Elite Politice Si Administrative

CAPITOLUL I

ELITE ȘI MASE

Încă din antichitate societatea s-a divizat pe diverse criterii cum ar fi cele sociale și economice. Diviziunea muncii a dus la apariția claselor sociale.

Mai târziu, Evul Mediu și societățile de tip feudal erau întemeiate pe principiul potrivit căruia fiecare trebuie să trăiască în conformitate cu propria condiție, prin condiție întelegând atât condiție socială cât și nivel de educație și cultura. Accesul la educație a impărțit populația în elite și restul oamenilor, mulțimea celor care se rezumau la mediocritate mai ales din motive economice, masele.

“O mulțime, o masă este un animal social care s-a rupt din lesă. Interdicțiile morale sunt înlăturate, la fel disciplinele rațiunii. Oamenii iși exteriorizează în acțiune, adesea violenta, pasiunile, sentimentele și visele lor, de la cele mai brutale la cele mai eroice, de la delir la martiriu.”Aceasta ar fi o definiție mai plastică a maselor.

Este de remarcat și faptul că de cele mai multe ori masele nu sunt interesate de viața exactă a marilor figuri ce au determinat istoria, ci de legendele și miturile legate de acestea. Astfel, din cauza imaginației maselor, istoria nu poate face să dureze decat miturile.

O mulțime dă mereu dovadă de sentimente simpliste și exagerate. Ea vede lucrurile global, fără nuanțe. Astfel, antipatia devine ură, iar bănuiala-evidență incontestabilă. Cu cat e mai mare grupul, cu atât violența crește. Exagerarea maselor vizează, din păcate, doar facultățile emoționale, și nu intelectuale.

Mulțimile sunt întotdeauna intolerante, autoritare și conservatoare. Cei care țin cuvântări ce conțin subiecte contrarii celor aprobate de mase vor fi imediat înlăturați de pe scenă, fără nici o excepție. În același timp, mulțimile au nevoie de lideri carismatici, cu mană de fier care să-i conducă într-un mod autoritar și sigur, pe când bunătatea și indulgența nu au fost nicicând apreciate de către mase. Dacă am ține cont de caracterul conservator al maselor, atunci revoluțiile ar fi total de neînțeles, căci ele vor să schimbe instituțiile, însă reușesc să le schimbe doar denumirile, esența lor depinzand prea mult de rasă.

  Gândirea maselor este una specifică, bazându-se pe raționamente și conexiuni simple. Din aceste motive, un orator care va ști să înflăcăreze mulțimea va reuși să o seducă. Și nu prin raționamente complicate, ci prin expresii mărețe.

   Imaginația maselor joacă un rol esențial, căci nimic nu impresionează masele mai mult decat imaginile memorabile. Nu faptele în sine tulbură fantezia populară, ci modul în care sunt ele expuse. Concentrarea faptelor produc o imagine deosebită ce acaparează spiritele. A cunoaște arta de a emoționa mulțimile înseamna a cunoaște arta de a le guverna.

Convingerile maselor sunt de natură foarte schimbătoare. Sentimentul religios se caracterizează printr-un nivel înalt de fanatism și intoleranță. Masele au nevoie de cineva în fața cărora să tremure, cineva care să le înspire teamă și respect. Se menționează că cea mai absolută putere a monarhului celui mai despotic nu depășește niciodată pragul unei grăbiri sau amânări a momentului, deci marile revoluții iau naștere în spiritul maselor.

Raportându-ne la secolul al-XX-lea e un secol cu o zguduitoare istorie. Noi nu numai am trecut printr-o criză complicată a vietii social-politice ci ne-am pomenit în fața unor probleme teoretice absolut noi. Am experimentat dezmembrarea unor forme a gîndirii politice. Problemele trecute cu vederea de gînditorii secolelor XVIII-XIX au ieșit pe neașteptate pe prim plan. Cea mai importantă caracteristică a evoluției gîndirii politice contemporane devine apariția noii puteri : puterea constiintei mitice. Aceasta a ridicat pe valul schimbarilor noul detinator al puterii : mulțimea.

Trăim o epoca a maselor, individul dizolvîndu-se în mlaștina mulțimii conformiste. Tendința spre conformism în societatea contemporană e mai adînca decît altădată ; standardizarea gîndurilor și actiunilor au o anvergură națională și chiar continentala. Aceasta a impulsionat apariția noii științe: psihologia mulțimii care a elucidat esența irațională a maselor și pericolele legate de aceasta realitate.

Importanța elementelor irationale in politică se poate pentru totdeauna lega de numele lui Gustave Le Bon, primul teoretician al psihologiei mulțimii. Subliniind, cu unele exagerări, realiile comportamentului uman în conditiile unei mulțimi, autorul ne-a stabilit în fața unor fenomene periculoase , care erau cunoscute dar nu erau luate în seamă și astfel a zguduit concepția tradițională a individualității umane pe care se baza doctrina clasică a democrației și legenda revoluționară democratică.

Pe de alta parte politica clasica ignora cunostințele elementare privind psihologia mulțimii. Dizolvîndu-se în masă individul iși pierde interesele personale pentru a se supune celor comune, sau mai bine zis prezentate drept comune de către lideri. Orice politică ce se bazeaza pe interesele și ratiunea omului, îndeosebi în societatea de masă ,privește totul în rozul teoriilor economice și sociale abstracte. Ea nu vede omul în toată complexitatea sa, trecând cu vederea emoțiile, memoria, dorințele și miturile sale. Propriile iluzii ea le considera reale. Creată și condusă de modele stiințifice, o astfel de politică clară și logică ar fi binevenită unui grup de filozofi, oameni de stat și savanți, însă maselor, aceasta politică le este absolut straina. Politica este o acțiune neîntrerupta și dă naștere unor structuri permanent active prin aceasta fiind identică economiei, însă politica este superioară economiei introducînd în joc sentimente, pasiuni, convingeri nesupunându-se regulilor contabilității. Mulțimea detronează bazele democrației , zidite de burghezia liberală și renascută de sociali-democrați. Cei din urmă au tins spre o guvernare prin intermediul unei elite alese prin intermediul votului universal. Politica lor, determinată de realiile economice și care refuză să observe realiile psihologice, este sortită unei permanente instabilități.

O astfel de epocă revoluționară atrage dupa sine mulțimile. Și ele necesită o nouă politică. În fine economia și știința urmează legile istorice, iar politica trebuie să urmeze legile naturii umane. Orânduirea contemporană s-a bazat pe mitul egalitătii umane, iluzia egalitătii însă este detronată de dura realitate. E o permanentă inegalitate între oameni, ei împarțindu-se în două categorii: lideri și conduși. Ultimii sunt o majoritate ce necesita existența unei autorități care ar lua deciziile și careia s-ar putea pe deplin supune. Mulțimea tinde nu spre o democrație ci spre o dictatură, această tendință fiind un perpetuu factor de destabilizare socială și izvor al pericolului pentru societatea democratică contemporană.

Stabilitatea societăților occidentale a instaurat ideea precum că masele nu ar fi un element social și nu ar prezenta un pericol deosebit. Această concepție ar arăta următoarele : mulțimile sunt grupări de oameni ce se adună în afara instituțiilor și în contrariul lor, pe o bază temporară; așadar mulțimile sunt asociale și asocial formate. Ele sunt rezultatul descompunerii continue a grupurilor și claselor. Membrii

mulțimii ar fi oameni ce nu apartin unor structuri sociale anumite, ce există în afara structurilor sociale, fară o ocupație și scopuri stabile, trăind în afara legii și obiceiurilor.

Din perspectiva unui sociolog mulțimea nu ar fi un fenomen autentic, nici semnificativ sau nou, este doar un epifenomen. Societatea este ordinea, iar mulțimea dezordine, și în fine mai mult un fenomen colectiv decât social. Însă apariția unor conceptii atât de consensuale au fost generate de un subtil specific. Societatea ce are o puternică bază practică și juridică, e toleranta față de fenomenele nonconformiste. Natura lor asocială, anormală, nu afectează stabilitatea lucrurilor. Însă când o societate se zguduie sub atacuri externe, atunci pericolul securității interne și externe amplifică riscul ce-l prezinta aceste fenomene de masă pentru societate. Și ele încep a fi socotite drept periculoase și anormale și mulțimile de muncitori încep a fi analizate în termeni psihiatrici și criminologici.

Psihologia mulțimii a răspuns la această stare de lucruri prin descoperirea celor trei elemente constitutive ale noii științe:

1.masele sunt un fenomen social;

2. fenomenul de sugestie explică dizolvarea individului în mulțime;

3. hipnotizarea este modelul comportamental al liderului în masă.

S-a formulat un sistem de concepții privind fenomenul mulțimii, concepții legate de numele marelui teoretician al domeniului: Gustave Le Bon. Concepțiile ar fi următoarele:

1. Mulțimea în sens psihologic este o comunitate umană, ce este caracterizată de o comuniune psihică și nu este o adunare de indivizi într-un loc oarecare. În sens intelectual ”mulțimea este întotdeauna inferioara din punct de vedere intelectual față de omul izolat”

2. Individul acționează ca și mulțimea, însă primul conștient, iar cea din urma inconștient sub impulsul unor pasiuni iraționale. Fiindcă conștiința poarta un caracter individual, iar inconștientul este colectiv-”individul în starea de mulțime este un grăunte de nisip în mijlocul altor grăunțe de nisip, pe care vântul le spulbera după capriciul său”

3. Mulțimile sunt conservatoare, în pofida modului de acțiune revoluționar. Ele sfârșesc prin a renaște tot ce au deturnat anticipat,căci pentru ele ca și pentru toți aflați în hipnoză, trecutul e mult mai important decât prezentul.

4. Mulțimea, care n-ar fi cultura, doctrina sau poziția socială a membrilor săi are nevoie de susținerea unui lider. El nu îi convinge prin argumente raționale sau violență. El îi seduce precum un hipnotizator prin autoritatea sa.

5. Propaganda (sau comunicarea) are o bază irațională, convingeri colective și drept prim instrument – sugestia. O bună parte a acțiunilor noastre sunt efecte ale convingerilor. Intelectul critic, lipsa convingerii și pasiunile sunt bariere ale acțiunii. Sugestia le poate trece, de aceea propaganda adresată mulțimii trebuie să folosească un limbaj alegoric- energic și imaginativ, cu formulari simple și autoritare.

În fine orice partid, mass-media, profesioniști în domeniul publicității și propagandei folosesc principiile lui Le Bon, trucurile și regulile sale. Însă nimeni nu va recunoaște aceasta, căci în acest caz întregul instrumentariu propagandistic al partidelor, defileurile conducătorilor la televiziune, sondarea opiniei publice ar deveni ceea ce sunt: elemente ale strategiei de masă, bazându-se pe ideea iraționalității mulțimii.

6. Politica, scopul careia este conducerea maselor (a unui partid, clasă, nație) prin necesitate e o politică nelipsita de fantezie. Ea trebuie să se bazeze pe o idee supremă (revoluție, patrie) fie aceasta și o idee fixă care se insuflă în conștiința fiecărui om al mulțimii până ce ea s-ar transforma ulterior într-o convingere de nestrămutat și s-ar revarsa în acțiuni colective.

Această stare de lucruri deschide calea unor personalități, ce cunscând regulile jocului cu mulțimea ar putea distruge în calea sa totul la ce au aspirat generații întregi. Astfel de personalități nu au întârziat să apară : Robespierre, Napoleon, Hitler, Stalin e doar un început de listă.

În prezent, cunoașterea psihologiei mulțimii ,pentru conducătorul politic înseamnă nu atât o posibilitate de a conduce cu masă, cât o necesitate. Structurând descoperirile sale Le Bon generează o clasificare convențională a mulțimilor:

1. Mulțimea neuniformă;

a) Anonimă (gloata în stradă)

b) Nonanonimă ( adunările parlamentare, jurații etc.)

2. Multimea uniforma ;

a) Sectele (politice sau religioase)

b) Castele (muncitorimea, militarii, fețele bisericești etc.)

c) Clasele (burghezia,proletariatul)

Un alt cercetator în domeniu E.Canetti , a evaluat calitățile unei mulțimi, astfel născându-se următoarea clasificare:

1.Mulțimea tinde să crească fără a adă)

b) Nonanonimă ( adunările parlamentare, jurații etc.)

2. Multimea uniforma ;

a) Sectele (politice sau religioase)

b) Castele (muncitorimea, militarii, fețele bisericești etc.)

c) Clasele (burghezia,proletariatul)

Un alt cercetator în domeniu E.Canetti , a evaluat calitățile unei mulțimi, astfel născându-se următoarea clasificare:

1.Mulțimea tinde să crească fără a avea hotare de limită; Dacă limitele sunt artificiale – prin crearea instituțiilor ce ar mentine izolarea mulțimii, apare pericolul erupției sale.

2. În interiorul mulțimii domină egalitatea ce este un factor absolut al existentei și viabilității mulțimii;

3. Mulțimea tinde spre densitate;

4. Mulțimea are nevoie de o direcție; Existența unui scop comun nimicește interesele individuale ca fiind periculoase pentru mulțime.

Comportamentul colectiv uimește prin iraționalitatea sa criminala, psihologul englez Bartlett exprimându-se în această direcție în studiul său. El consideră că marele mister al oricărui comportament este comportamentul social pe care l-a studiat toată viața, dar nu poate pretinde că l-a înteles sau că îl cunoaște. Acțiunile întreprinse de mulțimile revoltate au generat o teorie a “mulțimii criminale” dezvoltată de Lombroso și Sighele. Lombroso considera că mulțimile sunt compuse din indivizi cu caracter delicvent și sunt conduși la fel de astfel de indivizi. Psihologia mulțimii poate fi privită drept o parte a antropologiei criminale, căci criminalitatea e un element indisolubil al oricărei mulțimi. Se observă o tendință generală de creare a unei doctrine juridice pentru pedepsirea crimelor mulțimilor. Sighele pe de altă parte consideră “mulțime criminală” toate mișcările sociale, politice de la anarhiști la socialiști și desigur muncitorii în grevă, partașii mitingurilor de stradă.

Așadar mulțimile și-au deschis calea în politică prin aspectul criminal al acțiunilor sale. O cauză a acțiunilor distrugătoare ale mulțimilor este desigur opinia de masă extrem de instabilă.

Psihologul englez William Mc Dougall, cu vaste cercetări în domeniul psihologiei sociale, a subliniat un șir de cauze evidente ale acestei instabilități:

1. Dezmembrarea și slăbirea crezurilor antecedente, care și-au pierdut puterea și nu mai pot direcționa opinia schimbătoare a mulțimii. Locul fostei credințe este ocupat de un șir de opinii particulare fără trecut și viitor.

2. Puterea crescândă a mulțimii ce întâlnește tot mai puține contrabalanțări, drept rezultat fiind existența unui flux deosebit de idei ce se manifestă tot mai liber, întâlnind tot mai puține obstacole. Având în vedere puterea de astăzi a mulțimii, orice opinie ce ar poseda suficient farmec ar căpăta o putere tiranică, încât era gândirii libere ar dispărea pe mult timp.

3. Presa ce raspândește opinii contradictorii. Astfel nici o opinie nu se poate stabili definitiv și este sortită dispariției înainte de a deveni o opinie comună. Presa deține și astăzi o anumită putere dar numai fiindcă oglindește opiniile mulțimii. Devenind un agent informațional, presa s-a dezis de implementarea în masă a câtorva doctrine. Oare unde s-ar putea gasi astăzi un ziar atât de bogat încât redactorul să-și exprime propriile sale opinii? Ascultarea opiniei mulțimii astăzi este un moment deosebit de important pentru presă și guvernanți. Ce ecou a avut o acțiune sau un proiect legislativ – iată ce trebuie ei permanent să cunoască.

Cândva se spunea că politica nu trebuie să fie condusă de sentimente și pasiuni, însă ce mai poate fi spus astăzi când politica ține tot mai mult de stările de spirit ale unei mulțimi instabile, supunându-se sentimentelor și nu rațiunii. Cauzele relevate de Mc Dougall generează o lipsă de posibilități pentru guvernatori în a conduce cu opinia publică. Oamenii de stat în loc să direcționeze opinia mulțimii, o urmează și aceasta predispune la o instabilitate permanentă în fapte .

E deosebit de importanta elucidarea caracteristicilor specifice unei mulțimi, ce au fost instituite de constituțiile statelor democratice contemporane: mulțimea electorală și cea parlamentară. Calitățile preponderente mulțimii electorale sunt iraționalitatea, lipsa unui spirit critic, încredere naivă și unilateralitate. Liderul trebuie să cunoască cum să placă, să fie atragător, să știe a folosi pasiunile mulțimii. E necesară distrugerea pozițiilor oponenților fără însă a face uz de argumente raționale, căci ele nu servesc la nimic. Programul electoral nu trebuie să fie prea categoric, aceasta va da posibilități de opoziție concurentilor. Promisiunile exagerate impresionează la moment și apoi nu obligă la nimic. Se poate observa și acțiunea factorului sugestiei. Oratorul ce va ști să o folosească și va găsi o nouă formulă verbală ce va oglindi opinia majorității va învinge cu siguranță.

Mulțimile parlamentare sunt la rândul lor neuniforme și nonanonime. Regimul parlamentar este idealul tuturor popoarelor civilizate contemporane, însă la baza lui s-a pus o concepție psihologică eronată : precum că mai mulți oameni ar putea lua o hotărâre mai inteligentă decât atunci când sunt mai puțini. Romanii spuneau : Senatores omnes – boni viri, senatus romanus – mala bestia, iar înțelepții greci credeau că -fiecare atenian în parte e o vulpe hâtra, dar când atenienii se strâng la adunările populare devin o turmă de oi. În fiecare partid există un lider care direcționează opinia, deputații fiind în plus constrânși de opinia electoratului lor.

Dacă un parlamentar ar propune un proiect legislativ ce ar ridica înlesnirile acordate cetățenilor, ceilalți membri simțind frica în fața opiniei alegătorilor săi vor vota mai mult decât probabil contra cu toate că această acțiune ar putea influența negativ bugetul statului.

Le Bon , cercetând această problemă spunea că ar fi stupid de considerat că patruzeci de academicieni ar acționa altfel decât patruzeci de cumetre consătene. Trecând cu vederea problemele date, parlamentele sunt invenția superioară gasită de popoare pentru autoguvernare și întru limitarea posibilității unei tiranii personale. Parlamentul e idealul elitei umane. De fapt, parlamentul prezintă un pericol dublu : guvernare instabilă și limitarea progresivă a libertății și inițiativei personale.

Care ar fi atunci elementul-nucleu al unei mulțimi, catalizatorul opiniilor și acțiunilor sale? Desigur că liderul mulțimii. Rolul marilor lideri este de a crea o credința, fie aceasta religioasă, politică sau socială, într-o operă, idee sau om. A-i da omului credință înseamnă a-i înzeci puterile. Liderul mulțimii deseori singur este hipnotizat de idee devenind apostolul ei. Totul tace în fața convingerii sale absolute, interesele personale, familia – totul fiind jertfa acestei idei. Fiind deseori o personalitate într-un anumit sens anormală, liderul mulțimii revoltate

devine inima ei concentrând în acțiunile și cuvintele sale quintesența pasiunilor și sentimentelor supușilor săi.

Deosebirea dintre un lider adevărat al mulțimii și un simplu om politic e evidentă. Danton rămâne un orator abil, un meșter al subtilităților de stil, pe când Robespierre e un prooroc, pentru el lupta pentru putere și lupta pentru interesele poporului sunt identice. O calitate importantă a unui lider este predominarea curajului asupra intelectului. Oameni capabili să analizeze situația și să propună o ieșire din ea, în politică ca și peste tot, sunt mulți. Însă teoria adevărată și raționamentul abil nu înseamnă nimic fără o voință a acțiunii și convingerii de oameni. Deci cutezanța, curajul sunt calități ce transformă posibilitatea în realitate, raționarea în acțiune.

Gustave Le Bon, vorbind despre lideri, aprecia că liderul mulțimii poate fi uneori inteligent și învățat însă, în general, aceste calități îi sunt mai mult de prisosință decât necesare. Observând complexitatea lucrurilor, dând posibilitatea de a le analiza și explica intelectul manifesta indulgență și esențial slăbește intensitatea convingerii necesară propagatorului.

Marii lideri ai tuturor epocilor și îndeosebi a celor revoluționare au fost oameni limitați deși faceau lucruri mari . Și orice încercare de a înlătura liderul amplifică reacția mulțimii , fenomen ce ar putea fi comparat cu sindromul de abstinență căci liderul este drogul mulțimii. Elementul ce instituie influența liderului asupra mulțimii este desigur misterioasa sa autoritate. În autoritate sunt reunite două calități ale liderului: convingerea sa luminoasă și curajul autentic. E ceea ce a aparut în gândirea germană și apoi în cea americană sub denumirea de “carismă”. Termenii de “autoritate” și “carismă” pot fi înlocuiți unul de altul doar cu unele rezerve.

Pentru psihologia mulțimii autoritatea este o condiție a puterii, pe când carisma luată în aspect istoric reprezintă o formă specifică a autorității. Cu alte cuvinte nu poate fi o situație când puterea ar depinde sau nu de autoritate. Orice putere se bazează pe ea: când liderul își sugrumă autoritatea, nu-i rămâne decât bruta violență a unui tiran. Autoritatea depinde în primul rând de un dar inițial, de o potență înnăscută ce nu se supune analizei.

E cunoscut că unele personalități de la naștere emană fluide ale puterii, natura cărora e complicat de a o defini. Autoritatea carismatică are aceeași proveniență ca și dragostea, ea nu poate fi explicată decât ca acțiune a unui inexplicabil farmec.

Analizând marile caractere care au influențat cursul istoriei se nasc următoarele întrebări: care este gradul de apartenență al liderilor la elită? Este oare suficient ca un individ să facă parte din elită pentru a avea și calitățile unui lider?

Răspunsul l-am regăsit într-un interviu foarte actual din presă : „Un lider încetează să mai fie un lider dacă pierde contactul cu cei care l-ar putea urma; elita este tocmai aceea care nu se izolează de restul societății ca și cînd ar fi o castă superioară, ci păstrează legătura cu aceasta și înțelegerea ei. Nu degeaba își trimiteau aristocrații secolului al XIX-lea progeniturile la munca de jos înainte de a le da pe mînă afacerile familiei!”

În continuare vom studia trăsăturile elitei și evoluția sa de-a lungul istoriei.

Termenul de elită desemnează un grup de persoane care reprezintă ceea ce este mai bun, mai valoros, mai ales într-o comunitate, o societate în timp ce termenul de masă ne trimite cu gândul la un grup de oameni care au aceeași conditie socială, aceleași preocupari, aceeași nivel de viață și educație.

Termenul de elită acoperă o realitate distinctă, constituită din individualitățile politice și sociale proeminente care, prin aptitudinile lor, se detașează de masa membrilor societății. Este vorba de ascendentul unei minorități active și activizante asupra unei majorități, mai mult sau mai puțin pasive.

Această realitate însă aparține trecutului. Un nou criteriu își revendică în prezent existența. Din această perspectivă, un individ nu este la vârf pentru că deține puterea ci pentru că merită.

Din moment ce, în cele din urmă, termenul lui Pareto – elita – a prevalat în fața celorlalte sinonime ale sale, este important să întelegem de ce Pareto a adoptat acest termen și cum l-a conceput. În Tratatul său, Pareto a afirmat că termenul de elită se referă la acei indivizi care au gradul cel mai ridicat de capacitate în domeniul lor de activitate.

„Atât timp cât echilibrul social este stabil, majoritatea membrilor componenti pare să dispună de anumite calități, indiferent dacă sunt bune sau rele, care le garantează puterea”

Conceptul lui Pareto este în primul rând calitativ și ajunge să fie altimetric prin consecințele sale. Evident, aceste consecințe oferă cheia teoriei paretiene a „circulatiei elitelor” ceea ce înseamnă că atunci când meritul și puterea sunt reunite se crează o stare de echilibru social; când sunt separate, se crează un dezechilibru care generează circulația: elitele altimetrice, elitele de facto sunt înlocuite de cele capabile, adică de elitele reale.

Prin urmare, cu toate că s-ar putea afirma că termenul lui Pareto este simultan meritocratic și altimetric, cele două criterii sunt relaționate în această ordine, iar pentru Pareto adevăratul câstigător este în istorie, elita capabilă și nu cea aflată la putere.

In continuare ne vom referi la modelul elitei conducătoare sau (dominația minorității). Sartori preferă să numească acest model ca fiind „modelul clasei conducătoare”. Ceea ce contează aici este noțiunea de conducere.

Se impun aici unele precizări: astfel, trebuie urmărit dacă grupurile de control (minoritațile puterii)au sau nu întelesul, într-un cadru dat de singular sau plural. De asemenea, trebuie știut dacă aceste grupuri sunt sau nu caracterizate prin conștiință, coerență și conspirație. În al treilea rând, și cel mai important aspect este acela dacă, în orice context dat, de grup, minoritățile puterii pot fi sau nu identificate concret. În funcție de care dintre alternative trece testul verificărilor, într-unul din cazuri probele pot fi descrise prin termenul de clasă conducătoare (la singular), iar în celălalt caz vorbim despre conducere și despre minoritățile conducătoare (la plural).

Am ajuns la punctul în care analiza conceptuală poate susține cu fermitate o analiză empirică, necesitând de fapt o operaționalizare și o testare empirică.

C. Wright Mills a fost cel care pentru prima dată , a afirmat în cartea sa cu fermitate că Statele Unite ale Americii sunt dominate de fapt de o clasă conducătoare. Mills o denumea elita puterii și o caracteriza drept complexul militaro-industrial: o clică caracterizată prin coeziune, a marilor bogătași, a conducătorilor marilor corporații, a branșei militare și a unui număr redus de politicieni cheie.

În replică, Dahl este primul care reacționează la cele susținute de Mills, printr-o critică a modelului clasei conducătoare. Modelul lui Dahl este fundamental în toate dezbaterile despre configurațiile concrete de putere a societăților politice. „Pentru că, în cele din urmă, el stabilește condițiile de test pentru a determina dacă un corp politic este sau nu controlat de un singur grup de putere solidar, de o elită conducătoare unică (dupa cum spune Dahl) sau (mai curând) de o clasă conducătoare.”

În primul rând, dacă presupunem că există o singură clasă conducătoare, că o societate este condusă de fapt de o clică a puterii, o astfel de presupoziție nu poate rămâne neverificată.

Pentru că în asemenea cazuri, clasa politica nu este doar o simpla categorie, o clasă ce rezultă dintr-o clasificare. Îi imputăm o existență operațională concretă, iar o asemenea existență trebuie dovedită. Așadar este necesar să trasăm și să identificăm cine face parte din clasa conducătoare. În cazul în care această identificare esuează, presupoziția este infirmată. În al doilea rând, noțiunile de putere și control trebuie operaționalizate într-un mod inteligibil. În acest sens, Dahl argumentează că puterea este exercitată, sau că problema controversată a puterii apare în mod real, numai când o decizie este controversată în spatele ei aflându-se diferite interese ale decidenților. Astfel, condiția de testare stabilită de Dahl este următoarea: pentru a dovedi ca există o clasă conducătoare, trebuie să demonstrăm că, într-o succesiune de decizii controversate un grup identificabil și constant (grupul care conduce, sau detine puterea), predomină în mod regulat. Dar de ce să restrângem puterea pe aria deciziilor controversabile ?

Dahl explică faptul că, în caz contrar, ar exista tendința de a imputa puterea (puterea reală) unor resurse sau potențiale de putere – nu o simplă confuzie, ci una care se deschide catre regresul fără sfârșit către o putere atât de ultimă încât nu ar putea fi înteleasă niciodată.

Condițiile puse de Dahl au fost contracarate de argumentul adus de Peter Bachrach și Morton Baratz. Aceștia susțin că puterea înseamnă și capacitatea de a suprima problemele controversate, de a le elimina din spectrul vizibil. Acest argument apare ca urmare a afirmației lui Schattschneider conform căreia „anumite probleme controversate sunt incluse în politică, iar altele sunt excluse”. Cu toate acestea argumentul lui Bachrach și Baratz este „dificil de demonstrat sau infirmat și în același timp se îndepărtează de problema controversată”

Într-adevăr, în primul rând, probabil, politica ar scapa de sub control dacă toate problemele imaginabile ar fi puse în discuție și ar trebui rezolvate simultan. De asemenea, este greu de confirmat faptul că acest control se exercită. Mecanismul unui astfel de control asupra agendei este aproape imposibil de demonstrat. Ceea ce însă se poate face pentru ca această presupoziție să nu capete realitate, este de a crea acele instrumente care să permita membrilor corpului politic să aibă un grad înalt de control asupra compunerii agendei. Robert Dahl chiar se ocupa de acest fapt.

O altă problemă pe care argumentul lui Bachrach și Baratz o are este aceea că, acțiunea de suprimare a unei probleme este una negativă, ea necreând o existență, ci dând naștere unei inexistențe, fapt care activează intrinsec, imposibilitatea discutării problemei în cauză și, deci a tratării relativ la realitatea acesteia.

Să fie oare soluția acestei dileme cea pe care D’Aquino o propunea pentru rezolvarea problemei raului ? adica „raul este absența binelui fiind în realitate leneveala lui Dumnezeu” și reciproc, să spunem că absența unei probleme este semnul clar al unei forțe inefabile ce se află undeva în spate și trage sforile ? Care este lanțul cauzal care ne permite să facem legătura dintre suprimarea unei probleme și existența unui grup care controlează totul ?

Este dificil să ne imaginăm cum putem să vorbim despre ceva care nu iși impune rezolvarea prin forța propriei presiuni. Cu alte cuvinte, cele afirmate anterior dezvăluie o altă inexactitate a argumentului respectiv: În ce fel are loc suprimarea problemei ? Care sunt metodele, mijloacele respectiv căile pe care se produce această suprimare. Și care este efectul suprimarii ? Este această suprimare echivalentă cu dispariția problemei adică cu rezolvarea ei ? sau, pur și simplu, problema respectivă este ignorată, minimalizată și trecută în rezervă pe o perioadă nedeterminată ? Toate aceste incertitudini însă, pot fi rezolvate printr-un mecanism mulțumitor de control asupra agendei politice.

Indiferent că este vorba de suprimarea sau de absența acestei suprimări, un mecanism de control asupra decidenților și asupra compunerii agendei ar trebui să fie suficient pentru a elimina prin rezolvare problema ridicată de Bachrach și Baratz. În plus, amânarea rezolvarii unei probleme nu este echivalentă cu suprimarea ei. Într-adevăr, o problemă, chiar dacă amânată, nu dispare ca manifestare fenomenală. Fiind amânată ca rezolvare, ea se acutizează, ajungând la un punct în care nu mai poate fi ignorată. Existența presiunii pe diferite cai, în sensul includerii ei pe agendă va conduce la imposibilitatea practică de a o ignora în continuare. Ori, chiar și în cazul existenței unei elite a puterii precum cea descrisă de Mills, presiunea ar conduce la rezolvarea problemei în cauză.

Concluzia care se poate trage de aici este că o problemă nu poate fi suprimată la nesfârșit, fapt ce imprimă caracter de realitate afirmației ca de fapt testul ultim al existenței unei elite este dublul criteriu propus de Dahl: pentru a dovedi că există o clasă conducătoare trebuie s-o identificăm în mod concret și trebuie să demonstrăm că, într-o succesiune de decizii controversate ,un grup identificabil și constant (grupul care conduce, sau deține puterea), predomină în mod regulat. Cu alte cuvinte vom vorbi despre un element pozitiv și anume o acțiune în sensul obținerii unui avantaj oarecare și nu despre un element negativ în sensul suprimării unei probleme.

În cele din urmă, cele doua condiții puse de Dahl – aceea ca o clasă conducătoare să fie identificată în mod concret și ca acuzațiile aduse puterii să poată fi verificate – vor rezista atacurilor.

Legea lui Mosca trebuie vazută în sensul că toate societățile politice sunt în cele din urmă controlate de catre o singură minoritate.

„Prin urmare, o condiție generalizatoare trebuie să fie o condiție permisivă, anume aceea că singularitatea reprezintă un singur lucru, atât timp cât nu este o multiplicitate de grupuri de putere antagonice. În termeni empirici, dacă singularitatea trebuie să reprezinte un singur lucru, ea trebuie să devină identificabilă și identificată. Invers, dacă această singularitate nu poate fi identificată în mod concret, implicația este ca legea lui Mosca este falsificată. Și as adauga ca Dahl ne oferă instrumentele empirice pentru a ne convinge că Mosca nu are dreptate prin definiție.”

Rămâne însă întrebarea- care este structura verticală de putere a democrațiilor? Conform criteriilor lui Dahl, și – potrivit lui Sartori – conform tuturor criteriilor testabile concepute până acum, democrațiile sunt caracterizate prin difuziunea puterii .Este astfel evident că modelul care se aplică democrației este unul diferit. Acesta poate fi descris, prin contrast cu celălalt, ca un model al conducerii prin intermediul minorităților, caracterizat printr-o multitudine de grupuri de putere intersectate și implicate în manevre de coalizare.

Revenind la realitatea zilelor noastre este de menționat părerea cunoscutului om de cultură Andrei Pleșu despre elite: ” Să ne înțelegem, mai întâi, asupra termenului „elită”. Pentru mine, elita cuprinde oamenii cel mai bine pregătiți din fiecare domeniu. Asta înseamnă că există o elită țărănească, o elită a muncitorilor, o elită a medicilor, o elită a gânditorilor, a scriitorilor. Nu e vorba de un concept închis și exclusiv, de o minoritate care funcționează diafan, ca un grup de îngeri. Ci de solidaritatea subînțeleasă a celor care, în meseria lor, au atins un nivel de peformanță maxim și pe care, de altfel, îi căutăm oridecâteori avem nevoie.
Ne-am obișnuit să bombănim elitele, dar când vrem să mergem la doctor, de exemplu, imediat ne interesăm care e cel mai bun, care este chirurgul cel mai eficace. Dacă vrem să bem un vin bun, căutăm printre cele mai bune, căutăm vinuri „alese”. Elită vine de la „a alege“, un cuvânt care trimite la selecția pe criterii de calitate. Acum, când se spune „elită“, lumea se gândește ori la „elita politică“, ori la „intelectuali”.

Fapt e că fiecare națiune are nevoie de elite, fiecare om are nevoie în viață de serviciile unei elite, pentru că elita, elita adevărată, e, prin definiție, slujitoare. Dar ca să ai o elită funcțională, trebuie să trăiești într-un mediu care știe să-și aprecieze elitele, care le privește cu simpatie. Îți trebuie nu numai oameni de calitate, ci și o bună recepție a calității lor.

Dacă lumea pornește de la ideea că elitele înseamnă ceva rău și confundă elitele cu elitismul și cu fasoanele de tot felul, elitele se atrofiază.”

CAPITOLUL II

MACHIAVELLI – UN PRECURSOR AL TEORIEI DESPRE ELITE

Niccolo Machiavelli s-a nascut pe 3 mai 1469 în micuțul sat San Casciano în Val di Pesa, la aproximativ cincisprezece kilometri de Florența, fiul lui Bernardo Machiavelli și al Bartolomeii di Stefano Nelli, ambii de familii culte și de origini nobiliare. A fost cel de al doilea fiu al lui Bernardo Machiavelli, un avocat destul de cunoscut și respectat în epocă, descendentul unei vechi și influente familii florentine, care nu mai păstrase încă din strălucirea și averea trecutului decât amintirea.

Filosof, muzician, poet, dramaturg, a jucat un rol crucial în elaborarea unei științe politice realiste, esențială pentru renașterea europeană și pentru perioada începutului reformei. Machiavelli este considerat și astăzi primul care a reușit să abordeze și să studieze cu obiectivitate aproape științifică politica și guvernarea epocii, influențându-le decisiv.

Nu se știu prea multe despre copilăria lui Machiavelli, dar se pare că a fost lipsită de evenimente ieșite din comun. Principala experiență "politică" a fost prezența lui Savonarola, pe care copilul Niccolo îl admira de la distanță. La puțin timp după executarea acestuia, Machiavelli a devenit secretar al guvernului florentin.

Intrat în serviciul guvernului între 1469 și 1512 în calitate de contabil, a cunoscut succesul după proclamarea Republicii Florentine, în 1498. A fost secretar al consiliului de zece oameni care conduceau negocierile diplomatice și supravegheau operațiunile militare ale republicii. Din 1503 până în 1506, Machiavelli a reorganizat apărarea militară a Republicii Florentine. Deși, în această perioadă, armatele de mercenari erau folosite în mod curent, a preferat să se bazeze doar pe recrutarea de localnici pentru asigurarea unei apărări permanente și patriotice a bunurilor publice.

Indepărtarea puternicei familii Medici i-a oferit noi șanse, începând în scurt timp primele sale misiuni diplomatice. 

A călătorit în această nouă calitate la curțile europene din Franța și Germania, precum și în alte orașe-state italiene. În tot acest timp se va inspira din ceea ce vedea la liderii politici europeni pentru viitoarea sa operă, "Principele".

Prima sa misiune diplomatică a avut loc în 1499, când Machiavelli a întâlnit-o pe Caterina Sforza. În 1500 a plecat în Franța, pentru a-l convinge pe Ludovic al-XII-lea să sprijine războiul împotriva orașului Pisa.

Potrivit lui Machiavelli, Ludovic al- XII-lea este și regele care a făcut cele cinci greșeli majore, care aveau să ducă la eșec.

Printre însărcinările sale s-au numărat vizitele la suveranul francez (în 1504, 1510-1511), la Sfântul Scaun (1506), și la împăratul german (1507-1508). În timpul misiunilor sale diplomatice a cunoscut mulți dintre principii italieni și a putut să le studieze strategiile politice, în special cele ale lui Cesare Borgia, care era preocupat, la vremea respectivă, de extinderea posesiunilor sale în Italia centrală.

Când Papa Julius al-II-lea i-a readus la putere pe cei din familia Medici în 1512, perioada de glorie a lui Machiavelli a ajuns la sfârșit. Numele său se găsea pe o listă de 20 de persoane, acuzate că puseseră la cale un complot împotriva familiei Medici.

Machiavelli a fost întemnițat pentru scurt timp și torturat, deși se pare că nu avusese nici o legătură cu conspiratorii, ceea ce a susținut tot timpul. Gânditorul a fost eliberat abia în 1513, după ce Papa Leo al-X-lea a devenit pontif, chiar dacă acesta facea parte tot din familia Medici. Machiavelli a fost însă forțat să plece în exil și a ajuns la Sant'Andrea in Percussina, unde s-a dedicat literaturii. Nu a mai avut niciodată o slujbă adevărată, așa că s-a văzut nevoit să se întrețină din scris.

Când familia Medici a fost alungată din Florența, Machiavelli s-a întors în orașul natal, sigur că acum toate problemele sale se rezolvaseră, iar el își putea relua cariera diplomatică.

Dezamăgit și tot mai bolnav, a murit pe 21 iunie 1527 și a fost îngropat în Santa Cruz.

Cea mai cunoscută lucrarea a sa rămâne tratatul politic "Il Principe" (Principele), scris ca o încercare a lui Machiavelli de a reveni în viața politică în calitate de sfătuitor al lui Lorenzo di Piero de' Medici.

Unii experți și cercetători susțin că "Principele" nu este reprezentativ pentru gândirea și convingerile lui Machiavelli, o parte dintre ei – cum ar fi susținerea tiraniei – fiind în totală contradicție cu scrierile mai vechi ale acestuia. Cu toate acestea se presupune că Machiavelli, care cunoștea deja foarte bine viața politică italiană și europeană, era sincer atunci când susținea avantajele cruzimii și minciunii în politică.

Speranța sa era ca din familia Medici să apară un nou lider puternic, care să poată uni Italia și să îi alunge pe ocupanții străini. Chiar dacă "Principele" ar putea fi considerat doar un pamflet și un compromis, scandalul și mai ales succesul ulterior al cărții au făcut ca numele Machiavelli să fie asociat ideii de guvernare coruptă și totalitară, ceea ce a fost o nedreptate pentru personalitatea lui Niccolo Machiavelli, care își dedicase întreaga viață politicii și, așa cum se putea vedea din lucrările precedente, se opunea din toate puterile dictaturii și cruzimii. Mai mult decât atât, familia Medici nu a apreciat deloc ideea cărții, așa că în locul succesului, Machiavelli s-a văzut respins din nou de aceasta.

Machiavelli a fost înainte de orice un realist, un gânditor care încerca să înteleagă și să conducă jocurile politice ale epocii. A fost primul care a avut curajul de a scoate în evidență un aspect fundamental al existenței sociale moderne : greutatea puterii de stat și violența exercitată de aceasta.

De-a lungul carierei sale, Machiavelli a căutat să creeze un stat capabil de a rezista atacurilor externe. Scrierile sale tratează principiile pe care este bazat un asemenea stat și modalitățile prin care aceste principii pot fi implementate și menținute.

În opera sa cea mai cunoscută, ”Principele” (1513), descrie metodele prin care un principe poate dobândi și menține puterea politică. Acest studiu, care a fost privit, adeseori, ca o sprijinire a tiraniei și despotismului unor conducători, precum Cesare Borgia, este bazat pe credința lui Machiavelli că un suveran nu este constrâns de normele etice tradiționale: “Se pune astfel problema dacă este mai bine să fii iubit decât temut, sau invers. Răspunsul este că ar trebui să fii și una și alta; dar întrucât este greu să împaci aceste două lucruri, spun că, atunci când unul din două trebuie să lipsească, este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit ”. În viziunea sa, un principe ar trebui să fie preocupat doar de putere și să se supună doar regulilor care duc spre succes în acțiunile politice. Machiavelli credea că aceste reguli pot fi descoperite, prin deducție, din practicile politice ale vremii, ca și ale perioadelor anterioare.

Numele său este și folosit, sub forma de machiavelism, pentru a descrie principiile puterii politice, iar persoanele care folosesc aceste principii în viața politică sau personală sunt numiți frecvent machiavelici.

”Principele” este un mic tratat care a făcut ocolul lumii și despre care s-au scris biblioteci întregi . Acest tratat, care este în realitate o sumă de reguli, de norme, de sfaturi, un fel de memorial, poate fi considerat ca un adevărat program de redeșteptare națională, ca un act de încredere în destinul propriei patrii, în realitatea ei, în viitorul ei luminos.

Scris în 1513, tratatul a fost dedicat: “Ad magnificum Laurentium Medicem, fiul lui Pietro dei Medici, nepot al unui alt Lorenzo, Magnificul”.

Primele unsprezece capitole comentează tipurile de principate care există, ereditare, cucerite. Principatelor ecleziastice care au caracteristici proprii le este dedicat un capitol special. Trei capitole ulterioare tratează despre acțiunile de cucerire și de consolidare ale principatelor (statului). Acesta se opune cu fermitate folosirii trupelor de mercenari, care , după părerea lui, nu au nimic în comun cu interesele naționale ale unui stat.

Nucleul cărții îl constituie modul de comportare al principelui cu supusii și prietenii săi. În aceste capitole, se va judeca și analiza adevărul efectiv, dezvoltându-se celebra teză machiavelliana conform căreia un principe este mai bine să fie temut sau iubit. Niccolo Machiavelli susține că întrucât este greu să împaci aceste două lucruri , este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit.

Un alt subiect asupra căruia autorul revine în mai multe capitole și asupra căruia insista îl reprezintă modurile prin care poți ajunge principe. Fie că este ereditar, fie că dintr-un simplu particular să ajungi principe, fie să fii numit și susținut de către una din părți (armata sau poporul), tema este dezbătută cu lux de amănunte. În oricare din cazuri sunt necesare nenumărate calități morale și intelectuale pentru a putea conduce.Necesitatea acestor calități ne trimite cu gândul la apartenența conducătorului la elită.

În ceea ce privește principatele noi, în care principele este nou există posibilitatea ca greutățile pe care le va întâmpina pentru păstrarea lor să fie mai mari sau mai mici, în funcție de priceperea acestora. Totuși, după cum susține și Niccolo Machiavelli, dacă ar reuși să devină principe din simplu particular, lucru care presupune fie însușiri personale,fie împrejurări norocoase reduce mult din respectivele greutăți.Cu toate acestea ,cei care reușesc să păstreze cel mai mult puterea sunt cei care au fost ajutați de împrejurările favorabile.

De asemenea ajung să fie principi aceia cu însusiri deosebite, înnăscute sau dobândite. Aceștia obțin principatul cu greutate dar îl conduc cu ușurință, “iar greutățile pe care le întâmpină în cucerirea lui decurg din legiuirile și orânduirile noi pe care sunt nevoiți să le introducă pentru a-și înstări statul și a-și asigura stăpânirea. În acest caz exemplele sunt multe , dar dintre ele se remarcă cel al lui Hieron din Siracuza care a fost atât de capabil încât s-a scis despre el că : “quodnihililli deerat a dregna ndumpraeter regnum“ – “deoarece nimic nu-i lipsea pentru a domni afară de un regat" .

Au mai fost incluși principi care se sprijineau doar pe voință și pe soarta norocoasă – acelora le-au dat puterea, acestea fiind însă nestatornice și schimbătoare. Aceștia nu-și păstrau locul deoarece nu erau oameni capabili și inteligenți să comande. Făcând această departajare între cei capabili și cei incapabili să comande, să conducă mulțimile, Machiavelli pune practic pentru prima oară problema diferențierii în mase și elite și apartenența conducătorilor la clasa elitistă.

Cu toate aceste există însă și moduri nu tocmai obișnuite de a prelua conducerea unui principat și anume crima și nelegiuirea. Și aceste tipuri sunt exemplificate însă nu sunt la fel de plăcute auzului ca și celelalte , acestea sfârșindu-se tragic, existând însă și câteva excepții. Cruzimile sunt rău folosite atunci când sunt puține la început, iar cu vremea se înmulțesc în loc să dispară. Puțini sunt aceia care reușesc să găsească o cale de scăpare. Niccolo Machiavelli încearcă să imprime o părere personală cititorului: “Acela care ocupă un stat trebuie să se gândească dinainte la toate cruzimile pe care va fi nevoit să le săvârșească și pe toate să le facă dintr-o dată, pentru ca să nu fie nevoit să le repete în fiecare zi ”.

Dacă am discuta despre principi și modalitățile lor de conducere vom aduce în discuție, cum a făcut-o și Niccolo Machiavelli, principatele care sunt create fie “prin voința poporului, fie a celor mari”, în funcție de prilejurile oferite. Cel ajuns principe datorită “celor mari” se menține mai greu în funcție decât cel care a ajuns datorită poporului. În aceste circumstanțe, se ajunge în momentul în care cei mari își dadeau seama că nu pot să reziste poporului și aduceau un principe la adăpostul căruia își satisfăceau poftele. Poporul de asemenea, văzând că nu poate să se împotrivească celor mari, la rândul lui , acordă faimă și stimă unuia singur și-l face principe pentru că acesta, cu puterea lui, să-l apere. Raportându-ne la termeni actuali , în viziunea lui Machiavelli principele era un adevărat lider care avea capacitatea de a influența masele,lider care se impune a fi ales datorită calităților sale de conducător și nu este numit.

Un alt lucru care merită să fie menționat ar fi “ acele lucruri pentru care principii merită să fie lăudați sau aspru dojeniți”. Niccolo Machiavelli declara că “ar fi minunat dacă ar exista un principe care să aibă toate însușirile bune”. Bineînteles, pe lângă faptul că nimeni nu poate avea toate însușirile bune și să le și practice, nu cred că ar fi recomandat totuși un astfel de principe. Și totuși depinde ce consideră fiecare că însemnă “însușire bună”. Pentru că poți să fii curajos și cutezător, binevoitor și apropiat, milos, și în acest caz nu cred că este recomandat pentru un principe să aibă o astfel de însușire. A fi milos nu ar fi recomandat pentru un principe cel puțin în momentele de cumpănă, justiție și altele.

Dărnicia, iarăși nu se poate practica fără ca ea să fie cunoscută, fără ca să-i dăuneze. Cum de la tine nu poți da deoarece riști să ajungi în pragul falimentului, trebuie să iei de la cei bogați și să dai la săraci; ceea ce nu le-ar micșora faima, ci le-ar aduce mai multa glorie, dar în rândurile unora. Pentru că ceilalți te vor urî și disprețui, iar un principe trebuie să se ferească tocmai de a nu fi disprețuit și urât, iar dărnicia duce și la una și la cealaltă.

Concluzia la care ajunge Niccolo Machiavelli este aceea că “un principe nu trebuie să se teamă de conspiratori atunci când poporul îi este favorabil.”Dar în cazul în care poporul îi este dușman și-l urăște,principele trebuie să se teamă de orice lucru și orice om.

Astfel că principele trebuie să se străduiască să-și creeze prin orice acțiune faima de om mare și desăvârșit,în primul rând. Astfel de oameni,mai ales un principe trebuie să aibă în jurul lui oameni cu minți strălucite.

Din tratatul lui Niccolo Machiavelli reiese că există trei feluri de minți omenești: unele care înteleg singure, altele care pricep ceea ce alții înteleg și le explică apoi lor, și în sfârșit,ultimele care nu înteleg nici singure, nici prin alții. Cele de primul fel sunt desăvârșite, cele de-al doilea fel sunt foarte bune, iar cea de-a treia categorie sunt fără nici un folos.

Printre cele mai importante sfaturi date de Niccolo Machiavelli se numără și următoarele:

“Principele trebuie să se poarte în așa fel cu supușii lui, încât nici o întâmplare, nici bună, nici rea, să nu-l facă să se schimbe.”

“Un principe întelept trebuie să se gândească și să găsească un mod de guvernare prin care cetățenii lui, oricât și în orice fel de împrejurare, să aibă nevoie de stat și de el; în cazul acesta ei îi vor fi întotdeauna credincioși ”.

Referitor la întrebarea dacă trebuie să fii iubit sau temut, prin afirmația că oamenii iubesc așa cum vor ei și se tem după cum vrea principele, așa încât un principe întelept trebuie să se sprijine pe ceea ce depinde de el iar nu pe ceea ce depinde de alții. Autorul consideră că străduința unui principe trebuie să fie numai aceea de a ocoli ura supușilor lui.

În realitate, în machiavellismul din Principele, gândirea timpurilor moderne își găsește una din principalele sale rădăcini.

Având în vedere toate cele enunțate mai sus , putem aprecia că Machiavelli a anticipat teoria elitelor , enunțată mai târziu și dezbătută până în prezent.

CAPITOLUL III

TEORIA CLASICA A ELITELOR

Conceptul de elită reprezintă un element-cheie în definirea și studiul societății ca locul în care se iau decizii de anumite persoane sau grupuri restrânse de persoane în favoarea sau în defavoarea maselor, adică a indivizilor care nu sunt direct implicați în procesul de luare a deciziilor.

Criticând fundamentul concepției marxiste, conform căruia puterea politică nu reprezintă decât consecința firească a dominației economice exercitate de clasa care deține mijloacele de producție, reprezentanții "școlii elitiste italiene" propun o nouă abordare, care va face carieră nu doar în sociologie, ci și în celelalte științe sociale.

Astfel, Vilfredo Pareto (1848-1923) dedică un întreg capitol din al său "Trattato di sociologia generale" (1916) celei ce s-ar putea numi "classe elette". Se postulau acum observațiile lui Gaetano Mosca (1858-1941) din "Elementi di scienza politica" (1896), cu privire la existența și importanța, în orice tip de societate, indiferent de regimul politic (fie acesta monarhic sau republican) sau de cel economic (capitalist sau socialist), unui grup redus de persoane care exercită o dominație incontestabilă asupra societății respective.

În jurul studiilor lui Pareto și Mosca s-a format o școală sociologică, apoi istorică care consideră că, indiferent de regimul politic existent, există mereu o elită, o minoritate care guvernează în timp ce masa populației este guvernată. În toate societățile se stabilește un partaj inegal de bogăție, de putere și de prestigiu: cei care concentrează acest prestigiu sunt elitele.

Istoria se articulează și este condusă de minorități elitiste care sunt principalii actori (Pareto prezintă istoria ca un cimitir al aristocrațiilor).

Pareto era interesat de legile de guvernare în baza cărora elitele se formau, se mențineau și se neutralizau și considera că circulația permanentă reprezenta singura garanție care putea evita declinul unei elite in timp ce Mosca era interesat de legitimitatea puterii, de instanțele legitime, de aspectele ideologice ale menținerii elitelor conducătoare la putere, de formula politică care asigură perenitatea puterii.

Acest concept a fost abordat si de către românul absolut, cum îl numea Petre Țuțea pe Mihai Eminescu, acesta imprimându-i un specific al societății românești a secolului al-XIX-lea.

Pareto și Mosca insistă asupra polarizării societăților în două extreme: cea superioară reprezentând-o elitele, iar cea inferioară (din punct de vedere al puterii exercitate) fiind reprezentată de mase, sau majoritatea populației. Una din problemele cele mai grave ale acestei structurări sociale apare, conform opiniei celor doi, în momentul în care eticheta (funcția) nu corespunde competențelor (gradul de pregătire necesar exercitării funcției deținute). În acest caz are loc o selecție socială negativă, concept lansat de Eminescu și care duce la acapararea puterii de către o pătură superpusă, formată din personae incompetente și viciate. Acest termen este în strânsă legătură cu teoria elitelor deoarece reprezintă un contra-argument al teoriei darwiniste conform căreia prin selecția naturală se asigură pătrunderea celor mai buni și competenți indivizi printre factorii de decizie. Or anume la aceste persoane se referă Pareto prin termenul de elită, cele care sunt cele mai bune din domeniul lor. Eminescu, insă, neagă concepția lui Darwin, demonstrând că în cazul Romaniei, de exemplu, așa-zisele elite sunt niște paraziți pe spatele poporului, nefiind capabile să compenseze munca majorității întru prosperarea fiecarui individ în parte și a țării, respective, ci din contra, exploatând și profitând de pe urma muncii oamenilor de rând, însușindu-și prisosul. Anume prin aceasta o elită este negativă și nu pozitivă.În accepțiunea lui Pareto, circulația elitelor trebuie să aibă loc într-un mod firesc, iar indivizii care dețin puterea să își mențină fucția doar în cazul în care o merită. Totuși, procesele istorice au arătat că de multe ori, schimbarea se poate produce doar prin revoluțiile în cadrul cărora se selecționează aceleași categorii de persoane care nu sunt cu nimic mai bune decât cei care își exercită puterea, doar că încă nu o dețin.

Astfel, evoluția societăților era explicată prin alternanța a două tipuri de elite, numite metaforic (după Machiavelli) "lei" și "vulpi". Geneza oricărei societăți era rezultatul acțiunilor violente ale "leilor" (indivizi caracterizați prin predominanța primului tip de reziduu, înclinați către folosirea metodelor radicale pentru instaurarea ordinii, eliminarea corupției și a anarhiei).

Monopolizarea puterii este rezultatul formei superioare de organizare a păturii superpuse care, acționând coordonat, își asigura dominația politică și socială în raport cu o majoritate dezorganizată, lipsită de voință, de o ideologie coerentă, neavând o organizare și un plan comun de acțiune, numit de Mosca "formula politica" .

Odată stabilizată situația, scade necesitatea exercitării calităților "leilor", fiind nevoie, în schimb, de mai subtilele abilități ale "vulpilor", de corupția și de șiretenia acestora. Este perioada în care cel mai eficient dintre guvernanți este "cel ce cunoaște cel mai bine arta de a-și slăbi adversarul prin corupție, de a recupera prin fraudă și înșelăciune, ceea ce părea a fi cedat la presiunea forței". Stăpânirea "vulpilor" continua până atunci când haosul, corupția și lipsa de perspectivă a societății respective devin atât de evidente, încât determină repunerea în valoare a aptitudinilor autoritare ale "leilor". "Aristocrațiile nu dăinuie, indiferent de cauze, este incontestabil că după un anumit timp ele dispar. Istoria este un cimitir de aristocrații."

Astfel, în condițiile în care cei care își exercită puterea sunt amenințați de mișcări sociale violente, ei sunt nevoiți să adopte comportamente de vulpi și nu de lei, pentru că cei care guvernează cu ajutorul gândirii șirete, asemeni unei vulpi, ne-făcând uz de forță, sunt mult mai greu de înlăturat de la conducere. Acest lucru se datorează, nu în ultimul rând și faptului că liderii maselor sunt, deseori, același tip de persoane ca și cei împotriva cărora luptă, astfel apărând premisele atragerii lor în aparatul decizional. Se mizează, în primul rând, pe viciile acestora, dar și pe calitățile de lider, de om care poate motiva și conduce mulțimile. De asemenea, cele două noțiuni menționate se referă și la tipurile de elite care luptă penru putere, leii deosebindu-se de vulpi prin faptul că primii sunt indivizi bogați în reziduuri de clasa a ll-a, impunându-se prin autoritatea morală rezultată din înclinația lor spre folosirea mijloacelor radicale (în primul rând a forței) pentru instaurarea ordinii în societate și eliminarea corupției, anarhiei, speculei, fraudei, „combinațiilor” în general, prin care ajung de obicei la putere elitele vulpi. 

Calitățile elitelor sunt predominant de natură materială (bani, funcții, poziții sociale și politice). Factorul moral este, în bună măsură, exclus, elitele folosind orice mijloace pentru a justifica inegalitatea politică și a-i înșela pe cei dominați. Incapabilă de a-și crea un discurs original, de a se constitui într-o grupare exemplară, elita guvernantă, în accepțiunea lui Pareto, este caracterizată doar de un sistem de valori și de comportamente latente (numite reziduuri), fundamentul coeziunii sale.

 Două asemenea reziduuri (din cele șase identificate de sociologul italian) sunt cele mai importante, primul stimulând curajul și puterea fizică, celălalt inteligența și compromisul. Observând că elitele nu sunt nici stabile, nici eterne, și că ele se substituie neîncetat unele altora, în funcție de nevoile societății, Pareto formula celebra "teorie a circulației elitelor".

Dispariția elitelor este explicată de Pareto atât funcție de criterii demografice, cât și psihologice. Se introducea ,astfel, termenul de "circulație socială", semnificând trecerea indivizilor de la un grup social la altul, cu tot cu aptitudinile latente ale acestora. Pentru perpetuare, clasa guvernantă trebuie să fie întreținută, numeric și calitativ, de indivizi dotați din păturile de la baza societății. Ea trebuie, de asemenea, să elimine din rândurile sale pe cei care și-au pierdut calitățile necesare pentru a face parte din elită.

Această circulație a indivizilor constituie elementul determinant al stabilității unei societăți, absența sa generând mișcări sociale profunde. În funcție de viteza de circulație și de deschiderea clasei guvernante către receptarea elementelor capabile din păturile supuse, schimbarea capătă forme evoluționare (dacă rata de schimb este suficientă pentru absorbția indivizilor care pot pretinde puterea) sau revoluționare. "Revoluțiile se produc pentru că, fie din cauza unei încetiniri a circulației elitelor, fie dintr-o altă pricină, elemente de calitate inferioară se acumulează în straturile superioare. Aceste elemente nu mai posedă reziduurile capabile să le mențină la putere, și ele evită să facă uz de forță, în vreme ce în clase inferioare se dezvoltă elemente superioare, care posedă reziduurile necesare pentru a guverna și care sunt dispuse să facă uz de forță". Schema îi permitea lui Pareto să descrie linia descendentă pe care se situa burghezia europeană din acele vremuri, ca și ascensiunea unor elite provenite din mediul muncitoresc și socialist ("faza descendentă a libertății și ascendentă a organizării").
      Această circulație neîntreruptă împiedică formarea unei clase dominante închise în sine însăși, cum considerau teoreticienii marxiști. Tot în contradicție cu aceștia, se declară imposibilitatea existenței unei societăți lipsite de clase, postulându-se obligativitatea existenței unei elite, a unui grup restrâns de indivizi care exercită puterea.

Atât Mosca, cât și Pareto sunt adepții teoriei  conform căreia elitele sunt capabile, prin intermediul instituțiilor, resurselor și ideologiilor utilizate, să-și impună voința maselor, care sunt percepute ca o masă amorfă și lipsită de reacție (în lipsa mijloacelor de control). Acest fapt se datorează lipsei de organizare, capacității de a acționa coerent și în comun, dar și lipsei a ceea ce italianul numește acțiune politică.

Este de reținut și definiția selecției sociale negative sugerată de Ilie Bădescu: procesul prin care o elită ca ansamblu de titluri cu indici maximi de excelență, este ocupată de o clasă de indivizi cu indici minimi de capacitate (clasă negativă) poartă numele de selecție socială negativă.

La jumătatea drumului între o teorie a puterii și una socială, accentul fondatorilor cădea, cu precădere, asupra naturii necesarmente structurată ierarhic a societății umane, ca și a distribuției inegale a puterii. Mosca recunoștea, totuși, specificitatea sistemului democratic, în care diferitele forțe sociale se echilibrau reciproc

                        , cât și de istorici.

CAPITOLUL IV

DEZVOLTARI MODERNE IN TEORIA ELITELOR

Parcurgând noi etape ale cunoașterii ,având noi și noi abordări, sociologii au repus periodic în discuție teoria "școlii elitiste italiene" .

Termenul de elită acoperă în prezent o realitate distinctă, constituită din individualitățile politice și sociale proeminente, care prin aptitudinile lor se detașează de masa membrilor societății. Este vorba de ascendentul unei minorități active și activizante asupra unei majorități, mai mult sau mai puțin pasive.

O controversă deja veche opune pe adepții ideii că elita conducătoare ar avea un caracter unitar celei potrivit căreia elita este expresia singularității diferitelor ei componente.

Prima teză, cea umanistă, este ilustrată de sociologul american C. Wright Mills în lucrarea ”Elita puterii” (1956). După opinia sa o elită unită prin interese comune ia toate deciziile publice principale. Aceasta regrupează trei mari ierarhii institutionale, un „triunghi al puterii“: nivelul economic (conducătorii marilor firme, bănci), nivelul militar (statul major al armatei, serviciile secrete); nivelul de stat (oamenii politici însărcinați cu guvernarea). Această elită se remarcă printr-o puternică solidaritate. Membrii ei aparțin acelorași medii, au aceeași formație intelectuală, împărtășesc aceleași valori, au același comportament și stil de viață.

Cea de a doua teză, cea pluralistă, ilustrată de sociologul Robert Dahl, inventatorul termenului de poliarhie, o guvernare disipată în mai multe centre de decizie. Potrivit acestei teze nu ar exista o clasă conducătoare ci o multitudine de categorii conducătoare, antrenând relații de cooperare sau opoziție. Luarea deciziilor mobilizeazaă numeroși lideri care nu alcătuiesc o elită unică și omogenă. Autonomia acestor fracțiuni le permite să dispună de mijloace de influență distincte, resurse de putere ce conduc la o cultură a negocierii și compromisului și la descentralizarea procesului decizional.

Se nasc noi întrebari: În ce cred elitele politice? De ce sunt convingerile și valorile elitelor politice importante? La aceste întrebări, Robert Dahl ne răspunde în modul cel mai simplu: ”credințele politice determină măsuri politice, iar măsurile politice pot influența instaurarea unui anumit tip de regim”.

Să privim problema din prisma întrebării lui Robert Dahl: cine conduce? Într-un articol din 1958 (A Critique of the Ruling Elite Model), Dahl demonstrează că în nici un caz nu se poate vorbi despre o singură elită conducătoare într-un sistem democratic. Este imposibil de stabilit ce este o elită (singurul lucru care îl știm despre acest concept este că reprezintă o minoritate) și, epistemologic, care sunt testele care ne pot spune că X este elită și că Y reprezintă infulența sa asupra deciziilor. Uneori elitele, demonstrează Dahl, pot fi împotriva unor decizii din sistem, deci modelul elitei conducătoare este destul de instabil. Mai bine zis, elitele, de multe ori, nu sunt conducătoare.

În anul 2004, revista Observator Cultural a găzduit, în două numere succesive (248, 249), dezbaterea "Elite și/sau elitism?". Trecând peste patosul specific unei astfel de dezbateri și, din păcate, peste slabul nivel teoretic general al participanților, articolele au demonstrat că elitismul e încă o problemă, în veșnica dihotomie stânga – dreapta. Cîteva intervenții pot fi concludente pentru discuția asupra elitismului. Prima este cea a lui Matei Călinescu, universitar american. El dezvoltă teoria elitelor care nu trebuie să fie neapărat conducătoare, ci concurente. Exemplul este cel al alegerilor din 2004 din SUA. În America, Kerry a pierdut alegerile în favoarea lui Bush pentru că 60% din cetățenii SUA sunt atașați de "the heartland of America", adică de valorile tradiționale, cum ar fi cele religioase, individualiste și totodată centrate pe familie, solid morale (chiar dacă ipocrite). Aceștia au preferat discursul pro-creștin al lui Bush în fața poziției radicale a lui Kerry și a elitei care, în acest moment, deține hegemonia culturală în SUA. "Elitismul degradează elita", nota, într-un alt articol, Sorin Alexandrescu. Nimeni nu trăiește o stare de minorat (în sens kantian) în democrație, nimeni nu trebuie adus pe "calea cea dreaptă". Discuția despre elitism e una estică, observa universitarul olandez, în țările Europei Occidentale nimeni nu-și pune problema astfel.

Elitismul, ca ideologie, se opune democrației. Elitismul, ca discurs al elitei, o opune pe aceasta demos-ului. În România o singură dată un discurs elitist pur a avut succes -doar în perioada interbelică, prin Mișcarea Legionară (dar a fost tocmai falsul consens observat de Dahl). După 1989, nu putem vorbi despre elite, ci doar despre încercări de a a adapta un discurs centrat pe valoare și diferență unui public deschis doar spre egalitate și asistență. Momentele finale ale tranziției elimină atât publicul, cât și "manipulatorii" lui. Tranziția europeană va pune, cu adevărat, problema elitelor politice, administrative, economice și culturale. Miza va fi, de data aceasta, una reală: participarea la construcția canonului european în România, cu tot ce înseamnă el, de la valorile europene la birocrația sa.

Există supoziția că accesul individului la o elită politică ar fi facilitat de apartenența sa la o elită socială. Anumite categorii de populație apar ca fiind privilegiate de circumstanțe și de o grilă de selecție, cum ar fi:

a) bărbații de vârstă matură – constituie un grup prevalent (ex. elitele administrative din Franța indică o netă subprezentare a femeilor; vârsta medie a parlamentarilor în țări occidentale cu tradiție democratică – peste 50 de ani);

b) statut social ridicat – recrutarea socială a politicienilor din guvern, parlament vizează clasa superioară, în vreme ce aleșii locali provin în special din clasele populare; apartenența ideologică poate determina în anumite situații o mutație în profilul sociologic al elitelor politice (ex. venirea stângii la putere se însoțește cu accesul unor intelectuali în parlament și scăderea numărului industriașilor în guvern); o burghezie intelectuală înlocuiește burghezia economică;

c) ereditatea socială – promovarea în politică devine „o afacere de familie“; mandatele electorale sau posturile-cheie în administrație se transmit aidoma unei moșteniri familiale.
Există anumite instituții care se constituie în adevărate pepiniere ale elitelor politice și administrative (ex. ENA in Franta).

Omogenizarea socială și intelectuală a elitelor conducătoare favorizează adesea circulația membrilor acestora între sectoarele politice și administrative. În pofida unui ideal de neutralitate politică, administrația nu este niciodată scutită de ingerințele politicului și de transferul în și din structurile ei al unor politicieni care, numai aparent prezintă caracteristici de funcționari, tehnocrați și birocrați, chiar dacă adesea despre societatea politică se vorbește în termeni precum: „republică a funcționarilor“, „eșaloane birocratice“, „manageri și administratori publici“.

În raporturile dintre structurile politice și cele administrative apar tendințe pronunțate de:

a) politizare a angajaților – este vorba de puterea discreționară a guvernanților de a recruta sau de a revoca înalți funcționari, mai ales în situația de alternanță la guvernare;

b) politizare a activităților care rezultă din creșterea puternică a cabinetelor ministeriale a căror sarcină constă din ce în ce mai mult în a tutela direcțiile administrative.

Funcționalizarea personalului politic este o sintagma pentru expansiunea clasei politice ce se realizează prin includerea în rândurile sale a unui număr tot mai mare de funcționari. În ultima jumătate de secol înalții funcționari au reprezentat 60% din numărul miniștrilor și 70% dintre miniștrii de cabinet. Există explicații ce privesc statutul funcției publice, disponibilitate de integrare a funcționarilor în politică grație profesiei lor, și aceasta cu riscuri minime. Stabilitatea regimurilor politice încurajează funcționărimea să se îndrepte, cu succes, spre cariere politice.

Până la urmă conceptul de elită desemnează o realitate constitutivă a politicului, consacră funciara disimetrie a raporturilor în jurul puterii, între guvernanți și guvernați.

În secolul al XIX-lea, în plină expansiune a liberalismului – cum observa

T. M. Bottomore – încă nu se produsese ruptura între aspectul științific și aspectul ideologic,

doctrinal în definirea elitelor. Este meritul sociologiei moderne de a fi recuperat, dintr-o

perspectivă obiectivă, sensul autentic al acestui concept, în etapa postideologică, mai ales

după cel de al doilea război mondial. Jacques Ellul observa și el atenuarea funcției politicului

în societate în această eră, în fața principiului eficienței și performanței. În acest context, a

fost reluată ideea mai veche a lui Pareto despre esența ierarhică a oricărei societăți. El reușise

să elimine confuzia dintre problema „grupurilor alese” (din Littré reiese că acesta e sensul

propriu al termenului de „elită”) și problema grupurilor restrânse dotate cu putere, evidențiind

mișcarea pe verticală a acestora.

Extrapolând toate aceste distincții și generalizând pe marginea lor, am putea ajunge,

împreună cu Bernard Guillemain, la următoarea definiție de lucru: „Orice colectivitate, orice

grup relativ autonom tinde să ia o formă piramidală: stratul de la vârf, purtător de

reprezentativitate simbolică și dovedind capacitate organizatorică, formează elita.”

Concentrarea funcțiilor simbolice la vârf permite elitei să fixeze standardul valorilor și al

regulilor ce trebuie respectate de toți membrii grupului. Această inegalitate asigură elitei

„monopolul prestigiului și al autorității”, uneori și al puterii. De unde tensiunile care se

creează între elită și bază, generând conflicte între diferitele categorii în chiar cadrul aceluiași

grup (nu doar între grupurile divizate).

În societatea globală însă, elitele tind să se apropie, pentru a forma un grup sau super-grup de status unic, în partea superioară a piramidei sociale globale. De aici paradoxul că elita tinde consecvent către propria distrugere, poartă în sine „o letalitate esențială” (spune Guillemain) și pare sortită decadenței. Istoria însăși, concepută ca o mișcare ciclică, ondulatorie, îi apărea lui Pareto ca „un cimitir al aristocrațiilor”. Ideal ar fi ca elita să coincidă și cu elita morală, cum credea Ortega y Gasset. Dar aceasta e o pură utopie.

Raportându-ne la intelectualitatea românească, primele semne ale unui mit al elitelor au apărut în cultura română,mit care se intersectează, la început, cu mitul înnoirii și al revoluției permanente în artă și care este întreținut de mișcările de avangardă.

După Mircea Eliade, acest mit al noutății cu orice preț are la bază fascinația produsă de caracterul total neinteligibil al experiențelor artistice de ultimă oră. S-a creat astfel un mit al dificultății și incomprehensibilității artistice. Creații precum dadaismul sau suprarealismul, care distrug limbajele artistice consacrate, sunt accesibile numai unui grup de inițiați. Mitul artistului damnat sau blestemat al romanticilor și simboliștilor este înlocuit de mitul artistului neînțeles, după ce un poet ca Rimbaud sau un pictor ca Van Gogh s-au bucurat de un succes răsunător abia după moarte. A fost o lecție greu de digerat până la urmă de critici, public, editori sau colecționari. Așa se face că, în compensație, s-a ajuns repede „la un academism de-a-ndoaselea, la un academism al «avangardei», astfel încât orice experiență artistică ce nu ține seama de acest nou conformism riscă să fie înăbușită sau să treacă neobservată”( Aspecte ale mitului). De altfel, avangarda s-a prăbușit până la urmă pentru că n-a putut să supraviețuiască propriului succes. Ea care a negat totul a eșuat tocmai în momentul în care a fost acceptată și „creațiile” ei admise ca repere ale gustului.

Mitul elitei are însă și un impact metodologic paradoxal, evidențiind precarități nebănuite la început. Ne izbim de același aspect apreciativ indefinisabil al termenului de „elită” (ca și termenul de valoare). E firesc să ne întrebăm ce relevanță mai are un asemenea demers când, la limită, într-un elan de supra-apreciere, cultura și implicit literatura se confundă cu elita însăși. Pe de altă parte, la polul opus, presiunea democratizării elitelor exercitată de cultura de consum și invazia contra-culturii duce inevitabil la aplatizarea câmpului cultural. Rămâne de văzut care vor fi consecințele ultime ale acestui fenomen ireversibil, cel puțin pe termen scurt.

CAPITOLUL V

TIPOLOGII ALE ELITELOR

Atunci când vorbim despre elite, trebuie să le împărțim de la bun început în două categorii: elite sociologice și elite valorice. Elitele valorice îndeplinesc o serie de criterii valorice, morale. Elitele sociologice sunt stabilite exclusiv în funcție de performanțele profesionale, indiferent de calitățile morale. “Bunaoară, clasa politică reprezintă o elită sociologică; ea, clasa politică, poate fi execrabilă – fiind în continuare expresia unei elite sociologice”, explica Horia-Roman Patapievici.

Un aspect comun al celor două tipuri de elite este că sunt formate în mod natural, spontan. “Apartenența ține de recunoaștere, nu de numire: nimeni nu poate numi pe cineva în funcția de membru al unei elite. Elita este în mod esențial expresia unei recunoașteri publice. Este un consens social, nu urmarea unui decret. O elită care se autoinstituie prin decret este o clică, nu e elită”, a adăugat scriitorul.

Pornind de la structura și tipologia elitelor, George Tibil deosebește trei tipuri de structuri ale elitei naționale:

a) tipul de elite “neunificate”, preponderent în zonele din afara spațiului occidental;

b) tipul de elite “unificate ideologic” – în statele comuniste, fasciste și tehnocratice;

c) tipul de elite “unificate consensual”, în cele mai multe societăți occidentale contemporane .

Conform orientării și apartenenței politice, se reliefează următoarele variante ale elitarismului:

1) fascist;

2) conservator-aristocratic;

3) liberal-democratic;

4) radical de stînga;

5) comunist (numit și elitarism latent).

În conformitate cu concepțiile împărtășite, se reliefează următoarele tipuri de elitarism: 1)cosmopolit;

2)sionist;

3)rasial.

Desigur, pot fi propuse și alte clasificări ale elitarismului, însă nici una din ele nu poate avea prioritate absolută, avînd în vedere faptul că nici o tipologie nu este exhaustivă.

De altfel, clasificarea elitelor poate fi făcută în baza câtorva criterii:

1) în dependență de resursele de influență, elitele se împart în elite moștenite (aristocratice), elite valorice, ale puterii, funcționale;

2) după caracterul influenței asupra puterii, elitele sunt: dominante, de opoziție (contrelite), deschise, închise;

3) în funcție de volumul puterii – superelite, elite superioare, mijlocii;

4) după metodele de conducere și formele de guvernare – elite de sînge (aristocratice), a bogaților (plutocrația), a cunoștințelor (a competenței, intelectuale), meritocratice, despotice, totalitare, liberale, democratice;

5) după atitudinea (raportul) față de putere – elite guvernante (conducătoare), de opoziție (contrelite);

6) conform criteriului specific de acțiune – elite naționale, regionale, locale;

7) după criteriul exprimării intereselor – elite profesionale, demografice, naționale, religioase; 8) după criteriul eficienței – elite pozitive, negative.

Se cere evidențiată încă o tipologizare a elitelor în funcție de sfera de activitate – elite politice, elite economice, elite ideologice, elite științifice, elite culturale, elite militare, elite informaționale etc. care, avînd interese divergente (opuse), îndeplinesc funcții și roluri ce le revin din statusul lor social și cel politic.

Tipologia elitelor este foarte vastă. Putem vorbi despre elite “tehnice”, “politice” sau “intelectuale”.

Elitele intelectuale sau “intelligentsia” au fost definite de A. Weber ca un “strat social detașat”, o clasă recrutată dintr-o arie largă a vieții sociale.

Ele reprezintă o clasă sau un strat social extrem de eterogen, având în vedere multitudinea claselor și straturilor din care sunt selectate.

Intelectualii prezintă “această abilitate de a se atașa la clase cărora original nu le aparținuseră”. Acest lucru a fost posibil pentru intelectuali datorită faptului că s-au putut adapta la orice punct de vedere și pentru că ei și numai ei erau în poziția de a-și alege afilierea, în timp ce cei ce erau legați imediat de o afiliere de clasă erau numai cu rare excepții capabili să transceandă frontierele punctului de vedere al propriei clase.

Pentru a sintetiza cele spuse anterior trebuie să subliniem în primul rând faptul că elitele intelectuale nu reprezintă o clasă conducătoare ci un grup de mijloc, foarte dinamic, caracteristica principală fiind aceea că ele militează pentru o cauză socială sau umanitară prin mijloace pașnice sau de ordin ideologic și nu prin impunerea cu forța a unor convingeri celorlalți.

CAPITOLUL VI

ELITE POLITICE ȘI ELITE ADMINISTRATIVE

Elitele politice

În literatura de specialitate nu există o unitate de păreri privind fenomenul elitar luat în ansamblu și fenomenul elitei politice luat în particular. Totuși majoritatea autorilor sunt de acord cu faptul că elita politică, în mare măsură, determină înfățișarea (“fizionomia” sau “fiziologia” socială, politică și economică) unei societăți, ea fiind cea care determină scopurile imediate și perspectivele dezvoltării comunității umane. Aceste obiective își găsesc reflectare în adoptarea deciziilor strategice importante și în folosirea resurselor puterii de stat întru realizarea lor, adică într-o formulă politică (concept național sau ideologie de stat), fără de care nu poate activa și funcționa în mod normal nici o elită politică.

Pentru a ne determina ce reprezintă elita politică, trebuie, mai întîi de toate, să clarificăm unele aspecte terminologice. Unii autori semnalează, pe bună dreptate, riscul confundării noțiunilor “elită politică”, “elită guvernantă”, “contrelită” și “birocrație”. Aceasta pentru că elita politică este una mai largă și include, în afară de elita politică guvernantă, și elita politică de opoziție (contrelita). În același timp, trebuie făcută delimitarea între elitele politice și elitele în politică, ultimele cuprinzînd grupuri ca intelectualii, artiștii, reprezentanții mass-media, managerii, bancherii, financiarii, slujitorii cultului etc. Aceștia nu posedă toate trăsăturile proprii elitei politice, însă participă în mod deschis la activitatea politică. O particularitate a grupurilor date este faptul că reprezentanții lor sunt membri ai unor elite care s-au format în alte sfere de activitate umană, în sfere nepolitice. Participarea lor la viața politică nu reprezintă pentru ei o activitate profesională de bază.

În legătură cu cele spuse, vom mai sublinia două aspecte esențiale. În primul rând, noțiunile “elită politică” vs “elită dominantă” (“guvernantă” sau “domnitoare”) nu sunt identice și corelează ca parte și întreg. Noțiunea “elită dominantă” include diferite grupuri (politic, economic, ideologic, științific, cultural, militar etc.), care, direct sau indirect, se implică în relațiile de putere. În al doilea rînd, elita politică, vizavi de alte grupuri care constituie elita dominantă, participă nemijlocit la exercitarea puterii politice, folosind diverse resurse și mijloace pentru atingerea scopurilor trasate.

Utilizarea științifică a noțiunii “elită politică” se bazează pe ideea locului actorului politic și pe rolul politicii în societate, politica reprezentând prin însăși natura și scopurile sale un demers subiectiv, de permanentă evaluare și modelare a lumii, a mediului social-economic, în funcție de anumite interese, concepții sau doctrine. Locul elitei politice este determinat de rolul politicii considerat drept mecanism de reglementare a relațiilor sociale, de realizare a intereselor de mare valoare socială, de exprimare directă a opțiunilor în funcție de anumite condiții ce țin de loc, de timp și de interesele social-umane. Concepția elitei politice rezultă și din prioritatea politicii față de economie și față de structura socială a unei comunități. De aceea această teorie este incompatibilă cu ideile determinismului economic și social, reprezentate, în special, de marxism. De altfel, acesta din urmă tratează politica doar ca pe o suprastructură a bazei economice, ca pe o expresie concentrată a intereselor economice și de clasă.

În funcție de orientările ideologice ale cercetătorilor și de nivelul atins în tratarea fenomenelor social-politice, noțiunea de clasă (elită) politică comportă diferite accepțiuni, fiind definită atât în sens mai larg, cît și mai restrâns, fiind asimilată clasei dominante (conducătoare, diriguitoare, guvernante etc.), unui anumit tip de elită (conducătoare, guvernamentală, a puterii etc.) sau categoriei profesioniștilor politici (politicienilor).

Există mai multe poziții de pe care s-a încercat explicarea apariției clasei politice și definirea ei: marxistă, instituțională, liberal-pluralistă și elitistă. Vom aminti că definirea elitistă utilizează termenul de elită politică pentru a desemna clasa politică și explică apariția elitei politice prin necesitatea conducerii societății de către un grup restrâns de persoane dotate cu calități excepționale și aptitudini deosebite.

Deși C.W. Mills nu apelează la noțiunea de clasă politică, aceasta se subînțelege în una din realitățile pe care le analizează – ansamblul oamenilor politici pe care îi împarte în political outsiders, persoane care au și alte ocupații decât cele politice (în subsidiar) și acced, de obicei, la putere și în elita politică, cei mai buni profesioniști și mai abili lideri politici care, alături de mari capitaliști, industriași și financiari, de șefii militari, formează elita puterii și conduc societatea. Sociologul politic american utilizează termenul “elita puterii” în studiul său omonim din 1956, care se referă la “clicile suprapuse” aflate la cârma principalelor instituții politice, economice și militare în societatea modernă. El argumentează că aceste elite au în comun atât calitatea de membru cât și un ansamblu de interese, așa încât principalele decizii politice pentru care ele sunt responsabile servesc țelurilor comune.

În literatura științifică există și alte definiții referitoare la elita politică, toate având ca suport teoretico-metodologic o abordare sau alta (pozițională, reputațională, meritocratică, organizațională, funcțională, de dominație etc.), fapt despre care s-a menționat mai sus. Cele mai răspândite definiții ale elitei politice sunt cele care determină elita politică drept un grup privilegiat de persoane care ocupă poziții de conducere în structurile de putere și participă nemijlocit la adoptarea deciziilor legate de folosirea puterii. O altă definiție prezintă elita politică drept un grup determinat de persoane care concentrează în mâinile sale puterea de stat și ocupă funcții de conducere (posturi de comandă) pentru a guverna societatea. Cea de-a treia definiție înfățișează elita politică drept un grup relativ mic de persoane care concentrează în mâinile sale un volum mare al puterii politice și asigură prin activitatea sa integrarea, subordonarea și reflectarea în orientările politice a intereselor diferitelor pături sociale, creând și mecanismul necesar pentru implementarea intențiilor politice. Și o ultimă definiție relevantă: elita politică este un component minoritar al societății diferențiată și neomogenă interior din punct de vedere structural. Ea integrează un grup de persoane cu calități de lider, care, pentru exercitarea funcțiilor de putere, ocupă poziții de conducere în instituțiile politice și influențează asupra adoptării deciziilor de putere.

Prin urmare, elita politică este definită de majoritatea autorilor în raport cu puterea, pe care fie că o deține, fie că o influențează. Ea poate fi prezentată în mod constant drept actor politic care reunește persoane cu acces la exercitarea puterii politice, care au influență asupra structurilor de putere, sau, aflîndu-se în opoziție, urmăresc să obțină puterea politică. Acest agent (actor, subiect) este compus din persoane care posedă experiență politică și prestigiu grație statusului politic, vârstei, pregătirii profesionale, autorității și, nu în ultimul rând, trăsăturilor psiho-sociale (motivație politică, dorință de reușită etc.).

După V. Măgureanu, clasa politică ar trebui definită ca ansamblul agenților politici individuali, lideri din aparatul politic, din legislativ și administrația centrală și locală, care sunt sau care aspiră să ajungă la putere, care iau decizii sau care influențează deciziile, articulînd astfel exercitarea efectivă a puterii de stat, adică a suveranității. Clasa politică nu se identifică cu clasa conducătoare, ci o include. Raporturile dintre ele sunt de întreg și parte: clasa conducătoare este o minoritate care exercită puterea de facto; ea este nucleul dur al clasei politice.

Elita politică, fiind compusă dintr-o anumită specie de lideri și profesioniști politici (acele persoane care trăiesc din și/sau pentru politică), nu este în totalitate conducătoare, ci cuprinde atît elita politică de la putere, cît și elita politică de opoziție contestatară, precum și elita politică de influență. În sens larg, elita indică ansamblul acelor persoane care dețin resurse politice rare într-o măsură abundentă: bani, putere, influență, prestigiu, cultură, competență, capacitate de creație. Toate aceste “bunuri” sunt distribuite într-o măsură inegală în structurile sociale și de aceea elita îi indică pe “cei mai buni”.

Conform opiniei aceluiași autor, din punct de vedere teoretic, această “trilogie a conducerii” poate fi rezumată astfel:

1)clasa politică se referă la conceptul de indivizibilitate a suveranității puterii;

2)clasa conducătoare se referă la conceptul de distribuire a puterii în societate și

3)elitele politice se referă la conceptul de selecție socială a personalului politic pe baza unor capacități naturale rare sau deosebite.

Caracteristicile propuse ale clasei politice permit abordarea ei într-o optică pur sociologică, evitându-se în felul acesta capcana abordărilor ideologice. Acest lucru iese și mai mult în evidență, dacă avem în vedere modalitatea de formare, de exercitare a puterii și de funcționare a unei clase politice. În fond, clasa (elita) politică poate fi abordată ca un concept anistoric (situat în afara realităților concret-istorice), dacă ținem cont de caracterul inevitabil al organizării oricărei societăți.

Puterea poate fi considerată unul din fundamentele societății. Ea persistă acolo unde există o comunitate de oameni bazată pe anumite reguli, norme și valori. În cadrul grupurilor sociale este inerentă diviziunea socială referitoare la gestionarea, dirijarea și conducerea diverselor forme de activitate umană. Anume aici apar anumite inegalități și asimetrii de roluri și deci anumite raporturi între diferite categorii de oameni și indivizi aparte. Se poate afirma că puterea se manifestă ca factor global și integrator al comunității umane, devenind, astfel, o matrice în ceea ce privește activitățile acesteia.

Obiect al politicii devine nu orice putere, ci doar puterea în sens public. Deja Aristotel a încercat să separe autoritatea liderului politic în cadrul polis-ului grecesc de alte forme ale puterii (puterea stăpânului asupra sclavului, soțului asupra soției, părinților asupra copiilor). Politica este mai întâi de toate o tendință de obținere și menținere a puterii publice, tendință către dominația și exercitarea acesteia de un anumit grup de persoane numit elită, clasă guvernantă etc.

Puterea, fiind o componentă esențială a oricărei societăți, împreună cu societatea traversează un proces complicat de schimbare a fenomenelor și manifestărilor sale. Sistemul de putere într-o societate umană contemporană este bine structurat (pe verticală și pe orizontală) și este compus dintr-o rețea diversificată de instituții specializate (politice, economice, militare, diplomatice, birocratice, financiare, judiciare etc.) care reglementează relațiile sociale și determină câmpul puterii. În cadrul acestui sistem se evidențiază structurile puterii centrale (aparatul sau corpul administrativ), substraturile subordonate lor nemijlocit (administrarea de nivel mediu), subiectul și obiectul puterii.

Puterea ca fenomen social posedă câteva dimensiuni distincte, iar în dependență de diferitele componente ale sale (subiect, obiect, resurse, proces etc.) și de multitudinea activităților sociale, poate fi clasificată în diverse genuri (forme sau tipuri). Fiecare formă de manifestare a puterii se distinge prin caracteristicile și conotațiile sale specifice, dezbătute și descifrate de disciplinele științifice respective. Puterea politică (puterea de stat constituie nucleul acesteia) determină activitatea celorlalte instituții sociale. Ea, în mod direct sau indirect, influențează asupra dezvoltării tuturor subsistemelor sistemului social global (politic, economic, cultural, normativ, militar, social etc.). Fără a detalia, vom sublinia doar că puterea politică, fiind unul dintre genurile majore ale activității umane, include toate relațiile ce apar între stat, partide și mișcări politice, elite politice și grupuri sociale cu privire la putere, iar prin intermediul instituțiilor politice se exprimă voința dominantă a unui subiect, dar și a întregii societăți. Printre trăsăturile definitorii ale acestei puteri vom remarca supremația și obligativitatea deciziilor pentru întregul organism social și, respectiv, pentru toate celelalte genuri de putere; universalismul și caracterul public al puterii politice, deoarece acesta acționează în baza dreptului din numele întregii societăți; legalitatea în utilizarea resurselor (mijloacelor) în scopul cuceririi, menținerii și exercitării puterii; prezența unui singur centru decizional (celelalte genuri ale puterii, spre deosebire de puterea politică, poartă în societățile democratice dezvoltate un caracter policentric); prezența unui sistem integrat de organe de putere.

Din cele expuse mai sus rezultă că puterea politică, ca subsistem al sistemului puterii sociale, poate fi definită drept capacitatea de a integra, de a agrega, de a conjuga toate elementele sistemului social. Fiind axa vieții politice a societății, acest gen de putere constituie elementul-cheie al complexului de structuri și fenomene sociale, pe care le ordonează și le ierarhizează în conformitate cu obiectivele definite.

Vorbind despre structura puterii politice, vom preciza că aceasta din urmă reflectă o anumită interacțiune, o relație (dominație, conducerea unora asupra altora). Precum se știe, orice relație, inclusiv cea de putere, presupune două părți: pe de o parte – guvernanții, subiecții puterii care dețin și exercită puterea, iar, pe de altă parte – guvernații, subordonații, supușii, obiectul, asupra căruia este îndreptată activitatea subiectului, acțiunea puterii. Din perspectiva abordării structural-sistemice, se poate afirma că relațiile de putere (raporturile de dominație – supunere), independent de baza legitimității, se prezintă ca o interacțiune asimetrică a conducătorilor și condușilor. Oricum, subiectul și obiectul sunt exponenții (purtătorii, agenții, actorii) direcți ai puterii.

De altfel, noțiunile “subiect” și “obiect” sunt categorii filosofice. Prin subiect se înțelege individul sau grupul social care acționează și cunoaște activ, are conștiință și voință. Subiecții puterii întruchipează baza activă și reglatoare a puterii și, de obicei, poartă un caracter ierarhic: dacă un individ sau un grup social înzestrat cu putere este actorul (exponentul) principal și exprimă nivelul primar al puterii, atunci organizațiile politice (elitele și liderii politici, formațiunile politice, grupurile de presiune, statul, comunitatea națională și cea internațională sau o altă comunitate umană nemijlocit inclusă în structurile de putere) prezintă nivelul secund al puterii. Desigur, legătura dintre aceste niveluri poate fi încălcată. Spre exemplu, liderii pierd adeseori legătura cu masele și chiar cu propriile lor partide.

Subiectul poate deveni un exponent efectiv al puterii numai în cazul în care posedă anumite calități și abilități, cum ar fi, spre exemplu, dorința de a conduce, voința de putere, competența profesională, responsabilitatea personală, autoritate, prestigiu, legitimitate, încredere. Fiind înzestrat cu anumite virtuți, subiectul determină conținutul acțiunii întru atingerea unor țeluri propuse. De caracterul obiectivelor urmărite, de metodele, mijloacele și resursele utilizate pentru atingerea celor concepute depind, în mare măsură, atitudinea executanților (supușilor) față de conducător (lider) și relațiile între subiect și obiect.

Obiectul politicii îndeplinește rolul de executant al dispozițiilor subiectului puterii și este reprezentat de un individ (indivizi, cetățeni), grup (pătură) social, societate (națiune, popor) sau o altă comunitate umană. Puterea, după cum s-a menționat, este asimetrică, bilaterală și deci presupune o interacțiune a subiectului și obiectului acesteia. Ea (puterea) nu poate exista fără a supune obiectul, însă disponibilitatea acestuia pentru supunere depinde de o serie întreagă de factori, inclusiv de motivele supunerii (spre exemplu, autoritatea liderului), de calitățile obiectului propriu-zis (cum ar fi, de pildă, cultura politică a populației).

La capitolul privind corelația dintre subiectul și obiectul puterii vom face trei precizări semnificative. În primul rând, puterea bazată pe coincidența intereselor și convingerilor, pe autoritate, prestigiu și pe alte dimensiuni se transformă în identificarea obiectului și subiectului politicii. În acest caz se ajunge la o forță maximă a puterii, iar subiectul este interpretat de obiect drept ocrotitor și sprijinitor (cazul unor societăți democratice contemporane).

În al doilea rând, ca reflectare a rolului primordial al subiectului în raport cu puterea în viața cotidiană este răspândită adesea ideea identificării puterii cu exponenții ei (cazul societăților de tranziție). Astfel, se vorbește despre deciziile puterii, acțiunile acesteia, înțelegând prin putere organele ei de conducere.

În al treilea rând, în procesul guvernării se utilizează adesea două modalități, vorbindu-se astfel de două “fațete ale puterii”. Dacă prima include stimularea obiectului pentru săvârșirea anumitor acțiuni convenabile subiectului puterii (spre exemplu, participarea la alegeri, sau, dimpotrivă, abținerea de la participare la manifestările de masă), a doua modalitate constă în asigurarea inactivității supușilor, blocarea anumitor forme de comportament nedorite de subiectul puterii.

Elitele administrative

Corelația dintre elită (grupul de persoane care guvernează societatea) și birocrație (grupe de persoane care se ocupă profesional cu activitatea de conducere a comunității umane) este interpretată în mod diferit de autori. Pentru unii birocrația și elita nu sunt identice: elita propriu-zisă ar fi reprezentată doar de veriga superioară a birocrației și de aceea veriga inferioară și cea mijlocie nu pot fi clasate la elită. Alți autori remarcă faptul că locul birocrației în sistemul relațiilor de conducere poate fi determinat ca fiind intermediar între elită și masă. Totodată, din componența elitei, inclusiv din cea politică, fac parte persoane care nu pot fi clasificate ca “birocrați”. Al treilea grup de autori (L. Sanisteban) consideră că voința politică a elitei se realizează prin aparatul birocratic care se ocupă permanent de treburile de stat. Elita trasează obiectivele principale și liniile magistrale ale activității de stat, iar aparatul administrativ al elitei le realizează sau le sabotează.

Conform opiniei lui I. Mitran, termenul “birocrație”, din perspectiva politică, nu se referă la sensul de hipertrofiere a aparatului funcționăresc sau de tergiversare ori împiedicare a rezolvării unor probleme, ci la translarea puterii executive în mâinile funcționarilor. De fapt, se are în vedere concentrarea puterii de către executiv, prin diminuarea funcției legislativului, iar în cadrul executivului, birocratizarea semnifică trecerea deciziei de la oamenii politici la înalții funcționari. Una din cauzele acestei tendințe este explicată prin faptul că funcționarii și demnitarii “apolitici” au o anumită continuitate, dețin o bogată experiență administrativă, absentă, de regulă, la oamenii politici, care se află în “bătaia vânturilor electorale”, dar au nevoie de aparate administrative pentru a-și aplica politicile.

În plan social, conceptul de birocrație are în vedere modul de organizare a administrației moderne, considerându-se că statului îi este necesar, efectiv, un aparat eficient care să asigure relații funcționale între guvernanți și guvernați. De fapt, aici este concentrată concepția expusă de M. Weber, care susținea că orice organizare socială modernă, pentru a funcționa performant, trebuie să se bizuie pe un sistem ierarhic, pe relații bine determinate (norme fixe și raționale) între componentele individuale și colective, birocrația permițând precizie, calculul rezultatului și subordonare logică. În această accepție, statul modern, pentru a face față problemelor de administrație, are nevoie de un aparat plasat între guvernanți și restul populației. Sociologul german califica birocrația drept un tip de organizare socială, al cărui scop este să facă ca statul să funcționeze la fel de eficient ca o întreprindere economică. Într-o democrație problema esențială în raport cu existența birocrației este de a exercita un control eficace asupra activității sale, de a-i face pe funcționarii guvernamentali responsabili în fața legii, precum și de a supune instituția administrativă, la un anumit interval de timp, unor reforme administrative menite să raționalizeze aparatul administrativ (“Legea lui Parkinson”).

Concepția birocrației lui M. Weber este considerată o fundamentare solidă a elitarismului. Vom aminti că această concepție este strâns legată de tipologia bazelor legitimității dominației politice (dominația tradițională, dominația rațional-legală sau birocratică și dominația charismatică). Începând cu M. Weber, teoreticienii și cercetătorii birocrației (R. Merton, R. Bendix, S.M. Lipset etc.) consideră fenomenul birocrației o manifestare a procesului de raționalizare a activității de conducere (administrative), o tranziție de la societatea tradițională (puterea se transmitea prin moștenire) la cea contemporană (puterea se află în mâinile persoanelor care posedă cunoștințe). Dacă M. Weber și adepții lui interpretează acest fenomen în sens pozitiv (științific), pentru marxiști el a căpătat o conotație peiorativă. Una dintre particularitățile specifice ale formării și dezvoltării concepției contemporane de birocrație constă în faptul că teoria birocrației de stat este influențată de alte teorii cunoscute în științele socio-umane (teoria organizației este axată pe analiza socialului, teoria managementului – pe tratarea economicului, în timp ce teoria birocrației are ca repere abordarea politicului). O altă particularitate a dezvoltării cunoștințelor științifice despre birocrația de stat (de altfel, M. Weber scria despre două forme ale birocrației – de stat și privată) constă în faptul că, de rând cu abordarea weberiană, a căpătat o oarecare răspândire abordarea funcționalistă (K. Meyer, L. Gulick etc.), abordarea sistemică (L. Von Bertalanfi). Aceste trei abordări se reduc la constatarea că birocrația este un fenomen specific societăților contemporane cu anumite trăsături caracteristice aparatului birocratic (administrativ), în care politicienii produc decizii, iar birocrațiile administrează.

Birocrația a fost acreditată drept “puterea celor din birou”, iar tehnocrația s-a afirmat ca doctrină și practică de promovare la putere a specialiștilor, a tehnicienilor, ceea ce a generat tehnostructura, adică rețelele de conducători specialiști sau manageri. Dacă tratările biologice și psihologice ale elitarismului erau reduse la teza că includerea în elită este un rezultat al trăsăturilor de genotip sau al trăsăturilor psihologice ale omului, cele mai răspândite variante ale elitarismului, inclusiv birocratismul și tehnocratismul, ridică problema conducerii la nivelul supraindividual, interpretând elita drept funcție a relațiilor sociale, o satisfacere a necesităților societății în conducere. Este cunoscut faptul că astăzi s-a extins rolul birocrației raționale, eficiente, în stânsă relație cu tehnica și tehnologia organizațională. Pe acest fundal, simbioza dintre raționalitate și autoritate se observă în diferite abordări elitariste.

Teoria organizațională a elitei (numită și teorie funcțională sau tehnologică), astăzi una dintre cele mai răspândite tratări elitariste, susține ideea că apariția unei elite competente depinde de funcțiile care în epoca dată dețin rolul dominant (funcție decisivă în sec. XX a devenit funcția de conducere). Adepții ei reies din necesitatea diviziunii muncii în societate, afirmând că această necesitate corelează cu capacitățile (inclusiv, cele organizatorice) inegale ale oamenilor. De aceea orice organizație socială naște ierarhie și elită care funcționează în interesele societății.

Elitarismul tehnologic timp de circa 100 de ani a evoluat. Istoricește, conceptul de tehnocrație (grec. “techne” – meșteșug, măiestrie, artă și “kratos” – putere) apare în 1919 datorită lui William Henry Smith (inginer din SUA) care încerca să fundamenteze o teorie privind organizarea rațională a industriei epocii (cu timpul, teoria a luat sensul de “guvernare prin tehnică”). Acest concept a fost preluat de un alt american, Howard Scott, care în “Introducere în tehnocrație” (1933) pleda pentru folosirea progreselor tehnice în soluționarea problemelor economice și sociale, fără modificarea instituțiilor și structurilor politice. El mai considera că științele fizice trebuie să îndeplinească un rol decisiv în organizarea și conducerea societății, iar puterea politică trebuie transferată inginerilor.

Esența diverselor variante ale concepției tehnocratice se reduce la recunoașterea influenței crescânde a cunoștințelor organizate în realizarea funcțiilor de putere în societate. Adepții acestei doctrine propun instalarea puterii politice de către specialiștii tehnicieni (profesioniști), rezultatul căreia ar fi conducerea proceselor sociale nu în baza intereselor particulare ale unui sau altui grup, ci în baza cunoștințelor științifice folosite de grupul de specialiști tehnicieni în interesul întregii societăți.

CAPITOLUL VII

CONSIDERATII ASUPRA CLASEI POLITICE ROMANESTI DUPA 1989

Într-o altă definire a elitei aceasta ar trebui înțeleasă ca fragment al secțiunii dominante a unei formațiuni sociale care exercită / pretinde conducerea politică, socială, culturală, în virtutea unor calități de excelență (carisme) asumate, despre care se presupune că aparțin, în exclusivitate, aceluiași eșantion. Așa cum vom stabili la un prim survol conceptual, elitismul implică o relație de forță între vârf și bază, relație în care elita(-ele) pretind(e) dreptul de control direct sau indirect asupra maselor. O relație care-i descrie pe cei care produc deciziile, dar îi și prescrie pe cei care, în mod paradoxal, sunt separați de mase.

Vom considera că orice tentativă de a desena neutru aria de cuprindere a acestui concept este inadecvată. În opțiunea noastră, procesul presupune, în primul rând, scoaterea la lumină a prototipurilor ideologice și nu simpla reproducere (descriere) a lor. Numai dintr-o atare perspectivă, acest proces analitic va dezvălui dinamica distribuirii și limitării puterii.

Structural elitele pot fi împărțite in: elite tradiționale, elite tehnocrate, carismatice, ideologice, simbolice, contra și novelite, elite reziduale, periferice ori sub-elite. Cu mențiunea că, modernitatea românească rămâne consolidată, în esență, de către elitele tradiționale și moderne, fapt reconfirmat și de angajarea acestora, deopotrivă, ca reprezentanți ai vieții culturale, economice, sociale, dar și ca oameni politici.

Să o spunem de la început: nu avem în față un fenomen liniar, plat, ci, unul sinuos, denivelat, elitismul românesc rămânând un concept capabil să ofere argumente în sprijinul celor ce îi atribuie un rol decisiv în viața politică, culturală, economică. Elitismul ca ideologie politică are în vedere perioada de după revoluțiile burghezo-democratice, în care intră în ecuație concepte ca democrație și om comun. Optând pentru inventarul unor atări reziduuri politice, culturale, economice (care deformează modelul occidental al modernității sau care i se opun cu încăpățânare!) ne ralierăm opțiunii potrivit căreia, proiectul modern românesc a eșuat tocmai din lipsa unei tradiții democratice, a reciprocității de drepturi dintre conducători și conduși.

Distincția pe care am operat-o dintre fostele și noile elite se subsumează proiectului est-european care miza pe un tipar comun circumscris teoriei aparentei autoreproduceri a elitelor. În ipostază a-tipică, România a rămas singura țară din blocul comunist, în care fostul Partid Comunist s-a manifestat reactiv prin intermediul FSN-ului. Aparatul care s-a autoperpetuat a fost dispus să suporte pluralismul politic, travestindu-se sub forma elitei reziduale. Trecerea de la elita periferică și reziduală la noua elită politică poate fi subsumată în două aspecte centripete: pe de o parte, elementele elitei periferice vor manifesta o rezistență destul de puternică la schimbare, iar, pe de altă parte, noua elită politică va tinde înspre înnoire, creând germenii unei noi organizări.

Un atare eșec postcomunist își poate avea explicația și în efortul de „reciclare” susținut (în sensul său de pregătire continuă a cadrelor) al antielitelor comuniste care au încercat în spațiul est-european, accelerarea mobilității și inserarea unei aparente politici selective. Prezența semnificativă a antielitei (a intelectualității de partid) în procesele ideologice va marca definitiv dispariția antielitei militante, conducând ulterior la conturarea unui profil alternativ, cel al intelectualului disident.

Lipsită de linia clară de demarcație între tehnocrație și birocrație, noua structură politică a Europei de Est va fi marcată de diversificarea elitelor, diferitele facțiuni supraveghind puterea celorlalte și monitorizându-și reciproc acțiunile.

În România postcomunistă elitele politice au fost recrutate mai ales din rândul nomenclaturii și al tinerilor tehnocrați ai anilor ' 80 crescuți în spirit de perestroika sub aripa protectoare a regimului comunist. Elita politică postcomunistă s-a autoreprodus, pe fundamentul unui capitalism românesc marcat, în limbajul lui Teodor Baconsky, de o etică slabă și supus unui mecanism provincial de autoperpetuare.

Exemplele postcomuniste oferite ca formă tipică est-europeană de ieșire din comunism, pot fi subsumate ideii de tranziție globală la democrație, prin aducerea în prim-plan a soluțiilor tehnice la dificultățile (economice, sociale, politice etc.) apărute. Noua elită din România rămâne și ea înlănțuită prin rețele clientelare, aparent în dispută, negându-și una alteia legitimitatea. Deși este un fenomen lipsit (încă) de amploare, s-a încetățenit ideea de apartenență la elită ca un drept moștenit. Numeroși reprezentanți ai actualelor elite sunt descendenți ai antielitei anilor ‘50 sau ’60, de factură aristocratico-proletară.

Mizând pe o prezentare a formelor tipice est-europene, considerăm că, ceea ce s-a petrecut în cadrul elitei, pare să corespundă unei combinații dintre circulație și reproducere, cu accente pe fenomenul de mobilitate și promovare internă. Așadar, politica antielitelor comuniste, a urmărit, prioritar, eliminarea elitei tradiționale din arterele vieții publice românești. Fenomenul se subsumează intenției antielitei de a „fractura și fragmenta” dinamismul societății românești și de a-l subordona unor „tendințe regresive”. Incompatibilă cu structura politică, economică, culturală a acestor categorii elitiste, antielita comunistă românească va denunța ierarhia obiectivă, epuizând legitimitatea oricărui tip de elită și impunând, la modul violent, propria sa structură.

Trecerea de la antielita comunistă la elita politică periferică și reziduală, s-a produs, în spațiul românesc postcomunist în interiorul „structurii cadrilate” a sistemului, prin revoluție. Dacă Eugène Dupréel subsuma acest fenomen unui proces de verticalizare a elitelor, elitele politice postdecembriste pot fi schematizate drept „figuri alungite verticale și paralele”, iar elitele periferice⁄reziduale, „alte figuri alungite, un fel de benzi sau panglici care le traversează orizontal pe primele”, sau, în limbajul lui Pareto, reziduuri care acționează după instinctul combinațiilor și al persistenței agregatelor.

Dacă nu putem vorbi despre o suprapunere simultană a elitei politice periferice⁄reziduale pe antielita politică comunistă, regula care guvernează o atare revendicare e aceea a unei suprapuneri secvențiale, ce operează, potrivit lui Jacques Coenen-Huther, o fuziune între elita conducătoare și cea a responsabililor politici.

În cazul antielitei comuniste românești, înstăpânirea capitalului politic, își are reflexele în controlul capilar asupra politicii naționale. Doar așa putem înțelege „devierea românească”, în ipostaza sa de versiune locală a comunismului național și de plasare a antielitei pe coordonatele restructurării oficiale și a asimilării valorilor populiste și naționaliste. Plasată pe teritoriul unei noi gramatici (istorice, politice, culturale, economice, sociale și simbolice) antielita comunistă a vizat, în principal, interacțiunea controversată dintre aceasta, novelită și, respectiv, contraelită, precum și pozițiile pe care le va fagocita aceasta în instituțiile, relațiile de clasă și în rețelele sociale.

Dispozițiile, obiceiurile, biografiile și memoriile colective ale antielitei comuniste vor fi acelea care pot defini dinamica regresivă a „luptei politice” pentru crearea unei noi caste pe care antielitele tind să o reprezinte și să-i confere o aparentă organicitate. Dacă, teoretic, controlul puterii nu poate fi niciodată total, antielita politică românească a reușit să obțină, practic, controlul politic asupra puterii, recurgând la integrarea sa ca sistem dominant, prin retorica adeziunii, a solidarității și a uniformizării. Ajustarea permanentă a traiectoriei ascensional-politice a antielitei comuniste românești a presupus subordonarea definitivă a capitalului economic, cultural, social, simbolic și religios etc. unui capital politic atent tezaurizat.

Subsumată “prezumției de suficiență”, (re)activată, democrația din România devine „complice cu sine” prin simpla condiție a votului egal, a întregului set de condiții formale pentru determinațiile necesare democrației. Diagnosticată drept o democrație minimală angajată pe traseul consolidării ei, având atributele unei democrații originale, de confruntare, democrația românească se fundamentează pe un cadru instituțional oscilant care asigură, la nivel teoretic și cu foarte multe clauze speciale, funcționarea unui sistem democratic aparent stabil.

Angajate într-un astfel de proiect elitar, elitele politice românești vor opta pentru finalizarea unei democrații marcată de disputarea întâietății în acumularea capitalului politic prin activarea și (re)activarea atributelor lor „tari” (politice, economice, sociale, culturale etc.).

Supusă unei pesiuni constante, democrația românească va deveni teritoriul comun al luptei elitei pentru capital politic. Elitele politice românești angajate în consolidarea democrației au suprapus imperativele de partid, cerințele generale și personale (politice, economice, culturale, sociale etc.) unei ambiguități a puterii, diagnosticată printr-o dependență reciprocă și dezechilibrată a actorilor politici implicați în înstăpânirea ei.

Cu mențiunea că deținătorii puterii politice substanțialiste sunt membrii unei elite instituite pe criterii formale, iar beneficiarii unei puteri relaționale reprezintă subelita, sau elita tânără aflate în ascensiune. Elita politică românească devine o elită a funcției și⁄sau a poziției ocupate, dezbinată prin dezacordul în privința regulilor jocului și a valorilor instituțiilor. Marcată de transferuri de prestigiu și de influență polimorfă și difuză, democrația românească va deveni spațiul de întâlnire și dispută al vechilor elitei și al subelitei ca loc comun al mizelor împărțite. Mecanismele recrutării, canalele de acces, procedeele și criteriile de selecție ale elitei tinere devin marcă a ritmului lent de înnoire, asociat, în general, perioadelor unei aparente pax democratica.

Nu putem vorbi, în analiză despre profilul elitei politice postcomuniste, fără a-l raporta critic (cu argumente istorico-politice) la modele anterioare, fie ele epuizate (modelul interbelic) sau reactive (modelul comunist). Așezându-ne pe poziții obiective, neacordând câștig de cauză nici unei “variante” politice, studiul nostru își propune să așeze în cofraje istorice, destinul elitei politice românești postdecembriste, construindu-i și (de)construindu-i opțiunile în raport cu modelele anterioare și cu spațiul est-european.

Postrevoluționar, elitele au fost subsumate procesului de autoreproducere, în ciuda circulației lor limitate și relativ periferice. Dacă inițial, elita culturală și economică exercita o influență redusă asupra celei politice, treptat, elita economică a acumulat capital politic, în condițiile în care elita politică periferică⁄reziduală a dus o campanie de autoapărare, încercând (după un mai vechi model!) să elimine opoziția (13-15 iunie 1990). Antrenarea în jurul puterii a unei părți a elitei neguvernamentale a avut drept cauză incapacitatea elitei periferice (eșaloanele trei-patru ale fostului regim comunist!) de a gestiona capitalul politic: competența politică a fost substituită de prestigiu și autoritate, operându-se un transfer confuz din plan profesional în cel politic. Absența „clasei de mijloc” ca resort de recrutare a elitei, a determinat accederea la putere a unor elite politice secundare din perioada interbelică și din primul deceniu de după război. Preluând vechile structuri ale PCR, FSN și-a impus propriile structuri la nivel central și teritorial, cu menirea de a funcționa ca structuri ale puterii de stat și a consacra definitiv elitele politice periferice și reziduale. Cu mențiunea că noua structură a FSN nu făcea altceva decât să se suprapună antielitei, absorbind fostele structuri ale PCR din țară. Consensul fragil dintre antielitele comuniste (și disidenți) și noile elite periferice⁄reziduale politizate, s-a prăbușit pe 24 ianuarie 1990, dată care marchează protestele de stradă îndreptate împotriva organizării FSN drept organizație politică și participarea la alegeri. FSN devenise dintr-un administrator politic, un concurent activ pentru putere. Disputa elită tradițională- elită periferică⁄reziduală a marcat primele alegeri de după 1989. În acest sens, cel mai dure atacuri au fost îndreptate împotriva celor doi contracandidați ai lui Ion Iliescu- Ion Rațiu (PNȚCD) și Radu Câmpeanu (PNL). Rezultatul scrutinului din 20 mai a demonstrat circulația elitelor periferice, înlocuirea lor „din mers”. Potrivit lui Adrian Severin, divergențele dintre Petre Roman (elita periferică⁄ reziduală economică) și Ion Iliescu (elita periferică⁄reziduală politică) au dat câștig capitalului politic și ponderii sale ridicate în noua „ordine” românească, dublate de un nou import- acela al elitei reziduale tehnocrate conduse, la nivel guvernamental de Theodor Stolojan.Ciclul electoral, 1992-1996 nu a adus decât o schimbare simbolică puterii politice. În acord cu Tom Gallagher trecerea de la elita periferică și reziduală la noua elită politică poate fi subsumată în două aspecte centripete: pe de o parte, elementele elitei periferice vor manifesta o rezistență destul de puternică la schimbare, iar, pe de altă parte, noua elită politică va tinde înspre înnoire, creând germenii unei noi organizări.

Spectrul politic românesc suferă până în 1996 următoarele mutații în cadrul înstăpânirii capitalului politic de către elite: până în 1996, capitalul politic a fost disputat de elita periferică⁄reziduală și de cea birocratică, pe de o parte, iar pe de alta de o elită tradițională, de factură interbelică, cu infiltrații comuniste, dar și cu elemente pasive și disidențe individuale din vechiul regim. După 1996, elitele tradiționale câștigă puterea, devenind noua elită politică, iar elitele periferice/reziduale vor trece în opoziție. În ceea ce privește sistemul de selectare și recrutare al elitei politice, originea socială și mediul de proveniență devin elemente esențiale ale imaginii propuse alegătorului. Cu mențiunea că noua elită politică a optat pentru înstăpânirea capitalului politic printr-o politică de propulsare-selectare în funcții cheie a unor anumiți membrii ai elitei. Elita politică a fost dublată, însă, de cea birocratică care a conviețuit perfect cu guvernarea Iliescu- Roman- Stolojan- Văcăroiu, interesele sale fiind reprezentate în totalitate de elita politică guvernantă.

Noua elită politică propunea un mesaj omogen care viza dreptul la proprietate, anticomunismul, probitatea morală, cinstea și statornicia.

„Contractul cu România” propunea specializarea elitei politice. Manifestul CDR promitea luarea unor măsuri clare în decurs de 200 de zile pentru îmbunătățirea vieții cetățenilor, promițând că 15.000 de specialiști, ale căror funcții fuseseră ignorate de către elita periferică⁄reziduală aveau să fie plasați în posturi-cheie pentru a porni un proces, chiar și eșuat, de refacere națională. Pe un asemenea fond tensionat, se poate vorbi în societatea românească în tranziție mai mult despre categorii socio-profesionale decât despre elite ca promotoare reale ale clasei politice. Redefinit, un atare concept regândește contradicția proprietari – muncitori (beneficiari ai economicului –beneficiari ai sistemului social). În acest context se poate plasa divergența majoră dintre PSD și PD, partide ce se revendică în mod simultan drept social-democrate și care participă la Internaționala Socialistă.

Noua elită politică românească, aflată sub presiunea înstăpânirii puterii a (re)activat două segmente adiacente: elita intelocrată -intelectualul public și elita mediacratică. Elita mediacrației reprezintă segmentul ocupațional care deține puterea asupra mijloacelor de informare în masă, apelând la conformism intelectual, invectivă și slogan, iar elita intelocrată, acel comentator aparent critic care se adresează unei audiențe nespecializate în probleme de larg interes public. Potrivit studiului Noii precupeți. Intelectualii publici din România de după 1989, în ciuda perpetuării definiției vetuste a „intelectualului”, noua elită culturală s-a profesionalizat, însușindu-și atributul de intelectualitate publică prin accesul la mediatizare. Pe un astfel de fond agonic, intelectualul public devine din ce în ce mai public și din ce în ce mai puțin intelectual, dovedind o diluarea a sa în favoarea politicului care își intră, tentacular, în drepturi.

Supusă unei pesiuni constante, democrația românească va deveni teritoriul comun al luptei elitei pentru capital politic.

Elitele politice românești angajate în consolidarea democrației au suprapus imperativele de partid, cerințele generale și personale (politice, economice, culturale, sociale etc.) unei ambiguități a puterii, diagnosticată printr-o dependență reciprocă și dezechilibrată a actorilor politici implicați în înstăpânirea ei.

Mecanismele recrutării, canalele de acces, procedeele și criteriile de selecție ale elitei tinere devin marcă a ritmului lent de înnoire, asociat, în general, perioadelor unei aparente pax democratica.

Efectele acestor mutații politice devin liniile tari ale democrației românești, amprentată de jocul dinamic al elitei în a se repoziționa vis-a-vis de capitalul politic. Așadar, anul 2000 lansa o serie de invarianți politici și relansa cursul democrației românești așezând-o în cofraje politice ce vizau: revenirea la Cotroceni a lui Iliescu și restaurarea unui guvern minoritar, dublată de scăderea adversității politice. În acest context, concentrarea forțelor social-democrate și, respectiv, liberale a fost compensată de o divizare a creștin-democrației, iar dezechilibrul sistemului de partide a făcut imposibilă definirea unui centru politic.

Înarmați cu biografii onorabile, neșantajabili cu dosarele fostei Securități, nefiind complici (sau autori) ai “tunurilor” infracționale din anii ’90, tinerele elite politice se revendică de la un nou tip de înstăpânire a puterii politice: prin formare europeană. Acuzați că ar prelua și dezvolta viciile vechii elite, neamenințând privilegiile “baronilor” interlopi, tinerele elite sunt supuse unei presiuni de cotraselecție a partidelor. Preluând teoriile mai vechi despre elite, Jacques Coenen-Huther, considera că aceste moduri de recrutare ale noii elite nu sunt numai niște mecanisme de triere a lor, ci și o structură de oportunități și de factori incitanți. Un atare proces comportă și un element de socializare anticipată: tinerele elite în ascensiune către posturile cele mai înalte tind să anticipeze preocupările și exigențele lor legate de nivelul superior.

Substituirea de elemente elitiste noi celor vechi confirmă diminuarea tendinței aristocratice, confirmând, în spațiul uneia sau a două generații, o tendință democratică ce combină reproducerea cu circulația elitelor.

Sintetizând, principiile europene propun o distincție generațională importantă între vechea elită (cea a puterii pe bază ideologică) și cea nouă, combinând trăsăturile unei elite a puterii, ale unei elite de poziție și ale unei elite de funcție.

Triată în funcție de pragmatism, tehnocrație și grad de transformare, noua elită este supusă analizei în funcție de anumite variabile discriminante (vezi studiul Coaliției pentru un Parlament Curat – Alegeri Europene). Potrivit lui Pareto, mișcările de ascensiune socială care deschid elita nou-veniților trebuie puse în raport cu repartizarea reziduurilor, căci în cazul vechii elite, proporțiile de reziduri care au ajutat-o să „pună mâna pe putere și să o păstreze” se modifică. Această formă de circulație a elitelor se supune legii cererii și ofertei: împrejurările politice impun o creștere sau o reducere a efectivului elitelor.

În relație cu mediocritatea, elita o depășește în măsura în care reușește să îndeplinească un anumit criteriu de excelență. Mediocritatea începe acolo unde se termină aplicabilitatea criteriului de excelență.

“Rolul social al elitei este precum rolul profesional al instalatorului. Instalatorul știe cum funcționează sistemul de apă curentă. Fără el e inundație sau blocaj. Elitele au rolul social de a depozita, în funcționarea societății, practicile și cunoștințele fără de care o societate nu poate funcționa”-spunea Horia-Roman Patapievici.

În opinia scriitorului, România a avut parte de elite politice remarcabile începând de la perioada pașoptistă până în 1945, odată cu intrarea țării noastre în sfera de dominație sovietică. Din acest moment, elitele noastre politice au fost, toate, execrabile. Cât despre elitele culturale, Patapievici considera că acestea au situat cultura românească în randul celor mai interesante din Europa. “Judecând dupa nivelul la care s-au situat creațiile elitelor noastre culturale aflate în exil, am avut elite culturale mai norocoase decât ghinionul nostru istoric.”

În acest moment, românii aleg și folosesc scări valorice în funcție de oportunitate, spune Cosmin Alexandru, presedinte Erudio, în legătură cu același subiect.

Întrebat ce au făcut elitele pentru România în ultimii 20 de ani, în afară de a se plânge, Patapievici a fost categoric: “Elitele intelectuale care la inceputul anilor ’90 erau ținta mineriadelor au fixat agenda publică pentru alegerile care au fost câștigate în 1996 de Emil Constantinescu , agendă care a fost îmbrățișată și de guvernarea Nastase dupa 2000. Aș spune că acestei agende publice, care la începutul anilor ’90 a fost susținută numai de elita intelectuală minoritară pe atunci, îi datorăm integrarea noastră în Uniunea Europeană și intrarea în NATO”.

„Oricît de mare bărbat de stat și-ar închipui

cineva că este, nu trebuie să uite legea:

causa aequat effectum”

MIHAI EMINESCU

CONCLUZII

Întotdeauna și pretutindeni la putere se află doar un grup restrâns de persoane, care obligă masele să-l recunoască și să i se supună. Fundamentarea necesității de a diviza societatea în minoritate guvernantă și majoritate guvernată este prezentă în doctrinele elitiste clasice și cele contemporane care se deosebesc prin diverse tratări ale inegalității politice și soluții ale depășirii acesteia. Existența inegalității sociale poate fi acceptată ca un postulat indiscutabil cu specificarea că este vorba nu despre diferențieri naturale după sex, vârstă, caracteristici fizice și alte variabile, ci despre inegalități sociale care se reproduc în anumite forme stabile, acestea fiind o reflectare a structurilor politice, economice, cultural-normative ale unei societăți concrete.

Problema elitei este strâns legată de problema diviziunii sociale a muncii, elementul căreia îl constituie diferențierea societății în conducători (minoritate) și conduși (majoritate). Acest aspect al problemei, într-o anumită măsură, corelează cu deosebirile biologice, psihice și cu alte diferențieri între oameni, din care rezultă că nu toți indivizii pot deveni conducători, diriguitori, organizatori. Practica social-politică istorică și cea curentă demonstrează că organizarea socială optimală a unei comunități umane și deci soluționarea adecvată a problemei privind guvernarea eficientă a societății rezidă în optimizarea corelației dintre elită (guvernanți) și mase (guvernați). În consecință, într-un regim democratic înțelegerea corectă a rolului elitelor se corelează cu principiile și mecanismele care asigură tuturor membrilor societății șanse egale de afirmare pe plan politic, economic, social, cultural.

Apariția elitismului clasic a fost în mare măsură o replică a marxismului. Elitismul și știința politică elitistă au fost și rămân în continuare contestate atât de pe pozițiile marxismului, cât și de pe cele ale pluralismului. Marxiștii consideră că elitiștii nu pot explica baza dominației unei elite, care nu poate fi decât raporturile economice între clase. Pluraliștii estimează că societățile moderne, dezvoltate și liberale, sunt caracterizate prin multiplicarea intereselor și prin competiția pentru putere și influențare. La rândul lor, mulți critici ai pluralismului susțin că aceasta prezintă un tablou derutant al funcționării democrațiilor liberale contemporane.

Actualmente, relativ puțini cercetători împărtășesc integral poziția elitistă clasică. Și totuși elitismul a influențat pe diverse planuri gândirea politică și politica contemporană. Nu e surprinzător faptul că studiul elitelor a devenit o parte componentă a problematicii politologice curente și în arealul țărilor postcomuniste.

Problema referitoare la faptul cine exercită în mod real puterea (poporul, liderul, partidul sau un grup restrâns de persoane) continuă să aibă o semnificație deosebită pentru înțelegerea politicii și a politicului. În orice societate umană, și deci în orice sistem de stratificare politică, există grupuri sociale care dețin și exercită puterea, precum și oponenți care luptă pentru cucerirea puterii. Evidențiind grupurile de elite drept principalii subiecți politici, trebuie să se știe că ele se formează, se dezvoltă, cuceresc și mențin puterea, degradează și dispar de pe arena social-politică a unei societăți în toate direcțiile stratificării.

Istoria politică și practica social-politică curentă a multor societăți contemporane demonstrează că nu se mai poate vorbi de o elită dominantă (clasă guvernantă) înțeleasă ca întreg, unită de aceleași interese, ci de anumite grupuri conducătoare, de regulă, neunite, dispersate, fragmentate, adică de o pluralitate de segmente mai mult sau mai puțin influente în diverse sectoare de activitate ale societății. Caracterul formării, dezvoltării, funcționării, conlucrării și schimbării elitelor puterii determină în mare măsură înfățișarea, „fizionomia” unei societăți.

Astăzi, elitismul în teoria politică și în practica conducerii politice este larg dezbătut din mai multe puncte de vedere. Trăsăturile elitismului (realismul teoreticienilor, scepticismul lor în legătură cu eficiența atât a structurilor liberal-democratice, cît și a oricărei forme alternative de stat, concentrarea lor asupra caracterului tehnic al organizării statului și a procesului politic, pesimismul lor nedisimulat legat de perspectivele democrației) fac ca teoria elitelor să fie centrală în discuțiile despre statul democrat liberal, despre calitatea puterii, adică despre ceea ce a fost numit „elită a puterii” (C.W. Mills), „elite statale” (D. Chagnollaud), „elite strategice” (S. Keller).

Despre calitatea elitei putem judeca și după rezultatele activității ei de guvernare. Însă pentru o apreciere mai amplă a calității elitei sunt importante și criteriile subiective – nivelul de pregătire profesională, de calificare, cultural, moral, precum și atitudinea populației față de clasa conducătoare. Astfel vom putea soluționa și problema legată de legitimarea guvernării elitei.

Și, în fine, putem spune că în societatea contemporană elita democratică nu poate fi o castă aristocratică închisă. Noua elită, fiind cointeresată în dezvoltarea umană durabilă și stabilă a societății, trebuie să devină „elită meritocratică” (M. Young), o elită a competenței responsabilă deopotrivă pentru înălțarea și decăderea poporului și a omului însuși (M. Eminescu).

BIBLIOGRAFIE

Serge Moscovici – „Epoca maselor. Tratat istoric asupra psihologiei maselor”, Iași: Editura Institutul European

Gustave Le Bon, „ Psihologia maselor”, Editura Științifică

Elias Canetti, „ Masele și puterea”, Editura Nemira, 2000, colectia Totem

Frederick Charles Bartlett, “Remembering: A Study in Experimental and Social Psychology” , Cambridge University Press, 1932

Cesare Lombroso, „Hipnotism și spiritism”, Editura Enmar, Bucuresti 1998

Scipio Sighele, Eseul „Gloata criminală”, publicat la Torino , 1891

Interviu cu Oana Popescu , director de programe Aspen Institute, Dilema Veche , nr 324, 29 aprilie-5 mai 2010

Vilfredo Pareto, „Tratat de sociologie generala”, 1916

Sartori Giovanni, „Teoria Democratiei Reinterpretata”, Iași, Polirom, 1999

C. Wright Mills, “Elita puterii” , 1956

Interviu cu Andrei Pleșu de George Radulescu, Ziarul Adevărul, 7 august 2009

Niccolo Machiavelli,”Principele”, Editura Mondero , 1999

Robert A.Dahl, ”Poliarhiile”, Institutul European, 2000

George Tibil, “Conflictul elitelor și instabilitatea politică în evoluția modernă și contemporană a României”,în Polis, nr.4/1995

Măgureanu V. ,”Studii de sociologie politică”, București, 1997

Canisteban L.,”Bazele științei politice”, Moscova, 1992

Mitran I.,”Politologia în fața secolului XX”, București, 1997

Tămas S., ”Dicționar politic. Instituțiile democrației și cultura civică” /Ed. a 2-a, revăzută și adăugită, București, 1996

Eugène Dupréel, ”Sociologie générale”, PUF, Paris, 1948

Jacques Coenen-Huther,”Sociologia elitelor”, Polirom, Iași, 2007

Tom Gallagher,”Furtul unei națiuni. România de la comunism încoace”, Humanitas, București, 2005

Cristian Preda ,”România politică în 2001”, Editura Nemira, București, 2002

Jacques Coenen-Huther,”Sociologia elitelor”, Editura Polirom, Iași, 2007

” Urmatorul pas pentru elitele culturale, politice și de bussines din Romania”,interviu de Simina Mistreanu cu Horia-Roman Patapievici din ediția online a cotidianului Wall-Street, 7 octombrie 2009