Elita Intelectuală Mureșeană Românească ÎN Perioada Interbelică

UNIVERSITATEA ”BABEȘ-BOLYAI” DIN CLUJ-NAPOCA

Școala doctorală

ISTORIE, CIVILIZAȚIE, CULTURĂ

TEZĂ DE DOCTORAT

Conducător de doctorat: Doctorand:

Prof.univ.dr. CORNEL SIGMIREAN COSMINA-GEORGETA OPREA (PAȘCAN)

Cluj-Napoca

2015

UNIVERSITATEA ”BABEȘ-BOLYAI” DIN CLUJ-NAPOCA

Școala doctorală

ISTORIE, CIVILIZAȚIE, CULTURĂ

ELITA INTELECTUALĂ MUREȘEANĂ ROMÂNEASCĂ

ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

Conducător de doctorat: Doctorand:

Prof.univ.dr. CORNEL SIGMIREAN COSMINA-GEORGETA OPREA (PAȘCAN)

CUPRINS

ABREVIERI

arh. – arhiereul care a săvârșit hirotonirea

Asoc.relig. – Asociații religioase

cl. – clasa

d.n. – data nașterii

Ep. – episcopia

Gimn. – Gimnaziul

Gimn.Ev. – Gimnaziul Evanghelic

Gimn.Ref – Gimnaziul Reformat

Gimn.Rom.Cat. – Gimnaziul Romano-Catolic

Gimn.Sup.Gr.Cat. – Gimnaziul Superior Greco-Catolic

Gimn.Unit. – Gimnaziul Unitarian

hrt. – hirotonirea

ipd. – ipodiaconatul

jud. – județul

l.n. – locul nașterii

Lc. – liceul

n. – numirea localității în care a funcționat

n.d.nr. – numărul decretului de numire

obs. – observații

oc.t. – ocupația tatălui

p. – pagina

prot. – protopop

Șc. – școala

Șem. – Șematism

Sem. – Seminarul

st.ant. – studii anterioare

st.t. – studii teologice

t. – numele tatălui

tns. – tunsura

v. – vârsta

varhidiacon – vicearhidiacon

vprotopop – viceprotopop

Considerații generale

Intelectualul, categorie sociologică inventată la sfârșitul secolului al XIX-lea a devenit o temă deosebit de atractivă, mai ales după anul 1989. Istoriografia comunistă a marșat mai mult pe problematica socială, neglijând rolul intelectualului în societatea modernă, ori așa cum se știe, societatea modernă – societate meritocratică prin excelență a propulsat ca principal actor pe scena istoriei – intelectualul. Deși este o noțiune ce nu se lasă încorsetată într-o definiție strictă și rigidă, procesul de definire fiind dependent în mare măsură de opțiunile și metodologia utilizate de domeniul de cercetare căruia îi este supus, intelectualitatea posedă totuși anumite elemente constante, a căror parcurgere înlesnește înțelegerea identității și a mecanismelor ce îi stau la bază. Sursele formării intelectualității, structura și componența, obiectivele care o animează reprezintă piloni centrali în cercetarea acestui grup „cameleonic”.

Receptată, în sens larg, ca grup socio-profesional, creator sau mediator de cultură, intelectualitatea reprezintă o categorie de indivizi formată și cristalizată pe parcursul unei perioade de timp, în care rolul esențial îl au educația și de aici implicit, școala. Calitatea de intelectual nu este astfel un bun moștenit sau o trăsătură de caracter, ci un atribut dobândit, a cărui desăvârșire are loc treptat, după cum se va observa de-a lungul cercetării, prin ani de studiu și în afara granițelor României. Intelectualul traversează el însuși o perioadă de instrucție ce pivotează în jurul relației cu educația, cultura, iar ulterior, devine cel care va modela tendințele dintr-o anumită societate.

Una din cele mai dificile etape în cercetarea întreprinsă a constat în raportarea la o definiție a intelectualității care să se plieze pe spațiul și perioada cercetată și să permită abordările de ordin cantitativ la care am făcut apel. Dacă plasarea subiectului cercetării într-o zonă determinată conferă tezei caracterul de istorie locală, prin însuși subiectul abordat – intelectualitatea ca și categorie socială – teza se înscrie și în sfera istoriei sociale. Osmoza dintre istorie și sociologie implică interdisciplinaritate și la nivelul metodelor de analiză ceea ce conferă noi perspective asupra temei investigate.

Nu putem să nu face referire la Teoria Elitelor, care s-a consolidat prin contribuțiile pe care reprezentanții Școlii Politice și Sociologice italiene, Vilfredo Pareto și Gaetano Mosca, le-au adus la fundamentarea paradigmei elitare. Pareto, definind elita, compară societatea cu o piramidă, focalizându-se pe vârful ei, unde se găsesc indivizii performanți, în jurul cărora gravitează grupurile, clasele și structurille sociale. Potrivit lui, membrii clasei conducătoare sunt de două tipuri: „vulpi” (care conduc prin șiretenie și sunt capabili să manipuleze consimțământul maselor) sau „lei” (care domină prin coerciție și prin violență). Gaetano Mosca, la fel ca Pareto, evidențiază ideea unei permanente dihotomii între elite și mase, între o minoritate organizată, activă și o majoritate dezorganizată, inertă din punct de vedere politic – „În toate societățile – de la cele care sunt foarte puțin dezvoltate și abia dacă au atins zorii civilizației, până la cele mai avansate și mai puternice – apar două clase de oameni: o clasă care conduce și una care este condusă.” Mai mult decât atât, studiile asupra elitelor sunt stimulate de idea de cunoaștere (cine sunt ele?) dar și de recunoaștere (sunt ele cu adevărat elite?). Textele clasice ale Teoriei Elitelor sunt, fără îndoială Trattato di Sociologia Generale (trad. The Mind and Society) al lui Pareto, Elementi di Scienza Politica (trad. The ruling class) al lui Mosca, Political Parties (Robert Michels). Acestora se adaugă mai recentele lucrări ale lui Burnham – The Managerial Revolution și C. Wright Mills – The Power Elite. În opinia lui Pareto, un grup dominant poate supraviețui numai dacă oferă oportunități celor mai bine pregătite persoane de alte origini, astfel încât acestea să aibă acces la privilegiile și retribuțiile de care se bucură elita, respectiv dacă nu ezită să folosească forța pentru a-și apăra acele privilegii și retribuții. Ironia lui Pareto atacă elita care devine umanitară și inimoasă în loc de a fi rațională și rece. Pareto susține necesitatea existenței oportunităților deschise pentru toți membri societății, însă nu este motivat de milă și defavorizare. Exprimarea și diseminarea unor asemenea sentimente umanitare ar slăbi elita în lupta sa pentru privilegii.

Într-o primă definire a elitei, aceasta ar trebui înțeleasă ca fragment al secțiunii dominante a unei formațiuni sociale care exercită / pretinde conducerea politică, socială, culturală, în virtutea unor calități de excelență (carisme) asumate, despre care se presupune că aparțin, în exclusivitate, aceluiași eșantion. Așa cum vom stabili la un prim survol conceptual, elitismul implică o relație de forță între vârf și bază, relație în care elita(-ele) pretind(e) dreptul de control direct sau indirect asupra maselor. O relație care-i descrie pe cei care produc deciziile, dar îi și prescrie pe cei care, în mod paradoxal, sunt separați de mase.

Analizată în contexte diferite, pe perioade istorice, regiuni geografice sau culturi distincte, intelectualitatea constituie astăzi obiect de studiu al cercetărilor sociologice, culturale sau politice, preocupând în egală măsură și sfera istoriei ideilor, a claselor sociale ori a învățământului. Tocmai de aceea plasarea concretă într-un spațiu și cadru cultural-istoric determinat conferă cea mai coerentă perspectivă de analiză pentru un grup de indivizi a cărui identitate se metamorfozează continuu, în funcție de epoca pe care o traversează. Astfel, abordarea intelectualității „prin lentilele istoriei”, ca parte a unui proces istoric în care actorii reinventează tradițiile culturale, așa cum propune sociologul Ron Eyerman, reflectă cu cel mai mare grad de acuratețe, imaginea unei categorii sociale, de altfel, destul de greu de definit.

Varietatea de abordări a conferit termenului o întreagă paletă de definiții, dicționarele explicative oferind abordarea cea mai generică, și în același timp, lipsită de rigurozitate, prin atribuirea etichetei de „intelectual” persoanei ce desfășoară în mod obișnuit o muncă intelectuală, cu o apetență spre domeniul spiritual. Dar fiindcă mecanismele gândirii sunt puse în funcțiune de fiecare individ, la un moment dat, indiferent de activitatea desfășurată, o astfel de definiție ar „intelectualiza” întreaga omenire.

Conform analizei întreprinse de istoricul francez Christophe Charle, trei perspective complementare oferă un spectru coerent de abordări asupra intelectualității. Analizat în sfera sociologiei, intelectualul este definit pe baze funcționaliste, prin raportare la diviziunea muncii și la stratificarea socială, cu accent pe capitalul simbolic deținut, generator de prestigiu, conferind intelectualilor aura de „boieri ai minții”. Perspectiva culturală accentuează rolul intelectualului în acest câmp de activitate, în ipostaza de producător de bunuri culturale. „Creatorii” intelectuali apar încă din Evul Mediu, odată cu eliberarea de sub tutela Bisericii și a aristocrației, moment în care producția intelectuală și artistică începe să se autonomizeze în paralel cu constituirea unui public consumator de bunuri simbolice. Dar nu numai câmpul cultural constituie terenul de afirmare al intelectualului. În plan politic, el apare ca individul angajat în lupta pentru apărarea principiilor democratice și a drepturilor omului, ca spirit critic, formator de opinie ce modelează tendințele în societate. Un astfel de actor social reprezintă modelul ideal de intelectual public concretizat pe scena istoriei, pentru prima dată, în spațiul francez al sfârșitului de secol XIX, odată cu răsunătoarea Afacere Dreyfus. În „secolul extremelor”, relația intelectualului cu politica s-a reflectat în spinoasa dilemă angajare-izolare, controversele planând asupra opțiunii intelectualului de a se dedica exclusiv creației din „turnul său de fildeș” sau de a ceda tentației politicului, diluându-și astfel propria aură.

Evoluția sistemului educațional concretizată prin accesul în școlile secundare și superioare pe criterii meritocratice a avut impact și asupra intelectualității a cărei formare rămâne totuși strâns legată de instituțiile de învățământ. Din această perspectivă, putem afirma că intelectualul modern se află, prin intermediul educației, într-o relație profesională cu cultura, imaginea cărturarului fiind secondată de cea a profesionistului intelectual. Gânditorul marxist Antonio Gramsci deosebea în acest context între intelectualii organici de la vârful ierarhiei, cu funcții organizatorice, ideologice și integrative într-un grup social și categoria celor ce alcătuiesc intelectualitatea medie – scriitori, filosofi, clerici, artiști – ce se autopercepe în mod eronat autonomă și independentă și care se transpune în zilele noastre în clasa de mijloc a specialiștilor mai puțin prezenți în spațiul public. De fapt, discuția pe marginea intelectualității se intersectează inevitabil cu noțiunea de „elită” dacă vom considera că în cadrul fiecărei categorii socio-profesionale există elemente de vârf ce dețin anumite mecanisme de putere și prestigiu care ar poziționa intelectualitatea într-o adevărată “elită a elitelor”. Specialiștii nu pot fi suprapuși însă automat intelectualității, ei reprezentând mai degrabă „intelighenția”, „cureaua de transmisie” a creațiilor intelectualilor. În același timp, parcurgerea biografiilor intelectualilor demonstrează că recrutarea acestora se operează tocmai din categoria acestor profesioniști cu studii de specialitate. Aceasta este și schema de cercetare propusă, în care am considerat că intelectualitatea se suprapune unei imagini concentrice, în care primul cerc redă masa absolvenților de studii secundare și superioare din care se recrutează ulterior profesioniștii intelectuali (al doilea cerc), din rândul cărora figurile proeminente, dedicate vieții polis-ului, constituie intelectualitatea în sensul celor redate mai sus. Fără îndoială, o astfel de abordare metodologică riscă să lase deoparte intelectuali consacrați fără parcurgerea unui traseu educațional.

În societatea românească de la început de secol XX intelectualul veridic apare mai mult „pe hârtie”, în timp ce în viața de zi cu zi abundă mai degrabă pseudointelectualii cu atitudini burghezo-boeme. Într-o notă pesimist realistă, C. Rădulescu-Motru remarca la acele timpuri că adevărații cărturari, detașați de materialismul vieții și preocupați de aflarea adevărului sunt specii rare, eventual lipsite de curajul de a se manifesta. Cu toate acestea, generația antebelică de intelectuali – care corespunde mai mult sau mai puțin modelelor ideale sau idealizate – nu poate fi contestată. Pentru intelectualii României moderne dezideratul suprem a constat în unirea provinciilor într-un stat național unitar, toate acțiunile în câmp politic și cultural fiind dedicate acestui scop. Prin raportare la această generație, intelectualitatea interbelică se dorea dezbărată de „povara” politicului și atașată exclusiv creației prin care cultura românească să iasă din anonimat. Intelectualii români par atașați de această misiune până în a doua jumătate a anilor 30, când extremismul european în ascensiune își manifestă puterea de atracție pentru tânăra generație dezamăgită de politicianismul steril ce accentua faptul că unirea avea și un revers al medaliei.

Pentru o intelectualitate a culturii pleda, la începutul deceniului patru, și unul din liderii tinerei generații, Mircea Eliade, argumentând că într-o „țară fără posibilități de revendicări politice” „cultura este singurul mijloc de afirmare”. Neînregimentarea în politică – pe care Eliade încă o clama la 1935 – era transpusă în interbelic în condiție a intelectualului autentic, iar neasumarea acestei condiții de către cărturari îl determina pe tânărul filosof să considere că în România nici nu se poate vorbi de o „trădare a clericilor, căci nu avem ce trăda”. Contrastul între intelectualul adevărat, evadat din conformism și echilibru și cel tipic societății românești, lipsit de o viață interioară cu trăiri intense, este redat în manieră exaltată și de Emil Cioran care pune această situație pe seama lipsei de energie și de „dinamism” a culturii poporului român.

Cultura, ca rezultat al creațiilor spirituale, devine arena în care intelectualul interbelic își duce lupta. În acest sens ne-am raportat în prezenta teză la definiția intelectualului ca și creator-mediator de cultură, insistând, în ultima parte a lucrării, pe producția intelectuală interbelică. Și pentru că educația conferă intelectualului posibilitatea profesionalizării în raport cu cultura, transformând intelectul în sursă de venit, am abordat, de asemenea, profesiile intelectuale ce grupează specialiști din diferite domenii, fără a suprapune însă forțat cei doi termeni. Între acești poli – intelectualul și profesionistul – se desfășoară câmpul în care identitatea socială a intelectualului prinde contur. Și chiar dacă, la un moment dat, intelectualul tinde să devină profesionist, iar profesionistul intelectual, publicul diferit și practicile distincte vor diferenția întotdeauna cele două categorii.

O astfel de perspectivă permite analize de ordin cantitativ care să reflecte ponderea și impactul intelectualității în mediul nord-moldovenesc, chiar dacă cercetarea noastră ar viza mai degrabă așa-numită „intelighenție”, surprinzând mai puțin funcțiile și valorile la care s-ar raporta un intelectual autentic.

De altfel, și în societatea românească interbelică au existat polemici ce încercau să stabilească granița între intelectualitate și intelighenție, ca distincție între oameni de pur intelect, retrași și intelectualii de duzină, cu diplome sau între elitele spirituale și „bieții intelectuali de cafenea”. Concluzia generală nu diferea prea mult de cea a lui Rădulescu-Motru, la 1900: puținii creatori de idei sunt eclipsați – cel puțin numeric – de pseudointelectuali.

La noi s-au dedicat multe studii istorice intelectualului, mai ales din perspectiva formării universitare, a mobilității și a carierelor, cum de exemplu a realizat, în 2006, istoricul Lucian Nastasă. Intelectualul ca reper moral și mai ales din perspectiva raportului cu puterea a fost analizat printr-o carte, scrisă de Lucian Boia, ce a făcut multă vâlvă Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950. ”Am zice că intelectualul, mai ales el, ar trebui să fie un om liber. Nu înseamnă că și este. E supus, ca oricine, conjuncturilor istorice și presiunilor ideologice. Într-un fel sau altul, cariera lui e dependentă de Putere (cu atât mai mult într-un regim autoritar și, fără doar și poate, într-unul totalitar). Nu puțini intelectuali au de altfel fascinația Puterii; se simt ei înșiși mai puternici, adăpostiți la umbra ei. În tot cazul, intelectualul are o abilitate: aceea de a găsi de fiecare dată argumente potrivite pentru a justifica și a se justifica. Mai ales atunci când i se pare că istoria și-a dat verdictul. Pentru intelectual, glasul istoriei este irezistibil.” Nu putem să nu amintim aici, studiul psihologic al lui Constantin Enăchescu, ”Tratat de Teoria Cercetării Științifice”, lucrare ce pune accentul pe latura psihologică și psihanalitică pentru explicarea „mecanismelor” și a „mobilurilor” ce stau la baza motivației activității de cercetare și cunoastere științifică. Omul, ideile despre el, imaginea și semnificația sa în științele umane sunt acel esențial „obiect al cunoașterii” în jurul căruia trebuie construită o veritabilă teorie a cercetării știintifice.

Istoriografia dedicată formării intelectualității românești a dovedit o amploare remarcabilă în ultimele decenii. Majoritatea studiilor urmăresc periplul academic al intelectualilor români la universitățile din țară sau din afara granițelor. În lista celor mai semnificative studii sau lucrări se înscriu: Alexandru Zub – Studenți români la universitățile europene (1980), Dan Berindei – Studenți români peste hotare și procesul de constituire a României moderne (1986), Elena Siupiur – The Training of Intellectuals in South-East Europe During the 19th Century. The Romanian Model (1987), Stelian Mândruț – Studenți români din Transilvania la universitățile din Austro-Ungaria și Germania în 1897-1898 (1990), Florea Ioncioaia – Tineri români și greci la studii în Franța (1994), Cornel Sigmirean- Formarea intelectualității românești din Transilvania (1999), Lucian Năstasă- Itinerarii spre lumea savantă. Tineri din spațiul românesc la studii în străinătate. 1864-1944 (2006), Victor Karady – Culltural Dimensions of Elite Formation in Transylvania (2008) ș.a.

Rolul social al școlii românești de diferite grade (gimnazii, seminarii, licee) nu ocupă un spațiu istoriografic atât de vast, fiind totuși consemnat în lucrări ce constituie importante puncte de reper. Amintim: Alexandru Tonk – Formarea intelectualității românești din Transilvania și Liceul piariștilor din Cluj (1968), Ladislau Gyemant – School as a Link between the Intelligentsia and the People Regarding the Romanians of the First Half of the 19th Century (1985) și Elita românească din Transilvania. Evoluție comparativă. 1848-1919 (1993), Mihai Pârvulescu – Rolul școlii bănățene în procesul de formare al intelectualității românești în secolul XIX și Școală și societate. Contribuție la cunoașterea formării elitelor românești din Banat în secolul al XIX-lea (2003), Iacob Mârza – Școlile superioare de la Blaj și rolul lor în procesul de formare al intelectualității române din Transilvania, Remus Câmpeanu – Intelectualitatea română din Transilvania în veacul al XVIII-lea (1999).

În acest context istoriografic am optat pentru o temă în care să cercetez intelectualitatea din fostul județ Mureș. Unul dintre motivele pentru care am optat pentru acest subiect al Tezei de doctorat este faptul că la nivelul intelectualității mureșene lipsește o abordare într-un asemenea registru tematic. Totodată, județul Mureș, prin configurarea sa etnică și prin tradiții, poate oferi rezultate relevante pentru rolul intelectualului, pe care strategii politici l-au rezervat acestuia în perioada interbelică. România după 1918 reunea provincii cu o cultură și o civilizație diferită, ori în acest context, cultura și purtătorii culturii aveau un rol major. În provinciile care veneau din fostele imperii trebuia stimulată creșterea unei intelectualități, capabilă să-i substituie pe maghiari și pe ruși – în cazul Basarabiei. Astfel, s-a dezvoltat o politică specială în domeniul învățământului, în acest sens se vorbea chiar de o strategie liberală, gândită de ministrul C. Angelescu. Tot în ideea dezvoltării școlii și preluării sarcinilor vechilor elite intelectuale au fost invitați mulți intelectuali din vechiul regat. Regimul și instituțiile publice locale au contribuit la dezvoltarea culturii prin reviste, asociații, cenacluri etc., un cadru ce a generat crearea unei elite intelectuale puțin cunoscute. Perioada interbelică a fost de departe cea mai prolifică etapă a dezvoltării intelectualității românești, momentul de vârf al unei culturi naționale care se va vedea mai târziu ștrangulată pentru 50 de ani odată cu instaurarea regimului comunist. Cultura românească interbelică a avut de toate, a fost un organism complex care a trăit, a respirat și s-a dezvoltat laolaltă cu evenimentele viforoase ale celor douăzeci de ani premergatori celei mai negre perioade a omenirii, al doilea război mondial. Cultura românească a însemnat în această perioadă și știință, și medicină, și filozofie, și aeronautică, dar principalul teren de luptă ideatică – "lupta" pentru ca intelectualitatea românească a găsit puterea să crească din punct de vedere calitativ mai ales prin polemică și dezbateri în fața opiniei publice.

Structura tezei de față propune în preliminarii o serie de clarificări conceptuale care vizează atât noțiunea de intelectualitate, cât și aspecte importante ale istoriei locale, cu specificitatea acesteia. În capitolul I, intitulat Contextul cultural al României Mari, am încercat să reliefăm importanța momentului 1918 pentru comunitatea locală și urmările Marii Uniri.

Capitolul al doilea, intitulat Agregarea instituțiilor de cultură românească după 1918, introduce cititorul în atmosfera interbelică din principalul centru urban al județului – orașul Tîrgu Mureș. Accentul cade pe instituțiile culturale cu rol atât în formarea maselor și a viitoarelor personalități culturale, cât și ca mediu de manifestare a intelectualilor consacrați. Un rol important în acest segment a fost jucat de Biserică, tocmai de aceea am realizat o radiografie a protopopiatelor din fostul județ Mureș. Principalele surse în redarea acestui tablou sunt reprezentate de monografii locale și presa vremii, completate cu memorii ale intelectualilor proveniți din această zonă și pentru care locurile natale își lasă amprenta de-a lungul întregii vieți.

Rolul educației în formarea intelectualității este relevat în Capitolul al treilea, cu titlul Rețeaua de învățământ – sursă primară de formare a intelectualității interbelice. Fără a invoca o premiză falsă care să susțină că orice deținător de diplomă este automat un intelectual – deși, în concepția vremii, absolventului de universitate sau chiar de liceu i se atribuia această eticheta fără alte criterii – trebuie să ținem cont că intelectualitatea primelor decenii ale secolului XX se recrutează din generațiile de absolvenți de studii superioare, accesul tinerilor la studiile universitare din țară sau străinătate fiind mult mai accesibil ca în secolele trecute. Dacă universitatea este pepiniera elitei intelectuale, învățământul secundar interbelic, prin structura și obiectivele sale, constituie totuși acea sursă primară, deși neexclusivă, a formării viitorilor intelectuali. Pornind de la aceste considerente, în această primă parte a tezei am urmărit prezentarea rețelei de învățământ, ca incubator de formare a tineretului interbelic. Capitolul debutează cu o diagnoză a învățământului secundar românesc interbelic, accentuând provocările la care sistemul de învățământ a trebuit să răspundă în contextul unei Românii întregite și soluțiile propuse de miniștrii instrucțiunii publice, cu relevarea rolului principalului reformator al învățământului secundar, ministrul liberal C. Angelescu. Asupra a două implicații ale învățământului secundar am insistat în mod deosebit. Pe de o parte, am arătat că politica educațională liberală a alimentat o așa-zisă fascinație a intelectualismului pentru tineretul ce aspira la poziții sociale înalte obținute pe baza studiilor. Din acest motiv, s-a înregistrat o supraaglomerare în școlile secundare teoretice, ceea ce a generat ulterior fenomenul de șomaj intelectual, amplificat în contextul crizei economice din anii '30. Pe de altă parte, am evidențiat utilizarea învățământului secundar ca mecanism de unificare a provinciilor alipite, cu toate consecințele ce au decurs din politica de centralizare a educației la care minoritățile au reacționat vehement.

Pentru a întregi tabloul epocii, monografiile au fost importante instrumente de lucru și puncte de plecare, completate cu statistici ale învățământului interbelic. Populația școlară a fost analizată, în primul rând, prin prelucrarea datelor din anuarele școlare. Capitolul următor, Intelectualii mureșeni, se axează pe structurile profesional-intelectuale interbelice în zona mureșeană. Figuri marcante ale societății au fost preoții, biserica fiind un adevărat stâlp al vremii.

Totodată, profesioniștii intelectuali, fără a echivala cu intelectualii în sens restrâns, vor aparține diferitelor categorii conturate încă din secolul trecut: juriști, profesori, medici, ziariști, scriitori, artiști ș.a.

În această parte a tezei vom trata problematica profesionalizării intelectualității și a raportului dintre intelectualitate și cultură în perioada interbelică, continuând cu câteva considerații generale privind principalele categorii intelectuale, reprezentative pentru zona supusă cercetării.

Capitolul 5, Localism creator în arealul mureșean, debutează cu plasarea creației din zonă sub umbrela teoretică a triadei „localism, provincialism, regionalism”. Definint de criticul literar Alexandru Dima, în anii '30, fenomenul de localism creator se identifică cu valorificarea istoriei, tradiției și creației locale în vederea creării de cultură autentică prin care periferiile pot contribui la consolidarea culturii naționale. În contexul de după unire, în care capitala desfășura politici centralizatoare pentru o unificare pe toate palierele, localismul se va plasa însă pe terenul unei relații anatagonice centru-periferie. Pentru intelectualitatea locală, ca principal actor în concretizarea acestui fenomen, localismul va dobândi două valențe: pe de o parte, explorarea „orgolioasă” a localului va fi generată de un complex al provinciei marginalizate, pe de altă parte, pentru cei ce tind spre recunoștere în plan literar, fenomenul va reprezenta o pârghie de afirmare, un prim pas spre deprovincializare. Pornind de la aceste asumpții, capitolul operează o analiză a principalelor reviste din zonă dar și a Asociației pentru cultura poporului român ”ASTRA”, a Cercului intelectualilor români din Reghin, ș.a.

Ultimul capitol al acestei teze vizează Intelectualii mureșeni care au adus o contribuție scrisă. Într-un areal cu o bogată zestre cărturărească, după Marea Unire pot spune că erup energii creatoare în județul Mureș. Instituirea învățământului românesc la Tîrgu Mureș ca și schimbările survenite în structurile economice și administrative ale statului au determinat formarea unei intelectualități, care, pe lângă preocupările ei profesionale, cultivă literatura și artele. Începutul l-au făcut în publicațiile literare școlare Îndemnul (1924-1927) și Șoimii (1925-1929). Literatura a fost promovată prin gazetele și jurnalele de cultură și informație ori politice: Ogorul (1920-1922), Mureșul (1922-1938), Glasul Mureșului (1934-1940), Gazeta Mureșului (1935-1938). Acestora le-au urmat publicații cu largă deschidere spre literatură, Progres și cultură (1933-1938), Clipa… (1936-1937), Jar și slovă (1937) și Scânteieri (1938-1940). În paginile acestor publicații și-au încercat condeiele profesori sau elevi, care au conturat o adevărată mișcare literară locală cu implicații certe în literatura și cultura națională: Ion Chinezu, Nicolae Sulică, Mihai Demetrescu, Traian Popa, Vasile Al. George, Nicolae Albu, Maximilian Costin, Ovidiu Papadima, V.B. Muntenescu, Vasile Netea, Eugen Nicolară, Alexandru Cenușianu ș.a Momentele și numele care duc la evoluția literaturii locale vor continua și în anii de după perioada interbelică, chiar dacă următorii ani vor fi dificili pentru elitele intelectuale din Transilvania.

Capitolul I

CONTEXTUL CULTURAL AL ROMÂNIEI MARI

La începutul secolului al XX-lea, pe fondul dezvoltării ideii naționale, mișcarea politică a națiunilor din Imperiul austro-ungar a devenit tot mai violentă. Cei patru stâlpi de susținere ai Monarhiei de Habsburg, așa cum o arăta scriitorul maghiar Adolf Fischhof , ”o armată mergândă de soldați, o armată șezândă de funcționari, o armată în genunchi de popi și o armată târâtoare de denunțători” nu puteau susține la infinit ordinea din Austro-Ungaria. În Imperiu, fiecare națiune își avea propriul proiect. Românii din Transilvania trăiau cu speranța că noul împărat al Imperiului dunărean, Franz Ferdinand, va renunța la formula dualistă, în favoarea federalizării, așa cun prevedea Aurel C. Popovici în cartea Statele Unite ale Austriei Mari, carte apărută în 1906 la Leipzig, cu sprijinul financiar al guvernului român. Însă, în fatidica zi de 28 iunie 1914, moștenitorul tronului a fost asasinat la Sarajevo de către studentul sârb Gavrilo Princhip, membru al organizației secrete sud-slave Mâna neagră. Și, așa cum remarca Stefan Zweig, în cartea Amintirile unui european, la 28 iunie 1914 a șuierat acel glonte la Sarajevo, iar lumea statorniciei și a rațiunii creatoare, în care fuseserăm crescuți, educați și asimilați, s-a făcut într-o secundă țăndări, ca un vas de argilă gol pe dinăuntru .

Vestea asasinatului a produs consternare la nivelul clasei politice și îngrijorare în rândul opiniei publice. Într-o scenă din romanul lui Joseph Roth, Marșul lui Radetzky este surprinsă atmosfera ce domnea între ofițerii unui batalion de graniță, cu referire la ofițerii unguri: Contele Batthyány, beat, începu apoi să discute în ungurește cu compatrioții săi. Nu se înțelegea nici un cuvânt[…]

Jelachic, un sloven se înfurie. El îi ura pe unguri așa cum îi disprețuia pe sârbi […]. Se apropie de masă și bătu cu pumnul în tăblie: „Domnii sunt rugați” spuse el, „să-și continue pe nemțește discuția.” Benkő, care tocmai vorbise, se opri și răspunse: „Să v-o spun pe nemțește: noi am ajuns la concluzia, eu și compatrioții mei, că putem fi bucuroși că a mierlit-o porcul!”. Ungurii cunoșteau atitudinea antimaghiară a arhiducelui, care dorea, odată ajuns împărat, să reformeze imperiul, renunțând la formula dualismului austro-ungar. Românii, care-și legau speranțele de proiectul de federalizare a arhiducelui Franz Ferdinand, au primit cu durere vestea asasinatului. Însă, la 28 iulie, Viena a declarat război Serbiei, un război care va cuprinde în vâltoarea sa 30 de țări din întreaga lume. Trebuia să murim- declara mai târziu contele Ottkar Czernin, unul dintre ultimii miniștri de externe ai Austro-Ungarie. Aveam libertatea să ne alegem felul în care să o facem și l-am ales pe cel mai îngrozitor.

Patru ani mai târziu, în încercarea de salvare a Imperiului austro-ungar, Carol I de Habsburg, lansa la 3 octombrie 1918 manifestul intitulat ”Către popoarele mele credincioase”, prin care oferea reorganizarea Austro-Ungariei într-o Federație de șase state independente – austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez și ucrainean. Reacția românilor nu a întârziat să apară, și la aceeași dată – 3 octombrie – ”Corpul voluntarilor transilvăneni și bucovineni” răspundea printr-o declarație în care aceștia proclamau unirea teritoriilor cu Regatul României. Încercând să-și prelungească existența, și guvernul Republicii Maghiare a dat o proclamație la 24 noiembrie 1918 către toate popoarele nemaghiare din Ungaria: germani, români, ruteni, sași, sârbi, slovaci, în care se arată că ”Războiul cel mare s-a terminat. Regii au dispărut, boierii au slăbit. Dumnezeu a vrut ca victoria să fie a poporului, care mai mult a suferit. Azi nu mai există un Rege care pentru propria sa stăpânire să vă trimită la moarte în țări necunoscute. Stăpânirea boierilor a încetat. Aceștia pentru un salariu ieftin vă cereau muncă grea, iar pământ nu vă dădeau nici pentru bani scumpi. De acum înainte va fi altfel. Cămătarii nu vă vor mai putea expoata nepedepsiți. Căci după războiul cel mare a venit revoluția dreaptă. Regii au fost alungați, și de acum înainte un guvern al poporului va cârmui soarta țării, soarta voastră. Guvernul poporului a fost ales de popor pentru ca în toate să-i îndeplinească dreapta sa voință și să vegheze ca să nu se mai întoarcă vremurile rele de mai înainte. Fraților! Vă rugăm deci ca și voi să ajutați în toate guvernul poporului…”

Continuând în aceeași notă concesionară, se promitea ”și voi aveți de acum un cuvânt spre a hotărî al cui să fie pământul și ce salariu să se dea muncitorului din fabrică. Oamenilor! Acesta este dreptul de liberă dispoziție al popoarelor propovăduite de Wilson…”

Consiliul Național Român format la 31 octombrie 1918 la Budapesta, cerea la 9 noiembrie noului guvern al Ungariei predarea puterii în cele 26 de coitate estice care, luate ca întreg, erau locuite în majoritate de români. Negocierile purtate la Arad în mijlocul lunii noiembrie între CNR și guvernul Ungariei, care oferea acum și autonomie regională, au rămas fără rezultat: armistițiul încheiat la 13 noiembrie între Ungaria și Antantă prevedea pentru Transilvania ocupație aliată până la linia Mureșului, astfel încât alipirea la Regatul României părea deja la această dată cea mai probabilă opțiune. Doar o săptămână mai târziu începea intrrea trupelor române în Transilvania. La începutul lunii decembrie, linia de demarcație de pe Mureș era atinsă, iar retragerea, respectiv dizolvarea unităților germanr și austro-ungare și circumstanțele politice prielnice, au permis continuarea înaintării”.

În noua conjunctură, în comitatul Mureș-Turda, țăranii au atacat conacele și depozitele de alimente de la Filea de Jos și Cristis. Notarul din Filea de Jos a fost ”tras la răspundere” pentru nedreptățile comise în ceea ce privea împărțirea ajutoarelor de stat din ultimii 4 ani, motiv pentru care acesta s-a refugiat la Iara de Jos, unde s-a întors cu o gardă de 25 de oameni înarmați. Pe drumul de întoarcere către Filea, au întâlnit români care se întorceau către vetrele lor și asupra cărora au tras, omorând 9 oameni nevinovați. ”Populația comunei Sovata, din care au făcut parte și numeroși soldați întorși acasă, înarmată cu armele aduse de pe front, în ziua de 5 noiembrie a atacat magaziile de alimente și de materiale…, cărând mare cantitate de lemne de construcție și de foc, de asemenea și furaje”. Subprefectul comitatului Mureș-Turda raporta la 6 noiembrie 1918 că pe trei pătrimi din teritoriul județului, soldații întorși acasă împreună cu populația au atacat casele privilegiate”.

Din Reghin au fost alungați notarii și primarii ”necinstiți”. În scurtă vreme același lucru s-a întâmplat în comunele Solovăstru, Jabenița, Beica de Jos, Petelea, Chiherul de Jos, Șerbeni, Hodac, Ibănești, dar și în comunele situate la mai mare distanță: Vătava, Tăureni, Zau de Câmpie, Teleac, Mureșeni, Nazna, Sâncraiul de Mureș. Uneori revoltele erau îndreptate împotriva moșierilor care de regulă erau gropii și baronii, astfel s-a întâmplat în comunele Tîureni, Șincai, Pietriș și Zau de Câmpie. De subliniat că în tot acest timp n-a avut loc niciun omor, așa cum de obicei se întâmplă în astfel de cazuri.

Românii s-au manifestat deosebit de tolerant față de etnia maghiară. În Garda Națională au fost primiți ”toți cei care și-au manifestat sincer dorința de acțiune. Nu puțini au fost numiți din oficiu comandanți ai Gărzilor Naționale. În acest sens, ca exemple, pot fi numiți Sandor Marosi, Laszlo Francisc, Iosif Feldiner, Nagy Francisc, Andras Schertzer, dr. Elemer Man, Kocacs Andrei, Barabas Samu și Bod Sandor.”

I.C. Brătianu preciza că ”chestiunea românilor” s-a impus ”prin însăși natura sa” în ziua când principiile de justiție, de independență și de libertate a popoarelor au fost proclamate. Ea s-a impus de asemenea, prin circumstanțele războiului, când prin tratatul din 17 august 1916 aliații s-au angajat să asigure românilor unitatea lor națională”. La războiul pentru împlinirea acestor deziderate, din zona Mureșului au participat numeroși locuitori, dintre care mulți au rămas pe câmpul de luptă. Pe plăcile comemorative de pe monumentele eroilor ridicate cu sprijinul Despărțământului Reghin al ”Astrei”, pe localități, ne arată dimensiunea jertfei supreme: 43 în Chiherul de Jos, 25 în Chiherul de Sus, 26 în Urisiul de Sus, 24 în Șerbeni, 12 în Căcuci, 16 în Sânmihai, 21 în Nadășa, 24 în Habic, 49 în Lunca Bradului, 13 în Pietriș, 36 în Bistra Mureșului, 6 în Brâncovenești, 12 în Maiorești, 25 în Aluniș, 26 în Lueriu, 31 în Cașva, 58 în Deda, 97 în Ibănești, 20 în Logig, 32 în Filea și 30 în Sântu. În lunile aprilie-august 1919 s-a declanșat agresiunea militară a Ungariei împotriva României, scopul urmărit fiind reanexarea la Ungaria a teritoriilor locuite de români, care la 1 Decembrie 1918, prin voința unanimă a maselor largi populare, se uniseră cu România. Acestor acțiuni de forță și de presiuni diplomatice, Marele Cartier General român le-a răspuns cu o contraofensivă care s-a soldat cu ocuparea Budapestei la 3 august 1919.

Până în 1918 în Transilvania, chiar dacă românii aveau drepturi istorice, orașele aveau o populație formată, majoritar din alte neamuri. Astfel, românii alcătuiau marea masă a țăranilor iar populația urbană era neromânească. Românizarea orașelor, a elitelor urbane a instituțiilor culturale au fost elemente strâns legate între ele în România unificată. Statul dar și elitele au încercat să-și consolideze sau să compenseze perderile suferite de-a lungul vremii.

Spre Marea Unire

Anul 1918 semnifică apogeul luptei noastre naționale, pentru că este momentul ce marchează bilanțul eforturilor unei întregi națiuni pentru întregirea statului național român. Hora Unirii, cântată cu câteva decenii mai devreme la Iași și apoi la București, cuprinde acum Basarabia și Bucovina, Ardealul și Crișana, Banatul și Maramureșul. Pretutindeni, pe pământul vechiului Ardeal, în Banat și Crișana, în Maramureș și Moldova, zilele lui noiembrie 1918 au însemnat, pentru români, desăvârșirea pregătirii drumului lor trimfal spre Marea Unire. S-au strâns atunci, la un loc, toate gândurile și toate inimile românilor, oriunde se aflau ele. Și într-un glas – la Arad, la Iași, la Blaj, la Cluj și la Sibiu, în toate orașele și satele de pe cuprinsul Ardealului, Banatului, Crișanei și Maramureșului, la Roma și Paris, la Londra și Washington, în alte așezări ale lumii, unde se aflau românii cu toții au rostit: ”Vrem să ne unim cu Țara”. Se mai rostise, prin glasul mulțimii, această supremă dorință a românilor ardeleni, cu câteva decenii în urmă, la 1848, pe Câmpia Libertății de la Blaj, pentru întâia oară pe pământul Transilvaniei.

”Vrem să ne unim cu Țara” a rămas de atunci, pentru o lungă vreme, un vis neîmplinit. Venea dintr-o istorie mai veche, pregătit de cronici și cronicari, de vlădici și dascăli de școală. Episcopul Unit Inochentie Micu-Clain și Școlile blăjene întemeiate de succesorul său, Petru Pavel Aron, deschid lupta națională a românilor transilvăneni. Din ea s-a născut, treptat, dorința Unirii. Toți cei ce le-au urmat – mari preoți și mari dascăli, elevi și discipoli, cuprinși în ierarhia Bisericii Unite, în ceea ce numim Școala Ardeleană, în spiritualitatea elitei românești greco-catolice de până la Marea Unire, luptând pentru drepturile românilor, au luptat neîncetat pentru întregirea lui. Au luptat și au contribuit la izbânda poporului român. Nu au fost singurii. Au fost însă cei dintâi, cei mai mulți și cei mai nesăbuiți din drumul lor și al națiunii române. Astfel, odată înfăptuită Unirea, elementul românesc marginal se vede favorizat de noile condiții create, care reprezintă premisa afirmării elitelor românești.

Reconfigurarea hărții Europei după primul război mondial s-a concretizat, în spațiul românesc unificat, într-o serie de modificări majore din punct de vedere teritorial, social și administrativ. Suprafața și populația României se dublează, ajungând la peste 18 milioane de locuitori, cei mai mulți (78,9%) aparținând mediului rural. Administrarea noii entități statale în contextul necesității refacerii postbelice a implicat însă nenumărate dificultăți. La acestea se adaugă și decalajul economic semnificativ al României față de restul Europei, discrepanțele accentuându-se în deceniile interbelice, în ciuda progreselor atinse pe diferite planuri. Perioada interbelică transpusă în imaginea Vârstei de aur indică, de fapt, idealizarea unui trecut ale cărui tare sunt adesea minimalizate. Starea precară a agriculturii – în ciuda reformelor agrare – amplificată de fragmentarea exploatațiilor, valorificarea slabă a resurselor naturale, gestionarea deficitară a problemei minorităților, eșecul parțial al politicilor economice naționaliste, fenomenul șomajului intelectual din anii ‘30, instabilitatea politică și, în fine, criza mondială din deceniul patru cu impact resimțit în România sunt doar câteva dintre aspectele ce au modelat traiectoria noului stat unificat. Și totuși, progrese indiscutabile s-au realizat, cel puțin în sistemul educațional prin diminuarea semnificativă a analfabetismului, în industrie sau în urbanizare.

Modernizarea începe astfel să dea primele semne la nivelul orașelor sau, mai exact, în zona centrală a acestora. Stadiul incipient se remarca însă chiar și în capitala a cărei imagine descrisă într-un articol din Săptămâna muncii intelectuale, la începutul anului 1924, părea că nu diferă de cea a orașelor de provincie: „E nesfârșit de urât orașul acesta. Priviți toate străzile pline de un fel de ciulama specială, priviți atâți trecători murdari până la ceafă de noroi, stropiți de automobile ca de stropitori, abia târându-și paltoanele și galoșii […] De zece ori omul coboară de pe trotuar ca să ocolească o groapă cu apă și țâșnește din nou imediat sus ca să nu-l strivească vreun automobil”. Străzile pavate și luminate, bulevardele largi, clădirile impozante, cafenelele boeme sau magazinele cu fațade occidentale contrastau puternic cu periferiile cu străzi desfundate și case ponosite. Sugestiv în acest sens este tabloul descris de un fotoreporter berlinez în 1939 ce surprinde melanjul de occidental și oriental în traversarea Bulevardului Brătianu din București. Astfel, dacă până la Piața Brătianu imaginea pare a fi „importată din America. Nu numai sgârie-norii, ci și magazinele de automobile, elegantele stații de benzină, hotelurile, cinematografele și lărgimea străzii trezesc această impresie”, după piață, „axa aceasta care taie Bucureștiul de la Nord la Sud e dominată de aspectul oriental. Se mai găsesc și aici blocuri, dar nota caracteristică o dau șirurile lungi de covoare atârnate de negustori pe uluci”. Discrepanțele între orașe și sate, între zona centrală a orașului și mahalale, între orașele mari și târgurile provinciale creionează o societate românească a contrastelor pe diferite paliere.

1.1.1. Situația politică la început de secol XX– prefigurarea primelor alegeri parlamentare

La începutul celui de-al doilea deceniu al secolului XX se crease în țară un puternic curent în favoarea unor schimbări ce vizau în primul rând aplicarea reformelor în domeniul agrar și electoral. Toate partidele politice au fost puse în situația de a-și preciza punctul de vedere față de acestea.

Principalele partide politice din epocă aveau în continuare atitudini echivoce față de schimbările radicale, cu implicații serioase. Partidul conservator și cel conservator-democrat se rezumau la măsuri de garantare a votului, respectiv la o mai mare accesibilitate a burgheziei orășenești la viața electorală, votul universal neintrând în calcul. Fruntașul conservator I. Lohavari, scria în 1914, ca o sinteză a urmărilor ce le-ar putea atrage o reformă electorală bazată pe vot universal: ”cel mai mare pericol este reforma electorală, deoarece ea va perite distrugerea proprietății prin reforma agrară, înlesnind pătrunderea în parlament a deputaților țărănimii”.

Partidul Național Liberal propunea introducerea colegiului unic pentru toți știutorii de carte, ceea ce însemna menținerea pe mai departe în afara drepturilor politice a unor largi categorii de cetățeni. Inițiativa liberală era în fond o concesie a acelor cercuri ale burgheziei și moșierimii mai lucide ce-și dădeau seama că nu se puteau ignora la infinit cererile presante ale maselor largi populare.

Proiectul liberal, adus în dezbaterea parlamentului a atras noi critici din partea forțelor ostile ce-l credeau ”periculos” de progresist. Exprimânudu-și dezacordul și îndoiala față de inițiativa liberală, N. Iorga cerea ca ”… orice țăran, care își dă birul în bani, în sânge, acela trebuie să participe la viața politică a țării și odinioară așa era la noi”.

Schimbarea o aduce anul 1917, când în modificările constituționale vor fi incluse și mult cerutele reforme, iar legea propriu-zisă ce desființa sistemul electoral cenzitar și făcea public votul universal, egal și secret, a fost promulgată la 29 noiembrie 1918. În aceeași zi, Partidul Naționa Liberal formează un nou guvern condus de I.C.Brătianu. ”… În politica internă guvernul va concentra toată munca lui pentru desăvârșirea fără întârziere a celor două reforme făgăduite de Majestatea Sa regele, înscrise în Constituție și așteptate de țară: votul obștesc și împroprietarirea sătenilor prin expropriere”.

La acea vreme, ziarul de partid, ”Viitorul„, publica un articol prin care erau explicate măsurile și cauzele care au dus la legiferarea reformelor în guvernul I.C. Brătianu: ”A încerca astăzi. În marea epocă a prefacerilor și dezrobirii, să te opui reformelor, înseamnă a nu-ți da seama de mersul istoriei și să negi existența uriașului spirit democratic care a răscolit Europa de la un capăt la altul, desființând imperii și nimicind cele mai influente regimuri”.

Reforma electorală, abolind sistemul cenzitar, a lărgit considerabil dreptul maselor și posibilitățile lor de a participa la viața politică, dar continua să priveze de dreptul la vot o mare parte a populației: femeile, militarii, bărbații până la 40 de ani în cazul Senatului, etc. Pe de altă parte, menținerea dreptului regelui de a dizolva Parlamentul și de a numi guvernul care ”să facă” alegerile, menținerea legii și a rânduielilor care încurajau arbitrariul autorităților și permiteau instituirea stării de asediu a cenzurii, reduceau dreptul de exprimare liberă acordată prin votul universal.

Introducerea votului universal s-a făcut în condițiile realizării statului național unitar român, a realizării cadrului social-economic, al dezvoltării României moderne. Marile modificări și deplasări apărute în structura internă a claselor sociale ca urmare a prefacerilor ce au avut loc în sfera vieții social-economice postbelice, au determinat un amplu proces de fărâmițare a partidelor politice. Chemarea maselor populare la urne a spart monopolul puterii politice deținute aternativ decenii de-a rândul de partidele conservator și liberal. Drept urmare, în sistemul partidelor politice, pe lângă cele de până atunci, au apărut altele noi, care sub presiunea alegătorilor și a cerințelor societății românești postbelice, se declarau întru înnoiri-politice radicale.

Cu toate limitele ei, reforma electorală, statuarea votului universal, au constituit evenimente de excepție în evoluția social-politică a țării în anii dintre cele două războaie mondiale. Uzând de dreptul de vot, poporul a obligat guvernele să țină seama într-o măsură mult mai mare ca în trecut de interesele lor legitime.

Vom reveni într-un subcapitol următor al Tezei asupra alegerilor, a candidaților și a impactului pe care elita politică mureșenaă a avut-o asupra deciziilor luate la nivel național.

Mureșul interbelic

Județul Mureș este așezat în estul Transilvaniei, pe valea Mureșului, la ieșirea acestuia din lanțul munților vulcanici. Suprafața: 4.856 km². În partea N-E, relieful județului este muntos și format din două masive vulcanice: unul la nord de Mureș (masivul Călimanilor cu vârfuri care depașesc 2.000 m), celălalt, la sudul aceleiași văi (masivul Giurghiului). Restul judetului, adică regiunea S-V, face parte din podișul deluros al Transilvaniei și este format din culmi care coboară de la peste 700 m în apropierea munților, pâna sub 500 m în “Câmpia” despădurită și supusă frecventelor alunecări de teren. Valea Mureșului taie în curmeziș aceste două mari regiuni de relief, înăuntrul cărora ea prezintă un aspect cu totul deosebit: în munți e strâmtă și prăpăstioasă (defileu de peste 40 km lungime, lipsit aproape total de așezări); în podiș, ea este dimpotrivă, foarte largă (3-5 km) și mărginită de terase acoperite de culturi și sate mari. Clima și ape. Clima este mai aspră (media temperaturii anuale 8° și a lunii ianuarie –5°) și mai umedă decât în părțile sudice ale țării, este totuși mai puțin umedă chiar în regiunea muntoasă a acestui județ decât în restul Carpaților. Într-adevar, nicăieri în cuprinsul judetului, precipătațiile anuale nu depășesc 700 mm. În schimb nici chiar în interiorul Câmpiei acestea nu coboară sub 500 mm. Toate râurile (ex. Gurghiul, Nirajul și Târnava-Mică – cursul superior) acestui ținut se strâng în apa principală (Mureșul). Vegetatia. În munți, cu exceptia Călimanilor, pădurea alpină este puțin dezvoltată, așa că pădurea de conifere acoperă adesea și vârfurile. Făgetul se întinde pe povârnișurile dinspre Vest, înaintând însă în pâlcuri din ce în ce mai restrânse și pe dealurile de peste 500m. Culmile mai joase sunt acoperite de stejari, chiar în cuprinsul zonei de câmpie. Depresiunile de contact dintre munți și podiș, văile râurilor cu terasele și cu poalele dealurilor, adică cea mai mare parte a regiunii colinare, sunt despădurite, bine populate și cultivate. Bogății naturale. Regiunea muntoasă fiind de origine vulcanică, e bogată în ape minerale acidulate. La contactul ei cu podișul, apele au dezgolit zona cutelor diapire (cu sâmburi de sare). De aici bogăția în sare și izvoarele sărate ale acestei regiuni. Băile Sovata cu vestitul lor lac sărat și cald se afla în acest județ. Partea vestică a județului intră în zona gazului metan din câmpie.

Vechime și dezvoltare istorică

Județul Mureș apare documentar în 1409 când regele Sigismund de Luxembourg din dorința de a răsplăti vitejia locuitorilor din Casin și din satele vecine, pentru ajutorul dat împotriva moldovenilor, a dezlipit acest ținut de ținutul Ciucului și i-a dat o administrație proprie. Hotarârea lui Sigismund a fost întărită de diploma de la Mediaș, din 1462 a lui Matei Corvinul, prin care se confirma locuitorilor dreptul de a-și alege judecători și conducător în război. Tîrgu-Mureș, capitala județului, a întreținut numeroase legături cu domni ai Moldovei și ai Țării Românești. În 1531 în timpul nesfârșitelor lupte dintre Zapolya și Ferdinand de Austria, Petru Rareș îl va lua sub protecția sa. Din Tîrgu-Mureș au plecat în 1848, 25 de ”canceliști” români, în frunte cu Avram Iancu și Papiu Ilarian, la lupta pentru libertatea românească.

Monumente istorice remarcabile din județ. Cetatea Târgului din Tîrgu-Mureș, construită la începutul secolului al XVII-lea, cu ziduri și bastioane puternice, în mijlocul căreia se află Biserica reformată, admirabilă arhitectură gotică din secolul al XIV-lea. Biserica romano-catolică din Tîrgu-Mureș, înălțată în secolul al XVIII-lea, în stil baroc. Biserica evanghelico-luterană din Reghin, constructie din 1330. Biserica reformată din sec XVII în comuna Ivănești. Biserica franciscană din Călugăreni, construcție din sec XVII.

Starea populației. După rezultatele provizorii ale Recensământului din 1930, județul Mureș număra 289.817 locuitori. Populația județului este repartizată astfel :

Pe orașe și plăși, după sex:

Pe grupe de vârstă:

Mișcarea populației. Datele fundamentale ale mișcării populației în județul Mureș după cifrele publicate în Buletinul Demografic al României în perioada 1931 –1936 sunt următoarele:

La data de 1 iulie 1937 cifra probabilă a populației județului Mureș a fost de 310.303 locuitori. Față de populația numărată la Recensamântul din 1930 și anume 289.817 locuitori, cifra aflată la 1 iulie 1937 reprezintă un spor natural de 20.486 locuitori în timp de 6 ani și jumătate, ceea ce corespunde unei creșteri medii de 7,1%.

Societatea Județul Mureș a trecut în ultimii 100 de ani prin mari prefaceri sociale. La începutul secolului al XIX –lea se aflau aici mai multe clase sociale: iobagii, țăranii liberi (secui și sași), nobilii, industriașii și comercianții, organizați în bresle și clasa intelectuală (preoți, învățători, medici). Încetul cu încetul se pregatesc reforme sociale, care schimbă integral fizionomia socială a judetului Mureș. Prin Revoluția de la 1848 se șterge iobagia și se câstigă libertatea individuală a miilor de iobagi români și se mai îngrădesc drepturile și privilegiile nobililor. Se creează deci clasa țăranilor liberi stapâni pe pâmântul și pe munca brațelor lor. Prin legea din 1872 se desființează sistemul breslelor, care îngrădeau libera deprindere a meseriilor. Descătușată de formele seci și omorâtoare ale regulamentelor de breaslă, viața industrială devine accesibilă pentru toți locuitorii din județ, care doresc să o îmbrățișeze. Se înmulțește deci în fiecare zi numărul industriașilor și prin concurența nestânjenită, se selectionează meseriași capabili și vrednici. Criza economică a aruncat o mulțime de familii de la țară, rămase fără putință de câștig, în brațele sărăciei și ale lipsurilor de tot soiul. Se manifesta și se sporește pe fiecare zi somajul țăranilor din comunele mai sărăcite din județul Mureș. Sărăcia, lipsa și foamea aduc cu ele convoiul dureros al bolilor sociale, care rod necontenit trunchiul neamului nostru. Industria casnică a luat un având deosebit în județul Mureș. În anul 1844 peste 6% din locuitorii de aici se ocupau cu industria casnică. Astfel, sute de români din comunele Idicel, Hodac, Ibănești pregătesc furci, greble, care juguri, roți de lemn. În comunele Aluniș și Porcești se pregătesc broderii minunate cu motive vechi. Olăria a prins teren în comuna Gurghiu. Din paie se împletesc pălării, iar din papura coșuri și rogojini, care se desfac pe piețele multor orașe din Ardeal și Moldova. Mica industrie cu toate ramurile sale, a luat un deosebit avânt în județul Mureș, mai ales în orașul Reghin, unde ocupa peste 5% din locuitorii acestuia. Industria forestieră s-a dezvoltat pe Valea Superioară a Mureșului, care răsuna de zgomotul fabricilor de cherestea, ce despoaie munții de podoaba lor seculară. Marea majoritate a țăranilor din aceste părți își câștigă pâinea de toate zilele din tăiatul și transportul brazilor pe seama fabricilor, precum și din plutărit. Primăvara abia începe să se topească gheața de pe Mureș și o mulțime de plutași din comunele de pe valea Mureșului superior înălbesc, cu plutele lor, râul Mureș, transportând trunchiuri de brad și scânduri în orașele: Tîrgu Mureș, Aiud, Alba-Iulia, Deva, etc..

Economia

Județul Mureș datorită așezării sale, are un caracter agricol și industrial. Agricultura se practica în partea de Sud, iar industria (cea forestieră mai ales) este mult dezvoltată în partea de Nord a județului. Creșterea animalelor este mult mai intensă la munte și pe valea Nirajului. Județul ocupă o suprafată totală de 485.600 ha. Suprafața arabilă este de 170.627 ha, adică 35,13% din suprafața județului și 0,58% din suprafața totală a țării. Din suprafața arabilă a județului, marea proprietate deține 4.070 ha, adică 2,39%, iar mica proprietate 166.557 ha, adică 97,61%. Din totalul suprafeței arabile cerealele ocupă 131.386 ha astfel repartizate: porumbul ocupă 57.294 ha, cu o producție de 741.172 chint. (prod. medie la ha 12,9 chint.). Grâul ocupă 46.811 ha, cu o producție de 605.246 chint. (prod. medie la ha 12,9 chint.). Ovăzul ocupă 18.313 ha, cu o producție de 186.533 chint. (prod. medie la ha 10,2 chint.). Orzul ocupă 8.209 ha, cu o productie de 499.715 chint. (prod. medie la ha 12,1 chint.). Secara ocupă 708 ha, meiul ocupă 41 ha, maturile ocupă 10 ha. Fânetele cultivate și alte culturi furajere ocupă 17.330 ha. Din această suprafață trifoiul ocupă 18.473 ha, cu o producție de 272.686 chint. fân (media la ha 32,2 chint.) și 2.400 chint. samânță. Lucerna ocupă 3.510 ha cu o producție de 137.732 chint fân si 500 chint. samânță. Rădăcinile de nutreț ocupă 615 ha. Plantele alimentare ocupă 3.835 ha. Din această suprafață cartofii ocupă 1.191 ha, cu o producție de 168.482 chint. (media la ha 141,4 chint.). Varza ocupă 686 ha cu o producție de 26.263. Ceapa ocupă 674 ha cu o producție de 41.845 chint. Cartofii printre porumb dau o producție de 51. 833 chint. și dovlecii printre porumb dau o producție de 93.765 chint. Fasolea printre porumb dă o producție de 23.901 chint. Plantele industriale ocupă 3.279 ha. Din această suprafață sfecla de zahăr ocupă 1.644 ha, cu o producție de 278.940 chint. Cânepa ocupă 1.192 ha, cu o producție de 5.108 chint. fuior și 6.201 chint sămânță. În privința producției la hectar a rapiței, județul Mureș era în perioada interbelică în fruntea județelor țării. Din suprafața totală a județului (485.600 ha), ogoarele sterpe ocupă 14.797 ha. Fânețele naturale ocupă 43.846 ha, cu o producție de 1.389.918 chint. (prod. medie la ha 31,7 chint.), în valoare de 153 mil. lei. Pășunile ocupa 45.715 ha. Pădurile ocupă 174.655 ha. Livezile de pruni ocupă 1.737 ha. Alți pomi fructiferi ocupă 1.962 ha,vița de vie ocupă 1.381 ha. În judetul Mureș se găseau în anul 1935: 14.548 cai, 77.444 boi, 1.267 bivoli, 148.546 oi, 3020 capre, 26.297 porci și stupi primitivi 3.747.

Industria

Județul Mureș este activ în mai multe ramuri de industrie, dintre care locul de frunte îl ocupă industria alimentară și industria lemnului. Industria de mobilă concurează pentru întâietate în țară, iar produsele industriei de aragonit au ajuns până la piețele americane. Industria alimentară: 3 mori sistematice, o fabrică de unt și brânzeturi, una de ulei vegetal, 4 de spirt, una de bere, una de mezeluri, una de ciocolată și de bomboane, una de zahăr și una de oțet (toate la Tîrgu-Mureș). Industria lemnului: existau 18 fabrici de cherestea, 2 de tâmplărie, una de bărci, una de scoarțe de lemn pentru cismari, una de butoaie. Industria extractivă: o mină de cărbuni, 1 de argilă, 1 de nisip, piatră de bazalt (la Sărmaș), piatră de andezit-trahit (la Lazărea și la Stânceni). Alte industrii: o fabrică de șireturi și dantele, o rafinărie de petrol, o fabrică de clei, una de oxigen, una de acid lactic, una de caseină, una de săpun, 2 de capete de sifoane, un atelier mecanic și o turnătorie (toate la Tîrgu Mureș), 2 turnătorii, 4 fabrici de pielărie, 5 de cărămidă și țiglă, una de țiglă și teracotă, una de oglinzi, una de păpuși (toate la Tîrgu Mureș).

Comerțul

Comerțul în anii dintre cele două războiaie mondiale era unul intens cu produse agricole, produse forestiere, animale, fructe, vin, importante centre comerciale existau în orașele Tîrgu Mureș și Reghin. În perioada interbelică, județul Mureș era străbătut de o rețea totală de drumuri de 1.384 km, 450 m împarțită astfel: drumuri naționale 189 km și 154 m, din care Direcția Generală a Drumurilor, întreține o rețea pietruită de 181 km și 457 m, iar restul de 7 km și 697 m (pavat și pietruit) era întreținut de comunele urbane. Drumuri județene 560 km și 271 m, din care administrația județului întreținea o rețea pietruită de 551 km și 613 m, iar restul de 8 km și 568 m (pavat și pietruit) e întreținut de comunele urbane. Drumuri comunale 635 km și 0,25 m. Lungimea podurilor este de 8.683,8 metri repartizată astfel: poduri naționale 1.431,01 m, județene 3.538,18 m și comunale 3.714,66 m.

Prin județ treceau 3 drumuri naționale, legând următoarele localități:

•  Piatra – Reghin – Cluj

•  Sighișoara – Tîrgu Mureș – Turda

•  Miercurea-Ciuc – Toplița

În ceea ce privește rețeaua feroviară, judetul Mureș era străbătut de o rețea totală de cale ferată de 305 km din care 124 km linii principale simple, 5 km linii secundare simple și 176 linii înguste simple. Pe lânga liniile de mai sus exploatate de CFR, menționăm linia particulară Reghin – Lăpușna. Stații importante: Tîrgu Mureș, Sovata-Băi, Reghin, Band, Toplița, Iuda. În ceea ce privește navigația aeriană, prin județ trece linia L.A.R.E.S. cu sosire și plecare pe Aerodromul Tîrgu Mureș (itinerariu: Cluj – Tîrgu Mureș).

Cultura, educația

După rezultatele Recensământului din 1930, populația județului, de la 7 ani în sus este de 233.915 locuitori, din care 69,2% sunt știutori de carte. După sex, proporția este de 74,7% bărbați știutori de carte și 63,9% femei știutoare de carte. Repartiția locuitorilor după gradul de instrucție, în procente, este următoarea:

Învățământul

Populația școlară a județului Mureș (între 5-18 ani) a fost în anul 1934 de 66.881 locuitori (8.934 mediu urban și 57.947 mediu rural). Școli secundare erau structurate astfel: un liceu de stat de băieți, 1 liceu militar, 1 liceu reformat de băieti, 2 licee de fete, 1 liceu comercial de băieti, 2 școli normale de băieti, (dintre care una confesională), 1 liceu industrial, 1 gimnaziu mixt de stat, 3 gimnazii confesionale, 2 școli de ucenici, un conservator de muzică și artă dramatică, un curs de arte plastice. Școli primare: 379, din care 362 rurale și 17 urbane (220 școli de Stat și 159 confesionale), cu un număr total de 32.837 elevi (4.106 mediu urban si 28.731 mediu rural) și cu 763 învățători și alt personal didactic (situația din 1934). Grădinițe de copii 31, din care 23 rurale și 8 urbane, (27 de Stat și 4 confesionale) cu un număr total de 2.272 copii (662 mediu urban și 1.613 mediu rural) și cu 32 conducătoare (situația din 1934).

Instituțiile culturale

În județul Mureș relevantă este, în perioada interbelică activitatea Despărțământului Asociația ”ASTRA” cu sediul în orașul Tîrgu Mureș și cu organizații în Band, Gurghiu, Miercurea-Nirajului, Râciu, Reghin, Teaca și Toplița. Fundația Culturală Regală ”Principele Carol” are 8 cămine culturale. Casa Școalelor și a Culturii Poporului întreține în județ 60 cămine culturale, 16 societăți muzicale și 14 biblioteci, adică un total de 90 organizații culturale, dintre care 24 au personalitate juridică. În Tîrgu Mureș mai activează: Muzeul de Istorie, Arheologie și Etnografie, Muzeul municipiului industrial, Pinacoteca municipiului, Palatul Cultural cu biblioteca, săli de expoziție, o vastă sală de spectacole cu cea mai puternică orgă din țară, cu un muzeu de pictură cu valoroase lucrări românești și străine. Biblioteca Telekiana, fundație a conților Teleky, cea mai bogată din Transilvania cu cărți rarissime, manuscrise și ediții de valoare, Societatea ”Tinerimea Română”, Societatea de Istorie, Arheologie și Etnografie, Organizația sportivă ”Șoimii Carpaților”, 2 cinematografe, 5 societăți sportive, 3 societăți de vânătoare, o societate de pescuit, societatea de automobilism și motociclism, 3 societăți corale. În orașul Reghin funcționau: Cercul intelectualilor români, Asociația “Șoimii Carpaților”, Asociația Tinerimea Română, 2 casinouri, 4 biblioteci, 3 sociații corale, un cinematograf, 2 sociații sportive, trei societăți de vânătoare. În comunele rurale mai activează un cinematograf și 11 societăți de vânătoare.

Religia

După rezultatele Recensământului din 1930, din totalul locuitorilor județului 32,4% sunt greco-catolici și 14,5% sunt ortodocși. Restul populației aparține altor confesiuni. În legătură cu bisericile și lăcașuri de închinăciune, existau: 148 biserici greco-catolice, 56 ortodoxe, 55 romano-catolice, 139 reformate, 12 biserici evanghelico-luterane, 19 biserici unitariene, 17 case de rugăciune adventiste, 3 case de rugaciune baptiste ți 16 sinagogi. Mânastirea Franciscanilor și Mănăstirea minorităților în Tîrgu Mureș și o mănăstire în comuna Toplița. La acea vreme existau 4 protopopiate greco-catolice și două protopopiate ortodoxe la Tîrgu Mureș și Reghin. Județul Mureș se afla în eparhia Greco-catolică a arhiepiscopiei de Alba-Iulia și Făgăraș și în eparhia Ortodoxă a episcopiei Vadului, Feleacului și Clujului.

Organizarea administrativă

Capitala judetului Mureș este orașul Tîrgu Mureș. Județul are 2 orașe (Tîrgu Mureș și Reghin) și 246 sate, împărțite astfel:

•  Plasa Band – 19 sate

•  Plasa Gurghiu – 10 sate

•  Plasa Mercurea-Nirajului – 48 sate

•  Plasa Mureș-de-Jos – 31 sate

•  Plasa Mureș-de-Sus – 35 sate

•  Plasa Râciu – 16 sate

•  Plasa Reghin-de-Jos – 32 sate

•  Plasa Reghin-de-Sus – 22 sate

•  Plasa Teaca – 23 sate

•  Plasa Toplița – 10 sate

În ceea ce privește organizarea judecătorească, exista o Curte de Apel la Tîrgu Mureș cu o secțiune și 10 magistrați, în a cărei circumscripție se află tribunalele județelor: Ciuc, Mureș, Odorhei și Târnava-Mică. Un Parchet General pe lânga Curtea de apel cu 1 procuror general, un Tribunal la Tîrgu Mureș cu 2 secțiuni, 17 magistrați, 1 prim-procuror și 2 procurori, 5 judecătorii la Tîrgu-Mureș, Reghin, Mercurea-Nirajului, Teaca și Tolpița cu un total de 17 magistrați. Ca organizare sanitară, existau 3 spitale de stat (dintre care 1 militar) în Tîrgu Mureș, un spital al Episcopiei Ortodoxe la Reghin și 2 sanatorii. Existau, totodată două dispensare în Tîrgu Mureș și 3 dispensare în județ (Batoș, Glodeni și Sovata). Funcționa și serviciul sanitar al județului, serviciul sanitar al orașului Tîrgu Mureș și serviciul sanitar al orașului Reghin. În Tîrgu Mureș mai activa Societatea ”Crucea Roșie”, Societatea pentru profilaxia tuberculozei, Oficiul I.O.V., Societatea ”Principele Mircea”, Societatea de binefacere a femeilor, Societatea femeilor ortodoxe, Societatea femeilor greco-catolice, un orfelinat, un azil de copii, două azile de bătrâni, două cămine de ucenici, serviciu de triaj al cerșetorilor.

Am încercat în acest capitol, o radiografie a fostului județ Mureș, tocmai pentru a face cititorilor prezentei lucrări un tablou al vremii. Deși primii ani de după Marea Unire n-au fost dintre cei mai ușori pentru populația din întrega țară, zona de centru fiind cu atât mai expusă cu cât influența maghiară era apăsătoare, mureșenii au ”simțit” încă de atunci că depășirea condiției se poate face doar prin muncă și cultură. Vom urmări pe parcursul capitolelor viitoare ce va însemna dezvoltarea orașelor, trecerea de la tradiționalism la modernism și cum se vor impune în societatea vremii ideile elitelor intelectuale.

Capitolul II

AGREGAREA INSTITUȚIILOR DE CULTURĂ ROMÂNEASCĂ DUPĂ 1918

Tîrgu Mureșul – un reper al culturii și civilizației Europei Centrale

Un stil inconfundabil recomandă orașul Tîrgu Mureș drept cel mai frumos oraș al Transilvaniei. Arhitectura orașului, muzeele, filarmonica, teatrele, bisericile, bibliotecile, școlile și universitățile, distribuite într-o armonie perfectă, crează un peisaj urban unic, o fizionomie proprie, care cultivată constant a impus valori și standarde de cultură și civilizație ce au transformat Tîrgu Mureșul înt-o adevărată metropolă culturală a Transilvaniei.

Întreaga bogăție culturală a urbei reprezintă rezultat a sute de ani de istorie. La începutul mileniului I D.Hr., teritoriul de astăzi al orașului făcea parte din Imperiul roman. Descoperirile arheologice pun însă în evidență urmele unor așezări și fortificații antice, ridicate înainte de stăpânirea romană. Dar, prima așezare considerată premergătoare orașului de astăzi este un sat atestat în secolul al XI-lea, situat pe „Dealul Cetății”. Din secolul al XIII-lea datează și ridicarea unei biserici, cu hramul „Sf. Nicolae”. Locuitorii așezării erau în marea lor majoritate secui, populație de origine răsăriteană, stâns legată de regalitatea maghiară și organizată pe principii militare. Chiar dacă începând cu secolul al XII-lea secuii s-au maghiarizat, ei au continuat să fie consemnați cu vechiul nume. În prima atestare documentară a orașului, în anul 1323, într-un document papal, așezarea apare sub denumirea de Novum Forum Siculorum, adică Tîrgul cel Nou al Secuilor. Documentul, care se referă la strângerea dijmei papale, vorbește despre bogăția locuitorilor parohiei. În același document se consemnează ridicarea unei Manăstiri aparținând Ordinului călugărilor franciscani, recunoscuți pentru pledoaria lor în favoarea sărăciei. Construirea Mănăstirii franciscane pune în evidență devoțiune religioasă a locuitorilor și prosperitatea lor economică. Franciscanii au fost aceia care au ridicat o biserică, inițial mai mică, în stil gotic, în onoarea Fecioarei Maria, apoi la sfârșitul secolului al XIV-lea o nouă biserică, mai mare, fortificată.

Mănăstirea Franciscană, cel mai mai mare așezământ religios de atunci din Transilvania, a contribuit mult la impunerea localității, care încă purta numele de Tîrgul Secuilor. Orașul a devenit un loc de pelerinaj, un spațiu de învățământ, un centru comercial și politic. În Biserica Mănăstirii Franciscane s-a ales primul principe al Transilvaniei, Ioan Sigismund, și s-au ținut de multe ori dietele Principatului. Centru religios, dar și meșteșugăresc și comercial, orașul a fost privilegiat încă din 1482 de către regele Matei Corvin, prin acordarea dreptului de a ține trei târguri mari anual. În 1493 s-au recunoscut privilegiile breslelor, fapt ce a impulsionat dezvoltarea economică a orașului, care era și reședința scaunului Mureș, unitate administrativ teritorială specifică secuilor în Evul Mediu.

Dezvoltarea orașului a fost mult afectată de „Războiul cel lung” sau „Războiul de 15 ani”, după cum i se mai spune, desfășurat la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea, inițiat de Papalitate pentru eliberarea teritoriilor europene ocupate de Imperiul otoman. În vâltoarea războiului, în anii 1600-1601 orașul a fost ocupat și incendiat de mercenarii din armata împăratului Rudolf al Austriei, conduși de generalul Basta și apoi, la scurt timp, de haiducii din zona Tisei. Locuitorii orașului s-au refugiat la Brașov, oraș săsesc aflat la circa 160 de kilometri de Tîrgu Mureș. Atunci a apărut ideea ridicării unei cetăți, care să-i poată proteja pe cei 600 de locuitori ai orașului. Cetatea s-a construit din ințiativa judelui orășenesc Borsos Tamás, devenit mai târziu un cunoscut cronicar. Construirea cetății avea în vedere și ridicarea localității la rangul de oraș liber regesc. Și, într-adevăr, cu toate că încă nu era finalizată, la 1616, principele Transilvaniei Gabriel Bethlen i-a acordat orașului titlul mult râvnit, de oraș liber regesc. Printre beneficiile aduse de noul rang era și dreptul de a avea propria armată, formată din 30-35 de oșteni, și faptul că orașul a ieșit de sub autoritatea scaunului Mureș. Dar, în primul rând, privilegiile au atras mulți oameni în oraș, care de atunci s-a numit Tîrgu-Mureș. Cetățenii bogați și-au construit case în cetate, punându-și sub protecție locuințele și bunurile.

La sfârșitul secolului al XVII-lea, pe fondul Reconquistei austriece împotriva turcilor, Transilvania a devenit provincie a Habsburgilor, orașul intrând în ritmul de dezvoltare al posesiunilor Vienei. Cetatea, în care s-a instalat armata austriacă, a fost transformată într-o cazarmă, casele oamenilor fiind distruse, cetățenii mutându-se în afara zidurilor. Atât cei mutați din cetate, cât și numeroșii aristocrați din zona Mureșului și-au construit case în zona centrală a orașului, unii adevărate palate, cum a fost Palatul Toldalagi. Au fost invitați constructori din toate zonele Imperiului habsburgic. Atunci s-a construit și vechea primărie, în Piața Centrală. În 1754, la Târgu Mureș s-a transferat „Tabla Regească” (Judecătoria Transilvaniei), instituție în care și-au desăvârșit studiile în drept numeroși tineri din Transilvania. În 1786 s-a înființat prima tipografie a orașului, iar Teleki Sámuel, cancelar al Transilvaniei, a creat celebra tipografie care-i poartă numele. Două colegii, unul catolic și altul reformat, atrăgeau în oraș numeroși elevi și profesori.

Secolul al XIX-lea a adus Tîrgu Mureșul în orbita dezvoltării capitaliste. Exceptând momentul de la 1848, când orașul a fost atras în luptele revoluționare purtate în Transilvania, secolul al XIX-lea a însemnat pentru oraș perioada unei dezvoltări fără precedent în istorie. În a doua jumătate a secolului, odată cu dezvoltarea transportului feroviar, (în 1871 în oraș intrând prima locomotivă), Tîrgu Mureșul a fost integrat economiei fostului Imperiu austro-ungar. În oraș s-au deschis o serie de fabrici, cum a fost Fabrica de Zahăr, Fabrica de Mobilă ș.a., apoi o serie de școli de meserii, colegii, grădinițe, școli de cadeți, teatru, parcuri, (cum a fost Parcul Elisabeta, după numele împărătesei de la Viena), hoteluri, cafenele și restaurante, care compun peisajul urban al orașului la 1900. Totul a culminat cu perioada de la începutul secolului, în timpul primarului Bernády György, când vechiul oraș de provincie a devenit unul din cele mai mari orașe ale Transilvaniei. După Budapesta, capitala Ungariei, Tîrgu Mureș era orașul cu cele mai multe străzi asfaltate. În timpul lui s-au realizat instalații de gaz, apă și electricitate, atunci s-a ridicat Primăria orașului și Palatul Culturii.

La sfârșitul primului război mondial, în condițiile destrămării Imperiului austro-ungar, Transilvania s-a unificat cu România. La Tîrgu Mureș s-a instalat administrație românească. Dezvoltarea orașului în plan edilitar a cunoscut o nouă perioada în timpul primarului Emil Dandea. În timpul lui s-a construit clădirea Prefecturii, actuala clădire a Primăriei. În Piața Centrală a orașului s-au ridicat cele două biseri, una ortodoxă și una greco-catolică. După izbucnirea celui de al doilea război mondial, prin dictatul de la Viena din 1940, Transilvania de Nord, din care făcea parte și Tîrgu Mureșul, a fost cedată Ungariei. Au fost patru ani de război, timp în care orașul a fost afectat de valul de emigranți, o parte a românilor părăsind orașul. În schimb, au venit mulți etnici maghiari din Ungaria și din alte părți ale Transilvaniei. În primăvara anului 1944, evreii din Tîrgu Mureș au fost deportați la Auschwitz, unde circa 5000 dintre ei au fost omorâți prin aplicarea soluției finale.

După război, puterea a fost preluată de Partidul Comunist, fabricile, uzinele, cinematografele, resturantele, cofetăriile etc. au fost naționalizate. Școlile confesionale au fost trecute în proprietatea statului. La recomandarea lui Stalin, în partea de sud-est a Transilvaniei, populată majoritar cu „secui”, s-a înființat Regiunea Autonomă Maghiară, cu capitala la Tîrgu Mureș. În 1968, o nouă reformă administrativă a creat în România județele, Tîrgu Mureșul devenind reședința județului Mureș.

Regimul comunist a încercat să modeleze un nou profil cultural și civilizațional al orașului. Pentru miile de muncitori, majoritatea proveniți din mediul rural, s-au construit cartiere de blocuri. În plan economic, în 1964, cu contribuția unor experți cehoslovaci și germani, s-a dat în folosință un mare Combinatul Chimic, construit în partea de Vest a orașului. În 1980, cu specialiști japonezi s-a creat o secție Foto a Combinatului, care producea hârtie foto și filme pentru radiografii. Azi, Combinatul funcționează doar parțial față de anii comunismului, iar secția Foto s-a închis. Atât în virtutea tradițiilor caracteristice ale orașului, cât și din dorința regimului de crea spații mari de socializare pentru „oamenii muncii”, pe Platoul Cornești s-a amenajat un teren de joacă pentru copii, un teatru de vară și un trenuleț pentru plimbări de agrement. În 1946 s-a înființat Teatru Secuiesc, numit astăzi Teatrul Național. În 1962 s-a înființat secția română, iar în 1973 cele două secții s-au mutat în noua clăire dedicată Teatrului, la „Luxor”. Pe atunci Teatrul Național din Tîrgu Mureș era cel mai modern teatru din țară. La marginea de nord-vest a orașului s-a construit un elegat spațiu de agrement, numit Complexul Weekend. În 1961 s-a deschis la Vidrasău, la 14 kilometri de oraș, un aeroport, care a devenit peste ani principala poartă de acces a tîrgu-mureșenilor spre diferite destinații euro-atlantice.

În 1989, pe fondul prăbușirii regimurilor comuniste din Europa de Est, la Timișoara, București, Sibiu, Cluj, Tîrgu Mureș, sub presiunea manifestațiilor de stradă, autoritățile vechiului regim comunist au abandonat puterea și România a început o nouă istorie. La Tîrgu Mureș, ca peste tot în România, oamenii și-au redescoperit treptat trecutul, identitatea culturală, în paralel cu redescoperirea valorilor europene.

Orașul Tîrgu Mureș în noul context creat după 1918

Întregirea statului național la 1 Decembrie 1918 prin unirea tuturor românilor într-o singură țară, liberă și independentă a constituit o strălucită victorie a luptei multiseculare a poporului român pentru unitate, dreptate și progres social.

Din punct de vedere cultural, elitele urbane din Transilvania, înainte de Marea Unire, erau în mare parte maghiare și germane, incluzând mulți evrei maghiarizați. Astfel, maghiarii reprezentau 31,65% din populația provinciei, dar reprezentau 56,15% din populația urbană; germanii reprezentau 10,7% din populația Transilvaniei și 14,3% din populația urbană; eveii doar 3,5% din populația totală, dar 9,6% din populația orașelor. Elitele orașului Tîrgu Mureș erau maghiare până în 1918, dar Unirea aduce schimbări majore în acest sens.

Unirea de la 1 Decembrie 1918 – un proces logic, obiectiv, necesar – a reprezentat, fără doar și poate un eveniment epocal în istoria poporului nostru. Este rezultatul luptei de veacuri a poporului pentru libertate socială și recâștigarea vechilor drepturi asupra teritoriului strămoșesc.

Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 a fost marea sărbătoare a întregului popor român, întreaga suflare românească trăind o zi de neuitat. La acest eveniment, alături de ceilalți români, au participat ”101 delegați din sate și orașe ale județului nostru”.

La Tîrgu Mureș în noiembrie 1918 se constituie Consiliul Național Român cercular (pretorial). Acesta acesta a preluat și atribuțiile Consiliului cercual Acățari, executând cu autoritate competențe de coordonare a acțiunilor pentru Unire. Acest consiliu fost constituit din 24 de persoane, fruntași ai luptei naționale: preoți, avocați, ofițeri, învățători, directori, contabili și casieri de bancă, comercianți etc. Comunicarea cu consiliile naționale comunale din sfera sa de competență s-a realizat firesc, realizându-se astfel o strânsă legătură cu populația, zona aferentă fiind și ea antrenată să participe la susținerea cauzei unității politice. De asemenea, satele românești de pe Valea Nirajului au fost și ele cuprinse la început de zona competență a Consiliului Național Român cercual Tîrgu-Mureș.

Adunarea electorală a cercului orașului Tîrgu Mureș a fost ținută la 26 noiembrie 1918, prezidată de protopopul Ștefan Rusu, s-au ales cei 5 delegați de drept pentru a participa la Alba Iulia. În calitate de delegat de drept, reprezentând protopopiatul ortodox român din Tîrgu Mureș, a participat la Alba Iulia protopopul Ștefan Rusu, punându-și semnătura, alături de cei 1228 de delegați, pe actul Marii Uniri. Dintre cei prezenți la Marea Unire sunt 101 delegați din sate și orașe ale județului Mureș, dar și mulți români de pe tot cuprinsul Transilvaniei.

Consiliul Național Român din Tîrgu Mureș îl are ca președinte pe protopopul ortodox Ștefan Rusu, notarul consiliului este Ion Chinezu, student în litere, iar alături de cei doi fac parte din Consiliul alți români de seamă ai orașului.

După Unire, în primele zile, Consiliul Național Român Județean a acționat cu promptitudine ca organ politic național dar au lăsat pe seama organelor adminitrative județene, pretoriale și comunale rezolvarea problemelor specifice acestora. Consiliul Național Român județian a acceptat și păstrat vechea administrație a unui imperiu ce nu mai exista de peste două luni, spre a acționa pe temeiurile noilor principii de drept internațional și a recunoașterii noii situații politice de către organismele internaționale. Nu a fost o acceptare pasivă, căci Consiliul și-a rezervat dreptul de a controla situația și a interveni ori de câte ori era necesar.

După Mare Unire de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918, după instalarea statalității românești, transpunerea în practică a acestei mari împliniri s-a făcut cu poticniri, cu mari greutăți datorită împotrivirilor înverșunate a forțelor retrogradate. Chiar după patru ani de la Marea Unire, actele oficiale ale administrației se întocmeau în limba maghiară, iar limba vorbită în primărie era cea maghiară. Primul proces verbal redactat în limba română a Consiliului municipal a fost la ședința prezidată de noul primar, Emil Dandea în 1922. Acestea spunea: ”Oricine, care cunoaște strea rușinoasă, din punct de vedere a prestigiului românesc, în care am găsit această primărie, cu un singur funcționar român – și cesta simplu translator – dintre cei 400 funcționari, la care primul proces verbal în limba statului a rămas să-l redactăm noi, la finele lui decembrie 1922, unde înainte nici nu se putea vorbi cu funcționarii în limba română, necum să fi fost limba statului și limba oficială”.

Noul primar, a cărui activitate o vom prezenta mai pe larg la Capitolul 5 Intelectualii mureșeni, va lua măsuri grabnice de îndreptare a situației, a reorganizat instituția prin stabilirea unei scheme organizatorice mai restrânse și mai judicioase, eliminând funcțiile parazitare și angajând personal nou, corespunzător. Au fost numiți în diferite posturi și funcții 15 funcționari români, înlocuind vechea adminitrație ungurească, iar funcționarii Primăriei trebuiau să cunoască foarte bine limba română.

Viața politică în Tîrgu Mureș în perioada interbelică se delimitează în trei perioade distincte: perioada de criză și recesiune economică, 1919-1921, 1929-1933, care s-a manifestat prin schimbarea primarilor și a comisiilor interimare la scurte intervale de timp și existența unui număr mare de partide politice; perioada de stabilitate economică 1922-1928 și 1934-1937 când s-au produs importante regrupări de forțe politice, iar primarii și consiliul municipal sau comisia interimară și-au dus până la capăt mandatul; perioada dictaturii carliste 1934-1940 care se caracterizează prin interzicerea tuturor asociațiilor, grupurilor și-a partidelor politice și înființarea unui singur partid politic, Frontul Renașterii Naționale, iar din iunie 1940 a Partidului Națiunii. Din 1938 municipiul Tîrgu Mureș a fost încadrat în categoria orașelor de reședință.

BISERICA – epicentru al activităților culturale și confesionale

În mod tradițional, pentru români, Biserica reprezentanta instituția românească cea mai sigură în fostul Imperiu Austro-Ungar. Dar, dată fiind structura socială a societății românești, Biserica a rămas și în noul context politic un element de bază a elitelor, mai ales rurale. Din rândurile ei se vor selecționa protopopii, partea activă a instituțiilor culturale românești, asociații precum ASTRA, băncile iar unii vor urma cariere politice.

Biserica a jucat un rol important în viața românilor. Elementul care constituie biserica ortodoxă este clerul și poporul, iar părțile constitutive ale ei sunt: parohiile, protopresbieratele, mănăstirile și eparhiile. Pentru o comunitate biserica era epicentrul activității culturale și confesionale.

În fruntea Patriarhiei se afla Sfântul Sinod, format din patriarh ca președinte, din mitropolit, episcopii și arhiereii vicari în funcțiune. În atribuțiile sinodului intrau probleme de ordin spiritual, canonic și dogmatic. Ca organ deliberativ pentru întreaga Patriarhie funcționa Congresul Național Bisericesc, format din câte 6 reprezentanți (doi clerici și patru mireni) de fiecare eparhie, aleși pe 6 ani, în atribuțiile sale intrau problemele administrative, culturale și economice. Acesta se întrunea o dată la trei ani, avea ca organe executive Consiliul Central Bisericesc, din 15 membrii (5 clerici și 10 mireni) pentru probleme administrativ-culturale și Efonia Bisericii, compusă din 3 membri (un cleric și doi mireni) pentru cele economice. La fiecare eparhie funcționa, ca organ deliberativ, câte o Adunare Eparhială, formată din 45 sau 60 de membrii, în funcție de întinderea eparjiei, formată din o treime clerici și două treimi mireni, care se întruneau o dată pe an. Ca organ executiv funcționa Consiliul Eparhial.

La protopopiate exista organ deliberativ Adunarea protopopială iar la parohie avea organ deliberativ Adunarea Parohială și organ executiv Consiliul parohial și Epitropia. Episcopii și mitropoliții erau aleși de Congresul Național Bisericesc, împreună cu Adunarea Eparhială. Preoții din Transilvania se alegeau de către Adunarea parohială.

Datorită împrejurărilor politice diferite din Transilvania, viața bisericească ortodoxă s-a dezvoltat în condiții diferite în Transilvania, viața bisericească ortodoxă s-a dezvoltat în condiții diferite față de Țara Românească și Moldova. Aici au fost puternice presiuni de catolicizare (până la mijlocul secolului al XVI-lea), din partea religiilor care s-au impus după Reformă,, de clavinizare (în secolele XV-XVII), din partea principilor calvini ai Transilvaniei cu sediul în Alba Iulia, și apoi de atragere la unire din partea iezuiților și habsburgilor, care înglobaseră Transilvania între granițele posesiunilor austriece încă din perioada 1688-1691. În felul acesta, în Transilvania practic s-a încercat să se șteargă orice urmă de viață bisericească ortodoxă. Abia în anul 1810, autoritățile au permis protopopilor ortodocși din Transilvania să își aleagă un episcop, de data aceasta român, Vasile Moga, iar după moartea acestuia a fost numit vicar al Episcopiei ortodoxe române din Transilvania, Andrei Șaguna, în anul 1846. Deși a lucrat într-un climat politic nefavorabil Andrei Șaguna, a reușit să ridice Biserica Ortodoxă din Transilvania din umilința în care se găsea. Biserica Ortodoxă română din Transilvania a reușit să-și desfășoare activitatea și în condițiile politice, sociale și naționale dificile create după 1867 și până în anul 1918 anul construirii statului național român.

După Marea Unire între anii 1918-1948 s-au reînființat unele vechi Episcopii Ortodoxe românești care au fost desființate pe parcursul veacurilor: a Clujului, în locul fostelor eparhii ale Vadului și Feleacului (1921).

Unirea Transilvaniei, cea mai mare parte dintre cele trei provincii care s-au unit cu România în 1918, a adus cea mai amplă mișcare națională românească. Privarea românilor de drepturi politice și eforturile de maghiarizare de la sfârșitul secolului al XIX-lea s-au îmbinat cu anumite instituții culturale românești viguroase, simulând conștiința națională și definiind o tradiție de luptă.

Actul Unirii Transilvaniei cu România a dus la constituirea Statului național român unitar, acest lucru a impus o serie de schimbări în viața bisericească. Se aștepta, de asemenea ca odată cu unitatea politică din 1918 să se realizeze și unificarea bisericească din Transilvania, prin reîntoarcerea unităților în sânul Bisericii Ortodoxe. Multe parohii unite, împreună cu preoții lor s-au reîntors la ortodoxie, dar revenirea a fost mereu împiedicată de conducătorii Bisericii unite și de diferiți politicieni uniți.

Actul Unirii Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei, cu vechea Românie în 1918 – prin care s-a creat statul român unitar, a dus și la o serie de prefaceri în viața Bisericii. După 1918, statul a preluat – cu precădere în Transilvania – multe din atribuțiile care reveneau până atunci Bisericii (de exemplu, în domeniul învățământului), rolul ei limitându-se de acum înainte mai mult la probleme spirituale. Ierarhii din ținuturile alipite au intrat în componența Sfântului Sinod din București, iar la 18/31 decembrie 1919, în scaunul de mitropolit primat a fost ales transilvăneanul Miron Cristea, până atunci episcop de Caransebeș. Imediat după aceea au început lucrările de unificare bisericească, încheiate la 6 mai 1925, când s-a promulgat Legea și Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, cu aplicarea principiilor Statului Organic Șagunian.

Prima îndatorire care revenea Bisericii din Transilvania, în noua situație politică era aceea a reorganizării ei în mod unitar, sub conducerea Sfântului Sinod din București, act necesar pentru biserică dar și pentru noul stat național.

Prin unire a crescut prestigiul României pe plan extern și totodată și prestigiul Bisericii noastre, pentru că prin acesta s-a considerat că este necesar ridicarea ei la rangul de Patriarhie mai ales că numărul credincioșilor a crescut simțitor – în 1930 credincioșii ortodocși reprezentau 72,6%din populația țării.

Între anii 1918-1948 s-au reînființat unele vechi Episcopii ortodoxe românești care au fost desființate pe parcursul veacurilor. În perioada interbelică Biserica Ortodoxă a trecut prin frământări generate de situația creată de Concordatul încheiat de România cu Vaticanul în 1927 și prin legea pentru regimul general al cultelor din anul 1928.

La 10 mai 1927, la stăruințele regelui Ferdinand I, la Vatican s-a încheiat Concordatul. Prin acest Concordat se garanta Bisericii Catolice din România deplina libertate de a comunica direct cu Vaticanul fără controlul Statului, iar numirea episcopilor era rezervată scaunului papal. În ceea ce privește situația materială, Biserica Romano-Catolică a obținut prin Concordat averi imense, care nu le-a avut nici în Austro-Ungaria catolică. S-a creat astfel Bisericii Romano-Catolice din România o situație de stat în stat, care știrbea suveranitatea Statului și punea Biserica Ortodoxă din România într-o vădită stare de inferioritate față de cultul catolic. Concordatul a fost abrogat abia în 1948. O altă nedreptate pentru Biserica Ortodoxă a apărut în 1928, când Parlamentul a votat Legea generală a cultelor, care a creat un regim de favoare pentru celelalte culte din țară. Pe lângă ortodocși, care reprezentau în 1918, 72,6% din populația țării, greco-catolicii reprezentau 7,9% din populația țării, au mai intrat și alte culte. În Transilvania mai existau cultele: evanghelici-luterani, 2,2% reformați sau clavini, 3,9% sinodo-presbitarieni și unitarieni, dar și câteva culte neoprotestante (baptiști, nazarenii, secerătorii, penticostalii, mileniștii). Protopopiatul ortodox Tîrgu Mureș la începuturile perioadei interbelice

Românii fuseseră toți ortodocși până la sfârșitul secolului al XVII-lea, când o parte a clerului și-a populației laice a acceptat unirea cu Roma, alcătuind astfel Biserica Unită sau Greco-Catolică. Cei care au rămas în vechea credință timp de 6 decenii au stat fără nicio căpetenie bisericească.

În secolul al XVII-lea numărul românilor din oraș poate fi considerat destul de apreciat: Conscripția făcută de către episcopul unit Inochentie Micu-Clain, în anul 1773, înregistrează un număr de 60 familii unite, de rit greco-catolic, apreciate la un total de peste 300 locuitori români, aproximativ 10% din populația orașului. Dar mult mai precisă este conscripția din anul 1762, când se înregistrează 56 familii unite și 39 familii neunite ceea ce ar corespunde unui număr de 475 persoane. Dar românii nu aveau la acea dată biserică și preot, căci toate demersurile românilor din oraș către autoritățile locale pentru a obține un teren pentru biserică au fost zadarnice.

În secolul al XVIII-lea orașul Tîrgu Mureș devine un centru puternic al reformaților. Dorința lor era de-a câștiga de partea lor cât mai mulți aderenți, iar cu promisiuni ademenitoare să-i îndepărteze pe români de Biserica Ortodoxă.

Prin politica sa protecționistă magistratul orașului, pe lângă măsurile luate de guvern, dispune ca românii să nu mai fie lăsați să se stabilească în oraș iar cei existenți să fie alungați din oraș.

Românii în mare parte locuiau în partea de sus a orașului iar ca urmare a politicii duse de stăpânirea austriacă au fost aduse câteva familii de germani. La 20 februarie 1750 are loc semnarea contractului privind cesionarea pentru parohia română din oraș a unui teren corespunzător pentru biserică și casă parohială. Construcția primei biserici românești din oraș a început în primăvara anului 1750, ea fiind din lemn, în toamna aceluiași an a fost terminată, ca și casa parohială. La ridicarea celor două edificii au contribuit toți enoriașii români, dar cea mai substanțială donație aparține comerciantului grec Andrei Grecu.

La Tîrgu Mureș biserica românească trece la 1761 în posesiunea uniților, în urma deselor conflicte între ortodocși și catolici. Uniții au ocupat cu ajutorul atorităților maghiare biserica ortodoxă. Astfel a început un lung proces între uniți și neuniți, pentru biserica lui Andrei Grecu. Orașul devine un însemnat centru al Bisericii române unite, de unde s epoate apăra sau răspândi, cu multți sorți de izbândă, unirea pentru românii din Secuime. Autoritățile dau la început câștig de cauză neuniților, dar mai apoi revin și atribuie biserica uniților și astfel neuniții rămân fără biserică timp de 32 de ani. Neuniții nu renunță însă ușor la biserică, fac jalbe nenumărate la Guvern și reclamă dreptul la lăcașul sfânt care a fost clădit de un comerciant neunit. Plângerile lor sunt însă fără rezultat iar duminicile și sărbătorile sunt nevoiți să facă un drum de mai mulți kilometri până la Cornățel unde putea asculta liturghia în Biserica Ortodoxă de acolo, parohie care e vizitată pentru liniștirea spiritelor, de însuși episcopul ortodox Dionisie Novacovici.

Dar fiind o nespusă greutate de a face drumul în fiecare duminică până la biserica din Cornățel se consideră că este necesară o biserică în oraș unde se aflau credincioși ortodocși. Astfel, la 2 aprilie 1793 comerciantul grec Constantin Hadji Stoian cumpără un teren pentru clădirea Bisercii Ortodoxe, cu 300 fl. de la Martin Ilieș, în vecinătatea bisericii unite. Imediat se încep lucrările fără a avea autorizație, lucrările sunt însă sistate de magistratul orașului. Datorită intervenției ctitorului bisericii se aprobă cererea și autorizația de ridicare a unui lăcaș de cult pentru ortodocși, astfel se continuă lucrările și practic se termină biserica ortodoxă din lemn în anul 1794. Biserica de lemn din Tîrgu-Mureș era ridicată în 1784 pentru nevoile acestei parohii.

Episcopul Gherasim Adamovici din Sibiu îl numește pe Ioan Popovici ca cel dintâi preot și episcop neunit din oraș. Paralel și preotul unit Alexandru Tobias își dorește acest teren pentru cimitir, dar intervențiile sale rămân fără ecou. Totuși, în 1793 episcopul Ioan Bob intervine pentru ridicarea pe vechiul loc al bisericii unite a unei biserici din piatră și cărămidă. Biserica lui Ioan Bob stă și astăzi ca o mărturile pentru timp simbolizând pecetea spiritualității românești din acest oraș.

Numărul familiilor de ortodocși din oraș a scăzut considerabil prin faptul că din 1795, după ce Blajul îl numise pe tatăl lui Petru Maior, protopop al Gurghiului, acesta a intervenit deseori energic în favoarea enoriașilor uniți în disputele pentru biserici, determinând multe familii de credincioși care părăsiseră temporar Unirea cu Roma să redevină în sânul Bisericii Greco-Catolice, lucru care s-a întâmplat și la Tîrgu Mureș, unde numărul familiilor ortodoxe se redusese de la 39 la 24, cele 15 familii s-au adăugat din nou unităților.

Până în anul 1867, fiind guvernarea absolutistă de la Viena, românii au avut o viață relativ liniștită în întreg Ardealul, deci și în Tîrgu Mureș. După anul 1867 a început dominația maghiară și odată cu ea maghiarizarea cu forța a românilor. Românilor din acest oraș li s-a înăbușit în germene orice încercare de manifestație, nu numai națională dar și cultural-bisericească. Transilvania s-a situat în mod constant în fruntea acțiunilor de luptă împotriva dominației străine, constituind în această privință, un model pentru celelalte provincii românești. În condițiile înăspririi regimurilor orprimatoare de dominație străină, românii ardeleni vor fi cei dintâi care se vor organiza sub raport politic, constituindu-se, în 1881, un partid propriu – Partul Național Român, care va conduce lupta pentru libertate națională, socială și unitate politică. Cel mai important moment al acestei lupte a fost acțiunea memorandistă din 1892, care demasca în fața lumii întregi regimul de segregație etnică la care sunt supuși românii transilvăneni, printr-un sistem legislațiv care urmărește deznaționalizarea și asimilarea acestora.

În anul 1867 s-a construit monarhia dualistă Austro-Ungară, împăratul Austriei devenind și regele al Ungariei. Transilvania a fot anexată Ungariei iar Biserica Ortodoxă din Transilvania și-a desfășurat activitatea în condiții vitrege. Guvernul de la Budapesta s-a amestecat în repetate rânduri la alegerea de episcopi sau în problema școlilor confesionale.

În timpul Primului Război Mondial (1916-1918) în Transilvania și Banat au fost aruncați în închisorile habsburgice din Cluj, Tîrgu Mureș, Odorhei, Timișoara, Sheghedin, Vaț, peste 130 de preoți, cei mai mulți condaminați la ani îndelungați de închisoare, fiind acuzați de „spionaj în favoarea României”, sau de „trădare de țară”.

Alți preoți, considerați periculoși pentru statul austro-ungar, au fost deportați în regiunea cea mai îndepărtată a Ungariei de Vest, iar alții au fost nevoiți să caute refugiu în vechea Românie.

În anul 1916 la Tîrgu Mureș jandarmii aduc convoiul de preoți, învățători și țărani ferecați în lanțuri, pe care îi întemnițează în orașele din nordul Ungariei, lăsându-le familiile pradă mizeriilor și grijilor de tot soiul. Printre cei arestați s-au aflat protopopii Ștefan Rusu și Iuliu Nistor, care au fost ridicați de la casele lor și întemnițați în Ungaria. Vom reveni asupra acestui fapt în subcapitolul Preoții – elită intelectuală a societății mureșene în perioada interbelică.

Biserica Ortodoxă română din Transilvania a reușit să-și desfășoare activitatea și în condițiile politice, sociale și naționale dificile create după 1867 și până în 1918 anul construirii Statului Național Român. Nevoile religioase ale românilor din Tîrgu Mureș se vor împlini în totalitate după marele act al Unirii de la 1 decembrie 1918.

Preotul și Parohia

În societatea românească, în mare parte formată din agricultori, Biserica oferea singurul cadru de viață comunitară, în care preotul reprezenta pentru enoriași modelul de viață, în relațiile de familie, în relația cu puterea politică și cu celelalte instituții ale statului. Prin orizontul său cultural și autoritatea religioasă, preoții au constituit elita satelor și modelul de referință al valorilor societății românești.

Ca pregătire intelectuală și teologică, majoritatea preoților români din fostul Imperiu Austro-Ungar erau absolvenții institutelor teologice. Preoții ortodocși s-au format în institutele teologice de la Sibiu (înființat în 1811), Arad (1865) și Caransebeș (1885), eventual la Vârșeț, Karlowitz etc.. Fiecare institut avea două secții: una teologică, pentru pregătirea viitorilor preoți, și o secție pentru pregătirea învățătorilor. În secția teologică de la “Seminarul Andreean” din Sibiu se primeau la studii numai absolvenți de liceu, în schimb, la institutele din Arad și Caransebeș erau primiți și absolvenți cu doar șase clase de liceu sau de școală normală. Din rândul absolvenților de seminar, cei mai merituoși erau propuși pentru studii la facultățile din Imperiul Austro-Ungar sau din Germania; în special, pentru studii la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cernăuți. Majoritatea înalților ierarhi și profesorii de la institutele teologice aveau studii în marile universități din Europa Centrală și de Vest. Ioan Petranu, profesor la Preparandia din Arad, după studii la Institutul Teologic arădean, a obținut doctoratul în filosofie la Universitatea din Budapesta. Teodor Botiș, profesor și între anii 1918-1938 rector al Institutului teologico-pedagogic din Arad, a studiat teologia la Universitatea din Cernăuți. Roman Ciorogariu, profesor la Institutul din Arad, episcop de Oradea, a studiat teologia la Arad, pedagogia la Leipzig, filosofia și psihologia la Bonn. La Institutul Teologic din Sibiu, între anii 1786-1918 au propus cursuri 43 de profesori, dintre care 40 au urmat studii la universitățile din Europa Centrală și de Vest.

După cei trei ani de studii, toți absolvenții trebuie să petreacă un an în viața publică bisericească, fie ca învățători sau scriitori în cancelariile protopopești sau consistoriale. De menționat este faptul că până în 1898 preoții nu aveau salariu, ei aveau venit din parohie. Dar în anul 1898, prin art. de lege XIV s-a votat întregire de salar din partea statului. Preoților care înainte de teologie au terminat liceul li s-a stabilit ca salariu suma de 1600 cor, iar celor care au mai puține clase de liceu suma de 800 cor.

Unele eparhii pentru a asigura pe viitor o dotare a preoților au înființat fonduri, așa a fost „Fondul Pantazi”, înființat de mitropolitul Șaguna la Sibiu, cu menirea ca din el să se doteze preoții și protopopii. Un neajuns care va da naștere la conflicte adânci de ordin moral, rezultă din faptul că preoții sunt mai slabi salarizați decât învățătorii.

Preoții ortodocși sunt căsătoriți, dar se admite și celibatul, poartă barbă pe care o tund, părul capului la preoții mai bătrâni e lung, iar la cei mai tineri e tuns. Ca îmbrăcăminte au reverandă, căptușită cu albastru și brâu albastru, pe cap poartă o pălărie preoțească. Această îmbrăcăminte se poartă la anumite ocazii: când merg la adunări, la conferințe preoțești, la oficiul protopoesc sau la consistor.

Alături de prestarea serviciului divin, preoții mai aveau obligația de a inspecta periodic școlile, de a participa la examenele publice, de a urmări activitatea și compertamentul învățătorilor (cantorilor) confesionali, iar uneori de a preda și religia în școală. Prin Statutul Organic a lui Șaguna s-a rânduit ca fiecare preot-paroh să fie directorul școlii din paroha sa. Ei mai participau la sinoadele protopopești, la adunările consistoriale parțiale, urmate de „scaunele de judecată protopopești”, care examinau cazurile de divorț ale enoriașilor, acordau dispense de cununie, decideau în problemele legate de viața internă a parohilor, de activitatea profesională a preoților, cantorilor și dascălilor confesionali (examinarea cererilor de mutare, de avansare, de pensioare, a cazurilor de sancționare etc.), problemele constatate cu ocazia vizitelor protopopești sau episcopale, plângerile enoriașilor împotriva preoților și dascălilor. Parohului îi revenea sarcina de a anunța în biserică numele celor obligați să frecventeze din toamnă școala, de asemenea îi revenea predarea religiei în școală și de a reprezenta școala în calitate de superior l învățătorului.

Toate marile evenimente din existența românilor sunt legate de bisrică. Botezul, creștinarea noului născut se făcea în biserică fiind oficiată de preot împreună cu dascălul, iar atunci când era foarte frig, se oficiau la casa parohului. Românii erau credincioși, mai ales cei din mediul rural. Slujba religioasă se făcea în fiecare duminică, iar credincioșii veneau la biserică îmbrăcați frumos și cu haine curate, în semn de respect pentru preot și semenii lor.

Așadar, și în această perioadă, în special în mediul rural, preotul se găsea în centrul vieții publice. El rămânea în continuare îndrumătorul spiritual principal al satului chiar dacă „inteligența rurală mai cuprindea și dascălul, notarul (în așezările mari) apoi, medicul cercual sau comunal, farmacistul și, mai rar, chiar funcționarii economici domeniali. Individualitatea preotului influența și chiar determina fizionomia satului în raport cu clasele dominante și organele statale, în special în localitățile locuite de români. Fiind și inspector școlar, preotul era dator să se ocupe de soarta școlii, de problema școlarizării copiilor, de ridicarea culturală a țăranilor, ba chiar și de introducerea unui sistem mai eficient de cultivare a pământului, depășindu-se astfel vechile mentalități sociale din lumea satelor. Preotul participa, împreună cu dascălul la nunțile tradiționale (fiind așezați lângă mire și lângă mireasă), iar la praznice alături de familia îndoliată. El avea o poziție-cheie și în formarea conștiinței naționale a maselor țărănești, în promovarea spiritului nou al mișcării naționale române”.

Construirea Catedralei Mari – edificiu simbol al Bisericii Ortodoxe

În 1918 orașul era populat de un complex cortegiu de grupuri etnice, lingvistice și religioase, incluzând români, maghiari, secui, germani, evrei, ucrainieni, țigani și sârbi. Una din cele mai arzătoare probleme era cea legată de lăcașurile de cult românești, la acea dată existând în tot orașul doar două biserici mici – una ortodoxă și una greco-catolică.

Astfel, singura bisericuță de lemn – existentă și astăzi – pe care o avea comunitatea ortodoxă la acea vreme, are hramul ”Sfântul Arhanghel Mihail”, fiind ridicată pe cheltuiala comerciantului Constantin Hagi Stoian, împreună cu soția. Biserica se află astăzi pe strada Andrei Șaguna, fiind construită între 1793-1794.

În perioada imediat următoare Marii Uniri, bisericuța de lemn nu mai era capabilă să satisfacă cerințele celor 5000 de credincioși români, astfel încât trebuia găsită o soluție. Ajuns primar, Emil Dandea face o remarcă uluitoare: ”Între astfel de împrejurări bisericuța de lemn putrezind, dărăpănată, extrem de periculoasă de incendiu este o rușine a comunei și a religiunii majorității covârșitoare a poporului român, a religiunei dominante”.

Apariția în peisajul arhitectonic mureșean a unei catedrale ortodoxe este legat direct de creșterea numerică a populației românești din oraș, survenită după Primul Război Mondial și Marea Unire din 1918. Ea devine expresia fizică existenței noului stat. Ridicarea unei catedrale însemna ”un prilej de întărire în nădejdile de mai bine, căci acest popor în jurul bisericii a trăit și tot în jurul bisericii va crește și se va dezvolta și în viitor.”

Catedrala a fost ridicată între anii 1925-1934, ca o necesitate strindentă în viața spirituală a românilor ortodocși din oraș. Menită a fi catedrală comemorativă la 10 mai 1925, atunci când ortodocși sărbătoresc Ziua Eroilor, sprijiniți de toți oamenii de bine și îndeosebi de Înaltele Guverne care s-au perindat, au avut loc festivitățile de așezare a pietrei de temelie a catedralei mărețe și totodată trecerea la realizarea lucrărilor de ridicare a lăcașului de cult într-un loc de frunte al pieței principale din Tîrgu-Mureș. Festivitățile au fost onorate de personalități ale vieții politice și spirituale ale acelei perioade. Printre cei prezenți la acest eveniment au fost: Alexandru Lapedatu, ministru al cultelor, Octavian Goga, D. Chirculescu, foști miniștri, notabilități locale, episcopul Ivan al Clujului. Ceremonialul impresionant și plin de bucurie și măreție a fost oficiat de însuși Prea Sfinția Sa Episcopul Nicolae Ivan, înconjurat de înaltul cler al eparhiei. ”A fost o zi de mare înălțare sufletească și o adevărată sărbătoare”. La marele eveniment au mai ținut cuvântari episcopul Nicolae, ministrul Al. Lapedatu, preotul Ștefan Rusu și primarul Emil Dandea. La marea festivitate de sfințire a lăcașului, din 2 decembrie 1934, au participat peste 3000 de suflete, iar în numele Majestății Sale Regelui Carol al II-lea, împiedicat a veni, a fost delegat Generalul Condeescu. Guvernul a fost reprezentat prin cei doi miniștrii ai culturii naționale dl. Cangelescu și dl. Al. Lapedatu. În numele Ligii Antivizioniste a venit dl. Stelian Popescu, director al ziarului ”Universul”. Serviciul religios a fost oficiat de un sobor de preoți și protopopi, în frunte cu P.S. Episcop Nichita Duma de Argeș. Pe lângă cei amintiți, nu au lipsit reprezentanții P.S. Sale Episcopul Ivan al Clujului, parlamentarii județului, precum și numeroși alți oaspeți de seamă.

Catedrala Mare, construcție monumentală, într-un autentic stil bizantin, domină întreaga zonă centrală a orașului, până în zilele noastre. Există o serie de factori de căpătâi ce dau însemnătate neamului: întărirea țării, credința strămoșească propovăduită de-a lungul timpului, conștiința națională și dragostea față de muncă. Biserica a fost factorul care răspândea lumină în sufletele credincioșilor ei. Românii din Tîrgu Mureșul interbelic au înțeles rolul bisericii și au ridicat-o spre mărirea lui Dumnezeu și spre fala neamului românesc, pentru a dovedi că vremurile de umbră au trecut și că românii sunt stăpâni peste aceste plaiuri.

Biserica Greco-Catolică

La 1700, în mod convențional, în Transilvania s-a creat Biserica Greco-Catolică. Potrivit istoricului Mathias Bernat, Biserica Greco-Catolică a fost ”o poartă de acces a spiritului occidental”. Pentru formarea unei elite clericale fidele noii biserici, Viena și Vaticanul au permis accesul românilor în edificiile și universitățile catolice.

Sute de tineri în secolul al XVIII-lea și l XIX-lea au urmat studii universitare pe filiera catolică. S-a format prin intermediul Bisericii Catolice o elită românească prin care românii s-au asociat la valorile Europei secolului al XVIII-lea și al XIX-lea. Din punct de vedere administrativ la începutul secolului al XX-lea Biserica Greco-Catolică era formată din trei episcopii – la Lugoj, Oradea și Blaj, toate trei formând Mitropolia Greco Catolică. Românii din județul Mureș au aparținut de Blaj, fiind cuprinși în două protopopiate, la Reghin și Tîrgu Mureș.

Biserica (Catedrala) greco-catolică din Tîrgu Mureș. Simbolul latinității

Construcția bisericii Greco-catolice din Tîrgu Mureș a durat aproape 10 ani, incluzând și anii de criză, 1930-1932, în care lucrările au stagnat din lipsă de fonduri. O descriere în amănunt a cursului firesc al lucrării, sumele investite în ridicarea lăcașului de cult dar și numele implicate direct în făurirea acestui monument-simbol al orașului Tîrgu Mureș, le găsim în lucrarea lui Virgil Pană, ”Emil A. Dandea – Un moț primar la Târgu-Mureș”. Astfel, până la sfințirea noii biserici, credincioșii greco-catolici aveau drept unic lăcaș de cult ”Biserica de piatră”, construită în vecinătatea ”Bisericii de lemn” a ortodocșilor, la finele secolului al XVIII-lea, dar care devenise neîncăpătoare. Acest lucru a fost sesizat de primarul Emil A. Dandea, încă de la începerea mandatului său, astfel că a fost inițiat un schimb de terenuri pentru ca începerea construcției, în data de 16 iunie 1927 să fie posibilă, pe amplasamentul unde se află și astăzi, Piața Regele Ferdinand (astăzi, Piața Victoriei) în imediata apropiere a Palatului Culturii.

Recepția lucrărilor de construcție a bisericii române unite din Tîrgu Mureș a avut loc în 25 august 1936, conform ordinului Prea Veneratului Consistor Arhiepiscopesc din Blaj nr. 520 din data de 11 ale lunii amintite. După cum rezultă din procesul verbal, coisia condusă de protopopul Elie Câmpeanu constata că: 1. lucrarea s-a executat confor proiectului aprobat de Prea On. Consistor cu nr. 2980 din 14 mai 1927, s-au respectat dimensiunile proiectului aprobat, dar s-au făcut îmbunătățiri față de acesta, la fundații și acoperiș, folosindu-se, la învelirea turlelor și cupolei, în loc de tablă zincată, tablă de aramă de 0,4 mm. grosime; 2. construcția a început la 16 iunie 1927 și s-a terminat în roșu în anul 1929, iar în anii 1930-1932 nu s-a lucrat, din lipsă de fonduri; lucrările au fost reluate în anul 1933 și s-au terinat la începutul lunii august 1936; 3. din 1929 până la data întocmirii procesului verbal nu se ivise nici un defect organic din punct de vedere constructiv; 4. lucrările erau executate ”bine, precis și în conforitate cu regulile de artă constructivă”; 5. în baza celor constatate, ”comisia de recepționare declară că și propune ca toate lucrările, afară tâmplăria, să fie recepționate în mod definitiv”; 6. lucrările de tâmplărie ”urmează a se recepționa în mod definitiv nuai după expirarea timpului de garanță, adecă, la 10 septembrie 1937”. Totodată se enționa că tăbliile ușilor exterioare erau crăpate vertical la ijloc aproape toate, astfel, urmau a fi înlocuite din material perfect uscat ”confor perescripțiilor din contract”; 7. tot ulterior urmau a fi recepționate lucrările de artă (pictură, iconostasul amvonul) clopotele și instalațiile de apă și de încălzit.

Toate lucrările de construcție, se constata la final, s-au executat în regie proprie sau în bună învoială, sub îngrijirea directă a Comitetului de Construcție, sub îndrumarea arhitecților Erwin Maetz și Iosif Victor Vlad, acestea fiind angajate în baza ofertelor cerute și primite de la industriașii locali.

Festivitățile de sfințire a noului locaș de cult, al căror cost fusese subvenționat de către primărie și prefectură, cu câte 5000 lei fiecare, au avut loc în zilele de 8 și 9 septembrie 1936, fiind onorate de Mitropolitul greco-catolic al Blajului, Al. Nicolescu, fost episcop de Lugoj.

Totuși, în perioada interbelică s-au construit numeroase lăcașuri de închinare, mai ales în mediul urban din Transilvania, unde, până în 1918 au existat prea puține biserici românești. Dintre acestea se remarcă noile catedrale episcopale din Alba Iulia, Cluj, Timișoara, dar și noile biserici de la Turda, Tîrgu-Mureș, Sighișoara, Mediaș, Gheorgheni, Satu Mare, Baia Mare.

„În această idee se impune o radiografie a preoțimii românești greco-catolice din fostul județ Mureș – Turda în perioada interbelică, având ca sursă Șematismul din 1923:

Protopopiatul IERNUT

Protopop: Iacob Domșa, paroh în Iernut.

Notar districtual: Gheorghe Oancea, paroh în Sânpaul.

Biblioteca districtuală: Gheorghe Boeriu, paroh, Bord.

În districtul Iernut figurau, la acea dată:

Parohii…………………………………………………………………………….20

Filii…………………………………………………………………………………1

Parohi……………………………………………………………………………..10

Administratori parohiali……………………………………………………………7

Parohii vacante……………………………………………………………………..3

Preoți-profesori la școlile satului…………………………………………………..-

Preoți în alte oficii………………………………………………………………….-

Preoți-confesori militari……………………………………………………………-

Preoți deficienți…………………………………………………………………….-

Elevi în școlile primare: 745 băieți; 688 fete……………………………………1433

Elevi în școlile secundare………………………………………………………….-

Elevi ucenici comerciali și industrie 62 băieți; 1 fete……………………………..63

Suflete…………………………………………………………………………10757

Militari……………………………………………………………………………..-

Biserici de piatră/cărămidă……………………………………………………….11

Biserici de lemn……………………………………………………………………8

Capele……………………………………………………………………………..2

Case parohiale de piatră/cărămidă…………………………………………………7

Case parohiale de lemn……………………………………………………………11

Edificii școlare de piatră, cărămidă…………………………………………………7

Edificii școlare de lemn…………………………………………………………….4

Edificii școlare de lemn, închiriate la stat…………………………………………..9

În folosința bisericii………………………….2

Asociații religioase 10, cu membri……………………………………………….415

Școli primare de stat………………………………………………………………20

Școli primare confesionale minoritare…………………………………………….6

Biserici resp.oratorii ale celorlalte culte…………………………………………..23

Poporația fluctuantă……………………………………………………………….-

Protopopiatul LUDUȘ

Protopop: PO.D.Enea Pop Bota, paroh în Luduș.

Notar districtual:MO.D. Gheorghe Grecu, paroh, vpp.on. în Chețani.

Biblioteca districtuală:Gheorghe Nicoară, paroh, vpp.on., Ațintiș.

În districtul Luduș, erau potrivit Șematismului din 1932:

Parohii…………………………………………………………………………………….26

Filii…………………………………………………………………………………………5

Parohi……………………………………………………………………………………..15

Administratori parohiali…………………………………………………………………..10

Parohii vacante…………………………………………………………………………….1

Preoți-profesori la școlile satului…………………………………………………………..1

Preoți în alte oficii………………………………………………………………………….-

Preoți-confesori militari…………………………………………………………….………-

Preoți deficienți……………………………………………………………………………..-

Elevi în școlile primare: 1625 băieți; 1410 fete…………………………………………3035

Elevi în școlile secundare………………………………………………………………..….-

Elevi ucenici comerciali și industrie 20 băieți; 4 fete……….……………………………..24

Suflete………………………………………………………………………………….23828

Militari……………………………………………………………………………………….-

Biserici de piatră/cărămidă………………………………………………………………..13

Biserici de lemn…………………………………………………………………………..14

Capele………………………………………………………………………………………-

Case parohiale de piatră/cărămidă………………………………………………………..15

Case parohiale de lemn……………………………………………………………………10

Edificii școlare de piatră, cărămidă………………………………………………………..10

Edificii școlare de lemn…………………………………………………………………….-

Edificii școlare de lemn, închiriate la stat……………………………………………….…..8

În folosința bisericii……………………………….…..2

Asociații religioase 11, cu membri………………………………………………………….1245

Școli primare de stat………………………………………………………………………..28

Școli primare confesionale minoritare………………………………………………………5

Școli seundare de stat………………………………………………………………………-

Școli secundare confesionale minoritare…………………………………………………-

Biserici resp.oratorii ale celorlalte culte…………………………………………………..29

Poporația fluctuantă……………………………………………………….……………….-

Protopopiatul REGHIN

Protopop: PO.D. Ariton M. Popa, Camerar papa, paroh în Reghin I.

Notar districtual:O.D.Iuliu Grama, paroh, Chiheru-de-Sus.

Biblioteca districtuală: Gavrilă Pop, paroh în Breaza.

În Districtul Reghin potrivit Șematismului din 1932 erau:

Parohii…………………………………………………………………………………….37

Filii………………………………………………………………………………………..13

Parohi……………………………………………………………………………………..20

Administratori parohiali…………………………………………………………………..13

Parohii vacante……………………………………………………………………………4

Preoți-profesori la școlile satului…………………………………………………………..1

Preoți în alte oficii………………………………………………………………………….-

Preoți-confesori militari…………………………………………………………….………-

Preoți deficienți……………………………………………………………………………..2

Elevi în școlile primare: 1764 băieți; 1686 fete…………………………………………3450

Elevi în școlile secundare 80 băieți, 29 fete ………………………………………..…….109

Elevi ucenici comerciali și industrie 57 băieți; 3fete……….……………………………..60

Suflete………………………………………………………………………………….23738

Militari……………………………………………………………………………………….-

Biserici de piatră/cărămidă………………………………………………………………..20

Biserici de lemn……………………………………………………………………………20

Capele………………………………………………………………………………………1

Case parohiale de piatră/cărămidă………………………………………………………..15

Case parohiale de lemn……………………………………………………………………17

Edificii școlare de piatră, cărămidă………………………………………………………..6

Edificii școlare de lemn…………………………………………………………………….20

Edificii școlare de lemn, închiriate la stat……………………………………………….…..24

În folosința bisericii……………………………….…..2

Asociații religioase 14, cu membri……………………………………………………………888

Școli primare de stat………………………………………………………………………..40

Școli primare confesionale minoritare………………………………………………………15

Școli secundare de stat………………………………………………………………………1

Școli secundare confesionale minoritare…………………………………………………….2

Biserici resp.oratorii ale celorlalte culte…………………………………………………..39

Poporația fluctuantă……………………………………………………….……………….1100

Protopopiatul TÎRGU MUREȘ

Protopop: PO.D. Elie Câmpeanu, paroh în Tîrgu Mureș I

Notar districtual: MO.D. Ioan Dredețianu, paroh vpp on., în Tîrgu Mureș

Biblioteca districtuală: –

În districtul Tîrgu Mureș erau potrivit Șematismului din 1932:

Parohii…………………………………………………………………………………….33

Filii………………………………………………………………………………………..73

Parohi……………………………………………………………………………………..16

Administratori parohiali…………………………………………………………………..10

Parohii vacante……………………………………………………………………………..7

Preoți-profesori la școlile satului…………………………………………………………..3

Preoți în alte oficii………………………………………………………………………….-

Preoți-confesori militari…………………………………………………………….………1

Preoți deficienți……………………………………………………………………………..1

Elevi în școlile primare: 1454 băieți; 1223 fete…………………………………………2677

Elevi în școlile secundare 384 băieți, 132 fete ………………………………………..…516

Elevi ucenici comerciali și industrie 63 băieți; 4 fete……….……………………………..67

Suflete………………………………………………………………………………….21480

Militari…………………………………………………………………………………….615

Biserici de piatră/cărămidă………………………………………………………………..13

Biserici de lemn……………………………………………………………………………27

Capele………………………………………………………………………………………4

Case parohiale de piatră/cărămidă………………………………………………………..12

Case parohiale de lemn……………………………………………………………………13

Edificii școlare de piatră, cărămidă………………………………………………………..7

Edificii școlare de lemn…………………………………………………………………….7

Edificii școlare de lemn, închiriate la stat……………………………………………….….10

În folosința bisericii……………………………….…..4

Asociații religioase 21, cu membri…………………………………………………………..1507

Școli primare de stat………………………………………………………………………..41

Școli primare confesionale minoritare………………………………………………………21

Școli secundare de stat………………………………………………………………………6

Școli secundare confesionale minoritare…………………………………………………….4

Biserici resp.oratorii ale celorlalte culte…………………………………………………….48

Poporația fluctuantă……………………………………………………….……………….1500

Rolul Bisericii Ortodoxe în viața intelectualilor mureșeni

În viziunea intelectualității interbelice, ortodoxia era singura religie revelată, adevărata credință, așa cum a fost ea revelată de Hristos apostolilor și cum a fost păstrată, în pofida ”terorii istoriei”, în Răsăritul Europei de Predanie, singurul îndreptar în viața Ecclesiei. Această tradiție cuprinde învățătura hristică și cea formulată de Sinoadele Ecumenice, pornindu-se de la principiul că adevăratul creștin nu este de natură rațională, ci conciliară.

Divizate în Autocefalii, bisericile ortodoxe mențin unitatea de credință prin intermediul Sinoadelor Ecumenice. Impedimentul major al autocefaliilor, dincolo de indubitabile avantaje, constă în imposibilitatea de a stopa dezvoltarea aspectului istoric din viața bisericească, în detrimentul aspectului dogmatic. Biserica este alcătuită din aceste două paliere esențiale și este foarte greu de stabilit, în practică o demarcație clară a lor.

Prima îndatorire care revenea Bisericii din Transilvania, în noua situație politică era aceea a reorganizării ei unitare, sub conducerea Sfântului Sinod din București, act necesar pentru biserică dar și pentru noul stat național.

Prin unire a crescut prestigiul României pe plan extern și totodată și prestigiul Bisericii Ortodoxe, pentru că prin acesta s-a considerat că este necesar ridicarea ei la rangul de Patriarhie mai ales că numărul credincioșilor a crescut simțitor – în 1930 credincioșii ortodocși reprezentau 72,6% din populația țării.

Biserica Ortodoxă Română din Transilvania se spune că este tot atât de veche ca și poporul român însuși, dar Protopopiatul ortodox Tîrgu-Mureș s-a înființat relativ târziu comparativ cu alte protopopiate. După ce comunitatea ortodoxă a trecut prin mai multe încercări, fiindcă a fost lipsită de o parohie și un preot totuși a reușit să înceapă să construiască o biserică de lemn în 1793, pe care o termină în 1794.

În 1794 o dată cu ridicarea bisericii de lemn, se sistematizează postul de preot, fiind numit Ioan Popovici, protopop și preot în Cornățel. O dată cu ridicarea bisericii ia ființă și școala ortodoxă, dascăl fiind Nicolae Popovici, fiul preotului Ioan Popovici.

Ioan Popvici se mută la Alba Iulia în 1809 iar locul este ocupat de Nicolae Pandea, preotul din Sângeorgiu de Pădure.

Protopopiatul ortodox însă s-a înființat mult mai târziu, abia în 1814, când își mută sediul în Tîrgu-Mureș. La Protopopiatul Ortodox Tîrgu Mureș erau afiliate satele cu locuitorii cei mai săraci din toată Transilvania, „săraci până la os prin procese urbarial”, cu biserici numai de lemn „foarte slabe, prn care bate vântul ca afară”.

În vremurile tulburi ale Revoluției de la 1848 funcția de preot și protopop în Tîrgu Mureș o deține Partenie Trombițaș. Acesta ajunge preot în sărăcuța biserică de lemn în 1834, fiind hirotonit de episcopul Vasile Moga, iar în anul următor este numit protopop. Pe lângă faptul că a fost atacat în două rânduri în propria casă, a trebuit să înfrunte și presiunile ca sediu protopopiatului să fie scos din Tîrgu Mureș și mutat într-un sat mai bogat, iar biserica, „Mureș Vașarhelyului să se afilieze la altă parohie”. Așa cum mărturisea a reușit să depășească aceste greutăți luptând cu cuvântul și pana pentru a salva protopopiatul și parohia, care deși era mică „a fost ca un zid în calea furtunilor”.

În anul 1849 și situația parohiilor din Protopopiatul Mureș era dramatică din cauza urmărilor revoluției și ale războiului civil care au pstiit satele, bisericile românești, populația și așa săracă, au ucis și arestat preoți.

Situația parohiilor era la 1850 astfel: la Sângeorgiu de Pădure erau 542 de credincioși fără biserică și școală; la Murgești erau 282 de credincioși și o biserică de lemn slabă, casă de școală, cu filia Acățari unde erau 107 credincioși și o biserică de lemn; Veța cu 134 credincioși cu biserică de lemn și fără școală; Moșuni cu 194 suflete, o biserică de lemn foarte slabă, fără clădire pentru școală; Corunca cu 295 de suflete, biserică de lemn slabă și fără școală; Sănișor cu 78 de suflete, biserică de lemn și fără școală; Sângeorgiu de Mureș cu 220 de credincioși, o biserică de lemn în stare, dar fără clădire pentru școală; Cornățel o parohie complexă cu 61 de suflete, cu o biserică de lemn, cu o clădire pentru școală, cu filiile Sâncrai cu 170 de suflete, Remetea cu 42 de suflete, Podeni cu 90 de suflete, Nasna cu 147 de suflete, cu o biserică de lemn și școală; Mureșeni cu 502 suflete, biserică de lemn și școală; Cristești cu 295 de suflete, biserică de lemn, fără școală; Morești cu 295 de credincioși, biserică de lemn, fără clădire pentru școală; Berghia cu 409 credincioși cu o biserică de lemn slăbuță, clădire pentru școală; band cu 845 de credincioși, biserică de lemn, fără școală; Petea cu 845 de credincioși, biserică de lemn fără școală; Oarba cu 248 de credincioși cu biserică de lemn, fără școală; Luduș cu 467 suflete, cu o biserică de lemn; Icland cu 864 de credincioși.

În toamna anului 1865, la Consorțiul ortodox din Sibiu a sosit opinia protopopului de la Tîrgu-Mureș care a arătat că de mai multe ori a cerut spriin de la autorități (pentru dotarea materială a școlilor, pentru acordarea de loturi de pământ, pentru întregirea salarizării dascălilor), dar fără rezultat. Aceste refuzuri se datorează faptului că apropiații politici erau de altă națiune, de altă confesiune. În protopopiatul Vașahei (Tîrgu-Mureș), proprietarii maghiari de pământ făceau greutăți românilor în zidirea de biserici și școli.

În urma vizitei școlilor confesionale din anul 1878/1879, protopopul de Tîrgu-Mureș analiza situația din 11 comune bisericești. S-au mai construit școli noi în Cornățel în 1874 și în Gernesig în 1879, dar toată lucrarea și silința pusă pentru a face și susține școlile confesionale este paralizată în parte din cauză că oficiile politice nu voiesc a da nici cel mai mic ajutor moral spre a înființa școli.

Partenie Trombițaș a fost hirotonit de episcopul Vasile Moga în 1834 la 22 de ani, în 1835 este numit protopop și a condus protopopiatul până în 1889, a condus destinele acestui protopopiat timp de 55 de ani. Acestui protopopiat i s-au făcut presiuni din toate părțile, ca să fie scos din Tîrgu-Mureș și mutat într-un sat mai bogdat, iar biserica să se afilieze la altă parohie.

După Partenie Trombițaș urmează Maneguțiu care ajungând protopop este mult mai diferit decât preotul Trombițaș. Acesta era nepăsător față de credincioși, de binele bisericii și a parohiei, se certa cu cei care îndrăzneau a nu-l aplauda în „maniera sa absolutistică”, superioritatea manifestată față de oricine, lăcomia și rivalitatea sunt însușirile sale ce-l caracterizează. Astfel ajunge în conflict cu consistoriul din Sibiu stă foarte puțin în acest post și îi urmează protopopul Ștefan Rusu.

Ajuns în fruntea protopopiatului nu este scutit de problemele care existau și înainte în parohiile acestui protopopiat. Situația unor preoți era extream de grea. Unele parohii aveau preoți care erau lipsiți de îmbrăcăminte corăspunzătoare, de case parohiale, sau unde existau erau într-o stare foarte jalnică. Școlile existente erau în stare rea, iar salariile învățătorilor nu mai puteau fi suportate de parohii. Nici situația în Tîrgu-Mureș nu era mai bună, exista o biserică de lemn, iar preoțimea tracului, întrunită cu ocazia conferinței anuale, pe anul 1904, s-a oferit benevol la edificarea unei case pentru locuința protopresbiterului tractual. Ștefan Rusu cere ajutor pentru ridicarea acestei case consistoriului.

Parohiile din tractul Mureș-Oșorhei erau: Bandul de Câmpie, Berghia, Cerghiul Mare, Corunca, Egersegi și filiile sale, Sângeorgiu, Gernesig, Iclandul Mare, Luduș, Molamfalău, Mureș-Cristur, Mureș-Oșorheiu, Mușin și filiile, Nazna, Petea de Câmpie, Sânbenedict, Vidrasău, Sânger, Mureș, Oarba. Filiile Remetea și Podeni trec în matca Mureș-Oșorhei la 5 decembrie 1905.

Preoții care slujesc parohiile în anul 1904 sunt: la Bandul de Câmpie – Zaharie Oprea, la Berghia – Mihail Chibelean, Cerghidul Mare Petru Pop, Corunca Partenie Mateiu, Egenseg și filiile – Ioan Bârzan, Sângeorz – Izidor Suceavă, Iclandul Mare – Vasile Hodoș, Ghermesig și filiile sale – Traian Motora, Molomfalău – Petru Fărcașu, Medesfanleu – Alex Oltenu, Mureș-Cristur – Ștefan Stoicovici, Mureș – Oarba – Dumitru Sângeorzan, Mușin – Teodor Mateiu, Nazna – Ștefan Rusu, Mureș – Oșorheiu – vacantă, Petea de Câmpie – Ioan Veteșan, Vidrasău – Ioan Moldovan.

Pe lângă ortodocși, care reprezentau după 1918, 72,6% din populația țării și greco-catolicii reprezentau 7,9% din populația țării, mai existau și alte culte. În Transilvania mai existau cultele: evanghelici-luterani 2,2%, refomați sau calvini 3,9%, sinodo-presbiterieni și unitarieni, dar și câteva culte neoprotestante (baptiștii, nazarenii, secerătorii, penticostalii, mileniștii).

Protopopiatul Ortodox Tîrgu Mureș de la începuturi la începuturi la perioada interbelică

Românii fuseseră toți ortodocși până la sfârșitul secolului al XVII-lea, când o parte a clerului și-a populației laice a acceptat unirea cu Roma, alcătuind astfel Biserica Unită sau Greco-Catolică. Cei care au rămas în vechea credință timp de 6 decenii au stat fără nicio căpetenie bisericească.

În secolul al XVII-lea numărul românilor din oraș poate fi considerat destul de apreciat: Conscripția făcută de către episcopul unit Inochentie Micu-Clain, în anul 1773, înregistrează un număr de 60 familii unite, de rit Greco-Catolic, apreciate la un total de peste 300 locuitori români, aproximativ 10% din populația orașului. Dar mult mai precisă este conscripția din anul 1762, când se înregistrează 56 familii unite și 39 familii neunite ceea ce ar corespunde unui număr de 475 persoane. Dar românii nu aveau la acea dată biserică și preot, căci toate demersurile românilor din oraș către autoritățile locale pentru a obține un teren pentru biserică au fost zadarnice.

În secolul al XVIII-lea orașul Tîrgu Mureș devine un centru puternic al reformaților. Dorința lor era de-a câștiga de partea lor cât mai mulți aderenți, iar cu promisiuni ademenitoare să-i îndepărteze pe români de Biserica Ortodoxă.

Prin politica sa protecționistă magistratul orașului, pe lângă măsurile luate de guvern, dispune ca românii să nu mai fie lăsați să se stabilească în oraș iar cei existenți să fie alungați din oraș.

Românii în mare parte locuiau în partea de sus a orașului iar ca urmare a politicii duse de stîpânirea austriacă au fost aduse câteva familii de germani. La 20 februarie 1750 are loc semnarea contractului privind cesionarea pentru parohia română din oraș a unui teren corespunzător pentru biserică și casă parohială. Construcția primei biserici românești din oraș a început în primăvara anului 1750, ea fiind din lemn, în toamna aceluiași an a fost terminată, ca și casa parohială. La ridicarea celor două edificii au contribuit toți enoriașii români, dar cea mai substanțială donație aparține comerciantului grec Andrei Grecu.

La Tîrgu Mureș biserica românească trece la 1761 în posesiunea uniților, în urma deselor conflicte între ortodocși și catolici. Uniții au ocupat cu ajutorul atorităților maghiare biserica ortodoxă. Astfel a început un lung proces între uniți și neuniți, pentru biserica lui Andrei Grecu. Orașul devine un însemnat centru al Bisericii române unite, de unde s epoate apăra sau răspândi, cu multți sorți de izbândă, unirea pentru românii din Secuime. Autoritățile dau la început câștig de cauză neuniților, dar mai apoi revin și atribuie biserica uniților și astfel neuniții rămân fără biserică timp de 32 de ani. Neuniții nu renunță însă ușor la biserică, fac jalbe nenumărate la Guvern și reclamă dreptul la lăcașul sfânt care a fost clădit de un comerciant neunit. Plângerile lor sunt însă fără rezultat iar duminicile și sărbătorile sunt nevoiți să facă un drum de mai mulți kilometri până la Cornățel unde putea asculta liturghia în Biserica Ortodoxă de acolo, parohie care e vizitată pentru liniștirea spiritelor, de însuși episcopul ortodox Dionisie Novacovici.

Dar fiind o nespusă greutate de a face drumul în fiecare duminică până la biserica din Cornățel se consideră că este necesară o biserică în oraș unde se aflau credincioși ortodocși. Astfel, la 2 aprilie 1793 comerciantul grec Constantin Hadji Stoian cumpără un teren pentru clădirea Bisercii Ortodoxe, cu 300 fl. de la Martin Ilieș, în vecinătatea bisericii unite. Imediat se încep lucrările fără a avea autorizație, lucrările sunt însă sistate de magistratul orașului. Datorită intervenției ctitorului bisericii se aprobă cererea și autorizația de ridicare a unui lăcaș de cult pentru ortodocși, astfel se continuă lucrările și practic se termină biserica ortodoxă din lemn în anul 1794. Biserica de lemn din Tîrgu-Mureș era ridicată în 1784 pentru nevoile acestei parohii.

Episcopul Gherasim Adamovici din Sibiu îl numește pe Ioan Popovici ca cel dintâi preot și episcop neunit din oraș. Paralel și preotul unit Alexandru Tobias își dorește acest teren pentru cimitir, dar intervențiile sale rămân fără ecou. Totuși, în 1793 episcopul Ioan Bob intervine pentru ridicarea pe vechiul loc al bisericii unite a unei biserici din piatră și cărămidă. Biserica lui Ioan Bob stă și astăzi ca o mărturile pentru timp simbolizând pecetea spiritualității românești din acest oraș.

Numărul familiilor de ortodocși din oraș a scăzut considerabil prin faptul că din 1795, după ce Blajul îl numise pe tatăl lui Petru Maior, protopop al Gurghiului, acesta a intervenit deseori energic în favoarea enoriașilor uniți în disputele pentru biserici, determinând multe familii de credincioși care părăsiseră temporar Unirea cu Roma să redevină în sânul Bisericii Greco-Catolice, lucru care s-a întâmplat și la Tîrgu Mureș, unde numărul familiilor ortodoxe se redusese de la 39 la 24, cele 15 familii s-au adăugat din nou unităților.

Până în anul 1867, fiind guvernarea absolutistă de la Viena, românii au avut o viață relativ liniștită în întreg Ardealul, deci și în Tîrgu Mureș. După anul 1867 a început dominația maghiară și odată cu ea maghiarizarea cu forța a românilor. Românilor din acest oraș li s-a înăbușit în germene orice încercare de manifestație, nu numai națională dar și cultural-bisericească. Transilvania s-a situat în mod constant în fruntea acțiunilor de luptă împotriva dominației străine, constituind în această privință, un model pentru celelalte provincii românești. În condițiile înăspririi regimurilor orprimatoare de dominație străină, românii ardeleni vor fi cei dintâi care se vor organiza sub raport politic, constituindu-se, în 1881, un partid propriu – Partul Național Român, care va conduce lupta pentru libertate națională, socială și unitate politică. Cel mai important moment al acestei lupte a fost acțiunea memorandistă din 1892, care demasca în fața lumii întregi regimul de segregație etnică la care sunt supuși românii transilvăneni, printr-un sistem legislațiv care urmărește deznaționalizarea și asimilarea acestora.

În anul 1867 s-a construit Monarhia dualistă Austro-Ungară, împăratul Austriei fiind regele Ungariei. Transilvania a fot anexată Ungariei iar biserica ortodoxă din Transilvania și-a desfășurat activitatea în condiții vitrege. Guvernul de la Budapesta s-a amestecat în repetate rânduri la alegerea de episcopi sau în problema școlilor confesionale.

În timpul Primului Război Mondial (1916-1918) în Transilvania și Banat au fost aruncați în închisorile habsburgice din Cluj, Tîrgu Mureș, Odorhei, Timișoara, Sheghedin, Vaț, peste 130 de preoți, cei mai mulți condaminați la ani îndelungați de închisoare, fiind acuzați de „spionaj în favoarea României”, sau de „trădare de țară”.

Alți preoți, considerați periculoși pentru statul austro-ungar, au fost deportați în regiunea cea mai îndepărtată a Ungariei de Vest, iar alții au fost nevoiți să caute refugiu în vechea Românie.

În anul 1916 la Tîrgu Mureș jandarmii aduc convoiul de preoți, învățători și țărani ferecați în lanțuri, pe care îi întemnițează în orașele din nordul Ungariei, lăsându-le familiile pradă mizeriilor și grijilor de tot soiul. Printre cei arestați s-au aflat protopopii Ștefan Rusu și Iuliu Nistor, care au fost ridicați de la casele lor și întemnițați în Ungaria. Vom reveni asupra acestui fapt în subcapitolul Preoții – elită intelectuală a societății mureșene în perioada interbelică.

Biserica Ortodoxă română din Transilvania a reușit să-și desfășoare activitatea și în condițiile politice, sociale și naționale dificile create după 1867 și până în 1918 anul construirii Statului Național Român. Nevoile religioase ale românilor din Tîrgu Mureș se vor împlini în totalitate după marele act al Unirii de la 1 decembrie 1918.

Parohia

Parohia este comuna bisericească în stare a-și susține singură cel puțin o biserică cu un preot iar afacerile parohiei se îndeplinesc prin sinodul parohial, comitetul parohial și epitropia parohială. Ca organ deliberativ, parohia are Adunarea parohială, iar ca organ executiv Consiliul parohial și epitropia parohială. Potrivit Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, parohia este comunitatea sau obștea credincioșilor, clerici și mireni de religie creștină ortodoxă, așezați pe un anumit teritoriu și încredințați păstoririi unuia sau mai multor preoți, dintre care unul îndeplinește și oficiul de paroh. Din punct de vedere administrativ sau al organizației bisericești, parohia este celula sau unitatea componentă cea mai mică a Bisericii creștine, administrată de un preot (paroh). Ca unitate administrativă, parohia, în înțelesul și în forma ei de astăzi estee rezultatul unei dezvoltări istorice de lungă durată.

Pentru pregătirea preoților Biserica Ortodoxă are trei seminarii: la Sibiu, Seminarul „Andrei Șaguna”, numit după organizatorul lui, care este adevăratul reorganizator al învățământului românesc din Transilvania, la Arad (înființat în 1812) și Caransebeș (1865).

Fiecare seminar are câte două secții, una teologică – pentru pregătirea viiorilor preoți, alta pedagogică – pentru pregătirea viitorilor învățători. În secția teologică durata cursurilor era de trei ani, iar în cea pedagogică de patru ani. La seminarul de la Sibiu se primesc numai absolvenți de liceu iar la Arad și Caransebeș se primesc și absolvenți de liceu sau de școală normală.

În cadrul „sinodului eparhial” convocat de noul episcop Andrei Șaguna în 1850 s-a hotărât ca școala teologică de la Sibiu să devină „Institutul teologic-pedagogic”, cu două secții: una teologică (cu trei ani de studiu, în care se primeau absolvenții de gimnaziu/liceu) și una pedagogică (cu doi, apoi cu trei ani de studii în care se primeau absolvenții de patru clase gimnaziale).

După cei trei ani de studii, toți absolvenții trebuie să petreacă un an în viața publică bisericească, fie ca învățători sau scriitori în cancelariile protopopești sau consistoriale. De menționat este faptul că până în 1898 preoții nu aveau salariu, ei aveau venit din parohie. Dar în anul 1898, prin art. de lege XIV s-a votat întregire de salar din partea statului. Preoților care înainte de teologie au terminat liceul li s-a stabilit ca salariu suma de 1600 cor, iar celor care au mai puține clase de liceu suma de 800 cor.

Unele eparhii pentru a asigura pe viitor o dotare a preoților au înființat fonduri, așa a fost „Fondul Pantazi”, înființat de mitropolitul Șaguna la Sibiu, cu menirea ca din el să se doteze preoții și protopopii. Un neajuns care va da naștere la conflicte adânci de ordin moral, rezultă din faptul că preoții sunt mai slabi salarizați decât învățătorii.

Preoții ortodocși sunt căsătoriți, dar se admite și celibatul, poartă barbă pe care o tund, părul capului la preoții mai bătrâni e lung, iar la cei mai tineri e tuns. Ca îmbrăcăminte au reverandă, căptușită cu albastru și brâu albastru, pe cap poartă o pălărie preoțească. Această îmbrăcăminte se poartă la anumite ocazii: când merg la adunări, la conferințe preoțești, la oficiul protopoesc sau la consistor.

Alături de prestarea serviciului divin, preoții mai aveau obligația de a inspecta periodic școlile, de a participa la examenele publice, de a urmări activitatea și compertamentul învățătorilor (cantorilor) confesionali, iar uneori de a preda și religia în școală. Prin Statutul Organic a lui Șaguna s-a rânduit ca fiecare preot-paroh să fie directorul școlii din paroha sa. Ei mai participau la sinoadele protopopești, la adunările consistoriale parțiale, urmate de „scaunele de judecată protopopești”, care examinau cazurile de divorț ale enoriașilor, acordau dispense de cununie, decideau în problemele legate de viața internă a parohilor, de activitatea profesională a preoților, cantorilor și dascălilor confesionali (examinarea cererilor de mutare, de avansare, de pensioare, a cazurilor de sancționare etc.), problemele constatate cu ocazia vizitelor protopopești sau episcopale, plângerile enoriașilor împotriva preoților și dascălilor. Parohului îi revenea sarcina de a anunța în biserică numele celor obligați să frecventeze din toamnă școala, de asemenea îi revenea predarea religiei în școală și de a reprezenta școala în calitate de superior l învățătorului.

Toate marile evenimente din existența românilor sunt legate de bisrică. Botezul, creștinarea noului născut se făcea în biserică fiind oficiată de preot împreună cu dascălul, iar atunci când era foarte frig, se oficiau la casa parohului. Românii erau credincioși, mai ales cei din mediul rural. Slujba religioasă se făcea în fiecare duminică, iar credincioșii veneau la biserică îmbrăcați frumos și cu haine curate, în semn de respect pentru preot și semenii lor.

Așadar, și în această perioadă, în special în mediul rural, preotul se găsea în centrul vieții publice. El rămânea în continuare îndrumătorul spiritual principal al satului chiar dacă „inteligența rurală mai cuprindea și dascălul, notarul (în așezările mari) apoi, medicul cercual sau comunal, farmacistul și, mai rar, chiar funcționarii economici domeniali. Individualitatea preotului influența și chiar determina fizionomia satului în raport cu clasele dominante și organele statale, în special în localitățile locuite de români. Fiind și inspector școlar, preotul era dator să se ocupe de soarta școlii, de problema școlarizării copiilor, de ridicarea culturală a țăranilor, ba chiar și de introducerea unui sistem mai eficient de cultivare a pământului, depășindu-se astfel vechile mentalități sociale din lumea satelor. Preotul participa, împreună cu dascălul la nunțile tradiționale (fiind așezați lângă mire și lângă mireasă), iar la praznice alături de familia îndoliată. El avea o poziție-cheie și în formarea conștiinței naționale a maselor țărănești, în promovarea spiritului nou al mișcării naționale române”.

Construirea Catedralei Mari – edificiu simbol al ortodoxismului

În 1918 orașul era populat de un complex cortegiu de grupuri etnice, lingvistice și religioase, incluzând români, maghiari, secui, germani, evrei, ucrainieni, țigani și sârbi. Una din cele mai arzătoare probleme era cea legată de lăcașurile de cult românești, la acea dată existând în tot orașul doar două biserici mici – una ortodoxă și una greco-catolică.

Astfel, singura bisericuță de lemn – existentă și astăzi – pe care o avea comunitatea ortodoxă la acea vreme, are hramul ”Sfântul Arhanghel Mihail”, fiind ridicată pe cheltuiala comerciantului Constantin Hagi Stoian, împreună cu soția. Biserica se află astăzi pe strada Andrei Șaguna, fiind construită între 1793-1794.

În perioada imediat următoare Marii Uniri, bisericuța de lemn nu mai era capabilă să satisfacă cerințele celor 5000 de credincioși români, astfel încât trebuia găsită o soluție. Ajuns primar, Emil Dandea face o remarcă uluitoare: ”Între astfel de împrejurări bisericuța de lemn putrezind, dărăpănată, extrem de periculoasă de incendiu este o rușine a comunei și a religiunii majorității covârșitoare a poporului român, a religiunei dominante”.

Apariția în peisajul arhitectonic mureșean a unei catedrale ortodoxe este legat direct de creșterea numerică a populației românești din oraș, survenită după Primul Război Mondial și Marea Unire din 1918. Ea devine expresia fizică existenței noului stat. Ridicarea unei catedrale însemna ”un prilej de întărire în nădejdile de mai bine, căci acest popor în jurul bisericii a trăit și tot în jurul bisericii va crește și se va dezvolta și în viitor.”

Catedrala a fost ridicată între anii 1925-1934, ca o necesitate strindentă în viața spirituală a românilor ortodocși din oraș. Menită a fi catedrală comemorativă la 10 mai 1925, atunci când ortodocși sărbătoresc Ziua Eroilor, sprijiniți de toți oamenii de bine și îndeosebi de Înaltele Guverne care s-au perindat, au avut loc festivitățile de așezare a pietrei de temelie a catedralei mărețe și totodată trecerea la realizarea lucrărilor de ridicare a lăcașului de cult într-un loc de frunte al pieței principale din Tîrgu-Mureș. Festivitățile au fost onorate de personalități ale vieții politice și spirituale ale acelei perioade. Printre cei prezenți la acest eveniment au fost: Alexandru Lapedatu, ministru al cultelor, Octavian Goga, D. Chirculescu, foști miniștri, notabilități locale, episcopul Ivan al Clujului. Ceremonialul impresionant și plin de bucurie și măreție a fost oficiat de însuși Prea Sfinția Sa Episcopul Nicolae Ivan, înconjurat de înaltul cler al eparhiei. ”A fost o zi de mare înălțare sufletească și o adevărată sărbătoare”. La marele eveniment au mai ținut cuvântari episcopul Nicolae, ministrul Al. Lapedatu, preotul Ștefan Rusu și primarul Emil Dandea. La marea festivitate de sfințire a lăcașului, din 2 decembrie 1934, au participat peste 3000 de suflete, iar în numele Majestății Sale Regelui Carol al II-lea, împiedicat a veni, a fost delegat Generalul Condeescu. Guvernul a fost reprezentat prin cei doi miniștrii ai culturii naționale dl. Cangelescu și dl. Al. Lapedatu. În numele Ligii Antivizioniste a venit dl. Stelian Popescu, director al ziarului ”Universul”. Serviciul religios a fost oficiat de un sobor de preoți și protopopi, în frunte cu P.S. Episcop Nichita Duma de Argeș. Pe lângă cei amintiți, nu au lipsit reprezentanții P.S. Sale Episcopul Ivan al Clujului, parlamentarii județului, precum și numeroși alți oaspeți de seamă.

Catedrala Mare, construcție monumentală, într-un autentic stil bizantin, domină întreaga zonă centrală a orașului, până în zilele noastre. Există o serie de factori de căpătâi ce dau însemnătate neamului: întărirea țării, credința strămoșească propovăduită de-a lungul timpului, conștiința națională și dragostea față de muncă. Biserica a fost factorul care răspândea lumină în sufletele credincioșilor ei. Românii din Tîrgu Mureșul interbelic au înțeles rolul bisericii și au ridicat-o spre mărirea lui Dumnezeu și spre fala neamului românesc, pentru a dovedi că vremurile de umbră au trecut și că românii sunt stăpâni peste aceste plaiuri.

Capitolul III

REȚEAUA DE ÎNVĂȚĂMÂNT – SURSĂ PRIMARĂ DE FORMARE A INTELECTUALITĂȚII

3.1. Imaginea postbelică a învățământului

1918 – moment cheie în istoria românească, marchează pe axa timpului metamorfoza idealului de stat național unitar în realitate. Împlinirea dezideratului a adus cu sine însă multiple transformări politice, sociale și economice la care noua structură statală trebuia să se adapteze. Bogăția acumulată în urma unirii era deci „un dar ambiguu și problematic”, iar euforia momentului nu putea ignora dificultățile din noua organizare a vieții statale pentru a cărei gestiune experiența se dobândea din mers.

Astfel, odată atins idealul național, evoluția statului român trebuia să urmeze calea unei modernizări rapide și a consolidării unității naționale, una din modalitățile vizate fiind crearea și promovarea unei culturi românești care să contribuie la afirmarea pe scena internațională a unui stat est-european rămas mult în urma Occidentului. Modernizarea prin cultură a fost asumată de Ministerul Instrucțiunii Publice prin elaborarea unei politici culturale în cadrul căreia educația deține rolul cheie. Educația devine astfel instrumentul de creare a elitelor și a intelectualității care ulterior vor avea menirea de a imprima țării tendințele modernizatoare. Dacă desăvârșirea educației se obține prin specializarea în cadrul instituțiilor de învățământ superior, sursa primară a formării intelectualilor a constituit-o însă sistemul de învățământ secundar – liceul.

3.1.2. Obiective și politici școlare

În deceniile interbelice, o serie de personalități politice s-au implicat în reformarea sistemului de învățământ secundar. Politicieni precum dr. C. Angelescu, Petre P. Negulescu, Nicolae Costăchescu, Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti sau Petre Andrei au exprimat viziuni diferite privind rolul liceului în formarea tineretului. Modernizarea acestei ramuri este atribuită totuși ministrului Angelescu, principal legiuitor al învățământului interbelic, aflându-se la conducerea Instrucțiunii Publice, cu intermitențe, pe o perioadă îndelungată, între 1918-1937. Elaborarea noii politici școlare după unire va fi realizată de ministrul Angelescu pe patru coordonate:

unificarea învățământului românesc care să confere unitate sufletească cetățenilor

răspândirea educației și a culturii în rândul populației de la sate

dezvoltarea învățământului practic pentru a răspunde astfel noilor cerințe economice

imprimarea contribuției culturii române la cultura universală.

Contextul în care aceste principii urmau să fie aplicate nu era unul prea prielnic, imaginea postbelică a învățământului fiind dezolantă. În timpul războiului educația și cultura nu au constituit, în mod firesc, o prioritate, astfel că procesul de învățământ stagna de patru ani. Mai mult, pe lângă școlile distruse în timpul războiului, țara a angrenat și dascăli ce și-au pierdut viața pe câmpul de luptă, corpul didactic resimțind lipsa cadrelor. Într-un astfel de climat deci, se punea problema reorganizării fundamentale a învățământului de toate gradele, instrucțiunii revenindu-i nu doar rolul transmiterii de cunoștințe, ci și cel al creării de „impulsiuni spre o nouă viață națională”.

Așadar, noua politică școlară interbelică trebuia să țină cont de o întreagă paletă de aspecte problematice în demersurile sale de închegare a unui învățământ românesc reformat și unitar. Viziunile exprimate de miniștrii implicați în reorganizarea învățământului secundar – fie că au coincis, fie că au variat – s-au manifestat totuși într-un spirit reformator. Aflat la conducerea Instrucțiunii Publice imediat după război și exercitând funcția de ministru, cu întreruperi, aproape 13 ani, dr. C. Angelescu a reușit să pună în practică unele dintre ideile sale reformatoare, atât prin construcția și întreținerea materială a unui număr însemnat de școli, cât și printr-o legislație ce a transformat structura învățământului la toate nivelele.

Principalele realizări ale ministrului liberal în domeniul învățământul secundar vizează dezvoltarea rețelei de școli secundare creatoare de viitoare elite. Astfel, populația școlară a județului Mureș (între 5-18 ani) a fost în anul 1934 de 66.881 locuitori (8.934 mediu urban și 57.947 mediu rural). Școli secundare erau structurate astfel: un liceu de stat de băieți, 1 liceu militar, 1 liceu reformat de băieti, 2 licee de fete, 1 liceu comercial de băieti, 2 școli normale de băieti, (dintre care una confesională), 1 liceu industrial, 1 gimnaziu mixt de stat, 3 gimnazii confesionale, 2 școli de ucenici, un conservator de muzică și artă dramatică, un curs de arte plastice. Școli primare: 379, din care 362 rurale și 17 urbane (220 școli de Stat și 159 confesionale), cu un număr total de 32.837 elevi (4.106 mediu urban si 28.731 mediu rural) și cu 763 învățători și alt personal didactic (situația din 1934). Grădinițe de copii 31, din care 23 rurale și 8 urbane, (27 de Stat și 4 confesionale) cu un număr total de 2.272 copii (662 mediu urban și 1.613 mediu rural) și cu 32 de conducătoare.

Prioritară, în viziunea ministrului Angelescu, era crearea de școli teoretice în cadrul învățământului secundar, pentru a forma astfel „elementele de conducere ale vieții publice și specialiștii în diferite ramuri de activitate”.

Considerând că reforma trebuie înfăptuită treptat, ministrul Angelescu a aplicat în învățământul secundar până spre finalul anilor ‘20, normele haretiene de organizare. În 1928 va intra însă în vigoare noua lege a învățământului secundar axată pe ideea de legătură între diferitele grade și ramuri ale învățământului, dispunând de o bază unică – școala primară elementară, urmată de gimnaziu ca școală post-primară, de tranziție către învățământul teoretic sau practic liceal. Angelescu scurtează durata învățământului secundar la șapte clase, propunând în schimb un an preparator de specializare înainte de Universitate. Anul pregătitor ar fi constituit perioada de tranziție și adaptare pentru absolvenții de liceu care trec brusc de la disciplina și atmosfera destul de constrângătoare din liceu la libertatea aproape deplină în alegerea cursurilor și a altor activități didactice la universitate. Conținutul materiilor predate variau în funcție de profilul liceului absolvit, astfel că anul pregătitor nu avea un caracter unitar, ci putea fi învățământ de cultură generală sau de specialitate. Cea mai spinoasă problemă consta însă în indicarea profesorilor responsabili de pregătirea elevilor în acest an. Unele opinii vizau profesorii universitari cu condiția ca aceștia să fie în același timp buni pedagogi și să cunoască atât învățământul secundar, cât și cel universitar. Într-o altă concepție, încredințarea anului pregătitor universităților ar fi echivalat cu „o măsură antipedagogică, nepractică și demoralizatoare”, diminuând credibilitatea profesorilor secundari, împovărând universitățile și rezultând într-o selecție neobiectivă a liceelor. Totuși, atât cât această structură a funcționat, anul pregătitor a intrat în sarcina universităților.

În fine, reformarea ministrului Angelescu a vizat și conținutul învățământului secundar: cele trei secții – clasică, reală și modernă sunt ele desființate, pe considerentul că o eventuală specializare se va realiza în facultate, în timpul liceului elevul trebuind să beneficieze de o cultură generală de calitate. Pe lângă acestea, ministrului Angelescu i se datorează și reintroducerea examenului de bacalaureat, în 1925, a cărui exigență urmărea deschiderea accesului către universități doar elevilor bine pregătiți.

Modificările aduse de legea din 1928 au fost pe larg dezbătute în cercurile intelectuale ale vremii. Unii au considerat că în cadrul liceului cu șapte clase nu este suficient timp pentru dobândirea unei culturi generale de calitate sau a unei pregătiri suficiente pentru învățământul superior. Nici renunțarea la cele trei secții nu părea o variantă utilă, considerându-se că însușirea culturii se realizează pe diferite căi, în funcție de înzestrarea fiecărei persoane.

În ansamblu, reorganizarea învățământului secundar românesc se configura conform principiilor stabilite la nivel internațional în cadrul unei federațiuni alcătuite din 17 state, creată pe lângă Liga Națiunilor, la care aderase și țara noastră și care urmărea soluționarea problemelor învățământului în context postbelic. La congresele internaționale anuale pe tema învățământului secundar, agenda de lucru includea chestiuni dezbătute și pe plan intern, precum educația feminină sau examenul de bacalaureat, iar coordonatele educației, cu accent pe latura morală și intelectuală, dar și fizică sau estetică, erau preluate în politica învățământului a statelor membre. Asociația profesorilor secundari din România a participat, începând din 1922, la aceste congrese, iar buletinele publicate periodic mențineau deschise dezbaterile pe tema reorganizării învățământului secundar în conformitate cu normele internaționale, dar ținând cont, în același timp, de dificultățile aferente contextului intern.

Petre P. Negulescu, ministru al Instrucțiunii Publice în perioada 1920-1921 și 1926-1927, pornește în conturarea viziunilor sale reformiste de la o premiză comună cu dr. Angelescu: cultura dobândită în familie, școală și societate întreține conștiința națională. Continuitatea culturii este asigurată însă de învățământ. Iar pentru un popor ce și-a realizat cu întârziere unitatea și care este alcătuit în noile condiții din elemente sufletești diferite, unificarea propriu-zisă se va înfăptui doar prin învățământ și educație. Și Negulescu atribuie învățământului rolul formator al elitelor publice moderne, însă remarcă o serie de neajunsuri în cadrul acestuia. Pe de o parte, acuză caracterul excesiv teoretic, generator de „intelectualism abstract și verbalism superficial” și incapabil de a pregăti tineretul pentru problemele concrete ale vieții. Pe de altă parte, tinerii formați în cadrul învățământului modern, deși sunt supraspecializați, dovedesc „grave lipsuri sufletești”. Cu câteva variații de opinie, Negulescu conferea totuși învățământului secundar în 1921 același rol conturat și de dr. Angelescu: formarea unei culturi generale a celor ce se pregătesc pentru Universitate.

Nicolae Iorga, ministru al Instrucțiunii Publice în 1931-1932, propunea o nouă reformă a învățământului secundar care să includă nu numai gimnaziul și liceul, dar și învățământul normal și comercial. Iorga critica în primul rând concepția conform căreia gimnaziul reprezintă o etapă tranzitorie către liceu. În opinia sa, gimnaziul avea menirea formării de buni cetățeni, și nu de a deschide calea oricărui „băiețaș” către Universitate. Facultatea ar fi trebuit urmată, așadar, numai de tinerii înzestrați cu trăsături intelectuale de excepție, iar gimnaziul și liceul ar fi meritat, fiecare, propria autonomie. Într-un registru asemănător se exprima și filozoful C. Rădulescu-Motru. Fără a fi deținut portofoliul Instrucțiunii Publice, el sublinia că învățământul secundar pregătește tinerii pentru învățământul superior în cadrul unor școli ce ar trebui să fie răspândite doar în măsura în care se raportează la necesitățile învățământului universitar. Ducând ideea spre extrem, Rădulescu-Motru ar fi permis accesul la cultură generală doar celor ce vor urma o facultate, în caz contrar, absolventul de liceu rămânând la stadiul unui „neisprăvit”, „o promisiune pentru societate, nu un membru util”.

În anii ’30 efectele politicii școlare din primul deceniu post-unire determină viziuni inovatoare în ceea ce privește scopul și rolul învățământului secundar. Dimitrie Gusti, ministru în perioada 1932-1933, promova astfel adaptarea conținutului învățământului de toate nivelele la particularitățile geografice, instituind astfel principiul localismului în educație. În același timp, în contextul apariției fenomenului șomajului intelectual, generat și de numărul ridicat de absolvenți de licee teoretice, Gusti insista asupra rolului selectiv pe care liceul ar fi trebuit să îl aibă în vederea admiterii în universitate.

Concluzionând, cu toate diferențele de opinie, perspectivele asupra învățământului secundar converg către rolul acestuia în crearea elitelor capabile de a prelua frâiele țării. Opinii asemănătoare au fost formulate și de corpul didactic în cadrul Congresului internațional al profesorilor secundari, organizat în România în iulie 1928. Dacă reprezentantul Sindicatului profesorilor de liceu din Franța reda rolul învățământului secundar într-o formă stilizată, ca „triumful spiritului asupra materiei, prin cultură”, D. Goemans, inspector general al învățământului din Belgia, afirma: „În adevăr, învățământul secundar elaborează și formează în cea mai mare parte elita națiunilor, care le va conduce și a cărei răspundere nu se poate măsura”. Conceperea liceului ca sursă primară de formare a elitelor caracteriza deci politica educațională la nivel european.

3.1.3. Politica educațională interbelică în slujba „intelectualismului”

Așa cum au arătat unii teoreticieni ai educației, precum Ștefan Bârsănescu, „intelectualismul” a fost alimentat de politica școlară, atât prin procedeele de selecție a elevilor, orientate mai ales spre dezvoltarea intelectuală a tinerilor și mai puțin spre capacitățile lor totale, dar și prin accentul pus pe cultura generală concepută în mod intelectualist, în sensul formării de „oameni ai cărții”, și mai puțin „oameni de acțiune”. Critica emisă de Bârsănescu indica, de fapt, contrariul efectelor pe care organizarea liberală a învățământului secundar interbelic ar fi trebuit să le producă: liceul nu orienta absolvenții spre societate, ci era conceput într-un sens eminamente individualist. Dezvoltarea intelectualistă pe care se axase învățământul secundar dinainte de război se menținea deci și în noua concepție, deși adaptarea învățământului la noile realități fusese una din coordonatele reformei.

În ipostaza de creator de idei și valori culturale, intelectualul interbelic român devenise exponent al unei categorii sociale asupra căreia plutea aura prestigiului. Termenul de „intelectualism” denotă în acest context tocmai propensiunea tineretului către mult râvnitul statut de intelectual. Conexiunea între intelectualism, tineret și politica educației este reliefată, în stilul caracteristic, de către unul din intelectualii României interbelice, scriitorul Camil Petrescu:

Cine te silește să fii intelectual: statul conferă aura de glorie creației intelectuale, încurajând-o prin crearea de instituții și școli. Iar după ce te dedici artei sau științei, tot statul te lasă în mizeria propriilor mijloace. Apoi, e o lege organică – toate clasele sociale tind spre intelectualism. Fascinația intelectualismului e uriașă.

Așadar, educația nu poate fi eliminată din ecuație atunci când investigăm intelectualitatea română. Mai mult, problema educației s-a pliat întotdeauna pe dezbaterile istoriei moderne și contemporane, căci această noțiune nu desemnează doar un mecanism formator al individului, ci, devine, în anumite contexte, instrument politic în slujba unor țeluri concrete. Din perspectivă funcționalistă, educația creează identitatea socială a individului, îl formează pentru a-l plasa ulterior în societate, conservând astfel ordinea instituțională. Analizată din prisma teoriilor constructiviste, educația apare ca resursă aptă de a fi transformată în capital simbolic ce conferă deținătorului acestuia prestigiu și putere. În configurarea învățământului românesc, începând cu a doua jumătate a secolului XIX, viziunea constructivistă pare ca a dominat.

O astfel de abordare a determinat în schimb, în deceniul patru, apariția „pletorei” intelectuale, statul confruntându-se cu dificultăți în integrarea maselor de absolvenți a căror instruire o încurajase tocmai prin sporirea liceelor teoretice. Criticând politica școlară liberală, unul din foștii rectori ai Universității din Iași, A. Slătineanu, imputa ministrului Angelescu apariția proletariatului intelectual „cu pofte mari și mijloace puține cărora Statul nu le va putea da nici un loc” și care „va forma armata revoluționară de mâine”.

Fidel modelului francez de educație, Angelescu nu a considerat în niciun moment că școala ar fi o „fabrică de funcționari”, ci doar o instituție ce conferă cultură generală. Calitatea slabă a pregătirii unora dintre absolvenți a fost pusă pe seama contextului deosebit de reformare de după război, când, din lipsă de personal, s-a făcut apel și la dascăli mai puțin calificați. Astfel, în 1931, Angelescu considera sistemul de învățământ „în plină ascensiune”, negându-i orice contribuție ce ar fi dus la apariția șomajului intelectual, un fenomen pe care, oricum, îl recepta ca neveridic atâta timp cât nivelul general de educație în România nu era atât de ridicat. Într-o dare de seamă asupra realizărilor în cele două decenii de la unire, Angelescu își promoveză meritele de a fi reformat învățământul de toate gradele. Evoluția învățământului secundar teoretic este reflectată de numărul de școli create: de la 35 de licee în 1919, la 188 în 1928 (o creștere de 3 ori într-un deceniu), 171 în 1933 (descreștere ușoară în timpul guvernării țărăniste), la 173, începând cu 1936. În dezbaterile din cadrul corpului didactic s-au formulat adesea opinii ce corespundeau cu viziunile ministrului liberal: „numai puțin-cunoscătorii, ușuraticii sau superficialii vor putea lămuri ca un simplu capriciu ministerial faptul că numărul elevilor școlilor secundare a crescut în România”, acest fenomen reprezentând de fapt „una dintre cele mai mândre și mai îmbucurătoare manifestări ale spiritului poporului nostru după războiu”. Fără îndoială, creșterea numărului populației și deschiderea accesului sătenilor la școlile secundare impunea crearea de noi astfel de edificii. Ceea ce a dăunat însă a fost lipsa unui grad mai ridicat de selectivitate și acceptarea caracterului improvizatoric în desfășurarea procesului de învățământ.

Acuzelor de privilegiere a învățământului teoretic, Angelescu le-a răspuns prin invocarea celor 350 de școli de meserii înființate în perioada 1919-1928. Totuși, statistica nu poate surprinde decât într-o anumită măsură realitățile concrete. Pe lângă faptul că școlile practice erau frecventate de păturile sărace sau de elevii care nu reușeau să obțină un loc într-un gimnaziu sau liceu teoretic, s-a arătat și că în multe astfel de școli se făcea de fapt tot teorie, în lipsa materialului pentru practică.

Alte personalități ale vremii au conștientizat însă paradoxul situației, redând realitatea în termeni destul de critici: „Avem cel mai mare procent de analfabeți, dar avem relativ cel mai mare procent de candidați la funcțiuni publice, adică la boerie”. Constantin Kirițescu, analist al fenomenului șomajului intelectual, aprecia, la rândul său, că suprapopularea universităților se originează în învățământul secundar teoretic și că, în final, „șomeuri în haine negre” vor îngroșa rândurile anarhiștilor. În concepția sa, soluția ar fi constat nu doar în menținerea exigențelor examenului de bacalaureat, dar și în măsuri care să promoveze învățământul profesional, limitând, în același timp, accesul la filiera teoretică.

În guvernarea Tătărăscu (1934-1937), Angelescu revine la conducerea Ministerului Instrucțiunii cu un program de revizuire a legislației școlare, urmărind reducerea decalajelor între învățământul românesc și cel din statele din vest. Raportarea continuă la statistici și obsesia depășirii diferențelor, fără a acorda suficientă atenție direcției spre care evolua învățământul românesc, au generat însă deficiențe pe plan intern. Totuși, în 1934 se modifică legea învățământului secundar în vederea remedierii problemelor semnalate în ultimii ani, iar în 1936 este reglementat învățământul industrial și comercial pentru a răspunde necesităților practice ale vieții.

Deceniul patru marchează totodată avântul mișcării pedagogice în România, cu preocupări legate de educația centrată pe elev. Literatura pedagogică se îmbogățește cu o serie de lucrări ce tratează tema individualității în educație: Iosif Gabrea, Individualitate-personalitate (1927), Psihologia a două tipuri de copii: copilul de sat și copilul de oraș (1930), Fișa pedagogică pentru studiul individualității (1935), G. G. Antonescu, Școala activă și studiul individualității (1933), C. C. Neicu, Pentru și din sufletul copilului român (1932), Gheorghe Bontilă, Tehnica testelor psihologice (1935) ș.a..

Dezechilibrul din cadrul învățământului teoretic determină deci reevaluarea principiilor desfășurării procesului de educație. Astfel, se conștientizează necesitatea unei selecții mai riguroase a elevilor pentru a conferi echilibru principiului școlii demofile. Așadar, către finalul perioadei interbelice, meritocrația care oricum funcționase mai mult la nivel declarativ pare că trebuie revigorată. Altfel spus, se dorea ca liceul să devină „…școala celor puțini, a celor cu steaua’n frunte”.

Până la a constitui o atracție pentru tineret, în învățământul teoretic au investit nu doar autoritățile, ci și părinții. Situația de până la primul război este redată în termeni tranșanți de Rădulescu-Motru:

Că organizația școlară a României vechi a fost dela început, adică de la jumătatea secolului trecut, axată pe tiparul școalei care pregătește pe stăpân, iar nu pe muncitor, aceasta nu mai face îndoială. Și aceia cari au avut în mână înființarea școalelor noastre publice, precum și părinții cari și-au dat copiii la școală, cu toții au intenționat să formeze numai și numai pătura conducătoare a țării. Nu este țăran care să nu fi gândit, dându-și copilul la școală, că face din acesta un domn.

Filosoful condamnă astfel demagogia politicienilor care au încurajat populația să își trimită copiii pe băncile școlilor secundare ca rampă sigură de lansare către „lumea bună” fără avertiza asupra incapacității pieței muncii de a absorbi promoții de aspiranți la funcții publice sau profesii intelectuale. Fascinația intelectualismului prinsese rădăcini atât de adânci, încât opțiunea absolventului pentru o facultate cu profil comercial, în detrimentul medicinii sau al dreptului ar fi însemnat o adevărată decădere, „iar țăranul va considera ca o mare nedreptate, dacă fiul său nu va merge în școala boierului”. Legiuitorii școlari alimentau și exploatau, în același timp, propensiunea populației către învățământul teoretic. Nu trebuie să omitem nici faptul că multe dintre licee s-au creat în urma solicitărilor insistente adresate de părinți către minister, iar desființarea unor școli, în anii 30, a stârnit ample revolte. Mai mult, în perioada interbelică părinții au ocazia să se implice activ în administrarea școlilor prin organizarea de comitete școlare. Cu toate meritele care se atribuie acestor comitete, mai ales în sprijinirea financiară a școlilor, s-a remarcat totuși că eforturile acestora s-au îndreptat tot către liceele teoretice, încurajând, o dată în plus, accesul tineretului către astfel de instituții.

Așadar, intelectualismul fascinează tinerii ce aspiră la statutul elitist și la care consideră că pot ajunge prin frecventarea unui liceu ca rampă către universitate și apoi către profesii intelectuale. În mod elocvent descrie scriitorul Sașa Pană, în amintirile sale, sentimentul împlinirii de sine, conferit de calitatea de student – viitor intelectual:

Cât de bine mă simțeam, ce plăcut mi-era să aud că mi se spune student. Când treceam pe străzile Dorohoiului, simțeam asupră-mi ațintite privirile cetățenilor și fiecare își spunea în gând: <E student>.

3.1.4. Românizarea învățământului

Pentru a întregi imaginea învățământului secundar interbelic trebuie precizate, așadar, și câteva aspecte legate de unificarea învățământului prin românizare. Modernizarea învățământului a fost însoțită de un proces mult mai complex – cel al românizării școlilor de toate gradele din provinciile alipite. O astfel de măsură era necesară atâta timp cât în organizarea învățământului existau diferențe generatoare de dezechilibre. Pe de altă parte, sistemele de învățământ de tip maghiar, rusesc sau german deveneau adevărate obstacole în calea unificării prin educație. În analiza acestei funcții a învățământului, Irina Livezeanu argumentează că școala românească interbelică devenise instrumentul naționaliștilor de omogenizare a populației, accelerând procesul de formare a națiunii.

Românizarea învățământului s-a confruntat însă cu opoziția minorităților din provincii ale căror sisteme de educație cu tradiție erau bulversate de noile reglementări centralizatoare. În primii ani după unire, românizarea se aplică progresiv, prin trecerea școlilor în subordinea statului și introducerea treptată a folosirii limbii române. Respectarea prevederilor Tratatului minorităților semnat de România în 1919 răspundea deocamdată doleanțelor etniilor conlocuitoare. După preluarea puterii de către guvernarea liberală, în urma alegerilor din 1922, încep să apară însă primele ordonanțe ministeriale care afectează instituțiile școlare minoritare.

Apoi, Legea învățământului primar este introdusă în 1924 permițând funcționarea școlilor primare pentru minoritari în zonele în care predomina populația cu limba maternă alta decât cea română. Cu toate acestea, așa cum arată Nagy Lajos, prevederea prin care românii „înstrăinați” de propriul popor erau obligați să frecventeze școlile românești a conferit posibilitatea unor abuzuri din partea autorităților locale cărora li se încredințează verificarea originii etnice a elevilor.

O analiză statistică a sistemului de învățământ minoritar interbelic din Transilvania a indicat, de altfel, tendința autorităților române de a sustrage tineretul evreu din instituțiile secundare de învățământ minoritar.

Educația a constituit deci una dintre cele mai sensibile probleme din paleta de revendicări ale minorităților din România. Dovadă în acest sens sunt chiar discursurile din Parlament, cu ocazia celebrării actului Marii Uniri, la care deputați și senatori ai minorităților își exprimă de fiecare dată devotamentul pentru țară, dar și speranța îndeplinirii dezideratelor. Deputatul Rudolf Brandsch, reprezentant al minorității germane, își declara loialitatea, în discursul din 18 decembrie 1919, exprimând și dorința ca „…fiecare popor se va putea instrui, judeca și administra în limba și prin propriii săi fii, că va participa în măsura numărului său la guvernare și la legislația țării și se va bucura de deplina autonomie a școlii și a bisericii”. În discursul din 1 decembrie 1932, deputatul Hans Haedrich constata: „Trebuie să așteptăm și azi, încă după 14 ani de la acest act, de la înțelepciunea poporului român, realizarea în sfârșit a acestor făgăduinți solemne din Alba-Iulia”. În fine, și alți reprezentanți ai minorităților, precum Iosef Fischer, Ștefan Pencoff sau I. Niemirower, completau urările pentru momentul solemn cu trimiteri către programul de la Alba Iulia.

Într-un discurs susținut în 1924, deputatul de Turda-Arieș, I. Mateiu, arăta că, în Transilvania, păstrarea școlilor minoritare și permiterea construirii altora noi, în primii ani după unire, a determinat un „umanitarism” exploatat de minoritățile care apoi „s-au dedat la strigăte și proteste”. Acțiunile minorităților la Liga Națiunilor au produs o iritare generală în țară, pretențiile acestora fiind receptate ca adevărate „aberații” sau ca o „cerere ciudată și imposibilă de a li se acorda privilegii”.

În concluzie, unirea sufletească prin românizarea învățământului a întâmpinat mari obstacole, demonstrând că un concept abstract, oricât de mult ar fi reflectat idealul național, nu putea fi transpus în practică în mod forțat, mecanic și într-o perioadă scurtă de timp. După aproape două decenii de la unire, principalul reformator al învățământului, ministrul C. Angelescu, încă promova principiul unificării sufletești prin educație ce ar fi stat la baza formării de „suflete alese, oameni de caracter, buni Români, buni patrioți, iubitori de țară și de Rege”. Unii pedagogi au conștientizat că eforturile în această direcție trebuie să fie mult mai consistente, bazate pe colaborare și implicare a tuturor actorilor. În încercarea de a găsi soluții practice, un anume profesor Iosif Popovici propunea cultivarea limbii române prin cursuri serale gratuite, dar și alcătuirea de culegeri literare românești cu traducerea pe pagină în limba minoritară. Firește, acestea reprezentau măsuri cu un impact probabil minor, dar, interesul pentru metode alternative poate fi apreciat.

Odată cu unificarea elementelor sufletești, Ministerul Instrucției Publice depunea eforturi pentru insuflarea sentimentelor naționaliste în rândul populației școlare, prin conceperea unei programe de studii adecvate acestui scop. Învățământul naționalist, așa cum un dascăl indica, trebuia să devină instrumentul prin care „să hrănim pe elevii noștri cu o limbă curat națională, să le insuflăm dragostea de literatura și de arta populară, să-i facem să cunoască legile și instituțiile patriei, să-i ducem pe la locuri istorice, unde sângele strămoșilor a curs din belșug și unde umbra trecutului este vie…”. În mod firesc, din programa școlară, istoria a constituit vectorul prin care patriotismul se clădea în structura psihică a tineretului. Lecturi istorice erau prevăzute și în manualele de limbă română. Spre exemplu, într-un manual pentru clasa a IV-a, aprobat pentru anul școlar 1923-1924, figurau descrieri istorice (Ardealul de N. Bălcescu), texte ce elogiau eroismul strămoșilor (Decebal și Ștefan cel Mare de Alecu Russo) sau care hiperbolizau ideea de patrie (Cântarea României de Alecu Russo).

Nu întâmplător, câteva anchete școlare desfășurate în 1925, ce e drept, la nivelul claselor primare, vor indica preferința copiilor pentru studierea istoriei și geografiei naționale. De exemplu, la clasele a III-a și a IV-a ale unei școli, din 59 de elevi, 56 au indicat istoria ca materie preferată. Sunt relevante explicațiile date de elevi: „se vorbește despre suferințele neamului, când era supus, cum au știut să se lupte românii, ce vitejii au avut în războaie” sau „mă învață să mă jertfesc pentru țară, ca și strămoșii mei, ca și toți domnii, cari s-au luptat pentru patrie”. La o școală de fete situația este asemănătoare, din 40 de eleve de clasa a IV-a, 31 susțin că istoria este materia preferată.

3.2. Învățământul în Tîrgu Mureșul interbelic

Fie pace sau război, educația a fost mereu în atențiaomului modern. În perioada de după Primul război mondial principala provocare a constituit-o integrarea diferitelor sisteme educaționale, ca urmare a realizării statului național unitar român. Sistemul de învățământ atinge un nivel înalt de maturitate, reușindu-se integrarea unui număr semnificativ din populația țării într-o formă organizată de învățământ. Învățământul primar era obligatoriu și gratuit pentru toți cetățenii, totuși analfabetismul afecta încă o proporție semnificativă a populației, în special segmentele vârstnice. În lucrarea de față, am încercat o radiografie a sistemului de învățămât dintre cele două războaie mondiale. Accentul cade, totodată pe modul în care s-a făcut trecerea de la un sistem exclusiv maghiar, la unul român, odată cu Marea Unire, observând și schimbările de pe plan administrativ și social.

Din secolul al XVI-lea, ungurii și sașii își ridică mai multe școli în ținutul mureșean. Românii din Tîrgu-Mureș fiind în contact cu ungurii și sașii înțeleg că, școala este un lucru important, și prin cultură ei se vor putea ridica, școala era văzută ca un mijloc de luptă prin care puteau să își apere individualitatea lor. Astfel, românii încep să își deschidă la orașe și sate, școli. De școli se vor ocupa mai ales preoții. Școala românească din vechiul Scaun al Mureșului va lua ființă abia prin secolul al XVIII-lea. Odată ce în anul 1702, iezuiții s-au așezat la Tîrgu Mureș răspândesc catolicismul printre românii, și vor încerca să îi câștige pe românii prin școli. Iezuiții vor interveni la guvern să le dea preoților anumite favoruri la episcopii români să înființeze cursuri de 6 săptămâni. Astfel, se vor deschide aceste cursuri ce formează temelia școlii românești din Tîrgu Mureș. Însă adevăratele școli românești, se vor înființa numai după 1750. După acest an, numărul școlilor românești va crește. Până atunci copiii de preoți și nobili români vor frecventa școlile ungurești de la sate și din Tîrgu Mureș. Prin ordinul guvernului din 24 aprilie 1768, îi va obliga pe învățătorii români uniți și neuniți din Tîrgu Mureș să le instruiască pe fete și pe băieți în ceea ce privește cititul, scrisul, și artimetica. Școala românească unită se va dezvolta foarte mult în perioada 1782-1794, în perioada în care în fruntea învățâmântului se afla Gheorghe Șincai, el a fost numit director al școlilor naționale unite din Ardeal, și timp de 12 ani cât a ocupat postul de director, el va înființa 300 de școli românești. După ce ilustrul Gheorghe Șincai, va fi nevoit să plece din cauza unor probleme, locul lui va fi luat de un prieten de al lui, un personaj la fel de important și ilustru care a înființat și organizat mai multe școli unite din județ, acesta fiind Petru Maior. Petru Maior în calitate de protopop de la 1784-1809, va încerca să îi ducă la școală pe cei de la sate, umbla din sat în sat să îi convingă să vină la școală. Existând doar școli unite, cărturarii ortodocsi vor încerca să organizeze și școli românești neunite. Două personalității care s-au ocupat de organizarea școlii neunite au fost: Vasile Pantea, învățător la 1778 în Pănet și Nicolae Panovici învățător, la 1794, în Tîrgu Mureș. Ambii învățători vor ajunge protopopi, Nicolae Panovici ajunge preot la Tîrgu Mureș și Alba Iulia, și moare ca protopop la Brașov iar Vasile Pantea ajunge preot și protopop în Tîrgu Mureș. Cei doi vor desfășura o frumoasă activitate bisericească dar și școlară.

În perioada 1850-1876 s-au înființat o serie de școli primare care aveau profesori pregătiți la școlilele normale din Ardeal iar de la 1876 multe școli românești se vor închide, și din această cauză elevii români vor frecventa școlile maghiare de stat. Școala românească înregistrează pierderi materiale și morale, elevii erau nevoiți să învețe limba maghiară la fel și profesorii.

În Tîrgu Mureș, școala românească ia ființă în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, și existau două școli românești: una unită și alta neunită. La începutul secolului următor școala neunită dispare și rămâne doar cea unită care se va confrunta cu o mulțime de probleme. Însă odată cu Unirea din 1918, se va reface școala primară română din oraș, și astfel se înregistrează un progres cu 86 de învățători.

Tîrgu Mureșul sub stăpânirea maghiară a cunoscut o glorie edilitară și o politică de invidiat căci, fiind ales ca punct de plecare și ca centru de rezistență al unei teorii politice de persecuție și deznaționalizare a elementului românesc, fosta capitală a secuimii a beneficiat de sprijinul guvernelor de la Budapesta, care au vărsat sute de milioane pentru a o înzestra cu așezăminte bogate, care prin acțiunea lor să execite politica de deznaționalizare.

Statul maghiar cheltuia diferit pentru întreținerea școlilor ungurești față de cele românești din județul Mureș, așa cum se vede și din situația anului școlar 1917/1918:

Un domeniu de mare importanță care trebuia recontruit integral era cel al învățământului, al culturii în general. Dintre toate domeniile mult vitregite din timpul dualismului austro-ungar, învășământul românesc s-a situat pe treapta cea mai defavorizată, astfel că spre noile autorități românești se îndreptau cele mai mari speranțe. Acordându-se atenția cuvenită, municipalitatea pune la dispoziția învățământului, încă din 1923, două școli primare cu zece săli de clasă, în cartierul Remetea-Podeni.

În Tîrgu Mureș exista și învățământ secundar, elevii ortodocși se înscriu la Liceul reformat iar cei greco-catolici se înscriau la cel Romano-Catolic. Primul liceu care s-a înființat la Tîrgu Mureș a fost Liceul Reformat. Această școală era numită particula și era sprijinită din toate părțile, însă cel mai mare ajutor îl primește de la Ion Bethlen care îi donează 2000 de fl., era situată pe strada Sfântul Nicolae (astăzi str. Ștefan cel Mare), după care s-a mutat în Cetatea Medievală. Școala din Târgu Mureș se va dezvolta la începutul secolului al XVIII-lea. Școala veche ce era în oraș se va uni cu liceul, primind denumirea de colegiu și care cuprindea: școala primară, liceul și internatul. În Colegiul Reformat se aflau o mulțime de profesori bine pregătiți, care își făcuseră studiile la universitățile cele mai renumite din oraș. Datorită faptului că, colegiul avea cadre didactice bine pregătite, elevii erau atrași să vină să studieze aici, chiar și elevii din afara Târgu Mureșului. Printre elevii acestui liceu reformat se pot număra și Petru Maior și Gheorghe Șincai care își făcuseră studiile aici în anul 1766. În perioada secolelor XIV-XV, se găsesc mai multe biserici catolice în Tîrgu Mureș, lângă biserica catolică, călugării înființează și o școală însă despre trecutul ei nu se știe nimic. Însă școala catolică dispare în secolul al XVI-lea iar o dată cu așezarea iezuților în oraș se va redeschide în secolul al XVIII-lea. Lângă școala se va deschide și un internat care va găzdui și elevi români. La început era un gimnaziu cu trei clase: Principia, Gramatica și Sintaxa, iar din anul 1778 se mai adaugă 2 clase: retorica și poetica. Se înființează și burse pentru ajutorarea elevilor români, episcopul Ion Bob oferă 3000 de fl., pentru întreținerea în internat a patru elevi români, iar protopopii Petru Maior și Martin Micu câte bursă de 1000 de fl. O personalitate care a jucat un rol important în viața politică și culturală și care studiat la acest liceu timp de patru ani, în perioada 1838-1842, a fost Alexandru Papiu Ilarian. Odată ce se vor deschide licee românești, elevii români vor trece de la liceul romano-catolic la liceele românești.

Conform Dării de seamă pe anul 1923, la sfârșitul primului an de mandat al primarului Emil A. Dandea, rețeaua școlară a municipiului era formată din 4 grădinițe pentru copii (2 de stat și 2 particulare), astfel existau o gradiniță maghiară a cărui proprietar era A. Burger și o grădiniță evreiască privată, aparținând cultului mozaic. Existau 10 școli primare (5 de stat și 5 confesionale). Cele confesionale erau: o școală primară reformată pentru băieți, o școală primară reformată pentru fete, o școală romano-catolică pentru fete, o școală romană-catolică pentru băieți și o școală primară israelită. Din rețeaua școlară făcea parte și liceul românesc de stat pentru băieți, Al. Papiu Ilarian. Înființat la data de 5 octombrie 1919, liceul Papiu avea și o secțiune în limba maghiară, iar pentru cei proveniți din alte școli se organizau înainte de începerea claselor cursuri de însușire a limbii române cu durata de predare de șase săptămâni. Între anii 1919-1920 și 1934/1935, liceul a școlarizat un număr total de 6595 de elevi dintre care: 5428 români (82,3%), 846 evrei (12,83%), 284 maghiari (3,76%), 48 germani (0,73%) și 42 de elevi aparțineau altor etnii. Potrivit documentelor exista și un liceu de fete la Tîrgu Mureș. Liceul de Fete, care luase ființă la 13 octombrie 1919, liceu de stat cu două secțiuni: română și maghiară. În primul an a afuncționat numai cu clasele I și II. La începutul anului școlar 1920/1921 a fost transformat în școală medie, funcționând cu trei clase până la 1 noiembrie 1920, când a fost transformat din nou în liceu, înființându-se și clasa a IV-a. În anul școlar 1922-1923 s-a înființat și clasa a V-a. În anul următor se contopește cu liceul de fete comunal maghiar, înființându-se, astfel, și secțiunea maghiară, cu 10 clase, al cărui curs inferior se va contopi cu școala medie de fete din localitate. În anul școlar 1923/1924 secțiunea română funcționa cu 8 clase și alte 2 paralele (I și II), iar secțiunea maghiară se reducea la două clase (a III-a și a IV-a), din lipsă de eleve. În anul de învățământ 1925/1926, acest liceu a fost frecventat de un număr total de 366 eleve (288 românce și 78 de alte etnii), care după confesiunea religioasă, se repartizau astfel: 157 ortodoxe, 124 greco-catolice, 13 romano-catolice, 24 reformate, 44 mozaice și 4 alte confesiuni. Totodată, mai funcționau la Tîrgu-Mureș o școală comercială superioară de stat pentru băieți și una pentru fete, un liceu militar, un liceu romano-catolic și un liceu reformat, o școală de stat specială pentru industria lemnului și a metalului, o școală de ucenici comerciali și una pentru ucenici industriali (aceasta avea 1154 de elevi, dintre care 184 români și 970 de alte etnii, și un corp proseforal format din 20 de persoane), 2 școli de adulți pentru însușirea limbii române, un conservator de muzică și o școală de învățători (normală) pentru băieți.

După naționalitate, tabloul elevilor din școlile primare se prezenta astfel:

În următorii ani, 1924/1925 învățământul ia avânt la Tîrgu Mureș, astfel rețeaua școlilor primare din municipiu era formată din 15 unități școlare ( 2 grădinițe de stat și 2 particulare, 11 școli primare, 6 de stat și 5 confesionale); era frecventată de 10769 elevi (3543 români, 5981 maghiari, 28 germani, 6 evrei, 21 țigani), adică 47,10% din totalul elevilor din județ, situație în care, dacă adăugăm și instituțiile în care se desfășura învățământul liceal, pe bună dreptate i se conferea Tîrgu Mureșului și titlul de “Oraș al școlilor”.

Statistica școlară a municipiului Tîrgu Mureș în anul 1925 aratăa astfel:

3.2.1. Liceul „Alexandru Papiu Ilarian”, primii ani de la înființare

Cel dintâi liceu românesc din Tîrgu Mureș, a fost Liceul „Alexandru Papiu Ilarian”. Odată ce a fost înfăptuită Unirea în anul 1918, școala devine un mijloc prin care putea să se consolideze unitatea noastră politică. Elevii români se vor tranfera la școlile românești de pe cuprinsul Transilvaniei. Tot în anul 1919 se înființează și Liceul „Alexandru Papiu Ilarian”, primul său director a fost dr. Petru Hetcou. În data de 5 octombrie, la deschiderea festivă, directorul în discursul său a arătat „ținta ce o urmărește liceul”, scoțând în relief marile însușiri ale lui Alexandru Papiu-Ilarian, bărbat ilustru, caracterul dârz, care va fi modelul școlii, ale cărui însușiri este chemat corpul profesoral de la acest liceu să le verse în sufletele curate ale școlarilor dornici de învățătură. Liceul avea să își desfășoare activitatea în școala de băieți însă s-a dovedit că, era mult prea mic pentru a adăposti un liceu. Atunci prin eforturile directorului și prefectului s-a permis instalarea liceului de băieți în clădirea de azi, care a fost terminată în anul 1914, iar în timpul războiului a fost spital militar. Cursurile vor începe la 6 octombrie cu 5 clase, în anii următori se va mai completa cu câte o clasă și până în anul 1923 se va ajunge la 8 clase, clasele inferioare fiind paralele.

Cadrele didactice erau absolvenți ai universităților ungurești și ale cursurilor de vară de la Cluj, dar și absolvenți ai universităților românești. Liceul era frecventat de fii de țărani, preoți și învățători, iar din an în an se mărește numărul elevilor. Potrivit statisticilor școlare, în anii 1919-1922, elevii români au variat între 98-100%, iar fiii de țărani între 47-51%. În anul 1927, Liceul „Alexandru Papiu Ilarian” se va uni cu școala medie de băieți care s-a deschis în anul 1872.

Importanța înființării acestui liceu și marea lui menire în orașul Tîrgu-Mureș se pot vedea și din vizitele oficiale făcute în primul an de funcționare. În 4 octombrie 1919 – cu o zi înainte de deschidere – liceul a fost vizitat de regale Ferdinand I. Directorul Regional, dr. Valeiu Seni inspectează liceul în 15 noiembrie 1919 și la 23-25 mai 1920. În 9 martie 1920, Secretarul General al Instrucțiunii de pe lângă Consiliul Dirigent, Dr. Onisifor Ghibu inspectează școala. În iunie 1920, vizitează liceul ilustrul fiu al județului dr. Miron Cristea, Mitropolit Primat al României.

La conducerea școlii, în calitate de director, începând cu 1 august 1919 a fost numit harnicul și devotatul professor dr. Petru Hetcou, cu studii universitare la Pesta, Cluj și Lipsca, apoi funcționând 14 ani ca profesor la Liceul roman din Beiuș în specialitatea limba română și limba germană. Primul corp profesoral a fost constituit din absolvenți ai universităților din Cluj și Budapesta, numiți la 15 august 1919, precum și din absolvenți ai cursurilor de vară de la Cluj, numiți în septembrie.

3.2.1.1. Corpul profesoral

Conferința de constituire a corpului profesoral a avut loc la 28 septembrie 1919 sub conducerea directorului dr. Petru Hetcou, care îndeamnă profesorii să-și îndeplinească datoria și-I solicită la grijă față de educația morală, intelectuală și fizică a tinerimii: “Să dezvoltăm în elevi simțul de datorie și să-I dedicăm la muncă serioasă și cinstită, care este temelia învățământului și a caracterului. (…) Deviza liceului nostrum va fi să dăm elevilor o creștere morală, o cultură românească – națională și cunoștințele necesare ca să devină membri folositori patriei și societății”.

În primul an de existență al liceului s-au înscris la cursuri 238 de elevi, din care s-au retras 17, rămânând 221. După confesiune 56 erau ortodocși, 164 greco-catolici și 1 reformat, iar după ocupația părinților 120 fii de preoți, 27 fii de învățători, 25 fii de funcionari, 8 fii de comercianți, 7 fii de meseriași, 1 fiu de ofițer și 1 fiu de avocat.

După locul de naștere, din cei 221 elevi care frecventau liceul în primul său an de existență, 117 provin de județul Mureș – Turda, 25 din județul Cojocna, 25 din județul Turda-Arieș, 25 din județul Târnava Mică, iar restul din alte județe ale Transilvaniei ca Alba, Bistrița-Năsăud, Ciuc, Hunedoara, Orhei, Sibiu, Solnoc-Dobâca, Târnava Mare, Treiscaune, iar alții din județe mai îndepărtate ca Timiș – Torontal, Ilfov, Muscel sau Putna.

Școală de interes național, Liceul Al. Papiu Ilarian nu slujea doar tinerimea locală, ci era o școală de interes național, servind interesele confesiunilor. Mulți dintre elevi fiind din mediul sătesc, școala a fost nevoită să organizeze din primul an internat școlar, fiind primiți 113 elevi din care 13 au fost bursieri, iar 100 de elevi au plătit anual câte 3000 de coroane fiecare, plus taxa de înscriere 100 coroane, iar pentru așternuturile de pat încă 100 de coroane.

Rezultatele primului an școlar se prezintă astfel: din 238 elevi înscriși la începutul anului școlar au terminat cursurile 221 elevi, din care au promovat 196 (88,69%), iar 25 de elevi au fost declarați repetenți (11,31%).

În decurs de 10 ani de la deschiderea Liceului s-au schimbat 10 directori, cauza principală fiind introducerea în școală a moravurilor politico-sociale de după război. Astfel, în acest interval au fost în funcția de director:

dr. Petru Hetcou (1 august 1919-25 mai 1920)

Iustin Harșia (15 aprilie – 1 august 1920)

Simeon Gogan (1 august 1920 – 1 septembrie 1921)

Ioan Cheri ( 1 septembrie 1921 – 20 aprilie 1923)

Arthur Dupont (20 aprilie 1923 – 1 octombrie 1925)

George Janet (1 octombrie 1925 – 15 octombrie 1925)

Octavian Gheorghiu (15 octombrie 1925 – 1 octombrie 1926)

Eugen Todoran ( 1 octombrie 1926 – 1 septembrie 1927)

Ștefan Ph.Duțulescu (1 septembrie 1927 – 8 decembrie 1928)

Grigore Ciortea (8 decembrie 1928 – 15 ianuarie 1935).

Dacă în primii zece ani de activitate liceul n-a avut parte de o conducere unitară și continuă, a avut noroc de un corp didactic valoros și select recrutat. Exemplele constau în profesori de la școlile confesionale românești din Beiuș, Brașov, Năsăud, profesori maghiari care au depus jurământul și au dat examen la limba română, absolvenți ai Univeristății din Cluj, profesori români care au funcționat la școlile maghiare de stat, profesori membri ai Misiunii fraceze veniți în România în urma Convenției cu Franța.

Toți profesorii au avut o bună pregătire univeristară, întâlnindu-se aici trei feluri de experiențe metodice și pedagogice, cum ar fi cele ale școlii românești confesionale din Transilvania, a școlilor de stat austro-ungare, a învățământului din Vechiul Regat.

3.2.2. Liceul Militar „Mihai Viteazul”

Un alt liceu din Tîrgu Mureș a fost Liceul Militar „Mihai Viteazul”, care a fost înființat în anul 1919, în localul Școlii Reale Inferioare de Cadeți, care s-a deschis în anul 1909. Acest liceu și-a recrutat elevii din întreaga țară, doar în afară de anii 1925, 1926, 1929 când s-au primit elevi din Ardeal și Banat. Liceul a fost vizitat de Regina Maria împreună cu principesa Ileana, și mai apoi de generalul Berthelot, cetățean de onoare al României. Însă odată cu venirea crizei financiare, Ministerul Armatei a decis să desființeze în anul 1932, clasa I, intenționând ca ulterior să se desființeaze treptat întregul curs inferior. Pe lângă un liceu de băieți, exista în Târgu Mureș și un liceu de fete care va lua ființă în anul 1907 format din clasa I, și a II-a, în total erau 41 de eleve, însă nu era nicio româncă. Treptat însă se va ajunge la 8 clase. Liceul își desfășura activitatea în anul 1914, în clădirea liceului de băieți, însă la izbucnirea războiului a fost utilizat ca și spital militar iar după război, ca liceu de băieții, iar liceul de fete s-a mutat în clădirea școlii de comerț. Elevele care frecventau aceste liceu erau din oraș, dar și din alte județe din țară. După această scurtă prezentare a învățământului putem constata că, învățământul de fete a cunoscut diferite etape, el îmbrăcând diferite forme de: pensioane, școli, licee. În aceste instituții fetele au studiat materii care le învățau cum să devină soții, mame, cum să aibă o purtare adecvată. Însă o dată cu secolul al XIX-lea, femeile se vor orienta și spre universități. Învățământul trebuia să pregătească femeia nu doar pentru viața de familie ci și pentru o viață socială.

3.2.3. Liceul de fete „Unirea”

Liceul de Fete „Unirea” din Tîrgu Mureș s-a înființat în anul 1907 fiind format din clasa I și a II-a, în total erau 41 de eleve, însă nu era nicio româncă. Treptat însă se vor ajunge la 8 clase. Liceul își desfășura activitatea în anul 1914, în clădirea liceului de băieți însă la izbucnirea războiului a fost utilizat ca și spital militar iar după război ca liceu de băieții, apoi liceul de fete s-a mutat în clădirea școlii de comerț. Elevele care frecventau acest liceu erau din oraș și din sate și din alte orașe din țară: Constanța, Bacău, București, Botoșani, etc., dar erau și eleve care veneau din străinătate: cum este cazul unei eleve din Albania care venise cu bursă la această școală sau era o elevă din Statele Unite care era de origine română. Meseriile pe care le aveau părinții elevelor erau diverse: comerciant, învățător, preot, militar, avocat, medic, tapițer, pantofar, dentist, cojocar, grădinar, restaurator, inginer, poștaș, tăbăcar, jandarm, etc. În anul 1923 a fost luată în primire actuala clădire, lucru care este specificat într-un document de arhivă din anul 1932: „… 16 aprilie 1932, D-sale Domnului Primar al Muncipiului Tîrgu Mureș, Avem onoarea a vă înainta în copie ordinul nr [….] al Ministerului Instrucțiuni al Cultelor și al Artelor, și a vă face cunoscut următoarele: Liceul de Fete Unirea nu posedă nicio carte ungurească după cum de altfel se poate constata și din inventarul cu, care a luat în primire actuala clădire în anul 1923. Probabil acest ordin se referă la fostul liceu comunal de fete care a funcționat în care în prezent se află Liceul de băieți Al. Papiu Ilarian, și care local a fost preluat cu tot ce s-a găsit în el de către subsemantul liceu de băieții.” Numărul elevelor creștea de la an la an, în anul școlar 1922-1923, avea 347 de eleve ajungând în anul școlar 1937-1938 la 509 de eleve, după al doilea război mondial după ce liceul s-a redeschis în anul școlar 1944-1945 găsim doar 313 eleve iar în anul școlar 1946-1947 numărul acestora dublându-se la 655 de eleve.

3.2.4. Liceul și Colegiul Reformat

Colegiul Reformat s-a născut la începutul Reformei religioase. Adunarea stărilor privilegiate de la Cluj la 25 noiembrie 1556 a hotărât predarea a două clădiri pentru înființarea unor școli la Cluj și Tîrgu Mureș. În anul 1557 Adunarea stărilor de la Alba Iulia a urgentat înființarea școlilor. Regina Izabella era de acord cu cedarea celor două clădiri pentru înființarea școlilor. Vechea Schola Particula și-a deschis poarta în anul 1557 într-o clădire aflată în imediata apropiere a bisericii reformate din Cetate. De la înființare până în prezent nivelul instrucției a fost determinat de nivelul de cultură și civilizație, de ținuta morală a corpului profesoral. Documentele menționează că primii trei rectori în secolul al XVI-lea au fost absolvenții Universității din Wittenberg. Primul dintre ei a fost rectorul Tordai Ádám. Apoi, există informații în legătură cu activitatea renumitului rector Laskói Csókás Péter, care în anul 1585 a publicat la Wittenberg un studiu în limba latină despre natura sufletului uman și rolul omului în societate. În 1593 funcția de rector a fost ocupată de Baranyai Decsi Czimor János, intelectual cu o vastă pregătire științifică și pedagogică. În Schola Particula procesul instructiv s-a desfășurat la un înalt nivel, un accent deosebit fiind pus pe instrucția și educația religioasă. În anii 1601-1602 trupele generalului Basta au distrus în mare parte biserica din Cetate, din această cauză Schola Particula s-a mutat în 1602 în clădirea în care se află și în prezent Liceul Bolyai și Liceul Teologic Reformat. În timpul războiului de eliberare condus de principele Francisc Rákóczi al II-lea mulți elevi și profesori s-au înrolat sub steagul lui Rákóczi. În 1718 începe o nouă perioadă în istoria școlii. Sunt primiți în școală elevii colegiului din Sárospatak, alungați în urma conflictelor religioase cauzate de răspândirea Reformei religioase și a contrareformei. Din acest an Schola Particula devine școală superioară și se va numi Colegiul Reformat.

Începând din anul 1740 ideile iluminismului au fost răspândite printre elevi și de eminentul profesor Fogarasi Pap József prin studiile premiate cu diplomă de aur de academiile apusene. Împăratul Iosif al II-lea, adeptul iluminismului absolutist, a promovat pe prof. Fogarasi în funcția de prof. universitar la Buda. Începând din 1799 în cadrul catedrei de filosofie își desfășoară activitatea renumitul profesor Köteles Sámuel. În 1807 profesorul Köteles Sámuel publică istoria de 250 de ani a colegiului. Profesorul Dosa Gergely introduce din anul 1794 studiile juridice, care va înflori timp de 70 de ani. La 4 mai 1804, renumitul profesor Bolyai Farkas ocupă catedra de matematică, contribuind la creșterea prestigiului Colegiului reformat. Epoca – Bolyai a colegiului a culminat prin activitatea matematicianului genial Bolyai János, fondatorul geometriei neeuclidiene.

La creșterea prestigiului Colegiului Reformat au contribuit pe lângă cei doi Bolyai și alți renumiți profesori: Péterfi Károly, Dósa Elek și prof.de istorie Török János participant cu mai mulți elevi ai colegiului la revoluția din 1848, fiind unul dintre martirii secuilor din 1854.

În 1866 colegiul devine Academie de drept. La sfârșitul secolului al XIX-lea funcționau în colectivul de profesori, filosoful –pedagog Mentovich Ferenc, prof. Koncz József, Farczádi Elek. La 10 septembrie 1908 au fost începute lucrările de construcție a noii clădiri impozante. Construcția a fost terminata în anul 1909, iar inaugurarea festivă a avut loc la 6 iunie 1911.

În timpul primului război mondial sălile colegiului au fost folosite ca săli de tratament în cadrul spitalului militar. În perioada interbelică colectivul didactic al colegiului avea de înfruntat mai multe greutăți sociale, financiare, politice.

După cel de al doilea război mondial cursurile au fost reluate în noiembrie 1945 cu numai șase profesori titulari, fiind antrenați in predare și profesori pensionari și suplinitori. În 1948 regimul comunist, prin naționalizare, a desființat statutul de colegiu reformat al școlii. Liceul funcționa sub numele de Școala medie nr.2 și mai târziu sub numele de Liceul Iosif Rangheț (fost luptător comunist). La 17 noiembrie 1956 în sala festivă a liceului reprezentații puterii locale au comunicat acordul guvernului comunist privind adoptarea denumirii liceului. Astfel începând din 1957 Liceul are denumirea Liceul Teoretic Bolyai Farkas și funcționa cu limba de predare maghiară. În anul școlar 1960-1961 Liceul Bolyai Farkas a devenit unitate de învățământ cu limbile de predare română și maghiară. Clasele românești din Liceul Alexandru Papiu Ilarian au fost transferate la Liceul Bolyai, respectiv clase maghiare din Liceul Bolyai au fost transferate la Liceul Papiu. În anii 1980 nivelul procesului instructiv-educativ a scăzut din cauza înființării unor clase cu profil mecanic. După 1990 aceste clase și-au terminat studiile și imediat crește nivelul instrucției în liceu.

3.2.5. Liceul Romano-Catolic

Școala Normală (cu limba de predare maghiară) din cadrul Liceului Romano – Catolic din Târgu-Mureș(1934-1940/1941)

Începând cu anul școlar 1934-1935, clasele Școlii Normale de Învățători (cu limba de predare maghiară) din Târgu Secuiesc au fost transferate și au funcționat în clădirea Liceului Romano – Catolic din Târgu-Mureș, până în 1940, când au fost transferate la Șumuleu-Ciuc, însă ultima serie a absolvit în 1941 în orașul de pe Mureș. Principalul coordonator al structurii de școală normală din cadrul liceului a fost profesorul de Limba și Literatura Maghiară Zoltán Zsögön, amintit mai târziu ca fost "director al școlii normale".

Conservatorul de muzică

Instituționalizarea activității muzicale culte se produce la Tîrgu Mureș la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. Din anul 1874 există aici o asociație a iubitorilor de muzică și un cerc coral. Se înființează o orchestră de amatori, dirijată de Végler Gyula, formații camerale, cvartete și cvintete. Se vor organiza periodic concerte simfonice și corale atât cu muzicieni mureșeni cât și cu invitați din alte orașe sau din străinătate.

În anul 1908 se înființează o școală de muzică avându-l ca director pe dirijorul și compozitorul Albert Metz. Evenimentul deschiderii oficiale a avut loc în timpul mandatului de primar a lui Bernády György, care înțelege în profunzime rolul pe care cultura îl are într-o comunitate și susține orice formă de activitate îndreptată în această direcție. Școala a funcționat pentru câțiva ani într-o clădire improprie, după care, în 1913, se mută în noul Palat al Culturii construit la Tîrgu-Mureș. Proiectul clădirii prevedea o sală mare de concerte dotată cu o orgă realizată de fabrica Rieger. Albert Metz pune bazele unei orchestre simfonice profesioniste, alcătuită din profesorii școlii de muzică. Un rol important pentru îmbogățirea culturii muzicale locale l-a avut aducerea în oraș pentru a concerta, a unor nume mari ale muzicii clasice europene: Pablo Casals, Bartók Béla, Joseph Szigeti etc. Din 1922, Școala de Muzică din Tîrgu-Mureș va fi ridicată la rangul de instituție superioară de învățământ cu titlul de Conservator Municipal.

În 1925, după moartea lui Albert Metz, conducerea Conservatorului Municipal va fi preluată de Maximilian Costin, violonist cu studii la Paris și Berlin, profesor la Conservatorul din București, director al Conservatorului din Timișoara. Corpul profesoral al Conservatorului va fi completat acum cu profesori remarcabili precum Zeno Vancea, Elsa Goering, Ioan Petrescu, George Ionescu, Olga Vancea-Costin etc. Printre cei care au studiat muzica la Tîrgu-Mureș se numără: Constantin Silvestri, Aca de Barbu, Alexandru Demetriad, Maria Samson, muzicieni de renume național și chiar internațional.

Relația strânsă pe care George Enescu a avut-o cu orașul Tîrgu-Mureș este dovada unei vieți muzicale foarte active și dinamice. În perioada interbelică a concertat de șapte ori pentru publicul de aici. Avea o afinitate specială pentru Conservatorul târgumureșean, afirmând că: „în țară este unic în felul său”. În 1939 primește distincția de cetățean de onoare al orașului și se va institui un concurs anual de interpretare care îi poartă numele, pentru absolvenții Conservatorului.

După cel de-al Doilea Război Mondial, cu ocazia reformei învățământului din 1948, tradiția și învățământul muzical târgumureșean se vor reorganiza. În 1949, Conservatorul își încetează existența, locul său fiind luat de secția de muzică a Liceului de Arte. Primul director al acestuia a fost Géza Kozma, compozitor și violoncelist.

În 1950 orchestra va primi statutul de Filarmonică de Stat, având un număr de 40 de instrumentiști, care se va dubla până în 1958. În 1967 se înființează Orchestra de Muzică de Cameră, iar în 1970 aceasta va fi completată de Corul Mixt, astfel încât posibilitatea de îmbogățire a repertoriului interpretativ crește foarte mult. Personalitățile care au marcat evoluția Filarmonicii din Tîrgu-Mureș au fost dirijorii Remus Georgescu și Szalmán Lóránd și compozitorul Csiky Boldizsár, în calitate de secretar muzical.

3.3. Învățământul în Reghinul interbelic

Unirea Transilvaniei cu România în anul 1918 a adus la Reghin și pe plan cultural o necesară și binefăcătoare transformare în concordanță cu posibilitățile și idealurile redimensionate ale societății românești. Toate acestea au avut loc în ciuda faptului că țara rămăsese mai departe sub regimul burghezo-moșieresc.

Continuându-se tradițiile înaintașilor, și la Reghin în perioada interbelică au avut loc înfăptuiri deosebite – în domeniul învățământului, încă de la începutul anului 1919 autoritățile românești au preluat toate școlile de stat. Punându-se mare accent pe învățământul românesc, acesta a fost reorganizat, deoarece în anii regimului austro-ungar cunoscuse o continuă obstrucție. Pentru naționalitățile conlocuitoare a fost asigurată instruirea în limba maternă. Astfel, școlile existente anterior și-au continuat activitatea, acestora alăturându-li-se și altele nou construite, în primul rând a celor de nivel educațional mediu. Școala civilă de băieți, existentă în 1918, a fost preluată de stat în 1919, transformând-o în liceu românesc de stat. Dimitrie Murășanu, absolvent al acestui liceu, a ajuns să predea aici ca profesor între anii 1921-1923. El a introdus desfășurarea de șezători literare și reprezentații artistice în această instituție și a contribuit esențial la formarea și lansarea ca folcloriști și scriitori a doi dintre cei mai reprezentativi elevi ai acestei școli – Simion Rusu (1902-1932) și Adrian Borșianu (1906-1973). În primul an de activitate, liceul avea îscriși 113 elevi, iar 10 ani mai târziu numărul acestora crescuse la 210.

Prin contribuția populației românești și cu sprijinul acordat de primărie, în anul 1927 a fost construit un nou edificiu școlar, finalizat în 1930. În afara sălilor de clasă, mai avea un laborator și un muzeu de șctiințele naturii. Această instituție liceală a primit denumirea de ”Petru Maior”. După anul 1940, ca urmare a Dictatului de la Viena, localul a fost ocupat de școlile confesionale evanghelice și romano-catolice.

În anul 1929, Gimnaziul Evanghelic de băieți s-a unit cu Gimnaziul Evanghelic de fete, într-un Gimnaziu Mixt German, avându-l ca director pe Gustav Kinn. În Reghin-sat, școala reformată a continuat cu cele 7 clase avute, și exista și o școală primară de stat cu o selecție în limba română și una în limba maghiară.

Învățământul profesional era integrat sistemului de învățământ muncitoresc român. Din cele 40 de școli de ucenici pentru industrie și comerț, una funcționa la Reghin. În anul școlar 1919/1920 școala de acest profil din Reghin a fost frecventată de 214 elevi, instruirea lor făcându-se în limbile română, maghiară și germană. Mai cu seamă, școlile de stat pregăteau o forță de muncă necesară industriei, meșteșugurilor și comerțului, care în marile orașe lua amploare. Mulți dintre aceștia își continuau studiile la școli din Tîrgu Mureș, Brașov, Sibiu, Cluj, ș.a.

La Reghin, ca de altfel în întreaga țară, se punea accent pe activitatea culturală, înființându-se noi societăți și asociații culturale, prin activitățile unor biblioteci, activități pe plan artistic și muzical, însă vom reveni într-un capitol viitor asupra acestora.

În ultimii o sută de ani, în județul Mureș au funcționat nouă instituții pentru pregătirea educatoarelor și învățătorilor. Între 1903 și 1948 ele au fost numite școli normale, ulterior, până în 1955/1996/1996 școli pedagogice și licee pedagogice începând din 1996. Limba de predare în care au pregătit învățătorii a fost româna, maghiara sau germana. Astfel, merită să amintim Școala Normală (de stat) de Învățători (cu limba de predare română) din Tîrgu Mureș (1923-1948, cu întrerupere în anii 1940-1944). Până în anul 1940 a funcționat în localul din strada Cuza Vodă nr. 22, cumpărat de statul român, special pentru această școală. După război localul nu a mai fost restituit școlii, instituția fiind găzduită de liceele "Al. Papiu Ilarian" și "Unirea" din Tîrgu Mureș. A fost condusă de profesorii dr. Nicolae Crețu, Ion Modreanu, Traian Popa, Ioan Lupșa (și în anii de după război), Eugen Daschevici, Emanoil Stângaciu. Până la război a școlarizat numai băieți. După război a școlarizat și fete (devenind școală mixtă). În perioada activității sale în Tîrgu Mureș a dat circa cinci sute de absolvenți, mulți dintre ei recrutați din localitățile județului unde s-au și întors ca învățători. O caracteristică a activității școlii , înainte de 1940, a fost recrutarea unui mare număr de orfani de război, atrași prin numeroase burse de școlarizare acordate de statul român.

Capitolul IV

INTELECTUALII MUREȘENI

4.1. Preoții – elită intelectuală a societății mureșene în perioada interbelică

Orice teorie a elitelor acceptă principiul societății ierarhice – ”Elitele nu sunt instrumentul și miza acestei ierarhii, cât acele grupuri în interiorul căruia se constituie decizia politică și influența socială care controlează anumite segmente din societatea civilă și emit reprezentări simbolice cu caracter general”. Motivația propensiunii pentru elite este multiplă în spațiul românesc postcomunist: arheologică (identificarea reperelor istorice); pedagogică (recuperarea unui model paideic pentru noile grupuri care își asumă responsabilități sociale); legitimantă (recalibrarea la o tradiție întreruptă). De aceea, ”o istorie a elitelor ar trebui să pună accentul pe grupurile conducătoare, înțelese ca purtătoare ae puterii, fie ea politică sau simbolică”.

Problema majoră care se ridică vizează clarificarea conceptului de elită, existând numeroase accepțiuni ale sale care provoacă serioase confuzii în discursul public sau în cel academic. Potrivit opiniei lui Mircea Platon, ”elita trebuie să reprezinte poporul. E elita cuiva. Elitele istorice, organice, așa erau. Erau, ca să zic așa, dobânda unui capital uman investit istoric. Elitele de astăzi se autolegitimează și se autoreproduc. Sunt parazitare și necinstite. Nu sunt elitele organice.”

Dincolo de elitele sociale, administrative, elitele politice – noțiunea de elită, este specifică societăților liberale și industriale; de accea atunci când vorbim despre elite ne raportăm îndeosebi la elitele politice – există și conceptul de elite culturale sau intelectuale, un concept echivoc ”întrucât se presupune că elitele au prin natura lor un capital cultural sau intelectual, iar în cultură poziționările sunt extrem de fluide, marcate de practici greu codificabile. Este adevărat că se poate constata în secolul nostru formarea unor pături intelectuale foarte active, relativ solidare și dispuse la a-și asuma responsabilitatea gurvernării. De asemenea, impactul valorile intelectuale în lumea de astăzi este greu de comparat cu situația altor epoci istorice: puterea politică este dependența într-un anumit grad de influența intelocrației. Totuși, intelectualii alcătuiesc un grup de status care-și concervă cu greu puterea în interiorul aceleiași caste și, mai ales, care reușește, foarte rar să alcătuiască un corp social unificat”.

Prin urmare, se pare că există o anumită imprecizie terminologică a conceptului de elită intelectuală, mai ales la nivelul practicii sale culturale greu de codificat. Și totuși, dacă se pleacă de la presuproziția că elitele ar trebui să reprezinte națiunea, fiind dobânda unui capital uman investit istoric și dacă ținem cont de tripla motivație: arheologică, pedagogică și legitimantă, cred că putem accepta utilizarea termenului de elite intelectuale mai ales pentru spațiul interbelic, unde acest concept apare mai clar definit la nivelul practicii sale culturale.

Cu toate progresele înregistrate și diversificarea categoriilor intelectuale, preoții au rămas categoria intelectuală de bază a societății. Parafrazându-l pe Chaussinand-Nogaret, am putea spune că istoria formării intelectualității românești este însăși istoria națiunii române, în ea reflectându-se în mare istoria socială și politică, fiind totodată istoria reprezentărilor și simbolurilor, „loc de memorie” unde se reflectă națiunea; fenomen general românesc, mai evident în cazul societății românești din Transilvania, care își datorează în mare parte renașterea națională generațiilor de intelectuali formați în secolul al XVIII-lea și al XIX-lea, în universitățile din Europa Centrală și de Vest.

Potrivit istoricului Cornel Sigmirean, în volumul Intelectualitatea ecleziastică. Preoții Blajului (1806-1948), (publicat în anul 2007), principalele centre universitare de formare a elitei clericale greco-catolice în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea au fost Viena, Budapesta și Roma.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, Blajul a reluat practica trimiterii de bursieri la Facultatea de Teologie din Viena. În anul 1803, împăratul Francisc I a readus Seminarul Sancta Barbara de la Lemberg la Viena. Pe parcursul secolului al XIX-lea și în primele două decenii ale secolului al XX-lea, peste 64 de viitori preoți, profesori, canonici și înalți ierarhi ai Blajului au urmat studii la Universitatea din Viena

În perioada 1873-1918, din întreaga provincie mitropolitană, incluzând toate episcopiile sufragane, la Seminarul Central din Budapesta au studiat peste 220 de români. Printre viitorii clerici care au studiat la Budapesta s-au numărat: Octavian Banfi Bonfiniu, canonicul Victor Smilgeski, Emil Viciu, profesor la Blaj, Ambrozie Chețan, vicar arhiepiscopal, Elie Dăianu, protopop de Cluj, Ariton Popa, protopop al Reghinului, Alexandru Ciura, cunoscut scriitor, profesor la Blaj și la Liceul „George Bariț” din Cluj, ș.a. Indiscutabil, crearea identității greco-catolice, dar mai ales formarea conștiinței latinității la români s-au datorat contactului pe care Biserica Greco-Catolică l-a stabilit cu patrimoniul spiritual și cultural al Romei. Elita românească formată în instituțiile de învățământ de la Roma a reprezentat un important agent al transferurilor culturale dinspre Occident spre spațiul românesc, mai ale în secolul al XVIII-lea, ea fiind purtătoarea noilor concepții despre națiunea română și despre locul românilor în comunitatea popoarelor europene.

Între anii 1854-1948, în instituțiile de învățământ de la Roma au studiat peste 35 de profesori și clerici blăjeni, episcopii și mitropoliții: Vasile Suciu, Alexandru Nicolescu, Ioan Suciu, Iuliu Hossu, Vasile Hossu, Vasile Aftenie, Tit Liviu Chinezu (jud. Mureș), Alexandru Todea (jud. Mureș), istoricul Augustin Bunea, canonicul și istoricul Iacob Radu, canonicul Augustin Tătar, profesorii Alexiu Viciu, Liciniu Pop, Vasile Sâmpălean, Coriolan Lupu, Celestin Cherebețiu, Nicolae Lupu, Vasile Cristea, Septimiu Todoran, Ioan Simion Crișan, ș.a. Peste 200 de ani, cu unele întreruperi, tinerii de la Blaj trimiși la Roma au reprezentat „curierii” culturii și spiritualității catolice în Biserica Unită. Prezența lor la studii în capitala catolicismului, începând chiar cu călătoria spre Roma, le-a oferit experiențe unice, care le-au marcat formația intelectuală și teologică. Experiențele peregrinației lor la Roma se regăsesc în numeroasele scrisori trimise de la Roma celor de acasă.

Deși în mare parte ghidați de un spirit pozitivist, necesar în contextul în care istoria națională avea încă nevoie de precizarea sistemului de date-bază, deja completat în istoriografia altor națiuni europene în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, istoricii români care au studiat în Italia sau Franța au jucat un important rol în difuzarea în România a culturii italiene și franceze a vremii respective. Interesant este, în anii interbelici, în special planul raporturilor cu Italia, ambientul cultural românesc orientat primordial înspre Franța (din perioada pașoptistă și până la sfârșitul „la belle époque”) fiind puternic penetrat de cultura italiană, mai ales în domeniul literaturii, lingvisticii și teatrului. Limba italiană, prin contribuțiile tinerilor care au studiat la Roma și care s-au impus ca prima generație de italieniști formată riguros științific, a ajuns în preajma celui de-al doilea război mondial disciplină de învățământ în școlile medii și chiar elementare. În acest sens catedrele de limbă și literatură italiană ale Universităților țării, inițial fondate prin efortul unor mari profesori italieni, iar apoi consolidate de generația de tineri italieniști, au avut o remarcabilă contribuție la pregătirea specialiștilor care să susțină acest proces cultural. De asemenea, o bine coordonată politică de traduceri a operelor fundamentale ale culturii italiene clasice și contemporane, susținută de același nucleu de studioși români, care s-au specializat în institutele de cultură din Italia, mai ales la Roma, a deschis calea receptării de către publicul larg, necunoscător al limbii italiene, a valorilor fundamentale ale culturii Peninsulei.

Fondarea instituțiilor de cultură românească în centrele „latine” ale Europei corespundea unei politici culturale a statului român unificat, care își revendica și în acest plan un loc propriu între națiunile continentului, axându -se pe filonul latinității și al originii romane. În acest sens trebuie privită inițiativa fondării Școlii Române din Roma, în anii imediat următori primului război mondial, mai ales că această politică în plan cultural, care avea conotații profund naționale, era în perfect acord cu orientările europene, multe alte state deschizându-și încă din secolul al XIX-lea, dar mai ales după primul război mondial, institute de cultură în capitala Italiei.

Același fenomen, al instituționalizării raporturilor culturale, se înregistrează și în cultura italiană, însă cauzele precizării instituțiilor culturale în Italia interbelică sunt într-o anumită măsură legate de fascism și de încercarea acestuia de a controla cultura și de a se legitima cu sprijinul acesteia. Dacă, inițial, cucerirea puterii de către fascism nu a fost precedată de o atentă pregătire ideologică, fiind caracterizată în fapt printr-un veritabil anti-intelectualism în numele unui activism absolut, preocuparea pentru cultură intervine într-un al doilea moment, după impunerea fascismului ca regim și în urma relativei consolidări politice. Confruntat cu opoziția elitelor intelectuale care îl etichetaseră drept monument al „inculturii”, regimul fascist a încercat recuperarea domeniului culturii prin așa-numita „soluție birocratică”, care avea drept scop fascizarea structurilor instituționale înainte de a se implica în controlul conținutului teoretic. În acest sens este interesant de făcut o clară distincție, mai ales pentru primul deceniu interbelic, între conceptele de „cultură fascistă” și „cultură în perioada fascistă”. Această orientare „instituționalistă” a politicii culturale a fascismului poate fi observată deja în 1925 când, cu ocazia colocviului pentru instituțiile fasciste de cultură desfășurat la Bologna în 29 -30 martie, a fost decisă înființarea unei serii de instituții de cultură. Dintre acestea se vor remarca l’Accademia d’Italia (anunțată în 1926, dar inaugurată doar la 28 octombrie 1929 din cauza refuzului lui Benedetto Croce de a se număra printre cei 60 de membri ai săi), il Consiglio Nazionale delle Ricerche (creat în 1928, condus de savantul Guglielmo Marconi și prin intermediul căruia vor trece apoi toate subvențiile destinate cercetării științifice din Italia, încercându-se astfel un patronaj dublat de un control asupra rezultatelor muncii oamenilor de știință), l’Istituto Nazionale Luce (prin care era impulsionată cinematografia italiană, orientată apoi spre scopuri propagandistice), l’Istituto dell’Enciclopedia Italiana Giovanni Treccani (constituit la 18 februarie 1925 și destinat marelui proiect al pregătirii Enciclopediei italiene) sau l’Istituto Nazionale Fascista di Cultura, curând transformat în l’Istituto Nazionale di Cultura Fascista din dorința expresă a lui Mussolini, încercându-se în acest fel să se impună cu orice preț conceptul de cultură fascistă, a cărui materializare se lăsa îndelung așteptată.

Pe de altă parte, fenomenul acestei instituționalizări, care va avea drept rezultat înflorirea unor institute de cultură italiană în principalele capitale ale Europei, folosite drept piloni ai propagandei fasciste în anii premergători celui de-al doilea război mondial și în anii 1940-1943, nu s-a desfășurat pe un teren pustiu. În primul deceniu al secolului al XX- lea, Italia se ocupase cu înființarea unor misiuni arheologice și centre culturale axate pe studiul istoriei antice în spațiul mediteranean, din dorința de a rivaliza cu marile puteri europene și în privința planului de săpături arheologice în afara teritoriului italian, în contextul interesului politic pentru o substanțială prezență „italiană” în Mediterana (în 1899 ia ființă misiunea arheologică din Creta, iar în martie 1907 Școala Arheologică Italiană din Atena, bastion important al politicii de penetrare culturală în Levant, în contextul propensiunii dinastiei de Savoia spre finanțarea de campanii arheologice italiene în principalele regiuni ale civilizațiilor antice). Această preferință pentru istoria antică va fi accentuată de anii regimului fascist, când deja prin Manifestul intelectualilor fasciști, conceput în timpul amintitului colocviu de la Bologna din martie 1925, se fundamentează ideea legitimității istorice a fascismului, întreaga istorie precedentă fiind automat asumată, în special glorioasa epocă a Imperiului roman. În mod deosebit se punea accentul pe ideea de Roma, caput mundi, pentru impunerea ei ca centru al romanității și creștinătății, insistându-se pe importanța Cetății Eterne în perioada care a urmat unificării, în contrast cu o Italie a tradițiilor, particularităților locale și diferențelor regionale. De asemenea, universalitatea Romei revendicată de regim a favorizat rolul său de capitală culturală națională. Ar fi de amintit în acest sens, ca un clar semn al creșterii ponderii culturale a Romei interbelice în viața științifică și intelectuală a Peninsulei, faptul că la mijlocul anilor ’30 existau în capitala Italiei peste 40 de institute de cultură, fondate în anii succesivi primului război mondial și mai ales în epoca fascistă (de exemplu l’Istituto per l’Oriente, constituit în 1919, l’Istituto per l’Europa Orientale, din 1921, l’Istituto Interuniversitario Italiano, fondat în 1923, l’Istituto Italiano di Diritto Internazionale, din același an, l’Istituto di Studi Romani, întemeiat în 1925, l’Istituto Centrale di Statistica, înființat în 1926, l’Ente Nazionale Italiano per l’Organizzazione Scientifica del Lavoro, tot din 1926, l’Associazione Italiana per le Biblioteche, din 1930, l’Istituto Nazionale di Urbanistica, creat în 1930 etc.). În domeniul specific al studiilor istorice, se remarcă înflorirea unor instituții impulsionate de personalității ale vremii ca Giovanni Gentile, Gioacchino Volpe sau Cesare Maria De Vecchi, care urmăreau reorganizarea pe noi baze a cercetărilor în domeniu, subsumate ideii de controlare și direcționare a unei societăți dinamice precum cea italiană a anilor de după primul război mondial, fiind cunoscută predilecția regimului pentru utilizarea intelectualilor în crearea unui circuit între cultura savantă și cea de popularizare, ambele fiind părți componente ale proiectului totalitar de edificare a „omului nou”, în care s-a încadrat, pe linia măsurilor extreme, politica rasistă din 1938. Pe această direcție se situează, alături de instituțiile mai sus amintite, organisme de cultură precum Giunta Centrale per gli Studi Storici (fondată în 1934), l’Istituto Italiano per la Storia Antica (datând din 1935), l’Istituto Storico Italiano per l’Età Moderna e Contemporanea (înființat în 1934), l’Istituto per la Storia del Risorgimento Italiano (întemeiat în 1935), l’Istituto Italiano di Studi Germanici (creat în 1932) sau l’Istituto Italiano per il Medio ed Estremo Oriente (constituit în 1933), ultimele două direct legate de personalitatea lui Giovanni Gentile. În plus, în anii interbelici s-au constituit în Italia o serie de organisme destinate schimburilor și legăturilor culturale, adeseori în relație cu propaganda fascistă, precum l’Associazione italo-americana (1920), la Fondazione Primoli per i rapporti con la Francia (1927), l’Associazione culturale italo-polacca (1931), l’Associazione culturale italo-romena (1931), l’Associazione italo-bulgara (1931) etc.

4.1.1. Seminarul Teologic din Blaj și formarea preoțimii greco-catolice (1806-1948)

Școlile Blajului – în care s-au format majoritatea preoților Arhidiecezei de Alba Iulia și Făgăraș, precizează istoricul Cornel Sigmirean au luat parte ca urmare a legăturilor spirituale cu marile centre universitare din Europa.

În formarea profilului moral al viitorilor preoți, un rol important a avut disciplina cultivată și asumată de-a lungul timpului. Astfel, viitorul episcop de Lugoj, Ion Ploscaru, nota: Atmosfera și ambianța ce existau la Blaj erau greu de găsit în altă parte. Aici totul pornea de la ideea că trebuie să servești întâi pe Dumnezeu, apoi neamul și societatea. Era o disciplină liber consfințită care izvora din educația moral religioasă ce se făcea aici.[…]

Începutul cursurilor se făcea prin exerciții spirituale de o săptămână, cu tema “vocația preoțească”. După această baie spirituală, cursurile nu erau decât o prelungire cu teme diferite. Aici nu mai era hărțuiala permanentă și lupta dintre dascăli și elevi. Sesiunile de examen erau de două ori pe an, precedate de două săptămâni libere, pentru repetarea materiei.

Programul la teologie era foarte încărcat și obositor. Pe lângă cursuri aveam program de viață spirituală, participare la serviciile religioase, care luau tot atâta timp, aproape cât cursurile.

Din primul semestru eram înveșmântați în reverendă. Obișnuința cu o ținută vestimentară creează o stare sufletească particulară. Nu este ușor să te obișnuiești imediat. Deși ulterior am purtat haina preoțească cu drag, toata viața, după primul an de teologie, în vacanță, am umblat tot civil. Semn că interiorul nu era încă obișnuit.

Disciplina de seminar era folositoare pentru deprinderea punctualității. Deșteptarea era la ora 6; urmau spălarea, rugăciunile de dimineața și meditația în capelă. La ora 6,45 plecam în rând spre catedrală ascultând Sf. Liturghie, cuminecarea se făcea la întoarcerea în capela seminarului.

Cei din anul III și IV făceau câte doi, pe rând, de serviciu ca diacon la catedrală (lectori). Punctualitatea era pe prim plan. Când suna ceasul din turn ușile împăratești se deschideau, iar lectorul cerea binecuvântarea…

În viața unui preot punctualitatea este de mare importanță. Credincioșii sunt de obicei grăbiți, iar întârzierea unui preot denota lipsă de atenție față de credincioși și dezordine în viața proprie, deci este un exemplu rău. După împărtășania de la capelă urmau câteva minute de mulțumită, apoi se cobora la dejun. Programul de studii începea la ora 8 și dura până la 12,45. La ora 13 se lua masa, care dura cam 45 de minute, apoi o recreație de o ora. La ora 15 suna pentru studia, care dura până la ora 19, cu o întrerupere de o pauza între 16-17. După ora 19 urma cina și pauza de recreație până la ora 22. Culcarea era precedată de rugăciunile de seara, examinarea conștiinței și pregătirea meditației pentru a doua zi.

În medie erau cam 10 ore de concentrare intelectuală pe zi. Extenuarea era mare. În lunile februarie și iunie, când erau sesiuni de examene, ne pregăteam în sălile de meditație. Se întâmpla des ca unii să adoarmă cu capul pe masă. Într-o zi a intrat în sală profesorul V.Aftenie (viitor episcop). Din cei 30 de studenți n-a aflat pe nici unul cu capul sus. De atunci s-a propus să se dea câte o ora de odihnă, programul fiind cu totul istovitor.

Ambianța de studiu a Blajului era întregită prin Biblioteca Centrală Arhidiecezană și printr-un Museum. Biblioteca, a cărei temelie a fondat-o Inochentie Micu Klein, s-a deschis la 1754, odată cu inaugurarea Școlilor Blajului, fiind administrată de ieromonahul Grigore Maior. La cărțile aduse de I. Micu Klein s-au adăugat manuscrisele și cărțile grecești dăruite blibliotecii de călugărul grec Leonte Moschonas, orignar din Insula Naxos.

În anul 1773, episcop al Diecezei de Făgăraș a fost ales Grigore Maior. Consacrarea s-a oficiat în strălucitul Paraclis al Curții de la Viena, în prezența împărătesei Maria Tereza, care i-a dăruit învățatului episcop o cruce de aur cu pietre prețioase și un inel. Împărăteasa l-a întrebat pe episcop ce dar ar mai dori să i se facă. Acesta a răspuns : cât mai multe cărți. Maria Tereza a dispus atunci să fie inventariate toate dubletele din Biblioteca Imperială și să fie donate lui Grigore Maior. Aduse la Blaj, cărțile au fost lăsate moștenire bibliotecii, putând fi consultate până la închiderea ei, în 1948. Odată cu prețioasele cărți, episcopul Maior a primit în dar de la împărăteasă și un dulap din lemn de abanos, cu scoici lucrate artistic, pe care episcopul l-a lăsat prin testament succesorilor săi. La fondul de carte existent, înalții ierarhi și cărturarii Blajului au adăugat noi și noi volume. Numeroase cărți și manuscrise au donat bibliotecii învățații Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Petru Maior. La Blaj s-a instituit obișnuința ca vlădicii, monahii și profesorii să dăruiască bibliotecii, prin testament, tot avutul lor de cărți, manuscrise, acte și corespondență. Dintre toate donațiile, de cel mai mare preț a fost bogata colecție de cărți, manuscrise, acte și corespondență rămase de la marele istoric și filolog Timotei Cipariu. Din păcate, o parte a colecției Cipariu și o parte din cărțile bibliotecii au fost distruse în timpul Revoluției de la 1848.

În perioada interbelică, director al Bibliotecii Centrale a fost Alexandru Lupeanu, autorul cărții Evocări din viața Blajului. Teodor Săiceanu, care a completat emoționanta biografie a profesorilor Blajului, referindu-se la fostul director al Bibliotecii Centrale, scria despre acesta : A fost o poadoabă a lumii școlare și un pasionat iscoditor al trecutului Blajului, pe care l-a iubit dn tot sufletul său. In liniștea cabinetului său de la Biblioteca Centrală, ca o albină harnică a răsfoit paginile colbuiete ale hârțoagelor bătrâne pentru a cunoaște faptele și oamenii Blajului de altădată. Nu știu dacă cineva a iubit mai mult orășelul de la confluența Târnavelor – poate Cipariu – ca Lupeanu, pentru a-l face cunoscut și altora. Cu o înfățișare modestă, privire blândă, dar pătrunzătoare, în veșnică mobilitate, îți dădea impresia unui ascet robit ideilor și apostolatului său.

4.1.2. Preoți mureșeni interbelici la Seminarul Teologic din Blaj 1918

1. Bucur Eugen, d.n. 3 ian.1898, l.n. Gurghiu, jud. Mureș, tns. 16 mart.1918, ipd. 13 aug.1927, hrt. 15 aug.1927, arh. Vasile Suciu, n. profesor Lc.Gr.Cat.de Băieți Blaj, jud. Alba, Șem.1932, p. 28

2. Pădurean Petru, d.n. 10 apr 1897, l.n. Coroiu, jud. Mureș, tns. 16 mart.1918, ipd. 5 aug.1920, hrt. 8 aug.1920, arh. Vasile Suciu, n. Ighișul Nou, jud. Sibiu, Călvasăr, jud. Sibiu, Șem.1938, p. 136

1919

3. Boeriu Gheorghe, d.n. 16 mart.1897, l.n. Lechința de Mureș, jud. Mureș, tns. 7 apr.1919, ipd. 26/13 oct.1922, hrt. 29/16 oct.1922, arh. Vasile Suciu, n. Bord, jud. Mureș, Șem.1932, p. 110

4. Scridon Virgil, d.n. 4 mart.1897, l.n. Bord, jud. Mureș, tns. 7 apr.1919, arh. Demetrie Radu

1920

5. Simu George, d.n. 26 iul.1898, l.n. Gheja, jud. Mureș, tns. 24 apr.1920, ipd. 20 dec.1925, hrt. 22 dec.1925, arh. Vasile Suciu, n. Dumbrăveni, jud. Sibiu, Șem.1932, p. 96

1921

6. Petri Emil, d.n. 23 sept.1897, l.n. Viișoara, jud. Mureș, tns. 24 apr.1921, ipd. 9 mai 1926, hrt. 11 mai 1926, arh. Vasile Suciu, n. Zagăr, jud. Mureș, Viișoara, jud. Mureș, Șem.1932, p. 97

1922

7. Fechete Nicolae, d.n. 22 nov.1898, l.n. Hădăreni, jud. Mureș, tns. 9 apr.1922, ipd. 2 aug.1923, hrt. 5 aug.1923, arh. Vasile Suciu, n. Vișagu, jud. Cluj, Sânmihaiul de Câmpie, jud. Bistrița-Năsăud, Șem.1932,p. 175

8. Mera Ambrosiu, d.n. 29 apr.1900, l.n. Ercea, jud. Mureș, tns. 9 apr.1922, ipd. 11 aug.1922, hrt. 13 aug.1922, arh. Vasile Suciu, n. Ceuașul de Câmpie, jud. Mureș, Șem.1932, p. 180

1923

9. Cristea Petru, d.n. 30 aug.1900, l.n. Șomoștelnic, jud. Mureș, tns. 7 apr.1923, ipd. 13 nov.1930, hrt. 16 nov.1930, arh. Vasile Suciu, n. profesor Sem. Teologic Blaj, jud. Alba, vicerector Sem. Teologic Blaj, jud. Alba, Șem.1932, p. 34

10. Oltean Ioan, d.n. 12 sept.1900, l.n. Lăureni, jud. Mureș, tns. 7 apr.1923, ipd. 20 iun.1926, hrt. 22 iun.1926, arh. Vasile Suciu, n. Miercurea Nirajului, jud. Mureș

11. Dragoș Octavian, d.n. 22 iun.1896, l.n. Cerghid, jud. Mureș, tns. 7 apr. 1923, ipd. 16 dec.1923, hrt.18 dec.1923, arh. Vasile Suciu, n. Cerghid, jud. Mureș, Șem.1932, p. 110

1924

12. Oltean Alexandru, d.n. 5 mart.1903, l.n. Lăureni, jud. Mureș, tns. 20 apr.1924, ipd. 13 nov.1930, hrt. 16 nov.1930, arh. Vasile Suciu, n. Ploiești, jud. Prahova, Șem.1932, p. 223

13. Tuluș Iacob, d.n.19 apr.1901, l.n. Petelea, jud. Mureș, tns. 20 apr.1924, ipd. 22 aug.1929, hrt. 25 aug.1929, arh. Vasile Suciu, n. Meșcreac, jud. Alba, econom Internatul Șc.Normale Blaj, jud. Alba, Șem.1929, p. 11

14. Racoțian Liviu, d.n. 24 febr.1899, l.n. Foi, jud. Mureș, tns. 24 iul.1924, ipd. 24 iul.1924, hrt. 24 aug.1924, arh. Vasile Suciu

1925

15. Bogdan Nașcu, d.n. 15 apr.1902, l.n. Fărăgău, jud. Mureș, tns. 12 apr.1925, ipd. 4 dec.1926, hrt. 6 dec.1926, arh. Alexandru Nicolescu, n. Moinești, jud. Mureș, Șăulia, jud. Mureș, Zaul de Câmpie, jud. Mureș, Iernuțeni, jud. Mureș, Șem.1932, p. 120; Șem.1938, p. 141

16. Boroș Emil, d.n. 8 febr.1903, l.n. Sântioana de Mureș, jud. Mureș, tns. 12 apr.1925, ipd. 26 oct.1926, hrt. 28 oct.1926, arh. Alexandru Nicolescu, n. Țichindeal, jud. Sibiu, Șăulia, jud. Mureș, Șinca-Veche, jud. Brașov, Șem.1932, p. 144; Șem.1938, p. 147

1926

17. Busoiu Aurel, d.n. 9 dec.1902, l.n. Gâmbuți, jud. Mureș, tns. 31 mart.1926, ipd. 26 oct.1926, hrt. 28 oct.1926, arh. Alexandru Nicolescu, n. Dămuc, jud. Neamț

18. Catarig Emil, d.n. 15 aprilie 1903, l.n. Gurghiu, jud. Mureș, tns. 31 mart.1926, ipd. 22 aug.1930, hrt. 24 aug.1930, arh. Vasile Suciu, n. Jabenița, jud. Mureș

19. Ciaclan Alexandru, d.n. 6 dec.1903, l.n. Lechința, jud. Mureș, tns. 31 mart.1926, ipd. 10 nov.1931, hrt. 12 nov.1931, arh. Alexandru Nicolescu, n. Fântânița, jud. Bistrița-Năsăud

20. Pop Alexandru, d.n. 12 mai 1904, l.n. Tușinu, jud. Mureș, tns. 31 mart.1926, ipd. 20 oct.1927, hrt. 23 oct.1927, arh. Vasile Suciu, n. Roșia Montană, jud. Alba, Răzoare, jud. Mureș

21. Pop Alexandru, d.n. 30 mart.1903, l.n. Chirileu, jud. Mureș, tns. 31 mart.1926, ipd. 20 oct.1927, hrt. 23 oct.1927, arh. Vasile Suciu, n. Lupșa, jud. Alba

22. Pop Codrean, d.n. 16 sept.1904, l.n. Papiu Ilarian, jud. Mureș, tns. 31 mart.1926, ipd. 7 febr.1929, hrt. 10 febr.1929, arh. Vasile Suciu, n. Papiu-Ilarian, jud. Mureș, Șem.1932, p. 119

23. Pop Septimiu, d.n. 18 nov.1904, l.n. Filpișul Mare, jud. Mureș, tns. 31 mart.1926, arh. Vasile Suciu

24. Tătar Teofil, d.n. 27 mart.1903, l.n. Poarta, jud. Mureș, tns. 31 mart.1926, ipd. 22 mart.1928, hrt. 25 mart.1928, arh. Valeriu Traian Frențiu, n. Goreni, jud. Mureș, Frunzeni, jud. Mureș, Șem.1938, p. 139

1927

25. Belea Augustin, d.n. 29 sept.1903, l.n. Cornești, jud. Mureș, tns. 25 mart.1927, ipd. 7 febr.1929, hrt. 10 febr.1929, arh. Vasile Suciu, n. Ștenea, jud. Sibiu, Bărdești, jud. Mureș, Solovăstru, jud. Mureș, Șem.1932, p. 179; Șem.1938, p. 147

26. Cristea Vasile, d.n. 2 febr.1906, l.n. Șomoștelnic, jud. Mureș, tns. 25 mart.1927, ipd. 25 mart.1932, hrt. 27 mart.1932, arh. Alexandru Nicolescu, n. secretar și catehet la Șc.de Arte și Meserii "Sf. Iosif" Blaj, jud. Alba, rector al Colegiului "Pioromeno" Roma, Șem.1932, p. 33

27. Moldovan Iuliu, d.n. 29 aug.1902, l.n. Comori, jud. Mureș, tns. 25 mart.1927, ipd. 15 nov.1928, hrt.18 nov.1928, arh. Vasile Suciu, n. Comori, jud. Mureș

28. Puia Augustin, d.n. 23 oct.1905, l.n. Bogata, jud. Mureș, tns. 25 mart.1927, obs. decedat la 3 febr 1939

29. Tempian Pompeiu, d.n. 5 ian.1891, l.n. Daia, jud. Mureș, tns. 24 iun.1927, ipd. 24 iun.1927, hrt. 26 iun.1927, arh. Vasile Suciu, n. Noul Săsesc, jud. Sibiu, Lepindea, jud. Mureș, Șem.1932, p. 98

30. Chifor Augustin, d.n. 30 ian.1897, l.n. Râciu, jud. Mureș, tns. 1 sept.1927, ipd. 1 sept.1927, hrt. 4 sept.1927, arh. Vasile Suciu, n. Fântânița, jud. Bistrița-Năsăud, Delureni, jud. Bistrița-Năsăud Șem.1932, p.192

31. Suciu Ioan, d.n. 4 nov.1867, l.n. Căcuciu, jud. Mureș, tns. 1 sept.1927, ipd. 1 sept.1927, hrt. 4 sept.1927, arh. Vasile Suciu, n. Șoimuș, jud. Mureș, Șerbeni, jud. Mureș, Șem.1932, p. 153

32. Badu Teodor, d.n. 25 mai 1887, l.n. Râciu, jud. Mureș, tns. 1 sept.1927, ipd. 1 sept.1927, hrt. 4 sept.1927, arh. Vasile Suciu, n. Lechincioara, jud. Mureș

1928

33. Moldovan Scevola, d.n. 2 mart.1896, l.n. Bogata, jud. Mureș, tns. 28 ian.1828, ipd. 28 ian.1928, hrt. 30 ian.1928, arh. Vasile Suciu, n. Lepindea, jud. Mureș, Jidvei, jud. Alba, Șem.1932, p. 90

34. Mureșan Vasile, d.n. 31 iul.1899, l.n. Valea Largă, jud. Mureș, tns. 22 mart.1928, ipd. 22 mart.1918, hrt. 25 mart.1928, arh. Valeriu Traian Frențiu, n. Pata, jud. Cluj

35. Mărginean Iacob, d.n. 11 oct.1902, l.n. Chețani, jud. Mureș, tns. 25 mart.1928, ipd. 10 nov.1929, hrt. 12 nov.1929, arh. Vasile Suciu, n.d.nr.7323/1929 – Bologa, jud. Cluj, Rediu, jud. Cluj, Șem.1932, p. 200

36. Moldovan v. Alexandru, d.n. 10 aug.1905, l.n. Ibănești, jud. Mureș, tns. 25 mart.1928, ipd. 20 dec.1932, hrt. 22 dec.1932, arh. Valeriu Traian Frențiu, n.d.nr.6795/1932 – Valea Izvoarelor, jud. Mureș

37. Moldovan Ioan, d.n. 10 sept.1907, l.n. Frunzeni, jud. Mureș, tns. 25 mart.1928, ipd. 24 aug.1934, hrt. 26 aug.1934, arh. Alexandru Nicolescu, n. profesor Lc.Militar "Mihai Viteazul" Tg-Mureș, jud. Mureș

38. Moldovan Tit Liviu, d.n. 28 iul.1905, l.n. Iernut, jud. Mureș, tns. 25 mart.1928, ipd. 26 febr.1933, hrt. 2 mart.1933, arh. Iuliu Hossu, n.d.nr.1912/1933 – Abuș, jud. Mureș, Moșna, jud. Sibiu, Șem.1938, p. 143

39. Negrea Traian, d.n. 25 dec.1901, l.n. Suseni, jud. Mureș, tns. 25 mart.1928, ipd.18 oct.1929, hrt. 21 oct.1928, arh. Vasile Suciu, n.d.nr.6473/1928 – Petea, jud. Mureș, Miheșul de Câmpie, jud. Mureș, Șem.1932, p. 174

40. Pop Dumitru, d.n. 18 febr.1907, l.n. Gâmbuț, jud. Mureș, tns. 25 mart.1928, ipd. 22 aug.1929, hrt. 25 aug.1929, arh. Vasile Suciu, n.d.nr.5374/1929 – Ocnișoara, jud. Alba, Giuluș, jud. Mureș, Șem.1932, p. 111

41. Vultur Ioan, d.n. 9 apr.1905, l.n. Frunzeni, jud. Mureș, oc.t. agricultor, st.ant. Gimn.German Reghin, Lc."Al. Papiu Ilarian" Tg-Mureș, Lc.de Băieți "Sf. Vasile" Blaj, st.t. Acad. de Teologie Blaj 1925/26, 1926/27, 1927/28, Univ. Catolică Paris, Univ. Catolică Louvain 1928-1931, tns. 25 mart.1928, ipd. 31 mai 1932, hrt. 2 iun.1932, arh. Valeriu Traian Frențiu, n. profesor la Lc.de Băieți "Sf. Vasile" Blaj, jud. Alba, Șem.1932, p. 28; N.C., T.S., p. 186

42. Cristea Ioan Dr., d.n. 6 iul.1904, l.n. Șomoștelnic, jud. Mureș, oc.t. profesor, st.ant. Lc.de Băieți "Sf. Vasile" Blaj, st.t. Colegiu Urban De Propaganda Fide Roma 1925-1931, tns. 31 iul.1925, ipd. 12 mart.1927, diac. 25 sept.1927, hrt. 25 dec.1927, arh. Iaias Papadopulos, n. vnotar consistorial Blaj, jud. Alba, secr.mitropolitan, profesor Acad.de Teologie Blaj, canonic, obs. doctorat în teol. și filos. Roma, Șem.1932, p. 22; N.C., T.S., p. 183

1929

43. Deac Iuliu, d.n. 14 mai 1905, l.n. Hădăreni, jud. Mureș, tns. 25 mart.1929, ipd. 10 nov.1931, hrt. 12 nov.1931, arh. Alexandru Nicolescu, n.d.nr. 5762/1931 – Vaideiu, jud.Mureș, Hădăreni, jud. Mureș, Șem.1938, p. 141

44. Man Iuliu, d.n. 30 oct.1906, l.n. Bărdești, jud. Mureș, tns. 25 mart.1929, ipd. 13 nov.1930, hrt. 16 nov.1930, arh. Vasile Suciu, n.d.nr.7069/1930 – Gura Râului, jud. Sibiu, Mădăraș, jud. Mureș, obs. preot interimar Mădăraș-Fânațe, Șem.1932, p. 141

45. Pop Iuliu M., d.n. 1 sept.1907, l.n. Sânmihaiul de Pădure, jud. Mureș, tns. 25 mart.1929, ipd. 26 febr.1933, hrt. 2 mart.1933, d.nr.1212/1933 – Sânmihaiul de Câmpie, d.nr.1212/1933 – Sânmihaiul de Pădure, jud. Mureș

46. Popa Iovu, d.n. 21 dec.1906, l.n. Bord, jud. Mureș, tns. 25 mart.1929, ipd.18 iun.1931, hrt. 21 iun.1931, arh. Vasile Suciu, n.d.nr. 3031/1933 – Ileni, jud. Brașov, Ocnișoara, jud. Alba, Feisa, jud. Alba, Șem.1932, p. 72; Șem.1938, p. 139

47. Pop Gheorghe, d.n.19 apr.1908, l.n. Grindeni, jud. Mureș, tns. 25 mart.1929

48. Târnăvean Alexandru, d.n. 10 mai 1903, l.n. Tușinu, jud. Mureș, st.t. Acad.Teologică Oradea, ipd. 23 nov.1929, hrt. 24 nov.1929, arh. Valeriu Traian Frențiu, n.Ep. Lugojului, Sovata, jud. Mureș, Șem.1932, p. 138

1930

49. Chinezu Sever, d.n.19 dec.1907, l.n. Iernuțeni, jud. Mureș, tns. 25 mart.1930, ipd. 25 oct.1934, hrt. 28 oct.1934, arh. Alexandru Rusu, n.d.nr.6005/1934 – Săcalul de Pădure, jud. Mureș, obs. decedat la 7 febr 1945

50. Harșia E. Vasile, d.n. 9 nov.1906, l.n. Bozed, jud. Mureș, tns. 25 mart.1930, ipd. 4 sept.1931, hrt. 6 sept.1931, arh. Valeriu Traian Frențiu, n.d.nr.4485/1931 – Milășel, jud. Mureș

51. Meseșan Aurel, d.n. 26 mart.1908, l.n. Hădăreni, jud. Mureș, tns. 25 mart.1930, ipd. 26 oct.1933, hrt. 29 oct.1933, arh. Valeriu Traian Frențiu, n.d.nr.5817/1933 – Cicău, jud. Alba

52. Moldovan Dumitru, d.n. 14 dec.1907, l.n. Bernadea, jud. Mureș, tns. 25 mart.1930, ipd. 13 nov.1930, hrt. 16 nov.1930, arh. Vasile Suciu, n.d.nr.7075/1930 – Ticușul Vechi, jud. Brașov, Lăscud, jud. Mureș, Șem.1938, p. 142

53. Roman Nicolae, d.n.19 oct.1907, l.n. Oroiul de Câmpie, jud. Mureș, tns. 25 mart.1930, ipd. 26 febr.1933, hrt. 2 mart.1933, arh. Iuliu Hossu, n.d.nr.1215/1933 – Oroiul, jud. Mureș

54. Rusu Iosif, d.n. 27 dec.1906, l.n. Gogan-Varolea, jud. Mureș, tns. 25 mart.1930, ipd. 26 oct.1933, hrt. 29 oct.1933, arh. Valeriu Traian Frențiu, n.d.nr.5814/1933 – Zagăr, jud. Mureș

55. Suciu Simion, d.n. 23 nov.1905, l.n. Sărmaș, jud. Mureș, tns. 25 mart.1930, ipd. 10 nov.1931, hrt. 12 nov.1931, arh. Alexandru Nicolescu, n.d.nr.5675/1931 – Poiana Mărului, jud. Brașov

1931

56. Căpușan Augustin, d.n. 30 mart.1908, l.n. Cipăeni, jud. Mureș, tns. 25 mart.1931, ipd. 23 oct.1932, hrt. 26 oct.1932, arh. Valeriu Traian Frențiu, n.d.nr.5264/1932 – Valea Largă, jud. Mureș

57. Friciu Grigorie, d.n. 10 oct.1909, l.n. Socolu de Câmpie, jud. Mureș, tns. 25 mart.1931, ipd. 26 oct.1933, hrt. 29 oct.1933, arh. Valeriu Traian Frențiu, n.d.nr. 5816/1933 – Moișa, jud. Mureș

58. Friciu Octavian, d.n. 29 iul.1907, l.n. Socolu de Câmpie, jud. Mureș, tns. 25 mart.1931, ipd. 24 mart.1933, hrt. 26 mart.1933, arh. Valeriu Traian Frențiu, preot militar Breaza, jud. Mureș, Șem.1938, p. 136

59. Petri Teodor, d.n. 5 sept.1909, l.n. Viișoara, jud. Mureș, tns. 25 mart.1931, ipd. 23 oct.1936, hrt. 25 oct.1936, arh. Alexandru Nicolescu, n. Șoimuș, jud. Mureș, Șem.1938, p. 147

60. Chinezu Tit Liviu Dr., d.n. 22 dec.1904, l.n. Maiorești, jud. Mureș, oc.t. preot, st.ant. Lc.Reghin, Lc.de Băieți "Sf. Vasile" Blaj, st.t. Colegiul Urban De Propaganda Fide Roma 1925-1931, hrt. 18 ian.1931, arh. Isaia Papadopulos, în capela privată din Roma, n. profesor la Șc. Normală Blaj, jud. Alba, profesor la Acad.de Teologie Blaj, obs. episcop auxiliar pentru vicariatul București (în clandestinitate); dr. în teologie și filosof. la Roma, Șem.1932, p. 30; N.C., T.S., p. 182

1932

61. Blașiu Iosif, d.n. 13 oct.1912, l.n. Șăușa, jud. Mureș, tns. 25 mart.1932, ipd. 16 oct.1938, hrt.18 oct.1938, arh. Alexandru Nicolescu, n.d.nr.6907/1938 – Teleac, jud. Mureș

62. Muntean Natanail, d.n. 8 ian.1911, l.n. Cornești, jud. Mureș, tns. 25 mart.1932, ipd. 14 sept.1933, hrt. 17 sept.1933, arh. Valeriu Traian Frențiu, n.d.nr.4945/1933 – Viștea de Jos, jud. Brașov, București II Șem.1938, p. 136

63. Păcurar Remus, d.n. 9 dec.1907, l.n. Dileul Vechi, jud. Mureș, tns. 25 mart.1932, ipd. 28 ian.1934, hrt. 30 ian.1934, arh. Iuliu Hossu, n.d.nr.573/1934 – Urisiul de Sus, jud. Mureș

64. Popa Ioan, d.n. 10 nov.1910, l.n. Lechința, jud. Mureș, oc.t. agricultor, st.ant. Lc."Al. Papiu Ilarian" Tg-Mureș, st.t.1929/30, 1930/31, 1931/32, 1932/33, tns. 25 mart.1932, ipd. 3 mart.1938, hrt. 6 mart.1938, arh. Alexandru Nicolescu, n. pedagog la Internatul "Vancea" Blaj, profesor la Lc.de Băieți "Sf. Vasile", Blaj, jud. Alba, obs. a absolvit Sem. Pedagogic Cluj, N.C., T.S., p. 207

1933

65. Boca Iacob, d.n. 11 mai 1909, l.n. Răzoare, jud. Mureș, tns. 25 mart.1933, ipd. 23 mart.1935, hrt. 25 mart.1935, arh. Valeriu Traian Frențiu, n.d.nr.1975/1935 – Posmuș, jud. Bistrița-Năsăud, Șopteriu, jud. Bistrița-Năsăud, Șem.1938, p. 148

66. Florea Iustinian, d.n.19 mart.1906, l.n. Pogăceaua, jud. Mureș, tns. 25 mart.1933, ipd. 23 mart.1935, hrt. 25 mart.1935, arh. Valeriu Traian Frențiu, n.d.nr.1971/1935 – Pogăceaua, jud. Mureș

67. Giurgiu Augustin, d.n. 30 aug.1911, l.n. Cozma, jud. Mureș, tns. 25 mart.1933, ipd. 23 mart.1935, hrt. 25 mart.1935, arh. Valeriu Traian Frențiu, n.d.nr.1972/1935 – Turda, jud. Cluj

68. Mișu Gheorghe, d.n. 11 iun.1910, l.n. Chețani, jud. Mureș, tns. 25 mart.1933, ipd. 25 oct.1934, hrt. 28 oct.1934, arh. Alexandru Rusu, n.d.nr.6007/1934 – Boholț, jud. Brașov, Sânmărghita, jud. Mureș, Șem.1938, p. 146

69. Nistor Alexandru, d.n. 31 ian.1910, l.n. Sângeorgiu de Mureș, jud. Mureș, tns. 25 mart.1933, n. Ep. Lugojului

70. Șopterean Ioan, d.n. 24 apr.1910, l.n. Iclănzel, jud. Mureș, tns. 25 mart.1933, ipd. 3 dec.1934, hrt. 6 dec.1934, arh. Valeriu Traian Frențiu, n.d.nr.6910 – Ibănești, jud. Mureș, Șerbeni, jud. Mureș, Șem.1938, p. 147

1934

71. Comes Gheorghe, d.n. 9 apr.1912, l.n. Crăiești, jud. Mureș, tns. 25 mart.1934

72. Pădurean Antoniu, d.n. 15 apr.1912, l.n. Țigmandru, jud. Mureș, tns. 25 mart.1934

73. Poptămaș Dumitru, d.n. 1 febr.1908, l.n. Râciu, jud. Mureș, tns. 25 mart.1934, ipd. 6 sept.1935, hrt. 8 sept.1935, arh. Alexandru Nicolescu, n.d.nr.5480/1935 – Nima Râciului, jud. Mureș

74. Racovițan Teodor, d.n. 7 mart.1913, l.n. Grindeni, jud. Mureș, tns. 25 mart.1934, ipd. 6 mart.1936, hrt. 8 mart.1936, arh. Valeriu Traian Frențiu, n.d.nr.1777/1936 – Bădeni, jud. Cluj

75. Sălăgean Dumitru, d.n. 25 oct.1913, l.n. Vișinelu, jud. Mureș, tns. 25 mart.1934, ipd. 6 mart.1936, hrt. 8 mart.1936, arh. Valeriu Traian Frențiu, n.d.nr.1776/1936 – Bucium, jud. Brașov

76. Oros Victor, d.n. 29 aug.1907, l.n. Roteni, jud. Mureș, tns. 24 aug.1934, ipd. 24 aug.1934, hrt. 26 aug.1934, arh. Alexandru Nicolescu, n. profesor Șc.Normală Blaj, jud. Alba

77. Rusu Aurel, d.n. 14 sept.1905, l.n. Șăulia, jud. Mureș, tns. 25 oct.1934, ipd. 25 oct.1934, hrt. 28 oct.1934, arh. Alexandru Rusu, n. profesor Șc. Normală Blaj, jud. Alba

78. Pop Filip, d.n. 13 febr.1907, l.n. Cașva, jud. Mureș, oc.t. agricultor, st.ant. Lc."Al. Papiu Ilarian" Tg-Mureș, st.t.Blaj,1927/28, 1931/32, 1932/33, 1933/34, tns. 25 oct.1934, ipd. 25 oct.1934, hrt. 28 oct.1934, arh. Alexandru Rusu, n. profesor la Lc.de Băieți "Sf. Vasile" Blaj, Șc. Normală Blaj, jud. Alba, Șc. Normală Năsăud, jud. Bistrița-Năsăud, obs. licențiat în fizică și chimie la Univ.București, N.C., T.S., p.193

1935

79. Biriș Bazil, d.n. 9 febr.1912, l.n. Gheja, jud. Mureș, tns. 25 mart.1935, ipd. 25 oct.1942, hrt. 26 oct.1942, arh. Valeriu Traian Frențiu

80. Mihălțanu Ioan, d.n. 17 sept.1914, l.n. Ceuașul de Câmpie, jud. Mureș, tns. 25 mart.1935, ipd. 6 sept.1942, hrt. 8 sept.1942, arh. Valeriu Traian Frențiu

81. Mălieș Ioan, d.n. 10 febr.1908, l.n. Valea Largă, jud. Mureș, tns. 6 sept.1935, ipd. 6 sept.1935, hrt. 8 sept.1935, arh. Alexandru Nicolescu

1936

82. Socol Ioan, d.n. 26 iul.1912, l.n. Oroiul de Câmpie, jud. Mureș, tns. 8 mart.1936

83. Borda Alexandru, d.n. 11 mai 1881, l.n. Gurghiu, jud. Mureș, tns. 8 mart.1936, hrt. 15 sept.1905, arh. Ioan Mețianu, n.d.nr.1/1937 – Turia, jud. Covasna, obs. transferat din Ep. Lugojului

1937

84. German Nicolae, d.n. 20 mai 1916, l.n. Hădăreni, jud. Mureș, tns. 25 mart.1937, obs. asasinat în 6 ian.1945

85. Turdean Sabin, d.n. 31 oct.1911, l.n. Sânger, jud. Mureș, tns. 25 mart.1937, ipd. 13 mart.1942, hrt. 14 mart.1942, arh. Ioan Bălan, n. Ep. Lugojului, obs. primit în arhid. cu nr. 4620/1940

86. Pop Ovidiu, d.n. 3 apr.1911, l.n. Oroiu, jud. Mureș, tns. 30 ian.1938, ipd. 30 ian.1938, hrt. 2 febr.1938, arh. Alexandru Nicolescu, n. Ocland, jud. Harghita, Șem.1938, p. 144

87. Cipăian George, d.n. 10 aug.1912, l.n. Cipăieni, jud. Mureș, tns. 25 mart.1937, ipd. 27 iun.1940,29 iun.1940, n.d.nr.4091/1940 – Papiu Ilarian, jud. Mureș

1938

88. Fanea Ioan, d.n. 10 nov.1913, l.n. Gheja, jud. Mureș, tns. 25 mart.1938, ipd. 29 iul.1939, hrt. 30 iul.1939, arh. Alexandru Nicolescu, n.d.nr.4894/1939 – Dobârca, jud. Sibiu

89. Husar Roman, d.n. 28 nov.1913, l.n. Voiniceni, jud. Mureș, tns. 25 mart.1938, ipd. 29 iun.1939, hrt. 1 iul.1939, arh. Alexandru Nicolescu, n.d.nr.4306/1939 – Ciucsângeorgiu, jud. Harghita

90. Rusu Cornel, d.n. 2 ian.1913, l.n. Cuștelnic, jud. Mureș, tns. 25 mart.1938

91. Tătăuanu Tiberiu, d.n.19 aug.1916, l.n. Rușii-Munți, jud. Mureș, tns. 25 mart.1938, n. Ep. Lugojului

92. Rusu Petru, d.n. 16 iun.1910, l.n. Șăulia, jud. Mureș, tns. 25 mart.1938, ipd. 7 mai 1939, hrt. 9 mai 1939, arh. Alexandru Nicolescu

93. Anca Vasile, d.n. 17 dec.1910, l.n. Solovăstru, jud. Mureș, tns. 25 mart.1938, ipd. 25 mart.1939, hrt. 26 mart.1939, arh. Ioan Bălan

94. Pop Alexandru, d.n. 6 mai 1909, l.n. Chiherul, jud. Mureș, tns. 4 ian.1939, ipd. 3 sept.1939, hrt. 5 sept.1939, arh. Alexandru Nicolescu, n.d.nr.5725/1939 – Eremitu, jud. Mureș

1939

95. Branea Gavril, d.n. 24 nov.1917, l.n. Hodac, jud. Mureș, tns. 25 mart.1939, ipd. 28 aug.1941, hrt. 31 aug.1941, arh. Vasile Aftenie

96. Chiciudean Vasile, tns. 25 mart.1939

97. Crișan Mihaiu, d.n. 15 apr.1915, l.n. Frunzeni, jud. Mureș, tns. 25 mart.1939

98. Pop Mihaiu, d.n. 12 nov.1912, l.n. Oarba de Mureș, jud. Mureș, tns. 2 apr.1939, ipd. 12 sept.1939, hrt. 13 sept.1939, arh. Ioan Bălan, n.d.nr.6815/1939 – Vaideiu, jud. Mureș

99. Moldovan Teodor, d.n. 25 mart.1914, l.n. Tăureni, jud. Mureș, tns. 30 apr.1939, ipd. 8 nov.1940, hrt. 10 nov.1940, arh. Vasile Aftenie, n.d.nr.7051/1940 – Borzești, jud. Cluj

100. Nireștean Emil, d.n. 21 iul.1910, l.n. Iernut, jud. Mureș, oc.t. agricultor, st.ant. Lc."Al. Papiu Ilarian" Tg-Mureș, tns. 2 febr.1940, ipd. 2 febr.1940, hrt. 4 febr.1940, arh. Alexandru Nicolescu, n. profesor Lc.Comercial de Băieți Blaj, Lc.de Băieți "Sf. Vasile" Blaj, jud. Alba, Lc.Teoretic Gheorgheni, jud. Harghita, obs. licențiat în geografie și șt.naturale Univ.Cluj, N.C., T.S., p. 208

1940

101. Comes Aurel, d.n. 18 febr.1914, l.n. Habic, jud. Mureș, tns. 25 mart.1940, n. Ep. Lugojului

102. Deac Vasile, d.n. 13 ian.1916, l.n. Șomoștelnic, jud. Mureș, tns. 25 mart.1940, ipd. 25 oct.1942, hrt. 26 oct.1942

103. Nistor Dumitru, d.n. 29 nov.1915, l.n. Petelea, jud. Mureș, tns. 25 mart.1940

104. Pogăcean Ioan, d.n. 12 sept.1918, l.n. Voiniceni, jud. Mureș, tns. 25 mart.1940, ipd. 25 oct.1942, hrt. 26 oct.1942, arh. Valeriu Traian Frențiu

105. Turcu Ioan, d.n. 13 aug.1917, l.n. Șăulia, jud. Mureș, tns. 25 mart.1940, ipd. 29 aug.1941, hrt. 31 aug.1941, arh. Vasile Aftenie, n.d.nr.3450/1940 – Sebeș, jud. Brașov

106. Matei Ioan, d.n. 11 sept.1911, l.n. Petrilaca, jud. Mureș, tns. 25 mart.1940 n. Mădăraș, jud. Mureș, Șem.1938, p. 142

107. Pol Alexandru, d.n. 15 dec.1906, l.n. Băla, jud. Mureș, oc.t. învățător, st.ant. Lc."Al. Papiu Ilarian" Tg-Mureș, Lc.Comercial Tg-Mureș, st.t. (în particular), tns. 5 mai 1940, ipd. 5 mai 1940, hrt. 7 mai 1940, arh. Alexandru Nicolescu, n. profesor la Șc.Sup.Comercială de Băieți Blaj, jud. Alba, obs. a absolvit Acad.Comercială Cluj, N.C., T.S., p.190

108. Todea Alexandru Dr., d.n. 5 iun.1912, l.n. Teleac, jud. Mureș, oc.t. agricultor, st.ant. Lc. Reghin, Lc.de Băieți "Sf. Vasile" Blaj, st.t.1933/34, Instit. Pio Romena Roma 1934-1940, tns. 24 nov.1937, ipd. 11 dec.1938, hrt. 25 mart.1939, arh. Alexandru Evreinoff, n. secretar al mitropolitului Blaj, profesor la Blaj, jud. Alba, preot, protopop de Reghin, jud. Mureș, episcop de Cezaropolis, mitropolit al Bisericii Unite, cardinal, obs. dr. în teologie la Roma, N.C., T.S., p. 212

4.2. Protopopul-elita ecleziastică locală

Protopopiatul reprezintă unitatea bisericească administrativă care cuprinde mai multe parohii arondate de pe teritoriul aceleiași eparhii. Protopresbiteratul își îndeplinea afacerile prin: scaunul protopresviteral, sinodul protopresbiteral, comitetul protopresbiteral, epitropia protopresbiterală.

Scaunul protopopesc consta din protopop, care era președinte, din 6 parohi cu vot decisiv, iar sfera de activitate era să aplaneze controversele dintre preoți și parohi, să decidă în chestii de logodnă și de divorț, să examineze alegerile de paroh, de diacon, etc., să privegheze asupra felului cum se țin registrele parohiale și matricolele, să privegheze asupra fețelor bisericești din protopopiat.

Sinodul protopopesc era reprezentat de protopopiate cu peste 20.000 de suflete, din 30 de membri, iar în cele cu sub 20.000 de suflete din 24 de membri. Sinoadele electorale, care aleg pe protopop, constau dintr-un număr dublu de membri. Sinodul protopopesc are ca sferă de activitate: obiectele economico-bisericești, școlare și fundaționale, privitoare la protopopiat; alegerea protopopului și a membrilor scaunului protopopesc; înaintarea treburilor școlare din protopopiat; îngrijirea pentru susținerea vazei și autonomiei bisericești. Alegerea protopopului se face prin vot secret dar este numit de către consistor dinte cei trei candidați care au avut cele mai multe voturi la „alegere”.

Protopopii se alegeau dintre preoții mai vrednici sau dintre alți oameni ai bisericii (profesori, funcționari consistoriali etc.) Pentru a putea fi ales protopop, trebuia să fii servit biserica, în orice calitate (diacon, preot, profesor, funcționar) cel puțin 5 ani.

Reședința protopopească este o casă, proprietatea tractului, făcută pe cheltuiala celor din tract. Protopopii poartă aceeași reverandă ca și preoții, însă căptușită cu roșu, în loc de albastru, având brâul roșu.

Protopopul a fost reprezentantul ierarhiei în districtul protopopesc, omul de încredere al arhierului și conducătorul unei structuri esențiale a Bisericii Ortodoxe – protopopiatul.

Protopopul coordona administrația bisericească în acel teritoriu, scaunul de judecată protopopesc, sinodul protopresbiterial, relațiile clerului și ale credincioșilor cu episcopia, era însărcinat să urmărească starea de religiozitate a credincioșilor, a școlii, a bisericii și a veniturilor bisericești.

Protopopul a fost directorul școlilor confesionale din district și inspectorul acestora, a urmărit nivelul de pregătire al elevilor, frecvența, respectarea dispozițiilor arhierești referitoare la școli. Examenele de la sfârșitul anului sunt conduse de protopop, astfel acestea iau înfățișarea unor adevărate serbări culturale, la care asistă și poporul.

Era personajul cheie care asigura difuzarea poruncilor episcopești transmise prin circulare bisericești și aplicarea lor corectă. De cele mai multe ori a fost și un lider al populației în probleme economice, sociale, politice sau culturale, a fost un animator al asociațiilor cultural-naționale din zonă. Mai aveau obligația de-a purta de grijă ca dascălii să încaseze salariul cuvenit. Totodată, protopopii trebuiau să se asigure că dascălii meritau aceste salarii. Astfel, ei aveau obligația de a-i examina pe dascăli, nu doar din toate materiile pe care aceștia le predau copiilor, ci din pedagogie.

Protopopul este, pe teritoriul protopopiatului, reprezentantul oficial al Centrului eparhial față de autoritățile publice locale și față de terți și îndeplinește sarcinile ce-i sunt atribuite.

De cele mai multe ori a fost și un lider al populației în problemele economice, sociale, politice, culturale. De asemenea a fost și un animator al asociațiilor cultural-naționale din zonă.

Prin urmare protopopii se bucurau de o însemnată considerație în fața poporului dar și a străinilor. De cele mai multe ori au fost președinți ai despărțămintelor: „Asociațiunea pentru literatura română și cultura poporului român”, în viața politică unii au fost deputați în Cameră, iar în viața economicăfinanciară unii au fost directori de bancă, alții agenți.

Protopopul făcea instalarea preoților în parohie, judeca cazurile de căsătorie și elibera „cărțile de cununie, fără de care nici un preot ortodox sau greco-catolic nu putea oficia taina nunții”. Sinoadele protopopești se țineau, de obicei, odată cu adunările generale de primăvară și de toamnă ale reuniunilor învățătorești, întrucât în cadrul lor se prezentau dizertații privind formarea opiniei și a mentalității enoriașilor, precum și alte chestiuni de interes general sau confesional.

Evident, protopopii se bucurau de un venit mult mai substanțial decât preoții simpli. În cazul ortodocșilor, leafa lor se compunea din salariul de peot (de 1.600 de coroane la începutul secolului al XX-lea), din indemnizația de protopop (care în aceeași perioada era de 1.500 de coroane pe an) și gradațiile de vechime de 10%, acordate din 5 în 5 ani.

4.2.1. Ștefan Rusu – protopop ortodox

Ștefan Rusu a fost personalitatea cea mai reprezentativă a Bisericii Ortodoxe române la începutul secolului al XX-lea, din Tîrgu Mureș și din județul Mureș. S-a născut la data de 28 mai 1864 în satul Viile Teci, (fosta localitate Iura Mare), comuna Teaca, județul Bistrița-Năsăud. Cursurile primare le urmează în localitatea Teaca, cele gimnaziale și liceale în Bistrița, iar cele superioare la Sibiu în cadrul institutului arhidiecesan ”Andrei Șaguna” între anii 1884-1888. Un an mai târziu este numit preot în localitatea Nazna, pe data de 12 martie 1889, document cu nr.360, unde l-a înlocuit pe preotul Zaharia Baciu. La data de 12/24 februarie 1889 s-a căsătorit cu Rozalia Maria Hodoș, fiica fostului preot Vasile Hodoș din Iclandu Mare, cu care are o fată și doi feciori.

Între anii 1895-1901 a administrat parohia ortodoxă din Sângeorgiu de Mureș, iar din 1902 prin ordinul nr. 650/1902 este numit administrator presbiter al tractului Tîrgu Mureș în locul lui Nicolae Maneguțiu, care a fost destituit din funcția de paroh și protopop. A deținut această funcție până în 1904 când la 6/19 noiembrie 1904 Consorțiul l-a numit protopop al Tractului Tîrgu-Mureș, după ce fusese ales de către sinodul protopopesc tractual. În data de 6 decembrie 1904 a avut loc instalarea în funcție, pe care o va deține până în 23 iulie 1940 când se pensioneză. În anul 1917 a fost suplinit de protopopul Vasile Duma al Reghinului, deoarece în timpul războiului a fost întemnițat – iată și ce declara la acea vreme: ”Ștefan Rusu – protopop ortodox Tîrgu-Mureș, 55 ani și o soție și 4 copii. Ca preot în Nazna am făcut opoziție administrației care voia să ridice școala de stat ungurească în comună, iar ca protopop n-am voit să propun ungurește religia în școla de stat. Pus pe lista neagră am fost arestat în 9 septembrie în Iclandul Mare. Un jandarm mi-a pus baioneta în piet, iar celălalt mi-a străns mâinile în lanțuri. La protestele socrului meu i-au strigat: <Taci câine bătrân, astfel de canalii trebuie împușcați >”.

În toamna lui 1918, Ștefan Rusu se va angaja în lupta pentru desăvârșirea unității naționale, a militat pentru unire, fiind unul dintre cei care și-a pus semnătura pe actul Unirii.

Problema majoră cu care s-a confruntat în primii ani, legat de biserica ortodoxă din Tîrgu-Mureș a fost redresarea numerică a parohiei. Fiind amenințată cu desființarea din cauza numărului prea mic de ortodocși, preotul Ștefan Rusu a recurs la o metodă interesantă pentru a o salva. A cerut încorporarea la biserica din Tîrgu Mureș a celor care aparțineau de Remetea și Podeni, numărul enoriașilor crescând cu 323 de pesoane. În memoria comunității ortodoxe din Tîrgu Mureș, protopoul Ștefan Rusu a rămas ca fiind ctitorul noii biserici din oraș – Catedrala Mare.

Protopopul Ștefan Rusu s-a implicat în viața politică atât la nivel local cât și național. La finele anului 1920 și începutul anului 1921 trece la Partidul Național Liberal, unde va deține funcții importante în conducerea județului, fiind membru marcant al acestui partid pe plan județean. A fost ales președinte între anii 1926-1929, prim-vicepreședinte al organizației Mureș al PNL în perioada 1929-1934, președinte de onoare în Delegația Permanentă a acestui partid între anii 1934-1937. Pe lângă faptul că a activat ca om politic, protopopul Ștefan Rusu a activat în mai multe organisme politico-culturale. A fost membru din anul 1900 al Astrei, despărțământul Tîrgu Mureș și a susținut numeroase conferințe pe teme culturale și naționale.

Pentru activitatea care a desfășurat-o a fost răsplătit de-a lungul timpului cu anumite distincții, astfel a primit Ordinul Coroana României la gradul de ofițer, Ordinul Steaua României în gradul de Ofițer, ”Vulturul Roșu”, în grad de Cavaler. De asemenea, a mai fost decorat protopopul stavrofor și cu medalia ”Meritul Cultural, serviciul credincios pentru biserică în gradul de Cavaler” clasa a II-a. Totodată, la propunerea episcopului Nicolae i s-a conferit medalia ”Răsplata muncii”, medalie ce o pimește împreună cu diploma.

S-a pensionat la data de 23 iulie 1940, după ce a slujit bisericii ortodoxe cu mare pricepere și devotament ca protopop aproape 50 de ani. În locul său a fost numit un alt protopop, Romul Popa, protopopul ortodox al Ludușului.

Ștefan Rusu nu s-a bucurat mult de liniștea de după pensionare, căci odată cu cedarea unei părți a Transilvaniei la Ungaria prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, este nevoit să se refugieze la Brașov, pentru a nu cădea în mâinile noilor autorități, cele hortyste, căci acestea vor declanșa represalii deosebit de dure împotriva românilor, dar mai ales celor care militaseră pentru idealul național.

Se stinge din viață, la 23 octombrie 1947, la Brașov, fiind înmormântat la Tîrgu Mureș în cimitirul bisericii de lemn de pe strada Andrei Șaguna nr. 13. Protopopul Ștefan Rusu și-a închinat viața întreagă pentru prosperitatea României, dar mai ales pentru prosperitatea orașului Tîrgu Mureș.

4.2.2. Ariton M. Popa – protopop Reghinului

Ariton M. Popa nume marcant al vremii, model pentru societatea românească din zona unde s-a născut și în care a slujit. Vreme de aproape 40 de ani a condus Protopopiatul Greco-catolic de la Reghin. Născut la 15 aprilie 1871 în satul Tăuni, județul Alba, părinții săi, Grigore și Pelaghia Popa erau o familie de plugari înstăriți. Studiile primare și gimnaziale le-a făcut la Gimnaziul greco-catolic din Blaj în perioada 1883-1891, absolvind cu calificativul „eminent”. Gimnaziul greco-catolic din Blaj era la aceea vreme, unica școală medie, uneori cu valențe de școală superioară, a românilor din Ardeal. Ariton Popa l-a avut între profesorii pe viitorul istoric și membru al Academiei Române, Augustin Bunea, aflându-se după cum va mărturisi în volumul omagial închinat acestuia, în apropierea și sub înrâurirea lui: „mă punea lângă dânsul la masă ca acolo la lumina lampei să cetim împreună.”

Urmărind monografiile locale, descopăr într-o lucrare scrisă de cercetătoarea Maria Dan, traseul urmat de viitorul protopop al Reghinului. Astfel, tânărul Ariton Popa, își va continua studiile în perioada 1891-1895 la Universitatea din Budapesta, la Facultatea de Teologie. Capitala Ungariei era, la sfârșitul secolului al XIX-lea începutul secolului XX, un important centru cosmopolit, în viața spirituală a căruia se întretăiau curente de gândire socială, politică și culturală foarte diferite. Avansul mișcării social-democrate, pătrunderea ideilor îndrăznețe prin presa de mare tiraj, în condițiile suprimării cenzurii și a unui regim „liberal”, efervescența noilor orientări literare erau o realitate. Tânărul student la teologie își petrecea zilele închis în Seminarul Central, departe de agitația acestei culturi, care de altfel îi era străină. Chiar și viața Universității maghiare, ea însăși agitată, pătrunde cu zgomote estompate între zidurile Seminarului. Iată în acest sens, mărturia lui Alexandru Ciura, seminarist și el la Budapesta: „Tovarășii mei de la Universitate nu-și uitau de noi. Duminica, după vecernie, ne plimbam agitați prin colțișorul de grădină, așteptând pe tovarășii care ne aduceau jurnale cari nu aveau intrare între zidurile noastre. Discuțiile se porneau tot mai animate și viața noastră de pustnici se încălzia mult prin contactul cu cei dinafară. Trăiam în două lumi cu totul deosebite, și adesea, când ne întâlneam pe coridoarele universității continuam discuții fără șir, cari nu puteau duce niciodată la o înțelegere deplină. Cu toate rezervele mele de seminarist, doriam totuși, din tot sufletul, să fac și eu parte din societatea lor.”

În ansamblu, Ariton Popa a fost un elev eminent la Seminarul din Budapesta, dând dovadă de multă sârguință și preocupare pentru studiu, dovadă stând rezultatele obținute în anii de școală cât și activitatea sa ca și preot și protopop.

Reîntors în țară s-a căsătorit la Blaj cu Aurelia și a fost hirotonisit la 15 noiembrie 1896 de mitropolitul Victor Mihalyi de Apșa. La 25 aprilie 1897 este numit cooperator parohial în Bucium-Sașa, județul Alba, iar prin decretul nr. 4760 din 5 septembrie 1899 este numit administrator parohial. Din ianuarie până în mai 1897 a funcționat și ca învățător în Biia și doi ani și în Bucium-Sasa. În decembrie 1905 este numit paroh și protopop al Districtului Reghin, unde își va continua activitatea sacerdotală și culturală până la moarte. Ariton Popa nu s-a preocupat doar de viața religioasă a credincioșilor săi, ci s-a implicat și în viața culturală și politică. Distinsul protopop a creat biblioteci populare în Biia, Tăuni, Bucium-Sasa. În Bucium-Sasa a înființat Reuniunea de femei, a cărei președinte era soția sa, dânsul ocupând funcția de secretar. Tot în această localitate a înființat un cor, dovedind interes și pentru cultivarea muzicii naționale. Are și meritul înființării Reuniunii de meseriași în Reghin, cu scopul de a împiedica deznaționalizarea elementului muncitor român. Sub președenția sa și cu sprijinul unor inimoși intelectuali, Reuniunea meseriașilor români, a contribuit la promovarea intereselor culturale și morale ale meseriașilor români din Reghin. De asemenea a fost un membru activ al Despărțământului Astrei din Reghin, vicepreședinte din anul 1923.

Ariton Popa s-a remarcat și printr-o activitate publicistică. A colaborat la „Foaia școlastică” din Blaj publicând articolul (traducere) „Starea școlastică prezentă în Statele Unite ale Americii”, la periodicele: Gazeta Transilvaniei, Unirea, Libertatea, Păstorul Sufletesc. Ariton Popa a întreținut legături și cu publicații și intelectuali din vechea Românie, primind corespondențe de la redacția ziarului Neamul Românesc (Valenii de Munte), de la profesorul P. Popovici, directorul școlii normale din Piatra Neamț. Se pare că și marele istoric A. D. Xenopol i-a adresat mulțumiri printr-o carte de vizită. A colaborat și la gazeta Sămănătorul, redactată între anii 1925-1930 de fiul său, Eneea Popa.

Ariton Popa s-a preocupat și de destinele învățământului românesc. În anul 1901, în Foaia școlastică, Blaj i se aduc mulțumiri „pentru sprijinul și bunăvoința ce arătați față de înaintarea învățământului nostru poporal”. Într-o perioadă în care „legea Apponyi” atenta la existența acestuia, el a desfășurat o „muncă uriașă pentru asigurarea școalei”, a controlat și îndrumat școlile elementare, le supraveghea activitatea anual, participa la examenele de sfârșit de an. În perioada 1919-1940 a fost catehet la liceul de stat din Reghin, predând religia greco-catolică. De asemenea a fost numit membru titular la Eforia școlii de ucenici din Reghin în iunie 1939.

Având preocupări de istorie locală, a punctat în „Mica monografie a Reghinului” (1931) momente din trecutul românilor din acest oraș. Pe linie ecleziastică s-a preocupat de soarta bisericilor din protopopiatul său, restaurând sau construind noi biserici. Astfel a participat la sfințirea bisericii din Șerbeni (octombrie 1925), Breaza (nov 1926), Solovăstru (1926), Chiheru de Sus (nov 1931). Pentru școlile Blajului a donat 2000 de lei în vederea construirii unui nou institut și internat. Veneratul Ordinariat Arhidicezan l-a numit în comitetul pentru organizarea pelerinajului la Roma dintre membrii clerului. A efectuat traduceri de lucrări cu conținut bisericesc, între care „Catolicismul în America de Nord”, „Preotul legii nouă” (după „Memoriale vitae sacerdotalis” de C.I. Arvisenet), „Oratoria sacră” de J. Kudorn, „Isus Hristos” de Berthe și „Manual de adorare a Sf. Euharistii” de Tesniere (traduceri din limba maghiară).

Ariton Popa s-a afirmat și ca militant al Partidului Național Român. A reprezentat cercul electoral Aiud la conferința națională de la Sibiu, din 10 ianuarie 1905. În același an a sprijinit în ținutul în care funcționa candidatura reprezentatului P.N.R. pentru mandatul de deputat dietal. După intrarea în războiul pentru reîntregirea unității național-statale, Ariton Popa a fost internat între 6 septembrie 1916 și 12 iunie 1917 în Sopron, Ungaria. Reîntors la Reghin, va desfășura o remarcabilă activitate pentru Unirea Transilvaniei cu Patria mamă. A fost membru al Consiliului național român a județului Mureș-Turda, a redactat apelul „Frați Români” și a semnat apelul „La arme” pentru formarea gărzii naționale române. A participat la alegerile de delegați pentru Marea Adunare de la Alba-Iulia, la care a fost și el însuși, delegat de drept. După Unirea Transilvaniei cu România, a activat în cadrul Partidului Național, apoi al Patidului Național Țărănesc, fiind ales în 1929-1930 deputat în Parlamentul României.

Ca recunoaștere a activității sale, Ariton Popa a primit în anul 1923 medalia comemorativă a „Încoronării”. În același an, a fost numit „Camerier de onoare în haine paunazzo” de către Sfinția Sa, preafericitul părinte Papa Pius IX. La 15 noiembrie 1936 a fost sărbătorit printr-o imensă manifestație distinsul protopop, care împlinise cu acea ocazie 40 de ani de preoție și 30 de protopopie. Cu această ocazie mitropolitul Blajului a fost reprezentat prin canonicul din Blaj, Victor Pop, rectorul academiei teologice din Blaj. La sfârșitul anului 1937, când Astra, a sărbătorit un sfert de veac de existență și activitate, la festivitatea jubiliară au fost aduse omagii deosebite protopopului Ariton Popa, care a fost inițiatorul înființării acestei societăți. În ianuarie 1938, pentru întreaga sa activitate, Ariton Popa a fost distins cu înaltul Ordin Ferdinand în gradul de cavaler.

Protopopul Ariton Popa a fost un adevărat intelectual, un reprezentant de seamă al tagmei bisericești. Al doilea război mondial l-a găsit tot în slujba credincioșilor. În cei patru ani de restriște, deși sleit de puteri, a făcut totuși apostolate adevărat. La începutul anului 1945, sănătatea tot mai precară îl determină să ceară scoaterea la concurs a parohiei Reghin, astfel din data de 1 iulie 1945 dr. Alexandru Todea este delegat a administra parohia reghin. Un an mai târziu, prin raportul nr.115/946 din 1 mai 1946, dr. Alexandru Todea, protopop de Reghin anunța Vicariatul din Alba Iulia, adormirea în Domnul și înmormântarea mult regretatului fost paroh și protopop de Reghin, canonicul onorar Ariton Marian Popa. A fost înmormântat în cimitirul de lângă biserica catolică, adevărat panteon național al românilor Reghin și împrejurimi.

4.2.3. Elie Câmpeanu – un om de cultură

Între personalitățile de seamă pe care le-a dat spațiul mureșean se numără și Elie Câmpeanu, slujitor al altarului, preot și protopop al districtului greco-catolic Giurgeu, iar după Marea Unire al Tîrgu Mureșului. Fire modestă, inteligentă și ageră, neobosită în căutarea unor adevăruri privitoare la românitatea ținuturilor secuizate, preotul a îmbinat armonios activitatea profesională teologică, acțiunea de cercetare și dezvăluire a istoriei poporului român, în domenii de mare importanță cum sunt arheologia, etnografia, onomastica, toponimia, vechile manuscrise și cărți bisericești.

Fiul al gospodarului Ioan Câmpian din Goreni, jud. Mureș, Elie s-a născut la 12 iulie 1859. Între anii 1867-1871 urmează cursurile școlii primare româneti din Reghin, avându-i ca învățători pe Teodor Hărșan, George Crișan și George Maior. Obține rezultate deosebite atât în școala primară, cât și mai apoi la cursurile Seminarului Teologic din Blaj. La Blaj, Elie Câmpeanu i-a avut profesori pe acei dascăli care prin cultura și idealurile insuflate tinerilor studioși au ”săvârșit resurecția poporului român”, după cum se exprima Sextil Pușcariu.

Ca învățător la început, apoi ca preot, viceprotopop și protopop din 1908, Elie Câmpeanu înregisrează cu tristețe istoria crudă a maghiarizării zonei din vechile sate din Ciuc. Prin întreaga sa activitate în rândurile credincioșilor, caută să conserve ce se mai putea salva dintr-un proces care devenea grav pentru viitorul bisericii și al națiunii române.

Cu toate că nu a lăsat în urma sa studii de anvergură și cărți, protopopul Elie Câmpeanu rămâne în memoria posterității, poate mai ales prin nobila sa devoțiune pentru trecutul și spiritualitatea națiunii, cultivând și alese relații interumane, atrăgând în anturajul său și numeroși cercetători, care, întemeindu-se pe bogata lui moștenire, rămasă în manuscris, pe micromonografii ale unor localități din zona în care a păstorit, însemnări de ordin istoric, descifrări de texte vechi, și-au adus o contribuție substanțială la cunoașterea culturii și civilizației noastre. Acestora li se adaugă faptele sale pe plan social și cultural.

Pentru Elie Câmpeanu marea sa operă a fost refacerea și construirea de biserici. În multe parohii și filii erau biserici de lemn, erau sate fără biserici românești. Corolarul întregii sale activități de protopop al Tîrgu Mureșului, rămâne, credem, ridicarea Catedralei greco-catolice, copie la scară redus a Basilicii Sfântul Petru de la Roma, ea este – potrivit istoricului Cornel Sigmirean, monumentul neolatinității din orașul Tîrgu Mureș. Ridicarea ei se dorea a fi factor de armonie în oraș, nicidecum de discordie între români, ea trebuia să fie un element de mândrie pentru toți locuitorii români, indiferent de etnie. Referitor la acest gând, care-i stăpânea pe cei mai lucizi fondatori ai catedralei, citim în revista Astra din 15 august 1927: ”În ziua de 15 august 1927 se va sființi temelia celei de-a doua biserici naționale în orașul nostru. Trebuie să dispară în această zi orice neînțelegere dintre noi și împreună să ne bucurăm când se sființește temelia unui lăcaș de închinare. Toți românii trebuie să ia parte la această solemnitate, când se pune piatră fundamentală unei cetăți românești”.

O activitate deosebită desfășoară Elie Câmpeanu ca președinte a trei importante societăți: al Comitetului Școlar Județean, calitate în care sprijină activitatea Asociației profesorilor secundari, a învățătorilor, acordând ”însemnate ajutoare pentru edificarea de școli primare, ca focare de cultură și naționalism”, 46 de școli pe văile Mureșului și, îndeosebi, a Nirajului; al secției Ligii Culturale, cu activitate fructuoasă în Tîrgu Mureș și județ, organizând în oraș, chiar Congresul Ligii; și nu în ultimul rând ca președinte al Societății de Istorie, Arheologie și Etnografie. S-a implicat, totodată, în acțiunile culturale ale ASTREI, ale Societății ”Sf. Maria”, Asociației Luptătorilor Voluntari, ”Ligii Culturale”, de fapt ”Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor” activă din 1891, care a organizat și desfășurat acțiuni însemnate în perioada interbelică, îndeosebi în Transilvania, răspândind alături de ”extensiunea universitară”, cunoștiințe culturale și științifice bogate și variate. Ori, implicarea lui Elie Câmpeanu a fost plenară. Tot așa cum a ajutat efectiv dezvoltarea bisericii – contribuind la construirea a 44 de edificii de cult – și a școlii românești. În 1933, la apariția revistei ”Progres și cultură” la Tîrgu Mureș, organul de presă al Asociației învățătorilor, a sprijinit inițiativa, i-a acordat un ajutor anual permanent de 15.000 lei și a colaborat la ea cu material istoric. Într-un articol publicat în numărul 1 al revistei, a solicitat ”să mă înscrieți între prenumeranții acestui organ de activitate culturală și dovadă de progres pe terenul învățământului poporal românesc”, și colaborator al revistei, ”O veche dorință și totodată datorință”, după o activitate de 50 de ani ”nu numai ca preot protopop, ci și ca fost învățător poporal și profesor de liceu în alt ținut și între cele mai grele împrejurări pentru conaționalii români aproape pierduți pentru neamul românesc”.

Printre cei care i-au recunoscut meritele sale deosebite a fost și inegalabilul om de cultură, savantul Nicolae Iorga, care îl vizitează în prima sa trecere prin oraș (21-22 iulie 1922) și care remarcă efoturile comune ale celor doi protopopi, ”Câmpeanu (unit) și Rusu (neunit)”, în ”dorința de a face ceva românesc în fața operei mari a culturii străine”. Tot Nicolae Iorga este acela care îl așeza în al său panteon de Oameni care au fost, cu un portret de o puternică expresivitate: ”figură tăiată aspru ca de secure tărănească în lemn de tisă, ochi când strălucitori de veselă bunătate, când umezi de lacrimi, când scăpători de mânie împortriva nedreptății și asupririi. Unul din acele glasuri care parcă au în ele îngrămădite dureri de lungi generații cărora mâna dușmană le-a stat pe tarele grumaz. Și mai presus de oice, în sărăcia și smerenia lui, omul de cuvânt și omul de credință”.

La moartea protopopului Elie Câmpeanu, primarul orașului Tîrgu Mureș a rostit o cuvântare: ”Unul dintre cei mai inimoși români, unul dintre cei mai vrednici slujitori ai altarului și unul dintre cei mai iubiți cetățeni, protopopul canonic Elie Câmpeau, s-a mutat la cele eterne. Născut în anul Unirii Principatelor, este simbolic ca înmormântarea i-a fost în ziua sărbătorii acestui eveniment, la 24 ianuarie a.c. (…) Memoria să-i fie binecuvântată! Fiindcă Elie Câmpeanu o merită cu prisosință, propun ca, pentru eterna lui amintire, conducerea orașului să denumească după ilustrul dispărut una dintre străzile orașului din apropierea fostei sale locuințe și să creeze un fond anual, cu numele lui, din care să îmbrace copiii săraci de la școlile primare de stat”.

4.2.4. Protopopul Dumitru Antal- inițiatorul ”Calendarului Mureșului”

Protopopul Dumitru Antal ( ulterior episcopul Emilian), s-a născut la 20 octombrie 1894 în Toplița. Mama sa a fost soră cu patriarhul Elie Miron Cristea. Studiile universitare le face la Academia Teologică “Andreiana” din Sibiu (1913-1916) și la Facultatea de Filosofie a Universității din Budapesta (1916-1918). În perioada budapestană a fost președintele Societății studenților români “Petru Maior”. A fost protopop de Reghin (1924-1927), revizor eparhial la Cluj (1927-1933), inspector general în Ministerul Cultelor (1933-1938). La 28 octombrie 1938 a fost ales arhiereu-vicar al Mitropoliei Ungro-Vlahiei cu titlul “Târgovișteanul”. Între anii 1941-1944 a fost „locțiitor” al Episcopiei Argeșului, iar apoi locotenent de arhiepiscop și mitropolit al Bucovinei (1945-1948). Din 1949 a condus Seminarul Teologic de la Mânăstirea Neamț, apoi oastea monahală de la Mănăstirea Cozia și, în cele din urmă, din 1952, pe cea de la Mănăstirea “Sfântul Prooroc Ilie” din Toplița. A fost înmormântat în ziua de 20 iunie 1971, în Toplița natală.

Deși deține funcția de protopop al Reghinului doar trei ani, o slujește cu mult devotament. În această calitate de îndrumător spiritual își asumă ridicarea nivelului moral dar și cultural al enoriașilor prin slova tipărită. În pagina introductivă denumită “Precuvântare”, redactată în 15 octombrie 1926, protopopul își exprimă încrederea în rostul și rolul cărții ziditoare: “Cetind cărți poți să înveți multe lucruri bune și folositoare; poți să-ți desfătezi sufletul cu frumusețile unei poezii, sau a unei povestiri frumoase”. Pe de altă parte nu ezită să atragă atenția că prin intermediul cărților păcătoase poți “să-ți înveninezi sufletul cu învățături rele”.

„Calendarul Mureșului” se înscrie în pleiada de publicații interbelice cu caracter religios cu circulație în zona Văii Mureșului. Dacă celelalte calendare prezente în zonă sunt tipărite în tipografiile aparținătoare episcopiilor ortodoxe din Cluj sau Sibiu iar cele greco-catolice din Blaj sau Bixad, în acest caz este o inițiativă locală a protopopului Dumitru Antal, protopopul ortodox al Reghinului în perioada 1924-1927.

O scurtă trecere în revistă a principalelor sale repere biografice argumentează legăturile sale cu meleagurile Văii Mureșului nu doar ca slujitor al bisericii ci și ca apărător al ortodoxiei, al românismului și promotor al unei vieți civilizate bazate pe preceptele moralei creștine.

După propriile-i mărturisiri protopopul Dumitru Antal avea în momentul redactării calendarului o experiență publicistică fiind în perioada 1920-1924 colaborator al “Foii Poporului” din Sibiu și al publicațiilor “Telegraful Român”, “Revista Teologică”, “Renașterea”.Cunoscând aria de circulație a tipăriturilor de felul calendarelor, prin conceperea unuia propriu el a venit în întâmpinarea așteptărilor de ordin spiritual și practic al credincioșilor de la sate. Deși a făcut acest demers cu speranța lansării unui proiect longeviv :”Din feliul cum va fi primit și prețuit acest calendar îmi voi lua îndemn să continui întocmirea lui și pe anii care vin”, calendarul său se va limita la acest număr întrucât protopopul Dumitru Antal se transferă la Cluj, unde episcopul Nicolae Ivan al Clujului îl numește în funcția de revizor eparhial, post ocupat din 1927 până în 1933.

Luând drept modele de întocmire ale calendarului pe cele emise de episcopii, protopopul Dumitru Antal a purces la redactarea propriului calendar incluzând rubricile atât de populare în rândul cititorilor de la sate: calendarul propriu zis cu marcarea și explicarea sărbătorilor creștine și legale, informații legate de casa regală, de tarifele poștale, lista unor cărți folositoare, sfaturi utile pentru creșterea animalelor, lista târgurilor din Transilvania, precum și date legate de autoritățile județene, de plasă sau comunale și reclame pentru firme locale sau din țară. Un loc aparte îl ocupă “Partea Literară” unde se regăsesc creații ale scriitorilor consacrați precum George Coșbuc, Gala Galaction, Octavian Goga, George Topârceanu, Emil Gârleanu, Ion Al.Brătescu Voinești dar și articole preluate din alte publicații precum “Dumineca poporului” sau “Foaia Noastră”.

Calendarul este mijlocul prin care protopopul Dumitru Antal își poate educa credincioșii în mod direct, de aceea nu ezită să-i avertizeze cu privire la periculoasele capcane întinse de sectarism și bolșevism atât credinței cât și națiunii. Pornind de la crezul său “Nu este un singur român creștin bun, care să nu simtă cât de concrescută îi este credința cu naționalitatea lui, și încă așa de tare, încât dacă îi luăm unui român credința îl și desnaționalizăm”, pune în atenția cititorilor o tristă realitate ”Scopul lor (n.n al sectarilor) nu este de a ne aduce credință mai multă, ci ca să ne fărâmițeze neamul, să-i zdruncine unitatea, închegarea lui”.

Ca sprijin al pledoariei sale antisectare aduce exemplul lui Popa Petru din Hodac care pe la 1704 câștigase respectul calvinilor și dreptul ca iobagii din Sângeorzul de Pădure să zidească o biserică. Dar, ceea ce se dorește a fi reliefat este faptul că i s-a impus fiecărei comunități religioase a nu face prozelitism în rândul celeilalte, fapt total neglijat în perioada contemporană autorului.

O inedită plăsmuire a patriarhului Miron Cristea, construită în analogie cu Fericirile din „Predica de pe munte” a Mântuitorului Hristos, apare în paginile „Calendarului Mureșului”.

Prima fericire recomandă poporului român să se adăpostească cu încredere sub scutul crucii creștine căci așa va fi apărat de toate relele și nevoile. Cu alte cuvinte Biserica este văzută ca sprijin moral, cultural, social și național al românilor, indiferent de perioadele istorice pe care le traversează.

Cea de-a doua fericește poporul care „ține la legea strămoșescă” , acest lucru fiind garantul dăinuirii veșnice a acelui popor.

Poporul care păstrează cu sfințenie și iubește „comorile sufletești” precum limba, portul, datinile, obiceiurile,cântecele are, în concepția primul patriarh român, „viață trainică și proprie”.

Educația copiilor într-un mediu familial echilibrat va asigura viitorul luminat al unui popor, se subliniează în cea de-a patra fericire.

Cheia propășirii unui neam este considerată pacea și buna rânduială și în același timp îi îndeamnă pe români să iubească munca pentru că doar așa își vor asigura cele necesare vieții.

Cumpătarea în toate, încrederea în forțele proprii sunt condiții sine qua non pentru o viață sănătoasă și echilibrată.

Nu se poate înnoi și regenera o națiune fără înnoirea și regenerarea personală a fiilor ei, după cum nu se poate înnoi și regenera o pădure fără înnoirea și regenerarea arborilor care o alcătuiesc.

Deosebirea în această analogie stă numai în faptul, că arborii nu se pot ajuta între ei (decât numai în fabule…), câtă vreme fiii aceleiași nații se pot și se cuvine să se ajute, ca să renască într-o ființă comunitară nouă și plină de viață.

Poporul iubitor de învățătură este fericit de patriarh întrucât „numai prin luminarea minții și îmbogățirea sufletului va putea înainta culturalicește și-și va împlini rostul său între popoarele lumii”.

Prin ascultare și slujire lui Dumnezeu, poporul va renaște într-o obște nouă și fericită. O singură semeție și-o singură răzvrătire este încuviințată și sfătuită: cea împotriva păcatului. „În fața păcatului da, să stăm semeți și împotriva lui să ne răzvrătim cu toată puterea, ca biruindu-l să luăm cununa vieții făgăduită de Hristos ostașilor săi. Nimeni să nu cugete întru inima sa că ascultarea și slujirea ar umili pe om. Nu, căci rânduiala acestei lumi și a acelei viitoare întru ascultare zace. În duhul slujirii izvorâte din conștiința noastră întru Hristos și întru Nație ne vom uni silințele, pentru ca acestea să rodească viață nouă în Țară”.

La păstrarea conștiinței unității spirituale a neamului, Biserica Ortodoxă Română a avut o contribuție majoră. Ea a cultivat în sufletele credincioșilor români conștiința trează că ei au aceeași obârșie ca neam, aceeași credința și aceeași limbă care-i unește.

Pe lângă problemele identitare Calendarul Mureșului abordează cu multă seriozitate chestiuni care atentau la sănătatea trupească și integritatea morală a poporului. Astfel se aduce în prim plan păcatul beției publicându-se trei articole succesive pe această temă: „Cine a iscodit rachiul?”, „Cam cât se bea la noi”, „Cum se apără alte popoare de primejdiile alcoolismului”. Se prezintă o statistică (sursa nu este precizată) îngrijorătoare a consumului de alcool din Ardeal: „40 kg de vinars, 12 kg de vin și 200 kg de bere” per locuitor pe an, exceptând copiii. De asemenea s-a constatat că numărul crâșmelor ajunsese la 20.000 iar cifra consumatorii de alcool era cam de 1,5 milioane dintr-un total de 5 milioane de locuitori. În consecință alcoolismul este văzut ca principala cauză a stării materiale precare a majorității populației, îndeosebi a celei rurale, dar în același timp și a degradării lor spirituale.

4.2.5. Vasile Duma-un om pentru o episcopie

Originar din localitatea Săcalu de Pădure, s-a născut în anul 1864. A absolvit Gimnaziul din Năsăud și Institutul teologic ”Andreian” din Sibiu (1886/87). Este mai întâi învățător în satul natal, remarcându-se prin pregătirea lui profesională, preocupările de ordin cultural și un ardent patriotism. Apoi, este învățător și preot în Jabenița, iar din 1912 protopop ortodox al Reghinului.

A fost un prețios colaborator al ziarului Telegraful Român (Sibiu), publicând în coloanele acestuia numeroase articole și corespondențe. În anul 1888 îi apare disertația, Originea limbii române, prezentată în cadrul adunării generale a învățătorilor români ortodocși din districtul de învățământ VIII al Reghinului, desfășurată în Jabenița la 14 august 1888. Este o lucrare de informare științifică privind originea poporului și a limbii române, autohtonia și continuitatea sa pe teritoriul Daciei și deopotrivă, de combatere a calomniilor susținute de adepții teoriei rosleriene. Pe temeiul unui bogate documentații, V. Duma argumentează originea romană a poporului român, afirmă că ”în această țară s-a început deci neamul nostru”, ”că românii n-au ieșit din Dacia”, iar ”limba daco-română

s-a născut din limba latină și în special din dialectul rustic latin s-a format, dezvoltat și fixat pe pământul Daciei” sub multiple influențe și cu deosebire a limbii ”dacilor cari s-au amalgamat cu coloniile romane”.

Interesul lui Vasile Duma față de învățământ, dorința de răspîndire a științei de carte între conaționalii săi, se reflectă și în activitatea pe care a desfășurat-o în cadrele ”Astrei”. Astfel, în anul 1889 a prezentat o expunere despre ”școală” și a obținut premiul desinat de Despărțământul Reghin învățătorului ”care se va distinge în instruirea adulților”.

Între anii 1914-1923 s-a aflat la conducerea Despărțământului Reghin al Asociațiunii, împrejurările războiului împiedicând însă desfășurarea unei activități pe măsura dorinței și capacităților sale.

Prin întreaga lui activitate, Vasile Duma și-a adus contribuția la fortificarea conștiinței naționale a românilor mureșeni, iar în toamna anului 1918, în calitate de vicepreședinte al Consiliului Național Român județean Mureș-Turda, la organizarea consiliilor și a gărzilor naționale în zona Reghinului, la pregătirea Unirii.

După Unirea Transilvaniei cu România, a activat în cadrul Partidului Național Liberal, ajunând de două ori deputat de Mureș în Parlamentul țării reîntregite. La 5 iunie 1923 a fost ales episcop de Argeș, luând numele arhieresc de Nichita Duma, În această funcție a desfășurat o rodnică activitate organizatorico-administrativă și ctitorească.

S-a stins din viață la 16 aprilie 1936.

4.2.6. Andrei Ghidiu

Una din figurile de seamă originare din Valea Superioară a Mureșului a fost protopopul Andrei Ghidiu, profesor, istoric și luptător pentru desăvârșirea unității național statale a poporului român. Întreaga viaț a acestui cărturar, greu încercat de destin a rămas în conștiința contemporanilor și a posterității ca un exemplu de dăruire pentru luminarea conaționalilor săi, de activitate generoasă, pentru propășirea lor și de pilduitor patriotism.

Andrei Ghidiu proveine din comuna Deda, fiind născut la 15 ianuarie 1849, într-o familie de țărani. A urmat clasele primare la școala din localitatea natală, apoi la cea din Reghin, ctitorită de T. Șerban Lupu. Și-a continuat învățăturile la apreciatul Gimnaziu Greco-Catolic din Blaj, având colegi pe S. Popescu, T. Ciontea, ș.a., iar între profesori pe cunoscutul învățat Ioan Micu Moldovan. Mediul cărturăresc al ”micii Rome” l-a înrâurit profund pe tânărul mureșean, care mai târziu îi va scrie amintitului dascăl: ”de multe ori îmi revine în memorie Blajul, locul cel bogdat de reminiscențe, unde am petrecut în frageda mea junețe”. Din acei ani datează primele lui încercări publicistice. Astfel, în revista manuscrisă Constantia elogiază personalitatea lui Andrei baron de Șaguna, iar în cadrul Societății de lectură a tinerimii studioase preintă o lucrare despre Puterea științei. Îl vedem însă preocupat și de ajutorarea tofălenilor expoesionați de baronul Apor.

Andrei Ghidiu a desfășurat o meritorie activitate istoriografică și publicistică, rodul acesteia repreentându-l mai multe articole apărute în Foaia diecezană și lucrări în volum. Este autorul cărții Introducerea tasului pedagogic și teologic în bisericile grecești-ortodoxe române din Ungaria și Banat (Caransebeș, 1902) o valoroasă contribuție la cunoașterea iluminismului în Banat, restituind îndeosebi meritele lui Ioan Tomici, inițiator, întemeietor și conducător al ”pedagogiei” din Caransebeș, cel ce a introdus tasul al doilea pedagogic în bisericile din regimentul de graniță valaho-iliric, cu care s-au înființat fondurile școlare în comunele regimentului și fondului școlar din Caransebeș.

Andrei Ghidiu a avut o contribuție importantă la pregătirea unirii Banatului cu România, ca președinte al Consiliului național român din Caransebeș ales cu prilejul adunării din 7 noiembrie (25 octombrie) 1918. A participat la adunări populare din sate învecinate Caransebeșului. ”Și cu înfățișarea-i de apostol, cu fața-i senină încadrată în plete de zăpadă, vorbia poporului cu glasu-i metalic și accentul plăcut de cronicat, încălzindu-l și fermecându-l. Poporul îl aștepta totdeauna-n număr mare…”.

Pentru meritele sale culturale și politice, lui Andrei Ghidiu i s-au conferit înalte distincții ale statului român: ordinul ”Coroana României” în grad de ofițer și ordinul ”Ferdinand I”, în grad de cavaler. A trăit bucuria alegerii sale în primul Parlament al României întregite.

După Unire a activat în cadrul Partidului Național Țărănesc, fiind președintele organizației din Caransebeș, până la o vârstă înaintată. Totodată, în ultima perioadă a vieții a desfășurat o bogată activitate bisericească-administrativă, în calitate de consilier eparhial și președina al Consiliului eparhial ortodox din Caransebeș. Sfârșind o existență laborioasă, dedicată semenilor și națiuni sale, cărturarul și luptătorul Andrei Ghidiu a închis peste totdeauna ochii la 3 noiembrie 1937 și a fost înmormântat în istoricul cimitir al orașului bănțean, alături de alți iluștri precursori: C. Diaconovici Loga, I. Popasu, N. Popea, Traian Doda, Patriciu Dragalina.

4.2.7. Iosif Pop

S-a născut la 10 noiembrie 1896, în septembrie 1902 a început cursurile la Școala primară de stat din Ocna Dej, în septembrie 1908 a început cursurile la liceul maghiar din Dej, având de parcurs până la școala, o distanță de 8 km, pe jos. Cu rezultate foarte bune la învățătură, a înaintat o cerere princare solicita o bursă ca medic militar, însă conjunctura nu i-a fost favorabilă, astfel că a fost respins. Drumul său a luat atunci o altă întorsătură, fiind admins la concursul teologic de la Gherla, pleacă apoi la Oradea și în 1915 la seminarul central din Budapesta, urmând cursurile la Facultatea Teologică de la Universitate. Reîntors în țară, cu un doctorat luat cu brio, Iosif Pop intră în breasla profesorilor, imediat după Unire, tocmai din cauza lipsei cadrelor didactice și a nevoii de organizare în acest domeniu. Predă fizica și chimia la Baia Mare, apoi la Blaj. În 1922 se logodește cu Otilia Morariu, iar după o gripă severă reușește în 1923 să se și căsătorească cu aceasta. Sănătatea șubredă în îndeamnă să renunțe la profesia de dascăl și să se îndrepte spre preoțime. Slujește într-un sat cu vreo 700 de suflete, unde deși biserica avea doar 17 ani de când a fost construită, era aproape o ruină. O pune pe picioare și slujește în satul Galtiu, lângă Cloșcar, timp de 13 ani. Tot aici se ocupă de construirea casei parohiale, a unei școli și a unei locuințe pentru învățător. Are grijă de sufletele din sat și adesea întreprinde cu aceștia activități care să-i distragă de la băutură. S-a îngijit, alături de soția sa, care era învățătoare în comună și de iginea copiilor, a avut grijă ca în comună să fie o mică farmacie școlară. Din data de 2 ianuarie 1938 ocupă postul de protopop de Tîrgu Mureș, în locul lui A.C. Domșa, parohie unde avea în grijă aproximativ 2000 de suflete. Nu intru în analiza vieții lui Iosif Pop, deși a fost un protopop care s-a îngrijit atât de parohie, cât și de enoșiași, biserică și societate, fapt pentru care merită un loc fruntaș în elita intelectuală din perioada interbelică.

4.2.8. Ioan Maloș

A văzut lumina zilei la Gornești, județul Mureș, la data de 10 iunie 1892, din părinții Ioan și Susana Maloș. Școala primară a urmat-o în satul natal, apoi și-a continuat studiile la Liceul din Tîrgu Mureș, fiind elev fruntaș al generației sale. Vocația și conștiința l-au îndemnat să studieze mai departe la Institutul Teologic ”Andreian” din Sibiu, în perioada 1911-1915. În același an, 1915, se căsătorește cu Florentina Gliga, fiica preotului Gliga Nicolae din Vătava și este numit și hirotonit preot pe seama parohiei Nazna (Protopopiatul Tîrgu Mureș).

În anul 1920, fiind vacant postul de preot de la Vătava, în urma decesului socrului său, este numit pe acest post. Aici, soția sa mai naște 2 copii, pe lângă cei doi care au deja câțiva anișori. Are o activitate fructuoasă în zonă, fapt pentru care, în 1926 este ale protopop al tractului Reghin. A predat ore de religie la Liceul de Stat din Reghin, participă la conferințe și arată interes asupra sistemului de învățământ din Reghin.

Activează și în cadrul Astrei, în calitate de secretar al Despărțământului Reghin, în perioada celei mai puternice dezvoltări a activității acestuia, sub conducerea dr. Eugen Nicoară, aducând o prețioasă contribuție la înfăptuirea generoaselor obiective ale Asociațiunii. Ioan Maloș s-a implicat și în viața politică, în timpul guvernului condus de Octavian Goga, fiind ales deputat în Parlamentul țării. În anii grei ce au urmat perioadei interbelice, Ioan Maloș a rămas fidel comunității, fiind unul dintre conducătorii mișcării secrete de rezistență a populației românești.

Bolnav de inimă, moare la 18 februarie1946.

4.2.9. Andreșan Emil

Preot greco-catolic, protopop onorific, om politic. S-a născut la 21 februarie 1877, în localitatea Urca, jud. Cluj și a trecut la cele veșnice pe 8 octombrie 1945, la Gheja, lângă Luguș, jud. Mureș. Studii: clasele primare în satul natal, apoi Liceul romano-catolic din Tîrgu Mureș, teologia la Blaj (1892-1896), dreptul canonic la Budapesta. A fost hirotonit la Blaj în anul 1900. A fost preot la Grebenișu de Câmpie, apoi la Băla din 1909-1941. Membru pe viață al Despărțământului Tîrgu Mureș al Astrei (1911), susține conferințe în diferite localități, este ales delegat la MAN de la Alba Iulia. Numit membru în Comisia administrativă a județului (1920-1925), membru în Comisia agronomică a Plăsii Mureșului de Sus. Membru al PNR, apoi PP, este ales senator în Parlamentul României (1920-1922); vicepreședinte al partidului până în 1926, când trece în PNL, fiind președinte și consilier al Consiliului Județean (1934-1937), președinte al Comitelului școlar județean Mureș în 1938, membru în comitetul pentru ridicarea statuii lui Avram Iancu în Tîrgu Mureș, membru al FRN (1938). Se refugiază în perioada Dictatului (1941-1943), fiind preot în localitatea Gheja, județului Mureș. A fost distins cu ”Coroana României în grad de Cavaler”.

4.2.11. Ioan Roman

Preot greco-catolic, protopop, om politic. S-a născut pe 8 iunie 1888, în Oroiu, jud. Mureș. A decedat pe 17 februarie 1977, la Tîrgu Mureș. Studii: Școala primară la Tîrgu Mureș, în limba maghiară. Gimnaziul superior greco-catolic din Blaj; Facultatea de teologie din Blaj. Hirotont preot pe 19 decembrie 1911, a fost numit administrator parohial în comuna Crăciunești (1911-1914); administrator parohial, apoi paroh în Sântana de Mureș (1919-1940). A jucat un rol important și în viața politică dar ș socială a vremii, fiind direct implicat în politică, dar și în administrație, astfel a ocupat funcții de consilier județean, consilier al orașului (1930-1934, 1934-1937), președinte al camerei de Agricultură a județului Mureș (1929-1940), deputat (1932-1933) și nu în ultimul rând a fost membru al Ligii antirevizioniste a județului Mureș. În timpul ocupației se stabilește la Iernut, ca preot, apoi devine protopop, activând până în 1948. A fost Decorat cu Ordinul ”Steaua României” în grad de Cavaler (1930) și ”Vulturul Românesc” în grad de Cavaler (1933).

4.3. Categorii profesional-intelectuale moderne

Pentru definirea și clasificarea acestei categorii a intelectualului, punctul de start îl are educația. Educația, ca formulă instituțională, are în zona propusă cercetării un aspect deosebit, așa cum am arătat în capitolul anterior, prin multțime unităților de învățământ, atât în limba română, cât și în limba maghiară sau germană. În mod cert, dacă școala încă reprezenta un domeniu nou pentru multe alte localități din alte zone, aceasta era deja privită în zona Transilvaniei cu mult mai mare deschidere față de toate clasele sociale. Revenind, lipsa pregătirii secundare sau universitare nu constituie factor de excludere, așa cum diploma nu conferă, prin simpla existență, calitatea de intelectual. Educația este însă acel liant care unește intelectualii cu diferite proveniențe sociale, contribuind la formarea unui grup cu trăsături și funcții proprii. Profesioniștii intelectuali vor aparține diferitelor categorii intelectuale conturate încă din secolul trecut: juriști, profesori, medici, scriitori, artiști ș.a. Este vorba astfel de liber profesioniști percepuți adesea ca acea burghezie de mijloc, urbană, a cărei ascensiune socială s-ar produce meritocratic, prin intermediul educației, și nu prin deținerea vreunui capital economic. În abordarea lui Edmond Goblot, profesioniștii intelectuali ar constitui fie o clasă superioară burgheziei, fie o subclasă în cadrul acesteia. Statutul intelectualului modern este așadar incert, cu atât mai mult cu cât munca intelectuală – într-o anumită măsură, dezinteresată – se remunerează destul de slab. Totuși, printr-un venit important, intelectualii pot deveni burghezi. Altfel, dacă sunt burghezi doar prin profesie, atunci sunt burghezi mediocri. Economistul Mihail Manoilescu, adept al corporatismului de tip fascist, îi plasa pe intelectuali în postura de pseudo-burghezi, definiți, pe baza criteriului profesional, ca liber profesioniști sau salariați cu funcții intelectuale. Fără a forma o clasă, intelectualii sprijină burghezii propriu-ziși, „constituind cadrul juridic, administrativ și tehnic necesar organizării muncii și producției, care este funcția de bază a burgheziei”. În schimb, deși pseudo-burghezii sunt preocupați de cultura de specialitate, ei nu își neglijează nici funcția de culturalizare a maselor, de reducere a disparităților dintre acestea și burghezie. În acest scop, intelectualii trebuie să își asume anumite roluri culturale, ce îi plasează fie în postura de producători de valori (oameni de știință, gânditori, artiști), fie în cea de distribuitori de valori culturale (în general profesorii secundari), dar și în ipostaza de consumatori de cultură – un segment însă mult mai greu de identificat.

Dacă vom conferi noțiunii de „clasă” și alte dimensiuni, nu doar cea economică ce se pliază pe viziunea marxistă, intelectualitatea ar aparține clasei de mijloc prin preferințe, educație, acces la pozițiile elitare, deși, paradoxal, acest grup încearcă să se delimiteze de un astfel de palier social pe criteriul surselor diferite de venit. Stratificarea, în versiunea weberiană, recurge astfel și la dimensiunea statusului social ce determină grupe de status, intelectualitatea constituind o astfel de grupă. În fine, diferențierea între clase sau categorii sociale, în viziunea sociologului Pierre Bourdieu, este determinată pe baza capitalului cultural sau simbolic, intelectualii fiind „proprietari” consacrați ai acestui capital. Plasarea în structura socială se bazează pe acest capital generator de poziție socială.

În poziționarea intelectualității în arealul profesiilor, vom prefera totuși noțiunii de „clasă socială” – indiferent de accepțiunea acordată – pe cea de „categorie socio-profesională”. În favoarea acestei opțiuni am adăuga că structura tripartită – burghezie, mica burghezie, proletariat – pare că nu include intelectualii, lipsindu-le și alte elemente ce ar determina constituirea acestora ca o clasă: reprezentări și noțiuni comune, spirit, mentalitate sau conștiință de clasă. Apoi, profesiile intelectual-liberale sunt cele ce implică inteligență, cunoaștere, cultură, caracter, autoritate – aptitudini personale ce nu pot sta la baza definirii unei clase. Analizând categoria socio-profesională a militarilor, Samuel P. Huntington descrie cele trei constante ale profesionalismului ce se pot aplica oricărei profesii intelectuale: expertiză dobândită prin educație îndelungată și specializare, responsabilitate, fiindcă expertul își desfășoară activitatea într-un context social și prestează un serviciu esențial pentru funcționarea imediată societății și spirit de corp, căci chiar dacă nu poate fi vorba de așa-zisa conștiință de clasă, profesioniștii intelectuali împărtășesc conștiința de sine ca grup distinct și apartenența la grup generată tocmai de pregătirea îndelungată, desfășurarea aceleiași activități și împărtășirea responsabilității sociale. Și în România, conștientizarea apartenenței la diferitele grupuri profesionale intelectuale determină organizarea intelectualilor în asociații care să le promoveze drepturile și interesele. Una din cele mai active astfel de organizații este ASTRA, asociație căreia îi vom rezerva un întreg subcapitol.

În 1933 asociațiile profesionale vor forma Confederația Asociațiunilor de Profesioniști Intelectuali, incluzând categorii de specialiști precum: ingineri, farmaciști, avocați, profesori secundari și universitari, artiști, arhitecți, scriitori. Conform statutului, obiectivele confederației vizau: dezvoltarea solidarității între profesiile intelectuale, asigurarea respectării legilor organice ale corpurilor de profesioniști, alcătuirea unui cod al obligațiilor profesioniștilor, protecția muncii intelectuale, înființarea unui cerc de studii. Importanța laturii profesionale în determinarea profilului intelectualului interbelic este relevată și de definiția consacrată acestei categorii în cadrul Congresului anual al Confederațiilor internaționale a muncitorilor intelectuali din 1927. Astfel, pornind de la criteriul muncii desfășurate, profesionistul intelectual este „acela care își trage mijloacele de existență dintr-o muncă în care efortul spiritului, cu ceea ce comportă ca inițiativă și personalitate, predomină în mod obișnuit asupra efortului fizic”. În privința acestei definiții generice se va reveni în 1938, în contextul adoptării noii Constituții în România. În noua abordare, se va avea în vedere atât latura socială, cât și cea profesională. Așadar, sunt considerați intelectuali, „toți liber profesioniștii, cu o cultură academică sau de specialitate, obținută prin studii în școlile respective”, dar și „toți salariații publici, ale căror funcții sunt de ordine sau îndeletnicire intelectuală”.

La nivel național, profesioniștii intelectuali își desfășoară activitatea cu predilecție în mediul urban. Chiar dacă activitățile profesionale sunt destul de diversificate la oraș, intelectualitatea înregistrează o pondere destul de scăzută. Cifrele de mai jos implică oricum un grad de relativitate, fiindcă acele categorii indicate în Constituție nu include doar intelectuali, așa cum nici celelalte palete profesionale nu exclude posibilitatea frecventării de către profesioniști intelectuali. În orice caz, statisticile întocmite arată că salariații angajați în instituții constituie categoria activă cea mai numeroasă (16%), spre deosebire de liber-profesioniști – categorie ce include cei mai mulți intelectuali – ce activează într-un procent de doar 1%.

Categorii socio-profesionale în mediul urban

Sursa: Enciclopedia României, vol. I, p. 157

Conform statisticii întocmite de Mihail Manoilescu, pseudoburghezia interbelică s-ar fi ridicat la 101.000 persoane, reprezentând de altfel 1% din totalul populației active de 10.542.900 persoane. Cifrele indică predominanța ofițerilor, urmați de avocați și profesori secundari. În subcapitolul următor vom raporta numărul profesioniștilor intelectuali din nordul Moldovei și la cifra propusă de Manoilescu.

“Pseudoburghezia” interbelică din România

Sursa: Manoilescu, Rostul…., p. 129.

Chiar dacă nu se poate pune semnul echivalenței între intelectuali și profesioniștii intelectuali, cei din urmă alcătuiesc principala pepinieră a celor cu funcții intelectuale.

Astfel, la acest nivel de analiză avem încă în vedere intelectualitatea în sens larg, reprezentând acea categorie de indivizi cu studii aprofundate, desfășurând activități ce implică munca intelectuală. Dacă studiul s-ar opri aici, am obține, într-adevăr, o imagine superficială asupra intelectualității, căci așa cum unii autori au arătat, noțiunea generică de „elită cultivată” nu este suficientă pentru a desemna ansamblul intelectualilor. Pentru a discuta însă despre acel nucleu activ, despre intelectualitatea propriu-zisă, mediatoare și creatoare de cultură, implicată în mod direct în problemele polis-ului, este necesară analiza mediilor de formare și recrutare. Pe aceste baze pot fi apreciate apoi funcțiile și rolul intelectualității aparținând unei epoci, precum și măsura în care acest grup contribuie la un moment dat la progresul cultural al societății care îl include.

În spațiul românesc, primele generații de profesioniști intelectuali moderni apar în secolul XIX, odată cu instituționalizarea culturii și cu închegarea primelor profesii intelectuale: ziaristică, magistratură, avocatură, arhitectură, inginerie, filologie, etc.. Chiar dacă intelectualii epocii moderne desfășoară succesiv sau simultan diferite activități intelectuale, practicând un adevărat „enciclopedism” în materie, perioadei îi corespund trei ramuri profesional-intelectuale de bază: socio-umană, artistică și tehnică. În perioada interbelică se va păstra aceeași structură, dar se va înregistra, la nivel general, o creștere a numărului intelectualilor, în strânsă legătură cu dezvoltarea instituțiilor superioare de învățământ din țară. Analizând datele dintr-un eșantion propus de cercetătoarea Elena Siupiur pentru secolele XVII, XVIII și XIX, se observă evoluția spectaculoasă a câtorva profesii intelectuale (profesori, filologi, scriitori, juriști), în concordanță cu reducerea gradului de analfabetizare, dar și cu dezvoltarea instituțională a culturii. Firește, alte profesii tind să dispară (diac, uricar, grămătic, copist), în timp ce anumite ocupații abia se conturează în secolul XIX (ziariști, actori, arhitecți). În tot acest ansamblu ocupațional, profesiile sub apanajul științei și tehnicii au o pondere extrem de redusă, cristalizându-se abia în a doua parte a perioadei interbelice.

Evoluția categoriilor profesional-intelectuale, secolele XVII, XVIII, XIX

Sursa: Elena Sipiur, Viața intelectuală…., p. 238.

În relația cu cultura, intelectualitatea ce a activat după primul război mondial, s-a dedicat în primul rând creației și promovării valorilor românești. În noul context postbelic, implicarea în mediul politic este diminuată, pentru moment, idealurile naționale fiind atinse. Dar, criza economică și ascensiunea extremei drepte în Europa în deceniul al patrulea, vor determina o reînregimentare a intelectualilor. Fără a prelua neapărat funcții de conducere în stat, o mare parte a tinerilor formați în învățământul românesc de după Unire, va adera la mișcările de extremă dreaptă, sub imboldul unui așa-zis misionarism politic. Acest fenomen caracterizează, de altfel, intelectualul român modern, care încerca să obțină puterea de decizie încă din secolul trecut, prin intermediul organizării în societăți politice sau culturale.

Istoriografia românească a cercetat istoria intelectualității mai ales din perspectiva formării sale universitare, pornind de la premisa că intelectualii au fost personajul principal al istoriei în epoca modernă. Ei au stat la baza restructurării clasei politice și a formării sistemului instituțional, ei au fost principalii vectori ai transferurilor valorilor societății moderne în România.

Din cauza apartenenței religioase ortodoxe, românii din Transilvania nu au beneficiat, precum germanii sau maghiarii, care aveau religiile acceptate din stat, pentru a frecventa universitățile europene. Când a fost deschisă calea pentru români în mod constant legăturile românilor cu universitățile din Europa a fost unirea religioasă cu Roma de la sfârșitul secolului al XVII-lea.

Trimiterea constantă de tineri în colegiile și universitățile din imperiu și de la Roma se va derula începând cu deceniul trei al secolului al XVIII-lea înregistrându-se tot mai mulți români de religie greco-catolică la instituțiile de învățământ de la Viena.

Anul 1848 reprezintă un reper pentru istoria formării intelectualității românești. În documentul central al revoluției de la 1848, în Petiția națională de la Blaj, la punctul 13 se revendică un învățământ pentru români, inclusiv o universitate: națiunea română cere înființarea școalelor române pe la toate satele și urbiile, a gimnaziilor, institutelor militare și tehnice și a seminariilor preoțești, precum și a unei universități române dotate din casa statului.

Revendicări ca aceasta de mai sus, erau expresia unei necesități naționale, a unei stări de spirit ce caracteriza elita românească, la modelele dezvoltării culturale ale națiunilor moderne din Europa. Necesitatea unei universități naționale era, de asemenea, și urmarea conștientizării într-o măsură tot mai mare a rolului intelectualului în viața societății, a unei națiuni, într-o epocă în care fenomenul universitar cunoaște noi dimensiuni.

Elita românească înaintează o petiție Vienei pe data de 10 ianuarie 1850, în care se cerea educarea națiunii române și dezvoltarea naționalității acesteia prin ridicarea unei universități române. Revendicarea unui sistem de învățământ propriu pentru români este cuprinsă și în petiția din 10 aprilie 1850, întocmită de Andrei Șaguna, și trimisă împăratului în numele clerului și poporului român. Petițiile și proiectele privind crearea unui învățământ superior surprind asumarea idealului universitar de către elita românilor din Transilvania, dar și reflectarea unei realități.

Revendicarea românilor pentru un învățământ superior în limba română susținut de către statul austro-ungar a rămas un deziderat neîmplinit. Ca urmare, în întreaga perioadă cuprinsă între anii 1850-1919, intelectualitatea românească din Transilvania s-a format în academiile și universitățile din Imperiul austro-ungar și din Germania, cu mici excepții la Roma și în Belgia, însă majoritatea românilor au urmat universitățile și academiile din Ungaria, iar principala instituție de învățământ a Ungariei era Universitatea Regală Maghiară din Budapesta.

O abordare minuționasă, din perspectiva studiilor intelectualilor din Transilvania, este realizată de istoricul Cornel Sigmirean, acesta observând că la Universitatea Regală Maghiară din Budapesta au studiat peste 2586 de studenți români. Cifra este, aproximativă, deoarece la Budapesta o mare parte a arhivei universității a ars în timpul Revoluției din 1956. Ca urmare, nu s-au putut consulta matricolele, care oferă cele mai importante informații pentru stabilirea identității naționale a studenților.

Din cei 2586 de studenți, 1289 au urmat Facultatea de Drept, 385 Litere și Filosofie, 609 Medicină și 263 Facultatea de Teologie. Din totalul românilor care au urmat studii la Universitatea din Budapesta, 585 au susținut doctoratul, din care 349 în drept, 217 în medicină, 9 în teologie și 37 la Facultatea de Științe și Litere. Progresul înregistrat de români în promovarea unei intelectualități formată în universități și academiile din Ungaria este impresionant însă românii continuă, cu toată creșterea spectaculoasă, să rămână subreprezentați la nivelul învățământului superior, exceptând învățământul teologic.

O parte din intelectualii români au urmat studii la universități din Austria, Germania, Belgia, Franța, Italia etc. însă principala atracție pentru studii în afara Ungariei a reprezentat-o Viena. Universitatea din Viena, fondată în 1365, beneficia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de grandioase institute auxiliare: clinici, Observatorul astronomic, Institutul Central pentru Meteorologie și Magnetismul Pământului, Biblioteca Universității, cu cele 340.000 de volume.

La Viena era apoi celebra Academie Militară, frecventată de 98 de români, din rândul cărora – unii au ajuns până la gradul de general și mareșal.

Pentru formarea elitelor intelectuale un loc aparte l-au avut universitățile germane, în care în a doua jumătate a secolului al XIX-lea au studiat românii din Transilvania, cei mai mulți s-au înregistrat la Leipzig. Universitățile germane au avut un rol major în formarea intelectualității transilvane, modelând profilul cultural al multor reprezentanți ai elitei românești din fostul Imperiu austro-ungar. În cazul intelectualității transilvănene au avut un rol secundar universitățile franceze, inclusiv cele italiene, cu excepția clerului greco-catolic care a studiat la Roma, la Universitatea „Gregoriana” și la Universitatea „Urbaniana”.

Situațiile sociale reduse ale familiilor, dar și politica statului ungar, care descuraja plecarea tinerilor la studii în afara Ungariei, a făcut ca numărul celor ca au urmat studii în Vest să fie mai mic. În 1885 s-a introdus obligativitatea celor care au studiat în afara statului să susțină examenul de profesor gimnazial în limba maghiară. Din anul 1898, orice diplomă obținută în străinătate trebuia omologată la o universitate din Ungaria, deasemenea fundațiile de burse erau descurajate să ofere studii pentru universitățile din afara statului.

Crearea intelectualității cu studii universitare a reprezentat pentru românii din Transilvania expresia asumării modelului meritocratic, integrarea românilor în ceea ce s-a definit drept moralitatea instruirii. Aceștia fiind educați, o mare parte dintre ei, în universitățile europene, intelectualii români au fost mediatorii culturii europene în spațiul cultural românesc, fiind receptorii marilor curente filosofice și politice, inclusiv a ideii naționale; printre aceștia numărându-se și viitorul patriarh al României Mari, care prin credința sa, prin devotamentul față de națiunea română, prin educația superioară de care a avut parte, putem spune că este un reprezentat fruntaș al elitei românești din Transilvania.

4.4. Elite ale învățământului mureșean interbelic

Gheorghe Maior

Apreciatul învățător care a servit cu devotament vreme de 42 de ani Școala primară românească din Reghin, s-a născut în Huduc, la 25 aprilie 1846, într-o familie de țărani. A învățat la Școala românească din Reghin, la gimnaziul din Tîrgu Mureș și la Institutul pedagogic din Blaj. Aici obține diploma de învățător la 15 noiembrie 1873, fiind apreciat, în urma exmenului public de calificațiune, de personalități de talia lui I. Fekete Negruțiu, Ioan Micu Moldovan și Ștefan Pop, cu ”eminență”.

Încă în 1872 într-o corespondență publicată în ziarul Federaținea (Pesta), remarcându-se progresul înregistrat la școala din Reghin, se aducea elogii ”și d. învățător primar G.M., carele în instrucțiune folosindu-se de cel mai nou metod de propunere, a dovedit că în științele pedagogice e destul de înaintat.”

Alte aprecieri, apărute ulterior în presa vremii, evidențiau meritele învățătorului G. Maior în temeinica pregătire a elevilor școlii. De altfel, a fost solicitat, de mai multe ori, să predea în cadrul cursurilor suplimentare organizate vara pentru învățători, la Turda, Tîrgu Mureș, etc. După Unire, va preda istoria, pentru scurt timp și la școala civilă de stat din Reghin.

G. Maior s-a îngrijit de crearea unei biblioteci pe seama școlii românești, menite să ofere elevilor posibilități sporite de îmbogățire a cunoștințelor.

Roadele activității sale didactice și pedagogice, desfășurată vreme de peste 4 decenii, pot fi valuate luând în considerare faptul că dintre sutele de elevi cărora le-a fost învățător, respeciv director, mulți au devenit la rândul lor profesori, cărturari, personalități: Vasile Dumbravă, Emilian Popescu, Virgil Onițiu, Elie Cristea, Andrei Ghidiu, Theodor A. Bogdan, Elie Câmpieanu, etc., cu toții păstrându-i o frumoasă amintire.

O rodnică activitate a desfășurat Gheorghe Maior în cadrul Reuniunii învățătorilor greco-catolici din Reghin, pe care a condus-o între anii 1896-1911, în calitate de președinte, și care a devenit una dintre cele mai apreciate reuniuni de profil din Transilvania.

Răspânditor de lumină și dascăl de conștiințe, Gheorghe Maior a luat parte, totodată, și la viața culturală, economică și politică a românilor reghineni. A sprijinit ASTRA și obiectivele ei, a colectat fonduri, a participat la înființarea Despărțământului Reghin (1874), a făcut parte din comitetul de conducere al acestuia (1885) și a adus contribuția la organizarea Adunării generale de la Reghin din 1890; ulterior este membru ajutător al Asociațiunii. A obținut premiul acordat de Despărțământ pentru realizări ”în ramura pomăritului”.

Gheorghe Maior s-a stins din viață la 23 noiembrie 1927. Acest om cinstit și muncitor, soț și părinte model, dascăl exemplar ”a lăsat în inimile tuturor cunoscuților adânci regrete”.

4.4.2. Alexandru Moldovan

Urmând lui Gheorghe Maior la catedra de învățător al Școlii românești din Reghin, Alexandru Moldovan a fost un inimos dascăl, care a desfășurat și o bogată și fructoasă activitate culturală, aducând o însemnată contribuție la realizările cultural-artistice ale Reghinului interbelic.

Născut în satul Sântu, în anul 1883, a studiat la Tîrgu Mureș și la Institutul pedagogic din Blaj (cursul I-III, 1901-1904), unde obține în anul 1905 diploma de învățător și cantor. A funcționat un an la școala din Posmuș (județul Bistrița-Năsăud), apoi la Iernuțeni, unde se remarcă deopotrivă ca învățător și animator cultural.

Încă în anul 1907 conduce un cor al meseriaților români din Reghin. Apare și ca interpret diletant în comedia lui Iosif Vulcan, Sărăcie lucie. În anul 1911 – după cum ne informează Foaia Scolastică (Blaj), a fost ales învățător la Școala românească din Reghin. Ajunge directorul acesteia, conducând-o și după etatizarea ei în anul 1919.

Mărturii contemporane atestă că Al. Moldovan era un excelent cadru didactic, temeinic pregătit profesional și un excelent pedagog. A activat în cadrul Reuniunii învățătorilor români și al Cercului cultural XVI Reghin al învățătorilor din județul Mureș, pe care l-a condus ani de-a rândul, susținând, între altele, prelegeri populare în diferite localități mureșene (Breaza, Ierbuș, Solovăstru etc.). Un merit de seamă al directorului școlii este acela de a fi depus mari străduințe pentru ridicarea unei noi clădiri școlare. Este frumoasa construcție din strada Mihai Viteazul, care, cu sprijinul primăriei a fost terminată în anul 1931. O parte din fondurile necesare au fost adunate în urma activităților culturale organizate de Alexandru Moldovan.

Alături de Ariton Popa, a avut un merit în întemeierea Societății culturale a meseriașilor români din Reghin (la sfârșitul anului 1912). A donat din cărțile sale pentru Cabinetul de lectură al Societății. Din anul 1919 este secretarul Societății meseriașilor români. A înființat și a condus corul meseriașilor, cu care a realizat numeroase și apreciate programe artistice. Remarcându-se prestațiile corului, cu ocazia festivalului Societății meseriașilor români din decembrie 1922, în ziarul Mureșul se afirma : ”Toată lauda harnicului conducător de cor, învățătorul Al. Moldovan și bravilor meseriași, cari pe lângă uneltele de lucru se desprind cu atâta jertfă și în astfel de îndeletniciri înalte” (Mureșul, II, nr. 5 din 1 februarie 1923). Aceleași merite le are în privința corului românesc din Reghin, care, sub conducerea lui, dobândește un real presigiu și remarcă în diferitele reprezentații cultural-artistice, organizate periodic în orașul Reghin. În programul acestui cor figurau cântece ca Trei culori, Marșul Turdei, Cântecul gintei latine și alte piese corale cu conținut patriotic, executate ”cu deosebită măiestrie”.

Acorda sprijin ASTREI al cărei membru era din 1912, participând cu formația sa corală la acțiunile organizate de Despărțâmântul Reghin; și-a adus contribuția, între altele, la succesul adunării generale a ASTREI din 1925. A îndeplinit și funcția de bibiliotecar al despărțământului reghinean. Pentru o perioadă de timp a făcut parte ca deputat, din consiliul comuna al orașului. Îmbolnăvindu-se, în anul 1936 s-a pensionat.

Alexandru Moldovan a decedat în anul 1943 după o viață dăruită școlii și semenilor săi.

4.4.3. Iuliu Maior

Apreciatul profesor și publicist s-a născut la 13 iulie 1886, în familia învățătorului Gheorghe Maior și a Terezei Maior din Reghin. Era fratele mai mic al fizicianului Augustin Maior. A învățat la Gimnaziul evenghelic inferior din orașul natal, la Gimnaziul romano-catolic din Tîrgu Mureș (cls.V-VIII) 1900-1905, urmând apoi teologia la Blaj (anul I-IV, 1905-1909). În continuare, a studiat limba și literatura latină și germană la Facultatea de litere a Universității din Budapesta, unde obține diploma de profesor.

Reîntors la Blaj, este angajat în 1912 ca profesor suplinitor la Institutul pedagogic, predând limba germană la toate patru cursurile, limba română, limba maghiară, ulterior și istoria pedagogiei. Timp de doi ani a predat și la Gimnaziu, limba latină. A îndeplinit până în 1920 funcția de prefect al internatului preparandial, pe care, împreună cu I. Fekete Negruțiu, l-a reorganizat.

În toamna anului 1918 și-a adus contribuția la realizarea Unirii Transilvaniei cu România. Este semnatar al chemării Consiliului Național Român din Blaj din 4 noiembrie 1918, redactată de Al. Ciura, citită la constituirea consiliului și care începea cu cuvintele: ”Frați români! A bătut ceasul”.

Participă la marele act istoric al Unirii Transilvaniei cu Patria Mamă de la 1 decembrie 1918. Timp de patru luni a redactat ziarul Unirea (Alba Iulia).

În anul 1920 a fost numit profesor titular la Liceul din Blaj și a predat limbile germană și italiană, până în anul școlar 1931-1932, când a trecut, în calitate de director, la Școala comercială superioară, pe care o conduce până în 1939. Între timp, ajunge asesor consistorial (1934), protopop onorariu (1936) și canonic (1939).

A întemeiat, împreună cu Al. Lupeanu, ziarul Unirea poporului, o bună gazetă pentru săteni, și Calendarul de la Blaj. A colaborat la colecția Cărțile bunului creștin, totodată s-a numărat între membrii Despărțământului Reghin al Astrei, din 1935 fiind membru al secției școlare.

4.4.4. Traian Popa

Profesorul Traian Popa (1892-1969), cunoscutul autor al Monografiei Orașului Târgu-Mureș, a venit înspre istoriografie cu bagajul de cunoștințe dobândit pe parcusul formării sale intelectuale la Blaj și Budapesta, pe care l-a putut îmbogăți prin audierea de cursuri și prin lecturi efectuate în timpul pregătirii pentru examenul de capacitate susținut la Universitatea din Cluj, în urma căruia a obținut diploma de profesor de limba și literatura română și latină în școli secundare.

Avea o cultură teologico-umanistă, iar primele sale lucrări, cu caracter didactic, aparțin domeniului literaturii latine: C. Iulii Caesaris, Commentarii de bella galico. Catrea I și VI, cap. XI-XXVIII. Ediție școlară (Cluj, 1923) și Marci Tulii Ciceronis in Lucium Sergium Catilinam, Orationes prima et quarta. Întocmită pentru cursul superior al școalelor secundare de băieți și fete.(Ediția I-a, București, 1924).

S-a afirmat pe tărâmul publicisticii istorice la Tîrgu Mureș, în atmosfera stimulatoare de după Marea Unire.

Fără a fi istoric de profesie, Traian Popa este autorul unei valoroase monografii, editorul unui volum de documente, autor de studii și articole, ca și al unei bogate publicistici de popularizare istorică. El a deschis drumul cercetării istoriografice românești târgumureșene, asupra căreia a continuat să exercite o influență considerabilă.

4.4.5. Maria Georgescu, femeia care a condus Liceul ”Unirea” aproape trei decenii

27 de ani instituția de învățământ a fost condusă de directoarea Maria Georgescu. Aceasta s-a născut în anul 1889 acestul lucru fiind specificat într-un tabel nominal, tot acolo era specificat faptul că era de origine română și religie ortodoxă. În ceea ce privește studiile, Maria Georgescu a fost licențiată în litere la Universitatea din București. Din registrul de intrări și ieșiri a corespondenței aflăm că, în octombrie 1924 i se eliberează doamnei Maria Georgescu certificatul de profesor titular, fiind din anul 1921 în acest liceu și tot în octombrie 1924 există o cerere către Inspectoratul Regional Școlar din Cluj, prin care se cere acordarea primei gradații de vechime doamnei Maria Georgescu începând cu data de 1 ianuarie 1925. A fost confirmată în postul de directoare la 1 ianuarie 1925: „[…].În baza ordinului Ministerului nr. 10254-1925. Vă facem cunoscut că, d-na Maria Georgescu, actuala directoare a liceului de fete din Tg. Mureș a fost confirmată în acest post în ziua de 1 ianuarie 1925.” Tot din documentele de arhivă aflăm unde și-a dat examenul de capacitate, câte ore preda precum și ce a studiat la facultate: „Tabloul datelor necesare la fixarea cadrelor pentru profesorii titulari conform ordinului dvs., 18 februarie 1928 […] Maria Georgescu. 1. Examen de capacitate sesiunea 1920 București, specialitatea principală franceză, specializarea secundară: română pe baza licenței în litere din București. 2. La facultate a studiat: Franceza, Româna, pedagogie, estetice, 3. În anul școlar curent predă: Franceză: cl. II-3, IV-2 și V-2, în total 7 ore, fiind și directoare. 5. Are 9 ani în învățământ.” Pe lângă funcția de directoare mai era și secretar în Comitetul Școlar și mai avea și cursul de inițiere străjesc obținut în anul 1937 la Predeal. Directoarea era căsătorită cu Ioan Georgescu profesor de muzică care a predat și la acest liceul după care și-a continuat profesia în Craiova. Nu avea copii, iar părinții ei erau bolnavi și de aceea face o cerere prin care să i se permită părințiilor ei să servească masa la internat deoarece datorită timpului petrecut la liceu nu mai are timp și de gospodăria proprie: „[…] 26 septembrie 1932, D-sale Domnului Administrator al Casei Școalelor București, Subsemnata directoare definitivă a liceului internat….am onoarea a vă ruga să binevoiți a-mi aproba ca părinții mei bătrâni și bolnavi și neputincioși care locuiesc cu mine și pe care îi întrețin eu, să poată lua masa la internat contra plată. În sprijinul cererii mele am onoarea a vă aduce la cunoștiință următoarele: Am creat și condus această școală de 11 ani, În prezent nu am nici un ajutor la internat conducându-l direct, deși școala are 410 eleve în 10 clase iar internatul 100 eleve, ceea ce mă împiedică să mai pot face și gospodărie proprie….” Mai avea 2 surori pe care trebuia să le întrețină, deoarece erau încă eleve: „….23 ianuarie 1933…Se adeverește de noi, Comitetul Școlar al Liceului de Fete Unirea din Tg. Mureș, că d-na M. Georgescu, directoarea liceului, își întreține părinții reținându-se din salariul d-sale suma de lei 1550 pentru hrană. De asemenea domnia sa mai întreține 2 surori, eleve. Drept care am eliberat prezenta adeverință spre a-i servi la stabilitea impozitului global pe anul 1933.” Potrivit situației financiare de la începutul anului școlar 1928-1929 aflăm și care era salariul directoarei Maria Georgescu: „[…] data numiri ca titular: 1 septembrie 1920, timpul servit efectiv ca titular la 31 decembrie 1928, 8 ani, 4 luni buni la gradație (suplinitor și titular – 9 ani) leafa de bază: 1600 lei, gradații: 400 lei, diurne director: 1200, total sporuri anterioare: 1919-1926,- 6195 lei, spor 1927, 80%=1710 lei, 20 %=427, totalul general lunar brut: salar, gradații, diurne, chirie, ore în plus, accesorii: 11532 lei.” De aici putem constata care era salariul unui director în aceea perioadă.

Făcându-i un profil directoarei Maria Georgescu, putem afirma că s-a ocupat cu un mare interes de liceu și de internat dedicându-și majoritatea timpului conducerii și ocupându-se ca elevele să primească o educație cât bună, fiind foarte strictă în ceea ce privește disciplina în internat și liceu. Trecând la un alt aspect din istoria liceului de fete, ne vom opri la aspectele care privesc condițiile de intrare în internat pe care elevele trebuiau să le respecte, acestea fiind clar specificate în anuarul liceului din anul 1924-1925: Condițiunile de primire în internat: Taxa anuală se fixează de comitetul școlar după împrejurări. La intrarea în internat elevele sunt obligate să aducă cu sine următoarele obiecte: a) haine de pat: 1 saltea lungă, 2 metri ( paturile nu aveau nici somiere, nici plasă numai vergele. O plapumă sau pătură,o perină, 3 cearceafuri de pat, cearceafuri de plapumă, 3 fețe de perină și un cearșaf de baie. b) Albituri: 4 cămăși de zi și patru cămăși de noapte, 4 perechi de pantaloni, 2 fuste subțiri, 2 fuste groase, 3 pieptare groase, 6 perechi de ciorapi care să fie prevăzuți cu un șiret negru spre a fi legați perechi la spălat, 12 batiste, un halat de barchet gros, 3 cârpe de comprese, 1 pereche de chiloți negri pentru gimnastică, 3 ștergare de pahare, 3 de vase, 5 de lavoir, 3 șervete de masă un șorț de gospodărie, un sac de rufe cu numele scris întreg, 6 cârpe colorate, 2 săculețe de 25/ 20 pentru tacâm și șervet cu numele întreg, c) haine: 1 palton de iarnă, 1 palton de vară, 2 pereche de ghete, 1 pereche papuci, 2 rochii de pus sub șorț, mănuși, 2 șorțuri de uniformă, 6 gulerașe, 1 metru de panglică, 4 pentru cravată, o fustă bleumarin plisată, o cămașă de uniformă ( lie). Un jerseu de lână. d) Obiecte: pieptene rar și des, perie de cap, perie de dinți, perie de haine, perie de unghii, săpun, pastă de dinți, pahar de apă, cremă de ghete , foarfece, ace de cusut, ață albă și neagră, nasturi și copcii diferite. Albiturile vor fi însemnate cu inițialele elevei și cu numărul internatului care îl va primi la solvirea primei rate. Hainele vor fi însemnate cu numele întreg. Vor avea nevoie și de o casetă bine închisă lungă de 50/30, cufărul să fie cu numele întreg al elevei. Elevele aveau nevoie de o mulțime de lucruri, acestea fiind clar fixate încă de la începutul anului școlar.

Pe lângă toate acestea elevele trebuia să plătească și anumite taxe școlare care erau fixate de comitetul școlar, această taxă era plătită și de elevele care nu stăteau în internat. „[…] 12 octombrie 1928-Adeverință- eleva Ionescu D. Elvira plătește următoarele taxe: taxa anuală școlară…2500 de lei, pentru cărți și rechizite…1500 de lei, pelerină de uniformă…1600, șorțul și bentița de uniformă…520 de lei. Total 6120 lei. Adeverința s-a eliberat pentru a servi la solicitarea unui ajutor de la C.F.R. (directoare M. Georgescu). sau „.[…]27 noiembrie 1928, Adeverință[…] eleva Moldovan Maria a făcut următoarele cheltuieli pe anul școalar 1928/1929: cărți și rechizite școlare …1250 lei, șorț de uniformă… 350 lei… pelerină de uniformă…1500 de lei, taxa școlară…2300 de lei.” Taxele erau destul de mari mai ales pentru elevele care trebuia să stea și în internat: „….12 octombrie 1931, pentru taxa școlară anuală, plătește lei..2500 iar pentru taxa de internat plătește anual…13.500 lei, Total 16000 lei.” Toate aceste taxe produceau mari probleme financiare părinților care de multe ori nu puteau să le plătească. Preoții erau cei care aveau cele mai mari probleme la plătirea taxelor pentru fiicele lor iar situația financiară a liceului nu era tocmai una bună, conform documentelor de arhivă: „…. 21 mai 1932… Prea veneratului Consiliu Eparhial ortodox Roman Cluj, …avem onoarea a vă face cunoscut că aprobăm propunerea ce ne faceți, adica de a reține din salariul cuvenit preotului Alexandru Oltean suma de lei 7900 care ne datorește pentru întreținerea în internat a fiicei sale Dorina Oltean din clasa a VI-a . Însă menționăm ca suma de mai sus să ni se trimită pe cât posibil toate odată și din salariul pe oricare lună ar primi mai întâi, deoarece și situația noastră școlară este foarte grea.” Acest preot era din Jabenița – Mureș, acestui preot i s-a reținut în cele din urmă din salariu datoria. Liceul se afla într-o situație financiară extrem de grea tocmai din cauza neachitări la timp a taxelor de către părinții elevelor. Erau și cazuri în care nu se plătise nici de un an, cazul preotului Erofteiu Viscrean din comuna Band Mureș: „[…]Cucernice părinte, deoarece cum de 2 săptămâni nu ați aranjat nimic cu taxele ce ne datorați[…] fără a vă prezenta conform avizului trimis, v-am expediat copila acasă… măsura aceasta s-a aplicat multor eleve, dintre care nici una nu avea o datorie așa de mare ca a dvs. și pentru că nu mai avem fonduri de întreținere… datoria dvs. este de 8400 lei[…] vă avertizăm că anul viitor sub nici un motiv nu vă vom mai primi copila în internat dacă nu veți achita taxele anticipat.” Existau și fonduri de întreținere însă acestea se aplicau cel mai probabil elevele foarte sărace. Pe lângă fondul de întreținere mai exista și un fond pentru excursii. Însă nu doar preoții aveau probleme cu achitarea taxele. Erau și părinții care aveau alte profesii și întârziau cu plata taxelor cum este cazul unui inginer de la gara mare din Tg. Mureș. „[…] 16 aprilie 1932, D-sale domnului inginer Adam Anastasiu…pentru întreținerea în internat a fiice dvs. eleva Anastasiu Natalia, ne mai datorați suma de lei 7000[…]De asemenea vă rugăm să tineți seama că suma de mai sus s-a consumat, fiind aproape în întregime angajată pentru hrană ca și noi suntem datori furnizorilor.” sau cazul unui căpitan care lucra la Regimentul 7 Călărași, Botoșani. „[….]D-lui căpitan D. Iacobai care ne datorează suma de lei 6125 pentru întreținerea în internat a fiicei sale precum și pentru taxa școlară…”Această problemă cu achitarea taxelor se datora și faptului că salariile nu se dădeau întotdeauna la timp. Pentru strângerea de fonduri se organizau tot felul de serbări „[….] 18 mai 1933, D-sale Domnului Ministru al Finanțelor București, D-le Ministru, Comitetul Școlar al Liceului de fete Unirea din Târgu Mureș, organizând o serbare școlară publică cu elevele școalei în ziua de 27 mai a.c ora 5 p.m în sala Transilvania din localitate, cu scop de a strânge un fond pentru ajutoarea elevelor sărace ale acestei școli. Vă roagă să binevoiți a dispune a i se aproba cea mai mare reducere de impozit asupra încasărilor ce se vor face…” Tot pentru ajutorare se organizau și licitații sau loterii pentru tablouri. Unele tablouri erau donate chiar de profesorele de desen: „….25 noiembrie 1933, Proces verbal…pentru verificarea listei de loterie emisă pentru 2 tablouri pictate în ulei reprezentând natura moartă: 1. „ Mușcata din fereastră, și 2. „Zambila în fața icoanei”, ambele pictate și donate de d-na Maria Popescu Stoina, fostă profesoară de desemn la liceul nostru în anul școlar 1932-1933, în scopul de a mări fondul de ajutoare a elevelor sărace și pentru fondul de excursii…”

În fiecare an se țineau diverse concursuri care erau organizate de către Societatea Științifică literară, „Tinerimea Română”, cu acordul ministerului: „….20 martie 1933….Ministerul apreciind foloasele cultural naționale ale acestor concursuri aprobă să trimiteți un număr din cei mai buni ai școalei ce conduceți la aceste concursuri…”. Pe lângă aceste activități, se mai țineau și anumite conferințe care abordau diverse teme și pentru aceste conferințe erau aduși specialiști care să le vorbească elevelor: „[…]1938… D-sale Domnului Comandant al Garnizoanei Tg. Mureș, deviza XX… avem onoare a vă ruga să binevoiți a delega un domn ofițer specialist spre a ține conferințe la liceul nostru, despre apărarea pasivă. Aceste conferințe sunt prevăzute în programul străjesc…”. Programul străjesc avea multe activității care erau necesare educării elevelor. Mai se organizau așa numitele jamboree care erau reuniuni făcută în tabără a unor organizații din mai multe țări. Erau vizionate și anumite filme pe tema aceasta: „.[…] 1936… prin care s-a aprobat Comandamentului Marii Legiuni a Cercetașilor să utilizeze propaganda cercertășească, filmele de care dispune, adică: Jamborrea de la Mamaia cu vizita Majestății Sale Regelui Carol II. 2. Călătoria cercetașilor români la Jamboreea din Polonia și Suedia…”. Excursiile care se organizau erau fie în oraș, în care se vizitau diversele obiective din Târgu Mureș sau vizitarea altor orașe, mai erau și așa numitele colonii de vară care se organizau în perioadele de vacanță. Pentru aceste colonii de vară se încerca să se obțină o reducere de la CFR: „[….] 3 iunie 1929, D-sale Domnului Ministru al Instrucțiuni publice București, Avem onoarea a vă ruga să binevoiți a dispune să ni se aprobe instalarea unei colonii de vară a școalei nostre la Poiana Țapului în intervalul 1 iunie – 15 august pentru a obține o reducere de 50 % din prețul transportului CFR…” Aceste colonii se organizau pe aproape toată vacanța de vară. Obiectivele care se vizitau în oraș erau biblioteca, catedrala, primăria, acestea intrau la excursiile de scurtă durată și mai erau și excursiile de lungă durată cum ar fi: Sovata, Valea Prahovei: „[….]Tabloul excursilor: de mică durată: duminică 3 aprilie 1932, Tg Mureș: Biblioteca orașului, Biblioteca Contelui Teleki, Palatul Cultural cu Pinacoteca, Primăria, Catedrala Catolică, duminică 17 aprilie 1932, comuna Cristești Mureș, vizitarea săpăturilor de la Cristești, mare durată: duminică 22 mai 1932, Sovata, și la închiderea cursurilor 31 mai 1932 itinerariu: Tg- Mureș-Galați, Sulina, Galați, București- Valea Prahovei- Tg. Mureș.” Toate aceste excursii aveau scopul de a educa elevele, când directoarea vroia să organizeze o excursie trebuia să obțină aprobarea Ministerului, așa cum a fost cazul când a dorit să organizeze o excursie în Delta Dunării: „….D-sale Domnului Ministru al Instrucțiunii Cultelor și Artelor….dorind organiza o excursie în Delta Dunării îîn intervalul 11-20 iunie a.c cu un grup de 50 de eleve și profesoare[…].cu opriri în punctele ce le vom găsi interesante pentru studierea Deltei Dunării..” Mai erau și așa numitele excursii științifice, iar cazarea avea loc la o școală de fete: „….13 mai 1938, D-sale Doamna Directoare a Școalei Secundare de fete Hunedoara….un grup de 25 de eleve de la liceul nostru făcând o excursie științifică în orașul Hunedoara , în ziua de 20 mai….vă rog a aproba să fie găzduite în internatul dvs….” Excursiile intrau și în programul străjesc, se organizau excursii de studii. Majoritatea excursiilor se făceau cu trenul și de aceea se apela la conducerea CFR pentru a se rezerva vagoane în funcție de numărul de eleve. Nu se adresau direct conducerii CFR ci prezidentului regal: „[….]1938, D-sale Domnului Rezident Regal al ținutului Mureș, Avem onoarea a vă ruga să binevoiți a aproba și a dispune celor în drept să ne pună la dispoziție un vagon necesar pentru excursia de studii… în cadrul străjeriei, cu itinerariul Tg. Mureș – Valea Prahovei – București și retur….vor lua parte 40 de eleve și 2 însoțitoare.” Pentru vizitarea castelului Peleș se făcea o cerere administrației palatului, specificându-se ziua vizitării castelului precum și numărul de eleve: „…Onor. Administrația Palatului Regal Peleș Sinaia, Avem onoarea a vă ruga să binevoiți a aproba ca, grupul de 40 eleve străjere […] care fac o excursie de studii în cadrul străjeriei să poată vizita castelul…în după amiaza zilei de 8 nov. 1938..” Se mai trimiteau și circulare prin care alte școli organizau diverse excursii ca de exemplu: sanatoriile maritime, unde elevele puteau merge să facă cure de nămol, cură de soare și băi de mare. Tot acolo puteau să ia lecții de înot sub supravegherea unei profesoare de sport. O lună la acest sanatoriu costa 1800 de lei, în această sumă pe lângă curele de nămol intra și hrana. Toate aceste excursii erau obligatoriu de făcut deoarece veneau ca ordine de la Minister: „[….] 9 aprilie 1932, Onor. Primăria Tg. Mureș, Avem onoarea a vă face cunoscut că dl. Prim Ministru N. Iorga cu ordinul nr. 202.409/1932 ne-a obligat a vizita toate așezămintele importante din oraș și împrejurimi, în care scop vă rugăm să binevoiți a ne aproba să vizităm cu elevele Palatul Primăriei, Palatul Cultural cu Biblioteca Pinacoteca etc. în ziua de 15 aprilie 1932, la orele 3 p.m.” Se mai încerca să se obțină bilete la cinematograf: „.[…] 19 mai 1932, Consiliul interșcolar Tg. Mureș, Onor, Direcțiunea Cinematografului Transilvania….vă rugăm domnule director să bine voiți a dispune eliberarea de bilete gratuite, câte unul pentru fiecare școală: Liceul de băieți Al. Papiu Ilarian, Lic. de fete Unirea , Șc. Superioară de Comerț, Șc. Normală de băieți, Șc. de Arte și Meserii…” De aici putem să aflăm care erau școlile din Târgu Mureș, pentru care s-au obținut bilete la cinematograf. Pe lângă aceste excursii care aveau loc în Târgu Mureș sau în alte părți din țară, se organizau și excursii în străinătate cu a fost cazul organizării unei excursii în Cehoslovacia cu profesoarele și elevele școlii. Directoarea s-a adresat chiar și ministrului plenipotențiar al României la Praga pentru a obține o reducere la transportul cu trenul: „[….] 24 mai 1938, Domniei sale Domnului Ministru Plenipotențiar al României la Praga… dorind a face o excursie în Cehoslovacia cu elevele școalei noastre între 25 iunie-15 iulie… pentru a obține o reducere cât mai înseamnată pe căile ferate respective… Primiți, vă rugăm Domnule Ministru, asigurarea adâncului nostru respect.” Existau și anumite reviste, mai bine zis administrația revistelor care făceau oferte de excursii în străinătate: „[….] 14 iunie 1933, Onor. Administrație Revistei Realitatea Ilustrată, secția Turism, București: Subsemnata Directoarea Liceului Unirea din Târgu Mureș, dorind a face o excursie scurtă în străinătate și în special la Constantinopol cu profesoarele și elevele acestui liceu, vă roagă să binevoiți a-i comunica ce program de excursii scurte și lungi aveți în vara aceasta și condițiile de participare.”

Educația religioasă era una foarte importantă, liceul punând accent pe acest aspect, deoarece ea promovează respectarea unor principii, norme sau reguli de comportare. Acest lucru fiind important pentru fete, făcând parte din formarea marea lor. În liceul era un adevărat mozaic religios, confesiunile erau destul de multe însă predominante erau cele de religie greco-catolică și ortodoxe, însă mai erau romano-catolici, reformați, unitarieni și mozaici. Era foarte important ca elevele să meargă la biserică, existând chiar și un ordin al Ministrului prin care se cerea ca elevele să participe duminicile la Sf. Liturghie precum și la sărbători : „[….] 12 mai 1936, Extras din Buletinul Școlar nr. 26 …În baza ordinului 52619 din 1936 al Ministerului Instrucțiunii. Vă rugăm să luați măsuri ca elevii să fie conduși regulat la serviciul religios al Sf. Liturghii și dumineci și sărbători. Inspector Șef Gh. Popa”.

Timp de aproape trei decenii, directoarea Maria Georgescu a condus acest liceu cu o mână de fier. Sub bagheta sa au fost coordonate de-a lungul anilor atât ample lucrări de reabilitare, cât și problematici administrative locale și guvernamentare. Severitatea, decența și calitatea actului educativ erau elemente cheie ale învățământului interbelic târguureșean, calificative ce reies cu ușurință din bibliografie consultată, cum ar fi documentele de arhivă: corespondența dintre conducerea liceului și diferite instituții, procese verbale, foi matricole ale elevelor, religia și materiile de studiu.

4.4.6. Florea Bogdan

Inginerul Flore Bogdan a fost una din personalitățile mureșene de seamă, a cărui biografie și activitate sunt strâns legate de lupta pentru înfăptuirea idealului de unitate național-statală a poporului român și de câteva din realizările culturale meritorii din perioada interbelică. Evocându-l într-o carte apărută în anul 1983, Ștefan J. Fay remarca cu deplin temei patriotismul înflăcărat al ”locotenentului Florian”, care s-a călăuzit în viață de ”credința în glia străbună”.

S-a născut în Fărăgău, la 19 martie 1876, într-o familie de țărani cu tradiții pașoptiste, de ascendență maramureșeană. Primele învățături și le-a însușit la școala din localitatea natală. A urmat studii medii la gimnaziile romano-catolic din Tîrgu Mureș (cl. I-V, 1887-1892) și greco-catolic din Blaj (cl.VI-VII, 1892-1894) și Năsăud (cl.VIII, 1894-1895), obținând la examenul de maturitate calificativul ”bun”. Urmându-și vocația se îndreaptă spre Politehnica din Budapesta.

După absolvire este angajat la Serviciul hidrotehnic al orașului Debrecen, lucrează la amenajarea lacului Balaton și la canalizarea lacului Sajo. Și-a efectuat apoi stagiul militar; în martie 1902 se reîntoarce în Transilvania și își deschide un birou tehnic la Reghin (Ștefan J. Fay).

După Unire candidează la primele alegeri parlamentare și este ales deputat. În anul 1920 pune bazele organizației locale a Partidului poporului. Va obține un al doilea mandat, iar pentru o scurtă perioadă va îndeplini și funcția de prefect al județului Mureș (1926).

În toamna anului 1919 a fost ales președinte al Societății meseriașilor români din Reghin, îndeplinind această funcție până în anul 1923.

De numele său se leagă deschiderea în anul 1920 a celui dintâi liceu românesc din Reghin, care i-a purtat o vreme numele. Timp de un an a profesat la această instituție de învățământ mediu, de care se ocupă în continuare și în calitate de președinte al comitetului școlar. Inginerul și industriașul Flore Bogdan are și meritul deschiderii unei librării și mai ales al înființării unei tipografii românești, în care apare organul de presă Glasul poporului (Reghin, 1923-1931). În paginile sale publică articole cu o tematică variată, politică și culturală: învățământul secundar, ideea națională, revizionismul, etc.

În anul în care hotarele patriei erau ciuntite prin dictatul puterilor fasciste, tipărește în capitala țării Harta românilor de pretutindeni.

S-a stins din viață la 9 noiembrie 1965. Așa cum afirmă Ștefan J. Fay, în cartea dedicată acestui ”truditor neobosit”, Flore Bogdan a lăsat posterității ”imaginea unei personalități viguroase a unui patriot înflăcărat”.

4.4.7. Apostol Vlad

Preotul-învățător, Apostol Vlad, s-a născut la Bădești-Pietroșani, județul Argeș, pe data de 9 aprilie 1904. Clasele primare le absolvă în satul natal, apoi, fiind remarcat de învățătoul său, este trimis la Școala Normală din Pitești unde termină cele patru clase gimnaziale. Spre marea tristețe a mamei sale, priciniută de faptul că era orfan de război, va trebui ca a cincea clasă din cursul superior să o frecventee la Tîrgu Mureș, pe care o termină cu brio în anul 1923. Frecventeză între timp cursurile teologice la Craiova, iar pentru a-și îndeplini misiunea de dascăl și preot ajunge în satul Cerghid, unde în 1926 se căsătorește cu Oana Pop, nepoata directorului școlii primare, Augustin Pop. Preia de la acesta conducerea școlii și se ocupă în paralel de construirea unui nou lăcaș de cult, întâmpinând mari sacrificii. Pentru că nu a vrut să coopereze cu legionarii, în sensul că ori cariera de preot, ori cea de dascăl, Apostol Vlad trebuie să aleagă dintre cele două. Alege meseria de dascăl, este nevoit să renunțe la casa parohială, să-și construiască propria locuință pentru a-și îngriji familia cu 5 copii, La 67 de ani, inima lui încetează să mai bată, trecând definitiv în eternitate. A fost înmormântat în cripta cimitirului Bisericii de piatră din Tîrgu Mureș.

4.4.8. Bobletec Elena

Născută la data de 1 noiembrie 1909 în satul Nazna. Școala primară a absolvit-o în Sângeorgiu de Mureș. Liceul îl face la ”Unirea” din Tîrgu Mureș. Între anii 1949-1952 a fost educatoare la Grădinița din Sângeorgiu de Mureș, pe care a condus-o în calitate de directoare. A decedat în ziua de 21 mai 2002, la Sângeorgiu de Mureș.

4.4.9. Boeriu Valeriu

S-a născut pe 23 ianuarie 1883, în satul Crăciunel, județul Mureș-Turda. A fost învățător suplinitor la Școala primară confesională din localitatea Iclănzel, Mureș (1903-1913), învățător titular definitiv la Școala confesională Ruginoasa, din Cluj (1913-1919); este transferat la Școala Civilă de Stat Reghin, care va purta apoi, la sugestia sa, numele de Gimnaziul Mixt de Stat ”Petru Maior” (1919-1940); fiind director, a inițiat construirea noului sediu al școlii (1930-1931). Se stabilește la Sibiu (1940) la SB (1940); practică meseria de dascăl la Liceul ”Radu Negru” din Făgăraș, după pensionare se stabilește la Cluj-Napoca.

4.4.10. Borda A. Valer Carol

Născut pe 15 noiembrie 1914, la Telciu, județul Bistrița-Năsăud. Studiile primare le face la Sângeorgiu de Mureș, cele ale Școlii normale de Învățători în orașul Tîrgu Mureș, pe care le absolvă în 1933. Va fi dascăl la școala din Sângeorgiu de Mureș, cu data de 1 octombrie 1933, iar de la 1 septembrie 1934 până la 31 octombrie 1935 îndeplinește funcția de revizor școlar județean. A fost pe rând, învățător la Band, Sântana de Mureș, Deda (anul școlar 1939/1940), împreună cu Vasile Netea, la Bucium, Corhu, Cocora, Sâmbău, Târnăveni. În 1943 este trimis pe front, iar ca prizonier de război ia drumul răsăritului, în URSS. În 1946 revine în satul natal, spre surprinderea tuturor, revine chiar la catedră în Sângeorgiu de Mureș, apoi la Tîrgu Mureș unde predă matematică, fizica și muzica până în 1975 când e pensionează. Se singe din viață la 4 august 1988, la Tîrgu Mureș și este înmormântat în cimitirul ortodox din Sângeorgiu de Mureș.

4.4.11. Borșianu Ioan

În vechea localitate românească Deda, de pe valea Mureșului Superior, au activat de-a lungul anilor un număr mare de dascăli, unii dintrei ei remarcându-se pe plan didactic, cultural, știinific și politic. Printre aceștia s-a remarcat și învățătorul Ioan Borșianu, născut pe 19 ianuarie 1878, la Dumbrava. Clasele primare le absolvă în localitatea de naștere, apoi cele superioare la Institutul Pedagogic din Sibiu și cel teologic din Cluj. Din 21 iulie 1899, Ioan Borșianu este atestat ca titular pe postul de învățător la Deda. Între anii 1904-1908 contribuie, alături de preotul local Leon Popescu, la ridicarea unor edificii culturale și spirituale. În timpul războiului, pentru sentimentele sale patriotice a fost arestat și trimis la Sopron în Ungaria. Întors din exil, în toamna lui 1918 se încadrează în mișcarea pentru desăvârșirea unitășii naționale, fiind ales membu în Consiliul Național Român județean Mureș-Turda, cu sediul în Reghin, ce va coordona și organiza constituirea consiliilor naționale la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Participă la mărețul eveniment și este împuternicit d conferința învățătorilor din protopopiatul ortodox a semna necondiționat actul de unire al Transilvaniei cu România. Apoi, între 1923-1925 este membru al Comisiei Instrucțiunii Poporale, iar datorită activității deosebide de la catedra din Deda este numit, începând cu 1927, subrevizor școlar pentru plășile Reghinul de Sus, Deda și Toplița, îndrumând activitatea învățământului primar din zona respectivă. Se implică și activitatea Astrei, dar și în viaa politică, fiind membru în Partidul Național Liberal. Pentru întrega sa activitate a fost decorat cu Crucea ”Serviciul credincios”, clasa I, Medalia ”Răsplata muncii” și Ordinul ”Coroana României” în grad de Cavaler. A decedat la 10 decembrie 1955, însă numele său a rămas la loc de cinste în categoria elitelor românești interbelice.

4.4.12. Bozdog Ioan

Personalitate marcantă a vieții didactice, culturale și politice românești dn județul mureș, distins profesor și redactor al unor publicații mureșene, absolvent a două facultăți (teologie și litere-filosofie), cu doctorat în teologie, dr. Ioan Bozdog (n. 4 august 1891 în localitatea Urca de Câmpie, jud. Cluj – d. 14 aprilie 1947, Cluj) și-a desfășurat activitatea prin funcțiile sale (consilier și președinte al Consiliului Județean Mureș, deputat în Parlamentul României, președintele Despărțământului Mureș și al Secției Tîrgu Mureș al Astrei, membru al Ligii antirevizioniste din jud. Mureș, reprezentant al Partidului Național-Țărănesc și ultimul prefect democrat înaintea insturării comunismului la conducerea țării și în județul Mureș).

4.4.13. Bucșa Vasile Victor

S-a născut în satul Lăureni, la 12 septembrie 1886, a abosolvit Școala Normală din Blaj. După absolvire a lucrat la școlile din satele Solovăstru și Cristești. În 1919 a fost numit învățător și director la Școala Confesională Română din Sângeorgiu de Mureș. Din data de 1 aprilie 1922 este directorul Școlii Primare de Stat Române din Sângeorgiu de Mureș. Conduce formațiile corale și de teatru ale copiilor și tinerilor din comună. Contribuie la construirea Școlii Primare de Stat cu patru săli de clasă și apartament pentru învățători. Școala a fost inaugurată la 23 septembrie 1928. După septembrie 1940 părăsește comuna și se stabilește la Aiud. În 1946 se reîntoarce la Tîrgu Mureș, iar în 1956 se pensionează și se mută la Timișoara. A decedat la 17 iulie 1973.

4.4.14. Bucur Victor

Personalitate marcantă a învățământului mureșean interbelic, Victor Bucur s-a născut în ziua de 29 octombrie 1908, în fosta comună Toplița, într-o familie numeroasă. Între anii 1915-1916 urmează cursurile școlii primare particulare de pe ”Dâmb”, care funcționa în casa preotului Ioan Bucur, frate cu tatăl său, Alexandru. După intrarea României în război, familia se refugiază la Tîrgu Mureș.

Termină cele 4 clase de liceu și se înscrie la Școala Normală din Tîrgu Mureș, cu limba de predare română, urmându-i cursurile între 1923-1925. Susține activități didactice atât la Școala Primară Toplița, la Răgoaza, Stânceni, din 1 septembrie 1931 este numit învățător la Râciu, apoi la Crăciunești, pe Valea Nirajului (1932-1938). Activitatea didactică a lui Victor Bucur desfășurată în comuna Crăciunești este reflectată în presa scrisă locală și centrală: ”… care muncește cu deosebită dragoste pentru propășirea școalei românești din această regiune maghiarizată”. Astfel, putem spune că Victor Bucur ilustrează personalitatea completă a învățătorului ardelean, schițată clasic în proza lui Slavici sau transpusă în lirism de Octavian Goga.

4.4.15. Cătărig Romul

S-a născut la Gurghiu la data de 29 martie 1885 din părinții Tănăsie Cătărig și Ana Cătărig (născută Cotta). A urmat clasele I-IV în Gurghiu, la Școala Confesională Greco-Catolică, într-o clădire de lemn, ridicată în anul 1868, având ca învățător pe Petru Chețan. Urmează cursul secundar și gimnazial la Blaj și tot acolo Institutul Pedagogic de 3 ani, pe care-l absolvă în anul 1905. După terminarea primilor doi ani, la cererea sa, este ales de senatul scolastic din Gurghiu ca învățător (docente cum se numea) provizoriu la data de 12 septembrie 1904. În anul următor, după luarea atestatului, este numit preparator (învățător) definitiv. După Unirea rofesează în continuarea la catedră până în anul 1923, când este numit unul din cei 5 subrevizori școlari ai județului Mureș, organizând și îndrumând învățământul rural din zona Reghin, Gurghiu, Valea Beicii și Eremitu. A fost perioada grea când s-a trecut de la învățământul confesional la cel de stat. În anul 1929 este numit directorul Școlii Primare nr.7 din Tîrgu Mureș, o școală mixtă cu un număr mare de elevi. În noua localitate devine membru al Despărțământului Tîrgu Mureș al Astrei, unde a susținut numeroase conferințe, fiind obișnuit cu această activitate, deoarece o practicase mai întâi la Reghin. A decedat tânăr, la 15 mai 1934, în Tîrgu Mureș. Pentru meritele sale, în Gurghiu, după evenimentele din 1989, pe clădirea Parohiei rtodoxe s-a fixat o placă comemorativă cu textul: ”Înaintașilor noștri patrioți. Înălțăm cinstire. Aici în această clădire cu rezonanțe istorice a militat pentru păstrarea ființei noastre naționale președintele Comitetului Național Român, participant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, învățătorul Romul Cătărig. Membri ai CNR: Făgărășan Ioan, Bloj Vestinian, Cofar Nicolae, Duda Nicolae, Duda Alexandru”.

4.4.16. Câmpean Mihail

Născut în 1917, urmează primii ani de școală la Reghin între anii 1923-1928, după care urmează gimnaziul la Reghin – 1928-1938. Se va înscrie la Școala Normală de Învățători din Năsăud, în anul 1932, școală pe care o absolvă în 1936. Urmează munca de apostolat Pe rând, va funcționa ca învățător în localitățile Râpa de Jos, Batoș, Habic, Tîrgu Mureș, Sânvăsii, Bozed, Logig, Goreni, ca profesor și director de școală la Dedrad. Peste trei decenii de muncă la catedră, timp în care a lăsat în urmă sa fapte de adâncă exprimare cetățenească. Cei mai frumoși ani ai vieții i-a consacrat și studiilor istorice, pentru a dovedi continuitatea multimilenară a românilor în spațiu Mureșului Superior. Rod al cercetărilor proprii stă mărturie colecția de arheologie – piese foarte valoroase și unicat: cărți, documente, pe care le-a lăsat testament, ca bun al poporului, Muzeului Județean Mureș. Colecți Mihai Câmpean, una dinte cele mai fumoase și valoroase din arealul județului Mureș, a fost constituită în primăvara anului 1976.

4.4.17. Ciorogaru Nicolae

Sibianul Nicolae Ciorogaru s-a născut la 18 martie 1910 în comuna Slâmnic. A urmat cursurile Școlii Normale din Sibiu, pe care le-a absolvit în anul 1932, fiind numit învățător în comuna Capu Corbului – Borsec, jud. Mureș. În anul 1938 a fost numit învățător și director la Școala Generală din comuna ernei, unde a funcționat până în septembrie 1940.

Din septembrie 1940 până în martie 1945 a fost refugiat în comuna Prostea Mare, județul Sibiu, unde a funcționat ca învățător și director de școală, între anii 1940-1941. A mai urmat cursuri de perfecționare și chiar studii superioare la Universitatea ”Babeș-Bolyai” din Cluj, devenind profesor titular de istorie, până în 1967, la Școala Generală din Sângeorgiu de Mureș. În anul 1967 s-a pensionat, iar în 1973 a decedat în București.

4.4.18. Ciortea Grigore

S-a născut în data de 18 mai 1895 în localitatea Teiuș, județul Alba. A urmat Liceul Greco-Catolic din Blaj pe care l-a absolvit în anul 1914. A urmat Academia Teologică din Blaj, în perioada anilor 1914-1918, iar după absolvire s-a înscris la Facultatea de litere și Filozofie din cadrul Universității din București, susținând licența în istorie și geografie la 1 februarie 1922. Susține examenul de capacitate, tot la București, în domeniul geografiei, la 20 martie 1923, și în istorie, la 17 aprilie 1923. La 1 septembrie este numit profesor titular provizoriu la Liceul de Băieți ” Alexandru Papiu Ilarian” din Tîrgu Mureș, iar din 1 decembrie 1927, va fi titular definitiv pe acest post.

La acest liceu a funcționat ca profesor de istorie, geografie și educație morală, între anii 1925-1940 și 1945-1948, iar ca director în 3 perioade: 8 decembrie 1928 – 15 ianuarie 1935; 1 octombrie 1938 – 30 noiembrie 1940 și 6 august 1945-10 februarie 1948. Cât a fost director a gospodărit foarte bine atât liceul cât și internatul.

A fost animatorul moral și material pentru ridicarea monumetului Alexandru Papiu Ilarian în fața liceului. Din 15 noiembrie 1927 a făcut parte din comitetul pentru ridicarea acestui monument. În comitet mai erau profesorii: Nicolae Sulică, Arthur Dpont, Dumitru Mărtinaș, David Ivan Roman, Traian Popa, dr. Ivan Bozdog. Președintele comitetului era prof. Ioan Bojoru. Cel care a organizat festivitatea de dezvelire a monumentului la 1 decembrie 1930. La eveniment a participat Gh. Pop, subsecretar de stat, Gheorghe Bogdan Duică, reprezentantul Academiei Române; episcopii Alexandru Nicolescu al Lugojului și Alexandru Rusu al Maramureșului, dr. Ioan Vescan, prefectul județului, dr. Ioan Pantea, primarul municipiului, canonicul Florian, Elie Câmpian, protopopul greco-catolic al Mureșului, generalul Tăilescu, Ghiță Munteanu – Tinerimea Română, Ion Drăgoi – reprezentantul studențimii clujene; Ariton Popa, Ioan Dredețeanu, Iuliu Bucur etc. La paradă au participat detașamentele din Regimentul 82 infanterie, 39 artilerie și 40 obuziere. A fost un membru remarcant al Astrei, a publicat peste 60 de articole, toate având legătură cu istoria românilor. Pe plan politic a fost membru în conducerea organizației Mureș a Patidului Naționa-Țărănesc, a deținut funcții precum cea de secretar de stat al Asociației Profesorilor Secundari, a fost membru al Legii antirevizioniste din Mureș, membru al Universității libere a Mureșulu Superior ce cuprindea peste 60 de profesori și învățători, precum și comandantul Legiunii Mureș a cercetașilor din județ, până în mai 1938. După anii grei ce au urmat, profesorul Ciortea ajunge la Reghin, unde se stinge la 22 februarie 1962.

4.4.19. Cibotaru Constantin

Profesorul de matematică și fizică, Constantin Ciubotaru s-a născut în anul 1911, în comuna Borboi, raionul Râșcani din Republica Moldova. De mic copil simte atracție pentru cariera didactică, fapt ce-l determină și să absolve Școala normală de Învățători din Năsăud, seria 1930. Până în 1956 a fost învățător, director în localitățile: Sălcud, Cuieșd, Pănet, Grebeniș, luându-și gradele de învățător II și I.

4.4.20. Codarcea Emil Aurel

Pe data de 21 ianuarie 1905, la Gurghiu, s-a născut Codarcea Emil Aurel. Între 1917-1921 va fi elev în cls. I-IV, la Liceul ”Al. Papiu Ilarian” din Tîrgu Mureș, unde mai târziu va funcționa ca profesoară fiica sa, Eugenia Ciacoi. Cls. V-VIII le frecventează la Școala Normală Greco-Catolică din Blaj (1921-1925), unde l-a avut în comisia de examinare pentru obținerea diplomei de absolvire pe dr. Coriolan Suciu, viitorul episcop greco-catolic, mort în închisoarea din Sighet. A fost repartizat la școala din Socolu de Câmpie, unde a funcționat între 1925-1927, apoi la Filpișu Mare, din 1927 până în 1940, ca învățător-director, dar e obligat să părăseasca satul împreună cu familia. Se va opri în satul Giuluș, comuna Ogra. Acolo a fost învățător până în 1944, deci până la retrocedarea Ardealului de Nord, ocupat de trupele hortyste. Se reîntoarce la Filpișu Mare, tot ca învățător director. A fost un adevărat sfătuitor atât al copiiilor cât și al tinerilor, în general al oamenilor.

4.4.21. Coveșanu Elvira

Născută Roman, a venit pe lume în luna februarie a anului 1919, în satul Șincai unde absolvă școala primară. Urmează cursul inferior la Liceul ”Unirea” din Tîrgu Mureș, apoi se înscrie la școala normală din Cluj, două surori fiind și ele eleve fiind la aceași unitate de învățământ pedagogic. Obține diploma de învățătoare. 1938 a fost anul sacrificiilor. Au început concentrările învățătorii și profesorii au fost scosi de la catedră și înlocuit cu tineri absolvenți. Așa a intrat ”în pâine” tânăra învățătoare Elvire Roman. Deși cu diplomă, este încadrată ca suplinitoare și mutată de la o școală la alta, acolo unde rămânea postul liber și revenirea titularului. Din acest motiv, Elvira a predat la școlile din Dileu, Pogăceaua, Vatra Dornei, Dorna Sunători, Lechincioara, Șincai.

4.4.22. Coveșan Pantelimon

Coveșan Pantelimon s-a născut în ziua de 15 iunie 1913 la Șincai, a muncit din greu în timpul vacanțelor școlare pentru a se putea întreține și a-și continua studiile. Întâiul dascăl român al satului Șincai, de după primul război mondial, Nicolae Stănescu, l-a povățuit ca un adevărat tată și la ajutat să se pregătească pentru examenul de admitere la Școala Normală de Învățători din Tîrgu Mureș. Reușește și absolvă școala, în 1933 obține diploma de învățător. Dar, neprimind post în învățământ, timp de 3 ani a muncit la primăriile din Șincai, Săbed, la Pretura di Râciu, retribuit fiind după bunăvoința notarilor. Va primi apoi post de învățător suplinitor în localitățile Isla Vadu și Mura Mică, aici va fi titularizat. Din cauza războiului își întrerupe activitatea la catedră, pe care o reuia în 1945 la școala din Lechincioara.

4.4.23. Feșeriu Vasile

Un alt ”voinic” al dăscălimii mureșene este și Vasile Fleșeriu, născut pe meleagurile Blajului în ziua de 16 februarie 1905. Nu știm prin ce împrejurare în 1924, este numit învățător în satul mureșan Voiniceni, situat la o azvârlitură de băț de Tîrgu Mureș. Acolo a îndeplinit și funcția de director, până în 1940 când a luat calea refugiului în fața hoardelor ungaro-hortyste. În 1941 a funcționat la școala din Orosia, până în 1944, an în care își recapătă postul din satul Voiniceni, ca învățător, până în 1963.

4.4.24. Iacob Ioan

Născut la 10 aprilie 1891. La Ungheni își face studiile primare după care, între 1909-1912 frecventează cursurile institutului pedagogic din Blaj. La 21 iunie 1913, trece examenul de calificațiune și obține diploma de învățător pentu școlile primare. Va fi numit dascăl în satul Cuteiuș, jud. Cluj, unde funcționează între 1 septembrie 1913 – 31 august 1918. De la 1 septembrie același an, preia postul de învâțător la Școala Confesională din Lăureni, jud. Mureș. Cu data de 1 august 1919 este numit învățător la Școala primară ”Mihai Eminescu” din Tîrgu Mureș, din anul 1934 fiind și directorul ei, până în septembrie 1940. În perioada ocupației hortyste a fost învățător la Voiniceni (1 septembrie 1940-31 decembrie 1944).

4.4.25. Lupșa Ioan

Un om ca un munte, tare ca stânca, venit la Tîrgu Mureș din Oarda de Sus, jud. Alba, unde s-a născut în ziua de 4 ianuarie 1902. Tatăl lui: ceferist. Așadar, Ioan Lupșa, cu studiile liceale la Alba-Iulia și Orăștie, la facultatea de Istorie a Universității din Cluj, cu licența obținută în 1925, a junge la Liceul Reformat de Băieți din Tîrgu Mureș (1925-1927), oraș în care și-a stabilit domiciliul și unde a funcționat la Liceul Militar ”Mihai Viteazul” (1928-1929), la Liceul ”Unirea” (1933-1936); până în 1940 la Școala Normală de Învățători (unde a fost și director).

4.4.26. Mărtinaș Dumitru

Născut în ziua de 11 mai 1897 la Butea-Iași, într-o familie de țărani, urmează cursurile seminarului ”Sf. Iosif” și ale Universității din Iași luându-și licența (1920) în filologia modernă, devenind profesor de limba și literatura modernă, cu specialitatea secundară de limba latină. De la 1 septembrie 1925 la Liceul ”Al. Papiu Ilarian” din Tîrgu Mureș, a devenit profesor, unde a funționat în trei perioade: 1925-1940; 1945-1948 și 1955-1958, iar ca director între anii 1934-1936.

”Stabilit la Tîrgu Mureș, ca profesor la Papiu, am predat limba și literatura română și la Liceul unguresc Romano-Catolic. Directorul și colegii unguri, aflând că sunt ceangău m-au primit cu mare bunăvoință, dar nu-și puteau ascunde dezamăgirea: eu ceangău – și ungur după părerea lor – nu știam nicio boabă ungurească. Am cunoscut elevi secui, părinții lor, au cunoscut țărani secui pe care i-am cercetat cu mare atenție. Oameni gospodari și înstăriți, mândri; nu semănau cu țăranii ceangăi din Moldova noastră, nici la vorbă, nici la port, nici la obiceiuri. Alți oameni, alt stil de viață. În schimb, la ”Papiu Ilarian”, printre copiii de valahi și mai ales cu părinții lor, șărani cuviincioși și modești, m-am simtit totdeauna printre ai mei și sunt dator să mărturisesc că timp de 37 de ani, părinții și copiii satelor ardelenești, mi-au dăruit în orice împrejurare, o dragoste caldă și curată, care și astăzi mă mișcă până la lacrimi. A fost cea mai prețioasă răsplată a ostenelilor mele de dascăl (1925-1962)”.

4.4.27. Natea Petre

Fostul primar din Oarba de Mureș, Mihai Natea și soția sa Samfora, l-au adus pe lume, în ziua de 27 august 1911, pe cel care avea să devină învățător și preot, pe Petre Natea, cu studii primare terminate în satul de obâșie, apoi la Școala Normală din Tîrgu Mureș, unde a obținut diploma de învățător în anul 1934. Va absolvi și cursurile Seminarului Greco-Catolic din Blaj (1937). În prima lună a anului 1938, își unește destinul cu Aurelia Tătar, din satul Ivănești, com. Livezeni, nași de cununie fiindu-le familia dr. Emil Dandea, primar de Tîrgu Mureș. Absolvind Seminarul teologic, Petre Natea este numit preot paroh dar și învățător la Ivănești, unde pe data de 11 decembrie 1938 i se naște unicul copil, Ovidiu, fost prefect de Mureș.

Întâia preocupare a lui petre natea după numirea sa ca preot și dascăl la Ivănești a fost construirea unei școli corespunzătoare pentru desfășurarea cursurilor primare de stat. Drept urmare, în 1938, pentru merite deosebite ca învățător și director de școală este decorat cu Medalia ”Răsplata muncii pentru construcții școlare”, clasa I. S-a implicat activ și în activitatea culturală a satului Ivănești, conducând formații corale și de teatru ale tinerilor și elevilor. Trece în eternitate la 7 ianuarie 1996.

4.4.28. Podariu Teodor

Folclorist, profesor. S-a înăscut în 1907 Pintic, BN, anul decesului este necunoscut. Studii: Liceul ”George Coșbuc” din Năsăud, studii universitare la Cluj; a fost redactor al ziarului Patria (Cluj), profesor la Liceul ”Al. Papiu Ilarian” (1934-1935), președinte al Societății ”Tinerimea Română”, colaborator la ”Comoara satelor”, ”Foaia interesantă” (Orăștie).

4.4.29. Ioan M. Pop

Ioan M. Pop s-a născut în 1883 în localitatea Sânmihai de Pădure. A urmat Gimnaziul Greco-Catolic în Blaj și tot acolo a urmat cursul Institutului pedagogic pe care la- absolvit la 15 iunie 1905, condorm Dplomei nr.38/1905. În același an a ocupat postul de învățător la școala confesională greco-catolică din localitatea de naștere, îndeplinid și funcția de cantor la biserica în care slujea tatăl său. Pe scena vieții politice, încă din toamna lui 1918 a activat pe ideea desăvârșirii unității naționale a statului român. Pe plan cultural, a fost membru activ al Despărțământului Reghin al Astrei, fiind ales în conducerea acestuia. A susținut un număr mare de conferințe cu teme diferite. De-a lungul activității sale a fost decorat cu ”Meritul industrial și cultural”, clasa I; Despărțământul Reghin al Astrei l-a premiat în anul 1926, pentru munca de alfabetizare desfășurată în localitățile de pe Valea Beicii. Modestul învățător, dar cu multiple activități, a decedat la 13 noiembrie 1939, în localitatea în care a activat.

4.4.30. Porime Gheorghe

S-a născut în satul Păucișoara, jud. Mureș în 1909. A terminat Școala Normală din Abrud, obținând diploma de învățător în 1927. Strâns legat de cei din rândul cărora s-a desprins, învățătorul Gheorghe Porime, din îndeungata-i și rodnica activitate de 44 de ani în slujba școlii, 40 îi desfășoară în comuna natală, ca semn de prețuire și respect față de oamenii locului natal.

4.4.31. Pozdârcă Mihai

Profesorul Pozdârcă Mihai a văzut lumina zilei în comuna Bravicea, în anul 1912. Studiile de specialitate le-a făcut în orașul Chișinău, unde în 1933 a absolvit Școala Normală de Băieți. Până în anul stabilirii definitive la școala generală din Albești, a lucrat la diferite școli ca Bahu, Togârcea, Vezerd, Șaes, Apold, Daia, Săcel. În ultimii ani ai carierei didactice, a predat agricultura, manifestând înclinații deosebite în organizarea și conducerea activității productive a elevilor. Abnegația, dragostea și pasiunea cu care a muncit s-au oglindit în rezultatele frumoase obținute de elevi.

4.4.32. Predescu Elvira

Fiică de învățător, Elvira Predescu a avăut lumina zilei pe 15 octombrie 1908 în satul Oarba de Mureș, dar școala primară o absolvă în Lăscud, comuna Ogra. Având capacități intelectuale deosebite, mătușa ei a socotit că trebuie să o ducă la școli superioare și o înscrie la Școala Normală de Învățători din Cluj, pe care o absolvă cu rezultate foarte bune. Întâiul loc de muncă pentru Elvira, orașul de pe Someș, la Școala elementară nr.1 (1927-1928), printre elevii ei aflându-se și fiul marelui medic clujean Iuliu Hațieganu. Între 1928-1940 este învățătoare la școala din Ungheni unde îndeplinește și funcția de director.

4.4.33. Predescu Toma

Născut în ziua de 30 iunie 1906, satul Pesciana, județul Vâlcea, Toma Predescu, după absolvirea școlii primare, vine în Ardeal, unde erau bune școli superioare. Ajunge la Școala Normală de Învățători din Tîrgu Mureș, avându-l printre alții, coleg pe Marin Voiculescu. Absolvă școala și e numit director de școală la Ungheni, așezare mureșeană în care-și va uni destinul cu învățătoarea Elena Vijoli, formând un cuplu fericit dar numai pentru 13 ani. Izbucnește războiul, este trimis pe front și în încercuirea de la Stalingrad e declarat dispărut la 31 decembrie 1943.

4.4.34. Puia Ieronim

O personalitate marcantă a învâțământului românesc și nu numai, pe meleagurile mureșene, a fost Ieronim Puia, născut la 17 iulie 1887, în comuna Săliștat, jud. Brașov. În luna lui Florar, 1919, este numit cel dintâi revizor școlar român în județul Mureș, post pe care e definitivat la data de 1 aprilie 1920. Revizor școlar al învățământului primar, circumscripția Mureș și Sălaj, este numit la 1 decembrie 1932. Ca revizor și inspector școalr a avut greaua misiune de a organiza învățământul românesc în județul Mureș. Inițiază și organizează cursuri de vară, pentru studierea și însușirea limbii române, pentru învățătorii și profesorii minoritari, între 1919-1921. A fost sărbătorit de Asociația învățătorilor și de autoritățile județului Mureș, cu prilejul împlinirii celor 5 ani (1924) și 10 ani (1930) în calitatea sa de revizor școlar. Școala israelită din Tîrgu Mureș, în semn de recunoștiință, a înfiinșat Fundația ”Ieronim Puia” în 1924, având drept scop însușirea limbii române și culturii române, cu posibilitatea de a premia elevul care a dovedit cel mai mare progres în învățarea limbii române. Din 1926 a funcționat și ca preot în parohia ortodoxă a comunei Sângeorgiu de Mureș. Între 1919 – septembrie 1940 contribuția lui la dezvoltarea învățământului românesc în județ a fost esensțială, ea vizând mai multe obiective. A coordonat construcțiile de spații școlare noi, a cumpărat și coordonat clădiri pentru școli. Numărul spațiilor școlae românești a crescut de la 68 în 1919 la 240 în 1932. De asemenea, a promovat învățători românești în școlile de la sate; a organizat cursuri de perfecționare, din 1919 până în 1938; s-a ocupat intens de strângerea de date referitoare la școala românească din județul Mureș, de la 1700 până în 1931. Merită evidențiată și situația statistică a învățătorilor români din județul Mureș, realizat de el în 145 de școli, precum și o scurtă istorie a acestora. De la Ministerul Educației Naționale, în 1936, obține 80 de posturi de învățători pentru școlile de stat, contribuind astfel la mai buna desfășurare a învățământului în tot județul Mureș.

4.4.35. Roman David Ioan

Învățător, profesor; născut la 10 februarie 1886, Filpișu Mare, jud. Mureș – m. 17 nov. 1959 Sibiu. A absolvit Școala normală din Blaj (1907); cursurile pregătitoare pentru profesori din Cluj (1919), pentru specialitățile gimnastică, lucru manual, caligrafie și economie. După 1918 obține catedră la Școala primară ”Mihai Eminescu” din Tîrgu Mureș ca învățător titular, apoi din 1920 își începe activitatea didactică la Liceul ”Al. Papiu Ilarian”, pe care o desfășoară până în 1940.

4.4.36. Stupar Dănilă

S-a născut la 7 octombrie 1912, el fiind al treilea din cei doisprezece copii ai lui Ioan și Maria. Bunicul din partea tatălui, Toma Stupar a fost învățător cu studii făcute la Viena. De aici și simțul datoriei de dascăl moștenit de la moșul său. Școala primară o termină la Rușii Munți, după care urmează cursurile celei gimnaziale de la Monor, așezare în care va locui la unchiul său, și el dascăl. Va fi înscris la Școala Normală de la Gherla, pe care o termină în 1934, an în care obține postul de învățător la Vătava. Aici va profesa până în 1940.

4.4.37. Suciu S. Nicolae

S-a născut în ziua de 7 aprilie 1885 în comuna Ciufud, lângă Târnăveni. Diploma de învățător o obține la Blaj. A fost învățător în Sângeorgiu de Mureș între 1901-1914, când a plecat la război. A condus formația corală și de teatru din 1911-1914. A fost învățător în Tîrgu Mureș din 1919 până la pensionare. În 1938 este președintele Comitetului de administrare al Cooperativei Progresul – librarie din Tîrgu Mureș. A decedat în ziua de 5 iulie 1955, la Tîrgu Mureș.

4.4.38. Șenchea Remus

S-a născut în ziua de 5 aprilie 1905 în orașul Bacău. Școala primară a făcut-o în orașul Bacău, iar Școala Normală de Învățători ”Mihai Viteazul” la Ploiești. În 1928 a absolvit Școala de ofițeri de rezervă. S-a căsătorit la 29 iulie 1929 cu învățătoarea Elena Bobletec în localitatea Micești din jud. Mureș cu care a avut 5 copii. După terminarea războiului se reîntoarece în marte 1945 în județul Mureș și va funcționa ca învățător la Școala Primară Stat din Sângeorgiu de Mureș, sat în care-și va stabili domiciliul. Din 1946 lucrează și ca revizor școlar. A decedat la doar 42 de ani în noiembrie 1947.

4.4.39. Șerban Ioan

Născut în 1912, în satul Frunzeni, Ioan Șerban este omul care și-a închinat viața educării copiilor pe care i-a iubit cu înteaga sa ființă, care a cunoscut suletul șăranilor din rândul cărora s-a ridicat și în sujba cărora și-a pus toată puterea sa de muncă. Își face clasele primare la școala din comuna natală, continuă studiile la Liceul din Reghin, apoi se îndreaptă spre cariera de dascăl, pregătindu-se la Școala Normală din Blaj, pe care după ani de muncă încordată și sârguincioasă o termină cu succes. În 1930, își ia diploma de învășător și predă la Școala primară din Gheorgheni, apoi la Școala Generală din Băița, localitate în care timp de 12 ani, Ioan Șerban a dovedit înalte trăsături de adevărat învățător, concretizate în dorința fierbinte de a ridica nivelul material și cultural al oamenilor în mijlocul cărora trăia.

4.4.40. Târnăveanu George

Urisiul de Jos i-a fost locul de naștere – 13 mai 1891. Clasele primare le-a urmat în satul natal, cele secundare la Reghin și liceul la Blaj. A absolvit Facultatea Teologică greco-catolică la Blaj și Facultatea de Litere și Filosofie la Cluj. A fost preot paroh greco-catolic și directorul școlii confesionale din Sângeogiu de Mureș, în perioada 1 septembrie 1915 – 1 noiembrie 1920. Cu data de 1 octombrie 1919, este numit și profesor la Liceul ”Al. Papiu Ilarian” din Tîrgu Mureș, la catedra de limba română și literatură germană. A fost membru în Consiliul Național Român Județean, constituit la 5 noiembrie 1918. În data de 18 noiembrie 1918 a fost ales președintele Sfatului Național Român local, Sângeorgiu de Mureș. A decedat la 9 aprilie 1952 la Tîrgu Mureș.

4.4.41. Timar Iuliu

Născut pe 3 martie 1899, de mic copil a cântat în strana bisericuței de lemn din Mădărașu de Câmpie. La îndemnul preotului, Ioan Florian ajunge la Tîrgu Mureș la școala elementară de sub conducerea călugărilor franciscani. Termină cele patru clase și este înscris la Liceul Romano-Catolic, unde a făcut patru clase. Apoi, la Blaj, urmează cursurile Școlii Normale (1915). După întoarcerea de pe front (a urmat Școala de ofițeri de rezervă din Cluj), prin acest decret special dat de Consiliul Dirigent, este admis la examenul de diplomă. Din 14 decembrie 1919, Iuliu Timar a intrat în învățământ, căruia i-a dedicat 40 de ani de viață. O perioada a funcționat ca pedagog la Liceul ”Al. Papiu Ilarian” din Tîrgu Mureș.

4.4.42. Voiculescu Marin

Voiculescu Marin a devenit mureșean prin forța împrejurărilor. Avându-l ca învățător pe fratele mamei sale, acesta a observat capacitatea și potențialu său intelectual și decide să-l trimită din satul natal Mereni, la Tîrgu Mureș, pentru a studia la Școala Normală de Învățători. Absolvă această școală în 1933, ca șef de promoție cu media 9,06. O perioadă nu își găsește post și trăiește din meditațiile pe care le dă la București. În 1936 revine pe plaiuri mureșene și va preda la școala din Iara, iar mai apoi la Ungheni unde lucrează până în anii 1940. După război, în comunism viața lui Voiculescu se complică. L-au așteptat ani grei de închisoare, pentre lupta împortriva comunismului, iar la meseria de dascăl n-a mai reușit să revină niciodată. Din cauza condițiilor impuse ajunge un biet muncitor necalificat.

4.4.43. Voiculescu Natalia

Fiică de învățător – este de obârșie din Oarba de Mureș, unde se naște pe 8 ianuarie 1910. Tatăl ei își pierde viața în primul război mondial, mama Elena fiind nevoită să-și crească singură cei patu copii. Școala primară o absolvă în Lăscud, satul natal al mamei sale, după care o mătușă o duce la Azilul ”Elena Doamna”, unde își continuă studiile devenind maistru de lucru manual și de gospodărie menajeră. Va fi angajată în comuna Deda, unde va lucra până în 1938, când este transferată în comuna Deda, unde va lucra până în 1938, când este transferată în Giurgiu. Apoi, va lucra la Ungheni (1939-1940) și de acolo refugiu la Ogra. Un an de zile (1949-1950) o aflăm la Ceghid, de unde revine la Ungheni. Datorită arestării soțului ei pe motive politice, Natalia Voiculescu este eliberată din învățămâmt. Va reveni la școală, în 1964, după eliberarea soțului din închisorile comuniste. Se va pensiona în anul 1965.

4.5. Medicii

Constituind una din categoriile profesional-intelectuale deja cristalizate în secolul XIX, medicii au făcut parte din nucleul activ al vieții intelectuale, dedicându-se atât specializării, cât și activităților didactice, literare sau artistice. Medicul epocii moderne pare a deține astfel un rol remarcabil în progresul societății românești. O pleiadă de medici români au lăsat posterității atât lucrări în domeniu, cât și volume de versuri, proză, editări de documente istorice inedite, traduceri, cronici literare sau de teatru.

Despre medicul deceniilor interbelice, Manoilescu nota că are o superioritate socială generată de rolul său tămăduitor, dar și că e singurul profesionist intelectual ale cărui venituri depind doar de competențe. În 1936, în cadrul conferințelor Confederației Asociațiilor de Profesioniști Intelectuali, președintele Asociației generale a medicilor sublinia, la rândul său, rolul acestor profesioniști în viața națiunii. În același timp însă, erau adresate critici la adresa Ministerului Sănătății Publice, care nu s-a ridicat la înălțimea realizărilor personalităților din medicina secolului trecut.

4.5.1. Eugen Nicoară

Un nume mare al medicinii mureșene din perioada interbelică este cel al dr. Eugen Nicoară. Născut la 6 ianuarie 1893 în Pietriș, aproape de Deda – m.3 mai 1985, Reghin, a fost medic eminent, președinte al Despărtământului Reghin al "Astrei", ctitor de așezăminte culturale și spitalicești, autor a peste 160 de lucrări științifice.

Este primul din cei șapte fii ai lui Grigore Nicoară, preot (paroh ortodox român) în Pietriș, și Elena Petra, fiica preotului Ioan Petra din Ibănesti. Grigore Nicoară se mută la Ibănești, prin concurs, abia în anul 1895, ca preot capelan, având deci o capelă unde slujea ca preot capelan între anii 1895-1908. Din anul 1908 este numit preot în parohia Ibănesti, unde va funcționa până în anul 1914. Sub conducerea sa se zidește Biserica din Ibănești – Sat cu 17 mii de florini de aur. Este ales notar al protopopiatului Reghin, conduce toată viata bisericească din toate parohiile districtului. Este ales președinte al Astrei culturale din districtul Gurghiului. Conduce întreaga comună Ibănești, fiind ales președinte al comitetului de conducere al Sfatului comunal, implicându-se în toate domeniile edilitar – gospodărești ale comunei. Construiește o mică fabrică de cherestea, introduce de-a lungul comunei un canal de apă din râu, iar pentru biserică, procură clopote mari de pe lângă Viena. În anul 1911 este încredințat să conducă întreg protopopiatul Reghin si este distins cu "brâu roșu". Va trece la cele veșnice la Ibănești, în anul 1914. Moștenind spiritul de întreprinzător al tatălui, Eugen Nicoară va avea o preocupare constantă: sprijinirea pe toate planurile a dezvoltării vieții românesti din zona Reghinului. Eugen Nicoară face următoarea mărturisire preluată dintr-un caiet manuscris intitulat "Medalioane mureșene": "Fiind un fiu al plaiurilor mureșene din părinți, bunici și străbunici, am primit de la dânșii, drept moștenire, iubirea caldă pentru Regiunea Mureșului (de) Sus si ținutul Gurghiului".

Și-a efectuat studiile elementare la Școala de Stat maghiară din Gurghiu, între anii 1900-1905, aici terminând cinci clase, învățând astfel limba maghiară. Școala secundară (liceul) a început-o la Odorhei, unde a făcut două clase între anii 1905 – 1907, continuând la Colegiul Reformat din Tg. – Mureș unde obține diploma de maturitate în 1913. Urmează cursurile Facultății de Medicină și Farmacie la Universitatea "Francz Jozsef" din Cluj – Napoca (1913 -1915), continuându¬-și studiile de medicină la Universitatea Regală Maghiară din Budapesta, în 1918 obținând doctoratul în medicină la această universitate. S-a specializat în chirurgie la Clinica chirurgicală din Cluj (1919 – 1923), completându-și ulterior cunoștințele în această specializare prin călătorii făcute la intervale de 2 – 3 ani la Universitățile din Budapesta, Viena, Berlin, Paris. A fost cadru didactic la Facultata de Medicină din Cluj încă de la înființarea ei și preparator la Clinica de Chirurgie Cluj (1919 – 1923), completându-și ulterior cunoștințele în această specializare prin călătorii făcute la intervale de 2 – 3 ani la Universitățile din Budapesta, Viena, Berlin, Paris. Este numit prin concurs în anul 1923 medic primar la Spitalul de Stat din Reghin, al cărui director va fi până în 1940, înaintat la gradul de inspector sanitar general (1936).

A fost prefect al județului pentru o scurtă perioadă (1938). Din motive politice a fost destituit din funcția de medic primar chirurg al spitalului Reghin și arestat în 1940, însă a fost pus în libertate în ianuarie 1941. A îndeplinit și funcția de președinte al Despărțământului ASTRA Reghin (1923). Se stabilește la Brașov, unde conduce Spitalul „Gh. Mârzescu” (1942-1943); concentrat la Marele Stat Major al Armatei cu gradul de căpitan (1943-1944); medic la Spitalul din Orăștie (1944-1945), de unde se reîntoarce la Reghin și activează până la pensionare (1947). Autor a numeroase cărți de popularizare a igienei si de promovare a sănătății; colaborează la revistele: Semănătorul; Gazeta Mureșului; Glasul Mureșului; Progres și cultură; Transilvania; Viața ilustrată, Astra Reghin. Din programul său de recuperare a sănătății populației făceau parte și conferințele despre boli, despre depistarea și vindecarea acestora, filmele documentare pe care se străduieste să le achiziționeze, articolele răspândite în calendare sau în alte publicații la îndemâna poporului și cărțile de popularizare.

În calitate de președinte al ASTREI, inițiază și sprijină material o serie de conferințe – pe care le vom aborda separat, într-un subcapitol al tezei – serbări, cercuri culturale, coruri sătești, reprezentații cinematografice, broșuri de popularizare a științei, ajutoare sociale etc. A acordat un sprijin deosebit înființării școlilor țărănești, susținând necesitatea școlarizării femeilor. În activitatea de popularizare a științei a antrenat alături de el numeroși intelectuali: Ariton Popa, dr. Ioan Hartia, dr. Aleandru Ceușianu, Gheorghe Maior, dr. Vasile Niculescu, Emil Cocoș, Iuliu Șerbănutiu, Nicolae Albu, Gheorghe Crăciun, Ilie Șandru, Iustin Handrea, Vasile Netea, dinamizând întreaga viață culturală a ținutului.

Construiește Spitalul și Palatul Culturii din Reghin (1936-1939) iar cu sprijinul său moral și material s-au înălțat monumente închinate eroilor, troițe, școli generale și cămine culturale în satele din jurul Reghinului.

Din raportul de activitate întocmit la finele anului 1930, reieșea că în spitalul improvizat de Eugen Nicoară în anul 1922, au fost tratață un număr de 8459 bolnavi și au fost făcute 6634 de operații. Rata mortalității, pentru acea perioadă a fost de 3%. La începutul anului 1933 instrumentarul spitalului a fost adus în clădirea cea nouă. Odată cu mutarea s-au început lucrările pentru un corp de clădire cu o capacitate de 30 de paturi, care urma să fie destinată bolnavilor contagioși. Tot atunci s-au construit atelierul, magazia de lemne șopronul pentru trăsuri, camerele pentru dezinfectare și grajdul. Întreaga finanțare a suportat-o familia Eugen Nicoară cu soția Maria, angajând împrumuturi cu diverse termene de rambursare. A dat dovadă astfel, de un sacrificiu extraordinar pentru comunitate și pentru meseria sa. După cum notează reghinenii Ilie Frandeș și Marin Șara, într-un studiu, Eugen Nicoară ar fi trăit liniștit la Budapesta, unde a lucrat în condiții mult mai bune. Acolo s-ar fi putut realiza și ar fi putut ajunge un specilist de renume mondial, căci avea înclinația și chemare. Dar a preferat să se țină de cuvântul dat mitropolitului Mețianu, atunci când acesta i-a oferit bursa pentru studii, și anume că se va întoarce pe plaiurile natale pentru a servi populația din zonă. Această prima parte a angajamentului a îndeplinit-o atunci când s-a întors la Reghin, iar cea cu privire la restituirea acelei burse, a îndeplinit-o când a donat spitalul construit de el, bisericii. Pe întreg parcusrul vieții, dr. Nicoară și-a făcut adnotări în caietele sale, rămase astăzi, documente importante ale istoriei locale: ”După ce au fost realizate toate clădirile și după ce au fost puse la punct de funcționare, am crezut că a sosit momentul de a-mi îndeplini a doua obligație: răscumpărarea bursei pe care am primit-o în timpul studiilor universitare. Cu altă modalitate mai potrivită nu puteam îndeplini această obligație, decât prin donarea spitalului Bisericii ortodoxe din Ardeal, care m-a crescut și m-a susținut în timpul studiilor universitare…” În altă notare, dr. Eugen Nicoară își motiva gestul nobil astfel: ”În epoca imediat după unire, viața politică prezenta o mare instabilitate; guvernele și asociațiile se schimbau foarte des. Biserica era însă statornică și era capabilă să prezinte garanții depline pentru a patrona spitalul. Pentru aceste motive, n-am donat spitalul statului, județului sau orașului Reghin”. La 19 ianuarie 1935, Ministerul Instrucțiunii și Cultelor trimite Episcopiei Clujului, Vadului și Feleacului adresa:

”Ministerul Instrucțiunii și Cultelor

Nr. 144671/9850/1934 – 19 ian. 1935

Prea Sfinție,

În referire la adresa Dvs. Nr.5028/1934, avem onoarea a vă face cunoscut că prin Înaltul Decret regal nr. 42/1935, trimis spre publicare la Monitorul Oficial cu adresa noastră nr.1446771 din 19 ianuarie 1935, Sft. Episcopie a Clujului, Vadului și Feleacului a fost autorizată să accepte donațiunea făcută de Dl. Dr. Eugen Nicoară și soția sa născută dr. Manglitz Maria constând într-un spital clădit de D-lor în orașul Reghin, jud. Mureș, împreună cu terenul cuprins în cartea funduară a comunei Reghin cf.nr.4652, cu nr. Top. 347/2, în întindere de 2 jugr. 489 stj. pătr. precum și 248 cu 85 stj.pătr. cu toate clădirile și instalațiunile ce-i aparțin, constituind ”Fundațiunea Grigorie Nicoară”, în conformitate cu actul notarial 347 din 16 august 1934.

Ministru Al. Lapedatu”

Construirea Spitalului a fost una din cele mai de seamă realizări ale sale, iată, ce mărturisește în acest sens, după inaugurarea spitalului, profesorul universitar Petre Tomescu: "Cu perseverența-i dârză care-l caracterizează, a realizat și această faptă excepțională, pe care o cred unică în țara noastră. Spitalul s-a clădit în timp de doi ani, sub supravegherea zilnică a doctorului Nicoară și sub planurile întocmite sub directivele lui. Acest ansamblu architectonic așa de bine reușit, a fost conceput ținând seama de ceea ce autorul lui văzuse în călătoriile de studii ce făcuse în străinătate și de ultimele cerințe ale științei moderne […]. Sălile de operații pentru intervenții septice și aseptice, largi, frumoase, impresionante, aparatele de sterilizare, instrumentarul bogat, în fine tot acest arsenal chirurgical, te fac să crezi, că te afli într-o mare clinică universitară, nu în spitalul de la Reghin".

Este demnă de amintit și fundația întemeiată în amintirea tatălui său, realizată din veniturile spitalului, din care în numai patru ani s-au acordat burse pentru elevi și studenți în valoare de aproape o jumătate de milion de lei. Construcția Palatului Culturii (Casei de cultură) a început în anul 1936 iar instituția și-a deschis portile în decembrie 1939.

A primit numeroase ordine și decorații: Ordinul „Steaua României” în grad de ofițer (1929); Crucea „Meritul Sanitar” cls. I; „Meritul cultural”; premiul „Năsturel Herescu” al Academiei (1934).

În ciuda activității sale bogate, de sprijinire a vieții sociale și culturale, Eugen Nicoară a avut de suferit în a doua parte a vieții sale "ororile comunismului" de care au avut parte în aceeași perioadă și alți intelectuali de seama lui. În acest sens, e edificatoare mărturisirea dr. Nicoară dintr-un Memoriu de activitate "Am dus și cununa de spini a suferințelor pentru iubirea de neam. După cedarea Ardealului de nord am fost înlăturat din spitalul zidit din munca mâinilor mele, am fost întemnițat de patru ori, mi s-au dărâmat monumentele și troițele, mi-a fost luat palatul cultural, am fost schingiut pentru atitudinea mea românească. Am ajuns bolnav de moarte. Avutul mi s-a sechestrat. Dreptul de liberă practică mi-a fost luat."

Lucrări publicate: Tuberculoza; Bolile venerice; Alcoolismul sau bolile venerice; Gripa; Cancerul; 10 porunci ale bunelui creștin; Cartea sănătății. Tinerețe – bătrânețe; Lingoarea și dușmanii omului; Microbii și bacilii; Prietenii și dușmanii omului (microbii sau bacteriile, bacilii). – în colaborare: Figuri mureșene / Eugen Nicoară, Vasile Netea. – Tg.Mureș : Tipografia Ardeleană, 1933; Murăș, Murăș, apă lină : literatura populară din regiunea Murășului de Sus / E. Nicoară, Vasile Netea. – Vol. 1. – Reghin : ASTRA, 1936.

Prin ampla activitate, în primul rând ca medic, ca eminent chirurg, dar în aceeași măsură ca animator cultural, numele lui Eugen Nicoară a rămas în conștiința vremii, meritându-și numele de personalitate marcantă a zonei Reghinului. Ca dovadă că numele său a rămas în memoria colectivă a reghinenilor stau instituțiile din Reghin care îi poartă numele: Spitalul Municipal "Eugen Nicoară", Casa de Cultură "Eugen Nicoară", Școala Postliceală Sanitară "Eugen Nicoară", Liceul Teoretic "Eugen Nicoară".

4.5.2. Tit-Liviu Tilea

Un alt medic care s-a făcut remarcat a fost dr. Tit-Liviu Tilea, despre care Eugen Nicoară nota: ”Dr. Tit-Liviu Tilea, medic din Toplița, președinte al Astrei Toplița, a studiat medicina la Viena, după 1918, medic primar pe județul Mureș, a pus bazele de organizare a serviciului sanitar în județul Mureș, s-a mutat la Tîrgu Mureș, a contribuit la înființarea spitalului din Reghin”. Tot din însemnările doctorului Nicoară aflăm detalii cu privire la alte personalități din jurul Reghinului, cu precădere de pe Valea Superioară a Mureșului, cum ar fi preoți dar și alți medici, cum ar fi doctorul Petre Neagoș, medic în circumscripția sanitară Deda, născut în Moror. Acesta a studiat la Viena, fiind bun prieten cu Grigore Nicoară, în perioada cât acesta a păstorit la parohia din Cuiejd.

4.6. Avocați și magistrații

Avocatura, ocupație de prestigiu, cu origini în vremurile Greciei antice, devine o profesie liberală modernă în a doua jumătate a secolului XIX. În spațiul românesc, evoluția acestei profesii stă sub semnul reformelor legislative din timpul domniei lui A. I. Cuza. Astfel, prin legea din 6 decembrie 1864, care instituia și o primă formă de organizare complexă a corpului de avocați, se stabileau, pentru admiterea în profesie, condiții precum: deținerea cetățeniei române, diplomă de studiu de la o facultate din străinătate sau din țară, neafectarea de starea de nedemnitate. Până la sfârșitul secolului, în rândul profesioniștilor avocați se înregistrează o evoluție numerică de proporții, datorată și creării facultăților de drept din Iași, București, Cluj sau Cernăuți. La începutul secolului XX vom găsi astfel un corp de juriști bine consolidat, cu o conștiință profesională proprie. Avocații acelei epoci „nu puteau să rămână insensibili la trăirile personale și reacțiile sociale”, astfel că mulți dintre acești intelectuali se vor implica în viața politică a țării, iar unii vor fi literați sau pasionați consumatori de literatură. De fapt, avocații reprezintă categoria cu cea mai mare deschidere către alte spații culturale, dar și cu cea mai mare reprezentare la nivel politic.

După 1918, unificarea exercițiului dreptului de avocatură se realizează prin Legea din 1921, care consfințește și dreptul femeilor de a accede în profesie. În 1931 reglementările se vor modifica, introducând ca cerință pentru primirea în barou, deținerea titlului de doctor în drept, în speranța că astfel va mai scădea numărul prea mare de studenți care nu aveau șanse de încadrare pe piața muncii, după absolvire. Sfârșitul deceniului al patrulea va fi marcat de luptele pentru românizarea baroului, vizând introducerea de numerus nullus pentru evrei. În 1937, Corpul avocaților condus de Gr. I. Periețeanu obține la Congresul extraordinar din 9 mai, naționalizarea acestei tagme profesionale, bazată pe următoarele principii: 1. barourile vor avea o componență totalitară românească autohtonă; 2. persoanele care nu îndeplinesc condițiile impuse vor fi radiate din Tablourile de avocați.

În perioada interbelică, gloria acestei profesii începe să apună, avocatura devenind pentru unii practicanți, doar o activitate cu scop mercantil. Totuși, această ramură juridică este considerată „cea mai interesantă speță de intelectuali din România”, căci, între juriști, „spiritele statice și lipsite de vitalitate” aleg magistratura, în timp ce „spiritele dinamice și neastâmpărate, pline de curajul de a trăi și de a lupta” aleg avocatura. În caracterizarea făcută acestei profesii de Mihail Manoilescu, accentul nu cade atât pe egoismul de care dau dovadă unii avocați, ci se subliniază adaptabilitatea, firea combativă, prezența de spirit și cultura generală bogată a acestor profesioniști intelectuali. Dacă avocații constituie una din categoriile intelectuale controversate, magistrații – procurori și judecători, nu apar ca o forță dinamică, ci mai degrabă ca un „motor intelectual”, cu gândire deliberativă și conservatoare, și cu marea virtute de a fi impersonali și obiectivi. Conform Legii din 15 iunie 1924, admiterea în această profesie „ascetică”, presupunea, pe lângă condițiile generale, și câteva elemente specifice legate de vârstă, titluri deținute, dar și o licență sau doctorat în drept.

4.6.1. Alexandru Ceușianu

Avocat, scriitor, om politic și publicist, animator cultural, Alexandru Ceușianu a fost una din personalitățile mureșene de seamă ale perioadei interbelice, activă pe plan literar-cultural și după instaurarea regimului comunist.

Biografia și oprea sa, îndeosebi cea literară, au constituit obiectul de studiu al unor cercetători, fără să beneficieze însă de o exegeză exhaustivă. Se resimte mai ales lipsa unei abordări aprofundate și valorizări dintr-o nouă perspectivă a întregii lui publicistici, ceea ce ar permite reliefarea opțiunilor sale ideologice, înrâurite și modificate după impactul avatarurilor cunoscute de istoria României în acest tragic secol.

Provenit dintr-o familie atașată idealurilor cultural-naționale, elev al Blajului ce evoca tradiții strălucite, desăvârșindu-și formarea în epoca împlinirii aspirațiilor de unitate statală, activând într-un oraș care a vibrat și contribuit la realizarea lor, membru al unui partid istoric, Alexandru Ceușianu a manifestat un interes deosebit pentru trecutul românilor. Pentru scriitorul reghinean, înzestrat cu un pronunțat sentiment al istoriei naționale, momente cruciale ca răscoala din 1784, revoluția de la 1848, războiul pentru unitate statală și Marea Unire, au constituit fundalul creațiilor lui literare – piesa Craiul munților, poemele dramatice Iobagii și Vâlvătaia, romanul Cremene, ori al poeziei 1918 și scena pe care s-au afirmat personalități eroice, atașate poporului și care au luptat pentru realizarea aspirațiilor sale de libertate: Horea, Avram Iancu ș.a.

Preocupările sale s-au extins și în domeniul istoriografic, înscriindu-se în șirul cercetărilor istoriei acestui ținut mureșean, alături de Traian Popa. Vasile Netea, Elie Câmpeanu, Aurel Filimon, Nicolae Sulică.

Pentru Alexandru Ceușianu, în consens cu obiectivele istoricilor români transilvăneni din spațiul interbelic, cunoașterea și reconstituirea trecutului implicau un demers științific căruia i se confereau și valențe ideologico-politice și rosturi pedagogice, militante. Istoria era chemată să explice și să justifice evenimentul care a însemnat ”apoteoza vrerilor străbune”, să educe și să fortifice conștiințele. O percepție caracteristică unui intelectual care și-a pus activitatea în slujba ”ideii de stat național” și a cărui operă, în ansamblul ei, era menită să contribuie la consolidarea României, realizată prin lupta și sacrificiile a numeroase generații și la ridicarea poporului român.

A fost, de altfel, după propria-i mărturisire, un adept al ”naționalismului democrat”, care n-a uitat niciodată faptul ”că în țara noastră trăiesc mase considerabile de minorități etnice, care contribuie prin munca lor, la o reală propășire a statului”.

Preocupat de trecutul meleagurilor natale, Al. Ceușianu s-a arătat interesat îndeosebi de evenimente și personalități, dar și de tradițiile economice, care și-au pus amprenta asupra istoriei Reghinului. Primul articol (cunoscut) al acestui om ”de muncă harnică și de inițiativă îndrazneață”, președinte al Societății meseriașilor români din localitate, devenit cercetător, este intitulat Din trecutul meșteșugurilor și evocă o ramură multiseculară care înscrie Reghinul în istoria economică a Transilvaniei medievale.

4.6.2. Aurel Baciu

Avocat, director de ziar, om politic. Aurel Baciu s-a născut la 2 februarie 1886, în Nadeș, județul Mureș. Studiile primare le efectuează la Școala Primară germană în localitatea natală, apoi urmează Gimnaziul Superior de Stat din Dumvrăveni, Universitatea Regală din Budapesta, Facultatea de Drept și Științe Juridice (1905-1908), dr. în științe juridice (Cluj-Napoca, 20 ianuarie 1920). Își începe cariera în avocatur, mai întâi stagiar, în birourile unor renumiți avocați din Tîrgu Mureș, apoi avocat definitiv, prodecan și decan al Baroului avocaților din Mureș și din municipiul Tîrgu Mureș (1920-1940). Nu stă doparte nici de politică, astfel, ajunge deputat mai întâi, între 1934-1937, apoi între 1939-1940. Pentru scurt timp ocupă și funcția de subsecretar de stat la Departamentul Justiției. A ocupta diferite funcții în mai multe comitete, a fost aproape de viața social-culturală a Tîrgu Mureșului și chiar a participat la punerea pietrei de temelie a a Catedralei Ortodoxe. Se refugiează la București între 1940-1941, apoi la Timișoara, fiind decan al Baroului avocaților între 1942-1945. Întors la Tîrgu Mureș își continuă activitatea pe funcția de decan al Baroului de avocați din Mureș până la pensionare, în 1948. Este arestat în 1952 de comuniști și închis la Sighet, fără a fi judecat, alături de Silviu Dragomir, Ioan Lupaș, Valer Pop, unde a decedat și a fost aruncat la groapa comunală în decembrie 1954.

4.6.3. Boeriu Ioan

Avocat, magistrat, memorialist. S-a născut pe 5 iunie 1911 la Iclănzel, județul Mureș. Cursurile primare le-a efectuat la Reghin, apoi a urmat Liceul ”Al. Papiu Ilarian” din Tîrgu Mureș în perioada 1925-1928 și Facultatea de Drept la Cluj-Napoca (1929-1933). În 1934 devine doctor în științe juridice la Universitatea din Cluj. Își începe cariera de avocat la Reghin, fiind stagiar la biroul de avocatură al dr. Al. Ceusianu (1935-1937). În anii următori ajunge să practice avocatura atât la Arad, cât și la Turda, Bistrița sau Zlatna. Între 1950-1951 a fost reținut de securitate într-un Centru de triere din București. A colaborat cu mai multe reviste, fiind pasionat de literatură.

4.6.4. Augustin Chețian

Viitorul avocat s-a născut în Ercea, în anul 1860, în familia preotului greco-catolic Simion Chețian, care va da învățământului românesc pe renumitul profesor dr. Ambrozie Chețian, director al Gminaziului din Blaj. A urmat studii liceale la Tîrgu Mureș și Facultatea de Drept a Universității din Cluj. La aceeași instituție de învățământ superior este promovat la 15 noiembrie 1890 doctor în drept. Și-a deschis birou avocațial la Reghin, dobândind, datorită pregătirii sale profesionale și onestității care îl caracteriza, un bun renume. Și-a adus contribuția la organizarea adunării generale a ”Astrei” de la Reghin din 1890. Membru al Asociațiunii din anul 1892, mai târziu devine membru pe viață al acesteia (1912). A făcut parte din comitetul Despărțământului Reghin (1896, 1906). A fost membru fondator al Reuniunii învățătorilor români și membru pe viață al Societății pentru crearea unui fond de teatru român. A acordat ajutoare unor instituții de învățământ și culturale românești și a susținut material activitățile cultural-artistice naționale. A sprijinit, de exemplu, activitatea corului din Iernuțeni.

A. Chețian era adept al politicii Partidului Național Român. Telegrama trimisă lui Vasile Lucaciu cu prilejul alegerii acestuia ca deputat, în 1907, ne dezvăluie profunde sentimente naționale: ”Reghinul-Săsesc. Învingerea ta, bucuria noastră. Să trăiești, Vultur al gândirii și oratoriei românești, ca să ne sui pe toți în sborul tău pentru însuflețirea neamului! Dr. Chețian”.

Ales la 5 noiembrie 1918 președinte al Consiliului Național Român comitatens Mureș – Turda, și-a adus contribuția la realizarea Unirii Transilvaniei cu România. A fost decan al baroului avocaților din Tîrgu Mureș.

Această distinsă personalitate s-a stins din viață în anul 1921.

4.6.5. Ioan Harșia

Figură de succes a vieții politice, culturale și economice a românilor mureșeni, distinsul avocat Ioan Harșia a rămas în memoria posterității îndeosebi prin rolul pe care

l-a avut în Unirea Transilvaniei cu România, bogata lui activitate meritând însă o prezentare mai amplă.

Născut la Milășel, la 12 aprilie 1872, provenea dintr-o familie de țărani. A studiat la Gimnaziul din Blaj (cl. I-VIII, 1883-1891), pe care l-a absolvit în 1891 cu rezultatul ”bun”. După studii juridice la Cluj, în anul 1896 a fost angajat ”practicant cu plată” la Tabla regească din Tîrgu Mureș. A obținut diploma de avocat și doctor în drept la Universitatea din Cluj. La începutul secolului nostru s-a stabilit în Reghin, unde s-a impus prin temeinica lui pregătire profesională și prin apărarea intereselor celor mulți și nevoiași, conducându-se după povața că omul legilor trebuie să apere pe cei nedreptățiți și în general, trebuie să acționeze în așa fel încât ”să iasă biruitoare dreptatea și adevărul”. Ajunge o personalitate cunoscută în oraș și în împrejurimi și va face parte, ca virilist din conducerea (reprezentanța) Reghinului.

Concomitent, dr. Ioan Harșia s-a remarcat prin angajarea sa în lupta pentru progresul cultural și întărirea economică a conaționalilor săi. Era o ”personalitate robustă, extrem de muncitoare și plină de energie”, poseda ”o cultură socială bogată și un temperament de luptător neobosit” (E.Nicoară). Membru al Astrei din anul 1902, secretar, vicepreședinte, apoi, între anii 1910-1914, director al Despărțământului Reghin, a dat, prin activitatea și inițiativele sale, un nou și puternic impuls activităților cultural-naționale din această zonă. Ele au cuprins tot mai mult țărănimea și intelectualitatea rurală.

Avocatul reghinean era, totodată, membru fondator al Reuniunii învățătorilor români greco-catolici , vicepreședinte al comitetului filial din Reghin al Societății pentru crearea unui fond de teatru român și a fost implicat și în primele încercări de înființare a Societății meseriașilor români. Presa vremii l-a elogiat pentru sprijinul acordat activităților cultural-artistice. După izbucnirea primului război mondial a fost mobilizat și trimis pe front în nordul Carpaților. A căzut prizonier în Rusia. Reîntorcându-se la Reghin, își validează în toamna și în iarna anului 1918 calitățile de om politic și însulfețit patriot. A avut un rol remarcabil în crearea și activitatea Consiliului (Senatului) Național Român județean Mureș-Turda.

După Unire și-a continuat activitatea de jurist, culturală și politică. Pentru o scurtă perioadă, este primar al orașului Tîrgu Mureș (1921). În această calitate a înțeles că funcționarul de stat trebuie să reprezinte ”principiul dreptului și al legalității și principiul eticii de guvernământ precum și al eticii funcționărești”. Dar a fost revocat ilegal din funcție. Va fi ales senator din partea Partidului poporului. În coloanele ziarului Glasul poporului condamnă incapacitatea, corupția, căpătuiala guvernanților (1924).

La 19 februarie 1923, cu prilejul reorganizării Despărțământului Reghin al ”Astrei”, Ioan Harșia a fost ales secretar. A sprijinit învățământul românesc și culturalizarea maselor populare. A susținut expuneri la școlile organizate de ”Astra” în Reghin pentru țărani, bărbați și femei (1936). Documentele consemnează că a îndeplinit și funcția de președinte al comitetului școlar al Gimnaziului ”Petru Maior” din Reghin. A contribuit la ridicarea de monumente eroilor, a căror memorie o proslăvește în cuvântările rostite la Filea, Aluniș, Habic (1935), Milășel (1937). Cu prilejul aniversării a 75 de ani de la înființarea ”Astrei” a rostit o ”vibrantă cuvântare” la festivalul organizat cu acest prilej la Reghin și a publicat în ziarul Drum drept articolul Rosturile ”Astrei” în trecut, prezent și viitor, în care elogiind meritele venerabilei instituții cultural-naționale, care a pregătit sufletește pe românii din Transilvania ”la sosirea vremurilor mari”, îi trasează astfel noile obiective: ”Generațiile vechi au asigurat ființa acestei națiuni, generațiilor viitoare le incumbă datoria de a înnobilita această națiune. Chemarea generațiilor viitoare nu e numai a păstra, a conserva pentru omenime această națiune în specificul său, ceea ce au făcut cei vechi. Ci e datoria noii generații, ca cultivând și nobilitând forțele, calitățile și virtuțile acestui neam dotat, până la plenitudinea formației sale, a le pune la contribuție nu numai pentru glorificarea ființei sale de națiune distinctă, ci și pentru glorificarea geniului uman”.

Ioan Harșia s-a simțit apropiat și de elementul muncitoresc și a pledat pentru colaborarea dintre cărturari și meseriași, socotind-o o necesitate.

În împrejurările tragice ale ocupației horthyste asupra nordului Transilvaniei, a rămas neclintit, făcând parte din mișcarea național-revoluționară.

S-a stins din viață în anul 1953 și a fost înmormântat în cimitirul de pe deal din Reghin, oraș de care se leagă cea mai mare parte a existenței și a rodnicei sale activități.

4.6.6. Emil I. Cocoș

Deși a trăit 25 de ani, a lăsat o luminoasă amintire, cu deosebire celor din generația sa, care i-au cunoscut idealurile, strădaniile și activitate. Energetic și muncitor, entuziast și plin de viață, dornic să contribuie la progresul națiunii, își iubea cu ardoare poporul și țara, glia strămoșoască reunită în 1918 în hotarele patriei unitare și își apără cu căldură convingerile.

Em. I. Cocoș s-a născut la 29 noiembrie 1911 și a decedat la 5 aprilie 1936 în Reghin. A lucrat ca funcționar la Banca ”Mureșana”, pe care o părăsește însă în 1932 și, în împrejurările crizei economice care bântuia întreaga țară, înființează, ”cu grele sacrificii și mult idealism”, Librăria ”Cartea Românească”. Era prima librărie românească din orașul Rghin. Dornic să contribuie la răspândirea cărții și prin intermediul ei, a culturii în rândurile reghinenilor și locuitorilor din împrejurări, în anul următor deschide în cadrul librăriei, Biblioteca românească de împrumut ”Astra” (15 iunie 1933). Apreciat pentru convingerile, inițiativele și strădaniile sale generoase, Em. I. Cocoș a fost ales președintele Societății Tinerimea română din Reghin și jur, care sub conducerea sa, desfășoară o prețuită activitate cultural-națională. Era de asemenea, secretarul Societății Corului românesc, care organiza reușite serbări.

Idealurile lui Em. I. Cocoș, în acele vremuri de profundă criză a societății românești, când ”niciodată lumea nu a fost mai moartă”, ”inimile mai goale, faptele mai egoiste”, sunt exprimate în coloanele ziarului Credința, pe care în înființează în 1933 la Reghin. Afirmându-și crezul optimist ”într-o înnoire”, propovăduiește triumful ”binelui”, care, susține el, putea fi asigurat ”prin muncă îndărătnică, prin muncă rodnică”, prin renunțarea la ură, invidie și prostie, ”elemente distrugătoare”.

Misiunea intelectualității reghinene (”întâiul nostru rost”) era ”de a înviora viața culturală și națională a acestui ținut, îndemnând lumea la fapte și atitudini demne de mândria neamului românesc și de necesitățile lui”. Acea înnoire presupunea lupta pentru ”ridicarea șărănimii”, pentru a avea ”o țară agricolă modernă, alături de marile șări agricole din apus”, care în același timp, să aibă ”o industrie bine dezvoltată și un comerț tare, întins și înfloritor”. De aici îndemnurile adresate părinților, într-o perioadă ”când mii și mii de absolvenți de licee, de școli normale etc., când sute și mii de licențiați ai universităților din țară sunt pe drumuri, fără slujbă”, de a-și îndruma copiii spre școli în care să învețe practicarea unei agriculturi avansate, să deprindă comerțul și industria: ”Deci la școală cu toții. Ne trebuie cât mai multă învățătură și cât mai multă lumină!”.

Generația lui Em. I. Cocoș era confruntată și cu amențarea războiului, urzit de puterile revizioniste. Războiul, arată însă directorul bilunarului Credința, este ”ducător la dezastru, la ruină, la barbarie”. De aceea crezul său este limpede anti-războinic: ”să dorim pacea și iubirea”. Nu însă cu prețul sacrificării unității statale, a integrității și libertății patriei: ”Nu ne putem închipui niciun minut învierea robiei sfîrâmată în 1918. Nu vrem să mai vorbim altă limbă, decât dulcea limbă românească! Nu vrem să avem alt port și altă lege! Nu! Pe scumpul pământ al Ardealului nostru românesc, vrem să fâlfâie de-a pururi mândrul tricolor românesc! Noi, suntem acasă și din casa noastră nimeni nu ne va isgoni (…) Vom lupta până la ultima picătură de sânge pentru păstrarea României întregite…”.

Măcinat de lupta cu greutățile vieții, de neînțelegerea unor contemporani, tânărul entuziast, dar firav, va fi doborât de o boală necrușătoare. Aducându-i un cald omagiu, presa locală remarca pierderea unui ”prețios element”, ale cărui însușiri nobile l-au făcut ”iubit și respectat” și de care se legaseră multe speranțe.

4.7. Politică și administrație

Începuturile dezvoltării moderne ale Tîrgu Mureșului își au originea în vara lui 1904, primar în acele vremuri fiind, Bernády György. Edilul prezenta, în cadrul ședinței din 4 iulie 1904, membrilor Comisiei Juridice întruniți în vechea clădire a primăriei, planurile sale îndrăznețe, care aveau să schimbe definitiv fața vechiului târg de provincie și să îl facă un oraș elitist în doar 10 ani. În acea ședință, Bernády György, care se afla de doi ani în fruntea orașului — fiind ales în 1902 — a prezentat viziunea sa despre cum ar dori să arate târgul, cuprinzând toate aspectele vieții: construirea abatorului public, achiziționarea terenului pentru școala de cadeți, spitalul militar, cazarma de pompieri, școlile orășenești, construirea fabricii de cărămidă, înființarea a trei posturi de gardă și a unui spital al săracilor, realizarea canalizării și a rețelei de alimentare cu apă, întemeierea unui teatru, un restaurant, o cafenea și o sală de dans. Evident, printre planurile sale figura și construirea unei noi primării, ca urmare a spațiului insuficient și insalubru în care funcționa pe atunci administrația târgului, veșnic aglomerat și care punea în pericol sănătatea angajaților. Acesta a fost, practic, începutul construirii unui Tîrgu Mureș modern, care se remarcă și acum prin două clădiri monumentale, Palatul Administrativ și Palatul Culturii.

Deși lucrarea de față nu își propune să includă și personalitățile de altă etnie decât cea română, merită amintit primarul Bernády György, tocmai pentru a înțelege o bucată importantă din istoria Tîrgu Mureșului de la început de secol XX. Bernády György s-a născut în aprilie 1864 în Beclean și și-a petrecut copilăria în Tîrgu Mureș, unde a susținut examenul de bacalaureat. Și-a continuat studiile la Pesta, unde a devenit doctor în farmacie, însă s-a licențiat și în științe juridice. Revenit la Tîrgu Mureș, a condus o scurtă perioadă de timp farmacia familiei sale, întrucât în anul 1896 a devenit deputat, reprezentând orașul Tîrgu Mureș în Adunarea Națională de la Budapesta, experiența ungară influențându-i simțul estetic și înclinațiile către artă. În 1902, Bernády ajunge primarul Tîrgu Mureșului. Doi ani mai târziu se construiește fabrica de cărămidă, se modernizează abatorul, se asfaltează 117 de străzi, se amenajează alei, parcuri și piețe, iar în 1905 începe construirea uneia dintre cele mai reprezentative clădiri din oraș, Palatul Primăriei, redenumit între timp Palatul Administrativ.

În timpul mandatului acestuia se construiesc trei școli primare de stat, se înființează casa de copii, Școala Superioară de Comerț — în care funcționează în prezent Universitatea 'Petru Maior', Gimnaziul Romano Catolic — în care se află acum Colegiul Național 'Unirea', Școala Superioară de Fete — în care funcționează Colegiul Național 'Alexandru Papiu Ilarian' și Serviciul de Gospodărie Comunală, în locul în care astăzi se regăsește Universitatea 'Dimitrie Cantemir', precum și o școală muzicală, o galerie de artă și o bibliotecă. Investițiile au început, însă, cu modernizarea infrastructurii, dezvoltarea distribuției și furnizării energiei electrice, precum și construirea unui sistem de alimentare cu apă și canalizare. Întrucât se dorea construirea unei clădiri monumentale ca sediu al primăriei, în februarie 1905 s-a lansat un concurs de proiecte, iar până în 30 aprilie erau deja înscrise 14. Concursul a fost câștigat de doi arhitecți din Budapesta — colegi de lojă masonică cu primarul — cu proiectul 'Reședință', Kommor Marcell și Jakab Dezso, care au prezentat un proiect în stil neobaroc. La încredințarea lucrării, în 1906, membrii consiliului le-au dat celor doi arhitecți și proiectele clasate pe locurile doi și trei, iar din combinarea acestora a reieșit un proiect în stilul secession, care a costat în final 700.000 de coroane. Bernády hotărăște înființarea unui centru cultural și aduce în „palatul-de-concerte-simfonice” o orgă cu 62 de registre, fabricată de frații Rieger. Pe plan personal, soarta nu îi surâde primarului. Căsnicia lui Bernády cu Madarász Erzsi se sfârșește în 1913. Edilul se căsătorește din nou, de data aceasta o ia de nevastă pe văduva primarului din Budapesta. Noua soție însă se adaptează greu la modul de viață al orășelului de provincie, și într-un scurt timp căsnicia se destramă.

În primăvara anului 1915, Ady Endre, renumitul poet maghiar, împreună cu soția lui, Boncza Berta (Csinszka) vizitează Tîrgu Mureșul. Bernády îi găzduiește cu mândrie pe musafiri, arătându-le biblioteca publică și Palatul Culturii. În 1916 primarul Bernády se căsătorește a patra oară. Noua soție îi dăruiește un fiu, pe György, care din nefericire moare la vârsta de 17 ani. Ca urmare a izbucnirii primului război mondial, și al semnării tratatului de la Trianon, pe 24 iunie 1920, Tîrgu Mureșul devine un oraș al României, iar planurile lui Bernády sunt sabotate. În 1919, lăsând deoparte naționalismul, îl caută pe Iuliu Maniu, pe directorul Consiliului Dirigent al Transilivaniei, unde reprezintă maghiarii din Transilvania. Din 1922 Bernády își continuă activitatea la Miercurea Nirajului, iar în 1926 e deputat al județului Mureș în Camera Deputaților, și comandant al Armatei Regale Române.

Din 1926 până în 1929, Bernády György e din nou primarul Tîrgu Mureșului, și e ales și parlamentar, reprezentant al județul Mureș-Turda. În 1927 pleacă din Partidul Maghiar și înființează Blocul Democratic al Cetățenilor. Bernády György, primar, prefect, deputat al Adunării Naționale, comandant al Armatei Regale Române, moare în 1938.

4.7.1. Emil Dandea

Târgumureșenii se pot mândri cu un primar care și-a pus cu adevărat amprenta asupra orașului pe care l-a condus preț de două primariate, între 1922 și 1926, precum și între 1934 și 1937. Au fost ani de progres pentru Tîrgu Mureș, timp în care românii din oraș au simțit că în sfârșit contează în viața publică. Emil Dandea, născut în 1893, provine dintr-o familie de mari patrioți români. Unul dintre înaintașii lui a fost căpitan în armata lui Horea în timpul răscoalei 1784-1785, apoi Simion Dandea a fost un cunoscut luptător pentru drepturile naționale în timpul Memorandumului, motiv pentru care a și fost închis. Dandea a fost consilier la Primăria din Cluj-Napoca înainte de a deveni primarul Tîrgu Mureșului (între 1922 și 1926). Au urmat apoi doi ani de deputăție, și alți șase ani de lucru în folosul comunității, ca avocat, până în 1934. Anul 1934 este un an de referință pentru Dandea, care a devenit președintele PNL Mureș, fiind numit apoi în funcția de primar al orașului său pentru un al doilea mandat.

Din 1854 și până în 1922, la cârma Tîrgu Mureșului s-au aflat unsprezece primari, toți maghiari. Când Emil Dandea a ajuns în fotoliul de primar, în 1922, exista o imensă presiune pe umerii săi. Dar acesta a continuat munca lui Bernády György, predecesorul său, iar acest lucru i-a adus aprecierea tuturor localnicilor, indiferent de etnie.

Emil Dandea a introdus gazul metan în Tîrgu Mureș, aceasta fiind una dintre cele mai mari realizări ale lui, din punctul de vedere al modernizării infrastructurii. În plus, având în vedere faptul că până în 1918 românii nu aveau accesul liber în Cetate, foarte multe localități românești înconjurau orașul propriu-zis. Din această cauză, edilul a unit Tîrgu Mureșul cu aceste localități, orașul nostru de azi nefiind niciodată același dacă Emil Dandea nu s-ar fi luptat pentru acest deziderat. Dandea s-a ocupat cu modernizarea infrastructurii școlare. El a fost responsabil cu crearea de spații în care să-și desfășoare activitatea școlile românești din oraș (Liceul de băieți „Al. Papiu Ilarian”, Liceul „Unirea” de fete și Școala Comercială). În timpul mandatelor sale au fost lichidate absolut toate datoriile primăriei târgumureșene și, în plus, au fost aprobate foarte multe construcții de clădiri. Tot Dandea a fost cel care a permis construcția celor două catedrale românești din Tîrgu Mureșul interbelic și a schimbat denumirea străzilor, astfel încât jumătate dintre acestea să fie românești.

Liberalul a fost un aprig contestatar al discriminărilor de ordin etnic. Ba chiar în data de 31 octombrie 1928, a ținut un discurs în Camera Deputatilor, cu titlul ”Nemulțumirile Ardealului și chestiunea minoritară”, deoarece în ciuda înfăptuirii Marii Uniri, românii din Tîrgu Mureș încă erau considerați cetățeni de rang inferior. Comuniștii l-au șters din memoria publică, dar târgumureșenii i-au recunoscut meritele. În urma revenirii Tîrgu Mureșului la Ungaria, în 1940, Dandea se refugiază la București. După eliberare, se întoarce și participă la alegerile din noiembrie 1946. Pierde însă din cauza jocurilor politice ale noului Partid Comunist. Între 1952 și 1953 este arestat și trimis la muncă forțată, iar între 1953 și 1955 i se impune domiciliu forțat la Tazlău. În 1969, când a murit, i-a fost interzis până și ultimul vis, acela de a fi înhumat la Tîrgu Mureș (Dandea a murit la București). Totuși, datorită curajului protopopului de Tîrgu Mureș, Lazăr David, osemintele lui au fost aduse peste noapte în muncipiul Tîrgu Mureș și au fost reînhumate la Biserica de lemn.

Imaginea elitelor politice în perioada interbelică este completată de o mărturie relevantă a fostului primar al Tîrgu Mureșului, Bernády György, primul politician maghiar care a recunoscut în 1919 actul Unirii, și care afirma într-un discurs pregătit pentru a fi rostit de la tribuna Parlamentului: ,,Pe noi, ungurii, ajunși fii ai României, ne-a atins dureros schimbarea survenită în situația de drept de stat asupra pământului nostru natal și în legătură cu aceea am arătat că schimbarea aceasta nu numai că ne-a cauzat dureri, dar ne-a pus în fața datoriei să ne hotărâm asupra sorții noastre viitoare, asupra aparținerii noastre în cadrul dreptului de stat. […] V-am rugat, domnilor deputați, să nu generalizați nechibzuința câtorva copilandri, să nu puneți ușurința sau vina visătorilor în sarcina neamului maghiar, ci să binevoiți a lua în seamă și a ne judeca după atitudinea majorității maghiarilor din România, care liniștiți, muncitori, serioși și sobri nu cer nimic alta decât să fie judecați din acest punct de vedere.”

Prima manifestare electorală pe baza votului universal a demonstrat în 1919 marile schimbări ce se conturau în conștiința cetățenilor țării. Întâiul Parlament ales de popor ca și guvernul Blocului Parlamentar de sub președinția lui Alexandru Vaida-Voedov, va fi de scurtă durată (1 decembrie 1919-13 martie 1920).

O analiză interesantă reiese însă din observarea numelor de pe scena politică mureșeană, care vreme de două decenii au suferit puține ”mutații”, fapt ce ne determină a spune astăzi cu certitudine că istoria se repetă, uitându-ne la clasa politică a zilelor noastre de după anii `90.

În cele 10 legislaturi, în intervalul ales spre analiză, anii 1919-1940, ce aparține perioadei interbelice, județul Mureș a fost reprezentat în Parlamentul României de nu mai puțin de 85 deputați și senatori. Dintre aceștia doar 63 au fost numele care au candidat și au ocupat scanele de înalți demnitari, o singură dată, 16 aleși au fost fie de două ori, fie chiar de 4 ori aleși în funcții de deputat ori senator. Astfel, amintim: Flore Bogdan a ocupat fotoliul de deputat atât legislatura 20 noiembrie 1919, cât și în intervalul 20 iunie 1920-22 ianuarie 1922; Pavel Brătășanu a fost deputat între anii 1921-1922, cât și în legislatura 27 martie 1922 – 27 martie 1926; Vasile Duma a fost senator în perioada 20 noiembrie 1919-26 martie 1920, dar și între anii 1922-1923; dr. Aurel Baciu a fost deputat între 20 noiembrie 1919-26 martie 1920, 25 iunie 1926 – 4 iunie 1927, 1 februarie 1934 – 20 noiembrie 1937 și 1 iunie 1939 – 5 septembrie 1940; dr. Bernády György a fost deputat în legislatura 27 martie 1922 – 27 martie 1926, respectiv 25 iunie 1926 – 4 iunie 1927; Nicolae S. Suciu a fost deputat între 20 iunie 1920 – 22 ianuarie 1922 și 25 iunie 1926 – 4 iunie 1927; dr. Ioan Harșia a fost senator în legislatura 20 iunie 1920 – 22 ianuarie 1922, respectiv 25 iunie 1926 – 4 iunie 1927; dr. Adrian Popescu a fost deputat în legislaturile cuprinse între anii: 25 iunie 1926 – 4 iunie 1927, 17 iulie 1927 – 10 noiembrie 1928, 22 decembrie 1928 – 30 aprilie 1931, dar a ocupat și funcția de senator într 30 iulie 1932 – 18 noiembrie 1933; dr. Szoboszlay Ladislau a fost deputat între 25 iunie 1926 – 4 iunie 1927 și 17 iulie 1927 – 10 noiembrie 1928; pr. Ștefan Rusu a fost senator de Mureș în legislaturile: 27 martie 1922 – 27 martie 1926, 17 iulie 1927 – 10 noiembrie 1928 și 1 februarie 1934 – 20 noiembrie 1937; Nicolae Vulcu a fost deputat în legislatura 20 noiembrie 1919-26 martie 1920, iar între 22 decembrie 1928 – 30 aprilie 1931 și 30 iulie 1932 – 18 noiembrie 1933 a ocupat scaunul de senator; dr. Ioan Bozdog a fost deputat în legislaturile 22 decembrie 1928 – 30 aprilie 1931 și 30 iulie 1932 – 18 noiembrie 1933; dr. Alexandru Ceușianu a fost deputat de Mureș între anii 22 decembrie 1928 – 30 aprilie 1931 și 30 iulie 1932 – 18 noiembrie 1933; Octavian Goga i-a reprezentat pe mureșeni în Parlamentul României între 1925-1925, respectiv 30 iulie 1932 – 18 noiembrie 1933, ocupând funcția de deputat; Gheorghe Bogdan-Duică a fost deputat în legislaturile 15 iunie 1931-10 iunie 1932, respectiv 1 februarie 1934-20 noiembrie 1937; Ioan Ciupe a fost deputat între 15 iunie 1931-10 iunie 1932, respectiv între 1 iunie 1939 – 5 septebrie 1940.

Un alt nume care s-a remarcat la vârful administrației mureșene a fost Ioan Vescan. Om politic, prefect de Mureș, senator, avocat. S-a născut pe 22 august 1877, Viișoara, jud. Cluj – m. 30 martie 1946, Tîrgu Mureș. Studiile le-a efectuat la Blaj, apoi Facultatea de Drept, la Univ. ”Împăratul Iosif al II-lea” din Cluj. A fost prefect al județului Mureș între anii 1919-1920, 1928-1931, 1932-1933. Senator în Parlamentul României (1922-1926), președinte PNȚ, organizația județului Mureș (1927-1946). Membru fondator al Astrei, desfășoară o activitate culturală benefică creșterii conștiinței de neam, voluntar în Armata Română și luptător pe front de la Mărășești. Avocat de profesie, din 1928 a fost membru în conducerea Consiliului avocaților din baroul Mureș și membru al Uniunii Avocaților din România. Contribuie la ridicarea celor două Catedrale – cea Ortodoxă și Catolică – din Tîrgu Mureș prn organizarea de acțiuni filantropice. Construiește o biserică, cu propriile forțe financiare, în satul natal, unde este și înmormântat.

Redăm mai jos o analiză, structurată într-o piramidă, în care i-am inclus pe cei 63 de politicieni – figuri de elită ale perioadei interbelice, pentru a vizualiza procentajul profesiilor de bază ale acestora:

Profesii de bază ale politicienilor mureșeni :

O parte din cei menționați își vor relua activitatea imediat după 23 august 1944, reînființând partidele. Activitatea lor va fi de scurtă durată. Instaurarea dictaturii comuniste va duce la desființarea partidelor politice, iar mulți dintre ei vor avea de suferit în închisorile comuniste. Li s-au confiscat în marea lor majoritate, întreaga avere. După eliberarea din închisori nu li s-au mai recunoscut diplomele fiind trimiși la muncile necalificate.

Acesta a fost destinul elitei politice interbelice, atât în țară cât și în județul Mureș.

4.8. O lună de sărbătoare – mondenitate în Tîrgu Mureșul interbelic

Dacă, cu ani în urmă, parcurgând unele articole din presa târgumureșeană, i le consideram notații ocazionale, cu informație săracă, citindu-le acum, pe cele mai importante, în volumul ”Politică și administrație”, am descoperit coordonate noi și profunde ale gândirii și acțiunii intelectualului târgumureșean. Emil Dandea dovedește o cunoaștere adâncă și vastă a ceea ce înseamnă politică, administrație și viață socială, cu teoretizări pertinente, cu trimiteri precise la realități și întâmplări, la idealuri de urmat. Ceea ce este și mai relevant se consumă pe tărâmul politicii. Fiindcă, singura politică acceptată și afirmată era, pentru el, cea națională, cea ”spre folosul țării și al cetățeanului”. Strateg al ideii de ordine, ce civilitate, de cinste și corectitudine, Emil Dandea își fundamenta acțiunile pe o largă informație, națională și europeană, urmărind întotdeauna un țel precis și cuprinzător, care a născut, nu o dată, invidii și polemici aprige, dar care i-a permis să continue mereu ceea ce începuse. Este extraordinar, cum a știut acest om ceea ce vrea de la început și cum a urmat, în cei 15 ani, înfăptuirea pas cu pas a ideilor inițiale, într-un plan larg ce cuprindea aspecte și proiecte pe cât de complexe pe atât de complicate și nu ușor de realizat.

”Luna Târgu-Mureșului”, organizată între 15 august și 15 septembrie 1936, era parte integrantă a acestui plan, chiar dacă refăcea ca idee ”Luna Bucureștilor” sau altele asemenea. Concepută ca o manifestare inedită, cuprinzătoare și de o varietate nemaiîntâlnită, ”Luna Târgu-Mureșului” era menită să arate conorășenilor și de ce nu țării întregi ”străduințele edilitare încoronate de succes și o viață românească cultural-artistică în plină ascensiune”, după cum afirma Dandea însuși. Sau, cum scria un ”vizitator” avizat – profesorul și cercetătorul Henri H. Stal – care numai de părtinire nu poate fi bănuit – această manifestare bogată prilejuiește înfățisarea unor informații complexe despre viața din aceste părți ”desfăcute pe piață, la vedere” și care, fiecare în parte și toate împreună concură și invită la susținerea cercetării monografice. Care era această zestre de fapte și realizări pe care trebuia să o pună în valoare ”Luna Târgu-Mureșului”? Ne-o oferă ”Gazeta Mureșului”, din iulie 1936: monumentele Ostașul Român, Lupoaica, Avram Iancu, Vasile Pop și Constantin Romanu-Vivu, cele două băi de vară, ștrandul, cele două grandioase biserici, Căminul ucenicilor români, parcurile pe lângă Camera de Industrie și Comerț și din fața Băncii ”Albina”, unde și în 1922 era încă teren împrejmuit cu sârmă ghimpată, semănat cu cartofi și fasole, dar mai ales splendidul parc și chioșc de pe Platoul Cornești, unde te duce autobuzul în 10 minute, apoi arena sportivă și pavilionul de patinaj din parcul Elisabeta, spitalul epidemic și noul pavilion al spitalului de stat, două școli etc., galeria de tablouri, biblioteca, muzeul istorico-etnografic din Palatul Culturii ș.a. Chiar și numai înșiruite, realizările din primii ani de după Unire impresionează. Impresionează cu atât mai mult, cu cât majoritatea sunt grandioase. În plus, programul invită vizitatorii să pătrundă într-un ”oraș curat, cu flori multe, fără bărăci cu mărfuri în centru și fără aspectul neplăcut al vânzătorilor ambulanți, al cerșetorilor și al mărfurilor expuse pe trotuare”, într-un cuvânt ”cel mai îngrijit dintre orașele mijlocii ale României”.

Programul ”Lunii Târgu-Mureșului”, bine tocmit și pregătit în cele mai mici amănunte – după cum remarca corespondentul ziarului ”Tribuna noastră”, din Cluj, organul Centralei Reunirilor de Meseriași din Ardeal, trebuia să ajute participanții să culeagă informații diverse, variate și de neuitat, să trăiască momente înălțătoare astfel încât, odată întorși acasă, ”Luna Târgu-Mureșului” să fie pentru ei ”luna marilor amintiri”. Totodată, interesul creștea prin participarea, la diverse ceremonii, a marilor personalități politice, administrative, de cultură, ziariști din capitală și din țară. Rostul tuturor manifestărilor trimitea spre cunoaștere, în cercuri cât mai largi, a năzuințelor și realizărilor administrației românești, pentru atragerea a cât mai mulți vizitatori din țară și din străinătate, în interesul economiei, industriei, comerțului și cetățenilor. Adică, într-o exprimare contemporană, atragerea de câți mai mulți investitori și parteneri de afaceri, în ideea dezvoltării în continuare a orașului.

”Luna Târgu-Mureșului” a debutat sâmbătă, 15 august 1936, de Sântă-Mărie, cu adunarea festivă a Comisiei Interimare, în sala festivă a Primăriei, prezidată de Emil Dandea. Se acorda, cu acest prilej, diploma de cetățean de onoare al orașului, generalului Anton L. Gherescu, cel care, în fruntea Regimentului 15 Infanterie, a eliberat, la 2 decembrie 1918, orașul. Solemnitatea s-a făcut ” cu un fast deosebit”, după care a urmat un Te-Deum în fața primăriei, în cinstea celei de a 20-a aniversări a intrării României în războiul pentru desrobirea Ardealului. Cu acest prilej, pe marele turn al primăriei, s-a dezvelit o placă în memoria celor 35 de români întemnițați aici, în anul 1916. În numele lor au vorbit protopopul Ștefan Russu și Ioan Borșianu, subrevizor școlar. Cu toții s-au deplasat apoi la Palatul Culturii și Căminul Ucenicilor Români unde au fost deschise mai multe expoziții: de istorie și etnografie, aparținând Muzeului și cele personale ale lui Aurel Filimon, Aurel Pop și Iustin Handrea, de cărți și documente vechi, în care erau expuse pentru prima dată, cărți rare, diplome și ordine originale, iscălite cu mâna proprie de Marele Voievod Mihai Viteazul, descoperite în arhivele orașului; expoziția antirevizionistă, organizată de ziarul ”Universul” din București; expoziția edilitară înfățișând realizările din orașele ardelene, cu precădere din Tîrgu Mureș și în sfârșit, în parcul din spatele primăriei, expoziția de industrie mică și casnică, în care societarea ”Agrofera” expunea mașini și unelte agricole, alături de unelte de întrebuințare casnică. Trebuie să specificăm că expozițiile au stârnit un mare interes din partea publicului, dar și al oamenilor de cultură și al ziariștilor, majoritatea consemnărilor în presă fiind despre acestea. De fapt, același interes se manifestase și în București, organizatorii fiind obligați să prelungească vizitarea expozițiilor din parcul ”Carol”, cu 9 zile adică până în 9 iulie .

Presa culturală din țară și cea locală publicau cronici detaliate îndeosebi despre expozițiile de istorie, etnografie și viața satului, în general. Expoziția lui Aurel Filimon era apreciată pentru priceperea și spiritul de discernământ, completate cu o vastă cultură arheologică, istorică și artistică, fiindu-i remarcate cele ”peste 1000 de obiecte, dovezi de vrednicie românească, de trudă, de iscusință a unui popor”; mica expoziție <<sociografică>> a profesorului Aurel Pop de la Școala Normală, pentru că reprezenta ”o colecție vie a trecutului” și refăcea, în cele mai mici amănunte și într-o ordine precisă ”vechiul cămin gospodăresc”, dar mai ales adevăratul muzeu, cu multiple laturi – cum îl aprecia Henri Stahl – al tânărului învățător din Porcești (azi Vălenii de Mureș) Iustin Handrea. Și citez pe același autor: ”un muzeu de artă bisericească, un muzeu de artă țărănească, obiecte de lemn, țesături și olărie și în sfârșit, un muzeu de științe naturale, fiecare cuprinzând sute de piese”: ”foarte bine alese, cu ingeniozitate uneori /…/ obiectele muzeului Handrea constituie o adevărată avere nu numai ca valoare științifică, ci și ca preț”.

Aprecieri elogioase, datorită poate și ineditului ei, a stârnit și expoziția antirevizionistă, o expoziție cu un caracter istoric și nu numai, înfățișând sub diverse forme, dovezi ale genezei și viețuirii neîntrerupte românești în spațiul transilvan: hărți întocmite de geografi străini, stampe vechi cu scene din viața strămoșilor, cu statui și basoreliefuri, chipuri ale căpetenilor dacice, romane și ulterior române, tablouri sinoptice, diagrame și hărți politice cu realizările din Transilvania după Marea Unire; în contrast într-o sală, cărți ilustrate și fițuici conținând ”batjocuri” la adresa românilor, precum și ”cărțile și hărțile școlare falsificate”. Expoziția antirevizionistă se constituia într-o adevărată carte de istorie în imagini, concludentă, sugestivă, susținută și de verva prelegerilor profesorului Sîmtion, care însoțea exponatele prin țară.

Următoarele două zile, duminică și luni, (16 și 17 august), au fost consacrate congresului Învățătorilor din Ardeal, Crișana și Maramureș. La lucrări au participat Dr. C. Angelescu, ministrul instrucțiunii și educației naționale și V. Ghițescu, directorul general al învățământului normal și normal-primar. Seara, participanții la Congres au asistat la un concert festiv, în Sala Mare a Palatului Culturii, susținut, după obicei, de corurile învățătorilor și Conservatorului municipal. Tîrgu Mureșul nu era la prima reuniune de anvergură, mai găzduise cu puțin timp în urmă, Congresul reuniunilor de meseriași, cel al conducătorilor satelor, Congresul ASTREI sau cel al uniunii avocaților. Cu fiecare prilej, Emil Dandea a sugerat ideea că ”acest oraș îți dă silința” în ” a zidi cele două temple: ale lui Dumnezeu și al muncii”, devenind, astfel, ”un focar luminat al culturii noastre și un centru puternic al industriei naționale.

Și ambele, ”cultura și munca românească vor da spre binele patriei roadele așteptate coapte, razele unificării sufletești și a înmulțirii și întăririi noastre prin muncă”.

În celelalte zile ale lunii august, s-au ținut conferințe, s-au vizitat expozițiile, s-au prezentat spectacole, au avut loc întreceri de fotbal cu participarea echipelor din Subotica și Baia-Mare, campionatele naționale de polo și atletism. Ar trebui precizat că, pentru ”Luna Târgu-Mureșului”, Conservatorul municipal a pregătit special concerte simfonice și spectacole de teatru. Trupa de actori ai profesorului Chirvăsuță a prezentat spectacolele cu piesele ”Striana” de Alfred Moșoiu, ”trandafirii roșii”, de Zaharia Bârsan și comediile ”Prostul” și ”Punctul Negru”, iar trupa de copii două spectacole: ”Grădina unchiului Tom” și ”Casa păpușilor”. Suntem în momentul, trebuie să precizăm, când târgumureșenii au început să se obișnuiască cu asemenea concerte și spectacole prezentate după un program riguros de către profesorii și elevii Conservatorului municipal.

Programul lunii Septembrie a fost chiar mai bogat. În prima zi s-a inaugurat Căminul ucenicilor români, a cărui construcție, începută cu mult timp în urmă, a fost patronată, pe rând, de primărie, ASTRA, Minsterul Muncii, ca să fie încheiată, în 1935, tot de primărie. Prin grija arhitectului Ionescu, edificul ajunge, de la proiectul inițial, care era un fel de ”ghiveci arhitectonic internațional”, la faza actuală, ”o picatură de artă românească”, ”unicul edificiu cu boabe arhitectonice românești” – cum îl recepționau, pe atunci, târgumureșenii.

Alte manifestări se succedau aproape zilnic. Printre acestea: Congresul Funcționarilor Publici (5 septembrie); deschiderea expoziției industriale organizată de Camera de Industrie și Comerț, care a adunat și expus noutăți în domeniu și apoi, unul dintre cele mai înălțătoare și încărcate de semnificații momente, în zilele de 7 și 8 septembrie, sfințirea Catedralei române-unite (greco-catolice), din centrul orașului. La ceremonie a participat însuși I.P.S. dr. Alexandru Nicolescu, mitropolitul Blajului, Valer Pop, fost ministru de justiție și numit, cu puțin timp înainte, ministru al industriei și comerțului, înalte fețe bisericești, personalități politice și administrative din oraș și județ (protopopul Elie Câmpeanu, prefectul Francisc Porubski, profesorul Sîmtion din București, primari de orași și comune etc. Zidită în nouă ani ”soră bună cu catedrala ortodoxă sfințită abia cu doi ani înainte”, noua construcție impunea și ea prin monumentalitate, o operă care ”face cinste Ardealului întreg” – cum se exprima I.P. Sfinția Sa. Sărbătoarea din ziua de 8 septembrie a fost cu totul deosebită, impresionantă și înălțătoare. Ceremonia a început la biserica veche, de unde ”o mare de lume” a pornit, în frunte cu un sobor de preoți, delegații comunelor, de preoți cu odăjdi sfinte, prapori și icoane sfinte, în dangătul tuturor clopotelor din oraș, străbătând orașul, până la noua catedrală. La ”slujba solemnă, pontificată de arhiereul Blajului” , răspunsurile fiind date de corul bisericii ”Schimbarea la față” din Cluj, au fost de față mii de credincioși din oraș, de pe văile Mureșului și Târnavelor, ”Agriștii” (membri ai Uniunii tuturor orașelor din România), veniți din toate colțurile țării. După Sfânta Liturghie, încheiată pe la ora 14, s-au rostit alocuțiuni în sala festivă a Primăriei. Ecourile acestui moment solemn s-au auzit mult timp după aceea.

Zilele următoare aveau să fie dedicate aducerii aminte: în 13 septembrie, pe clădirea fostului ”La calul Alb” din strada Călărașilor nr.13, se va dezveli o placă comemorativă în amintirea trecerii pe aici, cu 70 de ani în urmă, a tânărului poet Mihai Eminescu; iar în 14 septembrie, dezvelirea, pe drumul Sângeorgiului închinat celor doi eroi și martiri din Revoluția de la 1848, Constantin Romanu-Vivu și Ștefan Moldovan. Ambele însemne memoriale au avut o soartă dramatică. De abia trecuseră patru ani și placa închinată poetului a fost demontată de un grup de patrioți, printre care și familia Bucur și ascunsă de teamă, față de trupele horthyste, într-un loc sigur, la Coasta Mare de lângă Râciu. S-a întors, pe aceiași clădire, în 1946, prin grija tinerilor scriitori grupați, în toamna anului 1945, în cercul literar ”Mureșul” și cu concursul aceleași familii Bucur. Monumentul celor doi martirizați a suferit, din păcate, ca multe alte monumente din zona vremelnic ocupată, moartea prin dinamitare. Abia, in 1989, i-a luat loc un bust al prefectului dăltuit în piatră de sculptorul Ioan Vlasiu, de această dată în piața comunei Sângeorgiu de Mureș. Abia în luna iulie 2015, potrivit unei Hotărări a Consiliului Local al municipiului Tîrgu Mureș, la inițiativa primarului Dorin Florea, a fost votată amplasarea pe raza municipiului a unei statui ce-l reprezintă pe C-tin Romanu-Vivu.

Ultimele zile ale ”Lunii Târgu-Mureșului” au fost rezervate evenimentului ce avea să încununeze manifestările ”lunii de primenire a orașului”: A XI-a Adunare Generală a Uniunii Orașelor din România. Veniți cu câteva zile înainte, reprezentanții orașelor au fost părtași la momentele inaugurale, au vizitat orașul și expozițiile organizate cu acest prilej. Tîrgu Mureșul a beneficiat, atunci, de prezența ministrului de interne, a ministrului subsecretar de stat V. Bârcă, a primarului general al Capitalei, Al. Donescu, președintele Uniunii, a altor primari din principalele orașe ale României. Programul congresului a fost foarte încărcat și serios pregătit timp de două zile, membrii Uniunii au dezbătut probleme de gospodărie comunală, asistența socială a copilului, starea sanitară a Bucureștilor, situația financiară a orașelor, creșterea gradului de civilizație. Inițiator și raportor al lucrărilor de întemeiere, apor secretar titular, în 1922, Emil Dandea și-a văzut întruchipate ideile, prin girul dat de Adunare. Participanții i-au relevat ”contribuția prețioasă a unor ample și adânci cercetări în probleme urbanistice”, Al. Donescu afirmând că ”celelalte orașe ale țării pot lua pildă de felul cum se conduce și cum se muncește în orașul Tîrgu Mureș”.

4.9. Politica și figurile politicii reghinene în perioada interbelică

La Reghin, situația politică de după 1918 era una destul de fierbine, mai ales că după 1919 a fost legiferat și votul universal. Și în acea perioadă, la fel ca și astăzi, reghinenii credeau că se pricep cel mai bine la politică, indiferent de starea socială pe care care o aveau, sau gradul de instruire. Astfel, cel care se aștepta mai mult să învingă era descalificat de altul care, inițial pornea cu speranțe timide. Mărturie în acest sens stau alegerile parlamentare din luna noiembrie 1919, la Reghin. Protopopul greco-catolic Ariton M. Popa, candidat din partea Partidului Național nu a obținut decât 523 de voturi, fapt ce l-a favorizat pe inginerul Florea Bogdan, candidat din partea Partidului Țărănesc, să iasă învingător, devenind deputat, obținând 1668 de voturi. Și circumscripția din Gurghiu avea să dea un deputat, pe Vasile Sava, din partea partidului Național Român, care a obținut 1980 de voturi. Pentru Senat, candidând singur, din partea Partidului Național, a ieșit senator de reghin, protopopul Vasile Duma. În urma cererii înaintate către Averescu, șeful guvernului, ca urmare a criticilor din ședința Parlamentului, din 25 martie 1920, Regele dizolvă camerele și stabilește alegeri parlamentare la sfârșitul lunii mai.

În acele alegeri, Octavian Tăslăuanu avea să ajungă deputat de Mureș, din partea Partidului Poporului, iar prietenul său Florea Bogdan, va deveni deputat de Reghin, din partea aceluiaș partid. Tot din partea Partidului Poporului, candidează la Tîrgu Mureș, avocatul dr. Ioan Harșia, din Reghin, și iese senator. La Reghin, la Senat, Vasile Duma este învins de preotul greco-catolic din Băla, Emil Andreșan. Remarcabil este faptul că participarea la vot era net superioară celei din zilele noastre, putem spune că prezența a fost de aproape 100%. La alegerile parlamentare din 1920, din 12.341 alegători înscriși pe liste la Reghin, au participat la vot 12.149 de reghineni. Între timp, avocatul Harșia a fost numit primar la Tîrgu Mureș, acest fapt declanșând o campanie pentru alegeri parțiale, în urma căreia, în locul său fusese trimis în Senat, Pricopie Givulescu. Avocatul dr. Ioan Harșia a fost președinte la banca ”Mureșiana”, avea casa peste drum de cea a lui Nicoară, în apropierea spitalului. Fiul său, Daniel, studiază dreptul la Paris ajungând director la Fabrica de zahăr din Tîrgu Mureș, apoi la cea din Brașov. După părinții săi, Harșia a dobândit o avere de 50 de hectare de teren. A avut casă și în Tîrgu Mureș, însă toată averea și casele i-au fost confiscate în anul 1950 de regimul comunist, el ajuns în mizerie, moare în anul 1953. La 21 ianuarie 1922, depune jurământul guvernul condus de Ionel Brătianu, care ca o primă măsură de anvergură politică, convoacă electoratul României, pentru a se pronunța prin alegeri, în luna martie, fapt ce avea să-i aducă Partidului Național Liberal o conducere de lungă durată, adică aproape șase ani, în care puterea economică a șării a crescut de două ori și jumătate. Pentru alegerile respective, președinții principalelor partide politice din județul Mureș, Simion Mândrescu, Partidul Național Liberal, Tit Liviu Tilea, Partidul Național Român și Aurel Baciu, Partidul Poporului, au încercat fiecare să impună politica partidului său și să obțină un rezultat cât mai favorabil. Profesorul universitar Simion Mândrescu, prieten al familiei Nicoară, a obținut și de această dată un post de deputat de Mureș și de Reghin. La Senat, la Reghin a câștigat protopopul Vasile Duma, de această dată el fiind candidatul Partidului Național Liberal. În urma alegerii domniei sale, la 5 iunie 1923, ca episcop de Argeș, la Reghin au fost organizate alegeri parțiale, pentru ocuparea postului de senator, la sfârșitul anului. De această dată va învinge un basarabean, Vasile Stoenescu, din partea Partidului Național Român, sprijinit de Eugen Nicoară,Victor Mera, Ariton M. Popa și Eugen Truția. Acest fapt confirmă afinitatea reghinenilor pentru basarabeni care există și în prezent, basarabeanul a obținut un număr de voturi aproape dublu, față de avocatul reghinean Ioan Harșia, susținut de Florea Bogdan, de sași și de maghiari. La 1 decembrie 1924, deputatul de Reghin, profesorul universitar Simion Mândrescu a fost trimis în calitate de ministru plenipotențiar la Tirana, fapt ce a generat alegeri parțiale, pentru 23-24 martie 1925. Din partea Partidului Poporului a candidat Octavian Goga. Fiind perceput ca un reductabil vorbitor și traducător din maghiară, acesta a avut și sprijinul populației maghiare din oraș, în consecință a câștigat alegerile.

Următoarele alegeri parlamentare au avut loc în 1926, apoi în anul următor odată cu schimbarea guvernului, pe 7 și 10 iulie sunt programate noi alegeri parlamentare. Județului Mureș i-au revenit 6 deputați și 3 senatori, locurile fiind ocupate în mare parte de liberali. Odată ce Ionel Brătianu a reușit să-și subordoneze Monarhia, au fost fixate și următoarele alegeri, în decembrie 1928. Partidul Național Țărănesc ieșind victorios după acest scrutin, astfel doi reghineni ajung în Camera Deputaților: protopopul greco-catolic, Ariton M. Popa și avocatul Alexandru Ceușianu.

Alegeri au continuat și anii următori, iar numele celor care reprezentau Reghinul la nivel central avea puțin doar să difere, semn că personalitățile marcante în viața social-economică a orașului erau și cele mai avântate politic, cu idealuri pentru mica lor comunitate.

Interesantă este povestea preotului protopop ortodox Ioan Sălăgean, ajuns senator în 1933. S-a născut în Idicel Sat în anul 1877. Din căsnicia sa cu Emilia Nicolescu s-au născut 6 copii, toți beneficiind de educație. La venirea sa în parohia din satul natal, aceasta era slabă, deoarece era recent înființată, prin desprinderea de Idicel Pădure, însă pe parcursul păstoririi devine din ce în ce mai puternică. Prin anul 1920 Sălăgean ajunsese la o stare materială bună, ocupându-se cu agricultura și stupăritul, ajutat de 6 slugi. Încă din anul 1915, a fost cooptat în consiliul protopopesc alături de preoții Mihai Brătian din Potoc, Ioan Branea din Măierău, Vasile Matei – de la Râpa de Jos, Zaharia Lupu din Hodac și Nicolae Gliga din Râpa de Sus. În anul 1923 este ales administrator protopopial, episcopul Nicolae al Clujului răsplătindu-l cu brâu roșu și cu titlul de protopop onorific. El organizează la 3 august 1924, împreună cu doctorul Nicoară, sfințirea bisericii din Ibănești Sat, zidită de preoții Ioan Petra și Grigore Nicoară. La eveniment aveau să participe doi episcopi, Nicolae de Cluj și Nichita de Argeș, deputatul Simion Mândrescu, fostul prieten din copilărie al lui Grigore Nicoară, asesorul consistorial Dumitru Antal, primarul Reghinului Ioan Popescu, consilierul eparhial dr. Vasile Sava, mai mulți preoți și foarte mulți localnici. Între anii 1923-1925, Sălăgean face parte din Comisia permanentă a județului Mureș. Din 1926 până în 1938 este și consilier local. A mai activat în calitate de membru al Consiliului de administrație și vicepreședinte al Băncii Mureșiana. A făcut politică liberală ajungând senator. Preotul Sălăgean a mai fost președinte al cooperativei ”Izvorul” din Idicel Sat, însă după venirea comuniștilor la putere, ca și doctorul Nicoară, Sălăgean a fost anchetat de securitate stabilindu-i-se domiciliu forțat în satul natal.

În ultimii ani ai perioadei interbelice, intelectualii din județul Mureș, ajung din ce în ce mai sus, la conducerea țării. Astfel, în decembrie 1937 au fost programate noi alegeri parlamentare, la care va candida și Vasile Netea pentru un fotoliu de deputat, din partea Partidului Național Liberal. Reghineanul Victor Mera, va candida din partea Partidului Național Țărănesc, iar Eugen Nicoară, din partea Partidului Național Creștin, dar niciunul nu obține scorul necesar. Din partea Partidului Național Creștin, Octavian Goga iese deputat de Mureș. Au mai candidat pentru Senat: Ioan Harșia și protopopul Maloș, dar nici ei nu au obținut voturi sufieciente. Cu toate acestea, Octavian Goga, ajuns prim-ministru îi promovează pe dr. Aurel baciu, în funcția de subsecretar de stat la Ministerul Jusiției, pe doctorul Eugen Nicoară, în funcția de prefect al județului Mureș, pe profesorul Iosif Popp, în funcția de prefect al județului Odorhei. Și în Comisia interimară a județului Mureș au fost promovați mai mulți apropiați ai lui Nicoară – avocatul Harșia, preoții Vasile Gliga, Ioan Șuteu și Alexandru Nicolescu. Guvernul Goga nu va avea viață lungă, la 10 februarie 1938, fiind silit să demisioneze. După această dată, în zilele de 1 și 2 iunie 1939 au mai avut loc așa-zise alegeri parlamentare, dar la care nu au participat decât candidații Frontul Renașterii Naționale – politica anilor care au urmat fiind învinsă de pornirile agresive ce vor duce România și Europa spre o adevărată catastrofă.

4.10. Ziariștii

,,Mucenici sunt ei cu adevărat, pe larga câmpie a culturii românești. Ca albinele neobosite zboară acești harnici muncitori din floare-n floare, ca să adune miere, să adune frumosul și bunul ce-l găsesc, și să-l înșire în coloanele coșniței lor, pentru ca noi toți, așa numitul «public cititor» să ne avem zilnic dimineața gazeta pe masă, fără de care tot așa nu putem trăi, ca fără de pâinea de toate zilele. […] Onoare Vouă, mucenici fără nume ai culturii românești, onoare Vouă gazetarilor români!” O definiție complexă asupra a ceea ce înseamnă activitatea jurnalistică, este redată fără cusur de Simion Gogan, redactor-șef a primei publicații ce apare la Tîrgu Mureș, în 1919, Ogorul. Simion Gocan, personaj cu un rol deosebit în demersul de românizare a Târgu-Mureșului în anii imediat următori Unirii, inclusiv prin intermediul presei pe care o considera la fel de importantă ca pâinea de zi cu zi, cumula funcțiile de director al Liceului ,,Al. Papiu-Ilarian”, secretar al Societății de Arte Grafice ,,Ardealul” – filiala Târgu-Mureș (calitate în care inițiază alături de un comitet deschiderea primei tipografii și librării românești a orașului) și director al Despărțământului Târgu-Mureș al ASTREI. Probabil că ar fi putut avea un rol și mai important în viața culturală a comunității locale dacă nu ar fi părăsit orașul la sfârșitul anului 1921 pentru a deveni director regional al învățământului secundar la Oradea.

Cercetătorul Melinte Șerban subliniază handicapul instituțional cu care Tîrgu Mureșul a pornit în realizarea misiunii jurnalistice imediat după 1918, aici ,,lipsind intelectualitatea, edificiile culturale, școlile și cunoașterea de carte” datorită dezechilibrului accentuat care a marcat înainte de Marea Unire evoluția populației românești, aflată într-o minoritate de doar 4% din totalul populației orașului față de segmentul de 90% reprezentat de populația maghiară. Dar dezvoltarea învățământului local românesc după acest moment a furnizat culturii locale o primă generație de intelectuali care vor depune eforturi intense pentru compensarea acestui deficit cultural, precum Vasile Netea, Vladimir Nicoară, Mihail Demetrescu, Eugen Nicoară, Vasile Al. George, Nicolae Albu, Aurel Filimon, Alexandru Ceușianu, Mihail Moldovan, Nicolae Crețu, Septimiu Bucur, Nicolae Sulică, Enea Popa, Em. I. Cocoș, Iustin Handrea, Iuliu Șerbănuțiu, Iustin Ilieșiu, Emil Dandea, Maximilian Costin, Ion Bozdog, Dimitrie Mărtinaș, Traian Marcu, Theodor A. Bogdan, Aurel Baciu, Florea Bogdan, Horia Teculescu.

Acestora li s-au adăugat sporadic numeroase alte personalități care, fără a-și lega definitiv destinul de Tîrgu Mureș, au contribuit pentru anumite perioade la devenirea presei orașului, precum criticul Ion Chinezu, fondatorul revistei clujene Gând românesc apreciată de Ion Negoițescu drept ,,cea mai importantă dintre periodicele literare din Transilvania în epoca interbelică.” Înainte de ase stabili la Cluj, Ion Chinezu a fost profesor la Liceul ,,Al. Papiu Ilarian” din Tîrgu Mureș (între 1923-1925) și redactor cultural al publicației Mureșul în 1922. Alte personalități prezente la Tîrgu Mureș au fost criticul și istoricul literar D. Panaitescu-Perpessicius – profesor în 1919-1920 la Arad și Tîrgu Mureș, istoricul Ovidiu Drimba – director al gazetei Mureșul în 1946 sau viitorul critic literar Ovidiu Papadima – redactor al primei reviste școlare mureșene, Îndemnul (1924-1927).

Vârful acestei prime generații a fost istoricul și publicistul Vasile Netea – ,,patriarhul scrisului mureșean” grație participării sale la destinul publicisticii mureșene românești de la începutul perioadei interbelice până aproape la sfârșitul regimului comunist. Ca istoric, acest ,,Nicolae Iorga al Ardealului” a lăsat posterității mărturii fundamentale pentru istoria culturii mureșene și naționale, care îi conturează personalitatea complexă de reporter al istoriei, având ca valori ale scrisului său precizia memoriei, devotamentul cauzei naționale, permanenta căutare dar și ,,talentul său oratoric, cunoștințele sale în istorie și energia lui orientată spre acțiune”, după descrierea istoricului Ovidiu Papadima, fostul său coleg într-ale debutului publicistic la Tîrgu Mureș în perioada liceului.

În spațiul mureșean, generația interbelică este așadar, generația formării intelectualității românești locale ca urmare a echilibrării balanței etnice după Marea Unire, o generație care se înscrie în trăsăturile generale ale ,,grupei” afirmate după primul război mondial, așa cum apar acestea schițate de Iuliu Hațieganu în Gând românesc: ,,Această grupă este în căutarea unei orientări. Pregătită în carieră, ea se caracterizează prin profunzime în cele spirituale, conștiința cauzalității în cele materiale și, condusă de un simț practic, ea are dorința realizărilor. […] Din această grupă – așa cel puțin se speră pretutindeni – vor răsări conducătorii de mâine, conducători cu concepție și răspundere biologică, națională și socială. După toate prevederile această grupă de sinteză și de acțiune va forma coloana vertebrală a generației noi sortită să facă o Românie Mare fericită și eternă.”

Și pentru că anterior Marii Unirii ziariștii români din Tîrgu Mureș nu avuseseră posibilitatea de a sprijini la ei acasă cauza națională, prima generație de publiciști mureșeni pare să fi căutat după acest moment o integrare în spiritul apostolatului gazetăriei ardelene, prin apărarea faptului împlinit. Această generație a începuturilor presei mureșene românești, poate pe alocuri nesigură pe aspectele tehnice ale profesiei, poate alteori prea grăbită înspre recuperarea timpului pierdut, a exersat naționalismul și toleranța din mers, generând colecții fascinante și profiluri jurnalistice memorabile, după cum subliniază criticul Cornel Moraru.

Publicația Viitorul Mureșului, predecesoarea viitoarei gazete liberale Glasul Mureșului, afirma de pildă în 1925, la lansare: ,,Noi suntem generația cea mai fericită, fiindcă am trăit și trăim cele mai mari zile din istoria Neamului, dar și cei mai plini de răspundere în fața aceleiași istorii când nu le-am înțelege.” La rândul său, publicația Înainte scria în octombrie 1932, la primul său număr: ,,În sprijinul acestei generații incipiente venim cu ziarul nostru, care ne vom strădui să fie un factor de progres pe tărâmul național-cultural.”

Spre deosebire de spațiul mureșean unde debutul întârziat din 1920 a conferit presei românești aura apostolatului, gazetarii ardeleni cu experiență se autocaracterizau după 1918 drept ,,epigoni” ai generației care înflăcăraseră la începutul secolului cu scrierile lor paginile gazetelor și conștiința cititorilor: ,,La soarele libertăților idealul s-a topit. Vechii ziariști, istoviți de lupte și suferinți, unii au scăpat condeiul din mâini, alții s-au adăpostit prin alte cuiburi, mânați de nevoile vieții. Noua generație, călăuzită de noui lozince, n-a înțeles să prindă de coarnele plugului rămas în brazdă și să semene pe urmele bătute de înaintași.”

Aceleași tușe reținute se regăsesc și într-un portret al presei transilvănene a anilor ’20 schițat de Sebastian Bornemisa, directorul revistei Consînzeana: ,,Cunoscând de aproape anii de înfiripare a mai multor publicații și văzând generația de gazetari care se ridică, mă întreb dacă viitorul va fi mai trandafiriu decât trecutul și dacă cei ce caută a se adăposti astăzi în presa ardeleană, mai reprezintă oare aceiași garanție pentru ea, pe care au reprezentat-o vechile generații de slujitori ai condeiului? Stau parcă la îndoială căci prea mi se par pripiți aceia care dau buzna spre această viață de jertfă.”

Această îndoială a gazetarului ardelean, pionier al publicisticii transilvănene, pare să se răsfrângă cu aceeași exactitate a detaliului și asupra generațiilor care aveau să urmeze perioadei interbelice până în contemporaneitate și care, sub dicteul istoriei, se depărtează tot mai mult de esența ziaristicii ardelene, alterată din păcate, sub pretextul variațiilor de stil impuse de vremuri.

Cu o întârziere de aproape un secol, presa mureșeană a începuturilor reeditează prin reprezentanții săi experiența începuturilor presei naționale din prima jumătate a secolului al XIX-lea, când literatura poate fi considerată mama-adoptivă a presei românești grație condeielor pe care le-a împrumutat primelor noastre gazete și când cele două categorii generatoare de scris practic se confundă, primii ,,jurnaliști” de la noi fiind personalități ,,pervertite” din domeniul literaturii.

Sarcina dezvoltării scrisului gazetăresc românesc la Tîrgu Mureș a fost asumată astfel de o întreagă generație de scriitori la gazetă, jurnaliști ,,prin adopție” reprezentând elitele culturale ale Tîrgu Mureșului în domenii diverse, care și-au asumat misiunea consacrării scrisului jurnalistic local fără vreo formație profesională în domeniul presei, aspect puțin relevant în contextul în care, spunea Pamfil Șeicaru, presa națională ducea în general lipsă de ziariști profesioniști din cauza lipsei învățământului superior de specialitate. Primii gazetari ai Mureșului au fost de regulă profesori veniți la Tîrgu Mureș după Unire, în corpurile profesorale ale noilor școli românești înființate după 1918, pentru a compensa și în domeniul învățământului românesc lipsurile majore din perioada anterioară, când orașul avusese o singură școală primară românească.

Această infuzie de intelectualitate a dat un imbold deosebit vieții culturale târgumureșene dar și presei locale, căci cei mai mulți dintre acești profesori, unii cu experiență publicistică, și-au legat numele de apariția primelor gazete ale orașului, impulsionând dezvoltarea primei generații a gazetăriei mureșene, prin crearea unor veritabile ,,pepiniere jurnalistice” după cum numește cercetătorul Melinte Șerban reviste școlare precum Scânteia, Îndemnul sau Șoimii, care apar la Tîrgu Mureș începând din 1923. În acest context avea să scrie profesorul Nicolae Sulică – un exponent reprezentativ al acestei generații: ,,Cronicarul care va reconstitui odată istoria culturală a orașului Tg.-Mureș, va fi obligat să închine o pagină de recunoștință celor câțiva profesori și învățători cari, animați de cele mai curate gânduri, s-au trudit să arunce câteva raze de lumină într-o regiune unde este nevoie de atâta lumină românească.”

4.11. Artiști plastici și instrumentiști

În amintirile sale, lui Vasile Netea nu-i scapă nimic ce ține de cultură, în tot împrejurul cuprins între Tîrgu Mureș și Toplița. Și atunci ca și astăzi întrunirile erau animate de programe artistice. Cel mai bun muzicant al locurilor era Victor Radu, despre care scriitorul nota: ”Lui Aurel Borșianu i se datorează și inițierea marelui viorist popular de la Moreni, Victor Radu, în lumea notelor muzicale, Victor Radu, neavând până la întâlnirea cu muzicologul de la Deda decât consțiința talentului său și dorința de a și-l perfecționa. Prin Aurel Borșianu, el a devenit unul dintre cei mai apreciați vioriști ai Transilvaniei, imprimând pentru Radio și pentru Institutul de folclor din București peste 300 de melodii mureșene”.

Un nume marcant al vremii a fost și pictorul Aurel Ciupe. S-a născut pe 16 mai 1900 la Lugoj, jud. Timiș – a decedat pe 18 iulie 1988 la Cluj Napoca. Studii: Școala Națională de Arte Frumoase, București (1919); Academia ”Julian” și atelierele de la ”Grande Chaumière”, Paris (1919-1922), Școala de Arte Frumoase Iași (1922-1923); Instituto Superiore di Belli Arti, Roma (1923-1924). Între 1932-1940 este în Tîrgu Mureș, custodele Pinacotecii municipale și profesor la cursul de artă plastică.

La Tîrgu Mureș a avut expoziții personale în anii: 1926, 1970, 1973, 1975, 1980, 1985; a realizat lucrări monumetale la Catedrala Ortodoxă din Tîrgu Mureș (1933 în colaborare), iconostasul bisericii din Periș, jud. Mureș (1937, în colaborare cu maria Ciupe). Bineînțeles, a realizat lucrări și expoziții și în alte zone din țară, care nu fac însă obiectul cercetării noastre, în această lucrare, fapt pentru care nu vor fi amintite aici.

Renumita soprană, Aca de Barbu care a ”înscris o pagină minunată în istoria teatrului liric românesc” (Doru Popovici), s-a născut la Sighișoara, la 31 iulie 1893, ca fiică a fruntașului reghinean Sever Barbu și a Eugeniei Moldovan. Tatăl ei, nepot al memorandistului Patriciu Barbu, contabil (mai târziu secretar) la Banca ”Mureșana”, s-a remarcat prin atașamentul manifestat față de mișcarea cultural-națională românească și sprijinul acordat acesteia. Membru al ”Astrei” din 1887, secretar al Despărțământului Reghin, din anul următor, membru fondator al Reuniunii învățătorilor români, interpret amator de teatru, casier al comitetului filial al Societății pentru crearea unui fond de teatru român și membru pe viață, împreună cu soția, al acesteia, a fost și colaborator al Gazetei Transilvaniei. Starea lui materială i-a conferit calitatea de virilist al comisiei municipale comitatense. În toamna anului 1918 a făcut parte din Consiliul Național Român Județean Mureș-Turda, aducându-și contribuția la pregătirea conștiințelor românești din această zonă pentru Unirea cu România.

Aca de Barbu și-a petrecut copilăria în Reghin, oraș de care se va simți profund atașată. A fost remarcată de Aurel P. Bănuț, cu care a jucat împreună în comedia lui Fr. Abt, Bucătăreasa , reprezentația fiind prilejuită de adunarea generală a Societății pentru crearea unui fond de teatru român de la Reghin din 1910. ”Când am auzit-o cântând – își va aminti A.P. Bănuț, mi-am dat seama de fericita îmbinare a unui glas select cu aptitudini scenice și mi-am zis: această voce de soprană puternică și melodioasă trebuie cultivată”. Va studia la Conservatorul din Tîrgu Mureș, apoi la Kaiserlich-Konigliche Akademie fur Musik und Darstellende Kunst din Viena, îndrumată fiind aici de reputatul profesor Filip Forsten. După terminarea studiilor este încadrată, pe timp de un an, la Volksoper din Hamburg.

Marea vocație a sopranei se dovedește a fi opera, în care această ”veritabilă primadonă” a teatrului vienez triumfă. Apărând, întamplător, într-un spectacol al Operei din Cluj, unde se afla doar în trecere, Aca de Barbu, dând dovadă de un profund patriotism, va rămâne pentru totdeauna între compatrioții săi, aducându-și contribuția ”la zidirea marelui edificiu al muzicii românești contemporane”.

În anul 1931 s-a transferat la Opera Română din București, fiind solista de marcă a acesteia până în anul 1946. Apare, totodată, ca interpretă în concerte vocal-simfonice, pe scena Ateneului. Din iunie 1946 este directoarea Operei din Timișoara, care își ridică cortina la 27 aprilie 1947, împlinindu-se astfel, cu eforturile sale, un vechi și nobil vis. Începând din 1950 se dedică regiei. A rămas în capitala Banatului până în noiembrie 1954, punând, aici, împreună cu Mircea Popa, ”bazele unei noi vieți muzicale”. A revenit apoi în București, unde este profesoară de regie la clasa de operă a Conservatorului ”Ciprian Porumbescu” și la Operetă. În anul 1958 a tradus drama lui Friedrich Wolf, Ca fiarele pădurii.

Această remarcabilă artistă, cu ”mari calități intelectuale, morale și artistice” (A.P. Bănuț) și care a contribuit mult la răspândirea artei în rândul poporului, s-a stins din viață în primăvara anului 1958.

4.12. Trecutul muzical târgumureșean

Ne mândrim deseori cu tradițiile culturale ale orașului. Orașul artelor. Orașul muzicii. Tradiția însă e relativ recentă. Dacă orchestra din Leipzig anunța concerte din 1781, Asociația iubitorilor de muzică din Tîrgu Mureș, fondată în 1874, propune abia din 1911 câteva concerte anuale. Cultura apare acum ca o necesitate firească și nu doar ca formă ocazională de distracție. Din fericire, una din personalitățile acestei perioade, remarcabilul primar dr. Bernády György, a înțeles pe deplin puterea transformatoare a culturii și, prin patronarea ei, a reușit să schimbe chiar concepția locuitorilor orașului cu privire la artă în general și muzică în special, căreia îi creează un cadru de funcționare adecvat. În toate domeniile, primarul Bernády a dorit să fie înconjurat de specialiști, astfel viața muzicală i-a fost încredințată lui Albert Metz, muzician desăvârșit, violonist la vremea respectivă în orchestra Operei budapestane, dar originar de pe meleaguri mureșene, familia lui fiind stabilită în acea vreme la Tîrgu Mureș.

În anul 1907, Consiliul orașului a stabilit înființarea unei școli de muzică, iar Metz a avut mână liberă în angajarea corpului profesoral. Porțile școlii – situată pe str. Gh.Doja, colț cu strada Cuza Vodă (astăzi nu mai există clădirea) – au fost deschise pentru oricine a avut aptitudini și interes în a face muzică, indiferent de condiția socială sau apartenența națională. Au fost acordate reduceri și scutiri de taxe pentru elevii săraci dar talentați, astfel numărul elevilor în anumite perioada a depșit cifra de 500. Lipsa spațiilor se rezolvă în anii următori, astfel între 1911-1913 se construiește, din inițiativa primarului Bernády, Palatul Culturii din Tîrgu Mureș – și astăzi, edificiu simbol al orașului. În ciuda rezistenței unor membri din Consiliul orășenesc, care au considerat inutilă o cheltuială atât de mare pentru scopuri culturale, Palatul dăinuie semeț în centrul urbei, și astăzi. Cu ocazia inaugurării Palatului Culturii, în 1913, Albert Metz a dirijat o orchestră formată din 62 de membri. Au cântat lucrări de Wagner și Berlioz în orchestrația originală. Metz a convocat în orchestra lui suflători din fanfarele militare din Brașov și fanfara săsească din Reghin și a ținut cu ei repetiții istovitoare, aceștia, cu toată râvna lor, și-au însușit cu greu partiturile clasice. Totodată, Metz s-a implicat și în înființarea Societății Prietenilor Muzicii, care a continuat munca de organizare a Asociației iubitorilor de muzică, a fost fondatorul Cvartetului târgumureșean, și vechea clădire școlii de muzică a reușit să o transforme în Conservator municipal. În interesul Conservatorului, când soarta acestuia după război a devenit incertă, i-a adresat o scrisoare răscolitoare lui George Enescu. A murit în 1925. Cârma Conservatorului i-a revenit directorului Consevatorului din Timișoara, Maximilian Costin. Deși orașul n-a demonstrat niciodată predispoziții de intoleranță, după schimbarea de imperiu în urma primului război mondial, numirea unui conducător de naționalitate română, într-un oraș cu majoritate maghiară, a stârnit bănuieli. În scurt timp, Costin și-a demonstrat însă abilitățile de om inteligent, responsabil și profesionist. A desfășurat o activitate de publicist, muzicolog și literat, fiind unul dintre fondatorii revistei Muzica (1916), a publicat volume ca: Vioara, maeștri și arta ei (1920), Muzica românească (1934), George Enescu, un geniu al neamului românesc (1938), Șoimii patrupezi (satire, 1934), Simfoniile de Bethoven (1936), Poezii de Stéphane Mallarmé (traduceri, 1936) și a scris și o metodă la vioară. Totodată, s-a implicat în lărgirea sferei disciplinelor, astfel a introdus studiul violei, contrabasului și, mai ales, a instrumentelor de suflat. Aceste noi discipline au generat nevoia de noi cadre didactice. Astfel, s-au stabilit în oraș: Olga Vancea-Costin (pian), Ida Heltai (canto), Zeno Vancea (teorie și solfegiu, armonie, contrapunct, istoria muzicii), Elsa Goering (canto), Eugenia Ionescu (pian), Ioan Petrescu (instrumente de suflat) și alții. Remarcabil este faptul că nume mari ale muzicii, rămase în istorie au venit la Conservatorul de la Tîrgu Mureș pentru a studia: Aca de Barbu, Constantin Silvestri, Samson Maria, Alexandru Demetriad, Ovidiu Drimba, Helta Ida, Liviu Comes, Balogh Ferenc, și alții. Costin Maximilian a plecat de la cârma Conservatoului în 1937, urmând apoi George Ionescu și pentru doi ani, 1945-1947 Zeno Vancea, un muzician desăvârșit, îndrăgostit de orașul Tîrgu Mureș.

4.13. Intelectuali mureșeni care au adus o contribuție scrisă societății mureșene

Locuitorii județului Mureș, încă din cele mai vechi timpuri, au adus o contribuție substanțială la tezaurul valorilor naționale și universale. În acest spațiu am moștenit și am cultivat versuri îndrăgite ale baladelor Miorița și Meșterul Manole și tot aici au fost receptate încă de la apariția lor, în fermecătorul cuvânt al strămoșilor, textele Cărții românești de învățătură… (Iași, 1643) și ale Noului Testament de la Bălgrad (Alba-Iulia, 1648). În acest spațiu cu bogdate tradiții culturale, putem spune că a prins rădăcini spiritul ”luminilor”, prin cei doi exponenți ai săi, fii ai acestor locuri, Petru Maior și Gheorghe Șincai, vestitori ai timpurilor moderne, afirmate în secolul al XIX-lea. În ciuda vicisitudinilor istoriei, lipsiți de libertăți sociale, politice și naționale, mureșeni între care Vasile Popp, Ioan Rusu, Al. Papiu Ilarian, Nicolae Petra-Petrescu, Iosif Hodoș, Zaharia Boiu, Simion C. Mândrescu, Virgil Onițiu, intelectuali de marcă, în lipsa presei locale, nu încetează niciun moment colaborările la publicațiile românești ardelene ori de peste munți, între care Zorile, Gazeta de Transilvania, Foaie pentru inimă, minte și literatură, Telegraful Român, Transilvania, ș.a.

Cu această zestre cărturărească erup energiile creatoare după Marea Unire. Instituirea învățământului românesc la Tîrgu Murel ca și schimbările survenite în structurile economice și administrative ale statului au determinat formarea unei intelectualități, care, pe lângă preocupările profesionale, administrative, politice chiar, cultivau literatura și artele Începutul l-au făcut în publicațiile literare școlare Îndemnul (1924-1927) și Șoimii (1925-1929). Literatura a fost promovată prin gazetele și jurnalele de cultură și informație ori politice: Ogorul (1920-1922), Mureșul (1922-1938), Glasul Mureșului (1934-1940), Gazeta Mureșului (1935-1938). Acestora le-au urmat publicații cu largă deschidere spre literatură, Progres și cultură (1933-1938), Clipa… (1936-1937), Jar și slovă (1937) și Scânteieri (1938-1940). În paginile acestor publicații și-au încercat condeiele profesori sau elevi, care au conturat o adevărată mișcare literară locală cu implicații certe în literatura și cultura națională: Ion Chinezu, Nicolae Sulică, Mihai Demetrescu, Traian Popa, Vasile Al. George, Nicolae Albu, Maximilian Costin, Ovidiu Papadima, V.B. Muntenescu, Vasile Netea, Eugen Nicolară, Alexandru Cenușianu ș.a.

Înaintea catalogării intelectualilor cu contribuție scrisă din arealul mureșean ne-am confruntat cu câteva dileme pe care le-am regăsit și la autorii altor monografieri sociologice de acest gen. În reconstituirea categoriei scriitorilor ardeleni, Liviu Malița se confrunta cu stabilirea criteriilor care conferă scriitorului eticheta de „ardelean”, opțiunile vizând fie considerarea locului nașterii, fie cea a desfășurării activității, concluzionând totuși că „unii sunt ardeleni pentru că s-au născut așa, alții pentru că au ales să fie”, că „te poți, așadar, recomanda ardelean printr-un certificat de naștere (teritorial) sau printr-un act de adeziune spirituală”. Criteriul reprezentativității bazat pe o spiritualitate unitară este destul de dificil de aplicat pentru a explica relația dintre un producător cultural și mediul său social. De aceea, așa cum arăta și Alexandru Dima, ne vom asuma faptul că „orice antologie regională e condamnată a fi numai o oglindă ipotetică, parțială și oarecum subiectivă a unui ținut”.

În analiza noastră, îi vom considera intelectuali ai zonei mureșene pe cei născuți în regiune, care s-au implicat în viața urbei și care au lăsat posterității lucrări scrise sau opere de artă ca dovadă a activității lor intelectuale. Observăm astfel că scrisul devine instrumentul de impact, de modelare a societății pentru un „intelectual”. Pentru că am urmărit doar intelectualitatea care se manifestă în interbelic, în listarea publicațiilor vom încerca să luăm în considerare doar lucrările apărute în perioada interbelică. Vom include nu doar creații literare, ci și producția intelectuală științifică. Aria geografică de cercetare a intelectualității mureșene interbelice o reprezintă județul Mureș, organizat în această perioadă din punct de vedere administrativ-teritorial în jurul a două centre urbane, Tîrgu Mureș și Reghin. Analiza noastră, în ceea ce privește contribuția scrisă pe care ne-au lăsat-o moștenire intelectualii interbelici, cuprinde și localitățile urbane Sighișoara, Târnăveni, incluse administrativ mai târziu în structura județului Mureș, dar care aparțin arealului mureșean de spiritualitate, fiecare cu o contribuție semnificativă la cercetarea trecutului acestuia. Includem în această categorie și localitățile Luduș și Iernut (devenite orașe în 1960 și respectiv 1989).

O altă problematică a vizat selecția intelectualilor pe criterii de vârstă, astfel dacă am lua în considerare doar intelectualii născuți în decada 1900-1910, educați în sistemul de învățământ secundar și universitar interbelic, imaginea intelectualității interbelice locale ar fi una denaturată, căci în zonă s-au remarcat, alături de generația tânără, și figuri intelectuale din generațiile formate înainte de primul război mondial. Ignorarea acestor personalități nu ar conferi mai multă veridicitate, ci, din contră, ar distorsiona reconstituirea intelectualității. Menționăm că au fost luați în considerare și cei care s-au născut înainte de 1900, iar ulterior acestei decade au devenit cunoscuți prin ceea ce au lăsat moștenire societății mureșene.

Precizăm, de asemenea, că publicațiile menționate la fiecare autor nu constituie o listare exhaustivă. Limitarea provine atât din perioada luată în considerare pentru punctarea publicațiilor, cât și din accesul restrâns la date pentru unii autori. Am optat astfel să specificăm doar lucrările de bază și domeniile de interes.

Astfel, s-au făcut remarcați în perioada interbelică:

Albu, Nicolae, publicist, prozator, cercetător. S-a născut pe 7 aprilie 1910, sat Adrian, com. Gurghiu, jud. Mureș, m.1986, Blaj. Studii: clasele elementare în Gurghiu, Școala Normală la Tîrgu Mureș (1929); studii superioare de literatură și filosofie la Cluj (1945-1949). Este învățător la Petelea, Sânmărtinu de Câmpie, Reghin, Murgești și Adrian (1929-). Activează în cadrul Societății ”Tinerimea Română” din Reghin; conferențiar la șezătorile ASTREI din Reghin. Lucrează la Inspectoratul Județean din Tîrgu Mureș, concomitent fiind și secretarul de redacție al revistei târgumureșene Progres și cultură (1933-1935). În 1945 este distins cu premiul ”Gh. Asachi” al Academiei Române pentru cartea Istoria învățământului românesc din Transilvania până la 1800 (Blaj, 1944). Din 1949 este profesor de limba și literatura română și istorie la Blaj. Opera: Însemnări literare și pedagigice, Tîrgu Mureș (1934), Românii de pe Valea Mureșului de sus: Oameni, locuri, cântece și obiceiuri, Sibiu (1943).

Al-George, Sergiu, orientalist, eseist și traducător. Născut pe 13 septembrie 1922 la Tîrgu Mureș – m. 9 noiembrie 1981, București. Studiile liceale le-a început la Liceul Militar ”Mihai Viteazul” din Tîrgu Mureș, continuate la Chișinău și încheiate la Liceul ”Matei Basarab” din București (1939); Facultatea de Medicină din București (1949). Învață limba sanscrit. Medic ORL în București, autor de studii de specialitate, cercetător în domeniul imunologiei. Acuzat de ”uneltire împotriva ordinii sociale” pentru lectura și difuzarea unor texte de Mircea Eliade, C. Noica și E. Cioran, este închis între anii 1958-1964. Opera: Limbă și gândire în cultura indiană: introducere în semiologia indiană (București, 1976), Arhaic și universal: India în conștiința culturală românească (București, 1981).

Al-George, Vasile, poet, publicist, traducător. N. 24 februarie 1895, Sîngeorz-Băi, jud. Bistrița Năsăud – m. 18 martie 1960. În anul 1921 este director al Casei Cercuale a Asigurărilor Sociale din Tîrgu Mureș, editor al ziarului Mureșul (1922), director al gazetei săptămânale Astra din Tîrgu Mureș (dec.1926 – iul. 1929). Opera: Pământ: Poezii (1922).

Bogdan, Theodor A., folclorist, prozator, gazetar. Născut pe 21 februarie 1877, comuna Fărăgău, jud. Mureș – m. 17 ianuarie 1945, com. Fărăgău. Studii: Școala primară în Fărăgău; studii secundare (patru clase) – Gimnaziul superior greco-catolic din Blaj; continuă la Preparandia Română – Blaj (1896). Învățător în Șamșud (azi Șincai) din 1896; la Suseni din 1897; la Tonciu, Reghin, Bistrița (din 1903). Inițiază la Bistrița colecția ”Biblioteca săteanului”. Desfășoară o bogată activitate extașcolară, culege folclor. Este considerat instigator și arestat în Reghin pentru culegerea de folclor ”Ștefan cel Mare”. Este membru activ al ASTREI; membru al Reuniunii învățătorilor greco-catolici ”Mariana”. În 1905 are culese ”212 balade și legende populare cu 18000 de versuri”. Peste 40 de balade culese din zona Reghinului, Ormenișului de Câmpie, Fărăgău, Adrian, Suseni, Ibănești, Hodac, Filea, Deda. Colaborează la periodicele: Glasul poporului din Reghin (redactor responsabil), Mureșul cultural, Luceafărul. Opera: Balade alese, culese din gura poporului român transilvan (Bistrița, 1901), Colinde culese din Câmpia Ardealului (Bistrița, 1901), Ștefan cel Mare. Tradiții, legende, balade, colinde (Brașov, 1904), Anecdote. Țăranul, Jidanul și Mocanul despre soborul lui Vlaicu (Bistrița, 1912).

Borșianu, Aurelian, folclorist. Născut la 2 octombrie 1906, Deda, jud. Mureș – m. 24 aprilie 1973, București. Studii secundare la liceul german și liceul românesc din Reghin (1917-1921), continuate la Liceul ”Gheorghe Bariț” din Cluj (1921-1925); bacalaureat la Cluj (1926); studii de muzică și studii universitare de medicină la Cluj (1925-1934). Medic în Gratia, jud. Teleorman. Doctor în balneologie. Conduce ”partea artistică„ a revistei de folclor ”Tudor Pamfile”. Colaborează la revistele: Calendarul ”Izvorașul”, Comoara satelor, Cultura poporului (Cluj), Izvorașul, Sămănătorul (Reghin), Revista noastră, Doina. Opera: Borșianu, Aurelian. Cântece și jocuri poporale (Cluj, 1924-1925), Colinde (1925), De pe Mureș (Cluj, 1925), descântece pentru boale omenești și de animale (1927), Flori de nalbă: poezii populare (Gherla, 1928).

Bucur, Septimiu, critic literar, eseist. Născut pe 28 aprilie 1915, satul Gâmbuț, jud. Mureș – m. 7 mai 1964, Tîrgu Mureș. Studii clasele primare și Liceul ”Al. Papiu Ilarian” la Tîrgu Mureș (1932); Facultatea de Litere și Filizofie a Universității din București (1932-1936). Activitate literară și publicistică din clasele superioare de liceu: colaborator, președinte al Societății de lectură a Liceului. Publică în Îndemnul, revista de prestigiu național a Liceului, și în Anuarul Liceului (1930-1931); colaborează la revista lui Vasile Netea, Progres și cultură. Premiul I pe țară la concursul de literatură română organizat de Societatea ”Tinerimea română” cu eseul Satul în proza lui Liviu Rebreanu, care va fi publicat în revista Societății în anul 1932. Desfășoară activitate de cronicar, critic, eseist literar și filozofic, redactor sau colaborator la numeroase reviste din perioada interbelică. Opera: Banchetul lui Lucullus: pagini de critică literară, 1978; Comemorarea lui Al. Papiu Ilarian/ Cuvântarea ocazională rostită de elevul Bucur Septimiu, clasa a VIII-a la serbarea Liceului (Anuarul Liceului de Băieți ”Al. Papiu Ilarian” din Tîrgu Mureș, 1932).

Buțiu, Vasile, poet. Născut la 25 iulie 1902 în Solovăstru, jud. Mureș – m. 10 octombrie 1986, Tîrgu Mureș. Studii: Școala elementară în comuna natală; gimnaziul la Reghin, apoi Facultatea de Drept. După liceu devine grefier, apoi șef portărel la Tribunalul Mureș; este membru al ASTREI, al cooperativei funcționărești. Participant ca delegat la Marea Adunare de la Alba-Iulia, din 1 decembrie 1918, ca reprezentant al Gărzilor Naționale ale Tineretului de pe Valea Gurghiului. Epitrop al Bisericii Ortodoxe și apoi al celei Greco-catolice. A publicat poezii în ziarul refugiaților Ardealul. Opera: Du-te dor cu Mureșul… Culegere de folclor poetic din județul Mureș (1976).

Cenușianu, Alexandru, poet, romancier, dramaturg, publicist. Născut pe 24 mai 1898 la Reghin, jud. Mureș – m. 17 ianuarie 1970, Sibiu. Studii: Clasele primare le urmează la vechea școală românească și la gimnaziul săsesc în Reghin; liceul la Blaj (1917), Academia Tehnică Militară de la Moedling (Austria); Facultatea de Științe Juridice din București (1920). Doctorat în Drept la Universitatea din Cluj (1922). Este trimis pe front în 1917. Practică avocatura la Reghin (1922-1940), concomitent activând în cadrul Despărțământului ASTREI, al Societății Tinerimii Române. Este președinte al Societății Culturale a micilor meseriași, al Asociației Scriitorilor Români Independenți din Ardeal și Banat. Deputat în Cameră și membru al Comisiei parlamentare de politică externă (1928-1940). În Reghin desfășoară activitate publicistică, culturală și obștească bogată, pledează pentru monumentul ”Petru Maior”, pune temelia Căminului de ucenici (1931). Opera: Vremuri de osândă (Brașov, 1932), Epistola albă (Reghin, 1934), Craiul munților (Brașov, 1936), Cremene, roman (Sighișoara, 1936).

9. Chinezu, Ion, critic și istoric literar, publicist, traducător. Născut pe 15 august 1894, com. Sântana de Mureș, jud. Mureș – decedat pe 10 decembrie 1966, București. Studii: Liceul Romano-Catolic din Tîrgu Mureș (1905-1913); Facultatea de Teologie din Blaj (1916); Facultatea de Litere a Universității din Budapesta (1918); Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București, cu specializarea în filologie română și romanică, precum și în filozofie (1920). Doctorat în literatură română și maghiară la Universitatea din Cluj, cu tema: Aspecte din literatura maghiară ardeleană 1919-1929 (1930). Participă ca delegat al județului Mureș la Marea Adunare Populară de la Alba Iulia, 1 decembrie 1918, pe care o va evoca în revista Gând românesc, nr.12/1936. Profesor de limba română și latină la Liceul ”Al. Papiu Ilarian” din Tîrgu Mureș (1921-1925). Colaborează la periodicul târgumureșean Mureșul cu articole literare și culturale (1922-1925). Secretar al secției literar-filologice a Astrei, membru în colectivul de redactare al volumului Figuri culturale reprezentative în colecția Biblioteca Populară Astra și inițiator al ciclului de conferințe ”Energii ardelene” (1936-1938).

10. Crișan, Nicolae, prozator, eseist. N. 10 oct. 1923, Tîrgu Mureș, m. 12/13 iun. 1999, București. Studii: școala primară la Tîrgu Mureș, Liceul Militar „Mihai Viteazul”, început la Tîrgu Mureș, continuat, în refugiu, la Timișoara. Debut literar în revista Contrapunct din Timișoara, în 1941.

11. Dăscălescu, Romeo, poet, publicist. N. 3 apr. 1921, Tîrgu Mureș. Studii: școala primară și Liceul ”Al. Papiu Ilarian” în Tîrgu Mureș (1939). Debut cu poezie în revista ”Scânteieri” în 1938.

12. Dragoș, Traian, poet. N. 20 febr. 1924, Cerghid, jud. Mureș – m. 15 martie 1963, Tîrgu Mureș. Studii: școala generală din Cerghid; Școala Normală de Învățători din Blaj (1935-1943). După al doilea război mondial ajunge redactor al ziarului târgumureșean ”Înfrățirea”, inspector școlar, mai apoi profesor. Publică începând cu anul 1944.

13. Elena din Ardeal, poetă. Născută în 1873, Blaj, jud. Alba, decedată în 9 februarie 1925, Târnăveni, jud. Mureș. Studii: școala primară la Blaj, Școala Superioară de Fete din Sibiu; Școala preparandală la Blaj. Profesoară de limba română la Gimnaziul ”Andrei Bârseanu” (azi Gimnaziul ”Traian”) din Târnăveni (1 oct. 1919 – 9 febr. 1925). Opera: Stropi de rouă (1902), Din inima țării: poezii. (1923).

14. Filimon, Aurel, etnograf. N. 6 martie 1891 în comuna Monor (Bistrița-Năsăud), decedat 3 martie 1946 în comuna Rapoltul Mare (Hunedoara). Între anii1898-1910 a urmat studii elementare și gimnaziale la Școala civilă din Bistrița, continuate apoi la Școala normală din Deva. Între 1910-1913 este învățător în comuna Vișeul de Sus (Maramureș). Adună folclor literar din regiune, alcătuind o colecție compusă din 2700 piese, ținând legătură permanentă cu academicianul I. Bianu, directorul Bibliotecii Academiei Române. În 1912 – 1913 i se publică, în revista Etnographia din Budapesta, o culegere de folclor, datini și credințe din zona Bistriței. La numai 21 de ani devine membru al Societății Maghiare de Etnografie (Magyar Néprajzi Társaság), al Societății Maghiare de Științe Naturale (Magyar Természettudományi Társulat) și al Societății Maghiare de Geologie (Magyar Földtani Társulat). Studii la universitățile din Budapesta și Berlin, între 1913-1914, unde audiază cursuri de istorie, arheologie, filologie și științe naturale. Este încadrat în colectivul științific al Muzeului Național Etnografic din Budapesta (1913). Între 1914-1917 trece în România, la București, devenind asistent al profesorului Al. Tzigara-Samurcaș și secretar la Muzeul de Artă Națională. În 1917 este arestat de trupele de ocupație germane din București, fiind considerat dezertor din armata austro-ungară, deținut în închisorile militare din Sibiu și Cluj. În 1918, după demobilizarea generală, se stabilește la Tîrgu Mureș. Desfășoară activitate științifică și de organizare a vieții culturale românești în zonă chiar din primii ani postbelici. Propune organizarea unui muzeu arheologic și etnografic în Tîrgu Mureș. La 1 mai 1921 este numit custodele muzeului nou înființat de către primăria orașului Tîrgu Mureș. Între1921-1933 activează intens pentru constituirea colecțiilor de arheologie și etnografie ale muzeului. Descoperă depozitul de bronzuri de la Suseni (1924). Investigări la Lechința de Mureș, Micești, Crăciunești etc. Săpături arheologice la Cristești (1927-1928). Stabilește analogii între obiectele din îndepărtata antichitate, scoase la lumină prin săpăturile arheologice, și cele confecționate și utilizate de către țăranii ce-i erau contemporani, numite de A. Filimon „survivanțe”, ca dovezi ale continuității culturalistorice în arealul românesc. Această relevanță i-a jalonat activitatea de cercetare arheologică, etnografică și istorică din anii următori. În 1931 propune înființarea secției de științe naturale a muzeului, având o colecție personală de entomologie, mineralogie, paleontologie ș.a. (cca 10.000 piese), distruse în refugiu de ravagiile războiului. Între 1934-1940 colecțiile muzeului sunt puse la dispoziția publicului larg în sălile Palatului Culturii. Participă la expoziții de artă populară organizate la București (1933, 1936); organizează expoziții de artă populară, expoziții de carte românească, expoziții de științe naturale, „conducte” etnografice, conferințe în Tîrgu Mureș, Cluj, București, la radio etc. Are o susținută activitate publicistică pe plan local și în revistele științifice și culturale românești cele mai reprezentative (Dacia, Dacoromania, Boabe de grîu, Convorbiri literare ș.a.). Între 1922-1940 a funcționat mai întâi ca bibliotecar (1922-1936), apoi ca director la Biblioteca orășenească din Tîrgu Mureș. Aici acționează eficient pentru constituirea fondului de carte românească al acestei instituții și îmbogățirea lui cu mii și mii de volume de cărți și periodice. Din anul 1921 colaborează cu Institutul Național de Istorie, cercetând în fondurile Bibliotecii Teleki sursele referitoare la istoria românilor. În arhivele statului cercetează documentele privitoare la revoluția din 1848-1849. Are o însemnată contribuție la Bibliografia veche românească alcătuită de Ion Bianu, Nerva Hodoș și Dan Simonescu, prin descoperirea și descrierea unor tipărituri vechi românești. În 1940, în urma instalării în Ardealul de Nord a autorităților horthyste, este suspendat din postul de director de bibliotecă și de muzeu și se refugiază la București. Între 1941-1943 participă la organizarea expoziției de artă populară românească itinerantă în străinătate (Viena, Stuttgart, Köln, Frankfurt pe Main, Veneția) militând pentru ideea majoră a continuității și a caracterului definitoriu al elementului daco-roman în Transilvania. Pe 3 martie 1946 moare în comuna Rapoltul Mare (Hunedoara) unde se stabilise după ce locuința sa din București căzu pradă bombardamentului din 4 aprilie 1944.

15. Gurghianu, Aurel, poet. N. 11 mai 1924, com. Iclănzel, jud. Mureș, m. 21 sept. 1987, Cluj-Napoca. Studii: școala primară în comuna natală, Școala Normală la Tîrgu Mureș (1937-1940), apoi studiază la Blaj, și revine la Tîrgu Mureș la Liceul ”Al. Papiu Ilarian” (1947-1948). Colaborează cu mai multe periodice, opera sa se compune din zeci de volum de poezie, primul, intitulat Drumuri: versuri, publicat în 1954.

16. Hetcou, Petru, folclorist. N. 1882 – m. 1924, Tîrgu Mureș. Studii universitare de teologie la Budapesta; studii de literatură la Cluj (1907) și Leipzig. Doctorat în literatură la Universitatea din Cluj (1910). Profesor secundar de limbă și literatură română și germană la Beiuș (1907-1919), primul director al Liceului ”Al. Papiu Ilarian” din Tîrgu Mureș (1919 – 1920). Opera: Goethe Egmontja különös tekintettel a történeti Egmontra. – Kolozsvár: Szent Benaventura Könyvnyomda, 1907. Egmont de Goethe – Cluj, 1908; Poesia poporală din Bihor – Beiuș, 1912.

17. Holircă, Aurel, publicist. N. 14 decembrie 1911, com. Lunca, jud. Mureș – m. 1982, Reghin. Studii: școala primară în satul natal, liceul la Reghin (1922-1923), Școala Normală la Tîrgu Mureș (1923-1929). Scrie și publică încă din școală, face parte din grupul care scoate revista școlară Avântul din Tîrgu Mureș. Învățător în mai multe sate mureșene: Moșuni, Veța, Cipău, Roteni, Maiad. Subinspector școlar în plasa Iernut. Animator al vieții culturale din Tîrgu Mureș. Opera: Acord minor, versuri – Tîrgu Mureș, 1939.

18. Mândrescu, Simion C., folclorist, istoric literar. N.18 iulie 1868, Râpa de Jos, com. Vătava, jud. Mureș – m. 30 sept. 1947, București. Studii: la Râpa, apoi la Gimnaziul german din Reghin, Sibiu. Școala Normală Superioară la București (1891). Între anii 1905-1939 deține funcția de șef al catedrei de limba germană a Universității din București. Este ambasadorul României în Albania (1924-1927). Înființează Societatea Germnaniștilor Români (1931) și Institutul de Cultură omâno-Germană (1935). Tot din inițiativa sa, iau ființă: Cercul românilor de peste munți (1909), Acțiunea națională Liga pentru Unitatea Politică a tuturor Românilor (1914), Congresul Românilor de peste hotare (1915), Federația Unionistă (1915). Opera: Literatură și obiceiuri poporane din comuna Râpa de Jos, comitatul Mureș-Turda, 1892; Influența culturei german asupra noastră, 1904; Lecțiunea de deschidere a cursului de limba și literatura germană, 1905.

19. Miran, Alexandru, poet, traducător. N. 1 oct. 1926, Deda, jud. Mureș. Studii: Liceul ”Al. Papiu Ilarian” din Tîrgu Mureș (1937 – 1940) și Liceul ”Sfântul Sava” din București (1940-1945). Doctorat în științe medicale (1970). Autor de lucrări științifice de specialitate și de manuale de pediatrie. A realizat traducerea integrală în românește a lui Eschil și Euripide. Debut literar cu catrene în revist Ramuri, 1968.

20. Mircea, Gheorghe S., poet. N. 3 aprilie 1915, sat Pietriș, com. Deda, jud. Mureș. Studii: clasele primare în comuna natală (1922-1927); Liceul ”Al. Odobescu”, jud. Bistrița-Năsăud (1929-1932); Școala de subofițeri mecanici-șoferi de la Centrul de Instrucție Motomecanizat București (1938-1940). Ca angajat la Întreprinderea Regională de Transporturi Auto Tîrgu Mureș a îndeplint mai multe funcții tehnice. Debut cu poezia Doi eroi în ziarul Cuvântul grănicerilor, nr.30, pe 31 mai 1946.

21. Munteanu, Alexandru, prozator, publicist. N. 3 decembrie 1906, com. Chirileu, jud. Mureș – m. 25 nov. 1991, Tîrgu Mureș. Studii: școala primară în satul natal; gimnaziul la Tîrgu Mureș și Blaj; Liceul ”Sf. Vasile” din Blaj (1926); Facultatea de Litere și Filosofie a Universității dacia Superioară ”Regele Ferdinand I” din Cluj: licențiat în limba și literatura română și limba latină (1931). Pedagog și profesor la Liceul ”Al. Papiu Ilarian” din Tîrgu Mureș (1930-1933). A debutat cu schița Rămășagul în revista clujeană Hyperion (1932).

22. Muntenescu, Vasile Berbecar, poet, traducător, preot. N. 1858, sat Fântânița, com. Miceștii de Câmpie (jud. Bistrița-Năsăud) – m. 14 mai 1942, Târnăveni, jud. Mureș). Studii: Școala primară în localitatea natală, clasele secundare la Blaj; Institutul Teologic Arhidiecezan – Blaj (1877-1881). Ca preot, se stabilește la Solovăstru, lângă Reghin, jud. Mureș din 1903. În acea perioadă se construiește: școala, biserica, casa parohială. Se remarcă în Astra, ca militant pentru drepturile politice și istorice ale românilor, Este arestat și deportat în Ungaria din 1916-1918. Revine în primavara lui 1918 și coordonează gruparea sătenilor de pe Valea Gurghiului, fiind reprezentantul lor în marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Opera: Carmen, versuri, 1909; Blajul nostru, 1930; Din temniță și exil (1916-1918), 1930.

23. Netea, Vasile, istoric literar, publicist. N. 1 feruarie 1912, Deda, jud. Mureș – m. 6 martie 1989, București. Studii: școlară din Deda (1923); Școala Normală din Tîrgu Mureș (1931); studii universitare de literatură și filozofie București (1942-1946); doctorat cu teza George Barițiu: Viața și opera (1948). Învățător în localități din județul Mureș: satul Veța, de pe Valea Nirajului, Iclandul Mare, Lunca Bradului, Ierbuș, Reghin, Tîrgu Mureș (1929-1946). Redactor al revistei școlare din Tîrgu Mureș, Avântul (1925), scrisă de mână. Inițiază și publică la Reghin săptămânalul Credința (1933). Scoate la Tîrgu Mureș revistele de literatură și artă Clipa (1937-1937), Jar și slovă (1937). Debut literar în ziarul Patria din Cluj în anul 1928 și Drapelul (Lugoj). Opera: Îndreptar pentru cercurile culturale, 1934; Horia, crăișorul țăranilor: Pagini comemorative, 1935; Din contribuția învățătorimii române la dezvoltarea culturii naționale, 1935; Constantin Romanu Vivu prefectul Legiunii XII în anii 1848-1849, 1937; Ion Pop Rețeganul, 1938; I.P.S.S. Patriarhul dr. Miron E. Cristea la împlinirea vârste de 70 de ani (1868-1938), 1938; Sub stindardul ASTREI, 1939. ș.a.

24. Nicoară, Eugen, folclorist. N. 6 ianuarie 1893, Ibănești, jud. Mureș – m. 3 mai 1985, Reghin, jud. Mureș. Studii: începute în localitatea natală; Colegiul Reformat din Tîrgu Mureș, unde obține diploma de maturitate (1913); Facultatea de Medicină și farmacie la Univ. ”Francz Jozsef” din Cluj; studii de medicină continuate la Universitatea Regală Maghiară din Budapesta. Doctorat în medicină la această universitate (1918). Chirurg la Reghin, unde devine medic șef al spitalului (1923-1936); înaintat la gradul de inspector sanitar (1936). Prefect al județului Mureș pentru o scurtă perioadă de timp. În Reghin desfășoară o bogată activitate obștească și culturală, este președinte al Astrei – Despărțământul Reghin, editează buletinul ”Astra-Reghin” (1937-1938). Opera: Figuri mureșene, 1933; Chiuituri, obiceiuri de nuntă în jud. Murăș, 1936; Murăș, Murăș, apă lină… Literatură populară din regiune Murășului de Sus, 1936; Încă un an de muncă pentru credință, Neam și Țară, 1936.

25. Olteanu, Ion, poet, prozator, om de teatru. N. 12 aug. 1912, com. Frăgău, jud. Mureș. Studii: elev în Reghin; liceul la Bistrița; Facultatea de Litere și Filosofie la Universitatea ”Dacia Superioară” din Cluj (1937); cursuri de regie la Berlin (1938-1939), cu o bursă din partea ASTREI Reghin. Redactor la periodicul clujean Caleidoscop (1934-1935). A debutat cu poezia Cofe cu pelin în revista Familia din Oradea (1935).

26. Panțu, Zacharia C., folclorist. N. 31 iulie 1866 Tîrgu Mureș, – m. 19 marti 1934, București. Studii: secundare la Brașov (până în 1885); universitare de științe naturale a București (1885-1890); Contribuie la dezvoltarea cunoștințelor despre folclorul românesc prin lexiconul Plantele cunoscute de poporul român – 1906. Opera: Tei legănat – poveste, 1929.

27. Pintea, Mihail, poet. N. 26 martie 1906, sat Pintic, com. Teaca, jud. Bistrița Năsăud – m. 8 aug. 1989, Sighișoara. Studii: clasele primare în satul natal; Liceul românesc în Tîrgu Mureș. În perioada Dictatului de la Viena, după 1940, a fost refugiat la București. Ulterior, a locuit și a fost funcționar în Târnăveni, Tîrgu Mureș, Cluj și Sighișoara. Opera: Rugăciuni pentru răni de aur, 1943.

28. Pop, Vasile, folclorist. N. 21 iulie 1922, Murgești, jud. Mureș. Studii: școala primară în Murgești și Band (jud. Mureș) (1929-1936); studii secundare la Tîrgu Mureș (1936-1940). Debut în presă în revista Progres și cultură din Tîrgu Mureș în 1938.

29. Popa, Traian, istoric, publicist, profesor. N. 25 martie 1892, jud Alba – m. 23 ianuarie 1969, Cluj. Studii gimnaziale la laj, Facultatea de Litere și Filozofie la Universitatea din Budapesta (1916-1918), finalizată la Universitatea din Cluj (1920). Profesor titular la Liceul ”Al. Papiu Ilarian” din 1 februarie 1920, apoi profesor la Liceul Militar ”Mihai Viteazul” din Tîrgu Mureș. Membru ales al Secției istorice a ASTREI – 1925; membru ales în Comitetul Asociației profesorilor secundari, secția Tîrgu Mureș – 1927; membru al Comitetului Ligii Culturale, secțiunea Tîrgu Mureș – 1927. Opera: Commentarii de bello gallico/C.Iulii Caesaris, 1923; Un capitol sbuciumat din viața lui Gheorghe Șincai – lucrat după documente nouă (1794-1796), 1924; Începutul școlii românești în vechiul scaun al Murășului, 1927; Monografia orașului Tîrgu Mureș, 1932.

30. Racotă, Tuliu, istoric literar, publicist. N.22 ian. 1908, sat Agârbiciu, com. Axente Sever, jud. Sibiu – m. 9 apr. 1991, Sighișoara. Studii: clasele primare în comuna natală, liceul o parte la Dumnbrăveni și Blaj, o altă parte, între anii 1923-1927, la Liceul de băieți ”Principele Nicolae”. Facultatea de Litere și Filosofie a Universității ”Dacia Superioară” din Cluj. Devine pedagog la Liceul din Sighișoara (1931-1932), profesor și apoi director la gimnaziul Baia de Arieș (1938-1939). Activitate în ASTRA, președinte al Despărțământului Târnava Mare, este totodată cooptat în Comitetul Central al Asociației. Președinte al Societății de Științe Istorice și Filologice, subfiliala Sighișoara. Simultan cu activitate didactică, desfășoară o perseverentă muncă de cercetare în domeniul istoriei culturii și literaturii românești. Între 1934 și 1989 a publicat numerase studii, dintre care amintim: Momente culturale sighișorene, Cezar Petescu și Sighișoara, Aspecte ale prenumelor românilor sighișoreni în perioada 1795-1918 și 1920-977, Contribuții în cunoașterea înaintașilor învățământului modern în limba română din Transilvania ș.a. A debutat cu un studiu privind Cronica lui Ion Neculce, în revista Blajul (nr.9, 1934).

31. Regman, Cornel, critic literar. N.28 nov. 1919, com. Daneș, jud. Mureș – m. iul. 1999, București. Studii: Liceul ”Gheoghe Barițiu” din Cluj (1938), Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din Cluj, doctor în filologie cu o teză asupra lui Eminescu. Debut literar în Revista Fundațiilor Regale (1942), a lăsat posterității o operă bogată, adesea fiind premiat pentru volumele sale.

32. Rusu, Liviu, eseist, istoric și critic literar, folclorist, estetician, psiholog. N.9 nov. 1901, Sărmaș, jud. Mureș – m. 17 dec. 1985, Cluj-Napoca. Studii: școala primară la Sărmaș (1908-1911) și la Liceul Evanghelic German din Bistrița (1911-1912); studiile liceale la Bistrița (1920); Facultatea de Drept la Cluj (1920-1921); Facultatea de Litere și Filozofie a Universității ”Regele Ferdinand I” din Cluj Napoca (1921-1925) cu teza de licență Selecția copiilor dotați (1928). Doctorat în filozofie la Cluj, specialitatea psihologie, cu teza Aptitudinea tehnică și inteligența practică (1931). Doctorat de stat în estetică la Universitatea Sorbona din Paris (1935). Bogată activitate profesională la catedra Universității din Cluj. Opera: Goethe, câteva aspecte, 1932; Max Dessoir, estetician și filozof, 1933; Essai sur la création artistique. Contribution á une Estetique dynamique, 1935; Le sens de l’existence dans la poesie populaire roumaine, 1935; Estetica poeziei lirice, 1937 și ediția a 2 a, publicată în 1944.

33. Rusu, Simeon, folclorist, poet, ziarist. N. 22 mai 1902, Teaca, Bistrița – m. 2 mai 1932, Archiud, com. Teaca. Studii: liceul la Reghin și Orăștie; Facultatea de Drept a Universității din Cluj; licențiat în drept. Carieră de avocat pledant. De tânăr se manifestă pe tărâm folcloric, adunând cântece și poezii. Profesează avocatura în Reghin, tot aici a redactat ziarul ”Semănătorul” (1930-1931). Desfășoară o bogată activitate de animator al vieții culturale reghinene. Student fiind, debutează în Cultura poporului. Opera: Colinde, 1924; Poezii poporale, 1924; Cântecul cocoșului, 1925; Pedeapsa păcatului (piesă în două acte), 1925; Primărița (comedie în două acte), 1925; Alte povești ardelenești și snoave, 1927; Descântece, farmece și leacuri din popor pentru boale omenești și de animale, 1927.

34. Sturzu, Olivia, etnolog. N.1897, Subpădure, jud. Mureș – m. 11 apr.1964, Târzia, jud. Neamț. Studii: școala primară în Târzia (1904-1911), 4 clase secundare în particular (1911-1915), 3 ani de studii la Iași, examen de diplomă de învățător la Iași în 1920. Opera: Strigături și cântece populare culese din satele Târzia și Moișa, jud. Baia, 1944.

35. Sulică, Nicolae, istoric literar, profesor. N.14 ian. 1877, Brașov – m. 6 apr. 1949, Brașov. Studii: Clasele primare la Școala din Schei, cursurile gimnaziale și Liceul românesc din Brașov, Universitatea din Budapesta și Universitatea din Leipzig (1893-1899), ca bursier al comunitații românești brașovene. Doctorat în limbi clasice. Profesor la Liceul ”Al. Papiu Ilarian” (1921-1938) și la Liceul Militar ”Mihai Viteazul” din Tîrgu Mureș (1938-1940). Opera: Originea și însemnătatea datinilor noastre de Crăciun și Anul Nou, 1926; Din Rabindranath Tagore, 1926; Miorița (o variantă completă), 1926; Cel mai vechi monument creștin cunoscut până astăzi pe teritoriul Daciei (150 d. Hr.), 1926; Originea cântecului Gaudeamus igitur!, 1927; Cele dintâi cântece românești în metru antic, 1927; O luptă a lui Radu Șerban lângă Tîrgu Mureș (martie 1602), 1927; O nouă publicație românească din secolul al XVI-lea: Liturghierul diaconului Coresi, tipărit la Brașov în 1570; Tîrgu Mureș, 1927; O pagină uitată din viața lui Al. Papiu Ilarian (un memoriu și un duel politic), 1929; Colinele din Valea Mureșului, 1929; Relațiile lui Mihai Viteazul cu orașul Tîrgu Mureș, 1929; Clasicismul greco-roman și cultura română, îndeosebi Eminescu. Extras din Anuarul Liceului de băieți ”Al. Papiu Ilarian” pe anii 1919-1929 și 1930-1931; Tîrgu Mureș, 1930; Relațiile lui Mihai Viteazul cu orașul Tîrgu Mureș, 1935; Documentele românești din colecția Solyom Fekete și Catehismele românești din 1544 (Sibiu) și 1599 (Brașov); precizări cu privire la Izvoarele lor (extras); Tîrgu Mureș, 1936; Contribuții la istoria vechimii elementului românesc și a circulației cărții românești în regiunile secuizate; 1937; Cea mai veche școală românească din cuprinsul României întregite, 1937.

36. Șchiopul, Ion Iosif, publicist, folclorist, traducător. N. 5 februarie 1876, Reghin, jud. Mureș – m. 30 octombrie 1946, București. Studii: Gimnaziul evanghelic inferior din Reghin, studii secundare la Blaj, Gimnaziul greco-catolic (1890-1894) și la Brașov, la Gimnaziul românesc (abs. 1894). Studii Universitare Politehnice la Munchen (2 ani), studii Universitare de Literatură și Filozofie (neterminate) la Universitatea din Budapesta. Ca student la Munchen, activează în cadrul Societății Studențești România, fiind ales secretar. Redactor la ziarele: Luceafărul (1903), Lupta (1907), care apăreau la Budapesta și la Tribuna (1909 – 1912). Este unul dintre întemeietorii sindicatului presei românești, fiind ales secretarul acestuia. Editează revista umoristică și satirică ilustrată, Nuelușa (Budapesta 1906). Opera: Români din America, Sibiu, 1913; Chestiunea polonă, Sibiu 1914; O țară care moare: Ardealul etnografic, statistic, economic, cultural și politic. București, 1916; Contribuțiuni la istoria Transilvaniei în secolele XII și XIII, Cluj, 1932; Diploma andreiană din 1224 și alte documente false sau fals interpretate, Cluj, 1934; Țările Românești înainte de secolul al XIV-lea: cercetări și comentarii critice, 1945.

37. Teculescu, Horia, publicist, animator cultural. N. 4 aprilie 1897, Râșnov, jud. Brașov – m. 2 august 1942, Sighișoara, jud. Mureș. Studii: clasele elementare la Râșnov; Liceul ”Andrei Șaguna” din Brașov, 1914; Seminarul teologic din Sibiu de 3 ani, 1917; Facultatea de Filozofie și Filologie din Budapesta și București. Profesor de limba și literatura română și de filosofie la Alba Iulia; director și profesor de română și de filosofie la Liceul de băieți ”Principele Nicolae” din Sighișoara, (1926- 2 aug.1942); a tipărit trei anuare ale Liceului ” ”Principele Nicolae” pe anii 1926-1927 (primul), 1927-1928, 1928-1929 (al doilea) și 1929-1930 și 1932-1933 (al treilea). Președinte al Despărțământului Târnava-Mare al ASTREI (1930-1940). Pentru întreaga sa activitate culturală și pedagogică i s-a conferit distincția de Cavaler al Ordinelor ”Steaua” și ”Coroana României” (1935). I s-a acordat post-mortem titlul de ”Cetățean de onoare” al Sighișoarei, 1997. Opera: Pe Murăș și pe Târnave. Flori înrourate (doine și strigături)/culese de Horia Teculescu, Sighișoara, 1929. Un ziditor de suflete, Virgil Onițiu, Brașov, 1936; Ștefan cel Mare și Ardealul, 1936; Virgil Onițiu, un educator, deschizător de suflete și ziditor de idealuri. Viața și opera, București, 1937; O.Goga, Brașov, 1938; Mihai Eminescu și Ardealul, București, 1939.

38. Todoran, Eugen, critic și istoric literar. N. 21 noiembrie 1918, com. Cornești, jud Mureș – m. 12 august 1997, Timișoara. Studii: Liceul la Tîrgu Mureș, 1938; facultatea de Litere și Filozofie a Universității din Cluj și Sibiu, 1938-1942. Licență ”magna cum laude” în Istoria literaturii române moderne, 1942. Doctorat cu teza: Lucian Blaga – mitul poetic și dramatic, la Universitatea din București, 1968. Debut literar în Scânteieri, revista Liceului ”Al. Papiu Ilarian” din Tîrgu Mureș (nr.1/2 1939) cu eseul Misticismul mioritic în creația culturii, și în revista pagini literare din Turda, 1939.

39. Tornea, Pavel, folclorist. N. Decembrie 1911, Pietriș, comuna Deda, jud. Mureș. Studii: Conservatorul de muzică din București (paralel cu activitatea ca zonă, ca instrumentist într-o fanfară militară), oboist în Orchestra Simfonică Radio (1936-1939), prim-solist la oboi și corn englez și (din 1943) concertmaestru la oboi la Filarmonica din București. A redactat un Manual de oboi și o Metodă de oboi, primele lucrări de această specialitate scrise la noi. Este primul instrumentist care interpretează la oboi cântece populare.

40. Viciu, Alexiu, folclorist, preot, pedagog. N.14 decembrie 1855, Agrișteu, jud. Mureș, – 6 februarie 1950, Blaj, jud. Alba. Studii: școala primară în localitatea primară, studii secundare la Blaj; studii superioare de filosofie și teologie la Colegiul de Propaganda Fide din Roma 1874-1877; studii de teologie la Blaj 1877-1879, culege folclor din 1872. Activități didactice, în Tîrgu Mureș, profesor între 1920-1921. Opera: Colinde din Ardeal: datini de Crăciun și credințe poporane/culegere de adnotațiuni și glosar de Alexiu Viciu, București, 1914.

41. Vlasiu, Ion, scriitor, sculptor, pictor. N. 6 mai 1908, com. Lechința de Mureș, jud. Mureș – m. 18 decembrie 1997, București. Studii: clasele primare în Lechința și Ogra, Școala de Arte și meserii din Tîrgu Mureș, secția Tâmplărie (1921-1926); secția Artistică a Academiei de Arte Frumoase din Cluj (1928-1931); Deschide prima expoziție de sculptură la Tîrgu Mureș semnând Lukian Vlasiu, 1932. Opera: Am plecat din sat, Sighișoara, 1938; Poveste cu năluci, București, 1940; Amintiri, București, 1942.

Analiza celor 41 de personalități mureșene am efectuat-o, studiind anii de naștere, astfel i-am împărțit pe trei categorii: pe cei care s-au năascut înainte de 1910, dar care în perioada interbelică au publicat lucrări importante, menționate mai sus, care au rămas moștenire culturală spațiului mureșean, cei care s-au născut în intervalul 1911-1918, care în perioada interbelică, au beneficiat de sistemul educațional al vremii și în unele cazuri au publicat de foarte tineri sau avem puține cazuri, născuți după 1919, din cei 41 de mureșeni, care au lăsat o valoroasă moștenire scrisă posterității.

Am continuat cercetarea, observând localitățile unde și-au efectuat studiile medii, rolul graficului de mai jos, poate fi edificator în sensul topul este condus de Tîrgu Mureș, Reghin și Blaj, orașe pe care le putem numi adevărate ”pepiniere” a intelectualilor mureșeni.

În continuarea analizei, nu am omis nici orașele unde intelectualii interbelici și-au întocmit studiile superioare, analiza reliefând că un important centru educațional a fost și în vremurile interbelice, ca și astăzi, Clujul, urmat de București. O mare parte a intelectualilor nu au avut studii superioare, potrivit cercetării noastre. Nu putem omite însă că o parte însemnată au fost cei care și-au continuat demersurile de învățare și în afara granițelor, preferând centre universitare mari, precum Budapesta, Leipzig , Roma sau Paris.

Din punct de vedere profesional, marea majoritate a celor care au intrat în sfera noastră de cercetare au fost jurnaliști sau dascăli, folcloriști sau scriitori, după cum se poate observa în graficul de mai jos:

Capitolul V

LOCALISM CREATOR ÎN AREALUL MUREȘEAN

Noțiunea în sine de localism, denotă câteva traiectorii pe baza cărora s-a construit, de fapt, și studiul de față: particularizarea localului – indiferent de scara la care măsurăm acest „local” – prin raportare la universal, transpunerea acestei raportări într-o relație antagonică de tip centru-periferie, antagonismul între cele două elemente fiind generat de tendința excesiv centralizatoare sau din contră, de respingere a periferiei de către centru, prin ignorare.

În analiza noastră, localul desemnează o regiune geografică – situată în Sud-Estul Transilvaniei – din spațiul românesc unificat în 1918, regiune de provincie în raport cu centrul reprezentat de capitală.

În perioada interbelică, arealul mureșean constituie o zonă aparte. După unirea Ardealului cu vechea Românie la 1918, elementul românesc din oraș a început să se înmulțească de la an la an, încât s-a ajuns ca în decursul a 8 ani – să reprezinte o treime din populația orașului Tîrgu Mureș, de la 1% ajungând la 29%.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, toate oficiile publice, școlile mai cu seamă sunt supuse unor măsuri draconice de deznaționalizare, devenind mai degrabă instrumente de maghiarizare a copiilor români. În asemenea situații intelectualitatea românească a reacționat, încercând pe toate căile să înființeze sau măcar să pătreze școlile românești și spiritul național, alegând în zilele de duminică și de sărbători să fie în mijlocul șăranilor pentru ca aceștia să-și păstreze coeziunea și conștiința națională trează.

Localismul creator, teoretizat de Alexandru Dima, liderul mișcării intelectuale Thesis din Sibiu, își propunea „cunoașterea realității și valorificarea în creație a latențelor specifice și pitorești ale locului”, contribuind astfel la crearea de cultură națională autentică. În fapt, noțiunea se referă la tendința de promovare a specificului local, alături de localismul politic și administrativ, educativ și sociologic. Firește, spiritul diferitelor zone sau provincii a fost explorat și până în anii 30, însă teoretizarea fenomenului propunea construirea unui adevărat program cultural de investigare a materialelor care să stea la baza unor monografii social științifice complexe. Așa cum reiese din principiile la baza localismului creator, eforturile angajate se înscriu pe linia creației tradiționaliste – chiar dacă adesea se înregistrează abateri – accentuând, o dată în plus, relația antagonică dintre centrul modernist, decadent, marcat de „intelectualism despotic” și provincia păstrătoare de tradiție autentică, ce nu trebuie să fie doar consumatoare, ci și creatoare de cultură.

Cultivarea localismului creator reprezenta apanajul grupărilor intelectuale coagulate în jurul unor reviste locale. Incubatorul unei astfel de atmosfere culturale nu putea fi decât orașul provinciei în care activau elitele locale, iar actorul principal într-un astfel de context devenea intelectualul provinciei detașat de „meschine preocupări politice, de acel detestabil spirit al cafenelei, ce ucide atâtea avânturi și transformă în cruci de țintirim, atâtea năvalnice expresii ale vieții literar-culturale”. Așadar, cel puțin la nivel teoretic, intelectualul local apărea ca exponent al culturii naționale autentice, întruchipând personalitatea neangajată politic, activă în câmpul cultural, dedicată exclusiv creației.

Cine este însă intelectualul provinciei? În construirea răspunsului vom porni de la constatarea că zona la care facem referire a constituit un mediu de formare pentru personalități de vârf ale culturii române, amintim aici dr. Eugen Nicoară, Vasile Netea, Nicolae Sulică, av. Al. Ceușianu, protopopul Ariton M. Popa ș.a.

Raportul dintre autoritatea laică și autoritatea religioasă a constituit o temă permanentă de discuție, în care elita intelectuală s-a implicat cu mult patos, majoritatea dezbaterilor articulându-se în jurul noțiunilor de Biserică și Stat; Ortodoxie și Națiune.

Problema falsei disocieri între ”autohtoniști” și ”europeniști” de care se face mult caz în discursul istoric comunist și postcomunist, plecând de la adecvarea sau nu la un pretins model occidental, reprezintă, defapt, o discuție riguroasă cu privire la miza Tradiției în cultura română. Radiografia istoricului Alexandru Zub, în ansamblul ei, pertinentă, este redevabilă unor poncife care trebuie demontate: în primul rând ”ortodoxismul ca formă interbelică la vechiului tradiționalism” este un concept total inoperabil pentru simplul motiv că dezbaterea din perioada interbelică se purta asupra relației dintre Ortodoxie și Națiune; în al doilea rând, a discuta despre o diacronie ortodoxă în termenii: în anii `20 ai secolului XX, Ortodoxia ”era un curent mai mult spiritual și cultural”; în anii `30 ea a devenit ”un curent politic, adesea cu atitudini extremiste, xenofobe, autarhice” este contraproductiv în măsura în care Ortodoxia nu se confundă cu practica culturală sau cu cea politică, în pofida unor derapaje care începeau să prindă contur în interiorul Bisericii, amendate de elita intelectuală interbelică.

Dacă Nichifor Crainic a pledat pentru etnocrație, Nae Ionescu nu a susținut ”decuplarea de Occident”, cum greșit se invocă acest lucru, distinsul Profesor de logică și metafizică racordând tradiția românească la cea autentic europeană. Mai mult, Mircea Eliade, în Roza vânturilor, culegere de texte publicistice ale lui Nae Ionescu din 1926-1933, în calitate de editor al acestei ediții, spunea un lucru exemplar: ”Când se va scrie istoria problemelor filosofiei românești, se va vedea că vreme de 15 ani de zile, noi am fost contemporanii Europei numai prin cursurile profesorului Nae Ionescu”.

Ortodoxia a intrat în agenda Criterionului în măsura în care unii dintre liderii săi de marcă (Mircea Vulcănescu, George Racoianu, Paul Sterian, Stelian Mateescu) erau preocupați de problematica identității religioase românești, a specificității naționale, a Predaniei ca măsură de revitalizare a ethosului românesc. De aceea, nu se poate echivala nici măcar acest hibrid intitulat ”ortodoxismul” cu ceea ce istoricul Keith Hitchins numea ”o filosofie a culturii și o teorie a dezvoltării”. Sintagma cea mai cuprinzătoare cu privire la raportul dintre tradiția religioasă și națiune rămâne cea conturată de teologul Dumitru Stăniloaie, Ortodoxie și românism.

Într-un context al multiculturanismului și al lui political corectness, al globalizării endemice, o privire critică, licidă aspra proiectului roantic al ideii de națiune se reclamă cu atât mai mult a fi făcută. Un recurs la un asemenea proiect nu poate ocoli reflecțiile teologice – unele notabile, altele profund amendabile – ale Părintelui Dumitru Stăniloaie cu privire la o posibilă hermeneutică a națiunii. De altfel, încercarea de fundamentare teoretic a ideii de națiune, din perspectiva teologiei și a metafizcii religioase, era cvasi-recurentă în perioada interbelică, aceasta fiind decelabilă la o parte însemnată a elitei: Nae Ionescu și Nichifor Crainic. Dumitru Stăniloaie făcea parte din pleiada de patrologi și istorici ai creștinismului antic, care-i mai cuprindea pe Teodor M. Popescu, Ioan G. Coman, Iustin Moisescu, Dumitru Fecioru, Olimpiu Căciulă, ș.a.

Autopercepția intelectualului transpus în ipostaza de scriitor regional este redată de C. D. Fortunescu într-un articol pe marginea revistelor de provincie:

[…] dacă e într-adevăr un intelectual, iar nu un sâmbriaș al condeiului – se interesează de o potrivă de ce se scrie în București cași în provincie, spiritul său nefiind deformat profesional în așa chip încât să considere Capitala drept umbilicus mundi al minții românești. […] provincialul om de litere se lasă mai puțin influențat de modele schimbătoare și de coteriile Bucureștilor. […] fiind mai studios, ne pripit la lucru, capabil de a alege prin sine și a se coborî mai adesea în sufletul său propriu spre a căuta o originalitate, pe care atâția socoteau a o găsi în ograda vecinului.

Cu tot acest arsenal de atribute mai mult sau mai puțin obiective, creatorul local se află în raport de subsidiaritate față de centrul care impune valorile culturale, și deși este preocupat de aceste valori, nu le poate influența, prezența sa fiind ori ignorată, ori tratată cu suspiciune.

Se impune însă o distincție netă între intelectualii originari din această zonă care au șansa de a se afirma în capitală sau în afara granițelor, traversând astfel procesul de deprovincializare, și intelectualii ce activează pe plan local, încercând să își facă auzite vocile de la tribuna provinciei, eventual blamând decadentismul capitalei. Intelectualul interbelic al provinciei activează astfel, cu preponderență, în câmpul cultural, desfășurând de regulă și activități profesional-intelectuale. Cei mai mulți sunt profesori, avocați, medici sau ziariști. Preocupările sale se centrează pe crearea și medierea de cultură care să contribuie la progresul zonei, dar și la propria afirmare. De la tribuna revistelor locale, intelectualul provinciei polemizează adesea cu figuri intelectuale din capitală ce pun sub semnul întrebării utilitatea localismului în contextul în care după unire, centrul marșa pe ideea de unificare dobândită inclusiv prin centralizare la nivel cultural. Pentru intelectualul provincial, localismul are însă două valențe: pe de o parte, este generat de o serie de complexe ce converg în jurul relației centru-periferie, pe de altă parte, localismul apare și ca o pârghie de lansare și, eventual, de pătrundere în viața culturală a centrului mult blamat.

5.1. Cultura românească interbelică. Viziune și relații inter-etnice

În perioada interbelică, ideea de progres național – cu cele două traiectorii – tradiționalim și modernism a fost una dintre ideile care au antrenat mediul economic, social sau cultural-literar al elitelor într-o ”mare dezbatere”.

Discuțiile, vizau, pe de o parte, pe europeniștii ce integrau România spațiului european și subordonau dezvoltarea țării căii propuse de Occident, iar pe de altă parte, pe tradiționaliștii cantonați în modelele de dezvoltare bazate pe moștenirea socială și culturală proprie ce pivotează în jurul caracterului agrar al statului român.

Scrierile mureșene interbelice invocă adesea personalitatea lui Nicolae Titulescu, atât ca motiv de mândrie națională cât și ca element de contracarare a tendințelor revizioniste maghiare, bine reprezentate diplomatic în plan internațional după șocul determinat în raporturile româno-maghiare de crearea României Mari. În contextul frustrării generale provocate de pierderea statului de națiune dominantă, se poate afirma că după 1918 maghiarii din România se simțeau mai degrabă cetățeni europeni decât români, având în vedere că grupul de referință al comunității maghiare din România (înțeles drept acel grup la care ,,individul se atașează personal, în calitate de membru actual, sau la care speră să se atașeze psihologic, cel cu care se identifică sau cu care dorește să se identifice”) a continuat să fie grupul etnic din Ungaria. Tocmai de aceea, Titulescu a fost una dintre rarele figuri interbelice asupra căreia opiniile gazetarilor mureșeni concordă în sens apreciativ, indiferent de orientarea politică a gazetelor servite de aceștia. Iată cum îl vedea în 1933 publicația reghineană Credința: ,,Numele dlui Nicolae Titulescu, ministrul nostru de externe, este unul dintre cele mai cinstite și mai respectate nume ale Europei de astăzi. […] Activitatea d-sale diplomatică s-a remarcat însă cu o puternică lumină în jurul așa numitului proces al optanților maghiari, proces în care mintea lui a strălucit cu atâta înțelepciune. Procesul optanților a fost procesul pe care grofii unguri, refugiați la Budapesta, l-au pornit împotriva Statului Român, cerând despăgubiri de multe miliarde pentru pământurile împărțite țăranilor. Acest proces a durat mulți ani, cu multe schimbări, în fața judecății Ligii Națiunilor precum și a Tribunalului Internațional de la Haga.”

Temă majoră a perioadei, românizarea Tîrgu Mureșului avea în vedere echilibrarea balanței etnice a orașului, înlocuirea vechii administrații maghiare cu o administrație românească, crearea învățământului în limba română, dezvoltarea economiei controlate de segmentul românesc și a presei locale în limba română. Sunt obiective pe care le regăsim și în proiectele asumate în 1922, la începutul primului mandat, de primarul Emil Dandea, cea mai importantă personalitate a administrației târgumureșene interbelice, lider din 1934 al organizației liberale locale și principalul coordonator al procesului de românizare a orașului. Acest transfer de autoritate a fost și un generator constant de tensiune în relațiile româno-maghiare după 1918. Având în vedere că în preajma Unirii maghiarii reprezentau 90 la sută din populația orașului, echilibrarea balanței etnice s-a produs relativ repede, în contextul în care procentul populației românești din Tîrgu Mureș a crescut în doar opt ani de la 4% în 1918 la 29% în 1926. Timpul ne oferă însă dovada eșecului unor astfel de ,,implanturi” de naționalitate. În privința românizării zonei Mureș, în ciuda echilibrării balanței etnice româno-maghiare începând din perioada interbelică și ajungând până în perioada comunistă (care a continuat acest demers), cauzele acestor eșecuri sunt în esență aceleași cu cele identificate de istoricul Lucian Boia în cazul politicii de asimilare derulate anterior de monarhia austro-ungară: dimensiunea mare a segmentului de populație vizat, combativitatea acestuia, perioada de timp relativ scurtă și radicalismul proiectului.

Mostrele de localism creator, privitor la interferențele culturale și literare româno-maghiare, datează de când cele două etnii coexistă într-un spațiu comun, aparte tocmai prin multiculturalitatea care îi conferă specificul inconfundabil, dobândit prin intuirea colectivă a faptului că ignoranța culturală nu ar face decât să lărgească distanțele, indiferent de epocă. Mai mult, împrumutul reciproc al valorilor culturale din spațiul cultural ardelean s-a extins în timp, subliniază Avram P. Todor, până la un nivel în care ,,de multe ori nu se mai știe originalul”, ci doar motivele sau formele de expresie comune.

Prima creație bilingvă româno-maghiară scrisă din istoria literaturii ardelene datează probabil din secolul al XIX-lea, aparținând unui autor anonim din localitatea mureșeană Gurghiu, care, la mijlocul secolului îi scria în versuri ,,fratelui român”: ,,Frate să ne înțelegem bine/ Acuși va fi mai bine și de tine/ Mai bine va fi și una voim/ Multe sute de ani împreună să trăim/ Bun și rău laolaltă/ Până când a fost și lume altă/ Cu adevărat am fost vătămați/ Dar niciodată lepădați.” Creație anonimă, descoperită recent de cercetătorii Beatrice Dobozi și László Márton în micul fond arhivistic al Parohiei Ortodoxe Gurghiu, poezia surprinde esența coexistenței româno-maghiare. Spiritul dialogului cultural interetnic, exprimat de autorul rândurilor de mai sus, se regăsește în cultura ardeleană încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea când apariția presei amplifică demersurile de comunicare, cu efecte concrete în realitățile politico-sociale.

Normalitatea relațiilor interetnice la nivel social e dovedită și de respectul reciproc, reflectat în recunoașterea valorii indiferent de coloratura sa etnică. Un elocvent exemplu în acest sens este respectul acordat de comunitatea română fostului primar maghiar al orașului, Bernády György, autorul unor proiecte edilitare fundamentale între anii 1902-1913, care i-au conferit renumele de ,,întemeietor al orașului modernizat” atribuit și de Traian Popa, autorul primei monografii a Târgu-Mureșului, în 1932. Imaginea sa rămâne aceea a constructorului de oraș, a unui model de realism și pragmatism politic, administrativ, etnic, după cum sublinia Glasul Mureșului în 1938: ,,Activității sale politice i s-a reproșat că se schimbă prea adesea în favorul guvernelor de totdeauna. Credem însă că aceasta a făcut-o pe vremea ungurească pentru a obține cât mai mult pentru orașul său, iar după Unire, pentru a câștiga concesiuni în favorul ungurilor de la guvernele care s-au perindat. În tot cazul, cel puțin față de români, a fost un adversar loial; nu calomnia, ci din contră, aprecia pe românii cari lucrau cinstit pe ogorul public în interes românesc, chiar mai mult ca pe aceia cari se arătau slugarnici – din interese electorale – față de el și interesele minorității maghiare și pe cari îi folosea ca unelte.”

5.2. Înființarea instituțiilor românești de cultură

Ani întregi, după Unire, orașul Tîrgu Mureș a suportat acuzația de a fi un loc impropriu preocupărilor culturale cu manifestări publice, fiind socotit o metropolă maghiară în care spiritul românesc nu se putea concretiza într-o mișcare de mare amploare pentru a cuceri sufletește palatele ce s-au zidit drept leagăne pentru o cultură în care nu se regăseau și românii. Dar, ”grație înțelegerei largi pe care primarul orașului Dl.dr. Dandea a arătat-o celor capabili de a da suflet unei mișcări culturale, Tg.-Mureșul trăiește acum, sub aspect cultural, zile de energică manifestare culturală românească, trezind inimi și cugete ce, parcă, se miră că, totuși, se poate face ceva cultural și la Tg.-Mureș”. Mulți au crezut în această acuzație ca într-un destin irefutabil, prentru care orice revoltă era inutilă. ”Ziarele românești locale apăreau și dispăreau atât de efemere încât cronicarul cultural nici nu le-a putut nota existență /…/ multe din trupele teatrale bucureștene ne înconjurau, în sfârșit, în afară de viața culturală afirmată de școlile secundare, Tg.-Mureșul nu avea nimic care să-l scoată de sub povara acestei acuzații”. Ca umare, însă a deschiderii de care Emil A. Dandea a avut-o către intelectualii capabili de a însufleți mișcarea culturală, orașul a cunoscut în timpul primariatelor sale, o efervescentă manifestare culturală românească, trezind tânăra intelectualitate dintr-un adevărat dolce farniente, după cum notează în lucrarea amintită, mureșeanul Virgil Pană.

5.3. Asociații, biblioteci, muzee și societăți în Mureșul interbelic

Asociațiunea ASTRA, cea mai importantă formațiune de ordin cultural, a fost de la început expresia asumată cu unicul interes de a emancipa națiunea română prin cultură. Se considera că nivelul realizării unității naționale și culturale era reflectat de cel al activității despărțămintelor. Prin regulamentele Asociațiunii s-a stabilit că organul de conducere supremă era adunarea generală, iar executivul era Comitetul Central. Succesul avut în Reghin s-a datorat consensului preoților, comercianților, avocaților și învățătorilor locali. Un număr de 8 reghineni și-au depus semnăturile alături de alți 162 de semnatari pe petiția trimisă în anul 1860 contelui Lichtenstein, solicitând aprobarea înființării Asociațiunii, fapt ce avea să se împlinească în 1861. Mai târziu, în 1863/64 și 1864/65 sunt consemnați că au cotizat cu câte 10 fr. judele Grindeanu, negustorul N. Marinoviciu, avocatul Mihail Orbonașiu, Mihai Crișan, asesorul Alexia Onițiu și George Sceopulu (Șchiopu) 1866/67. O posibilă influență s-ar putea să se fi datorat lui Vasile Pop Ladislau care a fost al doilea președinte al Astrei.

Tîrgu Mureșului, inclus contextului politic nefavorabil din Transilvania, i se mai adăuga prezența masivă a etniei maghiare care în multe momente de-a lungul istoriei a sufocat orice tentativă de normalitate a vieții social-politice, economice și culturale românești. Politica de maghiarizare era continuată și la finele secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea prin ordonanțele Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice sau ale Ministerului de Interne prin care se cerea a fi cenzurate manualele și cărțile românești. O mare parte a membrilor Astrei au fost participanți activi la efortul de război al României început în 1916, între cei morți, răniți sau dispăruți fiind deseori chiar conducători ai structurilor subordonate Astrei – din zona Mureșului Inferior, de pildă av. I. Pantea și pr. Al. Târnăveanu. În perioada premergătoare, în timpul, dar și imediat după război, numărul despărțămintelor a rămas constant, dar a scăzut numărul membrilor: de la 18963 în 1914, la 2769 în 1915 și 1679 în 1916.

La Tîrgu Mureș s-a aflat relativ repede de existența Societății din Sibiu, dovada de început apărând în anul 1868 când capelanul greco-catolic Vasile Hosu contribuia cu 5 fr./1866-1867. La propunerea lui Vasiliu Ladislau Pop de a înmulți numărul de colectori, în Tg.-Mureș aveau să fie înregistrați Vasile Gaetanu – asesor la Tabla regească – pentru anul 1867/68, care avea și taxa plătită în nume propriu și comerciantul Iosif Fülep care trimitea atât taxa proprie cât și pe cele colectate de la asesorul Antoniu Stoica, negustorii Dănilă Moldovan și George Moldovan, Ioan Bardoși, Radu Fogarași, precum și a câtorva cetățeni din Zau de Câmpie.

Repornirea vieții românilor din Transilvania sub toate aspectele ei după 1919, se lovea de inerția unor puncte de vedere sau acțiuni contrare care aparțineau etniei maghiare incapabile să accepte noua realitate în care cei cărora le fuseseră stăpâni timp de aproape 1000 de ani, acum le erau egali sau chiar superiori ca treaptă socială.

Despărțământul Astra Reghin

Prima atestare documentare a Reghinului datează din 1228, când apare sub numele de Regun în niște documente judiciare. O așezare geografică favorabilă, la confluența râului Mureș și Gurghiu, bunăstarea și hărnicia locuitorilor acestui oraș – ca urmare directă a dezvoltării economice, a influențat favorabil și viața culturală a acestui oraș. S-au înființat și au activat cercuri de lectură, asociații muzicale, culturale și sportive care i-au conferit orașului o lumină aparte în secolele XIX-XX. Astfel, în această perioadă numărul școlilor și tipul acestora sporește, crește numărul asociațiilor culturale, în 1908 acestea fiind în număr de 23.

Perioada de după momentul 1848, se înscrie în istoria Transilvaniei drept una dintre cele mai active din domeniul culturii și a educației poporului.

Lupta pentru ridicarea prin cultură ia un deosebit avânt, mai ales după Revoluția de la 1848. Cei 347 de bărbați cu pregătire, cât număra Transilvania la 1849, și alții după această dată, și-au pus toată priceperea în realizarea acestui deziderat. Menționăm pe ing. Florean Bogdan (Fărăgău) – Facultatea de Inginerie generală a Universității Tehnice Maghiare din Budapesta, 1895-1896; Victor Bogdan (Fărăgău), Bitnar Iacob (Suseni), Ciontea Teodor (Deda), Dumbravă Teodor (Rușii Munți), Vasile Dumbravă (Reghin), Ghidiu Adrian (Reghin), Ioan Harșia (Milășel), Augustin Maior (Reghin), Simion Mândrescu (Râpa de Jos), Neagoș Aurel (Deda), Eugen Nicoară (Reghin), Iosif Popescu (Deda) și mulți alții au pornit acțiunea de redeșteptare, însuflețiți de îndemnul lui Simion Bărnuțiu ”Cultura fiecărui popor astăzi e măsura fericirii și securității lui”.

S-au înființat numeroase societăți culturale în școli sau în afara lor, asociații, biblioteci, care nu au fost agreate de regimul dualist din acele timpuri.

Paralel cu aceste societăți, iau ființă reuniunile de femei, asociațiile de meșteșugari și societăți ale tineretului, având ca scop ”Cultivarea și dezvoltarea prin învățătură a sentimentelor de neam”.

Dar, una din cele mai importante realizări, care avea să călăuzească societatea românească trezită la viață a fost înființarea ”Asociației pentru Literatură și Cultura Poporului Român” (ASTRA), care a devenit o adevărată vatră ce radia căldura dragostei de știință, de neam și de semeni, un izvor de apă vie. Ziua de 10 mai 1860 a fost o zi de răscruce din istoria românilor din Transilvania, zi când s-au adunat la Sibiu 181 de fruntași români ai neamului, pentru a pune baza Asociației. Adunarea constituantă a Asociației a avut loc la 23 octombrie 1861 la Sibiu. Scutul Astrei a fost cuvântul și cartea prin care se semănau cele mai sfinte idealuri de însuflețeau popoarele. Succesul ei se datorează exclusiv marilor personașități care și-au pus entuziasmul și cunoștințele în slujba năpăstuitului popor român. În rândul acestora este destul a-i aminti pe Andrei Șaguna, baronul Ladislau Pop, Timotei Cipariu, Gh. Barițiu, Andrei Bârsan, Partenie Cosma, Vasile Goldiș, Octavian Goga. Prin munca acestora, a preoțimii și a învățătorilor, a multor intelectuali, Astra și-a înfipt rădăcinile adânci în toate colțurile Ardealului, radiind cultură și patriotism prin filialele și despărțămintele înființate.

Despărțământul care a activat cu o vigoare deosebită, impunându-se ca unul dintre cele mai active din Transilvania, a fost cel din Reghin, înființat la 2-14 aprilie 1874 – Despărțământul XVII, care se întindea pe o zonă importantă Ormeniș – Borsec – Teaca – Sovata.

Primul președinte a fost Ioan Pop Maior, nepot al marelui cărturar Petru Maior. S-a născut la 2 iulie 1796, a fost administrator al moșiilor grofului Bornemisa – Apalina.

Între 1855-1896, a fost președinte Patriciu Barbu – memorandist, avocat, om politic, care a înființat Institutul de Credit ”Mureșean” (1885).

Urmașii: Petre Uilăcanu, Galaftion Șagău, urmat de av. Ioan Harșia, 1910-1914, care a pus bazele unor agenturi filiale – Râpa de Jos, Vătava, Idicel, Cașva, Hodac, Ibănești, Teleac, Filpiș etc., a înființat biblioteci poporale în numeroase localități.

La 20 august 1911, s-a organizat la Toplița o adunare generală a Despărțământului, cu participarea unui număr mare de intelectuali dn Blaj, Năsăud, Sibiu, Brașov, Cluj, Tîrgu Mureș. Menționăm cuvântarea președintelui Ioan Harșia care îndeamnă prin cuvinte alese întreaga intelectualitate să contribuie la propășirea populației românești – prin respect, iubire de neam, patrie și libertate.

Despărțământul Reghin a creat 42 agenturi, 10 biblioteci și un fond de 492 de coroane.

Între 1914-1923, preșeintele ASTREI reghinene a fost protopopul Vasile Duma, urmat de dr. Eugen Nicoară 1924-1944, perioada cea mai bogată în roade, care nu a precupețit nimic pentru trumful idealurilor ASTREI.

Reghinul a găzduit 3 Adunări generale ale ASTREI la care au participat numeroși intelecturali: 1875 – Iacob Bologa, 27-28 august 1890 – George Barițiu, 29-30 august 1925 – Vasile Goldiș, personalități de seamă ale neamului.

Despărțământul Reghin a ocupat un loc important în istoria culturii mureșene din secolele XIX-XX prin contribuția sa remarcabilă la răspândirea științei și culturii în rândurile populației românești din Valea Superioară a Mureșului, Gurghiului și a Beicii. Sub directa sa conducere, s-a desfășurat o bogată activitate de popularizare a culturii și științei românești la sate, prin înființarea de biblioteci în toate comunele Despărțământului, prin răspândira de cărți și broșuri, ziare, foi populare, organizarea de expoziții etnografice și serbări folclorice, susținerea de prelegeri populare.

În ”Raportul general pe 1918 și o privire asupra lucrărilor Comitetului pe 1913-1917”, se observă intenția Comitetului Central de reorganizare a despărțămintelor neactive, înființarea de despărțăminte noi și de agenturi, de făcut propagandă culturală prin prelegeri, conferințe, șezători, cursuri de alfaberizare și publicațiuni, oganizarea economică prin cooperative, sporirea secțiilor științifice literare. Se specifică faptul că ”Asociațiunea trebuie să înceapă o eră nouă, o lucrare mai efectivă pentru cultura poporului și pentru înaintarea lui în bună stare cu ajutorul material și moral al membrilor și a statului.”

5.3.2. Despărțământul Astra Tîrgu Mureș

Anul 1876 aducea în viața târgumureșenilor ceea ce ei așteptau de atâta vreme – înființarea la 6 iulie 1876 a Despărțământului ASTRA. Din procesul verbal întocmit la acea dată se vede că ”Asociațiunea” era constituită din: Iacob Bologa – președinte, Pav. Dunca, E. Macellariu, I. Hannia, I.V.Russu, C-tin Stezariu, Z. Boiu, Vis. Roman, dr. Dem. Racuciu, I. Crețiu și dr. Aur. Brote. Din procesul verval se vede subcomitetul, care era constiuit din Demetriu Fogarasi – director; Matei Pop Grindeanu; Vasile Hosu; Simion Căluțiu; Eremia Ladoșianu; Rudolf Fogarași și Partenie Trombițaș – ca membri ordinari (nr. protocol 274/1876).

În decursul anilor au fost înființate noi despărțăminte, dar s-au produs și o serie de reorganizări, astfel, despărțământul Tîrgu Mureș a fost reogranizat în anul 1919 de prefectul Ioan Vescan cu ocazia adunării ținute în acest oraș la data de 1 decembrie.

Cu satisfacția îndeplinirii acestei sarcini, prefectul mureșean Ioan vescan, trimitea Comitetului Central al ”Asociațiunii” o adresă autentificată de notar ad-hoc. N. Maior, prin care aducea la cunoștință: ”Cu provocare la recercarea (cererea, n.n.) D-Voastră din 18 octombrie 1919, nr. 552/919 am onoare a Vă raporta că în 1 Dec. 1919 am ținut ședința de reconstituire a despărțământului Tg.-Mureș”.

Despărțământul Râciu s-a reorganizat în adunarea cercuală ținută la 13 septembrie 1919 în Bandul de Câmpie, ocazie cu care s-au înscris mai mulți membri de la care au fost încasate taxele regulamentare, trimițându-se caseriei centrale 40825 lei – pentru prima dată este menționat LEUL ca unitate monetară națională. Cel care făcea cunoscute aceste date era directorul acestui despărțământ, Alexandru Târnoveanu.

”Asociațiunea”, dorind o extindere a sa la 130 de despărțăminte, anunța pentru anul 1920 și prima jumătate a anului următor că deja au fost luate măsuri pentru înființarea a 28 de despărțăminte noi din tot atâtea plase. Pentru această perioadă de timp, era cunoscut faptul că au fost deja organizate și puse în funcțiune un număr de 53 de despărțăminte, între care se numărau cele din Tîrgu Mureș, Râciu de Câmpie și Teaca.

Despărțământul Râciu – în 1921, prin organizarea administrativ-teritorială nouă, Tg.-Mureș, Reghinul și Râciu aparțineau de jud. Mureș-Turda – avea în subordinea sa 14 comune și 2 agenturi: Râciu și Băla.

Despărțământul Tîrgu Mureș a fost reorganizat în adunarea din cadrul propriu, la 24 mai 1925, sub conducerea conferențiarului ”Asociațiunii” Ioan Neagoe ca delegat al comitetului central. Dr. Ioan Bozdog a arătat în cadrul acestei adunări apatia în care a căzut acest despărțământ în ultimii trei ani, amintind puținele conferințe pe care le-au ținut câțiva membri, dar și de succesul înregistrat de acest despărțământ prin participarea sa la organizarea serbării din 3/15 mai a.c. Adunarea despărțământului la care au participat un număr impresionant de fruntași ai vieții publice din Tîrgu Mureș a ales un comitet alcătuit din 11 membri, în frunte cu prof. Dr. Ioan Bozdog, care a devenit preșeinte, și V. Mavrodiceanu, consilier la Curtea de Apel, ca vicepreșeinte.

Este lesne de înțeles de ce primăria și-a dat tot interesul și i-a înlesnit demersul oaspetelui sibian, deoarece începând din anul 1922 Tîrgu Mureșul avea pentru prima dată un primar român, în persoana dr. Emil A. Dandea.

Noul comitet a stabilit un program de muncă imediată, care a și început, rămânând ca încă din primele zile ale lunii septembrie seria prelegerilor poporale să se țină lanț, neîntreruptă și susținută de mai multe echipe de conferențiari.

Directorul a fost la 31 mai în Toplița română, unde a susținut o conferință și s-au jucat trei comedii într-un act, apoi s-au dansat călușarul și bătuta cu elevii liceului din Tîrgu Mureș; în 8 iunie a intrat în contact cu intelectuali plasei Miercurea-Nirajului cu intenția de a înființa aici un despățământ pe care să-l ”alimenteze” cu conferențiarii necesari, tot din Tîrgu Mureș. Același inimos președinte a luat legătura și cu plasa Band având aceeași intenție ca și în cazul Topliței române, de a organiza un despărțământ și a începe activitatea. Având în vedere și o colaborare cu despărțământul Reghin în vederea sprijinirii adunării generale ce se preconiza a fi ținută aici. Se lua în considerare și o colaborare cu Cercul cultural al învățătorilor din Tîrgu Mureș și din județ, precum și cu Asociația profesiorilor secundari.

Vasile Goldiș, în ședința a XIV-a a Comitetului central și-a expus cu satisfacție raportul despre succesul obținut în 14 centre de județ, printre cele nominalizate fiind și Tîrgu Mureșul. Tot în acest raport, despre dr. Ioan Bozdog se menționa că de curând a procedat la o nouă reorganizare în urma căreia au luat ființă două noi despărțăminte: Band și Râciu și menționa doar numele directorului despărțământului Band – protopopul Emil Tătar.

În ședința a doua ținută de secția medicală a ”Astrei” la 13 decembrie 1925, printre altele, s-a hotărât ca membrii ”Astrei medicale” să nu poată fi decât români. În urma apelului adresat medicilor din diferite centre, printre care erau invitați să se constituie în cercuri medicale sub auspiciile ”Astrei”, s-au constituit în astfel de cercuri medicii din Arad, Brașov, Sighet și Tîrgu Mureș. Acest ultim cerc îl avea ca președinte pe dr. Florian.

Revenind la problema despărțămintelor, directorul Ioan Bozdog a mai trimis un raport în care preciza că situația nou creată prin reîmpărțirea administrativ-teritorială, ”Mureșeul” a devenit despărțământ central județean; de la reorganizarea despărțământului, în 24 mai 1925, nu a reușit să-i întrunească pe toți membrii despărțământului într-o adunare decât o singură dată, în luna octombrie, când președintele ”Astrei centrale”, Vasile Goldiș, a trecut prin acest oraș. ”N-am putut ține adunări aici” – arăta el pe mai departe, oferind și explicații – ”dar în schimb au tins să lucreze… în acest colț al românismului atât de greu încercat și meșteșugit deznaționalizat în cursul ultimelor patru decenii… Astăzi când raporturile sociale și personale între intelectualii români de la orașe sunt din zi în zi mai otrăvite și mai slăbite, nicăieri nu se simt mai dureros efectele valurilorp politiceanismului ca în acest ținut numit după stările de fapt săcuiesc, dar care după stările de drept e un leagăt străvechi al românismului”.

”Începând cu marginile orașului, unde trăiesc sute de familii vechi românești, al căror glas a amuțit și a căror port s-a pierdut, până la capătul Nirajului, și până jos spre valea Târnavei, unde se extinde despărțământul nostru sunt nenumărate familii și gospodării românești pierdute încă pentru noi. Tot așa e și Valea Mureșului în sus și în jos, de la oraș, cum și spre marginile Câmpiei, alterate și ele de-a binelea. Despățământul nostru, care anul trecut se extindea pe mai mult ca 2/3 din teritoriul județului, căci aveam toată Câmpia, Valea Mureșului de la Reghin în jos, Valea Nirajului și a celorlalte văi cu peste 100 de comune, am reușit să-l descentralizăm și să dăm unele părți din el altor oameni de bine și apostoli ai muncii culturale, care luptă și ei cu același devotament și cultură ca alte despărțăminte. S-a organizat adică din nou despărțământul Band, sub conducerea harnicului protopop Em. Tătar, având vreo 19-21 comune și despărțământul Râciu, sub conducerea inimosului și încercatului președinte Nic. Vulcu, fost timp îndelungat președintele despărțământului Tg.-Mureș.

Cercurile culturale (agenturi) încă nu putem menționa decât – Tirimia mare, Voiniceni, Bărdești, Remetea, Sf. Gheorghe și Sf. Ana, Mureșeni, Ungheni, din motivul că în acest an a trebuit să facem cunoscută societatea și scopul, dar la anul va urma sistematizarea muncii începute”.

Despărțământul Râciu a fost organizat la data de 25 octombrie 1925 de dr. Ioan Bozdog, președintele despărțământului central județean Mureș, alegându-se un nou comitet al despărțământului în frunte cu președintele – Nicolae Vulcu. Adunarea a fost ținută cu prilejul serbării organizate în comuna Șincai de către ”Societatea Tinerimei Române”.

În decursul anilor 1926-1927 au fost reorganizate 18 despărțăminte, iar altele 30 au fost înființate. Tîrgu Mureșul era un despărțământ reorganizat, dar și reconfigurat în același timp prin apariția noilor 4 despărțăminte: Band și Râciu, care s-au desprins din cel al Mureșului, Gurghiului, desprins de Reghin și Toplița, despărțământ de asemenea nou înființat.

Chiar și în 1927, Tîrgu Mureșul făcea parte din cele 30 de despărțăminte ”vrednice de remarcat”, dar și printre cele 11 care trebuiau să facă mari sforțări pentru ca în fiecare plasă să se înființeze câte un despărțământ. Tot de la centru se insista stăruitor că despărțămintele centrale județene sunt organe intermediare între centru și despărțămintele de plasă.

5.3.3. Înființarea la Tîrgu Mureș a Bibliotecii publice românești și a Muzeului Județean Mureș

Tîrgu Mureșul s-a aflat tot timpul în vizorul factorilor politici și de cultură ai regimurilor politice maghiare anterioare anului 1918, capitala secuilor fiind dotată cu instituții de cultură recunoscute în întregul imperiu, alături de școli, bibliotecile, ca tezaure ale civilizației, deținând un loc de frunte.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, problema accesului general la lectură, devenise o cerință a timpurilor moderne, bibliotecile publice fiind singurele care puteau satisface apetitul de cunoaștere al societății capitaliste. Necesitatea va fi rezolvată prin noul proiect austro-ungar de organizare a actului de cultură, care prevedea concentrarea instituțiilor de profil sub cupola unui singur așezământ, cel al viitoarelor palate culturale. Unul dintre acestea a fost și impozantul Palat Cultural din Tîrgu Mureș, proiectat în 1907, construit între 1911-1913, edificiul ce urma să adăposească principalele instituții de cultură ale orașului, printre acestea numărându-se și o bibliotecă publică. În 1918, patrimoniul de carte era de 11.986 de cărți, formând colecții de mare diversitate tematică și de limbă, dar fără vreun titlu în limba română. Anii imediat următori, situația se îmbunătățește – alături de Molnár Gábor, mai întâi custode și apoi director al bibliotecii, până în anul 1935, în anul 1922, este angajat ca bibliotecar Aurel filimon, care va începe ”o activitate fără precedent în adaptarea acestei instituții la noile realități, fără a aduce atngere dezvoltății culturii maghiare în strânsă armonie cu mentorul său în profesie”. După cum afirma profesorul târgumureșean Ion Chinezu, într-un articol de presă, Aurel Filimon a găsit, la numirea sa, un fond de carte de aproximativ 25000 de cărți ungurești și 3000 de cărți românești, de multe ori inaccesibile cititorilor tineri. După numai trei ani, în 1925, din totalul de 33207 volume, cărțile științifice și beletristice în limba română reprezentau un procent de 14,5%.

Prin strădania lui Aurel Filimon, în 1934, când Dandea își începe al doilea mandat de primar, numărul cărților românești crescuse la 10000 dintr-un total de circa 35000, adică 28,57%.

De numele lui Aurel Filimon se leagă și evoluția Muzeului Județean de astăzi. La 1 mai 1921, Aurel Filimon a fost numit, de către primăria orașului Tîrgu Mureș, custode al Muzeului, dată considerată ca moment al întemeierii instituționale a Muzeului Județean de astăzi. Personalitate enciclopedică, complexă, ca arheolog și etnograf, de numele său se leagă descoperiri de însemnătate științifică care înnobilează colecțiile de arheologie și etnografie ale Muzeului, tocmai pentru importanța deosebită a personalității sale, l-am inclus și în capitolul anterior, Intelectuali mureșeni interbelici care au adus o contribuție scrisă.

5.3.4. Fundații, asociații, societăți și cercuri de lectură

5.3.4.1. Fundația ”Preot Grigore Nicoară”

Eugen Nicoară a fost numit în 1923 medic și apoi director al spitalului orașului Reghin. Despre povestea acestui intelectual de renume, am scris pe larg într-un subcapitol dedicat personalității sale. Nu putem face însă abstracție de fundația ale cărei baze le-a pus, fundație ce a purtat numele tatălui său, ”Preot Grigore Nicoară”, și care a sprijinit vreme de 2 ani, 38 de elevi cu burse de studii, după cum urmează din datele pe care le-am găsit:

Fundația ”Nicolae Motora”

Preotul greco-ortodox Nicolae Motora, membru al Asociațiunii ASTRA, a fost cel care a pus bazele acestei fundații. Astfel, a trimis pe adresa ”Asociațiunii”, în legătură cu scrisoarea sa, din data de 23 ianuarie 1917, un libel de depunere de la Filiala Tîrgu Mureș a institutului de credit ”Albina”, cu suma de 25000 de coroane, cu scopul înființării unei fundații. Aceasta, notază cercetătorul Felician Suciu va deveni activă după încheierea războiului, când va trece în administrarea Astrei și va avea scopul de a acorda ajutor bănesc elevilor greco-ortodocși și greo-catolici români din școlile medii, iar mai târziu celor din universități.

”Fundația Motora” s-a aflat în adminstrarea comitetului Asociațiunii până în anul 1923, când fără nicio explicație, la cererea fondatorului, i s-a restituit acestuia. Nicolae Motora și-a exprimat dorința de a-i completa fondul la 100000 de lei, dorind ca mai apoi să o dea pentru administrare consorțiului eparhiei ortodoxe române a Clujului.

Nu putem trece cu vederea faptul că în 1939, numărul fondurilor și fundațiilor administrate de ”Asociațiune” se ridica la 75, iar cu excepția fundațiilor ”I.Bândilă-Moldovan” și ”Nicolae și Cornelia Rusu”, toate celelalte nu mai posedau decât acțiuni și depuneri spre fructificare la diferite instituții bancare.

Casinoul din Reghinul-săsesc

Înființat în 1894, scopul Casinoului era să înlesnească apropierea dintre diferitele clase sociale și diferitele naționalități, precum și protejarea și sprijinirea literaturii. Din 1919 până în 1924 își întrerupe activitatea, iar membri români ai casinoului din Reghinul-săsesc se vor separa în anul 1925, când înființează propriul casino. La inițiativa Băncii populare creștine s-a cumpărat cu o cheltuială de 1.200.000 lei o Casă de cultură maghiară. Asociațiile existente au împărțit între ele încăperile, astfel avea aici sediile: Banca populară creștină, Cercul de lectură al meseriașilor, Casinoul din Reghinul-săsesc, Societatea muzicală a cetățenilor maghiari. Casinoul din 1924 avea 104 membri, nu avea bibliotecă dar deținea abonament la 5 ziare cotidiene și la 5 reviste, din care două săptămânale.

5.3.4.4. Societatea culturală a meseriașilor români

În viața spirituală a Reghinului, alături de despărțământul Astrei, care avea cea mai bogată activitate de luminare a poporului, și alături de societățile culturale ale maghiarilor și sașilor, un rol însemnat a avut „Societatea culturală a meseriașilor români”. Obiectivele vizate erau sprijinirea învățământului românesc, a condițiilor în care se desfășura acesta, promovarea activităților industriale, organizarea de expoziții, valorificarea și mijlocirea valorificării produselor realizate de meseriași. De aici a pornit ideea sporirii numărului de învățători și a sprijinirii școlii de ucenici, orientând tinerii spre industrie și comerț. Printre realizările Societății se pot enumera: Cantina meseriașilor, Corul meseriașilor, Biblioteca meseriașilor, Căminul ucenicilor români.

Cercetătoarea reghineancă Maria Dan, arată în lucrarea sa, că Ariton Popa are meritul inițiativei înființării acestei reuniuni, cu scopul de a împiedica deznaționalizarea elementului muncitoresc românesc și „ca să dezvolte în ei iubirea de limbă, legea și moșia strămoșească.” Societatea a avut de la început personalitate juridică și a constituit un bun cadru organizatoric atât pentru educarea maselor românești, mai ales a meseriașilor cât și pentru afirmarea talentelor în munca culturală spre propășirea spirituală a locuitorilor. Prima realizare a acestei reuniuni o reprezintă concertul, însoțit de spectacolul de teatru și dans, organizat la 31 decembrie 1907. Programul a cuprins interpretarea cântecelor “Răsunetul Ardealului” de I. Vidu, “Codrule ce te mândrești”, “Răsunetul văilor” de G. Popovici, “Triumful amorului” de Gane, declamarea poeziei “Cântec” de G. Coșbuc, prezentarea piesei “Sărăcie lucie” de I. Vulcan. Ariton Popa a adus mulțumiri, mai ales “meseriașilor, cari deși obosiți de munca grea de peste zi se prezentară cu adevărat zel în fieștecare seară la probe și arătându-le ce mult se poate face prin unire și cât de dezastruoasă este neînțelegerea și apoi însuflețindu-i la munca cinstită și la iubire de neam și țară”. Au fost astfel puse bazele Reuniunii meseriașilor români, care va lua însă ființă în 1913, contribuind sub președenția cărturarului și a altor câțiva inimoși intelectuali la promovarea intereselor profesionale, culturale și morale ale meseriașilor români din Reghin.

La 16 iunie 1910 s-a constituit un comitet provizoriu care să întocmească statutul Societății și să facă demersurile necesare pentru a primi dreptul de funcționare. Ariton Popa este ales președinte al acestui comitet și în urma demersurilor perseverente Ministerul de Interne a aprobat statutul Societății la 9 noiembrie 1912. La ședința din 26 ianuarie 1913 a comitetului provizoriu a fost dezbătut pe paragrafe statutul aprobat și s-au precizat funcțiile în cadrul comitetului: președinte Ariton M. Popa, vicepreședinte Flore Bogdan, casier Iosif Șipoș, controlor Grigore Simoniș, secretar Alexandru Târnovean, bibliotecar Iosif Cant și econom Dumitru Toncean. Scopul Societății a fost „promovarea intereselor culturale și morale ale meseriașilor români din Reghin”, iar ca mijloace de realizare a scopului propus „Instituirea unui cabinet de lectură cu bibliotecă, aranjarea de serate literare, producțiuni declamatorice, teatrale și prelegeri publice, înființarea unui cor vocal și instrumental.” La aceeași ședință, președintele Ariton M. Popa și-a exprimat nădejdea ca „această nouă societate, prin frățeasca împreună lucare va aduce cu sine închegarea unității românești din Reghin care este supusă la atâtea ispite de înstrăinare.”

Izbucnirea primului război mondial a întrerupt temporar activitatea organizatorică a Societății, ca și a celorlate societăți culturale, mai ales a societăților aparținând naționalităților nemaghiare. O bună parte a membrilor Societății, și-au continuat însă activitatea întâlnindu-se periodic în diferite locuri și domicilii unde au discutat nu numai probleme culturale ci și probleme politice legate de mersul războiului, de creșterea constiinței naționale a poporului român din Transilvania, ca și a celorlalte popoare asuprite din Austro-Ungaria, exprimându-și dorința de unire cu Țara. Astfel se explică faptul că membrii Societății au participat activ la înființarea Consiliului Național Central Român din Reghin, la 5 noiembrie 1918 și a gărzii naționale române locale, iar Ariton Popa și Ioan Harșia au fost aleși delegați oficiali ai circumscripției Reghin la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. După marele act al reîntregirii, societatea și-a reluat și continuat activitatea cu „putere și foc nou”, cu încredere și mai mare în talentul și capacitatea creatoare a meseriașilor, a poporului român. La prima adunare generală a Societății, de după reîntregirea neamului, Ariton Popa, vorbind de noile condiții fericite, a subliniat că, dacă în trecut Societatea a putut să-și fixeze și să urmărească numai scopuri culturale, dar profesionale nu, acum Societatea trebuie să fie „o adevărată societate de meseriași cu cele mai largi drepturi”. Ca urmare, adunarea a hotărât schimbarea denumirii societății în „Societatea meseriașilor români din Reghin” și a adus modificările corespunzătoare statutului.

În toamna anului 1919, Ariton Popa a fost înlocuit la președenția Societății de către Flore Bogdan, dar activitatatea și acțiunile sale nu au fost uitate, iar ca dovadă la sfârșitul anului 1937, când Societatea a sărbătorit un sfert de veac de existență și activitate, la festivitatea jubiliară au fost aduse omagii deosebite protopopului Ariton Popa, care a fost inițiatorul înființării acestei societăți. Tot această ”Societate” a îndrumat activitatea societății tinerimii române și a Casinoului român și a avut raporturi de colaborare cu ”Societatea meseriașilor sași” care avea o vechime mult mai mare, aceasta fiind înființată în 1863, apoi această colaborare era extinsă și la ”Cercul de lectură al meseriașilor maghiari”.

5.3.4.5. Societatea de lectură a meseriașilor

Înființată în 1902. Scopul acestei societăți era apărarea intereselor meseriașilor din Reghin, sprijinirea și dezvoltarea vieții economice a acestora. Funcționează în Casa de Cultură Maghiară, avea o bibliotecă, care număra 1.600 de volume, numărul membrilor fiind de 185. În 1921 numărul membrilor sporește la 226, societatea având un abonament la două cotidiene și la o revistă.

5.3.3.6. Asociația femeilor române, a celor germane și a celor maghiare

Organizau aproape lunar seri culturale și artistice prin care aduceau o îmbogățire a vieții culturale din oraș.

5.3.4.7. Cercul cultural al intelectualilor din Reghin

Înființat în 1925, a acordat de asemenea un sprijin consistent, vieții culturale – apoi, căminele muncitorești care organizau numeroase activități educative, au contribuit substanțial la progresul educativ al muncitorilor, și trebuie remarcat faptul că între cei care au ținut prelegeri s-au numărat și persoane care și-au păstrat rezonanța până în zilele noastre: Lucrețiu Pătrășcanu, Simo Geza, Ioan Șularu ș.a..

5.3.4.8. Tinerimea română din Reghin și împrejur

A luat ființă în 1932 și era reprezentată de un grup de tineri studenți și elevi de liceu. Printre ei îi găsim pe cunoscuții dr. Vasile Nicolescu, Emilian Cucoș, Iuliu Șerbănuțiu, Vasile Netea și Mihai Moldovan. Aceștia au organizat formații artistice de diferite genuri în Reghin și comunele învecinate – spectacole de teatru, șezători și au susținut conferințe pe diverse teme. Tot ei au înființat în anul 1933 ziarul ”Credința”, prin intermediul căruia își răspândeau producțiile culturale.

Numărul însemnat al bibliotecilor reghinene de la finele secolului XIX, început de secol XX sunt dovada clară de sete de cultură nutrită, nu doar de pătura intelectualității ci și de oamenii simpli, care au simțit încă de atunci nevoia de educație și au văzut în această direcție o cale spre reușită, spre un trai mai bun și de ce nu, spre noi perspective.

Încă din 1910, avocatul Ioan Harșia, președintele despărțământului Reghin al Astrei, a pus bazele bibliotecilor despărțământului.

Prin revenirea despărțământului la viață după anul 1918, într-un articol referitor la Astra Reghin, Alexandru Dima afirma că existau 48 de biblioteci populare, care împreună aveau un total de 30256 de cărți. Reorganizarea acestei biblioteci reghinene a despărțământului a fost făcută în 1933, când la 15 iunie a fost deschisă biblioteca ”Astra”, care fiind publică era deschisă tuturor solicitanților locali. La înfiinșarea acesteia au contribuit ”Astra”, Casa școalelor, gimnaziul și librăria – toate din Reghin – cu scopul de a răspândi cultura și civilizația românească.

Biblioteca ”Societății meseriașilor români”, înființată în 1913 și reorganizată în 1923 și-a continuat activitatea sub conducerea bibliotecarului Albert Kloos. Alexandru Ceușianu – președintele ”Societății” – propunea în anul 1934 înființarea unei bibloteci publice centrale pentru toți românii, la care ”Societatea meseriașilor români” urma să participe, dar și să-și rezerve ”toate drepturile de proprietate”. În cadrul ședinței generale a acestei societăți, ținută la 31 martie 1935, din procesul verbal întocmit, s-a consemnat înființarea în oraș a unei biblioteci, căreia ”Societatea” i-a oferit peste 1000 de volume. ”Tinerimea română din Reghin și împrejurimi” avea altă bibliotecă cu un important fond de carte, care în același an, 1935, s-a transformat de asemenea în bibliotecă publică.

5.4. Presa mureșeană în perioada interbelică

Anul 1919 este un an de însemnătate pentru presa mureșeană, fiind anul de debut al presei românești la Tîrgu Mureș, prin publicația oficială județeană cu conținut juridic, Murăș-Turda (1919-1949), coordonată de Ștefan Pantea. Acest buletin oficial județean a apărut după Unire ca o continuare a publicației maghiare Maros-Torda Vármegyei hivatalos lap (Jurnalul oficial al județului Mureș-Turda), editată de autoritățile locale în perioada anterioară începând cu anul 1900.

Adevăratul debut al presei informative mureșene în limba română se produce în anul următor prin apariția publicației Ogorul, lansat în noiembrie 1920, când la Tîrgu Mureș apăreau 22 de periodice în limba maghiară și când în toate celelalte orașe importante ale Ardealului presa românească izbutise de ani buni să învingă piedicile regimului politic austro-ungar.

Ogorul (1920-1922) a fost prima publicație românească din istoria orașului Tîrgu Mureș și a județului Mureș, un săptămânal social, informativ și cultural de orientare tradiționalistă, editat de Federala cooperativelor din Tîrgu Mureș. La debut, gazeta explica alegerea numelui printr-o analogie între fertilitatea profesională la care aspira și cea a pământului: ,,În ziua de azi un popor, dacă vrea să trăiască și să înainteze, are tocmai așa lipsă de o gazetă, cum are lipsă de pâinea de toate zilele, de aerul ce-l suge în plămâni, cum are lipsă planta de lumina soarelui, ogorul de ploaie binefăcătoare.”

Motivul ogorului ca reprezentare simbolică a tranziției culturale, situată între predominanța maghiară a trecutului zonei și prezentul românesc al acesteia, dar și ca simbol al începutului în viața unor publicații, va persista și în anii ’20 în cultura mureșeană, după cum o arată mai târziu publicația reghineană Glasul poporului: ,,Cu acest program am tras azi și noi prima brazdă în ogorul vast al culturei românești, cerând ono. Cititori ca să ne primească cu aceeași dragoste cu care pornim și noi pe acest drum nou al jertfei de sine.” Gazeta păstrează și ulterior simbolul agrar, primordial, al misiunii de românizare asumate după Unire de pătura intelectualilor mureșeni: ,,Deci noi intelectualii și mai ales noi ardelenii români, avem datorința patriotică ca pe acești apostoli care muncesc, cari muncesc fără interes material în ogorul culturei române, să-i sprijinim și să-i apărăm față de răutățile lumii.” Un alt exemplu îl oferă publicația Mureșul din 28 octombrie 1923 care apela la rândul său la metafora pământului pentru a-l acuza pe Theodor A. Bogdan, proprietarul publicației reghinene Glasul poporului, că face joc dublu desfășurând o intensă activitate politică în această foaie pretins culturală: ,,Dacă ar fi să înregistrăm numai apariția unui ziar românesc în acest orășel sobru, care ziar să taie o brazdă cât de modestă în ogorul culturii românești, atât de inferioară aici la noi, am face-o.”

Au apărut în perioada cuprinsă între cele două războaie, în limba română sau bilingv, un total de 70 de publicații în arealul mureșean. Dintre acestea, în ceea ce privește profilul editorial, 26 au fost publicații politice (dintre care 12 publicații politice variate și 14 publicații comuniste), 12 specializate, 9 informative, 10 școlare, 8 culturale, 2 oficiale și o publicație ocazională. Din punctul de vedere al localității de apariție, din totalul de 70 de publicații, 62 de publicații au fost tipărite la Tîrgu Mureș, respectiv 8 publicații au fost tipărite la Reghin.

O analiză amănunțită, a peste 100 de ani de presă în județul Mureș, a realizat cercetătoarea mureșeancă Angela Măgherușan-Precup, care subliniază faptul că în perioada interbelică, niciuna dintre publicații nu este exclusiv politică, informativă sau culturală, cele mai multe dintre gazete îmbinând aceste elemente în structura lor, în ponderi care accentuează un element sau altul.

În figura de mai jos, cercetătoarea mureșeancă, a făcu o statistică, astfel au fost repartizate cele 380 de publicații mureșene apărute în secolul al XX-lea pe perioade. Perioadei interbelice, îi revine aproape un sfert, ocupând poziția a doua, după perioada primului deceniu postcomunism 1990-2000.

Într-o imagine de ansamblu, presa mureșeană interbelică poate fi plasată pe o poziție de echilibru între inovație și ignoranță față de tendințele naționale, prin particularități stilistice consolidate de profilul gazetarilor mai ales din a doua etapă a dezvoltării sale interbelice (1930-1940), mai bine definit față de deceniul anterior, precum și prin specificul local care imprimă scrisului gazetăresc mureșean tonalitatea particulară. Perioada interbelică, deși încheiată într-un deficit cantitativ, a însemnat însă importante repere de ordin calitativ furnizate generațiilor viitoare, pe care le regăsim o jumătate de secol mai târziu în exercițiul presei postcomuniste de reînvățare a libertății de exprimare.

CONCLUZII

Lucrarea „Elita intelectuală mureșeană românească în perioada interbelică” și-a propus o radiografie a intelectualilor mureșeni români, din fostul județ Mureș, care au adus o contribuție însemnată la educația viitoarelor generații, la cultura română și nu în ultimul rând, au contribuit prin moștenirea lăsată scrisă, generației de azi.

Pornind de la premiza că istoria locală reprezintă un segment de relevanță secundară al istoriei naționale, dar că localul surprinde uneori prin identitatea sa și prin valențele pe care le conferă naționalului, lucrarea de față s-a dorit a fi o reconstituire pe coordonate istorice, geografice și sociologice a unei categorii sociale ce a purtat pe umerii săi progresul fostului județ Mureș prin cultură. Intelectualitatea mureșeană, ca parte a intelectualității românești interbelice, a fost definită, în capitolul introductiv, ca grup socio-profesional creator și distribuitor de cultură, plasat cu preponderență într-un câmp cultural în care creația intelectuală reprezenta temelia culturii naționale la care provincia își aducea contribuția.

            Am considerat necesar, ca înainte de a aborda aspecte precum formarea sau structura intelectualității mureșene să creionăm atmosfera culturală din cel mai important centru urban – orașul Tîrgu Mureș – în care se concentrau activitățile intelectuale și instituțiile prin care provincia făcea pașii mărunți pe drumul spre modernizare.

În capitolul I, intitulat Contextul cultural al României Mari, am încercat să reliefăm importanța momentului 1918 pentru comunitatea locală și urmările Marii Uniri.

Capitolul al doilea, intitulat Agregarea instituțiilor de cultură românească după 1918, introduce cititorul în atmosfera interbelică din principalul centru urban al județului – orașul Tîrgu Mureș. Accentul cade pe instituțiile culturale cu rol atât în formarea maselor și a viitoarelor personalități culturale, cât și ca mediu de manifestare a intelectualilor consacrați. Un rol important în acest segment a fost jucat de Biserică, tocmai de aceea am realizat o radiografie a protopopiatelor din fostul județ Mureș.

Evoluția sistemului de învățământ de la începutul secolului XX a determinat o legătură indisolubilă între școală și viitorii intelectuali. Anii de formare modelează astfel traiectoria celor care după absolvirea formelor superioare de învățământ vor deține funcții intelectuale în societatea românească. Din această perspectivă, am considerat că învățământul secundar teoretic constituie sursa primară, chiar dacă neexclusivă, în coagularea intelectualității mureșene, în condițiile în care liceul reprezenta cea mai înaltă formă de educație pe care o putea conferi arealul mureșean. Rolul educației în formarea intelectualității este relevat în Capitolul al treilea, cu titlul Rețeaua de învățământ – sursă primară de formare a intelectualității interbelice. Fără a invoca o premiză falsă care să susțină că orice deținător de diplomă este automat un intelectual – deși, în concepția vremii, absolventului de universitate sau chiar de liceu i se atribuia această eticheta fără alte criterii – trebuie să ținem cont că intelectualitatea primelor decenii ale secolului XX se recrutează din generațiile de absolvenți de studii superioare, accesul tinerilor la studiile universitare din țară sau străinătate fiind mult mai accesibil ca în secolele trecute. Dacă universitatea este pepiniera elitei intelectuale, învățământul secundar interbelic, prin structura și obiectivele sale, constituie totuși acea sursă primară, deși neexclusivă, a formării viitorilor intelectuali. Pornind de la aceste considerente, în această primă parte a tezei am urmărit prezentarea rețelei de învățământ, ca incubator de formare a tineretului interbelic.

Noul context postbelic ridica o serie de probleme vizând construcția localurilor școlare, reorganizarea corpului didactic decimat în război, uniformizarea învățământului de toate gradele, deschiderea accesului păturii de la sate și a tinerelor fete în licee. Reformarea învățământului secundar a constituit deci o preocupare majoră pentru toți miniștrii instrucțiunii publice. Între aceștia, principalul reformator, dr. C. Angelescu, a conceput liceul teoretic ca principal laborator de creare a elitelor țării, învățământul secundar teoretic aflându-se în deceniile interbelice într-o situație privilegiată. Politica educațională de factură liberală ce încuraja frecventarea liceelor teoretice, secondată de eforturile părinților și ale autorităților locale în vederea creării de astfel de licee în fiecare oraș au dus la construirea unei adevărate fascinații a intelectualismului asupra tineretului interbelic pentru care absolvirea școlii secundare echivala cu șansa de acces pe treptele cele mai înalte ale societății. O astfel de traiectorie a politicii școlare a determinat apariția fenomenului șomajului intelectual ce s-a accentuat în contextul crizei economice din anii 30, indicând că amploarea pe care o luase învățământul secundar interbelic avea și un revers al medaliei. În fine, un alt aspect ce a fost tratat în mod distinct a constat în transpunerea învățământului în instrument de unificare a provinciilor alipite, cu toate consecințele pe care această politică a avut-o asupra minorităților ce încercau să își păstreze o anumită autonomie prin menținerea învățământului în limba și organizarea proprie.

Pentru a întregi tabloul epocii, monografiile au fost importante instrumente de lucru și puncte de plecare, completate cu statistici ale învățământului interbelic. Populația școlară a fost analizată, în primul rând, prin prelucrarea datelor din anuarele școlare. Capitolul următor, Intelectualii mureșeni, se axează pe structurile profesional-intelectuale interbelice în zona mureșeană. Figuri marcante ale societății au fost preoții, biserica fiind un adevărat stâlp al vremii.

Profesionistul intelectual se manifestă în interbelic în triplă ipostază de producător cultural, distribuitor și consumator de cultură. Funcțiile pe care le desfășoară în câmpul cultural îi conferă intelectualului acea aură a cărturarului boem, deținător de capital simbolic ce generează prestigiu social determinat atât de nivelul ridicat de educație, cât și de profesia intelectuală desfășurată. Conștientizarea apartenenței la diferite categorii profesionale intelectuale determină organizarea acestor actori în asociații care să le promoveze interesele și care definesc condiția intelectualului interbelic tocmai prin prisma muncii desfășurate și a raportului de profesionalizare față de cultură.

Câteva categorii profesionale sunt reprezentative pentru analiza noastră: profesor, jurist, medic, militar, scriitor, ziarist, artist, inginer. Pentru fiecare din acestea am alcătuit micromonografii axate pe evoluția profesiei în spațiul românesc, reglementare și imagine pe care profesionistul o deține în arealul socio-cultural. Am abordat de asemenea problematica românizării în cadrul diferitelor categorii profesionale, chestiune strâns legată de fenomenul șomajului intelectual ale cărui rădăcini se regăsesc în politica educațională liberală interbelică. Capitolul V, Localism creator în arealul mureșean, debutează cu plasarea creației din zonă sub umbrela teoretică a triadei „localism, provincialism, regionalism”. Definint de criticul literar Alexandru Dima, în anii '30, fenomenul de localism creator se identifică cu valorificarea istoriei, tradiției și creației locale în vederea creării de cultură autentică prin care periferiile pot contribui la consolidarea culturii naționale. În contexul de după unire, în care capitala desfășura politici centralizatoare pentru o unificare pe toate palierele, localismul se va plasa însă pe terenul unei relații anatagonice centru-periferie. Pentru intelectualitatea locală, ca principal actor în concretizarea acestui fenomen, localismul va dobândi două valențe: pe de o parte, explorarea „orgolioasă” a localului va fi generată de un complex al provinciei marginalizate, pe de altă parte, pentru cei ce tind spre recunoștere în plan literar, fenomenul va reprezenta o pârghie de afirmare, un prim pas spre deprovincializare. Pornind de la aceste asumpții, capitolul operează o analiză a principalelor reviste din zonă dar și a Asociației pentru cultura poporului român ”ASTRA”, a Cercului intelectualilor români din Reghin, ș.a.

Cultivarea localismului creator reprezenta apanajul grupărilor intelectuale coagulate în jurul unor reviste locale. Incubatorul unei astfel de atmosfere culturale nu putea fi decât orașul provinciei în care activau elitele locale, iar actorul principal într-un astfel de context devenea intelectualul provinciei detașat de „meschine preocupări politice, de acel detestabil spirit al cafenelei, ce ucide atâtea avânturi și transformă în cruci de țintirim, atâtea năvalnice expresii ale vieții literar-culturale”. Așadar, cel puțin la nivel teoretic, intelectualul local apărea ca exponent al culturii naționale autentice, întruchipând personalitatea neangajată politic, activă în câmpul cultural, dedicată exclusiv creației.

Cine este însă intelectualul provinciei? În construirea răspunsului vom porni de la constatarea că zona la care facem referire a constituit un mediu de formare pentru personalități de vârf ale culturii române, amintim aici dr. Eugen Nicoară, Vasile Netea, Nicolae Sulică, av. Al. Ceușianu, protopopul Ariton M. Popa ș.a.

Raportul dintre autoritatea laică și autoritatea religioasă a constituit o temă permanentă de discuție, în care elita intelectuală s-a implicat cu mult patos, majoritatea dezbaterilor articulându-se în jurul noțiunilor de Biserică și Stat; Ortodoxie și Națiune.

Ultimul capitol al acestei teze vizează Intelectualii mureșeni care au adus o contribuție scrisă. Într-un areal cu o bogată zestre cărturărească, după Marea Unire pot spune că erup energii creatoare în județul Mureș. Instituirea învățământului românesc la Tîrgu Mureș ca și schimbările survenite în structurile economice și administrative ale statului au determinat formarea unei intelectualități, care, pe lângă preocupările ei profesionale, cultivă literatura și artele.

            Analiza acestora a vizat încadrarea pe criterii de vârstă, indicând ponderea majoritară a celor formați înainte de 1910, dar și criterii privind profesia intelectuală, studiile și domeniile abordate. Astfel, cei mai mulți producători culturali aparțin cadrelor didactice, cu licențe în diferite domenii obținute în țară sau străinătate, iar principala scenă de manifestare o constituie presa literară sau de opinie.

Dacă meritele acestor autori în promovarea și progresul cultural al provinciei nu poate fi contestat, impactul creațiilor lor la nivelul culturii național este relevat însă de receptarea în critica literară a vremii sau în cea produsă recent. În acest sens am utilizat diverse enciclopedii, dicționare de personalități și istorii ale literaturii române. Dacă la nivel local, înscrierea autorilor în pleiada personalităților zonei alunecă adesea spre tonalități apologetice, critica de la centru se manifestă mult mai exigent, recunoscând importanța valorificării localului, dar demonstrând limitele acestei creații ce se încadrează de cele mai multe ori într-un „sămănătorism întârziat” prin care provincia încearcă să își configureze identitatea.

Reconstituirea monografică a intelectualității mureșene s-a dovedit astfel un demers destul de complex ce a implicat o serie de problematizări specifice deceniilor interbelice, perioadă în care coagularea identității naționale reflectate în cultură a preocupat nu doar tânăra intelectualitate, cât și vechea generație. Pe drumul acestor căutări s-a regăsit și intelectualitatea din arealul mureșean care a încercat prin autopromovare să își aducă contribuția la progresul și afirmarea noului stat format.

ANEXE

Tîrgu Mureș, la început de secol XX

La început de secol 20, Tîrgu Mureș era numit și „Orașul Fleicilor” sau „Orașul Trandafirilor”. Ca în toate orașele din fosta ocupație, instituțiile de stat aveau clădiri impunătoare. Nu ai cum să ratezi palatele administrative (prefectura, primăria), poșta, cel de justiție ori palatul pensiilor.

Piața centrală, cea care de-a lungul timpului a fost cunoscută sub denumirile de Piața Szechenyi, Piața Regele Ferdinand sau Piața I.V. Stalin. Din anii 1960 se numește Piața Trandafirilor.

Fig. 1 Piața centrală – foto 1909;

Fig. 2 Zona centrală a municipiului Tîrgu Mureș – foto 1940;

Fig. 3 Muzeul știintelor naturii ridicat în stil neoclasic 1893 – foto 1908;

Fig. 4 Fostul Palat al Poliției finalizat în 1907 dreapta – foto 1926;Fig. 5 Fostul Palat Cultural Evreiesc – foto 1929;Fig. 6 Fosta prefectură actuala clădire a primăriei finalizată în 1940;

Fig. 7 Camera de comerț ridicată 1909 – foto 1914;

Fig. 8 Palatul Poștei – foto 1929;

Fig. 9 Palatul Justiției – foto 1919;

Fig. 10 Palatul Pensiilor (construit în 1909) situat lângă Palatul Culturii– foto 1914

Cel mai cunoscut palat al urbei este cu siguranță Palatul Culturii, una dintre cele mai reprezentative clădiri ale secessionului ardelean. Palatul se impune atât prin decorațiile exterioare, cât și prin cele interioare. Este ridicat între 1911-1913, iar la un an de la terminare primește un premiu la San Francisco pentru schițele vitraliilor. La exterior este împodobit cu basoreliefuri și fresce. Astăzi este sediul Filarmonicii, al Bibliotecii Județene și al Muzeelor de Artă și Istorie.

Fig. 11 Palatul Culturii – foto 1914;

Fig. 12. Palatul Culturii – foto 1925;

Fig. 13 Palatul Culturii – foto 1922;

Fig. 14 Artiști celebri precum George Enescu, Bartok Bela au concertat aici – foto 1922;

Fig. 15 Prefectura și Turnul cu ceas de 60 metri și 202 trepte – foto 1914;

Târgumureșenii de pe vremuri se mândreau cu gara care a găzduit primul tren în dimineața zilei de 20 noiembrie 1871, cu o premieră – Tîrgu Mureș se pare că este al treilea oraș din lume alimentat cu gaz – și cu podul de peste Mureș:

Fig. 16 Primul tren în Tîrgu Mureș a sosit în dimineața de 20 noiembrie 1871 – foto 1931;

Fig. 17 După 1920 Tîrgu Mureșul este al treilea oraș din lume cu gaz metan – foto 1928;

Școlile erau și ele foarte importante, iar clădirile reflectau exact acest lucru:

Fig. 18 Liceul de Artă ridicat 1890 – foto 1910;

Fig. 19 Liceul Calvinist sau Reformat finalizat în 1909 – astăzi colegiul Bolyai Farkas – foto 1919;

Fig. 20 Liceul Avram Iancu fosta Școală de arte și meserii – foto 1923;Fig. 21 Fostul liceu de fete ridicat 1907, astăzi Universitatea Petru Maior – foto 1928;

Fig. 22 Fostul liceu militar ridicat 1909, astăzi sediul Universității de Medicină și Farmacie – foto 1920;Fig. 23 Fostul gimnaziu romano catolic ridicat în 1905, astăzi Colegiul Național Unirea – foto 1923;

Fig. 24 Fosta Școală Normală de băieți, actuala Casă a Sindicatelor – foto 1926;Fig. 25 Colegiul Al. Papiu Ilarian, ridicat în 1914 – foto 1923;

Fig. 26 Strada Bolyai Farkas (situată între centru și Liceul Reformat) – foto 1929;

Fig. 27 Locuințe în zone bune fostul cartier al funcționarilor, astăzi Platoul Cornești – foto 1916;

Fig. 28 Hotel Domokos in stanga pe strada Bolyai – foto 1925;Fig. 29 Fântâna cântătoare, până în 1911, a fost un simbol al orașului Tîrgu Mureș;

În zona centrală sunt șase biserici aparținând diferitelor culte:

Fig. 30 Biserica Franciscană construită între anii:1745-1747 – foto 1915;

Fig. 31 Biserica Reformată Calvinistă – e cea mai veche biserică și cuprinde fosta mănăstire – a fost construită între anii 1350-1450 – foto 1909;

Fig. 32 Biserica Romano Catolică în stil baroc, ridicată între 1728-1764 – foto 1931;

Fig. 33 Comunitatea unitariană a avut biserica și școală din secolul al XVI-lea – foto 1933;

Fig. 34 Catedrala Ortodoxă din centrul orașului Tîrgu Mureș – foto 1936;Fig. 35 Greco catolicii au avut biserică din 1750, Catedrala mică e din 1936 – foto 1937;

Fig. 36 Sinagoga evreiască, ridicată între 1898-1899 – foto 1923;

Fig. 37 La începutul secolului erau mai multe tipografii edituri librarii – foto 1920

Fig. 38 Automobil în față la Hotel cafenea Transilvania – foto 1930;

Anexe:Intelectuali mureșeni

Fig. 1 dr. Eugen Nicoară

Fig. 2 Emil A. Dandea

Fig. 3 Ioan Maloș

Fig. 4 Elie Câmpeanu

Fig.5 Andrei Ghidiu

Anexe – Presa mureșeană interbelică (1920-1940)

Fig. 1 Ogorul (1920-1922), prima publicație independentă în limba română la Tîrgu Mureș (anul I, nr. 1, 3 noiembrie 1920, p. 1).

Fig. 2 Astra (Tîrgu Mureș, 1926-1929), prima publicație culturală mureșeană.

Fig. 3 Progres și cultură (1933-1938), performanță a presei culturale interbelice.

Fig. 4 Publicația culturală Astra Reghin (1937-1938).

Fig. 5 Nicolae Iorga în vizită pe Valea Gurghiului (în Jurnalul de Mureș, Tîrgu Mureș, anul I, nr. 42, 25-31 dec. 1995, p. 7).

Fig. 6 Publicația politico-culturală Mureșul (Tîrgu Mureș, 1922-1926.)

Fig. 7 Glasul Mureșului, Mureșul, Drum drept – triada de vârf a presei politice mureșene în 1936.

Fig. 8 Gazeta politică reghineană Glasul poporului (1923-1931).

Fig. 9 Gazeta politică reghineană Sămănătorul (1925-1938).

Fig. 10 Îndemnul (1924-1927), revista Liceului ,,Al. Papiu Ilarian” – prima publicație

școlară la Tîrgu Mureș, numită Scânteia la primele trei numere.

Fig. 11 Revista școlară Șoimii (Liceul Militar Tîrgu Mureș, 1925-1929).

Fig. 12 Avântul, revista Școlii Normale de învățători Tîrgu Mureș, realizată manuscris în

1928 (într-un singur număr), din inițiativă personală, de elevul și viitorul publicist Vasile Netea.

Fig. 13 Revista școlară Povățuitorul școlărimii (Tîrgu Mureș, 1937-1938).

Fig. 14 Revista școlară Scânteieri (Tîrgu Mureș, 1938-1940).

Fig. 15 Revista Școalei Normale de Învățători (Tîrgu Mureș, 1938-1940).

Fig. 16 Gazeta municipală Orașul (1923-1940), fondată de primarul Emil Dandea, înainte de 1935 (reflectând în imagini realizările administrației maghiare dinaintea Marii Uniri) și după 1935 (reflectând în imagini realizările administrației românești de după 1918).

BIBLIOGRAFIE

FONDURI ARHIVISTICE

Arhivele Colegiului Național Unirea, Tîrgu Mureș, Matricola elevelor ordinare, vol. I. 1947-1948.

Direcția Județeană Mureș a Arhivelor Naționale, Fond ASTRA, dos. 3,4,5,7,8,9,31.

Direcția Județeană Mureș a Arhivelor Naționale, Liceul Al. Papiu Ilarian din Tîrgu-Mureș, dos.1.

Direcția Județeană Mureș a Arhivelor Naționale, Fond Protopopiatul greco-catolic Reghin, Dosar 177.

Direcția Județeană Mureș a Arhivelor Naționale, Fond Protopopiatul greco-catolic Reghin, dos. 135.

Direcția Județeană Mureș a Arhivelor Naționale, fond Protopopiatul Greco-catolic Târgu-Mureș, dos. 1743/1936.

Direcția Județeană Mureș a Arhivelor Naționale, Fond Protopopiatul ortodox, dosar 455/1922.

Direcția Județeană Mureș a Arhivelor Naționale, Fond Școala medie Unirea din Târgu-Mureș, dos. 60,

Direcția Județeană Sibiu a Arhivelor Naționale, Fond Astra, Pachet Desp. Tg.Mureș, doc.774/1919.

LUCRĂRI DE AUTOR

Antal, Dumitru, Precuvântare în Calendarul Mureșului pe anul comun 1927, anul I, Editat și tipărit de Tipografia „Librăria Nouă”, Reghin, 1926.

Boia, Lucian, Occidentul. O interpretare istorică, Ed. Humanitas, Buc., 2007

Idem, Două secole de mitologie națională, ed. a II-a, Ed. Humanitas, Buc., 2011.

Idem, Istorie și mit în conștiința românească, ed. a II-a, Ed. Humanitas, Buc., 2011.

Idem, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950, Ed. Humanitas, Buc., 2011.

Bosoancă, Mureșenii și Marea Unire, Editura Ardealul, Tîrgu Mureș, 2000.

Ibidem, Participanți mureșeni la Marea Unire, în Vatra, nr.212, serie nouă, an XVIII, noiembrie, 1998.

Ibidem, Protopopul Ștefan Rusu – luptător pentru desăvârșirea unității naționale și consolidarea statului național unitar român, în Apulum. ISSN 1013-428X, nr.34; 1997.

Bota, Sorina, Poveștile orașului, Ed. Ardealul, Tîrgu Mureș, 2010.

Idem, Poveștile orașului – clădiri, Ed. InfoArt Media, Sibiu, 2011.

Bui, Simion, Biserică și societate românească în Reghin și împrejurimi – 1890-1918, Editura Nico, Tîrgu Mureș, 2010.

Câmpeanu, Remus, Intelectualitatea româna din Transilvania în veacul al XVIII-lea, Presa Universitară Clujeană, 1999.

Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Minerva, Buc.,1982.

Chiorean, Ioan, Iosif Hodoș. Viața și activitatea sa., Ed. Mica Doris, Tîrgu Mureș, 1996.

Cristea, Miron, Fericirile Neamului Românesc în Calendarul Mureșului, Tipografia „Librăria Nouă” Reghin,1927.

Dan, Maria, Protopopul Ariton M.Popa, Fundația Culturală ”Vasile Netea”, Caiete mureșene, nr.19, Casa de editură ”Mureș”, Tîrgu Mureș, 2006.

Dandea, Emil A., Politică și administrație – culegere de texte, Casa de editură Mureș, Fundația Culturală ,,Vasile Netea”, Tîrgu Mureș, 1996.

Dușa, Traian, Filarmonica de Stat în "Pagini de istorie, artă și cultură" vol. II, Editura Ansid, Tîrgu Mureș, 2002.

Ibidem, Elie Câmpeanu, istoric și luptător pentru drepturile românilor din Secuime în perioada pre- și post- memorandistă, în Marisia, VIII, Tîrgu Mureș, 1978.

Lazăr, Marius, Paradoxuri ale modernizării. Elemente pentru o sociologie a elitelor culturale românești, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2002.

Livezeanu, Irina, Cultură și naționalism în România Mare 1918-1930, Ed. Humanitas, Buc., 1998.

Man, Ioan Eugen, Tîrgu-Mureș, Istorie urbană de la începuturi până în 1850 (I), Ed. Nico, Tîrgu Mureș, 2006.

Idem, Tîrgu-Mureș, Istorie urbană din anul 1850 până la primul război mondial (II), Ed. Nico, Tîrgu Mureș, 2009.

Idem, Tîrgu-Mureș, istorie urbană. Perioada interbelică (III), Ed. Nico, Tîrgu Mureș, 2010.

Idem, Tîrgu-Mureș, istorie urbană. Anii 1945-1990 (IV), Ed. Nico, Tîrgu Mureș, 2011.

Pană, Virgil, Emil Dandea, un moț primar la Tîrgu Mureș, Editura Ardealul, Tîrgu Mureș, 2002;

Păcurariu, Mircea, Scurtă istorie a bisericii ortodoxe române, Ed. Dacia, București, 2004.

Ploscaru, Ioan, P.S. Despre Școlile Blajului. Acum 70 de ani, în Cultura Creștină. 240 de ani de la întemeierea Școlilor din Blaj (1754-1994), Blaj, octombrie 1994.

Pop, Iosif, Credință și apostolat, Fundația Culturală ”Vasile Netea”, memorii, Tîrgu Mureș, 2004.

Poptămaș, Dimitrie, Philobiblon mureșean – o viață printre oameni și cărți, seria Caiete mureșene, nr. 14, Tg.Mureș, Fundația Culturală ,,Vasile Netea”, 2003.

Preda, Cristian, Modernitatea politică și românismul, Ed. Nemira, Buc., 1998.

Scurtu, Ioan, Istoria civilizației românești. Perioada interbelică (1918-1940), Editura Enciclopedică, București, 2012.

Sigmirean, Cornel, Istoria formării intelectualității românești din Transilvania și Banat în epoca modernă, Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2000.

Șerban, Melinte, Mărturii prin vreme, seria Caiete mureșene, nr. 8, Fundația Culturală ,,Vasile Netea”, Tîrgu Mureș, 1999.

Idem, Cultura mureșeană în memoria cărților, seria Caiete mureșene, nr. 18, Ed. Ardealul, Fundația Culturală ,,Vasile Netea”, Tîrgu Mureș, 2006.

Idem, Evocări istorice și literare, seria Caiete mureșene, nr. 10, Fundația Culturală ,,Vasile Netea”, Tîrgu Mureș, 2001.

Todea, Alexandru, Luptele mele. Un strigăt în pustiu vreme de un pătrar de veac: Memorii și cereri pentru obținerea libertății cultului greco-catolic român adică a Bisericii Române Unite cu Roma, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006.

LISTA LUCRĂRILOR COLECTIVE

Almanahul orașului municipal Tg.-Mureș, Tipografia ,,Ardealul”, Tîrgu Mureș, anul I, 1924.

Astra reghineană – 125 de ani de la înființare, volum editat de Biblioteca municipală Reghin sub îngrijirea lui Marin Șara, Reghin, 1999.

Boar, Liviu; Șara, Marin, Despărțământul Reghin al Astrei: 1874-1940, Reghin, 2001.

Bosoancă, Traian; Opriș, Ilarie Gh., Alegerile parlamentare din județul Mureș 1919-1939, Ed. Ardealul, Tîrgu Mureș, 2004.

Chiorean, Ioan; Kocziány, Ladislau; Nițu, Valeriu; Ploeșteanu, Grigore. Profiluri mureșene, vol. I, Întreprinderea Tipografică Târgu-Mureș, 1971, și vol. II, Întreprinderea Tipografică Tîrgu Mureș, 1973.

Dragoș, Vasile, Boldea, Iulian, Monoranu, Mihai, Moldovan Iulius, Liceul ,,Al. Papiu-Ilarian” la 75 de ani, Tîrgu Mureș, 1994.

Lădariu, Lazăr; Cristescu, Mariana, Dr. Eugen Nicoară – Un Mecena al românilor mureșeni, Conferințele Bibliotecii ASTRA, Biblioteca Județeană ASTRA Sibiu, 2011.

Măgherușan-Precup, Angela, Memoria tiparului. Presa mureșeană în secolul XX, Universitatea Petru Maior, Tîrgu Mureș, 2013.

Pecican, Ovidiu (coord.), România interbelică: istorie și istoriografie, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010.

Ploeșteanu, Grigore; Poptămaș, Dimitrie, Elie Câmpeanu – omul și faptele sale, seria Caiete mureșene, nr. 5, Fundația Culturală ,,Vasile Netea”, Tîrgu Mureș, 1999.

Poptămaș, Dimitrie; Șerban, Melinte, Vasile Netea. Evocări și bibliografie, seria Caiete mureșene, nr. 1, Fundația Culturală ,,Vasile Netea”, Tîrgu Mureș, 2008.

Scurtu, Ioan; Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX, Ed. Paideia, Buc., 1999.

Scurtu, Ioan; Alexandrescu, Ion; Bulei, Ion; Mamina, Ion; Soica, Stan, Enciclopedia Partidelor politice din România 1859-2003, Ed. Meronia, Buc., 2003.

Suciu, Felician, Aspecte din activitatea ASTREI în Despărțămintele Reghin și Tîrgu-Mureș (1872-1940), Alba Iulia, 2012.

Șerban, Melinte; Poptămaș, Dimitrie; Mircea, Mihail Artimon, Ion Chinezu – relief în posteritate, seria Caiete mureșene, nr. 2, Fundația Culturală ,,Vasile Netea”, Tîrgu Mureș, 1999.

Târgu-Mureș oraș al artelor, volum editat de Primăria Tîrgu Mureș în colaborare cu Revista Vatra, Târgu-Mureș, 2008.

Un om pentru Târgu-Mureș: Emil A. Dandea, volum omagial editat de Fundația Culturală ,,Vasile Netea”, Tîrgu Mureș, 1995.

DICȚIONARE, ENCICLOPEDII, MONOGRAFII

Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, Semne, 2003.

Ciupe, Aurel, Catalogul pinacotecii Municipiului Tîrgu Mureș 1934, 1934.

Cosma, Ana, Scriitori români mureșeni. Dicționar bibliografic., Târgu-Mureș, 2000.

Dicționarul general al literaturii române, coord. E. Simion, ed. Academia Română, Ed. Univers Enciclopedic, 2005.

Enciclopedia României, vol. 1-4, București, Imprimeria națională, 1938-1943.

Hangiu, I., Presa românească de la începuturi până în prezent. Dicționar cronologic 1790-2007, vol. II (1917-1944), Comunicare.ro, Buc., 2008.

Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii române contemporane: 1900-1937, București, Minerva, 1989.

Mihailide, Mihail, Medici-scriitori și publiciști români. Dicționar biobibliografic cu un Compendium în limba franceză, București, Viața Medicală Românească, 2003.

Popa, Traian, Monografia orașului Târgu Mureș, Editura Ansid, Tîrgu Mureș, 2005.

Predescu, Lucian, Enciclopedia României. Cugetarea: material românesc. Oameni și înfăptuiri, București, Saeculum: Vestala, 1999.

Prut, C., Dicționarul artiștilor plastici, București, 1982.

Șematismul Veneratului Cler al Arhidiecezei Mitropolitane Greco-Catolice Române de Alba-Iulia și Făgăraș pe anul 1932, Blaj, Tipografia Seminarului Teologic greco-catolic 1932.

Todea, Ana, Portrete mureșene, Dicționar bibliografic, Tîrgu Mureș, 2013.

Zaciu, Mircea, Dicționarul scriitorilor români, vol. 1-4, București, Editura Fundației Culturale Române: Albatros, 1995-2002.

ARTICOLE ÎN PUBLICAȚII

Albu, Niculae, Cărți, în Progres și cultură, anul III, nr. 3, martie 1935, p. 30.

Idem, Spre satul cultural, în Credința, Reghin, anul I, nr. 1, 16 aprilie 1933, p. 4.

Alegerile comunale, în Viitorul Mureșului, Tîrgu Mureș, anul I, nr. 11, 15 noiembrie 1925, p. 1.

Articol-program, în Progres și cultură, Tîrgu Mureș, anul III, nr. 4, aprilie 1935, pp. 1-2.

Asociațiune națională, în Foaia pentru minte, inimă și literatură, anul 24, nr. 36, 27 septembrie 1861, pp. 286-287.

Astra, în Mureșul, Tîrgu Mureș, anul VII, nr. 7, 1 iunie 1936, p. 1.

Biblioteca Marisiana, Biblioteca Județeană Mureș, Tîrgu Mureș, nr.1,2/2006.

Boar, Liviu, Din presa reghineană de altădată, în Gazeta Reghinului, Reghin, anul II, nr. 1 (10), martie 1991, p. 1.

Chinezu, Ion, Cultura românească în Tg.-Mureș, în Mureșul, Tîrgu Mureș, anul I, nr.1, 2 noiembrie 1922, p. 3.

Idem, Astra la Târgu-Mureș, în Gând românesc, anul II, nr. 9-10, septembrie-octombrie 1934, pp. 517-520.

Chiorean, Ioan, Din tradițiile revoluționare și democratice, în Steaua Roșie, Tîrgu Mureș, anul XXI, nr. 204 (3.559), 29 august 1969, p. 2.

Idem, Vechi școli mureșene, în Cadran mureșean, august 1970, p. 7.

Congresul ,,Astrei”, în Orașul, Tîrgu Mureș, anul XII, nr. 17, 1 septembrie 1934, p. 1.

Congresul Partidului Național Liberal din județul Mureș, în Glasul Mureșului, Tîrgu Mureș, anul I, nr. 5, 25 decembrie 1934, p. 3.

Congresul studenților români creștini, în Glasul Mureșului, Tîrgu Mureș, anul III, nr. 58, 25 aprilie 1936, p. 3.

Crăciun, Cornel, Propagandă politică la Reghin între anii 1925-1932. Cazul gazetei ,,Sămănătorul”, în Reghinul cultural, VII, 2004, p. 202.

Dandea, Emil, Administrația și antirevizionismul, în Glasul Mureșului, Tîrgu Mureș, anul II, nr. 43, 30 nov. 1935, p. 3.

Idem, Cuvinte cătră conducătorii satelor, în Credința, Reghin, anul I, nr. 1, 16 aprilie 1933, p. 3.

Idem, Cum s-a maghiarizat Tg.-Mureșul și alte orașe ardelene, în Jar și slovă, anul I, nr. 2, mai 1937, p. 34.

Idem, Administrație și cultură, în Jar și slovă, anul I, nr. 1, aprilie 1937, p. 31.

Idem, Către cetățenii municipiului, în Orașul, Tîrgu Mureș, anul XII, nr. 7, 1 aprilie 1934, p. 81.

Idem, Dare de seamă asupra realizărilor edilitare în timp de 7 luni, în Orașul, Tîrgu Mureș, anul XII, nr. 23, 1 decembrie 1934, p. 216.

Demetrescu, Mihail, Activitatea învățătorilor mureșeni, în Gazeta Mureșului, Tîrgu Mureș, anul IV, nr. 12, 18 martie 1934, p. 1.

Duicu, Serafim, Cultură și comportament, în Gazeta Reghinului, Reghin, anul III, nr. 6 (21), octombrie 1992, p. 1.

Emil Dandea ajunge în fața justiției pentru delapidare, în Ardealul nou, anul I, nr. 41, 9 noiembrie 1946, pp. 1, 4.

Flore, Bogdan, Gazetăria de azi, în Glasul poporului, Reghin, anul VI, nr. 10-11, 8 martie 1928, p. 1.

George Enescu la Reghin, în Sămănătorul, Reghin, anul III, nr. 1, 1 ianuarie 1927, p. 1.

George, Vasile Al., Către cititori, în Astra, Târgu Mureș, anul I, nr. 1, 1 decembrie 1926, p. 1.

Însurățelu, Marius, Falimentul mioritic, în Recurs, Târgu-Mureș, anul I, nr. 167, 16 septembrie 1999, p. 2.

Lumei, Amalia, Tablou interbelic românesc. Radiografii (I), în Tribuna, Cluj-Napoca, nr. 195, 16-31 octombrie 2010, p. 11.

Luna Târgu-Mureșului, în Glasul Mureșului, Târgu Mureș, anul III, nr. 71, 15 august 1936, p. 1.

Moraru, Cornel, Junimea și ,,Convorbiri literare”, în Studia Universitatis „Petru Maior”, Series Philologia, nr. 1, 2002.

Idem, Memoria culturii, în Reghinul cultural, Reghin, III, 1994, p. 20.

Netea, Vasile, Cronica revistelor, în Jar și slovă, Târgu-Mureș, anul I, nr. 2, pp. 46-47, 32.

Nicoară, Eugen, Glas de chemare…, în Drum drept, Târgu-Mureș, anul I, nr. 1, 15 aprilie 1936, p. 4.

O vizită la Primăria Municipiului Târgu-Mureș, în Actualitatea, anul I, nr. 3, 25 decembrie 1928, p. 1.

Panaiot, Mircea, Doi ziariști au dat în judecată un procuror, în Jurnalul de Mureș, Tîrgu Mureș, anul II, nr. 50, 15-21 iunie 1998, p. 10.

Idem, Amintiri de la începuturile Liceului ,,Al. Papiu Ilarian”, în Generații, Tîrgu Mureș, nr. 5, octombrie 1969, p. 2.

Papiu-Ilarian, Alexandru, Independenția constituțională a Transilvaniei , serial în Foaie pentru minte, inimă și literatură, anul 24: nr. 26, 5 iulie 1861, pp. 204-208; nr. 27 din 12 iulie 1861, pp. 211-214; nr. 28 din 19 iulie 1861, pp. 219-220; nr. 29 din 26 iulie 1861, pp. 227-230; nr. 30 din 2 august 1861, pp. 238-241.

Pleșu, Andrei, Rezistența prin cultură, în Dilema veche, nr. 348, 14-20 octombrie 2010, p. 3.

Ploeșteanu, Grigore, Em. I. Cocoș, în Reghinul cultural, II, 1990, p. 127.

Poptămaș, Dimitrie, Vasile Netea și reghinenii, în Gazeta Reghinului, Reghin, anul III, nr. 2 (17), martie 1990, p. 1.

Idem, După un deceniu, în Țara fagilor, Tîrgu Mureș, 1999, p. 5.

Idem, Progres și cultură, în Educație și cultură, Tîrgu Mureș, anul I, nr. 1-2, aprilie iunie iulie-septembrie 1995, p. 14.

Primăria și sărbătorirea Dlui Dr. Gh. Bernády, în Orașul, Tîrgu Mureș, anul XII, nr. 9, 1 mai 1934, p. 102.

Problemele învățământului primar, în Înfrățirea, Tîrgu Mureș, anul I, nr. 7, 18 februarie 1945, p. 5.

Problemele viitorului, în Orașul, Tîrgu Mureș, anul IV, nr. 2, 15 ianuarie 1926, p. 1.

Progres și cultură, în Glasul Mureșului, anul I, nr. 2, 29 noiembrie 1934, p. 2.

Raportul general prezentat comitetul central al ,,Asociațiunii pentru literatura română și cultura poporului român – Astra” asupra lucrărilor și situației sale de gestiune 1927/1928, în Transilvania, anul 59, nr. 12, decembrie 1928, p. 962.

Rădulescu-Motru, Ctin., Românism – Europenism, în Ideea europeană, anul VI, nr. 146, 1-8 iunie 1924, p. 1.

Reghinul cultural. Studii și articole., Marin Șara, Grigore Ploieșteanu (coord.), vol. I – X, Biblioteca Municipală Reghin, 1981, 1990, 1994, 1999, 2001, 2002, 2004, 2006, 2009, 2011.

Rezultatul alegerilor din județul Mureș, în Viitorul Mureșului, Târgu-Mureș, anul II, nr. 5, 7 martie 1926.

Roșca, Petru, La sfințirea Catedralei ortodoxe, în Glasul Mureșului, Târgu Mureș, anul I. nr. 2, 29 noiembrie 1934, p. 1.

Scopul nostru, în Orașul, Târgu-Mureș, anul I, nr. 1, 5 februarie 1923, p. 1.

Scurtu, Ioan, Nicolae Titulescu, în Istorie și civilizație, anul III, nr. 21, iunie 2011, p. 26.

Sigmirean, Cornel, Renașterea națiunii prin cultură, în Jurnalul de Mureș, Tîrgu Mureș, anul I, nr. 1, 13-19 februarie 1995, p. 1.

Șomajul. Ajutorarea de iarnă, în Orașul, Târgu-Mureș, anul XIII, nr. 2, 15 ianuarie 1935, p. 8.

Szabo, Mihai, File din istoria presei și a tiparului din Reghin, în Reghinul cultural, I, 1982, pp. 48-49.

Șandru, Vasile, Criza economică din 1929-1933 în Tg.-Mureș, în Studia Universitatis Petru Maior, Tîrgu Mureș, 2009, p. 129-146.

Șara, Marin, Ioan Șularu, în Reghinul cultural, II, 1990, pp. 229-230.

Ședința Biroului Comitetului județean de partid, în Steaua roșie, anul XXVII, nr. 69 (5.282), 23 martie 1975, p. 1.

Șerban, Melinte, O revistă de prestigiu. Progres și cultură, în Cadran mureșean, august 1970, p. 15.

Idem, Viața culturală mureșeană în scrisori inedite, în Reghinul cultural, IV, Reghin, 1999, pp. 198, 202.

Idem, Târgu-Mureșul și presa culturală, în Vatra, anul XXXII, nr 9-10 (414-415), sept-oct. 2005, p. 83.

Idem, Societatea ,,Tinerimea Română din Reghin și jur”, în Reghinul cultural, II, 1990, p. 57.

Vancea, Oct. Zeno, Noua muzică românească, în Jar și slovă, anul I, nr. 1, aprilie 1937, pp. 24-28.

Vorbirea de program a Dlui Primar ținută cu ocazia instalării, în Mureșul, Tîrgu Mureș, anul II, nr. 1, 4 ianuarie 1923, p. 2.

MEMORIALISTICĂ

Artzi, Itzhak, Biografia unui sionist, București, Hasefer, 1999.

Chelariu, Traian, Zilele și umbra mea, vol. II, București, Ideea Europeană, 2007.

Iorga, Nicolae, O viață de om așa cum a fost, București, Minerva, 1984.

Ipăteanu, Ion I., Din cele mai vechi amintiri. 1884-1920, vol. I, dactilografiat, 1975.

Onicescu, Octav, Pe drumurile vieții, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1981.

Pană, Sașa, Născut în ’02, București, Minerva, 1973.

Rosen, Moses, Primejdii, încercări, miracole, București, Hasefer, 2001.

Vesper, Iulian, Memorii, București, Saeculum I. O., 1999.

LUCRĂRI DE EPOCĂ

Adamescu, Gh., Mihail Dragomirescu, Limba română (carte de citire și de gramatică) pentru clasa a IV-a a școalelor secundare de băeți și fete, ediția a IX-a, București, Ed. Librăriei SOCEC, 1923.

Angelescu, C., Evoluția învățământului primar și secundar, în Revista Generală a Învățământului, V-VI, 1940.

Angelescu, C., La deschiderea noului an școlar, în Revista generală a învățământului, XXIV, 7-8, 1936.

Băncilă, Vasile, Un congres internațional de educație în România, în Revista de Filosofie, 2 XIV, 1929.

Dandea, Emil, Nemulțumirile Ardealului și chestiunea minoritară. Discurs rostit la mesajul tronului în ședințele Camerei Deputaților din 31 octombrie și 1 noiembrie 1928, București, Imprimeriile Ardealului, 1928.

Dima, Alexandru, Probleme ardelenești, în Revista Fundațiilor Regale, V, 7, 1938.

Dima, Alexandru, Fenomenul românesc sub noi priviri critice. Studii și comentarii, Craiova, Ramuri, 1938.

Gabrea, Iosif, Mișcarea pedagogică din România în anii 1930-1940, București, Cartea Românească, 1940.

Ghibu, Onisifor, Viața și organizația bisericească și școlară în Transilvania și Ungaria, Institutul de Arte grafice „Nicolae Stroilă”, București, 1915.

Hermann, A., Învățământul nostru secundar, în Revista de Filosofie, vol. XV, 1, 1930.

Iorga, Nicolae, Noua direcție în învățământul românesc. Patru conferințe la radio, Vălenii de Munte, Datina Românească, 1931.

Kirițescu, Constantin, Critica bacalaureatului, în Revista generală a învățământului, XX, nr. 9-10, 1932.

Kirițescu, Constantin, Suprapopulația universitară. Proporții-cauze-remedii, în Revista generală a învățământului, XXIII, 1935.

Kirițescu, Constantin, Șomajul intelectual, extras din Viața Românească, aprilie 1933.

Mateiu, I., Politica școlară a României întregite. Aspectul confesional și minoritar. Discurs rostit în ședința dela 29 iunie 1924 a Adunării Deputaților cu ocaziunea reformei învățământului primar, București, Imprimeria statului, 1924.

Mehedinți, S., Profesorul, temelia tuturor reformelor școlare, București, Editura librăriei Socec& Co., 1929.

Negulescu, P. P., Reforma învățământului – proiecte de legi, București, Tip. „România Nouă” Th. Voinea, 1922.

Nistor, Ion, Politica de unitate națională. Discurs la mesajul Tronului rostit de Ion Nistor, ministru de stat, Cernăuți, Institutul de arte grafice și editură Glasul Bucovinei, 1923.

Nițulescu, P., Muzica românească de azi. Cartea sindicatului artiștilor instrumentiști din România, București, Institutul de Arte Grafice Marvan S.A.R., 1930.

Panaitescu, Em., Cultură și învățământ, Cluj, Cartea Românească, 1928.

Petre, R., Preferințele elevilor asupra obiectelor de învățământ, în Revista generală a învățământului, V, 1925.

Petrescu, I. C., Înlăturarea istoriei naționale din școli? în Revista generală a învățământului, VI, 1925.

Popovici, Iosif, Problema școalelor minoritare din Ardeal și Bănat, Cluj-Napoca, Institutul de Arte Grafice Ardealul, 1925.

Rădulescu-Motru, C., Scopul învățământului secundar, în Revista de Filosofie, vol. XV, 1, 1930.

Rădulescu-Motru, C., Școala practică și democrația, în Revista de filosofie, 3, vol. XIV, 1929.

Rădulescu-Motru, C., Demagogia școlară, București, Atelierele Adevărul, 1927.

Tașcă, George, Problema șomajului, în ALACI – Revistă lunară de studii și cercetări economice, II, 2, 1933.

LUCRĂRI GENERALE

Andrei, Petre, Sociologie generală, ed. a IV-a, Iași, Polirom, 1997.

Angelescu, C., Evoluția învățământului primar și secundar în ultimii 20 de ani, în N. Peneș, Dr. C. Angelescu, reformator al învățământului românesc, Buzău, Editgraph, 2008.

Antohi, Sorin, Exercițiul distanței. Discursuri, societăți, metode, ed. a II-a, București, Nemira, 1998.

Bădărău, G., Modernismul interbelic, Iași, Institutul European, 2005.

Bârsănescu, Ștefan, Politica culturii, ediția a II-a, Iași, Polirom, 2003.

Charle, Christophe, Intelectualii în Europa secolului al XIX-lea, Iași, Institutul European, 2002.

Chistol, Aurelian, România în anii guvernării liberale Gheorghe Tătărăscu (1934-1937), Târgoviște, Ed. Cetatea de Scaun, 2007.

Cristea, Gabriela C., Reforma învățământului. O perspectivă istorică. 1864-1944, București, Ed. Didactică și Pedagogică, 2001.

Duțu, Mircea, O istorie a avocaturii române. De la origini până la primul război mondial, vol. 1, București, Editura Economică, 2001.

Eyerman, Ron, Intellectuals: A Framework for Analysis, with Special Reference to the United States and Sweden, in Acta Sociologica, 35, 1992.

Forgacs, David (ed.), The Gramsci Reader. Selected Writings 1916-1935, New York University Press, 2000.

Gáll, Ernö, Intelectualitatea în viața socială, București, Editura Științifică, 1965.

Gidó, Attila, School Market and the Educational Institutions in Transylvania, Partium and Banat between 1919 and 1948, Cluj-Napoca, Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităților, 2011.

Goblot, Edmond, Class and occupation, în Talcot Parsons et. al. (ed.), Theories of Society. Foundations of Modern Sociological Theory, vol. 1, The Free Press of Glencoe, Inc., 1961.

Gyémánt, Ladislau, Elita intelectuală românească din Transilvania. Evoluție comparativă. 1848-1918, în Anuarul Institutului de Istorie Cluj, XXXII, Cluj-Napoca, Ed. Academiei Române, 1993.

Hitchins, Keith, România. 1866-1947, București, Humanitas, 1998.

Hrenciuc, Daniel, Dilemele conviețuirii: evreii în Bucovina (1774-1939), Iași, Tipo Moldova, 2010.

Hrimiuc-Toporaș, Gheorghe, Victor Durnea, De ce scrieți? Anchete literare din anii’30: text cules și stabilit, Iași, Polirom, 1998.

Iorga, Nicolae, Istoria literaturii românești contemporane. Vol. II, În căutarea fondului, București, Minerva, 1985.

Isar, Nicolae, Cristina Gudin, Din istoria politicii școlare românești. Problema învățământului în dezbaterile Parlamentului (1864-1899), Ed. Universității București, 2004.

Krausz, Septimiu, Intelectualitatea tehnică, teză de doctorat, Cluj, 1973.

Lovinescu, Eugen, Critica sămănătoristă, în Florin Mihăilescu, N. Iorga-Biblioteca critică, București, Editura Eminescu, 1979.

Lovinescu, Eugen, Istoria civilizației române moderne, București, Minerva, 1997.

Malița, Liviu, Eu, scriitorul, Cluj-Napoca, Fundația Culturală Română, 1997.

Mannheim, Karl, Ideology and Utopia, London, Lund Humphries, 1954.

Manoilescu, Mihail, Rostul și destinul burgheziei românești, București, Athena, 1997.

Manolache, Gheorghe, Resurecția localismului creator. O experiență spirituală în Mitteleuropa provinciilor literare, Sibiu, Editura Universității Lucian Blaga, 2006.

Nash, Catherine, „Local Histories in Northern Ireland”, în History Workshop Journal, 60, 2005.

Nicoară, S., Națiunea modernă. Mituri, simboluri, ideologii, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2002.

Olaru Nenati, Lucia, Arcade septentrionale. Reviste, personalități și grupări literar-culturale din Țara de Sus, București, Editura Academiei Române, 2007.

Oldosn, W. O., The Historical and Nationalistic Thought of Nicolae Iorga, East European Quarterly, Boulder, 1973.

Opriș, Tudor, Istoria debutului literar al scriitorilor români în timpul școlii (1820-2000), București, Aramis, 2002.

Ornea, Zigu, Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea, București, Editura Eminescu, 1980.

Pascu, Ștefan (coord.), Istoria învățământului din România de la origini până la 1821, vol. 1, București, Ed. Didactică și Pedagogică, 1983.

Pârvulescu, Ioana, Întoarcere în Bucureștiul interbelic, București, Humanitas, 2003.

Petcu, Marian, Jurnalist în România. Istoria unei profesii, București, Comunicare. ro, 2005.

Philippide, Al., Scriitorul și arta lui, București, Editura pentru literatură, 1968.

Popa, Vasile Viorel, Mihai Carabulea, Istoria medicinii veterinare românești, București, Editura Fundației „România de Mâine”, 2004.

Rotariu, Traian, Petru Iluț, Sociologie, ediția a 2-a, Cluj-Napoca, Mesagerul, 1996.

Royce, Josiah, Race Questions, Provincialism and Other American Problems, New York, Macmillan Company, 1908.

Sadri, A., Max Weber Sociology of Intellectuals, New York, Oxford University Press, 1992.

Said, Edward W., Representations of the Intellectual, New York, Vintage Books, 1996.

Sbârnă, Gheorghe, Marea Unire în parlamentul României, Târgoviște, Ed. Cetatea de Scaun, 2007.

Siupiur, Elena, „Viața intelectuală la români în secolul XIX”, în Ștefan Berceanu (coord.), Cartea interferențelor, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985.

Stănciulescu, Elisabeta, Teorii sociologice ale educației, Iași, Polirom, 1996.

Suleiman, Ezra, Henri Mendras, Recrutarea elitelor în Europa, Timișoara, Amarcord, 2001.

Topolski, Jerzy, Metodologia istoriei, București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1987.

PAGINI WEB:

http://www.edums.ro/cvclp2015/6360593.pdf

http://rocateo.ubbcluj.ro/studia/st_Noda_2002.pdf

www.drumliber.ro https://www.facebook.com/media/set/?set=a.364708483601532.82218.155824361156613&type=3&pnref=story