Elitele Intelectuale In Perioada Comunista

CUPRINS

Introducere

1. Concepte, teorii si mituri

1.1. Elitele intelectuale

1.2. Tipuri de sisteme și regimuri politice

1.3. Imaginea liderului în mentalul colectiv românesc

1.4. Limbaj și discurs politic comunist

2. Rezistenta anticomunistă

2.1. În lupta cu regimul comunist

2.2 Viața în închisorile comuniste

3. Din ideologia comunismului românesc

3.1. Drumul spre comunism între teroare și legtimitate

3.2. Comunismul românesc între tipar și excepție

3.3. Brațul lung al Securității: cazul Monicăi Lovinescu

4. Elisabeta Rizea: simbol al identității naționale românești

Concluzii

Bibliografie

Anexe

Introducere

Motto: Uitatu-te-ai vrodată printr-un ochean de inginer? Să vezi cum într-însul toate se arată cu susul în jos. Odata imi aduc aminte că ridicam planul unui petic de moșie; o fetiță lăsase secerea și venise lângă planșetă; se uita la mine, parcă mi-ar fi zis: „Lasă-mă să mă uit și eu o dată, domnișorule”. I-am înțeles pofta, i-am îndreptat ocheanul spre un cioban, în depărtare, care ședea în mijlocul oilor cu piciorul încrucișat, rezemat în măciucă; îl potrivii bine și poftii pe fată să se uite. Ea își astupă un ochi cu mâna și pune pe celălalt la sticlă, se uită, ș-odată strigă: „Aoleo! A întors pe Niță cu gaibele în sus!”. De atunci, ori de câte ori îndreptam ocheanul spre tânăra fată, ea își strângea rochia cu amândouă mâinile. Iată efectul ce-mi fac mie unii oameni când îi privesc prin considerația de care se bucură în societate, pe când îi știam și-i știu că nu sunt și n-au fost decât niște pigmei; ne-am pomenit cu dânșii oameni mari, ilustrațiuni fără știrea lor și a lui Dumnezeu, pe când alții, de cari nici nu se pomenește, ar avea poate statui și epitafe, dac-ar fi o dreptate în lumea aceasta. (Ion Ghica)

Secolul al XX-lea a reprezentat din toate punctele de vedere o perioadă a încercărilor pentru umanitate datorită, în primul rând, celor două conflagrații mondiale. Contextul internațional a generat factorii prielnici pentru crearea statului național unitar în urma Congresului de pace de la Paris din anii 1919-1920. Tot contextul internațional a făcut ca marile puteri să decidă „aruncarea” României în sfera de influență sovietică și ca urmare a acestor evenimente, poporul român a cunoscut o jumătate de veac de comnunism.

Comunismul românesc a avut mai multe etape istorice, cea mai violentă dintre ele fiind perioada impunerii acestuia. Imediat dupa încheierea celui de-al doilea război mondial, statul român se afla sub ocupația armatei sovietice. Regele Mihai, deși fusese avertizat încă din timpul războiului de faptul că soarta românilor fusese deja decisă, refuza să accepte ideea abandonării României. În urma acțiunilor comuniștilor și a armatei rusești din țară, elitele politice sunt închise, torturate și ucise iar regele Mihai silit să abdice. În anii următori s-a trecut la edificarea comunismului românesc bazat pe egalitatea oamenilor. Principalele centre de construcție comuniste erau închisorile, cele de la Pitești și Aiud fiind mai mult decat edificatoare.

Primul deceniu de istorie comunista în România a fost cel în care elitele care nu au fugit, au fost supuse procesului de educare. Unul dintre exemplele elocvente este cel al marelui istoric Gheorghe Brătianu care a fost „educat” în bătaie, rănile pricinuindu-i moartea. După lichidarea grupurilor de rezistentă anticomunistădin munți, din rândurile cărora amintim pe haiducii din Muscel: grupul Arnăuțoiu, generațiile de intelectuali care ajungeau la maturitate au trebuit să găsească o cale de mijloc pentru supraviețuire. Au apărut astfel elitele intelectuale ale regimului. Mare parte dintre acești oameni au acceptat compromisul și au recurs la diferite strategii pentru a-și scrie mesajul posterității. Din rândul elitelor intelectuale ale regimului câteva au trecut la preamărirea comunismului românesc și au generat cultul personalității. Tot o grupare din cadrul acestor elite a fost implicată puternic în evenimentele care au dus la căderea regimului comunist în decembrie 1989.

Desigur, realizarea unui studiu despre elitele intelectuale presupune înainte de toate definirea conceptului și raportarea la realitățile vremurilor. Ne propunem să construim o imagine cât mai completă a modelului cultural al elitelor intelectuale în toată complexitatea lui și să creionăm felul în care acestea au reacționat la provocările sociale, politice și ideologice pe care le-au întâmpinat. Mai mult decât oricare dintre categoriile sociale, elitele intelectuale sunt cele care sunt cel mai des în preajma puterii. Unele o slujesc, altele i se împotrivesc. O parte dintre intelectuali devin persoane publice și capătă autoritate în rândul oamenilor. Nu de puține ori folosesc limbajul politic cu abilitate și manipulează. Alteori, sunt ele obiectul manipulării. Pentru a evidenția aceste realități, ne propunem să identificăm câteva caracteristici ale limbajului politic românesc, precum și ideile de bază ale manipulării.

Pentru a întelege cel mai bine relațiile dintre elitele intelectuale românești și sistemul comunist, este relevantă și raportarea la tipologia liderului așa cum apare el în conștiința românilor. Prin urmare, vom încerca să includem în modelul cultural care relaționează elitele intelectuale, puterea, autoritatea și limbajul politic și mitul salvatorului. Aspectele în care rolul elitelor intelectuale este cel mai evident în perioada comunistă este cel al științelor umaniste: istoria și literatura și al artelor (filme, muzică, monumente, picturi etc.). Ne propunem, succint, să identificăm rolul pe care elitele intelectuale l-au avut în cadrul aparatului de propaganda comunist.

Sursele pe care le vom utiliza și care se vor regăsi în textul lucrării, precum și în bibliografia de la sfârșit sunt lucrări de teorie a modelelor culturale și a elitelor intelectuale, lucrări de referință cu privire la evoluția sistemelor totalitare și a regimul comunist român, precum și memorii și documente din perioada comunistă care sunt acum publice, în special în mediul online.

1. Concepte, teorii si mituri

1.1. Elitele intelectuale

Introducere. Școlile istoriografice din ultima jumătate de secol au contribuit la schimbarea percepției publice despre rolul, aportul și menirea istoriei. Din ce în ce mai multe abordări pluridisciplinare au determinat ca în atenția istoricului să fie plasat omul obișnuit iar concepte precum cultura și civilizația au devenit din ce în ce mai uzitate. A început să se scrie despre istorii culturale, istorii ale imaginarului, ale raportului dintre eu și celălalt, în timp ce antropologia culturală și istoria clasică și-au împărtășit descoperirile și au oferit publicului avid de cunoaștere o panoramă complexă și fascinantă a istoriei.

Din punct de vedere etimologic și conceptual, termenul de de civilizație are în vedere aspecte precum: nivelul tehnicii, dezvoltarea cunoașterii științifice, ideile religioase, obiceiurile, conviețuirea bărbatului cu femeia, formele pedepselor judiciare sau prepararea alimentelor etc. Toate acestea sunt, evident, supranaționale. Ele sunt obiceiuri, valori, credințe care sunt comune mai multor națiuni și care, într-o judecată grăbită, separă zonele civilizate de cele necivilizate. Cultura, în schimb, se construiește ca un compus al elementelor proprii, distincte, prin care un grup se caracterizează și se deosebește de celelalte. Unicitatea acestor elemente creează mândria pentru propriile realizări, pentru propria ființă.

Rezultatele abordării științifice pluridisciplinare în cercetarea istorică ne pun în fața complexității fenomenelor socio-culturale a căror recuperare presupune și o lărgire a direcțiilor de cercetare către activități umane precum lectura, emoțiile, sensibilitățile și practicile alimentare sau vestimentare etc.Prin urmare, prin rescrierea cotidiană a istoriei, cercetătorul își dorește să reconstruiască din imagini distincte un tablou real la nivel microsocial. El se preocupă de activitățile umane dominate de repetiție și necesitate. Repetiția zilnică a unor activități și comportamente creează o anumită ordine și o evidentă rutină.

Toate aceste acțiuni cotidiene pe care oamenii le desfășoară potrivit unor norme sociale acceptat de comun acord sunt bazele fundamentale ale existenței statului din punct de vedere juridic și social. Oamenii care repetă anumite acțiuni, care împărtășesc aceeași viziune, care circulă în fiecare dimineață, împreună, în același mijloc de transport etc, pot forma modele culturale. Acestea din urmă sunt delimitate în timp și spațiu și interdependența dintre ele construiește realitatea cotidiană. Variația modelelor culturale este infinită, astfel încât, orice clasificare este extrem de greu de realizat. Istoricul francez Jacques le Goffdistinge între: modele legate de percepția spațiului și a timpului (orașul, casa, biserica, memoria), modele legate de evoluția economică (banii, locurile de muncă), modele legate de structura societății (statutul social, dualismul laic-religios, femeia, copilul), modele legate de aspectul cultural propriu-zis (știința, artele, tehnica), modele legate de comportament și sensibilitate (curtoazia, frumusețea, fericirea, moartea), modele etico-religioase (căința, sărăcia, umilința, sfințenia), modele tradiționale ale sacrului (visul, vedenia, miracolul) etc.

Despre un model cultural al elitelor. Prin definițiile acceptate de gramatica limbii române, în concordanță și cu înțelesul termenului în alte limbi internațioanale, elitele ar reprezenta partea cea mai aleasă, cea mai de seamă a unui grup și deopotrivă parte a unei societăți structurată pe clase sociale care deține o poziție superioară în cadrul respectivului ansamblu social. Fără doar și poate, din aceste scurte și relevante explicații ligvistice distingem mai multe modele culturale ale elitelor. Prin urmare, pe de o parte, elitele reprezintă oamenii educați, desăvârșiți, ai unui grup pe un teritoriu și într-un timp dat. Conceptul de elite reflectat în socialul uman presupune și o anumită poziție obținută prin instruire școlară și prin experiența parcurgerii treptelor într-o certă profesie/carieră.

O analiză a modelelor variate pe care elitele le-au generat la nivel social ne oferă un tablou complex compus din elite economice, politice, militare, religioase etc. Desigur, elitele intelectuale înțelese ca un model cultural al societății românești la un anumit moment pot cuprinde personalități din mai multe aspecte ale lumii sociale românești. Din lumea acestor elite pot face parte profesori, preoți, artiști, scriitori etc.

Evoluția elitelor intelectuale în România este indiscutabil legată de evenimentele politice internaționale care au influențat și realitățile cotidiene românești sub diverse aspecte. Raporturile dintre evenimentele excepționale (războaiele mondiale, comunizarea României cu tot ce a presupun ea) și elitele românești sunt esențiale pentru înțelegerea rolului pe care elitele intelectuale l-au jucat în anii comunismului românesc. O parte dintre acestea au ales calea războiului armat, s-au constituit în grupuri de rezistență și s-au opus comunismului în munții României. Mulți dintre oamenii de frunte au sfârșit uciși în închisorile comuniste și în temnițele de educare de la Aiud și Pitești. Alții, însă, au reușit să fugă și sub forma muzicii (Jean Moscopol, spre exemplu) sau a literaturii au reprezentat o rezistență pașnică, din exil, împotriva regimului comunist din România.

Au existat, de asemenea, și intelectuali de marcă, în special după 1960, care au fost nevoiți să își construiască operele în plină epocă totalitară și să își mascheze convingerile în structurile ideologice comuniste. Și nu în ultimul rând, regimul comunist a propus prin acțiunile întreprinse în primii zece ani de guvernare și o categorie vastă a elitelor conjuncturale. Acestea sunt diferite de cele umane, descrise mai sus (care comportă valori universale, dezinteresate și contruite pe baza moralei) și sunt determinate de iteraturii au reprezentat o rezistență pașnică, din exil, împotriva regimului comunist din România.

Au existat, de asemenea, și intelectuali de marcă, în special după 1960, care au fost nevoiți să își construiască operele în plină epocă totalitară și să își mascheze convingerile în structurile ideologice comuniste. Și nu în ultimul rând, regimul comunist a propus prin acțiunile întreprinse în primii zece ani de guvernare și o categorie vastă a elitelor conjuncturale. Acestea sunt diferite de cele umane, descrise mai sus (care comportă valori universale, dezinteresate și contruite pe baza moralei) și sunt determinate de orientările politico-ideologice ale momentului.

1.2. Tipuri de sisteme și regimuri politice

Istoriografia mondială cunoaște în prezent aproximativ cinci milenii de evoluție umană în care evenimentele istorice sunt consemnate în scris, în diverse forme, cel puțin în câteva zone de pe pământ. În toată această perioadă, oamenii s-au adunat în comunități, au prosperat din punct de vedere economic, s-au dușmănit, s-au aliat și s-au cucerit reciproc. Grupați în funcție de limbă, de religie și de obiceiuri, oameni au construit civilizații și culturi, au creat state și au contribuit din plin la distrugerea acestora. O serie de cercuri ale existenței au fost create și au generat dictonul potivit căruia istoria se repetă. În cadrul acestor state, o grupare și-a atribuit rolul de a conduce marea masă a oamenilor. Au apărut ierarhii, clase sociale, legi și cutume pentru viața liniștită a omului în armonie cu semenii săi.

Noțiunea de politic este astăzi asociată aproape într-o manieră exclusivă cu sistemul care este creat pentru a deține puterea într-un stat. Politicul se reduce la politicieni și la mecanismele utilizate de aceștia din urmă pentru a-și pune în practică strategiile și îndeplini dorințele: de a guverna oamenii și de a le crea și influența viitorul.

De asemenea, în strânsă legătură ideologică cu politicul este puterea. Aceasta din urmă este asociată în principal cu autoritatea, forța și violența, elemente necesare reglementării relației dintre comandă și supunere. Cu toate acestea, în cadrul unui sistem politic, deseori comanda și supunerea au definit cu greu linia de demarcație între dominare ca expresia a suveranității și libertate. Puterea înțeleasă sub forma sa de putere politică trebuie să fie întotdeaună o manifestare a acțiunii colective și nicidecum voința unui singur individ.

O relație ambiguă și în aceeași măsură esențială pentru conceptul de putere este autoritatea. Sistemul politic bazat pe supunere este obligat să le îmbine pe amândouă pentru a putea acționa la nivel social. Dacă puterea politică pare în mare masură apanajul unor resorturi legale statele, autoritatea cuprinde într-o măsură mult mai mare valori și atribute morale care permit existența unei supuneri cetățenești. Folosirea în exces a violenței ca unică realitate sau ca singură modalitate de a schimba lucrurile nu poate genera decât o putere politică absolută care se manifestă într-un regim politic dictatorial, nelimitat de legi și reguli și bazat pe forță pentru a elimina comunitatea și a crea individul în detrimentul cetățeanului. Prin urmare, nu politica are nevoie de violență, ci exact invers, violența este dependentă de politică.

Puterea politică s-a împletit întotdeauna cu cea religioasă. Cele două au intrat de multe ori în conflict de-a lungul istoriei și fie am avut state teocrate, fie conducătorul suprem al statului a devenit și șef al religiei. Religia și politica au construit împreună lumi și epoci, s-au influențat reciproc și au devenit filoane identitare puternice ale oamenilor. Popoare întregi se definesc astăzi prin sistemul politic și prin cel religios.

Sistemul politic cuprinde o serie de trăsături care îl definesc din punct de vedere teoretic. El determină organizarea și evoluția politică a unei societăți la un moment dat, fiind în același timp o structură autonomă a sistemului social global. Un sistem politic este bazat pe mai multe elemente constitutive. Instituțiile politice sunt cele care asigură participarea cetățenilor la viața politică a unui stat (organe centrale și locale, partidele politice și toate mecanismele construite de acestea). Între elementele unui sistem politic se mai regăsesc relațiile politice, ideile politice (doctrine, programe și strategii politice etc.), normele și valorile politice.

Tipologia sistemelor și a regimurilor politice cunoaște distincte criterii de clasificare, de la natura autorității, în care un rol important îl au tradiția și calitățile liderului politic, până la specilizarea structurilor interne care se apropie mult de evoluția istorică a statelor (sistemul primitiv, imperii patrimoniale, orașele-state, feudalismul, imperiile nomade, statul centralizat și statele moderne cu variațiile lor).

Secolul al XX-lea a cunoscut și forma politică opusă modelului democratic, regimul totalitar, apropiat tiraniei lumii antice, însă mult mai bine dezvoltat instituțional și din cauza evoluției științifice și mult mai eficient. Comunismul, fascismul și nazismul, într-o ordine absolut aleatorie sunt exemple edificatoare pentru totalitarism. Cu toate diferențele de aplicare existente în statele care le-au cunoscut. Regimul totalitar este caracterizat printr-o o serie de însușiri care îl unicizează pe scara de valori a istoriei umanității: cucerirea puterii prin violență și teroare și deseori guvernarea prin aceleași metode; concentrarea puterii în mâinile unei singure persoane, infailibilă și în jurul căreia, în timp, prin propagandă, manipulare și lingușire se crează un cult al personalității; politizarea excesivă a întregii societăți; limitarea separării dintre public și privat, totul fiind bine reglementat și controlat; falsificarea istoriografiei și a domeniilor științifice în scopul legitimării noului regim, în special prin defăimarea tradițiilor; existența lagărelor de concentrare; controlul politic total este exercitat prin subordonarea completă a forțelor armate și printr-o poliție secretă, excelent dezvoltată ca aparat de represiune; monopolul statului asupra mijloacelor de comunicare etc.

1.3. Imaginea liderului în mentalul colectiv românesc

Dintre toate formele de putere la nivelul societății umane: socială, religioasă, militară, științifică etc., cea care creează cea mai mare agitație este cea politică.Reprezentarea ideologică a puterii politice începând cu perioada medievală a fost de cele mai multe ori realizată sub forma portretului conducătorului/liderului. Imaginea liderului poate fi analizată în cadrul strict istoric, evenimențial, al marilor realizări, dar și în sferele artisticului (picturi, sculpturi, muzică), ale literaturii (romane, scrieri filosofice și istorice etc.) și ale culturii populare. Memoria socială și mentalul colectiv rețin și transmit către viitor acele fapte și personaje care au marcat într-o manieră deosebită evoluția vieții sociale.

Imaginea liderului în mentalul colectiv al unui popor este construită prin propagandă și manipulare. În ultimul secol, numeroși cercetători au încercat să ofere definiții cât mai exacte și mai complete ale propagandei, creând un cadru general a formelor sub care aceasta este utilizată: prezentarea făcută maselor populare a unei anumite realități într-o manieră deliberată; arta convingerii oamenilor să treacă la concluzii fără a mai examina realitatea utilizând mijloace ale comunicării.

Propaganda folosește simboluri, imagini și reprezentări. Regimuriletotalitare au pus în practică atât controlul emoțiilor cât și convingerile anticilor potrivit cărora amăgirea și înșelarea populației erau legitime pentru un monarh și acesta trebuie să fac uz de toate mijloacele pentru a reuși acest lucru. În secolul al XX-lea, propaganda beneficiază de dezvoltarea mass-media (ziare, radio, cinematograf, apoi tv și new media-internet) și de instituții proprii. Germania și U.R.S.S. vor duce la perfecțiune arta propagandei alăturând acesteia cenzura: întâi înlăturau orice alte idei și opinii pentru a face loc singurului adevăr posibil, cel al lor.

Jean-Marie Domenach identifică cinci reguli ce asigură o eficiență sporită demersului propagandistic: regula simplificării și a inamicului unic (prin idei simple, repetate periodic, maselor li se arată un inamic comun, ușor de identificat și de urât pentru că prezintă doar trăsături negative), regula deformării și a caricaturizării, regula orchestrării, regula transferului regula unanimității și a contagiunii.

Cea mai importantă invenție a timpurilor moderne este individul. De-a lungul istoriei umanității până în epoca Renașterii, omul s-a raportat întotdeauna la un grup, la un noi de care îl legau diverse norme sociale. Acum el se raportează la eu însumi ceea ce presupune a nu accepta o opinie decât după cântărirea argumentelor în mod imparțial fără a fi supus vreunei presiuni din partea unei autorități sau a unei certe majorități. Și totuși, lucrurile sunt departe de a fi așa. Odată parte a unui grup, individul acționează în concordanță cu acesta: se poate foarte bine oberva cât de ușor este influențat un individ de prietenii săi, de colegii de serviciu sau cât de repede se supune șefului sau ordinelor primite de la partid. Aceste concluzii dublate de faptul că de cele mai multe ori calitățile unei persoane se diminuează atunci când aceasta se manifestă în cadrul unei mase de oameni au generat aserțiunea conform căreia nivelul unei comunități umane se apropie de cel al membrilor săi din stratul cel mai de jos. Dată fiind prezența tot mai activă a maselor, politica are ca sarcină să le organizeze, să le ofere o persoană cu care să se identifice și față de care să simtă o admirație sinceră; o persoană care să transforme o colectivitate de indivizi într-un individ colectiv.

Mașina de masificat oameni, așa cum îi spune Moscovici, îi face pe aceștia iraționali și stopează guvernarea prin rațiune lăsând un gol social format din emoții inconștiente gata să erupă în orice moment și să creeze un haos social de pe urma căruia numai anumite persoane pot beneficia. Psihologia maselor confirmă că politica este forma rațională de exploatare a fondului irațional al maselor. Eliberarea acestor forțe iraționale face din conducător singura soluție. Adeziunea maselor față de conducător se datorează faptului că acesta din urmă le oferă într-un limbaj simplu și colorat raspunsurile pe care masele le asteaptă. Liderii se folosesc de energia pe care masele o extrag din visele și iluziile pe care ei le oferă. Atunci când ele lipsesc sau se diminuează, colectivitățile cad în derută și panica devine forța care umple golul. Singurul remediu este liderul, acel om capabil să restituie maselor obiectul venerației.

Portretul comun al liderului este tare greu de întrezărit întrucât orice analiză bazată pe rațiune și concepte bine structurate științific nu pare să ofere cheile necesare dezlegării enigmei. Principalul atribut al liderului și elementul esențial al adorării sale de către masele de oameni este carisma. Cuvânt des folosit acum, dar puțin definit și foarte puțin clar în mintea maselor, carisma este acel har, acel ceva sau acel nu știu ce pe care unii oameni îl au și care emană autoritate și încredere absolută. E de ajuns pentru oameni să îl vadă pe acest lider carismatic, să fie în același spațiu cu acesta și să primească și câteva cuvinte din partea lui pentru a-l urma până la sfărșit. Magnetismul înseamnă putere.

Desigur că un asemenea lider beneficiază din plin de carisma sa atunci când la nivel social se constată o ruptură în tot ce înseamnă stat de drept. În astfel de situații, departe de cotidian, masele așteaptă, caută pe cel ales, pe cel care să repună neobișnuitul în obișnuit. Mitul salvatorului, al omului care conduce poporul deschizând un nou cer deasupra națiunii înflăcărează spiritele și generează, cel puțin pentru o perioadă, supunere din partea maselor. Cea mai mare putere a carismei rezidă îm memoria ancestrală a omului care îl asociază pe acest lider cu acel pater a cărui autoritare în cadrul familiei nu poate fi contestată. Carisma este însă și o armă a cărei tăiș este dublu: liderul carismatic este în același timp și deasupra tuturor și asemeni celorlalți.

1.4. Limbaj și discurs politic comunist

Unadintre etapele cele mai importante în ceea ce privește marketingul politic este aceea de promovare a produsului politic pe toate căile de comunicare posibile pentru a asigura succesul acestuia. Încadrul comunicării politice, discursul politic joacă un rol extrem de important în cadrul societăților moderne. Oriceanaliză care are ca obiect limbajul politic pleacă de la premisa că se poate identifica în practică un model cultural al acestuia bazat pe elemente definitorii și ușor de recunoscut. Discursul, din punct de vedere al analizei termenului este o parte componentă a modelului limbajului politic întrucât se referă, în special, la o tehnică de comunicare determinată de un anumit context, structurată pe strategii lingivistice și orientată către un anumit scop, anterior stabilit.

Limbajul politic nu cuprinde, din punct de vedere al stilisticii funcționale, o individualitate clar pronunțată, el identificându-se cu limbajul standard, cu cel jurnalistic, precum și cu limbajele utilizate în domenii de activitate cum sunt juridicul și administrativul. Caracteristicile esențiale ale limbajului politic sunt miza sa persuasivă și conținutul ideologic. Cele două se întrepătrund și se condiționează și definesc reciproc, din ele decurgând în calitate de trăsături secundare, strategiile eufemistice și tendința spre clișeizare.

Limbajul politic are ca scop convingerea interlocutorilor, modificarea opiniilor, a atitudinilor și chiar a acțiunilor acestora. Discursul politic este elementul definitoriu al activității politice și poate influența, mult mai mult decât alte tipuri de discurs, realitatea socială. Descris adesea, în cheie predominant negativă, ca discurs al puterii sau al manipulării, el este, în aspectele sale fundamental pozitive, și un discurs al negocierii, al creării acordului și al eficienței.Termenul manipulare este problematic, pentru că are o evidentă componentă evaluativă, depreciativă. În teorie, manipularea nu ține cont de intențiile sau/și de interesele destinatarului, acesta fiind convins să facă ceea ce nu dorește sau/și ceea ce nu îi folosește.

Din punct de vedere al strategiei de comunicare politică, în ceea ce privește felul în care mesajul este receptat putem considera că în dialogul dintre text și cititor/ascultător, rolul activ îi revine celui din urmă, ale cărui scheme anticipative sunt adesea mai importante pentru „produsul final” decât ceea ce textul încearcă să articuleze. De cele mai multe ori, receptorul citește/aude ceea ce era pregătit să afle, vede ceea ce se aștepta dinainte să vadă. Același text politic e înțeles foarte diferit de destinatari diverși, diferențele de opinie cu privire la un mesaj apărând nu într-o fază ulterioară după o certă și elaborată analiză a textului și a limbajului politic utilizat ci chiar în acel moment al lecturării sau audierii discursului. La fel de posibilă este și introducerea involuntară în text la nivel mental, realizată în mod inconștient, a unor informații inexistente în discursul real, în timp ce altele, prezente, nu sunt înțelese.

Uunul dintre elementele definitorii ale limbajului politic este reducerea sa la un inventar de clișee: cuvinte, formule, metafore înghețate. Clișeele sunt o formă de stabilitate, un mijloc de a obține consensul, de a nu șoca sau provoca destinatarul-tip. Interesul persuasiv și accesibilitatea se leagă și de utilizarea cuvintelor cu sensuri conotative, de recursul la mijloace retorice afective, la componenta emoțională a discursului prin încorporează unor mituri populare de genul dușmanul care conspiră, conducătorul viteaz, uniți vom câștiga. Discursul politic cu largă adresabilitate face apel la valori general umane, cu o încărcătură afectivă ridicată: viața, familia, religia etc.

Discursul politic poate fi analizat și din perspectivă retorică, în funcție de strategiile de marketing electoral utilizate prin raportul dintre rațional și emoțional și relația cu destinatarul și/sau adversarul etc. De asemenea, persoana I plural (noi) este în mod intenționat întrebuințată pentru a crea solidarizare (când include destinatarul) sau pentru a sublinia raportarea polemică (noi/voi). Noi este adesea un element cu referent imprecis (identitate de grup: general-umană, etnică, socială, profesională, situațională etc.) și variabil pe parcursul discursului, transformările sale fiind adesea de natură strategică (noi, oamenii; noi, reprezentanții partidului; noi, parlamentarii etc.). Alegerea retorică privește preferința pentru o argumentare pro sau contra, de susținere sau polemică, frecvența anumitor tipuri de argumente, locul atribuit concesiei, elementelor meta-argumentative etc.

Limbajul politic românesc cuprinde atât trăsături generale oricărui limbaj politic, cât și trăsături caracteristice care provin din specificul cultural al limbii (un anume raport între arhaisme și neologisme, termeni de bază și terminologie de specialitate, între limba literară și limba populară) și din condițiile istorice ale comunicării (limitare a limbajului în regimul dictatorial, dezvoltare și diversificare în democrație). Lexicul politic românesc, atât de impregnat de slavisme și turcisme la început de secol XIX, se completează cu neologisme latinești și franțuzești, se definește ca limbă literară românească la începutul secolului XX, se rusifică parțial și de înțeles pe perioada regimului comunist.Prin urmare, se poate afirma că limbajul politic este strâns raportat la realitatea istorică, fiind cel mai bine observat, caracterizat și analizat într-un segment de timp bine delimitat.

O componentă care a devenit un fel de leit motiv al discursului politic românesc este limbajul de lemn. Din punct de vedere al evoluției sintagmei limbă de lemn poate să apară în două ipostaze principale: ca desemnare pentru limbajul politic al regimului comunist și ca desemnare calificativăa limbajelor politice excesiv birocratizate, puternic clișeizate, cu un vocabular sărac și repetitiv. În grupul nominal apar extrem de multe adjective calificative, cu sens predominant pozitiv: important, înalt, larg, neobosit, puternic, vibrant etc. Adjectivele calificative au în română o mai mare libertate în ordinea cuvintelor, putându-se plasa înaintea substantivului, cu accentuarea conotației afective și cu o valoare de marcă stilistică (stil înalt, solemn, literar): amplă dezbatere, largă manifestare, puternică afirmare, deplin temei, înalt forum etc.

Un exemplu de fraza tipică în limbă de lemn:

„Cu adâncă recunoștință și vie gratitudine pentru contribuția dumneavoastră hotărâtoare la elaborarea documentelor supuse în aceste zile dezbaterii Congresului, pentru întreaga activitate neobosită și eroică pe care o desfășurați la cârma destinelor patriei și partidului, în sprijinul cauzei socialismului și comunismului, al păcii și colaborării internaționale, ne exprimăm încă o dată adeziunea neclintită față de hotărârea cu privire la realegerea dumneavoastră de către forumul comunist în funcția supremă de secretar general al partidului, opțiune politică fundamentală ce constituie garanția fermă că, sub conducerea dumneavoastră înțeleaptă și clarvăzătoare, patria noastră va înainta ferm pe drumul edificării orânduirii socialiste și comuniste (Telegrama Comitetului Județean Alba, în RL 23.11.1989)”.

Prima senzație a oricărei persoane la lecturarea unei asemenea fraze este că poate continua la nesfârșit. O altă structură specifică limbii de lemn este cea binară: coordonarea a două elemente în relație de sinonimie parțială: prietenie și frăție, progres și civilizație, o lume mai dreaptă și mai bună etc. Folosirea expresiilor vagi, destul de frecventă în limbajul politic și diplomatic, atinge cote extrem de ridicate în limba de lemn, în care nedefinitele (unii, anumiți, oarecare)se asociază cu structurile impersonale, cu nominalizările etc. Strategia vagului nu este provocată de prudență, ci de o evitare a angajării în datele reale, concrete, foarte ușor de contrazis.

Un exemplu de utilizare a limbajului de lemn în care nu minciuna era regula, ci mai degrabă omisiunea este reprezentat de manulale de istorie. Textul istoric își supralicita autoritatea științifică transformându-se într-un șir de enunțuri impersonale despre abstracții maxime, despre evenimente neinterpretate și scoase din context, desemnate prin perifraze prudente. O istorie prea puțin narativă nu oferea faptelor nicio altă coerență în afara etichetelor globale (luptă pentru independență, idealul unității etc.), cuprinse în modelul evoluției inevitabile: a diverselor forțe, idealuri, clase.

Limbajulpolitic românesc a făcut apel și la cultura populară pe care nu de puține ori a încercat să o anexeze produsului politic prezentat publicului țintă. Mai multe cuvinte populare au fost transformate în ornamente literare și s-au banalizat în discursul didactic și publicistic – mai ales în cel de orientare național-propagandistică. Neaoșismele au devenit clișee ale limbii de lemn în varianta ei lirică, două dintre ele, plai și meleag, fiind folosite, mai ales la plural, pentru a desemna spații geografice largi și neapărat românești.Pe aceleași considerente în limbajul politic a produso întreagă serie de substitute sinonimice, marcate stilistic, pentru adjectivul „românesc”: ironicele dâmbovițean sau mioritic, alături de neutrul autohton sau peiorativul băștinaș. Ca și dâmbovițean, mioriticare rolulde a califica ironic un tip de mentalitate și de comportament național.

Un alt tip de sintagma-clișeu, foarte ambiguă este omul de bine, de bună credință, de nădejde, de omenie. La o analiză mai atentă se observă că acest de bine nuorientează aprecierea către o anumită trăsătură clară, sau către o reacție-tip. De bine nu oferă nicio informație specifică; sintagma e suficient de generală ca să se transforme într-o simplă marcă distinctivă.

2. Rezistența armată anticomunistă

2.1. În lupta cu regimul comunist

Introducere. Ivor Porter, britanicul parașutat la sfârșitul anului 1943 în România pentru a contacta grupările românești anti naziste, povestește cum oamenii de stat români, inclusiv Ion Antonescu și Iuliu Maniu nu au crezut posibilă abandonarea statului român de către statele occidentale. Toate evenimentele politice din perioada 1944-1947 care au generat rezistența elitelor intelectuale și politice românești în frunte cu regele Mihai I au fost construite pe baza speranței în intervenția Occidentului. Din păcate, după cum știm, zarurile fuseseră aruncate înca din timpul războiului și România era trimisă timp de aproape o jumătate de secol pe orbita comunismului sovietic.

Pe durata perioadei interbelice, mișcarea comunistă din România a fost una clandestină, scoasă în afara legii și construită din câteva sute de oameni, majoritatea lor fără origini românești. După 1944, odată cu stăpânirea României de către armata sovietică, o serie întreagă de personaje, bine instruite pe durata războiului au fost utilizate pentru a impune comunismul românilor. Pentru că această doctrină politică și socială nu avea niciun fel de simpatizant la nivelul societății românești, ea a fost impusa de la centru, prin forță și menținută cu ajutorul unui aparat de stat represiv: securitatea.

Evenimentele binecunoscute din data de 23 august 1944 care au dus la arestarea mareșalului Ion Antonescu, ieșirea din războiul împotriva armatelor sovietice și capitularea României nu ne-au adus, din păcate, foarte multe beneficii în cadrul discuțiile de la conferința de pace de la Paris. Mai mult chiar, aportul adus de armatele române războiului împotriva nazismului a fost ignorat și pus în favoarea armatelor sovietice. Prin urmare, România nu a fost admisă ca stat beligerant și a fost lăsată la „cheremul” U.R.S.S. Planul Marshall consfințea cortina de fier și noua relitate mondială: bipolaritatea și războiul rece. Instalarea guvernului Petru Groza a avut ca principal scop pregătirea societății românești pentru comunism.

România era așezată așadar, din puncte de vedere geopolitic, doar între state comuniste (Ucraina, U.R.S.S., Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria), fără niciun contact posibil cu lumea democrată occidentală. Momentul în care statul român este înscris pe cărarea comunismului european este unul care culminează o perioadă începută de dictatură carlistă și de cea pe timp de război a mareșalului Ion Antonescu. Poporului român deja i se arătase calea supunerii, a votului controlat de autorități; comunismul a adăugat reprimarea fizica pentru cei care erau de altă părere.

Noul regim avea nevoie rapidă de oameni capabili să execute fără milă și discuții liniile trasate de la Moscova. Să nu uităm cum regele Mihai a fost șantajat în decembrie 1947, atunci când a abdicat pentru a nu li se aduce prejudicii fizice celor care manifestau public în favoara sa. Momentele cruciale din existența unei națiuni generează însă și oameni extraordinari. În tot acest context în care disperarea, durerea, confuzia, santajul se împleteau cu speranța și credința că vom trece ca popor și prin asta așa cum am făcut de fiecare dată în istoria noastră, s-a născut o rezistentă armată anticomunistă. Primele grupări au aparținut unor ofițeri ai armatei române în Bucovina în luna martie a anului 1944 și au continuat sub conducerea lui Vasile Motrescu până în anul 1962.           

            Din Bucovina, în următorii doi ani, rezistența armată a cuprins munții României. Cât încă a mai durat războiul mondial, de mai multe ori, grupuri de militari germani au fost parașutați pentru a acționa împotriva armatelor rusești. Din păcate, încercarea a eșuat odată cu prăbușirea celui de al treilea Reich în primăvara anului 1945. Nu toate aceste grupări au reziste, unele fiind repede anihilate de autoritățile de la București. Altele însă și-au menținut clandestinitate și au devenit active începând cu 1948. Un exemplu este grupul de la Sâmbăta de Sus-Arnota din care a făcut parte și scriitorul Constantin Gane.

            Anii 1946-1947 au reprezentat ani în care rezistența armată beneficia din plin de concursul unor membri ai partidelor politice istorice, ai mișcării legionare și a diferitelor structuri studențești și civile. Toți acești oameni au trăit cu speranța alegerilor libere, a unui miraculos ajutor occidental-american. A fost creat Comandamentul unic de rezistență în timp ce la Paris sub conducerea generalului Rădescu, Consiliul Național Român avea misiunea de a anunța Occidentul despre ce se întâmpla în Romania și de lupta românilor împotriva comunismului care le era impus. Se repeta, dupa un secol, situația imediat după înfrângerea revoluției de la 1848. Din păcate, nu mai existau nici Napoleon al III-lea și nici Camilo Cavour și Europa occidentală era neputincioasă.

            Regimul comunist recent instalat la București a primit informații din partea agenților secreți cu privire la aceste încercări organizate de rezistență și în lunile următoare au fost realizate sute de arestări care au culminat cu procesul „marii trădări” din noiembrie 1948. În primăvara anului 1948, oameni politici, elevi și studenți, militari și muncitori au fost arestați într-o mișcare de amploare care avea ca scop să zădărnicească orice intenție de rezistență armată împotriva regimului. În lipsa unei structuri care să coordoneze mișcările de rezistență la nivel național, în lipsa unor legături cu statele democrate, grupările care au continuat lupta anticomunistă au fost conștiente că misiunea lor era aproape imposibilă. Oficial, anul 1962, a reprezentat momentul în care rezistența armată împotriva regimului comunist a fost pe deplin înfrântă.

Desigur că înfrângerea și moartea acestor oameni este tristă și ea se adaugă altor asemenea momente în istoria națiunii române, alături de Mihai Viteazul, de Horea și Tudor Vladimirescu și mulți alții. Cu toate acestea, rezistența din munți a câtorva români împotriva comunismului este salvatoare prin simbolismul ei pentru întregul popor român. Prin ea, ne-am păstrat conștiință; cu ajutorul ei putem privi spre viitor și nu în ultimul rând, sacrificiul acestor luptători ne susține mândria națională.

Grupurile armate anticomuniste din România. Este greu încă să stabilim câte grupări anticomuniste au existat în munții României și câți au fost românii care au făcut parte din ele. Abia acum au început să apare documente despre acele evenimente. Dorința de a afla adevărul și de a ne cinsti eroii este mare, însă mai avem de depus o muncă asiduă de cercetare a tuturor documentele care încep să apară la lumină despre acele vremuri. Puținele lucrări de specialitate de până acum, multe cuprinzând memoriile contemporanilor, au construit un imaginar al grupurilor înarmate pentru a lupta contra comunismului din România. Potrivit acestora, caracteristicile unui asemenea grup trebuiau să fie următoarele:

–  doi sau mai mulți luptători deciși să se opună armat regimului comunist (câteva dintre grupări au avut aproximativ două sute de combatanți);

–   un număr de oameni care poate ajunge până la ordinul miilor din rândul civililor, în funcție de mărimea grupului de rezistență, care să asigure membrilor acestuia din urmă hrană, adăpost și informații;

– un imaginar al locului; prin urmare, un areal muntos sau o pădure mare care să le ofere avantaje tactice și posibilitatea de „controla” localitățile apropiate;

– un adversar real: forțele securității sau miliției, indiferent că erau plutoane sau batalioane care să acționeze dirijat împotriva grupului de rezistență după toate normele tehnice ale unui război de gherilă pentru o perioadă îndelungată de timp;

– existența victimelor din partea grupului de rezistență care să legitimeze luptele lor cu regimul comunist; inclusiv complici civili și inclusiv în anchete, nu doar în lupte.

–   existența trădătorilor care au primit în schimb bani sau alte avantaje materiale și a proceselor publice în care să fie pronunțate sute de condamnări la moarte și la confiscarea averii (cum a fost, spre exemplu, cazul grupului din munții Făgăraș);

            – execuția unor condamnați la moarte în locuri secrete, continuată cu arucarea cadavrelor în gropi comune sau în locuri publice pentru terorizarea populației;

– construirea unei rețele a terorii care să funcționeze în localitățile de pe raza de acțiune a grupului de rezistență care să ducă la diminuarea sau dispariția sprijinului civil pentru membrii grupului.

Toate aceste elemente amintite mai sus nu sunt specifice unor lucrări teoretice generale, ci sunt rezultatul tuturor evenimentelor care au compus realitatea luptei anticomuniste din România.

             Cele mai cunoscute grupări de rezistență armată, așa cum au fost identificate până în prezent din documentele prezente în arhivele securității au fost, într-o ordine stabilită din punct de vedere geografic:

– în munții Apuseni:   Dr. Capotă, Șușman Teodor, Col. Dabija – Macavei,  Popa Ștefan, Sandu Maxim, frații Spaniol;

– în Banat: col. Uță Ion, Spiru Blănaru, comandor Domășneanu, Popovici Nicolae (Ionescu Gheorghe), Ambruș Petru, Tănase Ion, Ișfănuț Dumitru (Sfârlogea), Vernichescu, Doran Nicolae, Vuc Liviu;

– în Hunedoara:Caragea Lazăr, Vitan Petru;

            – în Rodna: Bodiu Leonida (organizațiaCruce și Spadă);

            – în Vâlcea: Pele Gheorghe, Șerban Secu, Jijie;

            – în Craiova: gen. Carlaonț, Dumitrașcu Marin;

            – în Gorj: cpt. Brâncuși;

            – în Dobrogea: Gheorghe Fudulea, Gogu Puiu, Nicolae Ciolacu, Trocan Nicolae;

            – în Crișul Alb: Gligor Cantemir, Lulușa Ion, Mihuț Adrian;

            – în Maramureș: Popșa, Zubașcu Ilie, banda de preoți greco-catolici;

            – în Vrancea: frații Paragină, Lupșa Victor;

            – în Bârlad: Dan Constantin;

            – în Bacău: Corduneanu Vasile;

            – în Cluj: Pașca Gheorghe, Podea Alexandru, Pop, Oniga, Deac Cornel;

            – în Suceava: Hazmei Silvestru;

            – în M-ții Făgăraș: col. Ghe. Arsenescu, frații Petru și Toma Arnăuțoi, Apostol; Dumitriu (Ionele Ion), Faina, Cândea Ion, și grupul carpatin făgărașan.

Am ales să amintim în câteva rânduri povestea istorică a grupului carpatin din Făgăraș pentru că beneficiem de memoriile unuia dintre combatanți și pentru a putea înțelege mult mai bine realitățile acelei perioade. În 1947 în regiunea Brașovului a cărui viitor era plasat sub numele lui Stalin, conducerea era asigurată de un dualism româno-sovietic pus sub comanda lui Alexandru Filopov. Mișcările de rezistență din zonă erau în legătură unele cu altele: grupul armat condus de inginerul Gheorghe Toader, rezistența militară din garnizoana de la Făgăraș, organizația studenților și cea a muncitorilor din Brașov, mișcarea legionară reprezentată de secretarul Nicolae Pătrașcu. Cu prilejul arestărilor din primăvara anului 1948, majoritatea studenților au fost arestați, o parte dintre ei murind în închisoare. Tot atunci a fost lichidată și rezistența comunista de la Liceul „Radu Negru” condusă de Victor Roșca.

După aceste serii de arestări și condamnări, grupările armate au fost reorganizate sub conducerea învățătorilor și studenților români din zonă. Au urmat peste o sută de confruntări armate între autoritățile regimului comunist și lutpătorii din munții Făgăraș, lupte în urma cărora mulți dintre cei din urmă au fost uciși. În rândul acestora, au căzut victime ale trădărilor și mulți elevi. Demnă de remarcat este consecvența cu care mii de familii de români au sprijinit și protejat luptătorii români anticomuniști. Declarația oficială a preotesei Valeria Raita este mai mult decât elocventă: „Declar că niciodată nu voi fi în stare să-i vând pe Metea și pe Gavrilă, care-mi sunt dragi, ca și copiii mei”.         

            Dincolo de cele prezentate mai sus și în special de caracteristicile luptei armate împotriva regimului comunist, mai sunt de amintite câteva dintre direcțiile fudamentale ale mișcării anticomuniste românești. Formată din militari, oameni politice, studenți, elevi, țărani, muncitori, preoți, intelectuali, având ca unic scop eliberarea României de sub dominația comunismului sovietic, mișcarea de rezistență a avut fără doar și poate un caracter național. Doctrina comunistă, noua ideologie care privea omul, puternic orientată împotriva religiei- element identitar fundamental al poporului român (și nu numai la nostru), au determinat ca luptele împotriva regimului comunist să cuprindă și elemente religioase, similare unui „război sfânt”. Adevărata rezistență creștină, pașnică, este, poate, simbolizată de părintele Arsenie Boca. O altă direcție a luptelor anticomuniste poate fi ușor identificată în aspectul ei politic: construirea unei României condusă de o monarhie pe baza drepturilor și libertăților democratice.

            După cum aminteam mai sus, un rol extrem de important în orice război de gherilă, încă din vremea haiducilor de acum 3 secole a fost cel al spațiului și al modalităților în care acesta era utilizat în avantajul „rebelilor”. Grupul din Făgăraș beneficia din plin de masivul muntos, lung de o sută de km, acoperit de păduri și lipsit de căi de comunicație.Zona pe care acționa era însă mult mai extinsă și mergea până la Racoș, Sighișoara, Mediaș și Sibiu, fără să existe un punct central de comandă. Aceasta mobilitate a contribuit mult la durata rezistenței armate. Memoriile acelor pagini uluitoare din istoria României se găsesc în notele din acele vremuri ale membrilor gruului de rezistență și în rapoartele autorităților comuniste, o parte dintre ele fiind acum în posesia C.N.C.S.A.S.

            Testamentul unui luptător anticomunist. În afara unui imaginar al spațiului care ni s-a înfățișat mai sus în toată complexitatea sa geografică și militară, în afara unor cifre și a unor rapoarte oficiale, va rămâne întotdeauna un semn de întrebare cu privire la motivele pentru care acești oameni au continuat să lupte, riscând viața lor și, de asemenea, motivele pentru care sute de oameni le-au acordat sprijinul lor necondiționat. Vom încerca în paginile care urmează să ilustrăm câteva dintre aceste considerente, raportându-ne la testamentul alcătuit de grupul carpatin din munții Făgăraș în anul 1954 la muntele Buzdugan.

  Tinerii luptători din munții Făgărașului credeau în valori precum onoarea, mândria și în conștiința necesității eliberării poporului român. Decizia lor de a lupta cu armele în mâini pentru apărarea acestor valori a fost determinată de situația dificilă a României; acțiunile lor fiind orientate spre un viitor mai bun pentru români, un viitor aflat acum doar în inimile și visurile lor. Având în minte toate aceste lucruri, crezând în dreptatea cauzei lor, au hotârât să lupte pentru eliberarea românilor:

„Pe potecile munților, acest grup de tineri, n-am purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria și conștiința libertății neamului nostru, alături de durerea ceasului de față, în inima și creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri și gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri și gânduri, izvorâte și călite în dragoste pentru neamul nostru.

            Și așa am înțeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori și luceferi, într-o ploaie de stele, și care izvorăște din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeași dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.

            Și-n această dâră de foc, din urma și dinaintea noastră, noi, câțiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră”.

Caracterul național al mișcărilor de rezistență pe care l-am amintit mai sus este reliefat și în rândurile acestui testament în care este evidențiată lupta pentru eliberarea de sub comunism ca unic scop, dincolo de orice realitate materială sau socială:

            „Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră ființă pământeană: libertatea noastră, tinerețea noastră, renunțările la o viață tihnită. Și de candela ce-am aprins-o va cere pentru a lumina, însăși viața noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiții deșarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.

            Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogățire în viitor. Niciunul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinții noștri, nu am exploatat munca și viața nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viață au cunoscut mai mult foamea și lipsurile, decât tihna și belșugul.

            Ceea ce ne-a mânat aici, a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învățat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei. Exiști în măsura în care iubești și te înalți în măsura în care te jertfești pentru această iubire”.

Pentru românii care au luptat împotriva armatelor regimului comunist, iubirea din țară era energia care îi ținea în viață și care le guverna acțiunile. Pentru ei, românii nu erau nici buni, nici răi, erau, pur și simplu, poporul lor. Și ei au ales să lupte pentru acest popor, în detrimentul refugierii în străinătate:

„Noi nu admirăm neamul nostru, nici căutăm să-l înțelegem și studia în virtutea nuștiucărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Așa cum e. Așa cum își iubește copilul părinții lui. Și nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nici o mamă din lume nu și-ar schimba copilul ei.  În inima și mintea noastră, n-au încolțit niciodată visuri și gânduri de emigrare prin nu știu ce țări fericite. Voim să rămânem aici părtași ai durerilor și bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim și noi să ne contopim soarta noastră”.

Desigur că fiecare mișcare de rezistență a avut și va avea simbolistica ei, contrucția imagologică prin care se va raporta la ceilalți și își va justifica acțiunile. Ca un răspuns din trecut spre viitorul nu îndepărtat când aparatul de stat comunist se va legitima ideologic prin reinterpretarea istoriei românilor, luptătorii din Făgăraș scriau:

„Noi nu admirăm și nu lăudăm în cuvinte deșarte pe Ștefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălțăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oșteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Și ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece. Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulțumire ale lui Ștefan. Întindem o mână de frate peste veacuri, apărătorilor Sarmisegetusei, arcașului lui Ștefan, oșteanului în opinci, de la Rovine, pandurului lui Tudor și moților lui Horea și Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt și cald al familiei românești”.

Testamentul românilor din grupul armat de rezistență din Făgăraș nu putea să nu amintească și de familiile de români pe care istoria îi va uita întotdeauna care și-au riscat viețile pentru a-i sprijini. Și pentru că am menționat recunoștința lor, e util să trecem în revistă și pe cei care au murit din cauza trădării:

            „În acești ani am găsit în suflete de români, adesea umili și nebăgați în seamă, atâta noblețe și atâta frumusețe, încât nu o viață, dar și o mie de vieți de ai avea, merită să le jertfești. Ne-am lovit însă și de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiție prostească, zgârcenie și mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune și dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda, și nu odată, otrăviți cu roadele amare ale josniciei omenești, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri, și din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viață. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor și-au dat viața pentru acest neam”.

Pe durata secolelor de existență românească nu puține au fost evenimentele excepționale care au întrerupt viața cotidiană, majoritatea fiind boli, catastrofe naturale și războaie. De fiecare dată, liantul nevăzut dintre acestea și românii a fost sentimentul religios. Cele întâmplate erau evenimente prin care un popor putea să treacă și care sunt depășite numai cu ajutorul credinței și a lui Dumnezeu:

„Iar voi dragi camarazi  căzuți din rânduri, ne-ați legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieșim decât biruitori sau morți. Și mai ales, am simțit în ceasurile negre, mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omenești ne-ar fi dus la moarte și deznădejde. Aici pe crestele munților, am simțit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El, nu putem face nimic. Și noi, prin suferința noastră, am învățat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuți, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înțelege, drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopți lungi de iarnă, îngropați în zăpezi pe crestele Carpaților, sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate și orașe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă și să desăvârșească marea și strălucita biruință românească”.

Ultimii haiduci. Lucrările și simpozioanele de specialitate din ultimii douăzeci de ani au făcut dese referiri la haiducii epocii moderne românești și la luptătorii rezistenței anticomuniste. Pe bună dreptate, considerăm noi, aceștia din urmă, au fost considerați ultimii haiduci ai României. Mii de pagini au fost scrise până a se putea reda fragmente din istoria haiduciei la români care să fie în concordanță cu adevărul istoric. Și acest lucru s-a întâmplat pentru că în lumea miticului haiduc, nu de puține ori, acesta a fost asociat tâlharului. Haiducii adevărați au fost puțini la număr, și mulți dintre ei au aparținut elitelor intelectuale românești (vezi cazul Iancu Jianu); acțiunile lor erau îndreptate împotriva nedreptăților sociale (în lipsa unui aparat de stat care să își poate proteja cetățenii) și aveau un profund caracter naționalist (împotriva adminstrației maghiare în Transilvaniei și a celei fanariote în Moldova și Țara Românească).

Din punct de vedere legal însă, acest haiduc, era un personaj care a încălcat legea și care prin urmare trebuia pedepsit cu confiscarea averii și de cele mai multe ori cu moartea sau condamnarea la muncă silnică. Putem să observăm, având în vederea cele descrise mai sus, o serie întreagă de coincidențe între haiducul începutului de secol XVIII și luptătorul anticomunist din munții României. Iată ce scria, foarte inspirat, regretatul Dan Horia Mazilu:

„Prin urmare, brigand sau ocrotitor al celor săraci, erou justițiar sau tâlhar la drumul mare? După părerea mea, în această imposibilă departajare este vorba mai mult de obsesia învățaților de a despărți apele de uscat, de a-i separa net pe haiduci de tâlhari. Cred că, în realitate, a existat o întreținere”.

Legăturile dintre cele două epoci ale haiduciei românești este ilustrată inclusiv de grupurile de săteni care sprijineau și adăposteau grupările de haiduci. Toate aceste realități indiscutabile sunt ușor explicabile din punct de vedere al istoriei microsociale a modelelor culturale prin raportarea la evenimentul excepțional care rupe banalitatea cotidianului și la tragismul vieții de erou. Omul simpla va aștepta întotdeauna un mântuitor, pe cineva care să îi poarte bătăliile, atunci când el nu are curajul să o facă.

Relația dintre grupurile armate anticomuniste din munții României și autoritățile de la București avea un rol extrem de important în planurile lui Gheorghe Gheorghiu-Dej de a elibera România de sub ocupația armatei sovietice. Pentru a realiza acest deziderat care era similar și cu obținerea controlului deplin asupra țării, el trebuia să arate Moscovei că putea controla și administra România. Și pentru asta, era nevoie să fie eliminate aceste mici grupuri de rezistență.

Este acum pe deplin documentat faptul că luptătorii din munții României au rezistat mai bine de zece ani doar datorită sprijinului populației din zonă, amenințată permanent cu ani grei de închisoare și chiar cu condamnarea la moarte. Un fapt puțin cunoscut, însă deosebit de elocvent este că unul dintre haiducii din Muscel, Toma Arnăuțoiu ținea un carnet cu evidența ajutorului prmit de la cetățeni pentru a-i putea răsplăti cândva. Din păcate, eroarea tactică a fost teribilă, pentru că Securitatea a intrat în posesia acestui carnețel și toți cei menționați acolo au fost arestați și condamnați la închisoare.

2.2. Temnițele comuniste

Construirea unei noi societăți a fost relizată prin distrugere și reeducare. Aceste măsuri și direcții strategice au presupus existența unor lagăre în care elitele intelectuale ale lumii interbelice au fost exteminate pentru vina de a se opune instaurării democrației populare. Modelul gulagului sovietic a fost reprodus și în spațiul românesc, conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului in România, existând 44 de penitenciare principale și 72 de lagăre de muncă forțată.

Închisorile în care se reeduca românul considerat încă nepregătit pentru lumea nouă a comunismului erau caracterizate de întrebuințarea metodelor de tortură ca instrument de convertire ideologică. Acestea au fost la Suceava, Pitești, Gherla, Târgu Ocna, Târgșor, Brașov, Ocnele Mari, Peninsula. Închisorile de exterminare a elitei politice și intelectuale : Sighet, Râmnicu Sărat, Galați, Aiud, Craiova, Brașov, Oradea, Pitești. Lagăre de muncă: Canalul Dunăre-Marea Neagră (Peninsula, Poarta Alba. Salcia, Periprava, Constanța, Midia, Capul Midia, Cernavodă, etc.), coloniile de muncă din Balta Brăilei. Închisori de triaj și tranzit : Jilava, Văcărești. Închisori de anchetă : Rahova, Malmaison, Uranus. Închisori pentru femei : Mărgineni, Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni. Penitenciare pentru minori: Târgșor, Mărgineni, Cluj. Penitenciarele Spital : Târgu Ocna și Văcărești.

În ceea ce privește metodele de tortură, acestea erau cumplite și extrem de variate. O altă metodă folosită împotriva deținuților a fost munca forțată. Condițiile de muncă din lagărele și coloniile comuniste au fost dintre cele mai dure. Detinuții erau puși să muncească până la epuizare, neîndeplinirea normei zilnice atrăgea pedepsirea ,,leneșului“ prin bătaie la șezutul gol, atârnarea lui cu capul în jos sau aruncarea lui la carceră. De asemenea, în închisorile de la Aiud, Sighet, Jilava și Suceava, deținuții erau ținuți în izolare, în condiții de mizerie și foamete, suprapopulare și lipsa îngrijirilor medicale.

Una dintre închisorile comuniste din Insula Mare a Brăilei a fost și colonia de muncă de la Giurgeni, loc în care erau închiși detinuți contrarevoluționari. Prizonierii erau păziți de câini care fuseseră dresați să atace în cazul în care oamenii făceau pauză sau se prăbușeau epuizați; asta în timp ce apa care le era disponibilă era cea a Dunării sau a bălților de pe teren. Cei care erau trimiși la câmpurile cu orez stăteau în apă și încovoiați în permanență.

Orginea acestei cumplite suferinți a poporului român este greu explicabilă. Cu toate acestea, istoria mai descoperă periodic indicii care ne demonstrează cât de firav este uneori destinul unui om. Încă din perioada celui de al doilea război mondial, la inițiativa lui Stalin, sunt înființate unități speciale care aveau ca scop urmărirea celor care colaborau cu inamicii Uniunii Sovietice. În România, unitatea avea ca principal scop desfășurarea unei campanii de propaganda și dezinformare prin care populația trebuia convinsă că de dezastrul în care se afla România erau responsabile elitele politice și intelectuale ale burgheziei, în timp ce partidele istorice era vinovate de fascism. Unitatea trebuia să lichideze elita intelectuală, economico-financiară și politică a țării, care urma să fie înlocuită cu noile cadre formate la Moscova.

Câțiva ani mai târziu, aceeași unitate este responsabilă de masivele arestări începute în anul 1948, în special în marile centre culturale românești, arestări care au acoperit toate clasele sociale și care au utlizat toate motivele aflate la îndemână: ajutorarea unor familii de creștini deja arestați, folosind banii din editarea unui calendar creștin-ortodox; înscrierea pe o listă de donatori și susținători ai celor aflați în închisoare. Preotul Gheorghe Chiriac, doctor în teologie și filosofie, a fostacuzat pentru că a participat cu o sumă de bani la ajutorarea unui proaspăt ieșit din închisoare etc. Părintele Arsenie Boca a fost arestat pentru că i-a ajutat cu alimente pe refugiații din munți și pe cei parașutați care veneau din Germania să ajute rezistența românească. Despre părintele Arsenie Boca își amintește și Victor Roșca:

Ca în toate localitățile din țară, sediul Siguranței Regionale Brașov fusese instalat într-una din cele mai frumoase case din oraș, vila fruntașului liberal Mihai Popovici, situată la o oarecare distanță de clădirile învecinate. (…) Eram în arest, în celula comună. În fața noastră aveam imaginea unui spital de campanie din timpul războiului. Pe un prici cu două nivele, erau lungiți unul lângă altul oameni tăcuți, cu figurile supte de suferință. Văzându-ne, în primul moment, au prins viață, pentru ca în clipa următoare să se retragă unul câte unul într-o apatie controlată, reacție de ființe captive. Erau strânși aici cei cu ancheta terminată sau cei ținuți pentru o cercetare suplimentară. Printre ei am zărit o figură normală, luminoasă, un călugăr. El stătea întins cu picioarele dezvelite pâna la genunchi. Văzându-ne, s-a ridicat și ne-a întrebat cu vocea blajină:

– Sunteți elevi?

– Da!

– De unde?

– De la Liceul Radu Negru din Făgăraș.

Părintele Arsenie, pentru că acesta era călugărul, găsindu-ne probabil prea firavi pentru ”Moara lui Kalusek”, a făcut semn cu arătătorul mâinii stângi în sus și a rostit ca pentru el, dar cu voce tare să auzim și noi:

– Legiunea îngerilor din cer încă nu-i completă!

Despre acele momente cutremurătoare și absurde prin modalitățile în care sfidau orice normale morale, își amintește și Eugen Măgirescu în memoriile sale, redactate câțiva zeci de ani mai târziu:

Când am fost arestat pentru a doua oară, în noaptea de 14-15 Mai 1948, eram cunoscut prin 12 ani de muncă silnică, la care fusesem condamnat, și din care executasem trei. Eram pedagog la Liceul internat din Iași, iar, cu două zile înainte, absolvisem Facultatea de Drept. Nouă inși au dat buzna în camera mea, la ora 12 noaptea. Intre ei, era și directorul liceului. Iată-mă la miezul nopții, împreună cu vreo sută de intelectuali, printre care douăzeci de studente și eleve, zvârliți cu toții în trei camioane, unul peste altul, pe patru rânduri, sub faruri și pistoale, cu soldați în picioare peste noi. Soldații erau cu baionetele îndreptate în jos, spre trupurile noastre. Am pornit în răcnete și înjurături, cu lovituri de cisme în cap; nu știam încotro, credeam că spre Rusia.

Când au ajuns în dreptul Cimitirului Galata, mașinile n-au mai putut urca. Ploua și era mult noroi. Ne-au dat jos din camioane sub răcnete, sudalme și ghionturi, apoi am fost aliniați lângă cimitir. Farurile ne luminau; fiecare dintre noi simțea în ceafă țeava pistolului unui polițist. Eram convinși că ne execută acolo, căci se mai făcuseră de-alde astea în Țara Românească. Dar nu ne-au executat. Ne-au comandat «la dreapta », și am fost băgați în închisoarea Galata. Când am intrat în închisoare, am răsuflat ușurați, de parcă am fi ajuns acasă. La vreo săptămână, ne-au pus în niște dube speciale și ne-au dus la închisoarea Suceava, care era mai mare, făcută tot pentru Români, de către Austrieci, pe vremuri. Ne-am adunat câteva sute mai întâi. Apoi, după ce au început anchetele, neam făcut mai mult de o mie. Crima care ni se punea în sarcină era aceea de a fi avut idei naționaliste, anticomuniste, de a fi vorbit cu cineva despre așa ceva, de a fi cântat cântece românești, de a fi ajutat vreun deținut.

Anchetatorii-călăi și-au început curând lucrul. Am fost dezbrăcați, făcuți ciorchine, atârnați cu picioarele în sus și ni se aplicau sute de lovituri de par la tălpi, palme, șezut, peste tot. Pe parii cu care eram bătuți era scris, cu litere mari, roșii: « Calea adevărului ». Am avut parte de șocuri cu curent electric până la leșin, de « pisică », de ace pe sub unghii, de testicule bătute cu creionul; nu mai amintesc palmele, șuturile, ghionturile, înjurăturile. Pe fete le batjocoreau. Iată dar chinurile de care am avut parte timp de aproape un an, zi de zi, la Suceava. Gemeau parcă și zidurile închisorii, anchetatorii-călăi nu mai pridideau, oamenii în oraș începeau să-și dea seama de grozăviile ce se petreceau în închisoare.

Așa au fost fabricați, de către vajnicii călăi comuniști, o serie de « criminali » printre care se afla și unul Țurcanu Eugen, din Dorna, student în anul III la Facultatea de Drept din Iași. La numai câteva zile de la arestare, Țurcanu a fost ridicat la demnitatea de planton pe sală și polonicar. Era un om solid, de statură potrivită, foarte rău. Mocnea de ură. In ultimul timp, intrase în cârdășie, la facultate, cu o securistă care pretindea că vine din lagărele fasciste; conduceau împreună U.N.S.R. din Facultatea de Drept – o asociație procomunistă de pe vremea aceea.Vina lui Țurcanu era că se căsătorise cu fata unui naționalist și avusese, prin 1945, câțiva prieteni « reacționari »

În ceea ce privește lumea temnițelor comuniste strâns legată de teroare și de tortură, Cezar Zugravu, un fost deținut politic, a făcut, un inventar, desigur incomplet, al metodelor de tortură fizică și psihică aplicate așa-zișilor dușmani ai poporului:

1. înjurăturile cele mai abjecte;

2. loviturile așa-zis libere, aplicate cu palma, pumnul sau piciorul, asupra părților sensibile ale corpului;

3. bătaia la tălpi, cu diferite obiecte cravașă, baston de cauciuc sau de lemn), victima fiind fixată în poziții incomode;

5. atârnarea anchetatului cu capul în jos;

6. bătaia cu bețe subțiri, anchetatul fiind imobilizat;

7. strivirea unghiilor cu un clește special;

8. arderea tălpilor cu flacăra oxiacetilenică;

9. bătaia organelor genitale cu un creion greu, până la leșin;

10. prinderea mâinilor între două mese și bătaia la palme;

11. țipetele de groază sau gemetele unor rude apropiate sau ale unor necunoscuți (înregistrați pe benzi de magnetofon);

12. bătaia în cap cu un ciomag;

13. bătaia cu un ciomag în regiunea renală;

14. bătaia cu un sac de nisip; 15.bătaia cu vârful cizmei peste fața victimei;

16. asmuțirea unui câine-lup asupra anchetatului, legat de un stâlp sau de un belciug;

17. spânzurarea (crucificarea) în niște belciuge fixate pe perete;

18. ancheta cu o pisică introdusă sub cămașa victimei;

19. bătaia cu un cablu peste gambe;

20. bătaia peste plăgi deschise;

21. aruncarea victimei pe o cale ferată, astfel încât să simuleze o sinucidere;

22. smulgerea unghiilor de la mâini și de la picioare;

23. bătaia zilnică a deținuților;

24. ciomăgirea deținuților puși să alerge în cerc, în jurul torționarului;

25. arderea cu țigara;

26. broasca (aplicată la Valea Neagră-Peninsula):întorși de la lucru, deținuții erau obligați să țopăie în poziția pe vine, cu mâinile la șolduri, fiecare ținând în spate un coleg;

27. bătaia reciprocă, la comandă, a câte doi deținuți;

28. deținuții erau puși să stea cu obrazul în noroi, în timp ce li se puneau întrebări;

29. carcera (o cutie fără acoperiș, în care pedepsiții trebuiau să stea în picioare, înghesuiți câte doi, câte o noapte întreagă;

30. anchetarea cu reflectoare puternice îndreptate către ochii victimei;

31. interogatoriul fără întrerupere, zile și nopți întregi;

32. ancheta cu șocuri electrice;

33. ancheta în regim alimentar cu sare în exces, fără apă;

34. ancheta în celule umede, întunecoase, cu șobolani;

35. camera de chibzuință: în timpul anchetei, deținutul era trimis să stea în picioare, ore și zile întregi, cu mâinile legate la spate cu cătușe cu autostrângere;

36. izolarea unui deținut de unul singur în celule strămte, timp de săptămâni, luni sau ani;

37. legarea de pat, în poziții incomode, pentru perioade lungi de timp (1-6 luni);

38. interdicția de a fi scoși la WC zile întregi;

39. bărbieritul cu barba nemuiată;

40. violarea fetelor și a femeilor deținute.

Un vechi proverb antic spune că atunci când moare un bătrân, moare un om, însă atunci când moare un tânăr moare o lume. La ce concluzii putem ajunge atunci când sub efectul unor planuri criminale mii de tineri sunt arestați, torturați în cele mai cumplite moduri și ajung fie uciși, fie oameni marcați pentru tot restul vieții? Fiecare dintre cei care doar citim lista metodelor de tortură prezentate mai sus ne cutremurăm doar la privirea imaginii pe care acestea ne-o ilustrează. Nu ne putem închipuim dramele acestor oameni. Poate că așa înțelegem mai bine evenimentele descrise de Kafka în Procesul.

După cum am amintit mai sus, motivul principal al tuturor acestor barbarii la adresa poporului român era acela de a-i distruge spiritul, de a crea un cadru al terorii care să oprească încă de la început orice tendință de a lupta. Au fost atacate toate grupările de rezistență armată, sătenii care îi sprijineau au fost arestați și torturați. De asemenea, după cum am văzut, elitele intelectuale au fost întemnițate, torturate, majoritatea sfârșind prin a muri în carcerele comuniste. Oamenii politici țărăniști și liberali care nu au părăsit România au fost arestați și au murit în închisoare; marii oameni de cultură au primit aceeași soartă: pentru ca istoria lui Roller să poate fi scrisă și explicată românilor în noul spirit universal comunist, marele istoric Gheorghe Brătianu a fost ucis în bătaie în închisorile noului regim. Călugării și preoții români au suferit și ei, drama părintelui Arsenie Boca fiind doar unul dintre miile de exemple.

Niciun regim nu se poate legitima pe sângele celor uciși pentru a ajunge la putere. Astăzi, România, a deschis procesul recuperării istoriei. Avem sute de mii de martiri pe care trebuie să îi cinstim. George Byron spunea că trecutul este cel mai bun profet al viitorului. Nu ne putem cladi un viitor demn de numele României decât prin cunoașterea și asumarea trecutului.

3. Din ideologia comunismului românesc

3.1. Drumul spre comunism între teroare și legitimitate

Fără doar și poate în guvernarea națiunilor, nu de puține ori, au existat perioade istorice mai puțin fericite în care personaje suferinde, bolnave, și-au impus voința și au determinat prin deciziile lor, aberante sau inexplicabile, destinul lumii. De fiecare dată atribute precum cruzimea, violența, teroarea, paranoia au fost asociate acestor lideri și implicit acestor perioade. Cercetările de istorie a sistemelor politice se referă la aceste „epoci” ca la tiranii, regimuri totalitare etc. Am prezentat la începutul acestei lucrări caracteristicile regimurilor politice dictatoriale și rolul acestora în lanțul ciclic al istoriei. Nu cred că suntem în eroare, dacă afirmăm că în secolul trecut, omul a dat dovada capacităților sale distructive atunci când valori morale precum bunătatea, milostenia au fost ignorate și depreciate. Războaiele mondiale, bombele nucleare, terorismul din ultimii ani sunt exemple concludente. Teroare este o realitatea a ultimului secol al umanității, fiind un factor deja cotidian în multe zone ale Terrei.

Teroarea într-un regim politic totalitar, expresie mai mult sau mai puțin evidentă a patologicului este ilustrată sub mai multe fațete, adeseori simultane. Atunci când regimul este pe cale să fie instaurat sau când se simte nevoia unei demonstrații de forță care să arate direcția spre care poporul trebuie să se îndrepte, se recurge la o teroare legalizată, stabilită și confirmată prin coduri legislative așa cum s-a întâmplat în regimul comunist sovietic. Tot o teroare legalizată este și cea care este exercitată prin intermediul tribunalelor statului prin care inamicii sistemului sunt pedepsiți, de multe ori public pentru ca prin frică să demoralizeze grupurile care au intenția să reziste noilor realități politice. Este și cazul tuturor grupurilor de luptători anticomuniști români care au fost prinși vii și apoi judecați și uciși în fața cetățenilor. O a treia formă de teroare este deportarea grupurilor de populații. Suntem astăzi ultimii privilegiați ai istoriei pentru că mai putem găsi printre noi oameni care trăiesc și care au fost martorii deportărilor din al doilea război mondial, imediat după cumplitele rapturi teritoriale din anul 1940. La fel de dureroase au fost și deportările în masă ale evreilor și țiganilor, specifice fascismului și nazismului. Mult mai puțin cunoscute de opinia publică sunt deportările masive și epurările regimului comunist din Rusia, atât înainte de a doua conflagrație mondială, cât și în perioada războiului rece.

Cred că în acest sens teroarea sovietică este specifică regimului stalinist care a durat puțin peste treizeci de ani (1921-1953). Dacă în cazurile celor două regimuri totalitare din Germania și Italia, teroarea s-a manifestat cu precădere asupra unor minorități- evreii și țiganii, în Rusia lui Stalin, grupurile au fost distincte și mai degrabe sociale, decât naționale. Este în primul rând vorba de țăranii ruși. Aparent absurdă și de nențeles, măsura are o logică (în măsura în care putem considera logică terorizarea și uciderea oamenilor). De-a lungul istoriei omenirii, țăranii au fost întotdeauna temelia vieții sociale și păstrătorii tradițiilor, precum și a identității naționale. Spre exemplu, în spațiul românesc, indiferent de suita neîntreruptă de stăpânitori, oficiali sau neoficiali, țăranul român și-a păstrat obiceiurile, ritmul cotidian al vieții, obiceiurile culinare și vestimentare etc. Distrugând elementul de cotidian, de obișnuit al țăranilor, le învingi spiritul și pe ruinele rămase poți construi o lume nouă. Asta a încercat comunismul și în România și a și reușit în anumite aspecte.

Cifrele colectivizării forțate a lui Stalin sunt foarte greu de citit: șase milioane de oameni morți de foame, peste două milioane de țărani deportați; asta în timp ce milioane de quintale erau exportate pentru a asigura procesul de industrializare al U.R.S.S. Nu cred că va reuși vreodată istoria să înțeleagă și să lase scris posterității dezastrul social și politic provocat de aceste măsuri. Trebuie să luăm în considerare faptul că Stalin pentru a pune în practică etapele colectivizării agriculturii ruse a avut în sprijinul său un adevărat aparat de stat care la nivel local asigura implementarea terorii asupra populației. Cu greu ne putem imagina că la un asemenea moment al istoriei umanității, foamea, condițiile mizere de trai ar putea provoca apariția epidemiilor și a canibalismului. De la foame la abundență este un proces care se poate constata în majoritatea lucrărilor care tratează modelul cultural al artei culinare în perioada de trecere de la medievalitate la modernism. Din păcate, comunismul a reușit să facă drumul invers în istoria umanității: de la abundență la foame. Într-un timp record.

Toate aceste realități amintite mai sus au venit la pachet odată cu tancurile armatei rusești ca un tăvălug al istoriei asupra statelor din centrul și sud-estul Europei asemeni invaziilor indo-europene, germanice și mongole din urmă cu câteva milenii. Spre deosebire de acele evenimente îndepărtate ale istoriei, de data aceasta, invadatorii veneau cu dorința creerii unei noi societăți umane. Studiile de specialitate au remarcat din punct de vedere ideologic alogenitatea caracteristicilor doctrinei comuniste. Impuse prin forță și venite din nicăieri, ele nu aveau nimic în comun cu obiceiurile, tradițiile și așteptările popoarelor europene. Toate statele care au cunoscut dominația sovietică și care au fost abandonate dincolo de cortina de fier după 1945 au „importat” revoluția culturală a noului regim: o revoluție care a început prin epurarea elitelor intelectuale ale statelor ocupate.

În spiritul studiului istoriei sine ira et studio, după model antic, s-au analizat ideile regimului comuniste sub raportul dintre progres și regres. Desigur că, nimic nu poate fi bun sau rău prin excelență și doar excesul de zel al învățaților care vor să separe apele de uscat, după cum excelent argumenta regretatul cercetător Dan Horia Mazilu, a supraevaluat reușitele sau exagerat eșecurile. Cu toate aceste, având la bază argumente valide, s-a considerat, la nivel general, că ideologia comunistă a fost una regresivă din punct de vedere social. Printre motivele care suțin această opinie, putem aminti: dorința comuniștilor de construi o știință totală, o filosofie unică cu privire la orice; impunerea unor forme depășite de gândire etc.

Este însă o certitudine că mersul națiunilor a cunoscut întotdeauna perioade stranii care au generat momente aparent fără nicio logică. Printre acestea, fără doar și poate putem număra strania alianță a partidelor politice din România creată pentru înlăturarea mareșalului Antonescu și care cuprindea în rândurile sale Partidul Comunist din România, format din câteva sute de persoane, majoritatea cu alte origini etnice. Acesta a fost primul dintre pașii care au adus comunismul pe teritoriul românesc. Sigur că abandonarea României de câtre puterile occidentale a fost elementul cheie pentru victoria comunismului în lupta politică din România în anii 1946-1947.

Este un proces de lungă durată și dureros acela al analizei efectuată modalităților prin care P.C.R. a preluat puterea în România. Rând pe rând, elitele intelectuale și politice ale României care încă refuzau să creadă că România era singură în fața marelui urs cunoșteau drama noilor realități geopolitice care se configurau pe harta lumii după încheierea celui de al doilea război mondial. Să nu uităm că înaintea șantajului care a dus la abdicarea regelui Mihai I al României, suveranul efectuase o vizită în capitala Marii Britanii. Inutilă,din nefericire, pentru că spionul britanic Ivor Porter primise încă din 1943 vestea abandonării României și o transmisese mareșalului Antonescu și tânărului monarh român.

Având în vedere faptul că societatea europeană a anului 1946 știa deja de mai bine de două decenii ce presupune un guvern comunist, desigur că pare evidentă contradicția participării comuniștilor într-un guvern democratic. La fel de evidentă este și politica păstrării aparențelor promovată de membrii P.C.R. Până la urmă, partidul a ajuns la putere în urma unor alegeri democrate.

Campania electorală desfășurată pe parcursul anului 1946a fost una violentă atât în plan verbal, cât și în plan fizic.,,Gărzile patriotice” constituite conform ordinelor autorităților nu vor fi altceva decât adevărate instrumente de limitare a mijloacelor pe care opoziția le putea întrebuința în cadrul strategiilor lor electorale. Campania electorală s-a făcut pe fondul creșterii intensității acțiunilor de epurare și a represiunii, acțiuni deosebit de violente determinate de intervenția ,,gărzilor patriotice” asupra liderilor și simplilor simpatizanți ai opoziției s-au produs în toată țara.

Tactica adoptată de P.C.R. în această campanie a fost stabilită în cadrul Plenarei C.C. a P.C.R. din 25-28 ianuarie 1946; în cadrul acesteia urmărinduse atât întârirea disciplinei în rândurile muncitorilor de fabrici prin demascarea sabotorilor și a elementelor antidemocratice, precum și exagerarea numărului de participanți la mitingurilor comuniste; majoritatea fiind organizate cu largul concurs al armatei. Scopul era înfrățirea între oamenii muncii și armata populară, precum și lecturarea unor cărți precum „23 August”, „Ajutorul U.R.S.S. pentru România”, „Pe urmele războiului în Moldova” etc.

Prin urmare, se poate concluzia că anul electoral 1946 a fost caracterizat rin favorizarea P.C.R. prin implicarea instituțiilor statului care a culminat cu fraudarea alegerilor, având în vedere faptul că în pofida puternicei propagande, marea majoritate a populația continua să aibă încredere în reprezentanții P. N.Ț.

3.2. Comunismul românesc între tipar și excepție

Putem considerafaptul că în România instaurarea regimului comunist a fost diferită de cea a statelor vecine, aflate și ele sub „protecția” cortinei de fier. O specificitate care a s-a menținut inclusiv în felul în care s-a încheiat comunismul românesc, în decembrie 1989. Principalul element al acestei „unicități a comunismului românesc” este acela al lipsei unei structuri de masă formată din partizani români, cel puțin din anumite zone ale țării. Lipsa oricărui sprijin popular a generat o impunere a guvernării prin suprimarea populației. Vladimir Tismăneanu consideră că acest caracter al comunismului românesc este umarea logică a mai multor trăsături: complexul de inferioritate, asociat unei lipse a legitimității; dependența inițială de Moscova; tendința de a edifica un sistem dinastic, după modelul cubanez și nord-coreean; reacția negativă și contrară oricăror reforme liberale; amestecul dintre leninism și naționalism extrem; mitul refuzului României legat de invadarea Cehoslovaciei din 1968; oprimarea societății civile în formele în care aceasta există atunci etc.

Calea sovietizării României, proces care a urmat un traseu relativ identic cu cel al revoluției bolșevice a fost deschis de abdicarea regelui Mihai, amintită și mai sus, survenită în data de 30 decembrie 1947. Noua societate, mult mai bună, dotată cu toate virtuțile „soarelui” a fost plasată sub deviza distruge și reconstruiește. Doar așa putem înțelege sau explica dorințele uneori paranoice de a dărâma totul și a reface după un anumit model, unul care să nu cuprindă nimic în afara „acceptabilului” aprobat de sistem. Totul trebuia să fie conform noului regim: locuințele, bisericile (câte orori istorice au produs „noii arhitecți” ai regimului cărora multe monumente istorice le stăteau la propriu și la figurat în drum).

Cifrele mai mult sau mai puțin complete ale reconstrucției comuniste (suntem încă departe de a verifica și studia toate aspectele acelei epoci istorice) amintesc de trei milioane de arestați și trei sute de mii de morți în închisorile construite de regim pentru reeducarea românilor. Acestor oameni li se adaugă familiile care terorizate au instaurat codul tăcerii în relațiilor sociale. Comunismul a creat un tipar al fricii de represiunea serviciilor secrete care s-a transmis și generațiilor tinere prin intermediul părinților și bunicilor. Astăzi, românul este suspicios cu privire la orice instituție de control (poliție, jandarmerie etc.) și este adesea atent la ce ar putea afla vecinii despre el și activitățile sale. Chiar dacă nu are nimic de ascuns, mentalul colectiv al românului mai păstrează încă urmele terorii metodelor comuniste de crearea a unei societăți mai bune.

O altă caracteristică pe care am amintit-o mai sus și care este prezentă și în ideologia comunismului din România este permanenta nevoie de legimitizare. Iată de ce sistemul politic comunist promova existența unei democrații populare ca fiind specifică realităților politice pe care le genera constant. Să nu uităm faptul că în perioada interbelică, Rusia lui Stalin avea una dintre cele mai liberale constituții. Doar în teorie și numai pe hârtie.

De fapt și de drept, principalele măsuri care au fost puse în practică de noul regim comunist în prima sa perioadă de existență au vizat eliminarea claselor sociale prin lichidarea burgheziei, simbol al elitei economice, sociale și politice. Primul pas al acestui deziderat a fost desființarea proprietății private. Au urmat apoi procese, întemnițări, amenințări etc. Definitivarea noii societăți a fost realizată prin distrugerea lumii satului românesc realizată prin procesul colectivizării din România.

Măsurile de reconstrucție nu puteau să vizeze doar oamenii, ele au fost îndreptate și asupra ideilor, considerate a fi cele mai periculoase. Prin urmare, s-a produs rescrierea culturii și a istoriei pe baza unor noi concepte și prin intermediul unei noi „elite”. Eminescu și Iorga vor fi interziși (total sau parțial), în timp ce tot felul de personaje, mai mult sau mai puțin dornice să joace în piesa ce le fusese încredințată ne arătau și ne explicau care este de fapt adevărata noastră istorie și care sunt tradițiile culturale care ne definesc. Este adevărat că, în ultimele două decenii de comunism românesc o parte din oamenii de cultură români au reușit să mențină un echilibru între sistem și valorile morale ale meseriilor lor. Din păcate, acest compromis a contribuit și el la cultul personalității liderului.

Instituirea comunismului românesc a presupus o metamorfozare prin violență a instituțiilor democratice liberale precum justiția, biserica, administrația, armata etc. Fiecare realitate socială a fost epurată, atât fizic, cât și ideologic. Consecințele imediate sunt ușor de întrezărit: o stare generală de confuzie creată de lipsa de competență a noilor recruți care au înlocuit oamenii cu experiență. La această situația s-au adăugat și impunerile economice pe care România le primea din partea U.R.S.S. prin intermediul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc ca reparații de război. După ce aceste plăți au fost efectuate, s-a trecut în România la edificare noii Românii industriale pe baza unor principii adesea fără acoperire logistică. Cu toate acestea, noua direcție ideologică a sistemului comunist românesc a generat noi modele culturale și noi mituri: cel al inginerului, în special. Majoritatea absolvenților de facultăți, erau ingineri. Putem înțelege de ce acest model cultural a fost demonizat după 1989, căzând într-un soi de desuetudine nedorită.

Este la fel de adevărat că la acel moment, noile elite politice românești conduse de Gheorghe Gheorghiu-Dej au întrezărit în acest avânt economic pus sub stindardul industrializării, singura modalitate prin care România se putea reface economic și social și putea, treptat, institui o politică independentă față de Moscova. Este, până la un anumit punct o dovadă de realpolitik. Una care reușește, într-un mai larg context geopolitic să obțină retragerea armatei rusești în anul 1958.

O analiză a epocii comuniste nu este un lucru facil și nici unul care poate fi realizat de o singură persoană, chiar dacă și-ar dedica întreaga existență acestui deziderat. Nimic nu este atât de simplu pe cât pare și nu trebuie să considerăm că ideologia comunistă a fost o reacție și o construcție politică și socială lipsită de planuri, orizont și viziune. La fel ca regimurile totalitare ale fascismului și nazismului, comunismul s-a folosit din plin de ceea ce am numi astăzi elemente de marketig politic, creând strategii de comunicare, elaborate pe studiile comportamentului și al psihicului uman. De asemenea, manipularea și propaganda au fost utilizate din plin în făurirea statului ideal comunist condus de charismaticul lider, salvator al poporului. Acest lider, favorizat de lipsa influenței armate sovietice pe teritoriul statului său, urmare a unei politice externe abile a preferat dictatura personală unui sistem politic „democratizat”.

Legitimarea noului regim s-a făcut în mod abil prin folosirea de renumele unor personalități (Mihail Sadoveanu, spre exemplu). Totuși, elitele superioare ale regimului erau verificate, originea socială sănătoasă fiind garantul carierei acestora, precum și dosarul corespunzătoral rudelor apropiate. Din punct de vedere psihologic, dresajul individual construit pe ideea primatului partidului în detrimentul oricărui instinct de existență personală viza în primul rând capitularea morală a individului.

O serie întreagă de studii efectuate cu privire la guvernarea României de către Nicolae Ceaușescu au încercat să identifice caracteristicile acesteia, nuanța raporturilor dintre benefic și dăunător pentru societatea românească, precum și etapele progresive ale acesteia. Ceaușescu a evoluat de la omul politic favorabil consolidării autonomiei interne în relațiile cu Moscova și facțiunile prosovietice la liderul autoritar înconjurat de elita clientelară promovată de el pentru a limita puterea de acțiuni a opozanților săi. În drumul de la autoritarism la oligarhia manifestată și prin cultul personalității, Ceaușescu a fost animat de o viziunea adesea ireală cu privire la destinul și rolul României. O viziune megalomanică, nesustenabilă sub raport economic, concretizată prin intenția de a deveni una dintre principalele puteri economice, raporturile (fictive) din 1989 atestând o producție agricolă superioară pe plan global.

Entuziasmul comunist a atins toate sferele socialului românesc. Armata trebuia să numere câteva milioane de soldați, motiv pentru care se cerea mărită natalitatea, inclusiv prin interzicerea avortului. Cultul personalității liderului comunist, similar celui stalinist era construită pe mai multe direcții: o adaptare și exagerare a biografiei (Ceaușescu devine unul dintre strategii acțiunilor din 23 august 1944); precum și identificarea sa cu P.C.R., poporul român și patria (sloganul „Partidul, Ceaușescu, România” este elocvent). Nicolae Ceaușescu devine, după modelul liderului politic tipic descris mai sus, un salvator al națiunii, fiind un conducător care continuă tradiții istorică instituită de marii bărbați de stat ai românilor: Burebista și Decebal.

De asemenea, Ceaușescu este un ilustru comandant de oști și un vizionar în ceea ce privește strategiile prin care poate asigura prosperitatea poporului său. Din cadrul acestei viziune asupra viitoarei Românii, a făcut parte și Casa Poporului, o construcție uriașă care astăzi este una dintre atracțiile principale ale României, alături de castelul lui Dracula.

Din punctul de vedere al modelelor culturale pe care le-a generat raportarea la sistemul comunist din România, pot fi identificate mai multe tipare comportamentale. A existat o rezistență armată, organizată în munții României care a fost permanent hăituită de autoritățile regimului. Au existat însă și mari grupuri umane care au practicat supunerea pasivă prin acceptarea practicilor comuniste în pofida faptului că nu erau de acord cu acestea. De partea cealaltă putem identifica pe cei care fac parte din grupurile supuse activ sub forma membrilor de partid și a celor care au colaborat în cadrul sistemului politic comunist și, desigur, pe cei care au participat activ la construirea comunismului românesc.

Societatea civilă românească în perioada 1948-1989 este firavă iar cronologia ei cuprinde puține evenimente, deși unele dintre ele sunt semnificative. Protestele spontane muncitorești au dublat pe cele ale elitelor intelectuale care se manifestau împotriva revoluțiilor culturale. O serie de oameni fug peste graniță și publică acolo mărturiile lor despre realitățile politice și sociale din România, creând un fel de rezistență în exil.

Este dificil de conturat caracteristicile care să evidențieze elitele, contând evident domeniul de referință. Se poate argumenta că individul devine elită atunci când excelează într-un anumit domeniu.

3.3. Brațul lung al Securității: cazul Monicăi Lovinescu

Motto: Ce ne lipsește nu e știința, e conștiința. Și pentru conștiință trebuie sacrificat absolut totul sau o mare parte din ceea ce găsim că e important.

Un exemplu concludent pentru ce a însemnat lupta elitelor intelectuale românești aflate în exil cu regimul comunist de la București este și cazul Monicăi Lovinescu. Născută în perioada interbelică la puțină vreme de la marea unire a românilor din 1918, fata marelui scriitor Eugen Lovinescu a cunoscut o copilărie liniștită în lumea complexă, însă relativ calmă a României dintre cele două războaie mondiale. În 1947, Monica Lovinescu pleacă la Paris cu o bursă de studiu convinsă fiind de faptul că Occidentul nu va trăda Estul și îl va salva de ocupația sovieto-comunista. Cu toate acestea, abdicarea regelui din decembrie 1947 și epurările începute în primăvarea anului 1948 despre care am amintit mai sus, îi vor arăta tinerei românce cruntul adevăr istoric. Iată ce își nota Monica Lovinescu în acele timpuri:

S-a stins brusc lumina. Nu doar în acest caracter parizian unde va reveni desigur repede, e doar o pană; dar și acasă, în țară. Regele a abdicat. România e acum o Republică Populară, o provincie aparent independentă din Imperiul Sovietic. Totul mi se pare absurd. Nu pot să renunț la gândul că o voi revedea pe mama. În camera ei poate că în această clipă privește tabloul dedicat mie de Tonitza, Fetița cu pisica. Și, regăsindu-mă copil, speră că nu are să mă mai piardă niciodată. Nu ajung să cred că, dacă cobor scara, nnu dau de bulevardul Elisabeta. Că niciodată nu-mi voi mai întâlni prietenii pe o stradă bucureșteană. Că la Mangalia pentru mine a înghețat marea. Și așa mai departe. Sunt incapabilă să-mi iau rămas bun. Silabisesc doar, sau bolborosesc. De la moartea tatei nu s-a mai instalat în mine un atare vid.

Din păcate, cuvintele Monicăi Lovinescu se vor adeveri. Aflată la Paris, Monica va fi, alături de soțul ei, Virgil Ierunca, una dintre vocile care vor avertiza permanent Occidentul de teroarea comunistă care există la doar câteva sute de km distanță, reprezentând în același timp, o voce a speranței pentru românii care îi vor asculta emisiunile radio de la Europan liberă. Cu siguranță, destinul tragic al românilor împărtășit de Monica Lovinescu a devenit evident atunci când mama sa, închisă și torturată a murit în anul 1960 în închisoarea comunistă de la Văcărești. Toate încercările de a o elibera, făcute de Monica în exilul său francez au fost fără rezultate. Documentele pubicate astăzi demonstrează clar cum intențiile Securității erau de a o șantaja pe Monica Lovinescu cu viața mamei sale pentru a o racola de partea noului regim comunist.

Cu siguranță moartea mamei sale în aceste cunplite condiții (conștientă de faptul că fiind în viața, va fi folosită de comuniști pentru a o șantaja pe fiica ei, Ecaterina Bălăcioiu a ascuns boala grava contractată pe durate denției astfel încât atunci când torționarii au înțeles situația era prea târziu) a deschis o rană imposibil de închis în sufletul Monicăi Lovinescu:

Îmi este intolerabil să o regândesc pe mama supravegheată și comentată de „ei”. Toți termenii de care se slujesc în rapoarte nu sunt doar troglodiți, prostia lor e agresivă, orice cuvânt spus, orice gest făcut de o ființă ca mama nu poate să nu li se pară, cum zic ei, necorespunzător. Peste limba de lemn a partidului se suprapune limba de silă a Securității. De această „greață” nu m-aș putea dezbăra decât scriind „Trece tramvaiul”: supravegherea aceasta fără sens întreruptă doar atunci când trecea tramvaiul și nu mai puteau înregistra nimic altceva decât uruitul vagonului pe șine, arestarea, procesul, boala neîngrijită, șantajul, moartea. Nu îndrăznesc însă să transcriu ce e în mine. Ce a fost în ea. Și azi e ca o boală.

Pe întreaga durată a luptei sale intelectuale împotriva regimului comunist, Monica Lovinescu a fost interceptată, supravegheată, urmărită, în timp de după moartea mamei sale nu a mai fost un posibil element pentru racolare ci un dușman al poporului. Împotriva Monicăi Lovinescu a fost organizat și un atentat. În aprilie 1977, Securitatea a decis că trebuia rezolvat definitiv cazul Monicăi Lovinescu, acuzată de racolare și spionaj împotriva statului român. Prin urmare, s-a decis, pentru a nu crea probleme cu statul francez și nord-american ca românca să nu fie ucisă, doar mutilată astfel încât să devină un cadavru viu. Pentru realizarea acțiunii urmau să se folosească de persoane străine. Iată ce își amintește Monica Lovinescu despre acel moment de la sfârșitul anului 1977:

Când am ajuns aici la ușă, la portița asta mică de la grădină, din spatele copacului a ieșit cineva. Era un tip măsliniu, care m-a interpelat: „Madame Monique?” Și când am auzit „Madame Monique?”, mi-am dat seama că e ceva suspect, fiindcă aici nu se spune „doamna Monica” sau „doamna Maria”, sau „doamna Doina”, decât dacă ești femeie de menaj, fie diseuse de bonne aventure. Altfel de spune „doamna”, sau „doamna” cu numele de familie; „doamna Monica” este un românism. Mi-a spus: „Am acest plic, un mesaj pentru dumneavoastră, să mergem în casă să vi-l dau”. Am spus „Nu”. Mi-am dat seama că vine via București și ă ceva nu merge. A zis „Deschideți ușa” și am răspuns „Nu, mi-l dați aici”. Și în momentul acela, de după arbustul pe care îl vezi, era atunci un arbust pe care l-am tăiat, a ieșit un al doilea. Și au început să îmi dea în cap. Înainte de a leșina am tras un țipăt. Era prin preajmă un funcționar de la poștă, nu poștașul, ci un alt funcționar, care, contrar bunelor maniere pariziene și ale marilor orașe, unde nimeni nu-ți sare în ajutor, a venit repede să vadă ce se întâmplă și i-a pus pe fugă. Omul de la poștă s-a repezit după ei, dar evident că nu i-a prins și când s-a întors m-a găsit pe mine căzută pe jos și plină de sânge. A chemat salvarea și m-au dus la spital, apoi o vecină din față l-a așteptat pe Virgil.

Avuseseră ordin să nu mă omoare. Altfel le-ar fi fost simplu și le-ar fi luat mai puțin timp. Aveam capul umflat, osul de la nas rupt, acesta se reface repede, ochiul tumefiat. Dar Pacepa le dăduse instrucțiuni să nu mă omoare, ci să mă paralizeze. Ceea ce, dacă ar fi avut mai mult timp, ar fi realizat, fără doar și poate. Doctorii mi-au spus cp loviturile erau date de profesioniște pentru că ținteau foarte aproape de centrii vitali, nervoși. În mod normal, dacă ar mai fi avut la dispoziție încă cinci minute, mă puteau paraliza. Dacă eram în casă, o făceau sigur. Fiindcă au lovit foarte tare: eram cu haina groasă, vestă îmblănită și deci și prin blană și prin haina matlasată brațul drept era complet zdrobit. Când am ajuns la spital, eram în comă. M-am trezit din comă în momentul în care eram radiografiată. A doua zi puteam vorbi.

M-am trezit angoasată: să nu care cumva să rămâ invalidă și idioată. Peste 4-5 zile am ieșit din spital, contra avizului doctorilor (mai trebuia vreo săptămână înainte ca riscul unei hemoragii cerebrale să fie înlăturat), pentru a participa la conferința de presă a lui Paul Goma. Voiam să se vadă pe fața mea, cam violetă și cu nasul cam strâmb, că Goma are dreptat atunci când insistă asupra avertismentului dat lui în ajun de plecare de generalul Pleșiță: „Cum vei ajunge la Paris ai să ai un semn că brațul revoluției e lung. Așa că să fii cuminte, Paulică”. „Semnul” era atentatul împotriva mea și așa l-a interpretat Paul Goma, aidoma a fost reluat de toate ziarele”.

După căderea comunismului, Monica Lovinescu s-a întors în România, a încercat să își regăsească amintirile din urmă cu peste patruzeci de ani. A primit mai multe decorații, inclusiv după moartea sa surventă în 2008. Și, totuși, ea și asemeni ei, mulți alți români aflați în exil au adus prin drama vieții duse și prin jertfele lor încă un rând de martiri în lumea de dincolo alături de românii care au luptat în țară împotriva regimului comunist instaurat în România.

4. Elisabeta Rizea: simbol al identității naționale românești

Motto: Cu câțiva ani în urmă, Elisabeta Rizea l-a trecut în pomelnicul morților de la biserică din localitate pe fostul dictator Nicolae Ceaușescu. "Nicolae Ceausescu m-a primit în audiență după ce m-au eliberat din pușcărie și mi-a dat casa înapoi", spunea Elisabeta Rizea.

Elisabeta Rizea, născută din Ion și Maria Șuțu la 28 iunie 1912 în localitatea argeșeană Domnești va rămâne pentru mulți dintre români simbolul luptei anticomuniste din România, reprezentând imaginea arhaică și tipologică a țăranului român autentic. Drama Elisabetei a început odată cu moartea unchiului ei, fruntaș țărănist. Crima a determinat-o pe Elisabeta să se implice activ în ajutorarea grupului de luptători anticomuniști din Nucșoara condus de Toma Arnăuțoiu, în special cu haine și alimente. Familia Rizea a intrat astfel în vizorul agenților Securității și după ce Gheorghe Rizea a reușit să evite arestarea a fost în cele din urmă prins, anchetat și condamnat. Elisabeta a fost arestată pe 20 noiembrie 1950, interogată și condamnată un an mai târziu la 6 ani de detenție. Eliberată în 1956, Elisabeta Rizea și-a reluat acțiunile de sprijin pentru grupul de rezistență de la Nucșoara. Arestată din nou în 1958, a fost condamnată la 25 de muncă silnică, zece ani de degradare civică și confiscarea averii. S-a reunit cu familia abia în anul 1964 după ce a fost eliberată din închisoare prin decret.

După revoluția din 1989, Elisabeta Rizea și-a povestit în câteva rânduri povestea, începând cu emisiunea TV, Memorialul durerii, realizată de Lucia Hossu-Longin. Românca din Muscel a dat dovadă de mare luciditate și a primit din nou, după zeci de ani, vizita familiei regale a României pe care a admirat-o și slujit-o întotdeauna. Elisabeta Rizea s-a stins din viață la 6 octombrie 2003.

În cele câteva interviuri luate Elisabetei Rizea, aceasta și-a povestiti pe scurt drama prin care a trecut. Ni se ilustrează povestea tipar a modului în care o întreagă societate românească a fost supusă unui cutremur teribil prin destabilizarea întregii sale concepției despre lume și prin negarea tuturor valorilor lor morale, precum și a tradițiilor și obiceiurilor pe care le păstrau de secole. Elisabeta provenea dintr-o familie de țărani înstăriți din comuna Domnești. Zona Muscelului fusese în perioada interbelică una în care legionarismul primise sprijin din partea populației. Elisabeta își amintește viața grea și faptul că tatăl său a murit doar la 38 de ani, precum și pe numeroșii frați pe care i-a avut:

Eu, doamnă, sunt de loc din Domnești. Mă trag din neamul lui Șuța. Pe tata mieu îl chiema Ion. Pe mama o chiema Maria. La treizeșopt de ani tata a murit de inimăși a lăsat opt copii. Mama era de treizeșase. Era mai mică cu doi ani ca tata. A născut treișpe copii. Da pă ăilalți morți nu-i știu, îi știu numai păi de-a trăit: Ion Șuța, Gheorghe Șuța, Petre Șuța, vedeți, Șuța ne zice nouă, Nicu laie Șuța și Luca Șuța. Băieții. Și fetele: Ileana, Maria și Elisabeta, ieu, Tuța îmi zice, dar sunt scrisă Elisabeta. Așa ie mai serios…

Elisabeta a mers la școală doar în primele șapte clase primare, lipsa materială datorată greutăților pe care mama ei le avea în a crește singură opt copii, împiedicând-o să își continue studiile. A muncit în gospodărie și la vârsta măritișului, unchiul ei, Gheorghe Șuța, om înstărit din comună, i-a aranajat căsătoria cu Gheorghe Rizea din Nucșoara. În pofida rezistenței mamei și a fraților ei pentru că săteanul din Nucșoara mai fusese căsătorit înainte, Elisabeta și-a asumat destinul și a primit oferta unchiului său:

Am învățat șapte clase primare, nu mai multe, că n-a fost posibilitatea să merg eu la școală, că n-avea mama cu ce. Eram opt copii, doamnă, săraci, da ne-a crescut mama cu frica lui Dumnezeu, cu cinste, și n-am supărat-o pe mama niciodată. Ori încotro m-a trimes, acolo m-am dus. La vaci, la vaci. La porci, la porci. Unde m-a trimes, acolo m-am dus. Ne-a mai ajutat și unchiu Gheorghe Șuța. El n-a avut copii și ne-a crescut pă noi, copiii lui văr-so. A cumpărat și un munte să ni-l dea, da l-a cumpărat degeaba, că l-a luat statul. Și tot el m-a măritat la opșpe ani și m-a adus în Nucșoara, că l-a avut aicea pă Gheorghe Rizea cu care lucra. N-a vrut mama să mă dea, zicea că sunt băieți buni și în Domnești. N-a vrut frații mei să mă dea aicea… Că soțul meu mai ținuse pe o altă verișoară a lui unchiu, care, când a născut primul copil, fata care ați văzut-o, a murit din naștere. Copilu era de opt zile când a îngropat pe mama ei. Era de cinci zile când a murit și cu trei, cât au ținut-o moartă, opt. Da unchiu a făcut ca el, m-a măritat…

Nunta Elisabetei și a lui Gheorghe Rizea a fost una de amintire pentru sătenii din Nucșoara. Garantată de înstăritul unchi, ea a rămas un moment viu și frumos în memoria bătrânei țărănci din nordul Argeșului. Își amintește cu tristețe însă faptul că preotul care a oficiat căsătoria va fi ucis mai târziu de trupele regimului comunist:

La nuntă a venit cu mașina să mă ia. Cu două mașini. După aia au venit și altele. Nuntă în regulă. Păi domnu Șuța, unchiu nostru, era om văzut. A fost numai fruntea satului din toate comunele la nunta mea. Am petrecut, dumnealor s-au dus acasă și io am rămas aici. Naș l-am avut pe popa Drăgoi, care l-a împușcat comuniștii. L-a urmărit și l-a prins la Vâlsănești și l-a arestat. Și când i-a prins, după zece ani, pe ăștia, i-a dus la Jilava pe toți și i-a executat.

Drama familiei Rizea a început odată cu finalul anului 1946 și victoria din alegeri a comuniștilor. Considerat un membru marcant al burgheziei moșierești, Gheorghe Șuțu este împușcat de unitățile de epurare staliniste. Odioasa crimă o va marca pentru întotdeauna pe Elisabeta Rizea. Își va aminti mereu calitățile morale deosebite ale unchiului său, precum și ajutorul oferit de acesta atât ei, cât și țăranilor români. Fără copii și cu un frate mort în luptele din primul război mondial, Gheorghe Șuțu încerca să ofere puțin sprijin concetățenilor și familiei sale în măsura posibilităților pe care le avea. Uciderea unchiului său a fost motivul pentru care Elisabetea Rizea s-a alăturat mișcării de rezistență din satul Nucșoara:

Uite pentru ce am făcut io ce am făcut, doamnă! Că sunt înaintea icoanei și Dumnezeu așa să mă ajute dacă mint… Mi-a omorât unchiu ăsta. Uite-l! Mi l-a-mpușcat când a venit comuniștii. Văr primar cu tata, părinții, frați. Nu puteau face comunismul de el, d-aia l-a împușcat. Că el era comerciant: a avut moară, mașină de lână, manufactură, prăvălie… Avea unde munci lumea, toți ținea la el. N-avea copii, săracu, și ajuta. Ajuta săracii, văduvele de la 1916, că i-a murit și lui un frate, Nicu, în război. Doamnă, unu era Gheorghe Șuța din Domnești!Domn! Domn! Îi plăcea să învețe lumea carte și să fie vrednică, să muncească. Nu pot eu să vă spun ce om bun și driept iera. Și comuniștii l-au împușcat. Uite, de asta am urât io comuniștii.

Gheorghe Șuțu era fruntaș țărănist în zona Muscelului, fiind cunoscut și de liderul țărănist Ion Mihalache, argeșean și el, prin intermediul căruia trupul neînsuflețit al românului a fost adus cu mașina de la morgă. Când șoferul a refuzat să conducă mașina până la cimitir pentru a fi făcuta slujba de îngropare, Elisabeta își amintește cum sătenii au ieșit în stradă și au împins cu mâinile lor mașina până la cimitir:

L-au omorât degeaba, doamnă… Mai de cătă ziuă, l-au ridicat din casă, l-a dus la Siguranță și l-a împușcat. Și a avut oameni domnu Mihalache, țărănist era domnu' Mihalache, învățător la Domnești, a avut pe cineva acolo de a putut să-l scoață de la morgă și să-l aducă la cimitir. Da, când a auzit că-l aduce, a ieșit din tot satu și după alte sate, a dat șoferu jos, că n-a mai vrut să mâie mașina, și l-a dus oamenii cu mașina mânată cu mâna. Până acasă la el au împins mașina… L-a dus și l-a ținut acasă două zile și două nopți și p-ormă l-a dus și l-a înmormântat. Era armată, da n-a tras. Îl mai arestase de două ori, da n-a avut cu ce-l judeca. I-a dat drumu acasă, că n-a avut ce să judece. Și l-a-ngropat, a terminat cu el.

Marcată de furie și de răzvrătirea interioară în fața acestei nedreptăți, Elisabeta Rizea a început să acuze în public autoritățile comuniste pentru crima făcută. Fiindu-le frică de ce i s-ar putea întâmpla, sătenii l-au îndemnat pe Gheorghe Rizea să își ia soția de acolo și să o ducă acasă la Nucșoara. Acesta a urcat-o în căruță, a acoperit-o cu o pătură și a reușit să o scoată din Domnești. Era începutul unei vieți trăite cu frica permanentă că oricând ar putea veni cineva ca să o aresteze și să o ucidă:

Eu am plâns, m-am jelit, cum se spune la noi, m-am bocit dă unchiu, că ce-a făcut comuniștii cu el, căl-a-mpușcat. Am zis alea rele. Am zis. Nu pot să zic că n-am zis! Și a șoptit cineva la soțu mieu să mă ia de acolo, că mă omoară. Și soțu meu ’ce – vino până încoa, că am să-ți spun ceva. M-a luat în altă parte și m-a suit încăruță. A pus pătura peste mine și m-a scos din comună. Dup-aia, acasă, când auzeam mașină, fugeam. Aveam două uluci trase colea în grădină și, când auzeam mașină, fugeam. Era în ’47… Ș-apăi în ’48 a început. Atunci i-a fost frică lu domnu Iancu Arnăuțoiu, la popa Drăgoi, oamenii ăștia cari ierau mai cap în sat, oamenii mai deștepți din Nucșoara.

Acele evenimente pe care niciodată Elisabeta Rizea nu le-a putut uita au reprezentat momentul de început al procesului epurării despre care am amintit în câteva rânduri în capitolele anterioare. Aceste persecuții ale unităților specializate ale comuniștilor au determinat reacția românilor și hotărârea lor de a lupta cu arma în mână. În lipsa oricăror alternative, ei au decis să poarte pe umerii lor povara întregului spirit român. Datorită acestor oameni, noi, astăzi, ne putem raporta cu cinste la trecutul României. În fața comunismului impus de la Moscova, confruntați cu abandonul occidental, românii nu au fost nici lași, nici pasivi, au fost martiri:

Pe unchiu Gheorghe Șuța l-a împușcat în ’47. Din ’47 a-nceput vrajba de a băgat frica în ăștia care au făcut politică țărănistă. Băiatu lui domn Iancu, căpitanu ăl mare, că domnu Neluț a murit în munții Trata… DomnuTomiță era la garda regală. Făcea armata, adică era angajat acolo. Făcea școala aia. Ei, doamnă, de politică l-a dat afară. Da nu l-a lăsat, doamnă, nici acasă, că avea pământ, muncea. Nu l-a lăsat. A început să-l caute. Domnu colonel Arsenescu a venit de la Câmpulung adus de socru lu domn Tomiță, și l-a adus la el aici, acasă. L-a adus aicia.A plecat dacă a văzut că-i caută și-i urmărește. A plecat în munți. Da nu-i lăsa nici acolo! Așa că au început să urce la munte din ’49. Era Arnăuțoii, care era doi frați, cu Arsenescu trei, cu Chircă patru, dup-aia s-a băgat și băieții lui Chircă, s-a băgat și Ticu Jubleanu cu femeia, Marioara, și cu băiatu. Ăsta a rămas ultimu și s-a împușcat singur în bordei, acolo unde i-a prins. Așa a fost, eu nu spun minciuni. Da nu știu dacă e bine să scoateți acum cartea, doamnă, până nu s-a schimba.

La fel ca pe vremea haiducilor, grupările de rezistență armată din munții României au primit sprijinul populației de români. Familia Rizea a sprijinit cu tot ce putea grupul Arnăuțoiu din Nucșoara. Și a plătit scump pentru această îndrăzneală. Viața ultimilor haiduci români a fost una dificilă, în timp ce rezistența lor era determinată de familiile de români care își ofereau sprijinul lor:

Zece ani au stat în munte. După zece ani i-a prins. Și nu avea stabil pe undeva. I-a cătat de-a rându. Avea bordeie pe toate văile și pe toate dealurile. Când a născut pe fetița aia, i-a făcut copăiță de coajă de brad și au cusut-o, așa, și a dat-o cu rășină să nu curgă și să-i facă baie. Până au făcut și ei rost de o copaie. Și noi le duceam când le puteam duce, când nu puteam, nu le duceam și răbdau.

Elisabeta Rizea la peste optzeci de ani păstra vii în memoria sa acele întâmplări: gaura de glonț rămasă în ușa locuinței sale, precum și trădările în urma căreia a fost arestată. Românca din Muscel simțea după mai bine de 40 de ani aceeași frică de eventualele represalii pe care nu se mai simțea capabilă să le mai suporte, nici fizic, nici psihic. Elisabeta Rizea a trăit pentru a vedea România eliberată de regimul comunist și pentru a ne fi pildă de viață și a ne lăsa mărturie despre grozăvia acelor ani. Ea a trăit însă până la moartea sa, la 91 de ani cu frica și cu teroarea în suflet. A fost crucea pe care ea a avut-o de purtat în această viață:

Au plecat pe rând. S-a dat ăla după ăla, ăla după ăla. Noi i-am ajutat. Noi n-am plecat până nu ne-au luat ei și ne-au băgat prin pușcării. Pe mine m-a pârât o țigancă,o baragladină, cum am spus și la televizor. A fost grieu, doamnă. Uite, am și o gaură colea în ușă, să o vedeți, gaura de glonț. Și ăștia au dușmănie pe mine că vorbesc. Păi aș zbiera, doamnă, ca o vacă, nu ca un om! Atâtea sunt de spus… Da mă stăpânesc de frică, că acum nu mai sunt de treișopt de ani. Nu mai poci fugi prin grădini, nu mai pot să merg, că vedeți cum e picioarele mele și vedeți mâinile mele. Să nu moară până n-o sta unde m-au ținut pe mine și să nu… Să-i chinuie Dumnezeu, nu să-i chinui io, cum m-au chinuit ei pe mine.

În acele vremuri, chiar înainte de arestare, Elisabeta se înțelesese cu o altă femeie din comună ca aceasta să îi preia atribuțiile și să continue să ajute grupul de rezistență din Nucșoara. După cum aminteam mai sus, frica și neîncrederea Elisabetei nu vor dispărea, ea mărturisind că va povesti totul urmașelor sale doar în ceasul morții:

Pe urmă Chircă a fost mort în munți, băieții lui au fost închiși, eu închisă. Da am lăsat pe alta în locu meu. Vorbisem cu ea până să mă închiză. Marinico, zic, dacă cumva mă-nchide pe mine, ai tu grijă! Adică să nu moară de foame. Să le mai duci. Da pe mine nu m-a prins, doamnă, cât am fost eu de păzită, că eram păzită, vorba aia, nici nevoia nu puteam să mi-o fac cu liniște, așa eram păzită, pe de-a rându. Da Dumnezeu m-a ferit și eu am știut să mă păzesc și nici nu am spus la nimeni. Și am și acuma multe secrete, da nu le spui până n-oi vedea că mor, să chiem fetele să le spui, să știe măcar ele… Că uite, doamnă, nu știi cu cine vorbești și s-aude și te-mpușcă. Vorba aia, am scăpat eu de primu glonț – și să mi-l dea ăștia, acuma?

Imediat după arestare, prima, Elisabeta a fost supusă interogatoriului miliției. Sigur că aceasta a folosit metodele de tortură pe care le-a socotit propice pentru colaboratoarea dușmanilor regimului. Au legat-o pe un scaun pe care l-au suprapus altora, în timp ce părul ei era legat în coadă de un cârlig. În fața refuzului și a strigătelor Elisabetei care nu accepta să dezvăluie nimic din acțiunile ei din Nucșoara, a fost dezlegată, îmbrăcată într-un sac ud și bătută până la sânge. În fața inutilității torturii, Elisabeta a fost adusa acasă unde a zăcut mai multe zile din pricina rănilor. Ce să fac, se întreba românca, așteptând parcă un răspuns solidar din partea noastră? Soluția ne este dată tot de ea ca o mărturie emoțională care transcende timpul: am răbdat:

Când m-a bătut cel mai rău Cârnu, m-a dus la miliție, într-o cameră. A tras o masă. Avia un cârlig mare la mijloc acolo. (…) Și a tras Cârnu un scaun lângă masă, m-a legat cu mâinile la spate după spătar, cu frânghie, așa, după aia a suit scaunul pe alt scaun și a urcat scaunele pe masă și mi-a legat coada acolo sus în cârlig. Și era un lanț și a băgat lanțul aici, după frânghie, cum eram legată la mâini. Și mi-a fost frică că atunci eram și eu grăsuță, nu prea tare, dar nu eram slută ca acum, și stam și țipam și spuneam: ”Domnule, împușcați-mă, tăiați-mi capu', scoateți-mi ochii, tăiați-mi limba, nu știu de ei, nu mă întrebați, că nu știu! Nu mă chinuiți, nu mă lăsați fără mâini, mai bine împușcați-mă!”. (…)

Când m-a urcat de tot acolo, mi-a dat drumul la coadă, mi-a dezlegat părul și m-a lăsat numa-n mâini. Da' păi tot nu i-am vândut… Și după aia m-a dat jos, m-a dezlegat la mâini, era o căldare de apă pă sobă acolo și a muiat un sac în apă, l-a stors, mi-a luat fota aia după mine și-a pus sacul așa, peste mine. Și a băgat pe mâna dreaptă un d-ăla dă cauciuc, așa, cu șnur, și m-a făcut toată numai dungi groase cât mâna. Cum ziceți să-l iert? Nu pot! M-a dus patru soldați acasă. (…) M-a dus și m-a pus în pat. Am stat zece zile acasă. Mai rămăsese la ochi, aici, ca cum dai cu ceva, așa, oleacă de vânătaie. Da aici în jos eram dungi și niagră ca bluza. Și dungi făcută, dungi cât mâna. Ce să fac? Am răbdat. Am răbdat.

După eliberarea din închisorile comuniste într-un moment în care rezistența armată comunistă fusese învinsă, Elisabeta Rizea avea 52 de ani și privind în urmă își dădea seama că nu îi mai rămăsese nimic. Nu avea nimic din lucrurile care reprezentau lumea arhetipală a țăranului român, nici pământul pe care îl moștenise de drept și nici casă clădită cu mâinile ei și ale soțului, Gheorghe. Dușman al poporului, Elisabeta și-a înfrânt fricile și a încercat să o ia de la capăt. Acele greutăți au marcat-o definitiv, mult mai mult decât torturile comuniste:

Sunt ca o mască acum, doamnă, de chinurile care au fost pe mine și de inima rea pe care am avut-o. Așa. Și să viu acasă să nu mai găsesc nimic!! Nimic n-am găsit. Dacă mă tăiam la un deget, eu n-aveam cu ce mă lega. Tot ce-am lăsat în casă și în magazia mea și în curtea mea – n-am mai găsit nimic. Nu mai pot să-mi spun tot amaru care a fost în mine și tot chinu cu care m-a chinuit hoții ăștia… Nimic de zis, am trăit bine. Am muncit, am cumpărat pământ… Care ni l-a luat! Nu mi-l mai dă nici astăzi. Nu vezi? Mi-a luat tot, doamnă. Mi-a stricat grajdu, magazii,tot ce-am avut. Nu mai am nimic. Am făcut noi o țârde grajduri, da cu ce… Amândoi ologi. Eu nu poci de picioare, uitați-vă și dumneavoastră cum ie picioarele mele. Uite! Ie! Le pui drepte. Uitați-vă cum mi s-au făcut mie picioarele, doamnă… Uite cum ie picioarele mele, că m-a băgat în lanțuri și m-a ținut în umezeala aia din Jilava. Nu e puțin să stai doi ani de zile la Jilava… Eram de treizeșopt de ani.

Spiritul puternic al țăranului român a răzbit până la urmă. Cum, necum, vorba românilor, Elisabeta Rizea a ajuns la Nicolae Ceaușescu, prin intermediul căruia a primit înapoi casa în care locuiese. Atât doar. Simțul extraodinar al proprietății pe care este imposibil să nu îl remarcăm în cuvintele Elisabetei ne oferă elemente mai mult decât suficiente pentru a putea înțelege adevăratul nivel al dramei țăranului român. Acel țăran care avea conștiința drepturile sale asupra pământului pentru care părinții, bunicii și frații lor muriseră în primul război mondial. Având tradiția șerbiei, țăranul român știa prețul și valoarea libertății. Regăsim, într-un mod excepțional în memoria Elisabetei Rizea acel spirit al pământului extraordinar descris de romancierul Liviu Rebreanu în „Ion”.

De-a lungul existenței sale, poporul român și-a explicat evenimentele excepționale ale vieții prin raportarea la sentimentul religios. Cutremurele, epidemiile, inundațiile etc. erau înainte de toate pedepse de la Dumnezeu pentru păcatele oamenilor. Și tot românul este cel care a avut dintotdeauna credința în răsplata divină pentru faptele fiecăruia. Elisabeta Rizea, după cum se poate observa și din rândurile de mai sus, recunoaște că îi este foarte greu să îi ierte pe cei care i-au marcat viața prin crimele și abuzurile lor și speră doar că pedeapsa divină îi va ajunge și îi va consola și alina durerea din suflet:

Nimic, nimic, nimic n-am găsit. Că rămăsese o magazie, să aibă unde ține lemnele dispensarului, și m-am rugat de Ion Băncescu, că era la Sfat, să-mi dea mie magazia, că plătesc. N-a vrut! Da știți cum a murit, doamnă? Cu gâtu pă scaun! Uite așa a murit. Nu ie moarte de om… Vedeți ce scrieți, doamnă, în carte, să nu dați de rău. Barim să trăiesc și ieu, să am parte de moarte bună. Că eu, să știu că ies ai noștri, aș spune totu, driept, da nu știu, doamnă… și dacă am scăpat de lanțuri și de doișpe ani de chin, să mă omoare ei acuma? Nu mai dorm aici. De-acuma m-am mutat în camera aia. Că mă împușcă pe aici, pe fereastră, în pat. Ne culcăm așa: eu colea și Gheorghe colea. Zic – barim să scăpăm unul din noi, să mai aibă copiii un părinte. Și mi-e frică, mi-e frică… Că la noi, pentru pământu ăsta…Era așa lume cinstită și așa lume cumsecade…Doamnă, n-aș fi dat-o pe nimic comuna asta! Acum ei au pământul de la Arnăuțoiu, de la ăștia care au fugit, de la mine, de la ăla, de la ăla… Și pentru pământ, ca să nu ni-l mai dea… Trei zile dacă mai trăiesc, da vreau să știu că s-a limpezit lumea. Că pământu, vezi, nu mi-l dă…Ieu cried că v-a luat numărul de la mașină, așa cried.

Trei zile dacă mai trăiesc, da’ vreau să știu că s-a limpezit lumea sunt cuvinte pline de un dramatism care cu greu poate fi regăsit, chiar și în tragediile poeților anticei Grecii. Sunt o dovadă pe care istoricii au obligația să nu o neglijeze pentru că ea simbolizează mai mult decât orice puterea de rezistență a țăranului român, păstrător al filonului identitar românesc timp de peste un mileniu, indiferent de greutățile la care a fost supus.

Acum saptezeci de ani, Elisabeta Rizea era o țărancă înstărită din Muscel. Învățase carte, avea o familie, o gospodăria de care îngrijea și nimic nu părea să deranjeze ordinea arhaică a universului său. Acum șaizeci de ani, Elisabeta a devenit un dușman al poporului și al regimului comunist. A fost arestată, interogată, torturată și condamnată la mulți ani de închisoare. În urmă cu mai bine de patruzeci de ani, românca era un om fără viitor care abia își putea agonisi traiul zilnic. După 1990, Elisabeta Rizea a devenit un erou, un martir, un simbol al demnității românismului. Unde e linia de demarcație în destinul unui om?

CONCLUZII

Prin definițiile acceptate de gramatica limbii române, în concordanță și cu înțelesul termenului în alte limbi internațioanale, elitele ar reprezenta partea cea mai aleasă, cea mai de seamă a unui grup și deopotrivă parte a unei societăți structurată pe clase sociale care deține o poziție superioară în cadrul respectivului ansamblu social. Fără doar și poate, din aceste scurte și relevante explicații ligvistice distingem mai multe modele culturale ale elitelor. Prin urmare, pe de o parte, elitele reprezintă oamenii educați, desăvârșiți, ai unui grup pe un teritoriu și într-un timp dat. Conceptul de elite reflectat în socialul uman presupune și o anumită poziție obținută prin instruire școlară și prin experiența parcurgerii treptelor într-o certă profesie/carieră.

O analiză a modelelor variate pe care elitele le-au generat la nivel social ne oferă un tablou complex compus din elite economice, politice, militare, religioase etc. Desigur, elitele intelectuale înțelese ca un model cultural al societății românești la un anumit moment pot cuprinde personalități din mai multe aspecte ale lumii sociale românești. Din lumea acestor elite pot face parte profesori, preoți, artiști, scriitori etc. Evoluția elitelor intelectuale în România este indiscutabil legată de evenimentele politice internaționale care au influențat și realitățile cotidiene românești sub diverse aspecte.

Raporturile dintre evenimentele excepționale (războaiele mondiale, comunizarea României cu tot ce a presupun ea) și elitele românești sunt esențiale pentru înțelegerea rolului pe care elitele intelectuale l-au jucat în anii comunismului românesc. O parte dintre acestea au ales calea războiului armat, s-au constituit în grupuri de rezistență și s-au opus comunismului în munții României. Mulți dintre oamenii de frunte au sfărșit uciși în închisorile comuniste și în temnițele de educare de la Aiud și Pitești. Alții, însă, au reușit să fugă și sub forma muzicii (Jean Moscopol, spre exemplu) sau a literaturii au reprezentat o rezistență pașnică, din exil, împotriva regimului comunist din România.

Au existat, de asemenea, și intelectuali de marcă, în special după 1960 care au fost nevoiți să își construiască operele în plină epocă totalitară și să își mascheze convingerile în structurile ideologice comuniste. Și nu în ultimul rând, regimul comunist a propus prin acțiunile întreprinse în primii zece ani de guvernare și o categorie vastă a elitelor conjuncturale. Acestea sunt diferite de cele umane, descrise mai sus (care comportă valori universale, dezinteresate și contruite pe baza moralei) și sunt determinate de orientările politico-ideologice ale momentului.

Secolul al XX-lea a cunoscut regimul totalitar, apropiat tiraniei lumii antice, însă mult mai bine dezvoltat instituțional și din cauza evoluției științifice și mult mai eficient. Comunismul, fascismul și nazismul, într-o ordine absolut aleatorie sunt exemple edificatoare pentru totalitarism. Regimul totalitar este caracterizat printr-o o serie de însușiri care îl unicizează pe scara de valori a istoriei umanității: cucerirea puterii prin violență și teroare și deseori guvernarea prin aceleași metode; concentrarea puterii în mâinile unei singure persoane, infailibilă și în jurul căreia, în timp, prin propagandă, manipulare și lingușire se crează un cult al personalității; politizarea excesivă a întregii societăți; limitarea separării dintre public și privat, totul fiind bine reglementat și controlat; falsificarea istoriografiei și a domeniilor științifice în scopul legitimării noului regim, în special prin defăimarea tradițiilor; existența lagărelor de concentrare; controlul politic total este exercitat prin subordonarea completă a forțelor armate și printr-o poliție secretă, excelent dezvoltată ca aparat de represiune; monopolul statului asupra mijloacelor de comunicare.

Nici spațiul românesc nu a fost, din păcate, o excepție de la această evoluție a secolului precedent. Pe durata perioadei interbelice, mișcarea comunistă din România a fost una clandestină, scoasă în afara legii și construită din câteva sute de oameni, majoritatea lor fără origini românești. După 1944, odată cu stăpânirea României de către armata sovietică, o serie întreagă de personaje, bine instruite pe durata războiului au fost utilizate pentru a impune comunismul românilor. Pentru că această doctrină politică și socială nu avea niciun fel de simpatizant la nivelul societății românești, ea a fost impusa de la centru, prin forță și menținută cu ajutorul unui aparat de stat represiv: securitatea.

Momentele cruciale din existența unei națiuni generează însă și oameni extraordinari. În tot acest context în care disperarea, durerea, confuzia, santajul se împleteau cu speranța și credința că vom trece ca popor și prin asta așa cum am făcut de fiecare dată în istoria noastră, s-a născut o rezistentă armată anticomunistă. Primele grupări au aparținut unor ofițeri ai armatei române în Bucovina în luna martie a anului 1944 și au continuat sub conducerea lui Vasile Motrescu până în anul 1962.

În primăvara anului 1948, oameni politici, elevi și studenți, militari și muncitori au fost arestați într-o mișcare de amploare care avea ca scop să zădărnicească orice intenție de rezitență armată împotriva regimului. În lipsa unei structuri care să coordoneze mișcările de rezistență la nivel național, în lipsa unor legături cu statele democrate, grupările care au continuat lupta anticomunistă au fost conștiente că misiunea lor era aproape imposibilă. Oficial, anul 1962 a reprezentat momentul în care rezistența armată împotriva regimului comunist a fost pe deplin înfrântă.

Construirea unei noi societăți a fost relizată prin distrugere și reeducare. Aceste măsuri și direcții strategice au presupus existența unor lagăre în care elitele intelectuale ale lumii interbelice au fost exteminate pentru vina de a se opune instaurării democrației populare. Modelul gulagului sovietic a fost reprodus și în spațiul românesc, conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului in România, existând 44 de penitenciare principale și 72 de lagăre de muncă forțată.

În ceea ce privește metodele de tortură, acestea erau cumplite și extrem de variate. O altă metodă folosită împotriva deținuților a fost munca forțată. Condițiile de muncă din lagărele și coloniile comuniste au fost dintre cele mai dure. Detinuții erau puși să muncească până la epuizare, neîndeplinirea normei zilnice atrăgea pedepsirea ,,leneșului“ prin bătaie la șezutul gol, atârnarea lui cu capul în jos sau aruncarea lui la carceră. De asemenea, în închisorile de la Aiud, Sighet, Jilava și Suceava, deținuții erau ținuți în izolare, în condiții de mizerie și foamete, suprapopulare și lipsa îngrijirilor medicale.

Teroarea într-un regim politic totalitar, expresie mai mult sau mai puțin evidentă a patologicului este ilustrată sub mai multe fațete, adeseori simultane. Atunci când regimul este pe cale să fie instaurat sau când se simte nevoia unei demonstrații de forță care să arată direcție spre care poporul trebuie să se îndrepte, se recurge la o teroare legalizată, stabilită și confirmată prin coduri legislative așa cum s-a întâmplat în regimul comunist sovietic. Tot o teroare legalizată este și cea care este exercitată prin intermediul tribunalelor statului prin care inamicii sistemului sunt pedepsiți, de multe ori public pentru ca prin frică să demoralizeze grupurile care au intenția să reziste noilor realități politice. Este și cazul tuturor grupurilor de luptători anticomuniști români care au fost prinși vii și apoi judecați și uciși în fața cetățenilor. O a treia formă de teroare este deportarea grupurilor de populații.

Primele două forme de teroare amintite mai sus au fost specifice și regimului comunist din România.Este un proces de lungă durată și dureros acela al analizei efectuată modalităților prin care P.C.R. a preluat puterea în România. Rând pe rând, elitele intelectuale și politice ale României care încă refuzau să creadă că România era singură în fața U.R.S.S. cunoșteau drama noilor realități geopolitice care se configurau pe harta lumii după încheierea celui de al doilea război mondial. Să nu uităm că înaintea șantajului care a dus la abdicarea regelui Mihai I al României, suveranul efectuase o vizită în capitala Marii Britanii. Inutilă, din nefericire, spionul britanic Ivor Porter primise încă din 1943 vestea abandonării României și o transmisese mareșalului Antonescu și tânărului monarh român.

Principalul element al acestei „unicități a comunismului românesc” este acela al lipsei unei structuri de masă formată din partizani români, cel puțin din anumite zone ale țării. Lipsa oricărui sprijin popular a generat o impunere a guvernării prin suprimarea populației. DE asemenea, alte caracteristici ale comunismului românesc mai sunt: complexul de inferioritate, asociat unei lipse a legitimității; dependența inițială de Moscova; tendința de a edifica un sistem dinastic, după modelul cubanez și nord-coreean; reacția negativă și contrară oricăror reforme liberale; amestecul dintre leninism și naționalism extrem; mitul refuzului României legat de invadarea Cehoslovaciei din 1968; oprimarea societății civile în formele în care aceasta există atunci.

Noua societate comunistă a fost plasată sub deviza distruge și reconstruiești. Doar așa putem înțelege sau explica dorințele uneori paranoice de a dărâma totul și a reface după un anumit model, unul care să nu cuprindă nimic în afara „acceptabilului” aprobat de sistem. Totul trebuia să fie conform noului regim: locuințele, bisericile (câte orori istorice au produs „noii arhitecți” ai regimului cărora multe monumente istorice le stăteau la propriu și la figurat în drum). Comunismul a creat un tipar al fricii de represiunea serviciilor secrete care s-a transmis și generațiilor tinere prin intermediul părinților și bunicilor.

O altă caracteristică prezentă în ideologia comunismului din România este permanenta nevoie de legimitizare. Iată de ce sistemul politic comunist promova existența unei democrații populare ca fiind specifică realităților politice pe care le genera constant. Măsurile de reconstrucție nu puteau să vizeze doar oamenii, ele au fost îndreptate și asupra ideilor, considerate a fi cele mai periculoase. Prin urmare, s-a produs rescrierea culturii și a istoriei pe baza unor noi concepte și prin intermediul unei noi „elite” care ne arăta care este de fapt adevărata noastră istorie și care sunt tradițiile culturale care ne definesc. Este adevărat că, în ultimele două decenii de comunism românesc o parte din oamenii de cultură români au reușit să mențină un echilibru între sistem și valorile morale ale meseriilor lor. Din păcate, acest compromis a contribuit și el la cultul personalității liderului.

Legitimarea noului regim s-a făcut în mod abil prin folosirea de renumele unor personalități (Mihail Sadoveanu, spre exemplu). Totuși, elitele superioare ale regimului erau verificate, originea socială sănătoasă fiind garantul carierei acestora, precum și dosarul corespunzătoral rudelor apropiate. Din punct de vedere psihologic, dresajul individual construit pe ideea primatului partidului în detrimentul oricărui instinct de existență personală viza în primul rând capitularea morală a individului.

În drumul de la autoritarism la oligarhia manifestată și prin cultul personalității, Ceaușescu a fost animat de o viziunea adesea ireală cu privire la destinul și rolul României. O viziune megalomanică, nesustenabilă sub raport economic, concretizată prin intenția de a deveni una dintre principalele puteri economice, raporturile (fictive) din 1989 atestând o producție agricolă superioară pe plan global.

Entuziasmul comunist a atins toate sferele socialului românesc. Armata trebuia să numere câteva milioane de soldați, motiv pentru care se cerea mărită natalitatea, inclusiv prin interzicerea avortului. Cultul personalității liderului comunist, similar celui stalinist era construită pe mai multe direcții: o adaptare și exagerare a biografiei (Ceaușescu devine unul dintre strategii acțiunilor din 23 august 1944); precum și identificarea sa cu P.C.R., poporul român și patria (sloganul „Partidul, Ceaușescu, România” este elocvent). Nicolae Ceaușescu devine, după modelul liderului politic tipic descris mai sus, un salvator al națiunii, fiind un conducător care continuă tradiții istorică instituită de marii bărbați de stat ai românilor: Burebista și Decebal.

Din punctul de vedere al modelelor culturale pe care le-a generat raportarea la sistemul comunist din România, pot fi identificate mai multe tipare comportamentale. A existat o rezistență armată, organizată în munții României care a fost permanent hăituită de autoritățile regimului. Au existat însă și mari grupuri umane care au practicat supunerea pasivă prin acceptarea practicilor comuniste în pofida faptului că nu erau de acord cu acestea. De partea cealaltă putem identifica pe cei care fac parte din grupurile supuse activ sub forma membrilor de partid și a celor care au colaborat în cadrul sistemului politic comunist și, desigur, pe cei care au participat activ la construirea comunismului românesc.

Unul dintre exponenții rezistenței armate anticomuniste a devenit, după 1989, Elisabeta Rizea din comuna argeșeană Nucșoara. Drama Elisabetei a început odată cu moartea unchiului ei, fruntaș țărănist. Crima a determinat-o pe Elisabeta să se implice activ în ajutorarea grupului de luptători anticomuniști din Nucșoara condus de Toma Arnăuțoiu, în special cu haine și alimente. Familia Rizea a intrat astfel în vizorul agenților Securității și după ce Gheorghe Rizea a reușit să evite arestarea a fost în cele din urmă prins, anchetat și condamnat. Elisabeta a fost arestată pe 20 noiembrie 1950, interogată și condamnată un an mai târziu la 6 ani de detenție. Eliberată în 1956, Elisabeta Rizea și-a reluat acțiunile de sprijin pentru grupul de rezistență de la Nucșoara. Arestată din nou în 1958, a fost condamnată la 25 de muncă silnică, zece ani de degradare civică și confiscarea averii. S-a reunit cu familia abia în anul 1964 după ce a fost eliberată din închisoare prin decret.

Trei zile dacă mai trăiesc, da’ vreau să știu că s-a limpezit lumea sunt cuvintele Elisabetei Rizea care vor rămâne înscrise pe veci în memoria românilor.

BIBLIOGRAFIE

Lucrări speciale:

Analele Sighet, vol. III-V, București, Fundația Academia Civică, 1995-1997.

Betea,Lavinia,Maurer și lumea de ieri: mărturii despre stalinizarea României, Editura Dacia, 2001Boia,Lucian,Mitologia științifică a comunismului, București, Editura Humanitas, 1999

Burakowski, Adam,Dictatura lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989)- Geniul Carpaților, Iași Editura Polirom, 2011

Buzatu,Gheorghe,România sub imperiul haosului (1939-1957), București, Editura RAO, 2007

Giurescu,Dinu C.,Falsificatorii, ,,Alegerile’’ din 1946, Centrul de Istorie a Românilor ,,Constantin C. Giurescu’’, București, 2007

Idem, Uzurpatorii. România, 6 martie 1945-7 ianuarie 1946, Editura Vremea XXI, București, 2004

Grancea,Mihaela Trecutul de astăzi. Tradiție și inovație în cultura română, Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2009

László-Herbert,Mark,Abdicarea regelui Mihai, București, Editura Humanitas, 2010

Lică Mașala,Marilena,Ivor Porter. Ultimul interviu, Iași, Editura Sympoesium, 2012

Markham,Reuben,România sub jugul sovietic, București, Fundația Academia Civică, 1996

Nicolau,Irina, Nițu, Theodor (edit.), Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara, București, Editura Humanitas, 2012

Porter,Ivor,Autonomus, București, Editura Humanitas, 2008

Rafael-Ștefănescu,Gheorghe,Amintiri din România socialistă, București, București, 2010

Roșca,Victor,Moara lui Kalusek. Începutul represiunii comuniste, Editura Curtea Veche, București, 2007

Tismăneanu, Vladimir,Despre comunism. Istoria unei religii politice, București, Editura Humanitas, 2011

Vladimirov,Iulia,Monica Lovinescu în documentele Securității, București, EdituraHumanitas, 2012

Lucrări generale:

Ambrose, Tom, Despoți și dictatori, Editura Litera, București, 2009

Berejkov,Valentin În umbra lui Stalin, București, Editura Lider, 1994

Canetti, Elias, Masele și puterea, București, Editura Nemira,

Carr,Caleb The Lessons of Terror:  A History of Warfare Against Civilians: Why It Has Always Failed and Why It Will Fail Again, Random House, 2002

Conserva, Henry T., Propaganda: A Question and Answer Approach, Author House, 2009

Cull, Nicholas John, Culbert, David Holbrook, Welch, David, Propaganda and mass persuasion: a historical encyclopeda. 1500 to the present, ABC-Clio, 2003

Dean, Jodi, Democracy and Other Neoliberal Fantasies: Communicative Capitalism and Left Politics, Duke University Press, 2009

Dolot,Miror,Executați prin înfometare. Holocaustul ascuns, București, Editura Meteor Press, 2011

Domenach, Jean-Marie,Propaganda politică, Institutul European, 2004

Dukes,Paul Istoria Rusiei, București, Editura All, 2009

Eisenstad, Shmuel N.,The Political Systems of Empires, Transaction Publishers, 1963

Elias, Norbert, Procesul civilizării, vol. I, trad. și postfață de Monica Maria Aldea, Iași, Editura Polirom, 2002

Freedman,Paul (coord.), Istoria gustului, București, Editura Vellant, 2008Frigioiu,Nicolae,Imaginea publică a liderilor și a instituțiilor politice, București, Editura Comunicare.ro, 2004

Gellately,Robert, Stoltzfus,Nathan,Social outsiders in Nazi Germany, Princeton University Press, 2001

Ghica, Ion, Tunsu și Jianu, în Scrisori către V. Alecsandri, , București, Editura Minerva, 1986

Jowett, Garth S., O’Donnell, Victora,Propaganda and Persuasion, Sage Publications, 2012

Kissinger, Henry,Diplomația, București, Editura All, 2007.

le Goff, Jacques, San Francisco de Assisi, Ediciones AKAL, 2003

Linz, Juan José,Totalitarian and Authoritarian Regimes, Lynne Rienner Publishers, 2000

Marconi, Joe,Ghid practic de relații publice, Iași, Polirom, 2007

Marlin, Randal, Propaganda and the ethics of persuasion, 2003

Matthews, Gerald, Deary, Ian J., Whiteman, Marta C.,Psihologia personalității, Iași, Editura Polirom

Mazilu,Dan Horia,Lege și fărădelege în lumea românească veche, Editura Polirom, Iași, 2006

Miroiu, Adrian,Fundamentele politicii. Preferințe și alegeri colective, Iași, Editura Polirom, 2006

Moscovici, Serge, Psihologia socială sau Mașina de fabricat zei, Editura Polirom, Iași, 1997

Moșneagu,Marian Politica navală postbelică a României (1944-1958), București, Editura Mica Valahie, 2006

O’Shaugnessy, Nicholas,Politics and Propaganda: weapons of mass seduction, Manchester University Press, 2004

Riedner, Rachel, Mahoney, Kevin, Democracies to Come: Rhetorical Action, Neoliberalism, and Communities of Resistance, Lexington Books, 2008

Sandle,Mark Communism, Pearson Education, 2006

Scurtu,Ioan,Politica și viața cotidiană în România în secolul al XX-lea și începutul celui de-al XXI-lea, București, Editura Mica Valahie, 2011

Idem, Istoria românilor de la Carol I la Nicolae Ceaușescu, București, Editura Mica Valahie, 2010

Teodorescu, Gheorghe, Putere, autoritate și comunicare politică, București, Editura Nemira, 2000

Vale,Allison Mad Kings & Queens: History's Most Famous Raving Royals, Sterling, 2008

Volkogonov,Dmitri,Lenin. O nouă biografie, București, Editura Lider, 1994

Idem, Troțki, eternul radical, București, Editura Lider, 1996

Windahl, Sven, Modele ale comunicării pentru studiul comunicării de masă, București, Comunicare.ro, 2004

Welch, David, Nazi propaganda: the power and the limitations, 1983

Wright,Patrick,Iron Curtain : From Stage to Cold War: From Stage to Cold War, Oxford University Press, 2007.

Zafiu, Rodica,Limbaj și politică, București, Editura Universității din București, 2007

Siteografie:

Florin Banu, Mișcarea de rezistență armată anticomunistă din România între negare și hiperbolizare, disponibilă online la adresa: http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/studii_articole/activitati_plan_intern/Rezistenta.pdf

Doru Radoslav, Rezistența armată anticomunistă din România între istorie și memorie, disponibilă online la adresa: http://dspace.bcucluj.ro/jspui/bitstream/123456789/25527/1/Radosav%20Doru-Rezistenta%20antiarmata%20comunista-2006.pdf

Cosntantin Iulian, Din lagărul România evadează morții, București, Editura Sânziana, 2013.

http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/mart45_64/igavrila_ogoranu/brazii/docs/cap11.htm

George Enache, Misiunea Securității în problema „culte”la începuturile regimului comunist, disponibilă online la adresa: http://www.istorie.ugal.ro/anale/8/810%20ENACHE.pdf

http://www.iiccr.ro/

http://www.monitorfg.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=3045:harta-inchisorilor-i-lagrelor-comuniste&catid=52:reportaje&Itemid=73; http://www.nistea.com/IOANIOVAN.html

http://www.iiccr.ro/pdf/ro/ficioru.pdf; http://militiaspirituala.ro/fileadmin/documente/doc.pdf.poze.documente_inedite/SERVICIUL_MUNCII__12.02.2012.pdf

http://www.fericiticeiprigoniti.net/arsenie-boca/1725-martirajul-parintelui-arsenie-in-moara-lui-kalusek

http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/diversi_autori/emagirescu_moara.htm

http://adevarul.ro/news/societate/luptatoarea-anticomunista-elisabeta-rizea-murit-1_50ad23c17c42d5a6638f6ef6/index.html

http://eroinenucsoara.ro/index.php?page=elisabeta-rizea-ro.php

http://www.ziaruldeiasi.ro/national-extern/regele-mihai-a-vizitat-o-pe-elisabeta-rizea~ni201b

http://www.fericiticeiprigoniti.net/elisabeta-rizea

http://www.fenomenulpitesti.ro/gallery/large/4.jpg

http://www.fenomenulpitesti.ro/gallery/large/sectia-munca-silnica-partea-stanga.jpg

http://www.fenomenulpitesti.ro/gallery/large/fisa-matricola-penala-2.jpg

http://www.fenomenulpitesti.ro/gallery/large/fisa-matricola-penala-verso-2.jpg

http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/wp-content/uploads/2011/12/elena_ion_arnautoiu1.jpg

http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/wp-content/uploads/2011/12/parintii.jpg

http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/wp-content/uploads/2011/12/familia_arnautoiu.jpg

http://www.google.ro/imgres?imgurl=http://despredemnitate.files.wordpress.com/2011/05/elisabeta-rizea-marius-vasilica.jpg&imgrefurl=http://despredemnitate.wordpress.com/toma-arnautoiu/&h=454&w=604&sz=76&tbnid=OygzyS7T9YPSsM:&tbnh=90&tbnw=120&prev=/search%3Fq%3Delisabeta%2Brizea%26tbm%3Disch%26tbo%3Du&zoom=1&q=elisabeta+rizea&usg=__7YQ_oeaEaakfcKfgynPG3iO88Vc=&docid=RSpGdaM011t2MM&hl=ro&sa=X&ei=0zFQUfGmLMbbtAbB7YDQDQ&sqi=2&ved=0CEUQ9QEwBw&dur=603

http://www.fericiticeiprigoniti.net/galerii-foto/212-monumente/1048-monumentul-calvarul-aiudului

http://www.fericiticeiprigoniti.net/galerii-foto/169-icoane/1033-icoana-maicii-domnului-impreuna-cu-sfintii-inchisorilor

http://www.miscarea.net/rezistenta-gavrila-materiale-comparate3.htm;

http://www.cnsas.ro/

http://phantasma.ro/wp/?p=3036.

http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/mart45_64/igavrila_ogoranu/brazii/

http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/rmunti/http://despredemnitate.files.wordpress.com/2011/07/rezistenta-banat.pdfhttp://www.fgmanu.ro/Carti/268/capitol_toate.

http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/rmunti/docs/rezistenta_5.pdf; http://adevarul.ro/locale/brasov/moartea-ultimului-luptator-anticomunist-fagaras-fotogalerie-1_50ae56e87c42d5a6639bda4b/index.html.

http://ogoranu.ro/lupta-anticomunista

Lista anexelor

Fig. 1. Fenomenul Pitești. Închisoare-placheta de la intrare (prezent)

Fig. 2. Închisoarea Pitești. Celula din secția de muncă silnică

Fig. 3 Fișa matricolă penală a lui Romeo Albulescu (față)

Fig. 4. Fișa matricolă penală lui Romeo Albulescu (verso)

Fig. 5 Familia Arnăuțoiu. Elena Arnăuțoiu

Fig. 6 Părinții Elenei Arnăuțoiu, simbol al tipologiei poporului român

Fig. 7. Familia Arnăuțoiu

Fig. 8 Elisabeta Rizea- erou al luptei anticomuniste, împreuna cu regele Mihai și regina Ana

Fig. 9 Monumentul „Calvarul Aiudului”

Fig. 10 Maica Domnului cu Sfinții Închisorilor. Icoană din Aiud

Fig. 1. Fenomenul Pitești. Închisoare-placheta de la intrare (prezent)

Fig. 2. Închisoarea Pitești. Celula din secția de muncă silnică

Fig. 3 Fișa matricolă penală a lui Romeo Albulescu (față)

Fig. 4. Fișa matricolă penală lui Romeo Albulescu (verso)

Fig. 5 Familia Arnăuțoiu. Elena Arnăuțoiu

Fig. 6 Părinții Elenei Arnăuțoiu, simbol al tipologiei poporului român

Fig. 7. Familia Arnăuțoiu

Fig. 8 Elisabeta Rizea- erou al luptei anticomuniste,

împreuna cu regele Mihai și regina Ana

Fig. 9 Monumentul „Calvarul Aiudului”

Fig. 10 Maica Domnului cu Sfinții Închisorilor. Icoană din Aiud