C.R. Motru, P.P. Negulescu. De asemenea, editura a publicat: G. Berkeley, Principiile cunoștinței omenești, D. Hume, Cercetări asupra intelectului omenesc, Lucrețiu, Poemul naturii, Marsilio Ficino, Asupra iubirii sau Banchetul lui Plato .

O realizare excepțională a lui C.R. Motru rămâne „Revista de Filosofie” înființată în 1923 prin transformare periodicului „Studii filosofice”. După cum este consemnat în programul din primul numar din anul 1923: „Revista de filosofie va continua, în parte, tradiția predecesorilor noștri, răspândind cunoștiințele filosofice pe care ni le dă străinătatea; dar în direcția sa generală ea va tinde să dea lumină contribuții pentru formarea unei conștiințe filosofice originale românești”.

Calitatea revistei condusă de C.R. Motru este exprimată de tematica ei. Un studiu asupra ei dovedește limpede acoperirea tematicii generale a filosofiei, ponderea deținând-o articolele de filosofie universală și psihologie:

Istoria filosofiei universale, 225 articole

Psihologie, 137 articole

Pedagogie, educație, învățământ, 96 articole

Filosofia culturii, șiinței, istoriei și dreptului, 71 de articole

Istoria filosofiei românești, 67 articole

Sociologie și probleme sociale, 65 articole

Filosofie generală, metafizică, ontologie, categorii, 63 articole

Estetică, teoria artei și literaturii, 58 articole

Gnoseologie și logică, 55 articole

Istoria și filosofia religiei, 43 articole

Etică și axiologie, 19 articole

O expresie clară a spațiului public o constituie disputa de idei între actorii sociali, iar C.R. Motru este exemplar din acest unghi de vedere. El a purtat de-a lungul activității sale numeroase polemici, remarcându-se ca un remarcabil interlocutor, urban, civilizat, tolerant dar ferm.

O polemica de mare răsunet a avut cu N. Iorga, fost colaborator al „Noii Reviste Române”. C.R. Motru analizează concepția naționalistă a lui N. Iorga în mai multe articole cu titlul Naționalismul. Cum se întelege? Cum trebuie să se înțeleagă?,1909, căruia îi surprinde contradicția dintre înțelesul de doctrină politică și o concepție de stat și sensul de credință exclusivă date naționalismului.

Un loc aparte ocupă disputa lui C.R. Motru cu naționaliștii reuniți în jurul publicației lui Iorga, „Neamul Românesc”, detașându-se polemica destul de acerbă cu exponentul cel mai de seamă al antisemitismului – A.C. Cuza. O temă pusă pe tapet de profesorul ieșean a fost cea a presupusei aderențe a lui C.R. Motru la doctrina asa zisului Cahal. Excedar de această nebănuită apropiere, filosoful publică un articol ironic O polemică umoristică: Cahalul în care se întreabă: „Ce o fi însemnând istoricește Cahalul este aproape peste putință să mai știm astăzi”.

Filosoful a fost în dispută cu marele om al școlii S. Haret pe subiectul despre școala unică, egală pentru toți copiii. O altă polemică a fost cea cu istoricul A.D. Xenopol pe marginea istoriei partidelor politice românești. Polemica dintre „Noua Revistă Română” și „Viața Românească” are ca temă formele democrației în România.

O altă polemică de mare ecou în epocă și nu numai, este cea dintre C.R. Motru și Nae Ionescu, declanșată de refuzul lui Nae Ionescu de a se supune regulilor de promovare în universitate, printre altele prezentarea de lucrări.

Polemica între C.R. Motru și Lucian Blaga a pornit de la diferența de sistem filosofic – Rădulescu-Motru își clădește personalismul energetic pe baze pozitiviste și scientiste, pe când Blaga sondează și alte căi de afirmare a raționalului decât întemeierea lui numai în experimentele științei. În plus Blaga obține o recunoaștere publică imediată a filosofiei sale, datorită stilului și profunzimii argumentării, de către un mediu intelectual interesat de producția filosofică autohtonă, în comparație cu preopinentul său, ale cărui începuturi filosofice nu trezeau ecou decât la un public restrâns la cadrul universitar, el însuși de dimensiune îngustă.

Spiritul său întreprinzător și activitatea sa publică vor fi interzise după anul 1948, filosoful cunoscând o izolare impusă de regimul comunist, fiind îndepărtat din Academia Română iar lucrările lui au avut interdicție de a circula în spațiul public.

Rădulescu-Motru a dus mai departe acțiunea lui Maiorescu de edificare a unei culturi moderne în România, contribuit decisiv la crearea unor institușii fundamentale pentru mișcarea filosofică autohtonă, unele din ele dăinuind și astăzi. Nu a fost doar o remarcabilă prezență în viața publică, dar a impulsionat crearea spațiului public timp de jumătate de secol.

2.2. Elitismul în practica politică românească. Regionalismul

Problema elitei a preocupat și gândirea filosofică și politică românească, ea transferându-se și în practica politică.

În România, elementele elitismului sunt contradictorii. Prima elaborare sistematică a concepțiilor elitiste o întâlnim la C. Rădulescu Motru. Aceasta și-a exprimat concepțiile filosofice cu privire la elitism în lucrări ca Personalismul energetic (1927), Vocația, factor hotărâtor în cultura popoarelor (1932, Cultura română și politicianismul (1904).

Așa cum precizează filosoful, l-a preocupat întotdeauna problema eternă a rolului personalității în lume.

C. R. Motru a creat și a pus în circulație într-o strânsă corelație conceptele de personalitate, vocație și destin.

Personalitatea a fost analizată în sistem intregralist, prin prisma unor multiple raporturi dintre care cele mai relevante par a fi omenire-individ, eu-conștiință, eu-personalitate, muncă-personalitate, individualitate-eu-personalitate. C. R. Motru a pus la baza analizei personalității concepția realist evoluționistă și deterministă, opusă idealismului magic, religiei și teologiei. Deși „personalitatea este parte și produs al naturii, în societate depășind cadrul individualitășii psihice, ia un caracter social”. Realizarea personalității se produce prin activitate, iar definitorie pentru aceasta este munca „aptitudinile statornicite într-un gen de muncă hotărâtor pentru viața individului, formează personalitatea” iar „personalitatea începe după ce muca este intrată în motivația voinței omului”. Personalitatea vine pe lume cu aptitudinile pe care i le dă nu natura în genere, ci omenirea, al cărui membru este. Individul desfășoară ceea ce generații care le-au precedat, au împletit în organismul său. Ea este și rezultatul experienței pe care a acumlat-o omenirea.

În definirea vocației, C. Rădulescu-Motru operează cu noțiunea de eu, conștiiță și personalitate. Ca personalitate, omul de vocație este individul sub dominația totalității sufletești (prin care C. R. Motru înțelege grupul social, profesional) conservă inovând și inovează totalitatea, contribuind, in felul acets la dezvoltarea ei, a vocației.

Omul de vocație se concentrează în el o dublă dimensiune – tradiție și originalitate. El se deosebește de personalități prin calitatea muncii sale prin productivitatea originală dedicată binelui social, prin dezinteresul față de cerințele personale, punând pe primul plan interesele neamului și ale societății din care face parte.

Prin vocație omul relizează un destin. Destinul este prezentat atât în personalitate cât și în vocație. Nu orice personalitate are vocație, vocație au numai anumite personalități, doar cei chemați de neamul lor.

Din păcate, C. R. Motru reduce omul, personalitatea la vocație și dă dovadă de o neînțelegere adecvată a raportului dintre creația maselor și cea personalităților de vocație.

O interesantă concepție, tot filosofică, despre elitism în perioada interbelică a avut-o și Eugen Speranția. Dupa el, orice grup social își organizează o elită. Această elită este caracterizată de o serie de trăsături.

Elita este centru de creație și difuzare a valorilor, orientând opțiunile axiologice ale societății.

Ea este cea care propulsează valorile, le include în circuitul acestora. Spre ele se orientează acțiunea socială.

Elita imprimată fizionomia grupului, conduita și comportamentuș acestuia.

Pentru cercetătorul clujean, elita este desprinsă de valorile materiale sau autoritatea politică, ea este cea care crează, emite valori. Prin aceasta, E. Speranția părăsește concepția materialistă, considerând că la baza dezvoltării sociale stă spiritualitatea.

În planul practicii politice, elitismul românesc interbelic a fost legat de ideologia și mișcarea legionară. Mișcarea legionară fiind considerată o elită politică capabilă să însănătoșească organismul politic românesc.

Singura capabilă să asigure regenerarea românismului este elita legionară.

Mișcare și ideologie de sorginte fascistă, legionarismul a promovat o politică bazată pe elitism politic și social, pe forță și violență fiind contestată de societate democrată românească și respinsă de aceasta.

Sintetizând putem face următoarele aprecieri despre elitism:

Elitismul este o ideologie social-politică care susține că rolul determinant în societate în organizarea și conducerea acesteia, trebuie să-l aibă un grup restrâns de oameni, superior dotați cu calități și cu vocație de a conduce.

Ideologia elitistă, atât în teorie cât și în practică este opusă democrației. Ea impune necesitatea concentrării puterii în mâinile unei personalități sau a unui grup restrâns, fapt ce conduce la dictatură. Deciziile elitei nu se identifică cu interesele generale ale societății. Elita se constituie și acționează ca o minoritate privilegiată în raport cu majoritatea și în dauna acesteia.

Elitismul contestă capacitatea politică a maselor, a rolului lor în societate și istorie. O asemenea concepție etse sintetizată de Ortega Gusset în lucrarea Răscoala maselor – „Destinul maselor este de a fi stăpânite, atunci când masele se răscoală, ele se răscoală împotriva propriului destin.”

Ideologia elitista susține că elitele sunt adevăratele creatoare, că ele domină în mod fatal masele, că ele fac istoria iar masle sunt necreatoare, fatitic dominate, sunt o masă amorfă fără identitate sau personalitate.

În viața socială, atât teoretica cât și practică elitismul a contribuit la fundamentarea ideologică și rasială a regimurilor fasciste, încercând totodată să le justifice și legitimeze acțiunile politice. De un elitism politic se poate vorbi și în cazul comunismului totalitar, dictatura proletara, partidul comunist prin conținutul și structurile lor organizatoriece și funcționale în raport cu societatea, au constituit minorități elitiste politice.

Capitolul III

România comunistă și elitismul său politic

3.1. Elitele în istoria comunismului

O dată cu prăbușirea blocului sovietic în Europa Centrală și de Răsărit, tema elitelor, și în special a devenirii vechilor elite comuniste, a început să ocupe un loc important în cadrul cercetărilor sociale și politice aplicate unor domenii precum istoria, literatura, arta etc., desfășurate în acest spațiu. Mult timp interzisă ori imposibilă, cercetarea istorică a elitelor comuniste și a raporturilor dintre sistemul politic comunist și aceste elite deschide noi perspective.
Fie că pun în evidență amploarea distrugerilor suferite de vechile elite, fie că revelă continuități adesea nebănuite, aceste cercetări dovedesc necesitatea regândirii tiparelor ideologice și a contextelor naționale, gravitatea constrângerilor politice și complexitatea istoriei sociale. Temele de interes ale istoriei sociale a elitelor în Europa Centrală și de Răsărit converg în general în patru direcții principale:

1. raportul dintre marile rupturi politice (războaie mondiale, sovietizare, prăbușirea regimurilor comuniste) și seismele sociale care au marcat diferitele elite;

2. locurile și instituțiile în care aceste elite au fost modelate;

3. maniera în care elitele se reprezintă pe ele însele într-o societate oficial egalitară și modurile de exercitare a puterii pe care o construiesc prin discurs;

4. practicile culturale și tipurile de sociabilitate ale acestor elite.

În cazul fiecăreia din aceste teme, aspectele legate de comunism sunt analizate sistematic, facându-se corelările cu contextele naționale anterioare și cu repercusiunile postcomuniste.

Elite umane și elite conjuncturale în cercetări de acest gen se face, de asemenea, distincția între conceptul de elită umană (universală, general valabilă, dezinteresată și recunoscută prin rectitudinea morală, care nu recurge la obediența politico-ideologică) și ceea ce se recunoaște ca fiind elite socio-politice, culturale, economice sau profesionale, caracterizate adesea ca elite conjuncturale. Într-un volum intitulat Sociologie de l’Europe (Editions Harmattan, colecția „Cultures et Conflits“, 2001) se afirmă că „elitele europene se definesc în funcție de atitudinile psiho-sociale ale momentului“. Rezultă de aici că în definirea elitelor europene se aplică în general o viziune deterministă, existând variații în functțe de zonă, mediu, adaptabilitatea lor, oportunități și mode. 

Aceste elite sunt calificate ca „elite noi“, căci sunt elite „mutante“ care „se democratizează“ la comandă și din interese personale, fie în tranziția spre democrația populară comunistă, fie în cea postcomunistă. Dacă în cazul elitei umane sunt aplicabile principiile generoase ale umanismului universal, în cazul definirii elitelor conjuncturale, peste criteriile profesionale se suprapun cele politico-ideologice care diminuează valorile general umane. Aceasta înseamnă că ele caută să se impună la scara populară și de masă atunci când schimbările politice o pretind, cu sau fără intenția de a-și democratiza propriul popor, lăsându-se ori nu aglutinate, arbitrar regrupate și integrate, solidare sau nu aceleiași concepții etice umaniste, demnă și viabilă pentru ele însele și pentru întreaga lume. Această adaptabilitate politică este cea care diferențiază elitele în elite umane sau elite conjuncturale, indiferent de marile lor realizări intelectuale sau profesionale. Elitele conjuncturale s-au adaptat în epocile de tranziție pre și postcomunistă pentru a-și extrage prestigiul și privilegiile legitime și corecte social și politic. Căci, asa cum remarca scriitorul Charles Dantzig în recenta sa carte Nos vies hatives, „totul vine și pleacă și totul e efemer, inclusiv elitele“.

Elitele intelectuale conjuncturale și-au câștigat locul râvnit în societăți aflate în tranziție spre sau dinspre comunism, prin legitimarea propriului limbaj, adică prin adaptarea acestuia la noile reguli ale contextului social și politico-ideologic. Această legatură dintre limbaj și conjunctura socială a fost analizată de sociologul contemporan Pierre Bourdieu. Specialiștii consideră teoriile socio-lingvistice ale acestuia drept o continuare a temei jocurilor lingvistice dezvoltate de Wittgenstein în domeniul filozofiei aplicate. Membru al Cercului de la Viena care a definit principiile pozitivismului logic, Wittgenstein va considera în perioada târzie a carierei sale că semnificația unui cuvânt, a unei propoziții sau fraze nu este altceva decât setul de reguli care guvernează orice formă de expresie în viața cotidiană. Asemeni regulilor unui joc, regulile care guvernează folosirea limbajului cotidian nu sunt nici bune, nici rele, nici adevărate, nici false: ele sunt, pur și simplu, utile în situațiile particulare când apelam la ele.

Ceea ce adaugă Bourdieu, în special în cartea sa Limbaj și Putere simbolică este corelarea limbajului cu contextul social care îl reglementează. Pentru sociologul francez neomarxist, determinismul social al individului este indiscutabil. În cuvintele lui Bourdieu: „Folosirea limbajului depinde de poziția socială a vorbitorului“, ceea ce înseamnă că autoritatea „îi vine limbajului din afară“. 

Acest „din afară“ reprezintă condițiile sociale în cadrul cărora se desfășoară jocul lingvistic. Mai mult, vorbirea devine inseparabilă de putere în orice societate, astfel încât analiza jocurilor de limbaj, în concepția lui Bourdieu, trebuie să țină cont de poziția socială a vorbitorului și de contextele sociale pe care le numește „câmpuri“, „piețe“ și „jocuri“ unde se desfășoară o luptă continuă pentru menținerea sau modificarea distribuției de capital. Altfel spus, avem de a face cu câmpuri, piețe sau jocuri ale puterii, unde puterea este negociată, contestată sau apropriată.

Bourdieu se referă la:

1) capitalul economic format din bogația materială;

2) capitalul cultural provenit din cunoaștere și deprinderi;

3) capitalul simbolic bazat pe prestigiu și onoare. Limbajul poate procura capital simbolic și, deci, putere simbolică.

Iar puterea simbolică a limbajului poate fi descrisă ca o formă de violență simbolică. Violența devine legitimă în limbajul instituționalizat al oricărui regim absolutist. Violența limbajului are nevoie de legitimare instituțională și, la rândul ei, impune legitimitatea puterii simbolice. Limbajul își pierde astfel funcția esențială de a asigura comunicarea interumană. 

El devine doar sursă, instrument și loc al puterii. Dacă analiza sociologului neo-marxist este aplicată societății capitaliste, acesta nici nu putea să bănuiască faptul că, asemeni altor intelectuali apuseni de stânga, oferea un model metodologic și conceptual cât se poate de util deconstrucției a însuși sistemului social-politic comunist. Dacă relația foucauldiană discurs instituționalizat – putere, inițial aplicată în studiile postcoloniale prin analiza relației discurs cultural – putere imperială, este cu succes preluată și in studiile postcomuniste, tot astfel relația societate – limbaj cotidian instituționalizat – putere, studiată de Bourdieu, poate fi adaptată în studiul societăților comuniste. 

Căci și în asemenea contexte se produce o implozie de identități și semnificații, care duce la alienare. Nu în societatea capitalistă, cum prezicea sociologul Bourdieu ori semioticianul Baudrillard, ci, de pildă, în cea mai cinică societate comunistă, cum a fost Romania. Implozia de semnificații în era modernă a fost pentru prima oară descrisă de Friedrich Nietzsche. El a numit-o nihilism și se poate detecta în eroziunea rapidă a structurilor ordonatoare binare în construirea semnificațiilor. „Nu mai există nici o polaritate între unul și celălalt în mase, spunea Baudrillard cu referire la viitorul sumbru al capitalismului, dar care s-a adeverit în comunism, de fapt. Aceasta provoacă acel vacuum și efectul de prăbușire în sine în toate sistemele care supraviețuiesc prin distincția dintre poli opuși (bine/rău, adevărat/fals, viu/mort, sus/jos și, mai ales, stânga/dreapta – în sens politic). Aceasta este cea care provoacă circulația semnificației imposibilă în rândul maselor: este dispersată în mod instantaneu, ca atomii în vid“. Iată cum viziunile distopice asupra viitorului capitalismului și alienarea socială devin întâi de toate aplicabile în utopiile comuniste. 

Parafrazându-i pe Déleuze și Guattari, care, asemeni lui Baudrillard, prevedeau dispersia societății capitaliste, cu valorile și semnificațiile pe care le presupune aceasta, utopiile comuniste sunt reprezentări rizomatice ale societății. Dictatorii și copiile lor multiplicate la infinit sunt doar noduri sau „rizomi“ într-o rețea care își asumă forme schimbatoare și care se ramifică spre exterior în toate direcțiile, cuprinzând toate formele de manifestare ale societății, individuale sau colective, anulându-le caracteristicile particulare și conectându-le prin ramificațiile lor tentaculare la „bulbii“ ce le sustrag energia vitală. „Multiplicitățile sunt rizomatice și expun în locul lor pseudomultiplicitatile arborescente“. Multiplicități rizomatice ar fi și elitele comuniste, iar pseudomultiplicitățile pe care le expun în societate, în media, la congrese sau deplasari în străinătate, ar fi măștile lor înșelătoare. La fel că rizomii definiți de Déleuze și Guattari, dictatorii, acoliții lor și, mai ales, principiul distrugător etern pe care îl reprezintă, au un caracter „antigenealogic“, nu au o evoluție lineară ci se perpetuează, în timp și spațiu. Expansiunea sistemului totalitar se face prin continua mișcare și transformare, prin acaparare, cucerire și reduplicare a victimelor. Reduplicare ce se continuă firesc și în postcomunism.

3.2 România comunistă și elitismul său politic

Firul principal al studiului îl reprezintă evoluția/plasarea intelectualității (a celor mai relevanți exponenți, evident) române de-a lungul acestor două decenii extrem de turbulente din istoria României, în care s-au schimbat nu numai nenumărate guverne dar au avut loc lovituri de stat (februarie 1938/ 4-6 septembrie 1940, 23 august 1944, 6 februarie 1945) rebeliuni (21-23 ianuarie 1941) intrări în război (22 iunie 1941). Două decenii pline de evenimente politice, militare și ideologice care nu aveau cum să nu privească masiv elita  intelectuală a țării care, atunci, spre deosebire de perioada de după 1989, era puternic implicată în bunul (sau răul) mers al României, în mod direct, în viața politico-administrativă a țării.

A se vedea doar componența efemerului guvern Goga Cuza (plin cu profesori universitari) care demonstrează încă odată faptul că un intelectual de anvergură nu trebuie și, de cele mai multe ori, nu poate fi și un politician de aceeași statură (și aici cazul cel mai relevant este cel al lui Nicolae Iorga).

Nu este nici o noutate că intelectualii au fost, sunt și vor fi atrași de puterea politică, gravitând, într-un fel sau altul, în jurul ei. Motivațiile sunt diverse și acoperă o paletă extrem de vastă însă, în mod cert, intelectualul și, cu atât mai mult elita acestei categorii, crede că are un cuvânt major de spus în evoluția societală și, din această perspectivă, este gata să facă aproape orice compromis pentru a fi băgat în seamă. De aceea, decidenților politici nu le-a fost deloc greu să îl manipuleze, căci puterea politica dispunea (și o face în continuare) de mijloacele atât în tărâm simbolic cât și în cel real/pecuniar. Exemple: “Anual, Fundația pentru Literatură și Artă, în numele Regelui, acorda un premiu național de literatură (în sumă de 100 000 lei).

Cei dintâi premianți au fost, în 1934, Tudor Arghezi și George Bacovia” model care a fost preluat cu fidelitate și de către comuniști (oricât de greu ar putea fi crezut, modelul fiind probabil, mai puțin cel carlist cât…cel stalnist: Premiul Stalin) “Regimul își răsplătea generos intelectualii de vârf: la fel de  bine cum înțelegea, prin contrast, să-i zdrobească pe intelectualii repudiați. Pe lângă salarii ridicate și colaborări la ziare și reviste generos renumerate, se adăugau pentru cei merituoși și râvnitele <premii de stat>: clasa I, 25 000 lei (după reforma monetară din 1952, de raportat la un salariu mediu mai mic de 10 000 lei anual), clasa a II-a, 15 000 lei; clasa a II-a, 7500 lei”.

Există totuși o diferență fundamentală între regimurile semidemocratice sau chiar dictatoriale de dinainte de 1945 și cel instaurat de puținii comuniști, ajutați de tancurile sovietice. Dacă taberele (carliștii, simpatizanții legionari, simpatizanții de stânga, puțin numeroși dar totuși liberi să profeseze și să trăiască, naționaliștii antonescieni) se schimbau constant în funcție de evoluția vieții politice, existând o rotație la nivelul demnităților publice importante (la nivel de catedre universitare, Academie, ziare importante și chiar în structurile guvernamentale) aceasta nu se făcea prin anularea fizică a adversarilor înlăturați. Represiunea antilegionară decisă de Carol al II-lea, asasinarea lui Iorga și a lui Madgearu au fost mai degrabă evenimente izolate. Amuzant este laxismul regimului Antonescu, totuși, în condiții de angajare masivă în războiul din Răsărit, parcă un regim mai lejer (cel puțin în granițele României din 1940 și nu în Basarabia, Bucovina de nord și Transnistria) chiar decât cel carlist.

Odată cu instaurarea comunismului foarte mulți intelectuali de primă mărime au ajuns în închisori, mulți dintre ei murind acolo (Radu Rosetti, Istrate Micescu, Alexandru Lapedatu, Gheorghe Brătianu, Mircea Vulcănescu etc.) “Eliminarea dintr-o poziție intelectuală de prestigiu (academician, profesor universitar…) însemna un pas decisiv spre temniță și nu în puține cazuri, date fiind condițiile inumane de detenție, spre moarte.”

Interesant și relevantă față de lipsa de susținere populară cu care s-au confruntat comuniștii la începuturile regimului este că nu făceau prea multe nazuri când venea vorba să își sporească firavele rânduri “Strategia comuniștilor este de a aduna cât mai multă lume și cu deosebire exponenții credibili al elitei. Sunt intransigenți față de irecuperabili de felul Nichifor Crainic sau Ion Petrovici.

Dincolo de o anumită linie (nu foarte clar definită) se arată extrem de maleabili. Spre deosebire de național-țărăniști. Aceștia, imediat după 23 august 1944, au sentimentul că sunt marele partid al țării.” “Este de observat cât de mulți oameni ai lui Carol al II-lea se alătură curentului dirijat de comuniști. Aveau și avantajul, că susținători ai dictaturii regale, de a fi fost antilegionari și, în continuare, în relații reci cu regimul Antonescu.”

Există însă totuși și vârfuri ale descurcărelii, cel mai elocvent caz fiind George Călinescu al cărui parcurs este analizat de-a lungul întregii cărți (de altfel, este pe primul loc, dacă stăm să numărăm menționările, conform Indicelor de nume). Îl așează pe Carol II pe același plan cu Ludovic XIV: “Pe ce se întemeiază legătura firească între principe și artist? Pe un interes reciproc care, în cele din urmă, reprezintă modul cel mai sigur de promovare a marilor și eternelor valori” scria carlistul Călinescu în Revista Fundațiilor Regaleîn iunie 1940, când se sărbătorea un deceniu de la Restaurație, în articolul, sugestiv intitulat “Regele”. Boia remarcă pertinent și ironic “Nu-l vom aștepta prea mult- doar cativa ani- pe celalalt Călinescu, Călinescu cel democrat.” Care în anul 1939 editează la Iași Jurnalul literar refuzând totuși colaborările unor intelectuali de stânga din București pentru că George Călinescu ”nu acceptă pentru moment nici o colaborare de stânga, pentru a feri revista de atacurile criticilor literari de nuanță naționalistă”Însă acesta este un detaliu nesemnificativ pentru noua putere comunistă.“Oarecare inclinare spre stânga avusese, poate, G. Călinescu; dar instabil cum era, oscila în bătaia vântului. Acum (în 1945-n.m) pare decis: e hotărât de stânga.

Dacă pe vremea lui Carol II factorul decisiv în toate era principele, locul acestuia e luat de mase: doar ne aflăm în democrație.(…)Nici un alt universitar, nici un alt scriitor n-a susținut cu atâta energie democratizarea țării, în fapt treptata ei comunizare în anii 1944-1947, așa cum a făcut-o Călinescu (își vor fi spus cuvântul și originea lui foarte modestă, de care era teribil de complexat, ca și frustrările acumulate în dificila și nesigura lui carieră universitară; venise acum momentul de a se înalță la adevărata lui valoare.” Rapid, în sfârșit, a devenit profesor universitar la Universitatea din București. De altfel, aderența lui entuziastă la noul regim avea să-i aducă și două excursii gratuite în cele mai mari raiuri comuniste, din care au ieșit două cărți apologetice penibile “Kiev, Moscova, Leningrad (1949) și “Am fost în China nouă (1953).

Adeziune totală, beneficii maxime. Aproape identic este și traseul lui Cezar Petrescu care, de la carlism, a trecut fără probleme la comunism. Nu fără mari beneficii materiale “S-a păstrat tabelul cu veniturile din drepturi de autor ale academicianului Cezar Petrescu, pe anul 1955: suma totală este de 224 882 lei, echivalentă cam cu zece venituri anuale ale unui profesor universitar și cu vreo 30, să spunem, de salarii medii anuale.”Ciudat este și colaboraționismul lui George Enescu care decide tocmai acum, după 1945, să se implice stângaci și inutil în politică, de parte învingătorului, mai întâi în ARLUS și, mai apoi, candidat parlamentar pe listele Blocului Partidelor Democratice, dând și curs unei invitații de a vizita, bine ghidat de către gazdele sovietice, Moscova, fiind evident acoperit de onoruri și laude. O modă căci nici un alt regim nu a fost mai ospitalier cu oamenii de cultura cu orgoliu supradimensionat!

În afara veșnicului colaboraționism intelectual românesc, un alt registru abordat și analizat fără complexe îl constituie prezența elementului evreiesc în cultura românească din această perioadă. Chiar dacă acesta a persistat și după anii 1950, masiva migrație  a minorității evreiești din România către Israel a determinat și dispariția uneia din cele mai spinoase probleme din România, care a agitat spiritele, mult mai mult decât era cazul, inflamându-le. “Fapt este că, în toată perioada de care ne ocupăm (de altfel și înainte și după), intelectualii evrei au fost când subreprezentați, când suprareprezentați (uneori, și una și alta), din cauze care țin de istorie și de situația lor specifica.

Comuniștii au venit la putere, inevitabil, cu numeroși evrei în primele rânduri și încă și mai numeroși printre intelectuali. Pentru simplu motiv că așa se prezenta partidul comunist până la 1944: autenticul partid comunist, nu partidul amplificat artificial (de aproape o sută de ori!) în primii ani după 23 august 1944. Cadrele de nădejde au rămas totuși să fie recrutate din nucleul comunist originar. Iar acesta se prezenta oarecum invers față de societatea româneasca.

În vechiul partid comunist, românii etnici erau minoritari. Iar evrei foarte numeroși (dacă sintagma “foarte numeroși” n-ar fi cumva ironica pentru un partid cu atât de puțini membri).”Simpatic și revelator pentru acuzele aduse la adresa evreilor de filocomunism “nu se căutau evrei cu orice preț, ci persoane corespunzătoare unei anumite tipologii (intelectualii devotați partidului și detașați de cultura românească tradițională). Tipologia aceasta era mai frecvent reprezentată printre evrei, însă ceea ce prima era tipologia și nu evreitatea în sine. Dovada, tratamentul rezervat evreilor sioniști, supuși unei drastice persecuții începând din 1950” Și, de altfel nici cadrele evreiești nu s-au simțit deloc bine după eliminarea Anei Pauker și noua direcție impusă de Stalin în preajma morții sale.  De remarcat și faptul că, prin forța lucrurilor, evrei n-au avut cum să se compromită cu regimurile totalitare antisemite (legionarii și Antonescu) spre deosebire de mulți intelectuali români, inclusiv unii de stânga, într-un moment sau altul. Era, în spiritul comunist al acelor ani, nucleul intelectual cel mai pur.” Și, de asemenea, este ușor explicabilă aderența acestor intelectuali evrei la P.C.d.R după ce ani și ani de zile au suferit într-o atmosfera antisemită mai mult sau mai puțin radicală, fie că luăm în considerare România interbelică până în 1938 sau după acest an, când politica antisemita devine deja una oficială a statului roman, totul culminând, evident, cu umbrele din Transnistria.

Dintr-o altă perspectivă, una critica, Lucian Boia nu aduce foarte multe elemente de noutate acestei tematici căci despre parcursul sinuos al marii majoritati a intelectualilor aduși in discuție (atât cei care s-au implicat în extrema dreaptă cât și cei de stânga chiar daca parcă mult mai mult s-a scris despre simpatiile de extremă dreapta, de vină fiind, evident, și atracția mult mai mare pentru aceasta în rândurile elitei intelectuale interbelice) s-a tot scris din 1990 încoace.

Meritul lui Lucian Boia constă în cimentarea pietricelelor într-un mozaic tulburător, plin de savoare și de reflexii, într-un stil atrăgător, fără a fi un moralist de serviciu, încercând să înțeleagă pentru a explica. Fără a arunca neapărat primul piatra. Mutând cadrul, aducându-l în prezent, ne-am întrebat cum ar arăta traseul lui Mircea Dinescu, de la disidentul curajos, poetul predecembrist plin de talent și vervă în angajatul model al unui personaj dubios precum S.O. Vântu? Și încă el nu a făcut politică în mod deschis! Ce să mai spunem de un Adrian Păunescu? Ne-am amuzat gândindu-ne la cum ar arăta un astfel de studiu aplicat elitei intelectuale romanești din perioada 1990-2010 scris așa, cam prin anii 2050, când totul se va fi bine decantat.

3.3. Elitismul politic românesc în perioada de tranziție

Tema elitei a fost și continuă să fie o temă mult dezbătută în științele politice, în sistemul gândirii filosofice, sociologice, juridice și estetice. Elitele au fost constituite și stabilite în toate formațiunile sociale, domenii și segmente ale vieții sociale. Conform lui Vilfredo Pareto, “elitele nu au nimic ieșit din comun; pot fi o aristocrație de sfinți, o aristocrație de tâlhari”. De-a lungul timpului diferite tipuri de elite au fost stabilite în structura socială: aristocrația, nobilimea ca elite sociale. Astăzi putem vorbi de elite tehnocrate, artistice, culturale, administrative, politice, sportive. Printre toate aceste tipuri de elite, elita socială s-a impus ca și constantă a vieții sociale. A existat înca din antichitate , componentele ei reprezentative fiind guvernul monarchic și aristocratia. Stabilit în spațiul puterii, al guvernării, elitele sociale se gasesc în întregul parcurs al istoriei. Aducand în discuție relația putere- elită politică, G. Porry a afirmat că este cu totul adevarat ca tendința de a concentra puterea și responsabilitatea în mâinile unei minorități este una cu aplicabilitate generală absolută.

Politica, puterea sunt domenii de care prezența și acțiunea elitei politice sunt legate. Conform lui Max Weber , a face politică înseamnă pentru noi lupta de participare la putere sau lupta de a influenta distribuirea puterii.

Nu toata populatia din aceeasi societate are aceeasi chemare, atracție pentru politică deoarece aceasta cere cunoștiinte, abilităti și vocatie. Cei care fac politică trebuie să dovedească că au anumite calităti, trebuie să aibe puterea de a se impune în managementul treburilor publice. În ceea ce privește relatia populatie- elită politică, Vilfredo Pareto a spus că populatia este împărtită în două părti, cea inferioară, străină de elită, și cea superioară, elita. Elita însăsi nu este unitară în relatia cu puterea , guvernul. Acelasi V. Pareto a apreciat că aceia care direct sau indirect joacă un rol important in guvern constituie elita guvernamentală. Restul formează elita non-guvernamentală.

Despre rolul inegal al populației în relația cu puterea Gaetano Mosca relatează faptul că în toate societățile de reglementare în care există ceea ce numim guvern, nu vedem numai modalitatea în care este exercitată puterea în numele oamenilor, a unei dominații aristocratice sau a unui suveran, ci găsim constant altceva; cei din guvern, cei care dispun de puteri publice, rămân doar o minoritate sub care zace un număr impresionant de persoane neparticipând vreodată într-adevar în guvern nefăcând altceva decât să-l susțină.

În orice societate, elita politică reprezintă o minoritate, este diferită și prin relația cu puterea, joacă un rol major în organizarea și conducerea ei. Reprezintă un grup de oameni capabili de a face politică având ca obiectiv suprem puterea politică în toate aspectele ei, să o influențeze, să o mențină, dar în mod special să o cucerească.

Pâna în secolul XVIII, când cineva a pus bazele democratismului modern, împartirea inegală a puterii între elită și mase a fost considerat ceva normal, drept și în mod regulat justificat prin divinitate. Masele nu aveau nici un rol în egalizarea puterii, fiind considerate incapabile de creație politică și conducere, incapabile de a paticipa la luarea sau implementarea deciziilor. Doar în timpul secolului XIX, odată cu afirmarea democrației moderne apare diferența între conducători și conduși, dominatori și dominate, guvern și guvernați, sau altfel spus, între elitele politice si mase.

Impunerea democrației în mod special în perioada contemporană a ridicat problema incompatibilității elitelor politice. Părerile specialiștilor sunt împartite. Multi autori făcând apel la formula clasică de definire a democrației după grecii antici,dar și după președintele nord-african, Abraham Lincon ca “guvernul oamenilor,prin oameni și pentru oameni “,considera că într-o societate democratică nu este loc pentru elite politice , chiar propunând eliminarea lor. În mod contrar , alții considerau că democrația, în forma ei clasică, ar fi ceva ideatic , că in realitate este o tehnică instituțională de elaborare și aplicare de decizii și trebuie să fie înțeleasî și concepută într-o relație puternică cu noile cerințe și realități.Unele dintre principiile fundamentale ale acesteia, cum ar fi cel al egalității, trebuie sa fie reformulate.

Egalitatea este un principiu juridic, oamenii sunt egali în fața legii, în ceea ce privește drepturile și libertățile social-politice, în educație și formare, în formarea carierei, în promovare. Asta nu înseamna că toți oamenii sunt la fel. Nicăieri și niciodată nu va exista o societate egalitară, chiar dacă comuniștii aveau ca obiectiv final acest lucru, văzând în aceasta societatea ideală pe care doreau să o formeze. Oamenii au roluri diferite, funcții, poziții, statuturi în societate, clasă, grup social sau partide. Aceste situații sunt determinate de diferite grade de antrenament și educație, de diferite calități intelectuale, profesionale, organizatorice, manageriale, retorice sau de calități și capacitate în cadrul carierei. Totul ne conduce către prezența și acceptarea elitei. Elita și elitismul nu au evitat clasa muncitoare. Deși Marx a abordat în scrierile sale problema definirii clasei, în special din perspectiva proletariatului, și și-a fondat întreaga teorie pe lupta clasei, nu a fost în mod expres preocupat de problema elitelor, ca și cum ar fi ridicat problema unității sale și a omogenității. Acceptând ideea luptei clasei promovată de Marx, Vilfredo Pareto, argumentează că nu este doar o simplă luptă între proletariat și capitaliști, ci o găsim într-o infinitate de grupuri cu interese diferite și în mod special printre elitele care își dispută puterea. Referindu-se la mișcarea socialistă, același Pareto a argumentat că socialismul facilitează organizarea elitelor care apar din clasa inferioară, că este unul dintre cele mai bune instrumente de educare a acestor clase.

Problema elitelor la nivelul clasei muncitoare a fost analizat în mod special de Robert Michels. Cunoscător fin al mișcarii social-democratice germane și italiene, Robert Michels a încercat să aplice pentru teoria elitei la clasa muncitoare capitalistă a lui Vilfredo Pareto și în mod special pentru cea a lui Gaetano Mosca. În constituirea elitelor la nivelul clasei muncitoare, Robert Michels începe de la nevoia de a o organiza “doar prin organizare proletariatul devine o clasă capabilă de a rezista politic și demnă social…Dar cine spune organizare spune tendinta catre oligarhie. În natura acestei organizări zace un element aristocratic profound”.

Referindu-se la un partid sau o uniune, acelasi Robert Michel spunea “ mecanismul organizarii îi da o structura solidă, și, în același timp, determina schimbari importante la nivelul masei organizate. Ultimul efect al organizării este divizarea oricarui partid și a oricărei uniuni profesionale într-o minoritate conducătoare și o majoritate condusă”. Concluzia e doar una: organizarea clasei muncitoare conduce la divizarea ei într-o masa apolitică și o minoritate, care este elita politică.

Deși Robert Michels în studiul lui a avut în vedere clasa muncitoare și societatea capitalistă, teoria lui este înca validă în cazul clasei muncitoare din societatea socialistă. Pentru o lungă perioadă de timp, literatura comunistă și conducătorii ei politici au negat existețta elitelor politice în socialism. Existenta elitei, în special a celei politice, se opunea principiului egalității socialiste, generând inegalitate și nedreptate socială ce nu se conformau democrației socialiste. Elita, elitismul erau considerate noțiuni cu conotații negative, depreciative, concepute ca o minoritate care ar fi împotriva majoriățtii , fapt ce nu putea fi acceptat în communism.

O astfel de atitudine era contrara realității sociale și a exclus cateva principii esențiale din activitatea social-politică a clasei muncitoare.

Organizarea clasei muncitoare generează existenta elitei politice. Fără organizare, clasa muncitoare nu poate avea acces la putere, nu o poate influența sau cuceri.”Organizarea, a spus Robert Michels – este sursa care dă naștere dominării aleșilor asupra corpului electoral, celor care iau mandate, asupra celor care le dau mandatele, delegaților asupra celor care îi delegă. Cel care spune organizare spune oligarhie. Orice organizare de partid reprezintă o putere oligarhicî susținută de o bază democratică. Peste tot avem corp electoral și alesi, dar oriunde gasim o putere aproape fără margini a alesului asupra maselor formate din cei care îi aleg”.

Nici o acțiune politică, și mai ales una care să urmărească problema puterii, cuceririi ei, cum este cazul revoluției , nu poate fi dusă la capăt fără un conducător, o elită politică. În toate cazurile elita e una cu conducerea. Revoluția cumunistă, ca toate revoluțiile , a avut ca element conducător o minoritate, care este o elită politică. Această elită este clar produsul mișcării muncitoare, a organizării ei, dar și o transmitere a unor elemente din vechea elită care a condus idealurile comuniste, este asa-numita elită transformată.

Orice schimbare radicala revoluționară, cum a fost cea dusă la capăt de revoluția comunistă, pune capăt conducerii elitei vechi și aduce la putere o elită nouă, un fapt valid și în comunism. Chiar din momentul instalării puterii comuniste ne confruntăm cu elita politică. Toate societățile de-a lungul istoriei au fost conduse de minorități, de elite, socialismul nu a făcut exceptie. Câstigând și exercitând putere dă naștere elitei guvernamentale. La începuturi elita politică comunistă fiind la putere, a avut legitimitate în politică, materializată prin atașamentul față de valorile comunist , principii și ideologie.

Ceea ce conta nu erau calitățile profesionale, intelectuale sau manageriale ci atașamentul, credința față de puterea comunistă. Noua elită comunistă formată a fost în mare parte constituită din oameni mediocri, mulți dintre ei neavând cunoștiințe despre politică sau organizare socială si conducere, în mare dispuneau de niște aptitudini native generale care le permiteau sî fie incluși în procesul de luare de decizii sau în alcătuirea unor prevederi.

Nici elita comunistă nu este omogenă, în interiorul ei distingem o elită de guvernare , restrânsă, dată de partidul suprem și organele de stat care constituie puterea. Puterea formelor de elită comuniste , difera de la o țara la alta, în Romanaia a fost data de Secretariat si de Biroul Politic al Partidului Comunist .La aceasta nomenclatura comunistă centrală, care este de regulă numele elitei politice, trebuie adaugat partidul și să constate organisme politice în teritoriu. Acestea, în relație cu membrii partidelor marii mase, cu clasa muncitoare, la care comuniștii au apelat, a reprezentat o minoritate, o elită politică. La asta, s-ar adauga într-o mică masură, elemente din elita politică veche, cum a fost cazul Romaniei : Ion Gh. Maurer, prof.C.I.Parhon, prof.Miron Constantinescu , scriitorul Mihail Sadoveanu etc.

La această elită în putere, putem adauga elita care nu era la guvernare formată din membrii partidelor, al doilea rând în putere , aceia care ar sprijini comunismul din punct de vedere politic și ideologic. Ei nu sunt implicați direct în guvernare, unii dintre ei nu dețin pozțtii decât în partid, sunt așa-numiții activiști de partid întâlniti în număr mare mai ales la începutul comunismului. Într-o astfel de situație s-a aflat Comitetul Central al Partidului. Nu a fost niciodată un organism de luare de decizii, dar cel putțn consultativ și care crestea în număr în ceea ce privește membrii, lucru care nu-i menținea importanta. De exemplu în Romania în 1945 numărul de membrii al Comitetului Central al Partidului Comunist Roman era de 35, în 1948 de 57 și în 1989 a ajuns la 467.

Stabilirea elitei politice comuniste in criteriul politico-ideologic,bazat pe fidelitatea pentru unicul partid din regimul comunist , a dus , mai ales in prima perioada a regimului la regenerarea elitei politice într-un ritm slab, ceea ce a determinat formarea unei “elite gerontocratică”.

Curentul de reformare care s-a împrastiat în sistemul comunist dupa 1990 ,perestroika si glasnost, va afecta elita politică, aducând în forță una noua, tânară, mult mai stabile financiar, profesionistă, calificată în ceea ce privește nevoile și cererile perioadei, care va conduce la un conflict care va mocni la început și apoi va izbucni. Noua elită post comunistă se va forma din aceasta și va face legatura cu societatea democratică.

Noua elită politică constituită pentru numeroase situații, cum a fost cazul URSS, va ajunge la putere, sau cum a fost cazul din Polonia, România, se va conforma conducerii noii societăți sau ca a doua putere în stat fiind legată în principal de aspectele economice și mai puțin de cele politice și ideologice, va exercita o presiune puternică pentru reorganizarea comunismului, proces încheiat cu căderea regimului comunist în Europa Centrala si de Est.

Printre funcțiile pe care le-au deținut în regimul comunist membrii nomenclaturii erau singurii care știau realitatea economiei comuniste, dispuneau de experiența guvernării, aveau un sistem puternic de relații atât în tară cât și peste hotare și mulți dintre ei au intrat în posesia unor active si capitaluri importante,care le-au promis să dezvolte noua activitate economică și politică.Din noua nomenclatură se putea extrage o parte importantă pentru viitoarea elita post comunista .A beneficiat cel mai mult si a devenit mult mai constientă după schimbările apărute după 1990.

Ca și consecință, reforma, multiplicarea, miscarea și translația elitelor din regimul comunist pot fi în întregime incluse, cum au aratat realitățile sociale, politice și istorice în teoria generală a elitelor politice.

Conceptul de tranziție definește perioada post-comunistă din istoria României, având ca punct de plecare anul 1990, fără a se ști încă nimic despre durata și sfârșitul acestui proces deloc confortabil. Un aforism al lui Nicolae Iorga ne spune că atunci „când vin apele mari gunoaiele ies la suprafață”. 

Cartea lui Andrei Pleșu prinde în portrete satirice cu iz caragialesc tocmai aceste gunoaie care mișună la toate nivelele politice și culturale în România tranziției. 

Numai că aforismul marelui istoric trebuie adaptat la situația actuală a României:  „gunoaiele” nu sunt doar cele stârnite de apele mari, ci și cele preluate de la vechiul regim în persoana foștilor activiști  care, profitând de apele tulburi,  se strecoară din nou în vârful piramidei, dacă se poate în scopuri dintre cele mai lucrative spre folosul propriu și deserviciul țării. 

Tonul eminamente caragialesc al cărții ni se pare extrem de adecvat la culoarea locală a politicianismului și mentalității generale românești, unele din portretele creionate vitriolant fiind cu adevărat memorabile.

Autorul analizează fenomenul tranziției ca unul care a băut pana la fund paharul durerilor noastre comuniste în care bombănela nemulțumirii se amestecă grosier cu o gamă largă de compromisuri, asupra cărora ochiul penetrant al filozofului și gazetarului Pleșu se apleacă îndelung. Două lucruri mi se par demne de subliniat de la început. 

Mai întâi faptul că autorul nu judecă realitatea românească exemplu: catedra cu un ton detașat, „ cu acreala normativă și morga sapiențială”, ci ca un ins foarte implicat și nescutit de recunoașterea propriilor limite, citându-l pe Emil Cioran care afirma că „am fost cu toții turiști în infern”. Referindu-se la Christos, care a venit într-o lume dubioasă ca să confrunte răul și să-l vindece, Pleșu conchide: „primul pas spre demonstrarea răului este curajul de a fi prezent în cetatea lui” . Pariticiparea la  amestecul diform și grotesc al colaboraționismului din timpul comunismului nu ne absolvă de îndatorirea de a privi răul de atunci și de acum cu luciditate, pentru a-l eradica. 

Al doilea aspect al pozitiei de pe care Plesu judecă societatea românească este patriotismul lui, pe care trebuie să îl întelegem ca unul bazat pe o critică onestă a pacatelor și schițarea unor soluții pentru mântuire.  Înfierând „nerușinarea” din politică, publicistica, moravuri, comportamentul public, propune ca ideal pe omul de bun simț, de caracter, care își face datoria pe propria lui parcelă de viață cu aceasta contribuind la binele întregii țări. Modelul propus de A. Pleșu a fost descris în perioada iluministă de filozoful Voltaire în povestirea lui Candide.

Când toți românii vor înțelege să își lucreze „grădina” proprie precum Candide, va fi bunăstare și pace. Rezolvarea pare atât de simplă și totuși e amânată de atâta vreme nu doar la noi, ci în atâtea alte părți ale lumii. În eseul Soluția eroului salvator  remediul practic al delasării noastre este descris apăsat și limpede. Mesianismul nu are ce căuta în lupta noastră de îmbunătățire a standardului de viață în societatea românească.

Nu este nici o taină, ne îndrumă Pleșu a vedea clar: „Fiindcă eu cred ca nu ne vom salva niciodată câtă vreme vom conta numai și numai pe apariția unui salvator” . Dar ce trebuie să facem? Răspunsul vine răspicat: „Să construim institurii solide, să respectăm legile, oamenii și buna-cuviință. Să fim hiper-competenți și hiper-corecți pe lotul care ne revine, să ne purtam cordial unii cu alții, să nu mai răcnim, să nu mai aruncam gunoiul în stradă, să ținem curate closetele publice și să vorbim frumos românește. Nu intelectualii trebuie să salveze țară, ci toată lumea”. Între cele doua războaie mondiale când lumea românească trăia de asemenea o vreme de reașezare dupa Marea Unire, în publicistica incendiară a lui Octavian Goga găsim aceași idee că „adevarul ustură, dar vindecă”.  Și atunci apăruseră ca ciupercile după ploaie o serie de politicieni „cu termometrul însuflețirii în stomac”.

Eseuri, portrete în genul „fiziologiilor” lui Costache Negruzzi, analize profunde ale răcilelor comuniste, pamflete usturătoare, impresii de călătorie (în Japonia de ex.), reflecții privind specificul național și cel occidental, toate se constituie într-o imagine serioasă și carnavalescă a lumii românești actuale.  Astfel, cartea lui Pleșu ne apare ca  un prețios document al unor fenomene trecătoare, ca un jurnal de bord al unui călator printre oameni și lucruri nu tocmai plăcute vederii, de cele mai multe ori. Căci obscen vine de la latinescu caenum, care însemnează mocirlă, lături, noroi. 

Istoria României din perioada tranzitiei a început printr-un uriaș kitsch care a fost, ne amintim, combinația dintre revoluție și spectacolul televizat.  De atunci și până azi, observă autorul, societatea românească e chinuită de tragicomedia adevărurilor parțiale, căci nu știm adevărul despre revoluție, despre mineriade, despre propriile dosare de securitate, despre serviciile secrete. Tot de atunci România post-comunistă a fost invadată de kitsch la toate nivelele, kitsch-ul fiind „o malformațiune provocată de frecventarea inadecvată a valorilor”.

Foștii activiști și securiști au devenit brusc anticomuniști, „pișicheri descurcăreți” au devenit promotori ai liberalismului și reformei, aducând cu ei o revărsare a trivialității și minciunii.  Spiritul revoluționar însuși a fost terfelit de către cei care și-au revendicat pe nedrept certificatele de revoluționar în scopul dobândirii de profituri și privilegii. Vulgarizarea și comercializarea actelor eroice sunt ținta unui pamflet amar precum Unde ni sunt visătorii…,  parafrază a titlului unei poezii a lui A. Vlahuță.

Țara a fost invadată de lichele în mai toate domeniile, încat numai fauna zoologică poate oferi modele pentru descrierea peisajului: „Stăm bine cu târâtoarele: de la șerpăria soioasă, șireată și servilă de prin județe până la reptilele țepene cu miros preistoric: gușteri grosolani, iguane greoaie, cameleoni”.

Condeiul pamfletarului continuă suculent: „Avem hiene funeste și dihori care duhnesc a cloacă, scroafe urcate în copac și mistreti scăpați în grădina de zarzavat. […]  O categorie aparte o reprezintă cârtițele reciclate, adică vechi, dar gata să mimeze noul discernământ democratic”. Asemenea jivine care administrează avuția țării stârnesc protestul și dezgustul.  Rezultatul procesului de inversare valorică se reflectă în ștergerea liniilor de demarcație dintre oamenii cumsecade și lichele, dintre competența și șmecherie, dintre curățenie și jeg. „Dragonul absolutist”, Ceaușescu s-a multiplicat într-o puzderie de „șopârle infloritoare”. 

Un loc aparte ocupă în această faună care a încercat să se recicleze cu nerușinare după revoluție, mimând democrația, „bardul” de curte, Adrian Păunescu, trecut la cele veșnice nu demult. Averea lăsată în urmă dovedește că lira și banul s-au împăcat de minune în biografia acestui caz flagrant de absența a caracterului în viața unui poet. Da, el este atât înainte cât și după revoluție un exemplu eclatant de obscenitate publică. Veșnic nesătul de faimă, de bani și putere, A. Paunescu a excelat prin omagiile lui grețoase la adresa dictarorului și a familiei lui. Extrem de sugestiv notează A. Pleșu: „Cantitatea trona nestingherită, fie că era vorba de ce intră pe gura, fie de ce ieșea”. El este țintuit într-o frază memorabilă care circumscrie întregul înțeles al biografiei artistice păunesciene: „Ar fi nevoie de o energie supraomenească pentru a schița rapid o antologie a lingușelii enorme din marea opera a lui Adrian Păunescu”. 

După revoluție Păunescu se face avocatul apărării securității comuniste, uitând subit că această instituție funestă a fost în primul rând îndreptată împotriva poporului român, apărând interesele oligarhiei politice și o ideologie falimentară precum cea comunistă. 

A. Pleșu înfige degetul în rana care ne doare cel mai tare și anume analizează esența răului săvârșit de securitate în demersul ei de învrăjbire a românilor cu ei înșiși, încercând să transforme o jumătate a națiunii în victima celeilalte. Iată oglinda care ne este pusă în față ca un avertisment adresat nostalgicilor ceușismului și a regimului comunist în general: „Vecinul care își toarnă vecinul, fratele care își toarna fratele, acestea sunt „evenimentele” caracteristice ale „muncii informative”, și nu pază la hotare, protecția „marilor” noastre descoperiri tehnologice, sau dejucarea intrigilor capitaliste împotriva românilor.

Cei care se făceau vinovați de „atentat la siguranța națională” se numeau Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu, Lucrețiu Pătrășcanu, Mircea Vulcănescu și alții ca ei.

Eficiența cu care organele de securitate au acționat, vreme de 40 de ani, împotriva elitelor acestei țări constituie, neîndoielnic, una din cele mai mari infracțiuni politice ale istoriei noastre” . Sunt cuvinte cutremurătoare din ceea ce am numi doar începutul unui rechizitoriu al crimelor comuniste comise împotriva poporului român, crime care își asteaptă încă istoricii atenți care să le dezvaluie în toată mârșăvia lor.

La polul opus lui Adrian Păunescu se situează Paul Goma, unul dintre puținii dizidenți reali în România comunistă. În eseul Exigența adevărului  Pleșu dă Cezarului ce-i al Cezarului, mărturisindu-și admirația necondiționată pentru curajul lui Paul Goma de a rosti adevărul total într-un moment în care multe conștiințe intelectuale au tăcut sau au preferat așa numită „rezistența prin cultură”, concept asupra căruia vom reveni.

Cum s-ar spune, Paul Goma spăla rușinea întregii nații, dacă așa ceva este posibil.  Alături de Paul Goma cu același respect pentru gestul autentic sunt evocați muncitorii de la Brașov implicați în revolta din 1987.  Ei contrastează prin decența și bun simț cu toată fauna satirizată în numeroase eseuri. Numai că în larma produsă de „capodoperele de poceală” din lumea lui Bebe Ivanovici, „ a chelnerilor ajunși secretari de stat și a plutonierilor ajunși magnați ai sportului”, lumea lui Vadim, Vanghelie etc. vocile oamenilor de caracter nu se mai aud. Nu are cine să-i audă, copleșitor fiind numărul de „târâtoare, vite, gușteri”.

Numele lui Paul Goma ne obligă să stăruim în continuare asupra unei analize serioase a rolului intelectualității române în perioada comunistă și post-comunistă întreprinsă în eseul cu totul remarcabil Păcatele și inocența intelectualilor .  Convingerea de la care pornește autorul este fidelitatea față de adevăr oricat de incomod ar fi el. Referința Christică este mereu prezentă.

În absența curajului de a ne confrunta cu „realitatea toxinei” vom rămâne prizonierii „mitologiei” ei. Sentința asupra istoriei intelectualității românești după al doilea război mondial dată de A. Pleșu este severă. O consideră istoria unui eșec și demonstrează argumentat cum a ajuns la această concluzie.

Între anii 1940 și 1950 elita intelectualității românești a fost încarcerată și în mare parte exterminată. Eroarea acestei generații de minți strălucite a fost speranța deșartă în salvarea venită din Occident. „Vin americanii” este laitmotivul care exprimă această iluzie falsă. Mulți au murit în pușcării ca prizonieri ai acestei aprecieri eronate a momentului istoric. Americanii nu numai că nu au venit, dar ne-au trădat la Ialta cu bună știință.

După 1964 și odată cu golirea pușcăriilor intelectualitatea a crezut în mod eronat într-o normalizare a lucrurilor, într-un comunism care se umanizează, neînțelegând că era doar o manevră a lui Ceaușescu de a-și consolida poziția dictatorială. Înșelându-se și de data asta, mulți intelectuali au intrat în partid, participând la congresul al IX-lea.

Tezele din iulie 1971, după vizita lu N. Ceuașescu în China au turnat apă rece pe iluziile intelectualilor de colaborare cu partidul comunist. În loc să trezească o reacție de rezistența reală la dictatura din partea intelectualilor, această strângere de șurub a produs o atitudine defetistă, perdantă, prudentă.

Nu se poate face nimic altceva decât să se susțină o „rezistență prin cultură”, adică o subversiune ascunsă, care evită confruntarea adversarului, optând pentru atitudinea de a nu risca nimic.  Și astfel intelectualitatea română se situează, ne place sau nu, în urma celei maghiare, cehe sau poloneze. 

În România post-comunistă intelectualitatea trăiește „o stare difuză de culpabilitate”, aflându-se în plină criză de căutare a identității. A fost în joc mereu un contratimp de adecvare: „după ce s-au resemnat prea devreme sub comunism, intelectualii s-au angajat, în condițiile post-comunismului, prea tarziu”. Eseul Păcatele și inocenta intelectualilor este unul dintre cele mai adânci analize pe care le-am citit pe această temă. 

După cum eseul Dedicația ca gen literar este o disecție tristă a compromisului intelectual în timpul dictaturii. Nu „profesioniștii compromisului”, gen Aurel Baranga, Mihail Davidoglu, Ion Brad, Traian Iancu rețin atenția lui Andrei Pleșu, ci intelectualii de valoare care ca istoricul Constantin Giurescu,  după ani grei de pușcărie comunistă,  consimte să-și plece capul și condeiul și să intre în același cor encomiastic. La numele lui se adaugă multe altele, ca Mircea Malita, Paul Cornea, Mitropolitul Nicolae Mladin, Valeriu Anania etc.

Autorul simte o acută suferință pentru compromisul acestor inteligențe de anvergură, considerându-l „spectacolul sumbru al unor conștiințe nefericite”. Presiunea implacabilă a răului dictaturii comuniste  s-a exercitat subliminal, făcând ca victima să consimtă la tortura ca în atrocele experiment de la Pitești.

De la concretul imediat Andrei Pleșu se înalța mereu la considerația filosofică, privirea mai de sus a faptului cotidian, tentat mereu de explorarea multiplelor lui fațete. 

Conceptul de tranziție menționat chiar în Nota introductivă poate însemna, metafizic vorbind, zice autorul, „o înțeleaptă asumare a relativității lumii”, dar persistarea în starea de tranziție a unui popor poate semana, de multe ori, a improvizație, „a deriziune și inconsistență”.

Inițial, actul de la 23 august 1944, prin care România a ieșit din războiul împotriva Națiunilor Unite, a reprezentat o speranță în perspectiva reinstaurării vechiului regim democratic interbelic. Din păcate însă, urmarea imediată a evenimentelor a constituit-o ocuparea României de către trupele Armatei Roșii. Principalii artizani ai arestării mareșalului lon Antonescu, în frunte cu regele Mihai și generalul Constantin Sănătescu, mareșalul Palatului, nu aveau cum să ia în calcul o asemenea consecință, cu atât mai mult cu cât doi dintre liderii comuniști, Lucrețiu Pătrășcanu și Emil Bodnaras, au fost la curent cu desfăsurarea acțiunii. Sistematic și organizat, beneficiind de sprijinul tacit, dar total, al Moscovei, PCR avea să demareze, în toamna anului 1944, lupta pentru acapararea structurilor de putere ale țării.

Dacă în primul guvern, format în seara zilei de 23 august 1944 și condus de generalul Constantin Sănătescu, era un singur comunist (Lucrețiu Pătrășcanu), în cel de-al doilea guvern Sănătescu, Frontul Național Democrat (o alianță de mici partide de stânga aflate sub controlul total al comuniștilor) deținea mai multe portofolii, printre care și cel de vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (Petru Groza). La 6 decembrie 1944, era instaurat un nou guvern, prezidat de generalul Nicolae Rădescu, în fapt o ultimă încercare, nereușită, de stăvila împotriva tăvălugului sovietic. Și în acest guvern, comuniștii și aliații lor erau bine reprezentați; mai mult chiar, dețineau unele ministere cheie (ministerele justiției, muncii, educației naționale, comunicațiilor) și vicepreședinția Consiliului de Miniștri.

Drumul spre puterea executivă al PCR este jalonat de o conjunctură internațională favorizantă. La începutul anului 1945, victoria Națiunilor Unite devenise inevitabilă. În aceste condiții, liderii PCR au fost chemați la Moscova, unde li s-a cerut să rastoarne guvernul Rădescu. Deși conferința de la Ialta adopta Declarația cu privire la Europa eliberată, Stalin a cerut imperativ ca regele Mihai să-i aducă la putere pe comuniști. PCR a trecut la îndeplinirea planului de preluare a puterii politice. De acum înainte, au fost urmărite ca obiective imediate crearea unor puternice tensiuni între populație și administrația locală (tensiuni legate de apropiata reformă funciară), înlăturarea prin forta a unor prefecți și primari considerați reacționari, organizarea unor "greve spontane" de către sindicatele comuniste (ceferiști, tipografi), totul fiind dublat de o furibundă campanie de presă îndreptată împotriva a tot ce reprezenta trecutul interbelic.

În urma intervenției directe a comisarului sovietic Andrei Visinski la regele Mihai, în fapt, un adevărat act de forță în relațiile internaționale, s-a obținut și rezultatul urmărit: instaurarea la 6 martie 1945 a unui guvern procomunist, condus de Petru Groza. Avocat și proprietar care afișase în perioada interbelică idei naționaliste și democratice, Groza era și liderul unui minuscul partid țărănesc, tocmai bun pentru a gira un cabinet în care comuniștii aveau majoritatea, dar nu dețineau funcția de prim-ministru. La 13 martie 1945, noile autorități au preluat Transilvania de nord-vest (în fapt eliberată de armata română încă din octombrie 1944) și au realizat reforma agrară promisă. Practic, din acest moment drumul comunizării României era deschis. În toate județele au fost numiți prefecți din rândul comuniștilor, fără reprezentanți ai PNȚ sau PNL.

Cu ajutorul ministrului justitiei, Lucrețiu Pătrășcanu, a fost elaborată o nouă legislație, în mare parte de inspirație sovietică, pentru a epura din viața publică pe toti cei ce se opuneau acaparării puterii de catre PCR (la 30 martie 1945 a fost impusă legea epurării instituțiilor statului, prin care, sub pretextul înlăturării celor care au colaborat cu regimul antonescian și cu Germania nazistă, au fost excluse din instituțiile de stat persoanele care se opuneau comunizării țării). Această legislație, apărută încă din toamna anului 1944, a facilitat înlăturarea din viața publică a elitei intelectuale și a fost dublată abil de o agresivă campanie de demascare în presă a "elementelor reacționare". Este adevarat că PCR s-a folosit de un amplu curent de opinie, existent și în Occident, privind înlăturarea tuturor celor care, sub diferite forme, colaboraseră cu regimurile politice de dreapta. Locul acestora a fost ocupat inițial de oameni de cultură cu vederi de stânga (nu neapărat comuniste), dispuși la diferite compromisuri cu puterea nou instalată.

Programul PCR de comunizare a țării a avut de înfruntat în plan politic două mari obstacole: monarhia și partidele politice. În contextul nerecunoașterii guvernului Petru Groza de catre SUA și Marea Britanie și luând act de numeroasele încălcări ale prevederilor constituționale, regele Mihai intră, în august 1945, în "greva regală", cerându-i lui Petru Groza să demisioneze. Acesta a refuzat, fiind încurajat de reprezentanții sovietici din Comisia Aliată, condusă de facto de generalul locotenent sovietic Vladislav P. Vinogradov. Regele s-a retras din viața politică, refuzând să mai semneze actele emise de guvern, în speranța că va determina astfel înlăturarea acestuia.

Iluzorie speranța, deoarece Moscova susținea guvernul Petru Groza și PCR. Refuzul regelui Mihai nu a avut astfel consecințe majore, deoarece regimul instaurat a pus în vigoare, fără semnătura regelui, actele legislative emise. În sprijinul regelui, la 8 noiembrie 1945, a avut loc o manifestație organizată de partidele politice istorice și de tineretul universitar. Singura consecința concretă a grevei regale a fost condiționarea, de către SUA și Marea Britanie, a includerii în cabinet, până la desfășurarea alegerilor, a doi miniștri din partea opoziției (hotarare luată la Conferința de la Moscova din noiembrie 1945). Au fost, așadar, desemnați doi miniștri secretari de stat: Emil Hatieganu (PNT) și Mihail Romniceanu (PNL), a căror influența în guvern era însă neînsemnată.

Urmatorul obiectiv I-a reprezentat eliminarea totală de pe echerul politic a vechiului sistem multipartinic. Guvernul a elaborat o nouă lege electorală, prin care sporea numărul alegătorilor, adăugându-le și pe femei, și desființa Senatul, reconstruind Reprezentanța Națională în așa fel încât să-i fie complet supusa. În acest context, prin diverse metode, comuniștii au reușit fraudarea alegerilor de la 19 noiembrie 1946 (primele alegeri parlamentare postbelice), câștigate de Blocul Partidelor Democratice (BPD), alianța condusă de PCR. Acestea au avut scopul de a legitima prin vot puterea comunistă, care de acum controla și puterea legislativă. Deși SUA și Marea Britanie au denunțat alegerile, nici una nu a mers mai departe pentru a sprijini partidele istorice.

După acest eveniment, influența occidentala practic a incetat. In aceste conditii, regele Mihai I a participat, la 1 decembrie 1946, la sedința inaugurală a noului Parlament. Dominând de o manieră categorică legislativul și controlând celelalte două puteri în stat, puterea executivă și judecătorească, comuniștii au trecut la eliminarea PNȚ, PNL și PSD. Această acțiune s-a desfășurat pe mai multe planuri: interzicerea sistematică a organelor de presă țărăniste și liberale pe diferite perioade, campanii agresive în oficioasele comuniste Scânteia și România liberă  împotriva vechilor lideri politici (nu însă și împotriva regelui Mihai), arestarea pe termen scurt (pentru început) a unor membri PNȚ și PNL, declanșarea unor incidente violente la diverse manifestații.

Tot acest climat de teroare nu avea decât un singur scop: introducerea cât mai curând a sistemului unipartinic, similar celui din URSS. Semnarea, în februarie 1947, a Tratatului de pace de la Paris, în situația în care României nu i se accepta beligeranța, iar guvernul comunist nu accepta să participe la Planul Marshall, a accelerat schimbarea vechiului regim. În acest context, a fost organizata, în iulie 1947, diversiunea de la Tamădău, care a constituit pretextul interzicerii PNȚ. Încercarea eșuată de a părăsi țara a unor lideri ai PNȚ, în scopul informării Occidentului despre adevarata stare de lucruri din țară, a fost urmată de arestarea întregii conduceri a partidului. Cum era și de așteptat în condițiile date, finalul s-a dovedit a fi tragic pentru țărăniști. Unul dintre făuritorii României Mari, Iuliu Maniu (cel mai redutabil militant anticomunist al timpului), acuzat de trădare și conspirație cu servicii secrete engleze sau americane pentru răsturnarea guvernului Groza, a fost condamnat la închisoare pe viață și și-a găsit sfârșitul în penitenciarul de la Sighet, în 1953, iar lon Mihalache a primit tot pedeapsa cu ânchisoare pe viață și a murit, în 1963, în pușcăria de la Râmnicul Sărat. În fața furiei comuniste, PNL-Brătianu și-a suspendat activitatea în august 1947, clubul liberal a fost închis, iar la 6 noiembrie 1947 au fost eliminați din guvern membrii gruparii Tătărescu, tovarași de drum păstrați doar atâta vreme cât aparențele unui guvern de coaliție trebuiau menținute. Câteva luni mai târziu, ultimul bastion al legalității interbelice, monarhia, era înlăturat – regele Mihai a fost obligat să abdice la 30 decembrie 1947 și  apoi să părăsească România. Chiar în seara înlăturării forțate a regelui a fost data publicității Legea nr. 363, prin care era abolită monarhia și se proclama Republica Populară Română. Congresul de absorbtie a PSD de către PCR, desfășurat în februarie 1948 și în urma căruia s-a constituit PMR – Partidul Muncitoresc Român, nu a reprezentat decât un simplu exercițiu de imagine și a confirmat acțiunile comuniste de introducere a modelului sovietic.

Odată încheiată distrugerea vechiului regim politic și a principalelor sale instituții, PCR a continuat sovietizarea României prin impunerea statului totalitar și a controlului complet asupra societății.

Constituțiile din 1948 și 1952 au dat putere de lege noului regim politic. Principala preocupare a noilor autorități a fost aceea de a reprima orice formă de rezistență, motiv pentru care, cu sprijinul direct al URSS și cu cadre sovietice, a fost organizată, în august 1948, Direcția Generală a Securității Poporului, care avea ca principală îndatorire "apărarea cuceririlor democratice ale poporului", adică a pozițiilor câștigate în anii postbelici de comuniști. În decembrie 1948, Securitatea și-a constituit propriile sale trupe, iar în ianuarie 1949 ea se completa cu Direcția Generală a Miliției, care înlocuia Poliția și Jandarmeria. Aceeași misiune a primit-o și justiția, complet subordonată autorității partidului și a statului. Stalinizarea s-a extins și în domeniul culturii, unde unicul criteriu acceptat era acela al conformității ideologice. Scoaterea din biblioteci a sute de autori acuzați de "naționalism" sau "cosmopolitism", eliminarea din expoziții a tuturor tablourilor sau sculpturilor socotite decadente și interzicerea compozitorilor care nu prezentau viața nouă a țării a devenit o normă curentă. Disciplinele socio-umane (filosofia, istoria sau sociologia) au fost desfigurate, oameni de știința unanim recunoscuți fiind îndepărtați de la catedra, unii dintre ei pierzându-și chiar viața după ani grei de detenție.

Lupta pentru putere.

Imediat dupa preluarea puterii, asistăm la o acerbă luptă pentru controlul absolut, purtată de Gheorghiu-Dej, în afara oricărei reguli democratice. Prima victima, în 1946, a constituit-o fostul conducător comunist din anii celui de-al Doilea Război Mondial, Ștefan Foris. A urmat fostul ministru de justiție, Lucrețiu Pătrășcanu. Ideolog comunist școlit în Occident, acesta putea deveni oricând un contracandidat pentru Dej, fapt ce nu i-a fost iertat niciodată. Arestat din 1948, a fost ținut în izolare și anchetat dur pentru a recunoaște acuzatii fanteziste vizând trădarea sa.

După moartea lui Stalin, Gheorghiu-Dej decide suprimarea lui Lucrețiu Pătrășcanu, executat în 1954, cu atât mai mult cu cât noul lider sovietic, Nikita Hrusciov, inițiase un plan de destalinizare parțială, vizând, pentru început, debarcarea vechilor conducători din țările satelizate Moscovei. În 1952, cu sprijinul lui Stalin, Gheorghiu-Dej îi înlăturase pe Ana Pauker, Vasile Luca și Teoharie Georgescu, în fapt o grupare formată la vârful PCR, după 1944, care se afla în rivalitate cu liderul atotputernic. O altă etapa a luptei pentru putere s-a desfășurat în 1957, cand au fost îndepărtați doi dintre apropiații lui Dej, Miron Constantinescu și Iosif Chisinevschi. Demn de remarcat este faptul că aceste eliminări, soldate cu arestări și execuții (Lucrețiu Pătrășcanu) sau condamnări pe viață (Vasile Luca), au fost urmate de altele, mult mai numeroase, la toate nivelurile vieții de partid.

Moartea lui Stalin, în 1953, și noua orientare a lui Hrusciov determina o schimbare și în România. Se încearca o cale proprie de construire a socialismului, care duce la o relativă distanțare față de Moscova. În anul 1958 s-a obținut retragerea trupelor sovietice din România. În cele din urmă, însă, unda destalinizării a ajuns și la București. Problema lui Gheorghiu-Dej era să continue programul stalinist, ceea ce a și decis Congresul al III-lea al PMR.

Pentru prima oară, în anii '60 a început să se vorbească de autonomie, independență și neamestec în treburile interne, comunismul fiind asociat cu valorile naționale. La capătul unor negocieri care s-au purtat de la București la Beijing și de aici la Moscova, liderii PMR au dat publicității Declarația din aprilie 1964, prin care se pronunțau împotriva hegemoniei sovietice, pentru independență și egalitate, pentru neamestec și pentru cooperare în spiritul avantajului reciproc. Ca să arate ca nouă orientare nu este doar formală, autoritățile comuniste au eliberat mii de detinuți politici și a fost inițiat un vast program de reconsiderare a valorilor naționale, fiind readuși în prim-plan mari oameni de cultură complet ignorați până atunci. Relativă relaxare a represiunii, care a atras de partea comuniștilor destule adeziuni, n-ar fi trebuit să inducă în eroare pe nimeni, deoarece nimic esențial nu se schimbase în structura politică a sistemului.

Național-comunismul ceaușist.

Decesul lui Gheorghiu-Dej (1965), revenirea partidului la vechea denumire de PCR și numirea ca secretar general a lui Nicolae Ceaușescu (cu ocazia Congresului al IX-lea al PCR din 1965) nu au oprit acțiunile de epurare. Astfel, noul lider de la București i-a inlocuit treptat pe vechii apropiați ai predecesorului cu noii sai fideli (Ilie Verdeț, Paul Niculescu-Mizil, Ștefan Andrei, Dumitru Popescu etc.). Momentul Congresului al IX-lea a fost folosit de noul lider de la București pentru a se prezenta în ipostaza de mare reformator, afirmând răspicat independența (întemeiată însă tot pe industrializare și resurse proprii), omogenizarea socială și etnică a națiunii, neamestecul în treburile interne și deci neutralitatea activă în marile dispute ideologice, precum și unitatea de monolit în jurul partidului și a secretarului sau general. În anii care au urmat, gesturile de insubordonare față de cerințele Moscovei au fost însoțite de o largă deschidere spre Occident.

În aprilie 1968, cu prilejul unei plenare a CC al PCR, noul lider de la București, Nicolae Ceaușescu (președinte al României din 1974), aducea grave acuzații lui Gheorghiu-Dej, privind implicarea sa în cazurile Stefan Foris și Lucrețiu Pătrășcanu, precum și în crimele săvârșite de Securitate în timpul său. Această acțiune făcea parte dintr-o vendetă politică, menită să ducă la eliminarea lui Alexandru Drăghici (fost ministru de interne), bănuit că vrea să-i ia locul, și a unor cadre din conducerea Ministerului de Interne. În ciuda acestui exercițiu de imagine publica realizat de Nicolae Ceausescu, sistemul comunist și-a protejat vechile cadre, astfel încât cei înlocuiți și pensionați au beneficiat de toate favorurile regimului (pensie de demnitar, case de protocol, aprovizionare de la magazinele speciale de partid). Prin noua Constituție din 1965, statul primea denumirea de Republica Socialistă România (R.S.R.). Până în 1971, politica internă s-a caracterizat prin continuarea proceselor de desovietizare și destalinizare începute de Gheorghe Gheorghiu-Dej după 1958; promovarea unei culturi axate pe evidențierea trăsăturilor naționale, care a avut ca scop atragerea de partea regimului a populației prin exploatarea sentimentelor naționale; atenuarea politicii represive a Securității, eliberarea deținuților politici. Toate aceste măsuri nu au pus niciodată în discuție monopolul puterii deținut de P.C.R. și de conducătorul statului.

La toate acestea s-a adăugat și o importanță relaxare în viața culturală, unde dogmele "realismului socialist" au fost pentru moment abandonate, modelele occidentale reintrând în atenție prin numeroase traduceri de opere fundamentale și prin contacte repetate în domeniul științific și artistic. Viața de fiecare zi s-a schimbat, traiul la limita mijloacelor de subzistență fiind înlocuit treptat cu o viață ceva mai decentă, în care a devenit posibilă cumpărarea unui apartament sau a unui autoturism, petrecerea unei vacanțe în țară sau în străinatate etc. Bucureștiul a devenit un spațiu frecventat de liderii lumii: de la președintele Franței, Charles de Gaulle, la președinții americani Nixon și Ford. Ceaușescu, la rândul lui, a beneficiat de vizite la cel mai înalt nivel în SUA și Europa Occidentală. La o privire mai atentă asupra lucrurilor, se putea constata că toate aceste schimbări nu anulau controlul partidului asupra societății și nu anunțau pluralismul și democrația. Avea să fie o scurtă deschidere, urmată imediat de întoarcerea la vechile practici, Ceaușescu pronuntandu-se chiar și în momentul sau cel mai fast (condamnarea invadării Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varșovia în 1968) doar împotriva dreptului URSS de a-și subordona statele socialiste. Nici socialismul democratic și nici înlocuirea economiei centralizate cu economia de piață nu s-au bucurat de susținere din partea sa.

În același timp are loc consolidarea puterii lui Ceaușescu, care acumulează cele mai înalte funcții de partid și de stat: în 1967 devine președinte al Consiliului de Stat, iar din 1968 controlează și Consiliul Apărării. Din 1971, inspirată din realitățile din China și Coreea de Nord, țări pe care Ceaușescu tocmai le vizitase, a început "revoluția culturală", manifestată în special prin exacerbarea propagandei comuniste și a cultului personalității lui N. Ceaușescu. Direcțiile principale ale "revoluției culturale" au fost cuprinse în "tezele din iulie", care semnifică, de fapt, reîntoarcerea la un regim autoritar, de tip neostalinist. În 1974, cu prilejul Congresului al XI-lea al PCR, a fost lansat Programul partidului ce viza făurirea societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintarea Romaniei spre comunism. În economie se revine la controlul total asupra întreprinderilor, investițiile și ritmul de dezvoltare fiind stabilite ca urmare a indicațiilor personale ale lui Ceaușescu. Tot în acest an debutează așa-numitul socialism dinastic, la Congresul al XI-lea soția lui Ceaușescu, Elena, devenind al doilea om politic în stat. Paralel cu aceasta evoluție, a fost înlăturată vechea gardă din timpul lui Dej și s-a trecut la metoda "rotirii cadrelor" și la fuziunea dintre responsabilitățile administrative și cele de partid. Astfel, regimul ceaușist a putut controla și anihila orice rival sau nemulțumire.

Treptat, regimul a devenit tot mai restrictiv și abuziv, ducând, după 1980, la sărăcirea accentuată a populației și la deteriorarea fără precedent a condițiilor de viață ca urmare a efortului de a se plăti marile datorii externe ale țării. Incurajat de modelul asiatic (control ideologic riguros și concentrarea puterii), Ceaușescu se considera suficient de popular ca să-și însușească și funcția de președinte al Republicii (în 1974), oficializând și prin persoana sa autoritatea supremă a partidului-stat. La jumătatea anilor '70, regimul lui Ceaușescu intrase deja pe o pantă descendentă.

Obsesia continuă neabătută a industrializării forțate, căreia îi era repartizat 30% din venitul național, a continuat să dea naștere unor coloși care produceau în afara cerințelor pieței și cu enorme consumuri de energie mărfuri de slabă calitate, abia înghițite de celelalte țări socialiste, care la rândul lor vindeau marfă asemănătoare României. Nici agricultura nu se afla într-o situație mai bună. Lipsită de forță de muncă (ani de zile canalizată spre orașele industriale), insuficient mecanizată, producea doar atât cât puteau să strângă de pe câmp soldații, elevii și funcționarii publici. Mai multe calamități naturale (inundațiile din 1970, 1975, 1977, 1980, 1981, dar mai cu seama cutremurul din 4 martie 1977) au contribuit și ele la această situație.

În aceasta situație, datoria externă s-a triplat (în 1977 era de 3,6 miliarde dolari, iar în 1981 ajunsese la 10,2 miliarde) și au fost cerute reeșalonari. În cele din urmă, Ceaușescu s-a angajat să restituie integral sumele împrumutate și, la recomandarea Fondului Monetar Internațional, să limiteze importurile și să sporească exporturile. Consecințele au devenit imediat evidente. De pe piață au dispărut produsele de prima necesitate (între timp, în culisele propagandei de partid era pregatit un "program de alimentație rațională", din care erau aproape excluse chiar alimentele cu pricina). În câțiva ani, penuria a ajuns atât de mare, incât singura soluție a rămas cartelizarea alimentelor de bază și, implicit, raționalizarea lor.

A urmat energia electrică, la rândul ei economisită în primul rând în detrimentul consumatorilor casnici și al utilităților publice. În iernile grele ale anilor '80, lipsa luminii și a căldurii se combatea în apartamentele de la bloc cu "o haină în plus", cum recomandase Ceaușescu. Dacă în București nu vedeai pe unde calci odată cu lăsarea întunericului, plecat în provincie cu trenul la orele serii nu te luminau până acasa decât luna și stelele. Eșecurile anilor '80 nu i-au facut mai înțelepți pe conducătorii țării. Foamea și frigul au continuat să se asocieze și în acei ani cu lipsa celor mai elementare libertăți cetățenești, societatea fiind în continuare supravegheată și controlată. Desigur, nu mai era vorba de teroarea anilor '50, dar Securitatea veghea neclintită. O adevarată plasă cu ochiurile din ce în ce mai strâmte prinsese întreaga societate.

O armată de informatori (nu puțini atrași de avantajele acestei situații ignobile – un post mai bun, o călătorie în străinatate, un salariu preferențial) zăbovea ceasuri întregi ca să umple sute de pagini cu descrierea amănunțită a tot ce faceau zilnic "obiectivele" încredințate. Pe măsura ce situația României devenea din ce în ce mai complicată, se dezvoltă până la proporții aberante cultul conducatorului. Chiar daca functionase inca din primii ani ai "epocii Ceaușescu", proporțiile cultului persoanei sale au crescut odată cu trecerea timpului, în completă contradicție cu starea țării și ai locuitorilor ei și cu rolul politic real pe care Ceaușescu îl mai juca în lume în anii '80.

Transformarea societății

Noile realități social-economice. Politica de industrializare. O dată cu înlăturarea monarhiei, România a devenit un stat totalitar, cu un sistem politic de tip stalinist, bazat pe concentrarea puterii în mania unui singur partid: P.C.R., condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Linia economică impusă forțat de Moscova, cu sprijinul guvernului Groza, s-a bazat pe o intensă propagandă, dublată de popularizarea modelelor sovietice. Impunerea modelului sovietic (sovietizarea) în economie s-a bazat pe câteva componente importante: înlocuirea proprietății private cu proprietatea de stat prin naționalizarea mijloacelor de producție, colectivizarea agriculturii și etatizarea bancară, centralizarea economică și planificarea cincinală (mai întai s-au impus două planuri anuale, în 1949 și 1950, iar din 1951 s-au introdus planurile cincinale, principalul instrument al politicii de dezvoltare centralizată și de control asupra economiei și societății). Unele realizări au fost abil folosite de propaganda regimului pentru a stimula munca peste normă. Modalitățile prin care s-a pus în practica această politică au fost șantierele tineretului (Bumbesti-Livezeni, Salva-Viseu etc.) și munca în echipa a brigadierilor, asemenea stahanovismului rusesc. În 1951 s-a instituit distincția Erou al Muncii Socialiste.

Un prim pas în transformarea economiei I-a reprezentat acordul cu URSS semnat la 8 mai 1945, prin care se înființau șovromurile. Întreprinderi mixte româno-sovietice, acestea erau în realitate forme mascate de spoliere a țării, funcționând exclusiv în favoarea Moscovei. Prin Legea din 11 iunie 1948 privind naționalizarea principalelor mijloace de producție, au fost confiscate, într-o primă etapa, peste 1.000 de întreprinderi industriale și miniere, cu capital românesc sau străin. Practic, de acum inainte, proprietatea privată în industrie era trecută în administrarea statului, care schița, prin intermediul planurilor unice și al Comisiei de Stat pentru Planificare, obiectivele de realizat.

Odată cu răcirea treptată a relațiilor romano-sovietice, dupa 1958, accentuată de încercarea Moscovei de impunere a Planului Valev, în 1964, prin care România era menită să fie doar o furnizoare de produse agrare pentru țările CAER (organism de cooperare economica a țărilor comuniste înființat în 1949, prin care, de fapt, se realiza controlul URSS asupra economiei statelor socialiste), industrializarea devenea o necesitate organică a regimului. Acest fapt va avea consecințe dramatice după 1980, industrializarea având un caracter voluntarist, care nu ținea cont de nevoile și resursele reale ale țării. Investițiile au început să fie orientate precumpănitor spre industria grea, infrastructură și petrochimie. Nevoia de fonduri pentru aceste investiții a fost dublată însă de raționalizări drastice ale consumului populației, astfel încât asistăm lent, dar sigur, la conturarea unui decalaj evident, în ceea ce privește nivelul de trai, între România și alte state comuniste. Împrumuturile financiare contractate la diferite organisme internaționale au fost rambursate cu mari eforturi, mai ales datorită ambiției regimului național-comunist al lui Nicolae Ceaușescu de a le finaliza în scurt timp. Deși România anunțase, ca pe o mare victorie, încheierea plății datoriei externe în martie 1989, criză la toate nivelurile se acutiza tot mai rapid, iar regimul se găsea într-o izolare diplomatică, chiar în cadrul blocului comunist.

Colectivizarea și lumea satului. 

La 23 martie 1945, guvernul Petru Groza legifera noua reformă agrară, prin care erau expropriate 1.468.946 ha (a noua parte din suprafața agricolă a țării), cu care erau împroprietărite 917.777 familii de țărani. Foștii proprietari își puteau păstra, deocamdată, doar 50 ha de teren. Această măsură, cu care erau de acord toate partidele, a urmărit un scop mai curând politic decât economic: înlăturarea marilor proprietari de pământ, încercându-se astfel o atragere a țărănimii de partea comuniștilor. Plenara CC al PMR din 3-5 martie 1949 a decis transformarea socialistă a agriculturii, altfel spus, lichidarea completă a micii proprietăți rurale prin colectivizarea agriculturii dupa model sovietic. În rezoluția acestei plenare se afirma: "politica noastră față de țărănime trebuie să fie clară: ne sprijinim pe țărănimea săracă, strângem alianță cu țăranimea mijlocașă și ducem o luptă neîntreruptă împotriva chiaburimii". Acum au luat naștere, după modelul sovietic al colhozurilor, gospodăriile agricole de stat (GAS), cooperativele agricole de producție (CAP), precum și "întovărășirile", ca formă intermediară, între cele două forme de proprietate. Cu toată campania de amenințări, intimidări și abuzuri comise pentru a convinge micii proprietari rurali să-și cedeze pământurile, rezistența țărănimii la colectivizare a fost mare.

Pentru realizarea colectivizării, după anul 1953, autoritățile comuniste au facut apel la organele de represiune, justiție, administrație și la un uriaș aparat de propagandă, în scopul convingerii țăranilor de "binefacerile" sistemului comunist în agricultură, metodele dure alternând cu diferite promisiuni. Această politică, de brutalitate și concesii temporare, a fost dublată de o continuă presiune fiscală, în privința plății cotelor, din ce în ce mai mari, și de măsuri punitive. La 27 aprilie 1962, Gheorghiu-Dej anunța oficial încheierea procesului de colectivizare a agriculturii, 3.201.000 de familii din mediul rural fiind încadrate în structuri colectiviste, ceea ce reprezenta circa 96% din suprafața agricolă a țării. Consecințele sociale pe termen lung au fost nefaste, determinând un adevărat "exod rural" (migrația masivă a țăranilor spre orașe). În același timp, concentrarea pământului a creat premise pentru modernizarea agriculturii.

Economia și viața cotidiană în statul comunist. 

A doua jumătate a secolului al XX-lea a însemnat pentru societatea românească perioada unui experiment eșuat: comunismul. Acesta a marcat însă viața a milioane de oameni și a determinat înapoierea economică a țării, distrugerea valorilor tradiționale, mutații profunde în plan psihologic și social în general. În economie, instaurarea controlului puterii comuniste a început cu naționalizarea întreprinderilor, băncilor, societăților de asigurări, magazinelor, cabinetelor medicale și spitalelor, circa 10 000 de obiective economice fiind expropriate fără despăgubire. Locuințele, îndeosebi cele aparținând categoriilor medii și înstărite nu au facut, de asemenea, excepție de la măsurile de confiscare. Prin colectivizarea agriculturii, puterea comunistă a urmărit vulnerabilizarea țăranilor în fața noilor structuri politice, precum și exploatarea acestui domeniu în vederea asigurării resurselor necesare susținerii procesului de industrializare a țării. Industrializarea forțată a creat adevărați "coloși" industriali (combinatele de la Galați, Slatina. Calarași etc.), mari consumatori de materii prime și energie. Dezvoltarea platformelor industriale și mutațiile din lumea satului au provocat o mișcare de amploare de reducere a populației rurale în favoarea celei urbane, ceea ce a afectat însă profund tradițiile și valorile satului. După 1970, continuarea industrializarii forțate în condițiile deteriorării climatului economic mondial și inițierea unor construcții megalomanice, care solicitau eforturi financiare uriașe (Canalul Dunăre-Marea Neagră, Transfăgărășanul, Hidrocentrala Porțile de Fier, Casa Poporului din București), au determinat creșterea fără precedent a datoriei externe a țării, achitată cu prețul raționalizării drastice a tuturor produselor ce țineau de consumul populației (alimente, medicamente, energie electrică și termică, gaze naturale) și sacrificării nivelului de trai al populației.

O societate controlată. Fiecare moment din viața unui locuitor al României era supravegheat de institutiile statului, iar înregimentarea politică era instituită de la vârste fragede. Astfel copiii din grădinițe erau cuprinși într-o organizație politică specifică, numită "Șoimii Patriei", prin care erau educați în spiritul devotamentului față de partid și conducătorul acestuia. De la vârsta de șapte ani, elevii deveneau, fără excepție, membri ai Organizației Pionierilor, care urmărea aceleași scopuri de manipulare și control. Costumele obligatorii ale organizațiilor de copii indicau, de asemenea, tendința de anihilare a personalității și uniformizare a membrilor societății. La 14 ani, pionierii treceau într-o nouă etapă socială și politică, devenind membri ai Uniunii Tineretului Comunist (U.T.C.) pregătindu-se pentru a deveni "oamenii noi" pe care regimul dorea să îi creeze. Dupa vârsta de 18 ani, adulții puteau fi membri ai Partidului Comunist Român sau, în funcție de locul de muncă, erau încadrați în organizațiile sindicale aflate, de asemenea, sub controlul P.C.R. Viața privată era supravegheată îndeaproape, prin măsuri care lezau adeseori demnitatea umană, așa cum au fost cele privind controlul nașterilor. Alimentația populației era stabilită prin măsuri "raționale", instituite prin legi speciale. Munca "voluntară" sau "patriotică" în folosul statului era, de fapt obligatorie, fiind reglementată la un anumit număr de zile pe an. Construirea marilor cartiere de locuințe din zonele urbane, dincolo de necesitatea de a asigura adăpost pentru masele de muncitori, era și o formă de a ține sub supraveghere, în spații limitate, un mare număr de persoane, în vreme ce distrugerea unor sate și comasarea forțată a locuitorilor în centre rurale, practicată în anii '80, a urmărit același scop.

Concluzii

Putem spune multe despre acest subiect, și poate că această lucrare de licență ar fi putut să fie una mai sofisticată, dar aceasta tinde să arate și să demonstreze unele tendințe generale cu privire la această temă. Un lucru este sigur, după ce citim această lucrare, putem spune cu certitudine că elitismul politic și tot ce îl reprezintă este cel mai controversat subiect si tot odată complex.

Scopul acestei lucrări este de a informa ce s-a întâmplat de-a lungul timpului, apariția elitismului, conceptul de elită, relatiile dintre elite, și de asemenea sper că prin intermediul acestei lucrări lumea să poată obține destule informații în legătură cu acest subiect.

Am structurat primul capitol în trei subcapitole, am vorbit în primul rând de conceptul de elită, Se numește „elită” orice grup de indivizi care este considerat în sînul societății ca fiind mai bun în comparație cu altul. Elita este aleasă și își întemeiază monopolul pe faptul de a fi recunoscută ca atere, care o propulsează și în același timp o menține în poziția pe care o ocupă; apoi am discutat despre elitismul politic, apariția și evoluția sa, Clasa politică. Primele referiri la clasa politică le găsim la N. Machiavelli, Guicradini, J.J. Rousseau și Saint Simion. Deși, expresia de clasă politică este creată de V. Pareto, teoretizarea ei o va face G. Mosca. Acesta în lucrarea Teoretica dei Gorenni e Governo parlamentare, susține că omul aflat în fruntea Statului nu ar putea conduce fără sprijinul unei clase conducătoare. Formula politică este schimbătoare, aceasta își are cauza în transformările istorice produse care conduc la epuizarea clasei politice, la organizarea maselor populare de revoluționare și de aici la revoluție; iar în ultimul subcapitol am vorbit despre relația dintre elită și clasa conducătoare, relațiile dintre noțiunea de elită si cea de clasă socială sunt învăluite în confuzie, pentru unii, elita (elita conducătoare, guvernamentală, de putere) este o clasă socială, întrucât are caracteristicile majore ale acesteia: statut mai mult sau mai puțin omogen, nivel de formație și de venituri corespunzător, conștiința apartenenței la o categorie cu interese profund asemănătoare. Termenul de elită s-ar suprapune deci sintagmei “clasă conducătoare”

Capitolul II este structurat în două subcapitole, am scris despre Rădulescu Motru și elitismul teoretic românesc. În România, elementele elitismului sunt contradictorii. Prima elaborare sistematică a concepțiilor elitiste o întâlnim la C. Rădulescu Motru. C. Rădulescu-Motru face parte din generația care la sfârșitul secolului al XIX-lea grupată în jurul lui T. Maiorescu a continuat și a dezvoltat, uneori împotriva spiritului mentorului, direcții de reformare a spiritului public românesc. Filosoful a desfășurat o laborioasă activitate de conferențiar în spațiul public. Pentru ilustrare facem trimitere la conferințele ținute în perioada 1910-1912. Una din inovațiile aduse de C.R. Motru în organizarea vieții culturale românești sunt conferințele publice de filosofie, modalitate, considerată de el esențială, de punere în circulație a valorilor filosofiei. I. Petrovici, Mirece Djuvara, O. Onicescu, Nae Ionescu, Alice Voinescu, Mihail Antoniade, Virgil Bărbat, Em. Bucuța, D. Pompei sunt câțiva dintre conferențiari.

Capitolul III este structurat în trei subcapitole, elitele în istoria comunismului, O dată cu prăbușirea blocului sovietic în Europa Centrală și de Răsărit, tema elitelor, și în special a devenirii vechilor elite comuniste, a început să ocupe un loc important în cadrul cercetărilor sociale și politice aplicate unor domenii precum istoria, literatura, arta etc., desfășurate în acest spațiu. Mult timp interzisă ori imposibilă, cercetarea istorică a elitelor comuniste și a raporturilor dintre sistemul politic comunist și aceste elite deschide noi perspective.

BIBLIOGRAFIE

Baudrillard Jean, In the Shadow of the Silent Majorities, Ed. Semiotext(e); 2nd edition, 2007

Boia Lucian, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950. Ed. Humanitas, București, 2011

Bourdieu Pierre, Distinction: A Social Critique of the Judgement of Taste, Ed. Harvard University Press, 1984

Bourdieu Pierre, Language and Symbolic Power, Ed. Harvard University Press, 1999

Cazimir Ștefan, Alfabetul de tranzitie, Ed. Humanitas, București, 2005

Coenen-Huther Jacques , Sociologia elitelor, Ed. Polirom, București, 2007

Cuza A.C., „C. Rădulescu-Motru, Spinoza, Kant și Fichte”, Neamul Românesc, V, nr. 126, 25 octombrie 1910

Deleuze Gilles, Guattari Felix, A Thousand Plateaus. Capitalism and Schizophrenia, Ed. Penguin Classics; 6th printing edition, 2009

Ion Petrovici, Studii istorico-filosofice, București, 1925

Roberto Michels, Sociologia partidului politic, Bolonia, 1966

Mosca Gaetano, Elimenti di scinza politica, Vol. I, Bari, 1953, p.78

Pițurcă Aurel, Doctrine politice. De la democratism la totalitarism, Ed. Universitaria, Craiova, 2004

Pleșu Andrei, Obscenitatea publica, Ed. Humanitas, București, 2005

R. A .Dahl, Democracy and its Critics,Yale, University Press New York and London, 1989

Rădulescu – Motru C., Feminismul vechi și feminismul nou, în „Noua Revistă Română”, Vol. VIII, nr. 6, 16 mai, 1990

Rădulescu – Motru C., Mărturisiri, ediție de Valeriu Râpeanu și Sanda Râpeanu, Cuvânt înainte, note și comentarii de Valeriu Râpeanu, Ed. Minerva, 1990

Rădulescu – Motru C., Personalismul energetic, Editura Casa Scoalelor, București, 1927

Schifirneț Constantin, C. Rădulescu-Motru. Viața și faptele sale, vol. I. – III., Ed. Albatros, București

Voiculescu M., Doctrine politice contemporane, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1985

Willian Gay Cf., From Wittgenstein To Applied Philosophy, The International Journal of Applied Philosophy, 1994

Wright Mills C., The Power Eliite, Ed. Oxford Universitz, USA, 1969

Wittgenstein Ludwig, Philosophical Investigations, Ed. Wiley-Blackwell; 4 edition, 2009

Zamfir Cătălin , O analiză critică a tranziției, Ed. Polirom, București, 2004

Zannoni, Paolo Conceptul de elită, în spațiu, timp, politică, caiet documentar, A.S.S.P, București, nr. 7, 1997

25. Revista de Științe Politice, nr.33-34, Ed. Universitaria, Craiova, 2012

Link-uri:

http://religiadox.blogspot.ro/2012/08/stalinism-comunism.html

BIBLIOGRAFIE

Baudrillard Jean, In the Shadow of the Silent Majorities, Ed. Semiotext(e); 2nd edition, 2007

Boia Lucian, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950. Ed. Humanitas, București, 2011

Bourdieu Pierre, Distinction: A Social Critique of the Judgement of Taste, Ed. Harvard University Press, 1984

Bourdieu Pierre, Language and Symbolic Power, Ed. Harvard University Press, 1999

Cazimir Ștefan, Alfabetul de tranzitie, Ed. Humanitas, București, 2005

Coenen-Huther Jacques , Sociologia elitelor, Ed. Polirom, București, 2007

Cuza A.C., „C. Rădulescu-Motru, Spinoza, Kant și Fichte”, Neamul Românesc, V, nr. 126, 25 octombrie 1910

Deleuze Gilles, Guattari Felix, A Thousand Plateaus. Capitalism and Schizophrenia, Ed. Penguin Classics; 6th printing edition, 2009

Ion Petrovici, Studii istorico-filosofice, București, 1925

Roberto Michels, Sociologia partidului politic, Bolonia, 1966

Mosca Gaetano, Elimenti di scinza politica, Vol. I, Bari, 1953, p.78

Pițurcă Aurel, Doctrine politice. De la democratism la totalitarism, Ed. Universitaria, Craiova, 2004

Pleșu Andrei, Obscenitatea publica, Ed. Humanitas, București, 2005

R. A .Dahl, Democracy and its Critics,Yale, University Press New York and London, 1989

Rădulescu – Motru C., Feminismul vechi și feminismul nou, în „Noua Revistă Română”, Vol. VIII, nr. 6, 16 mai, 1990

Rădulescu – Motru C., Mărturisiri, ediție de Valeriu Râpeanu și Sanda Râpeanu, Cuvânt înainte, note și comentarii de Valeriu Râpeanu, Ed. Minerva, 1990

Rădulescu – Motru C., Personalismul energetic, Editura Casa Scoalelor, București, 1927

Schifirneț Constantin, C. Rădulescu-Motru. Viața și faptele sale, vol. I. – III., Ed. Albatros, București

Voiculescu M., Doctrine politice contemporane, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1985

Willian Gay Cf., From Wittgenstein To Applied Philosophy, The International Journal of Applied Philosophy, 1994

Wright Mills C., The Power Eliite, Ed. Oxford Universitz, USA, 1969

Wittgenstein Ludwig, Philosophical Investigations, Ed. Wiley-Blackwell; 4 edition, 2009

Zamfir Cătălin , O analiză critică a tranziției, Ed. Polirom, București, 2004

Zannoni, Paolo Conceptul de elită, în spațiu, timp, politică, caiet documentar, A.S.S.P, București, nr. 7, 1997

25. Revista de Științe Politice, nr.33-34, Ed. Universitaria, Craiova, 2012

Link-uri:

http://religiadox.blogspot.ro/2012/08/stalinism-comunism.html