Elita Intelectuală din Vechiul Regat î naintea Marelui [615129]

1
Capitolul 1
Elita Intelectuală din Vechiul Regat î naintea Marelui
Război

I. Introducerea în perspective. Teorii și concep ții
privitoare la originea și caracterul elitei intelectuale.
Pentru a ne asigura un demers facil, ar fi suficient să asumăm accep țiunea celui mai
cunoscut, poate, demers istoriog rafic care a urmărit radiografierea, într -o manieră mai mult ori
mai pu țin exhaustivă, a intelectualită ții romăne ști din anii Marelui Război și care afirmă, am
spune reduc ționist, c ă intelectualii sunt cei care, << în pri ncipiu, modelează opinia publică>>1.
Această aser țiune ar merita însă o analiză în sine, cel pu țin introductivă, pentru ca, mai
apoi, în fun ție de datele pe care le putem identifica , demne de luat în calcul pentru epoca la care
ne referim, să ne putem asuma o anumită pozi ție. De altfel, introducerea are și o dublă valoare,
aceea de -a arăta că o pozi ționare distinctă fa ță de opinia lui Lucian Boia ar putea arăta, dacă nu
că istoricul s -a înșelat pornind de la o premisă gre șită, cel pu țin faptul că peisajul intelectual
autohton de la fin de siècle și în prag de război arăta mai policrom/mozaical decât ne -am a ștepta.
Cum un astfel de demers ne plasează însă în câmpul de cercetare al sociologiei și al
filosofiei și istoriei culturii, e limpede de în țeles de ce vom prelua ca dezirabile interpretările cele
mai frecventate care definesc intelectualitatea – în genere.
Atât termenul elită, cât și acela de întelectual -intelectualitate provin din limba
franceză2, fiind necunoscută antichitatii si medievalitatii denomina țiunea de intelectual3 în
sensul pe care ea îl comportă astăzi. De și este adevărat că în Etica Nicomahică apar sintagme

1 Lucian Boia, op. cit. , p. 63.
2 Steve Bruce, Steven Yarley, The Sage Dictionary of Sociology, SAGE Publications, London, Thousand Oaks, New
Delhi, 2006, p.82.
3 Rita Copeland, Pre-modern Intellectual Biography , în The Public Intellectual, Edited by Helen Small, Blackwell,
2002, p. 40.

2
precum virtute intelectuală ori plăcere intelectuală , termenul intelectual -intellectualis atribuit
unei persoan e în acela și sens în care i s -ar putea atribui astăzi, de exemplu, calitatea de a fi
bărbat, femeie ori profesor, n -ar fi putut fi în țeles de nimeni născut, să zicem, între anii 1000 și
1400, iar asta pentru că intelectualul, în sens distinctiv sub raport ul diferen țieii sociale, apare în
Franța sfăr șitului de secol al XIX -lea, odată cu Manifesto des intelectuells, desemnând un grup
de scriitori care -și proclamau solidaritatea lor cu Émile Zola în contextul Afacerii Dreyfus4.
Vorbim , astfel , nu despre intelectualul înteles in sens descriptiv , ca ceva prin defini ție
pozitiv, căci etimologic face trimitere la calită ți superioare care pe drept erau atribuite și elitelor
medievale5, ci de un concept care, treptat, și-a găsit loc în cadrul teoriilor sociologice ce privesc
elitele. De și abordările sociologice moderne tind să lipsească elitele de orice caracter superior pe
care l -ar avea prin compara ție cu alte categorii sociale, este de men ționat însă că nu acela și lucru
s-a întâmplat și cu teoretizările clasice ale itaienilor Vilfredo Pareto și Gaetano Mosca, ori ale lui
Robert Michels. Profund influen țați de Max Webber și critici ai ideologiei marxiste și ai
determinismului său revolu ționar, ace știa asumă elitelor acela și caracter superior6 pe care
intelectualitatea modernă, ca parte din elite, nu a făcut decât să și-l rezerve, ba chiar să -l
revendice ca unic atribuit sie și, ca singura ,,elită adevărată”, și în opozi ție cu elitele economice
ori politico -administrative7.
Orice cercetare socilogico -istorică a elitelor intelectuale ia în calcul trei aspecte:
intelectul, intelighen ția și munca intelectuală . Dacă asupra primului aspect nu credem că sunt
necesare clarificări, pentru celelalte considerăm că s -ar cuveni.
În genere, intelighen ția, în sens sociologic, este un termen apărut anterior aceluia de
intelectual și își are sorgintea în râ ndul elitelor poloneze și ruse ști care, pentru a face nota
discordantă de o parte retrograd ă a propriei clase sociale, se identificau astfel -ca intelighen ția,

4 Mariateresa Fumagalli Beonio Br occchieri, The Intellectual , în The Medieval World, Edited by Jacques Le Goff,
Translated by Lydia G. Cochrane, Parkgate Books, London, 1997, p. 181.
5 Ibidem.
6 The Cambridge Dictionary of Sociology, Edited by Bryan S. Turner, Cam bridge Univeristy Press, New York,
2006, p. 162.
7 Christophe Charle, Birth of the Intellectuals. 1880 -1900, Translated by David Fernbach and G.M. Goshgarian,
Polity Press, Cambridge, UK, Malden, USA, 2015, p. 4.

3
dată fiind fidelitatea aproape cutumiară pe care o aveau fa ță de modernitatea de tip european,
occidental8.
În aceia și termeni sociologici, originea intelectualului aparține sfâr șitului de secol XIX
francez, în context ul Afacerii Dreyfus de care aminteam anterior, de și o primă men țiune cu
acelea și conota ții a fost identificată în Anglia anului 1803 când Raymond Williams, citându -l pe
poetul Byron, zice: ,,I wish I may be well enough to listen to these intelectuals”9.
Ideea că în destinul intelectualului ar sta necesitatea de -a fi auzit e, de altfel, mai veche, iar
Voltaire pare să prefigureze cel mai bine tipologia intelectualu lui modern, căci acesta atribuia
erudi ților menirea de a -și face din lupta împotriva injuste ției factorilor de putere ai statului un
proiect de via ță. Nu e, a șadar, întâmplător de ce, peste ceva mai bine de un veac, nume ca ale lui
Victor Hugo, Émile Zola, Albert Camus ori Jean-Paul Sartre sunt capul de listă al intelectualilor
descenden ți direc ți ai filosofului din perioada luminilor10.
Acest lucru se datorează nu doar faptului de a fi fost nume cu rezonan ță uria șă în epocă,
căci n -au fost singurii, ci faptului că numele acestora au fost legate de cazul Dreyfus într -o
manieră care respecta, în multiple tipare, modelul iluminist ini țiat și ,,teoretizat” de Voltaire.
Scena care a asigurat irumperea în câmpul social a unei noi ,,clase” a fost aceea asigurată, între
1894 -1906, de acuza ția de trădare adusă căpitanului Alfred Dreyfus, evreu la or igine, suspectat
că ar fi vândut germanilor secrete militare. Cum această acuza ție a degenerat într -o dezbatere
generală în Fran ța, ce începuse să angreneze în jurul său nume și forțe antisemite, opozi ția n-a
întârziat să apară. Romancierul Émile Zola a fo st figura principală a acesteia, căci publicând în
ziarul L`Aurore al jurnalistului, viitorul prim ministru Georges Clemenceau , articolul -scrisoare
deschisă -J`accuse, Émile Zola, apărătorul căpitanului Dreyfus, devine el însu și vinovat, de
calomnie11. ,,Actul constitutiv” al na șterii intelectualulu i, în sens modern, îl reprezintă însă
Manifesto des Intellectuels, semnat de o parte din savan ții frac ezi, document care nu er a însă un

8 The Cambridge… ed. cit., p. 302.
9 Jeremy Jennings, Tony Kemp -Welch, The century of the intellectual. From the Dreyfus Affair to Salman Rushdie ,
în Intellectuals in Politics. From the Dreyfus Affair to Salman Rushdie, Edited by Jeremy Jennings, Antony
Kemp -Welch, Routledge, London, New York, p. 1997, p. 7.
10 Europe 1789 -1914. Encyclopedia Of The Age Of Industry And Empire, Edited by John Merriman and Jay Winter,
vol. III, Ibsen to Owen, Thomson Gale, 2006, p. 1167.
11 https://www.britannica.com/event/Dreyfus -affair , accesat pe 02.05.2020.

4
program politic, ci un protest în care intelectualii cereau trei tipuri de drepturi: De ,,scandal”,
pentru a -l susține pe Zola, de a se alia, și, mai ales, de a revendica o putere simbol ică în virtutea
titlurilor pe care le de țineau majoritatea semnatarilor. De și toate acestea fuseseră garatate încă
din timpul Revolu ției, caracterul inedit îl reprezenta combiarea tututor acestor drepturi care
păreau să reprezinte fa țete ale voin ței de inc itare liberă la anarhie, de redefinire a ,,grupurilo
naturale” ori ,,manifestări ale unei doctrine absurde”12. Acestea au fost premisele care -au
asigurat o dezbatere întinsă pe ani întregi, în care dialectica nu -și găsea locul între argumetele
pentru nevoia de libertate individuală ori pentru securitate na țională13, acțiunea intelectualilor
francezi ini țiind o lungă controversă care privea legitimitatea socială a unui grup de a impune o
anumită viziune politică și socială14.
În ceea ce prive ște interesul nostru de -a identifica transformările semantice pe care le -a
suferit intelectualul la fin de sieclé, putem afirma, fără echivoc, că intelectualul modern, a șa cum
a fost el definit spre începutul secolului al XX -lea, și spre deosebire de toate antecedentele sale
identificate cu diverse titulaturi, este <<acel scriitor, filosof sau om de știință care ac ționează ( și)
în câmpul politicii>>15, definindu -se, în aceea și măsură , prin munca sa -,,a min ții”- ce este
diametral opusă ,,muncii manuale ”16.
Faptul că, la origine, cuvantul intelectual exprima prin sine virtu ți ori calită ți însemnate,
superioare, iar calitatea de a fi doar om politic nu pare să implice calitatea de erudit, cel pu țin
dacă ne asumăm aser țiunea lui Julien Benda, pe care îl vom cita mai târziu, că <<politica nu are
nevoie de morală, dar eruditul, da>> , atunci put em în țelege de ce , pe tot parcursul secolului
trecut , au existat încercări de -a redefini caracterul social pe care îl are calitatea de a fi intelectual ,
majoritatea disensiunilor plecând de la ceea ce numeam muncă intelectuală, a cărei existen ță
parea uneori să fie suficientă pentru a sesiza apari ția intelectualului -categorie socială distinctă
câtă vreme ,,sensul vie ții” intelectualului era acela de a -și ,,lucra” mintea. O redefinire a
intelectualului nu putea decât să indice alte origini ale apa riției acestuia sub raport social,

12 Christophe Charle, op. cit., p. 3.
13 https://www.britannica.com/event/Dreyfus -affair , accesat pe 02.05.2020.
14 Christophe Charle, op. cit., p. 3.
15 Europe 178 9-1914. Encyclopedia Of…, ed. cit., p. 1167.
16 Jeremy Jennings, Tony Kemp -Welch, The century of… , în Intellectuals in Politics. .., ed. cit., p. 7.

5
Jacques Le Goff aducând probabil cele mai numeroase argumente care plasează originea
intelectualului în Evul Mediu.
Deși acceptă faptul ca primii cu preocupări intelectuale au fost clericii, mai ales după
răspândirea monahismului în Europa, în aceea și măsură constată că acestora ,,lucrul min ții” nu le
era un scop în sine17. De asemenea, pentru că nici Rena șterea Carolingiană n-a avut menirea
de-a ,,însămân ța”, ci de a ,,tezauriza”18, se poate vorbi de intelectuali sui generis , fără echivoc,
abia din secolul al XII -lea, în contextul unor ,,revolu ții” succesive/simultane și interdepe ndente
petrecute în Occident, care ,,au modificat profund structurile economice și sociale occidentale”19,
precum na șterea ora șelor portus și a capitalismului. În acest contex, s -a produs o revolu ție
culturală implicit, care a coincis cu apari ția unei noi categorii sociale -intelectualeul -regăsibil, cel
mai adesea , într-o dublă ipostază, aceea de scriitor și profesor20. O suficientă dovadă că opininia
lui Jacques Le Goff pare conformă cu real itatea este faptul că, începând din secolul al XII -lea,
Europa începe să se împânzească de universită ți, de la Alma Mater Studiorum la Oxford și
Salamanca, insitu ții apărute ca centre în care s -a produs o primă formă de profesionalizare a
celor care erau d escriși prin atribute ca cel de intelectual.
Pornind de la o miză similară aceleia pe care și-o propusese Jacques Le Goff și
încercând, în acee și măsură, să echilibreze pozi țiile cu privire la ceea ce este ori nu este un
intelectual, Rita Copeland ple acă de la o axiomă a literaturii, aceea că ,,preferin țele narative
moderne au rădăcini premoderne”21, și de la premisa că , oricare ar fi epoca ce ne intereseaza,
singura modalitate ce permite o reprezentare coerentă a intelectualului este biografia intelectuală.
Cum această specie literarară nu este o marca proprie doar a modernită ții, Viețile Sofi știlor ale lui
Philostratus fiind un bun exemplu, se poate conchide că lista criteriilor de încadrare în grupul
select al intelectualilor nu poate depinde exclusiv de defini ția dată de modernitate22.

17 Jacques Le Goff, Intelectualii î n Evul Mediu, traducere de Nicolae Ghimpe țeanu, Editura Meridiane, Bucure ști,
1994, p. 22.
18 Ibidem, p. 27.
19 Ibidem, p. 15.
20 Ibidem, pp. 24 -25.
21 Rita Copeland, Pre-modern Intellectual Biography, în The Public Intellectual , ed. cit., p. 58.
22 Ibidem, pp. 40 -58.

6
De altfel, modernitatea însă și a secolului XX a cunoscut două teorii antagonice care -l
vizau pe intelectual și care, într -o măsură suificientă, vor constitui modele de raportare pentru
analiza noastră asupra intelectualită ții române ști dinainte de Primul Război Mondial.
În princpiu, matricea creată de Aface area Dreyfus , care a stabilit ce anume poate fi
înțeles printr -un intelectual modern, anume modul în care acesta se raportează la chestiunile
politice, a fost preluată cel mai mult în scrierile lui E. W. Said care, încercând să ofere anumite
modele de anal iză acestei dezbateri senza fine, dă ca paradigme două figuri intelectuale ale
secolului trecu t, A. Gramsci, respectiv J. Benda, ale căror teoretizări antagonice au făcut fie
apologia fascismului, fie a modelului christic asumat și incapabil de trădare.
Pornind de la o însemnare din Prison Notebooks în care afirmă că ,,to ți oamneii sunt
intelectuali […] dar nu to ți au în societate rolurile intelectualilor”23, A. Gramsci creează o
apologie a ,,intelectualului de masă”, încadreat în două categorii distincte ca misiune: categoria
,,intelectualilor tradi ționali”, care repetă din genera ție în genera ție aceea și misiune socială,
precum profesorii ori preo ții, și categoria ,,intelectualilor organici” a căror menire este de a ghida
interesele, p uterea și clasele sociale24.
La po lul opus acestui discurs, J. Benda face apologia intelectualului neimplicat, din
turnul său de filde ș, pentru care valorile cunoa șterii primează în fa ța valorilor ac țiunii25. Înțelesul
pe care Benda îl dă intelectualului în lucrarea Trădarea Cărturarilor e cel mai e vident prin
folosirea în titlul din varianta franceză a lucrării a substantivului clerc (La trahison des clercs),
adică acele fiin țe umane aflate în opozi ție totală cu tot ceea ce înseamnă beneficii de natură
materială și interese personale26. Convingerea sa este cu atât mai evidentă în edi ția de după cel
de-Al Doilea Ră zboi Mondial a lucrării din 1927, când actualitatea războiului părea să confirme
toate consecin țele nefaste pe care Benda le anticipase ca urmare a implicării intelectualilor de
partea regimurilor totalitare, fasciste ori comuniste27. O astf el de implicare purta chipul unei

23 Antonio Gramsci, The Prison Notebooks: Selections , translated by Quintin Hoare and Geoffrey Now ell-Smith,
New York: International Publishers 1971 , p. 9, apud Edward W. Said, op. cit. , Vintage Books, New York, 1996, p.
3.
24 Edward W. Said, op. cit., p. 4.
25 Europe 178 9-1914. Encyclopedia Of…,ed. cit., p. 1169.
26 Edward W. Said, op. cit., pp. 4 -5.
27 Ibidem, p. 8.

7
,,trădări”, imaginea intelectualului fiind incompatibilă cu aceea a omului politic, căci, pentru
Benda, politica nu are nevoie de morală28.
Într-o exprimare succintă, putem face următoarele precizări de natură sintetică: teoria lui
J. Benda este accea ce -i prezintă pe intelectuali ca pondere redusă social și neimplica ți politic, iar
A. Gramsci teoretizează ide ea intelectualului de masă, pentru care implicarea politică este o
condi ție implicită.
Care este nivelul în care aceste scheme de interpretare pot fi aplicate intelectualită ții
române ști din perioada Vechiului Regat și cum este reflectată realitatea e pocii în sursele cu
caracter istoric, vom încerca să identificăm în paginile următoare.

28 Julien Benda, Trădarea cărturarilor, Traducere de Gabriela Cre ția, Editura Humanita s, Bucure ști, 1993, p. 33.

8
II. Elita intelectuală românească în a doua jumătate a
secolului al XIX -lea
a. Originil e și caracterul elitei intel ectual e române ști.
Dacă , la nivel european , elita intelectuală părea la sfâr șit de secol XIX și început de secol
XX să se redefinească, revendicându -și sorigintea chiar din perioada medievală, situa ția din
Româ nia Vechiului Regat avea reflexii profund individualizate.
În pr imul rând, termenul intelectual nu poate fi regăsit în niciun dic ționar dinaintea
Primului Război Mondial, cu toate că apare termenul inteligen ță. Abia după Marea Conflagra ție
Mondială, în interbelic, apari ția termenului intelectual avea să consemneze, pur semantic,
delimitarea dintre preocupa rea pentru actul cultural de și artistic29. În realitate, aceasta era o
muta ție semantică ce nu corespundea neapărat re alității origin are, căci apari ția intelectualului
român, din perspectivă sociologică, este simultană apari ției procesului de modernizare în spa țiul
românesc și dezideratului -program de construc ție a unei identită ți naționale proprii, atât politică
cât și culturală30, la crearea căreia și-au avut aportul oamenii politici și intelectualii deopotrivă,
căci, spre deosebire de realită țile contemporane occidentale, sp țiului autohton îi corespunde o
caracteristică pur originală, aceea că elita sa politică este deopotrivă și elita sa intelectuală31.
Ca o consecin ță e evolu țiilor politice și economice ce aduseseră de curând tânăr ul stat
sub sfera de influen ță occidentală, apari ția unei elit e intelectuale, categorie socială distinctă, în
fostele Principate, nu se realizase mai devreme de 183032 și depinsese de capitalism în măsura în
care o făcuseră și intelectualii occidentali ai secolului al XII -lea, defini ți de Jacques Le Goff, căci

29 Florin Țurcanu, Intellectuels, Histoire et Mémoire en Roumanie. De l’entre -deux -guerres à l’aprèscommunisme ,
Editura Academiei Române, Bucuremti, 2007, pp. 26 -27, apud Drago ș Sdrobi ș, Rolul Elitei Intelectuale Și Al
Educa ției In Definirea Na țiunii Române. Considera ții Pe Marginea Evolu ției Și Finalită ților Educa ției În România:
1866 -1940 , în Elite, na țiune și societate în România Modernă, Editat de Liviu Neagoe, Presa Universi tară Clujeană,
2012, p. 63.
30 Drago ș Sdrobi ș, Rolul Elitei Intelectuale… , în Elite, na țiune și societate…, ed. cit., p. 59, 65.
31 Grigor e Georgiu, Istoria culturii române moderne, Ediția a II -a, Bucure ști, Editura comunicare.ro, 2002, p. 165.
32 Vlad Georgescu, The Romanians. A Hisory, Edited by Matei Călinescu, Translated by Alexandra Bley -Vroman,
Ohio State University Press, USA, 1991, p. 17 9.

9
lărgirea economiei de pia ță este factorul ce a permis o treptată respingere a ideilor statului și
bisericii33.
Caracterul dual al elitei intelectuale române ști, dat de implicarea în via ța politică, face ca
afirma ția lui L. Boia, de la care pornisem studiul de fa ță, să fie adevărată, căci ideea că
intelectualii sunt cei ce ,,în principiu modelează opinia publică” î și găse ște deplină acoperire în
mediul autohton (nu neapărat și occidental) , unde asumarea rolului politic de care aminteam a
permis accesul elitei intelectuale la ceea ce, din prisma teoriil or privitoare la elitele politice, este
considerat principalul centru de putere și de luare a deciziilor în societate34 și, deci, implicit, de
influen țare a opiniei publice.
Așadar, analiza elitei intelectuale române ști din Vechiul Regat , de dinaintea Primului
Război M ondial, impune, mai întâi, la scară cronologică, plasarea acesteia într -un timp în care,
după cum converg toate cercetările, România se afla în plin proces de mode rnizare. Dacă
admitem și convingerea lui Miroslav Horoch că ,,the beginning of every national revival is
marked by a passionate concern on the part of a group of individualls, usually intellectuals”35,
suntem îndreptă țiți să orientăm analiza noastră privitoare la elita intelectuală romănească spre
identificarea ideilor pe care aceasta le -a profesat în raport cu modernitatea și cu procesul
modernizării, căci, în realitate, nu de pu ține ori a fost dovedită existen ța unui ,,conflict al
elitelor”36, din ale cărui ,,beligeran țe” poate fi eviden țiat cel mai bine tabloul în care se înscriau
elita intelectuală antebelică împreună cu acele cure nte de idei pe care le -a promovat.
În realitate, acest conflict a continuat și în perioada interbelică, din timpul căreia ne
parvin, de altfel, și teoriile clasice privitoare la cauzele apari ției procesului de modernizare în
spațiul românesc. Fie că la originea acestui proces se află cauze economice, după cum sugera

33 Europe 1789 -1914. Encyclopedia Of…, ed. cit., p. 1167.
34 George Tibil, Caracterul elitelor și instabilitatea politică în evolu ția modernă și contemporană a României , în
Polis. Journal of Politi cal Science, p. 131, ( https://www.ceeol.com/search/article -detail?id=291654 , accesat pe
02.06.2020).
35 Miroslav Hroch, Social preconditions of National Reviva l in Europe: a comparative analisys of the social
composition of patriotic groups among the smaller European nations, Cambridge University Press, 1985, apud
Liviu Neagoe, Originile intelectuale ale ideii de cetă țenie în România modernă, în Elite, na țiune… , ed. cit., pp.
26-27.
36 George Tibil , Caracterul elitelor și…, în loc. cit., pp. 135 -140,
(https://www.ceeol.com/search/article -detail?id=291654 , accesat pe 02.06.2020).

10
Șt. Zeletin, fie că acestea sunt mai degrabă de natura schimbului de idei, a șa cum postula E.
Lovinescu37, ce se poate spune cu siguan ță este că modernitatea în spa țiul românesc a decurs,
într-o primă etapă, dintr -un efort intelectul comun de respingere ,,vechiului regim”, din
moștenirea căruia sunt însă păstrate acele tendin țe de-a ,,construi ” în slujba patriei și națiunii.
Acest aspect nu poate fi deloc ignorat, căci aici rezidă un prim discurs despre misiunea istorică a
românilor, calchiat după modelul occidental al misiunii istorice a na țiunilor, și, de asemenea, tot
aici se găsesc resorturile care au orientat cultura română spre romantismul de tip european, spre
<<literaturile gotice și romantice>>, cum spunea Odobescu, a căror menire era de a remodela
cultura română după o nouă paradigmă38.
Această orientare a oferit artelor, și, mai ales, literaturii, un rol principal în activitatea
culturală39, motiv pentru care și cei mai aviza ți dintre istoricii modernită ții române ști, precum
Keith Hitchins, consideră că ,,operele literare […] constituie repere de nepre țuit pentru munca
istoricului”40. Din această etapă a primei jumătă ți de secol XIX, pe drept denumită o ,,epocă a
întemeietorilor și a organizatorilor de institu ții culturale moderne”, multe dintre eforturi sunt
direc ționate și spre realizarea traducerilor, în acee și măsură în care literatura autohtonă se
îmbogă țește la nivelul regis trului stilistic care se diversifică, și la nivelul formelor de expresie,
noi specii literare, precum nuvela și romanul, fiind adoptate de către scriitorii români41.
Etapei ini țiale de ,,respingere a vechiului regim ” îi succede o a doua etapă, specifică celei
de-a doua jumătă ți a secolului al XIX -lea, în care intelectualii români intră sub înfluen ța
ideologiilor occidentale ale vremii42, ,,conflictul elitelor” capătând o nouă amploare, sus ținut
fiind de na șterea unor discursuri alternative privitoare la modernitate și la tipul de modernizare
pe care -l avea de urmat România43.

37 vezi, pentru acest s ubiect, Keith Hitchins, cap. Marea Dezbatere , în Idem , România, 1866 -1947, Ediția a IV -a,
traducere din engleză de George G. Potra și Delia Răzdol escu, Editura Humanitas, Bucure ști, 2013, pp. 333 -374.
38 Alexandru D uțu, Cultura Română În Civiliza ția Europeană Modernă, Editura Minerva, Bucure ști, 1978, pp.
204-205.
39 Ibidem, p. 205.
40 Keith Hitchins, op. cit., p. 253.
41 Grigore Georgiu, op. cit., p. 159.
42 Ibidem, pp. 164 -167.
43 Liviu Neagoe, Originile intelectuale ale… , în Elite, na țiune și societate…, ed. cit., p. 24.

11
Disputele intelect uale nu se cantonau însă în autodefiniri, ci mai degrabă în proiecte de
,,ardere a etapelor”, de modernizare percepută ca necesară, dar în ritmuri diferite44 și, ca o
consecin ță a acestora, în teorii care să explice specificul și idealurile na ționale45, căci în realitate,
în ciuda divergen țelor, elitele intelectu ale române ști căzuseră de acord asupra unei chestiuni,
anume că, pentru România, modernizarea însemna ,,unificarea tuturor provinciilor române ști
într-un stat modern și obținerea independen ței”46. Era, a șadar, o asumare a unui proiect
finalmente politic, care calchia acela și tip de implicare politică pe care îl profesau elitele
intelectuale franceze în timpul Afacerii Dreyfus și, în egală măsură , o pledoarie pentr u care nu
avea să pledeze J. Benda.
Asumând aser țiunea lui Edwar Said că ,,There has been no major revolution in
modern history without intellectuals; conversely there has been no major counterrevolutionary
movement without intel lectuals. Intellectuals have been the fathers and mothers of movements
[…]”47, nu putem decât constata că în discursurile privitoare la modernizare și la implica țiile
culturale pe care aceasta aveau să le cunoască, put em identifica e lita intelectuală românească prin
prisma curentelor ideologice la care reprezenta ții săi aderaseră.

44 Grigore Giorgiu, op. cit., p. 121.
45 Constantin Gh. Marinescu, Conștiința Unită ții Na ționale În Gândire și Istoria Românilor. Valen țe Europene,
Editura Donaster, Ia și, 2012, pp. 24 -25.
46 Liviu Neagoe, Originile intelectuale ale…, în Elite, na țiune și societate…, ed. cit., p. 27.
47 Edward W. Said, op. cit. , pp. 10 -11.

12
b. Orientări politice ale elitei intelectuale române ști în cea
de-a doua jumătate a secolului al XIX -lea

Exista, fire ște, inclusiv un discurs anti -modern. De natură politică însă, principalul
discurs care s -a impus a fost acela liberal48, devenit curentul dominant de gâ ndire al for țelor
politice române ști din secolul al XIX -lea care, sub influen ța ideilor Revolu ției Franceze, au
pledat pentru instaurarea unui regim parlamentar bazat pe principiul reprezentativită ții tuturor
categoriilor sociale în luarea deciziilor. Elit a liberală va cuprinde în rândurile sale numeroase
personalită ți marcante al e culturii române, de la M. Kogălniceanu la V. Conta, A. D. Xenopol, V.
Urechia, S. Haret ori P. Poni49.
Deși, la nivel ideologic, mo ștenea principiile clasice, precum libertatea individuală,
regimul reprezentativ, libera concuren ță și statul ca arbitru al int ereselor sociale, în realitate,
liberalismul românesc antebelic a împrumutat din caracteristicile locale care, de și nu i -au
deturnat i ntențiile de -a practica libertatea individuală și democra ția parlamentară, l -au obligat să
se racordeze la datele sociale române ști, angajându -l la dezideratele sale cele mai înalte,
asemenea ,,idealului na țional”50. De altfel, conform unei lucrări relativ recente, cu tentă
istoriografică și tendin țe de revalorificare istorică, ,,geneza liberalismului românesc ar trebui să
ne-o explicăm, înainte de orice, în funcție de tensionarea tot mai accentuată a raportului dintre
organizarea de sta t și aspirațiile societății la începuturile epocii moderne”51. De altfel, autorul,
Gh. Cliveti, se pozi ționează de partea celor care văd la originea liberalismului românesc mai
degrabă o mi șcare de emancipare decât o ideologie specifică unei anume clase sociale, în spe ță
burghezia capitalistă, cu toate că există destule voci care califică liberalismul românesc ,,impur”
la nivelul perioadei pa șoptiste și ,,cel pu țin neatent la rolul individului”, căci, în realitate, profesa

48 Liviu Neagoe, Originile intelectuale ale …, în Elite, na țiune și societate…, ed. cit., p. 24.
49 Grigore Giorgiu, op. cit., p. 166.
50 Ibidem, p. 166 -167
51 Gheorghe Cliveti, Liberalismul Românesc. Eseu Istoriografic, Editura Axis Universitaria, Ia și, 1996, p. 40.

13
ideea că relevante pentru societate și pentru destinul ei istoric sunt doar masele, sau cel mult
,,oamenii de geniu” capabili să le adune în jurul unor idei -forță52.
Asemenea discursului liberal, a existat un discurs conservator , ale cărui valen țe sunt
însă multiple, nu doar politice, fie ele de natura criticismului junimist, fie în variantele populistă,
agrariană ori na țional -paseistă53. Deși politic s -a opus in ițial reformelor politice, în versiunea sa
moderată, junimistă, conservatorismul românesc a reu șit să adune în rândurile sale o întreagă
pleiadă de intelectuli, printre care pot fi aminti ți P. P Carp, B. Catargiu, T. Maiorescu, T.
Ionescu, N. Filipescu, Al . Marghiloman etc, cu to ții pledând pentru o dezvoltare lentă, treptată,
care trebuia să permită păstrarea specificului na țional 54.
Adoptarea de către ace știa a convingerii că progresul este singura solu ție, îi depărtează
de linia conservatorilor reac ționari și-i apropie de liberali, al căror statut real îl revendică atunci
când se situează de partea convingerii că era necesară <<o perfec ționare a liberalismului, nu
eliminarea lui>>. În realitate, conservatoris mul junimist se diferen ția de liberali nu doar la
nivelul timpilor în care vedea necesară producerea progresului, ci și prin faptul că, dispre țuind
populismul și demagogia ce păreau să se afle la originea proiectelor de reformă ale liberalilor
declara ți, se identifica cu ideile sociale și politice ale pozitivismului epocii, în special cu ideea
tehnocrată a societă ții conduse de ,,speciali ști”. În acest mod, conservatorii revendicau pentru
elita intelectuală dreptul de a fi, în acela și timp, elită conducătoa re, alimentând astfel
convingerea unor autori, ca Sorin Adam Matei, că, în realitate, junimismul a fost o formă de
,,liberalism tehnocratic”, dată fiind predispozi ția sa ,,progresistă” în țeleasă în maniera pozitivista
a tehnocra ției55.
Am observat, a șadar, cum în plin proces de modernizare, orientarea spre modelul
occidental a permis asumarea la niv el local de către elit a politică și intelectuală românească a
două ideologii politice, liberalismul și conservatorismul, din orientările cărora avea să fie
compusă matricea politică a României până la finele secolului al XIX -lea.

52 Sorin Adam Matei, Boierii min ții. Intelectualii români între grupurile de prestigiu și piața liberă a ideilor,
Editura Compania, Bucure ști, 2004, p. 77.
53 Liviu Neagoe, Originile intelectuale ale… , în Elite, na țiune și societate…, ed. cit., p. 24.
54 Grigore Giorgiu, op. cit., p. 166.
55 vezi, pentru acest su biect, Sorin Adam Matei, cap. Junimismul: un liberalism technocratic , în Sorin Adam Matei,
op. cit., pp. 76 -98.

14
La finele aceluia și secol, și cu acela și aport occidental la nivelul schimbului de idei, se
naște în spa țiul românesc mișcarea socialistă , odată cu apari ția la Ia și, în 1881, a revistei
Contemporanul , printre sociali știi marcan ți putând fi identifica ți C. Dobrogeanu Gher ea, I.
Nădejde, S. Nădejde, V. G. Mor țun, Șt. Stâncă, P. Mușoiu, R. Ionescu -Rion. De și peste cinci ani,
în 1893, avea să ia fiin ță și Partidul Social -Democrat al Muncitorilor din România, existen ța lui
se va dovedi vremelnică din cauza migrării unei bune păr ți a tinerilor din partid spre PNL, la
nivelul anilor 189956.
Deși a existat o importantă propagandă de idei, sus ținută de traduceri din Marx și
Engels57, socialismul românesc se întemeiază , s-ar putea spune, pe baze proprii, date de
realită țile distincte ale societă ții române ști față de modelele occidentale, abandonând teoria
clasică marxistă a structurii și a suprastructurii și imitând, în propor ții variate, teoria junimistă a
,,formelor f ără fond”58. Aceste particularită ți se datorează, în principal, ideologului C.
Dobrogeanu -Gherea, a le cărui lucrări teoretice -Neoiobăgia (1910) și Socialismul în țările
înapoiate (1911) -pe lângă analiza sociologică prof undă a societă ții române ști, în tipare marxiste,
reprezintă un răspuns stud iului similar al lui C. Stere -Social – democratism sau
poporanism? -publicat în Viața Rmânească între 1907 -1908. În aceea și măsură însă, reprezintă o
perspectivă originală, asemenea t ermenului neoiobăgie pe care îl inventează pentru a prezenta
realitatea hibridă a unui sistem social care îmbină neajunsurile sistemului capitalist, cu
suprastructura sa politico -institu țională de tip modern, burghez, și ale sistemului feudal, prezent
încă la nivelul for țelor de produc ție59.
În această teorie se găsesc împrumuturile junimiste și devia țiile de la doctrina marxistă.
Ignorând o premisă de bază a teoriei marxiste, conform căreia doar schimbă rile din ,,structură”
pot aduce schimări de natură politică și culturală la nivelul ,,suprastructurii”, C. Dobrogeanu
Gherea admite că în țările subdezvoltate, cum era cazul României, schimbările pot veni și în sens
invers. Paradoxal, ar fi venit chiar din partea burgheziei care, la nivel local, trebuia considerată
ca agent politic și cultural, iar nu ca grup economic. Din această perspectivă, eviden țierea rolului

56 Grigore Giorgiu, op. cit., p. 204.
57 Ibidem.
58 Sorin Adam Matei, op. cit., p. 115.
59 Grigore Giorgiu, op. cit., p. 205.

15
burgheziei, de ,,emancipare” a ,,fondului” popular cu reflexe feudale, îl plasa pe ideologul C .
Dobrogeanu Gherea în sfera de gândire junimistă, pentru care intelectualii erau văzu ți ca
expnen ții curentului modernizator60.

c. Orientări culturale în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea
Orientările cultura le ale elitei intelectuale române ști a Vechiului Regat au fost, de
asemenea, influen țate covâr șitor de transformările ce aveau loc pe contient, transformări care,
odată regăsite în spa țiul românesc, aveau să dea na ștere unor sinteze le fel de originale pr ecum
cele politice, motiv pentru care putem admite, asemenea discursului liberal și conservator,
existen ța în plan local a unui discurs estetizant, regăsibil în literatură61, în acea și măsură în care
poate fi admisă existen ța unui discurs scientist în filosofie și istorie.
Nu ne -am putea raporta la aceste forme de cunoa ștere dacă nu am avea convingera că
epoca modernă românească a fost modelată de două c ategorii de intelectuali, istoricii și cei
considera ți generic scriitori, situa ție care explică și apari ția în 1867 a Academiei Române cu cele
trei sec ții ale sale -literatură, istorie, științe- scriitorii și istoricii de ținând astfel 2/3 din fotolii, î n
virtutea rolului pe care ace știa îl aveau de purtători ai ,,idealului na țional”. Cu toate că evolu ția în
timp a statalită ții i-a făcut pe oamenii politici principalii purtători ai acestui ,,ideal”, alegerea lor,
cel mai adesea, din rândul elitei intelect uale și memoria comună i -au păstrat pe istorici și pe
scriitori ca modele intelectuale dominante, cu influen ță atât asupra opiniei pubice, cât și a altor
categorii intelectuale62.
În aceste condi ții, demersul de fa ță, care inten ționează să înregistreze principalele nume
și orientări din cultura română modernă, î și are ra țiunile sale proprii deja amintite.
Tot dintr -o serie de ra țiuni proprii s -a produs și o evolu ție în câmpul filosofiei, istoriei și
chiar literaturi i, evolu ție influen țată decisiv de ideologia scientistă a vremii care, preluată în

60 Sorin Adam Matei, op. cit., p. 116.
61 Liviu Neagoe, Originile intelectuale ale… , în Elite, na țiune și societate…, ed . cit.,, p. 24.
62 Lucian Boia, op. cit., p. 103.

16
manieră pozitivistă de către junimi ști, la nivel cultural s -a manifestat mai degrabă în variantele
sale evolu ționistă, neokantianistă și marxistă63.
Originile filosofiei române moderne sunt puse pe seama operei lui T. Maiorescu , ale
cărui contribu ții filosofice pu țin cunoscute au fost publicate recent, î n 2017, de către acad. Al.
Surdu64.
Școlit la Liceul ,,Theresianum” din Viena , T. Maiorescu ajunge apoi student la Berlin și
obține doctoratul în filosofie la Univer sitatea din Giessen în 1859, cu o teză despre ,,rela ție” (Das
Verhältnis) , urmând apoi sa -și echivaleze doctoratul din Germania cu licen ța în litere la
Sorbonna, unde ob ține și o a doua licen ță, în drept. După ce revine în țară și ajunge decan al
Facultă ții de Filosofie din Ia și (1862), iar mai apoi profesor la cea din Bucure ști (1884),
înfiin țând, între timp, societatea ,,Junimea” (1867) la Ia și și fiind membru fondator al Societă ții
Acdemice Român e din Bucure ști (devenită , în 1879 , Academia Român ă), opera filosofica a lui
T. Maiorescu capătă contur, fiind împăr țită în patru sec țiuni, scrierilor din tinere țe
adăugându -li-se scrieri de logică, cercetări psihologice și prelegeri de filosofie65.
Din prima perioadă, a scrieril or din tinere țe, datează teza sa de doctorat, Relația, care
tratează rela țiile dintre no țiuni, ca domeniu de cercetare al logicii și al fi losofiei, considerată
,,știința rela țiilor pure”, pledând pentru ,,întâietatea judecă ții față de no țiune”. T. Maioresc u n-a
fost însă rupt de spiritul scientist al epocii, acesta fiind regăsibil mai ales în cercetările sale
psihologice care fac obiectul a trei capitole din Considera ții filosofice, lucrare care, în studiul
intitulat Digresiuni, aduce un elogiu științei, si ngura capabilă să stabilească raporturi reale de
cauzalitate la nivelul general al ,,fenomenelor” posibile. Esen țială însă, din perspectivă
filosofică, rămâne lucrarea sa Logica, publicată până în 1898 în cinci edi ții care, pe lângă
caracterul unui manua l clasic după model occidental, reprezintă o lucrare originală care
valorifică tradi ția autohtonă a Academiilor grece ști din Ia și și Bucure ști de-a prezenta logica în
manieră aristotelică66.

63 Grigore Giorgiu, op. cit. , p. 165.
64 Istoria Filosofiei Române ști, (coord. Alexandru Surdu, Drago ș Popescu, Ștefan -Dominic Georgescu), Editura
Academiei Române, Bucure ști, 2018, p. 118.
65 Ibidem, pp. 117 -118.
66 Ibidem, pp. 118 -121.

17
Influen ța scientismului occidental s -a văzut însă cel mai bine în opera lui V. Conta
(1845 -1882), care, sub impactul de rezultatelor din științele naturii, elaborează ,,primul sistem
filosofic original” din gândirea românească modernă, expus în cele trei titluri publicate antum,
respectiv Teoria Fatalismului (1876), Teoria ondula țiunii universale (1877) și Introducere în
metafizică (1879), precum și în lucrările apărute postum și neterminate, mai întâi în limba
franzeză, despre Întâiele principii care alcătuiesc lumea (1888) și Bazele metaf izicii (1890)67.
La un an după ce se înscrisese la Facultatea de Drept sau, după unele surse, de Litere din
Iași, V. Conta a plecat în Belgia, la Școala Superioară de Comer ț din Anvers, iar mai apoi la
Bruxelles, un de își și obține doctoratul în drept, fapt pentru care ob ține în 1872 catedra de Drept
civil a Universită ții din Ia și68, acela și oraș în care a devenit membru al Junimii , publicându -și în
Convorbiri literare primele două lucrări filosofice amintite , prin care se impune ca filosof la
nivel na țional69. Orientările sale politice și culturale difereau însă de cele ale junimi știlor,
convingerile liberale aducându -l alături de alt fiu rătăcit al Junimii, A. D. Xenopol, alături de
care, împreună cu G. Mârzescu și Gr. Buicliu va întemeia în 1878 Partidul Liberal -Democrat70.
Profund influen țat de viziunea evolu ționistă a vremii sale, din științele naturii, și de
empirismul francez și pozitivismul german, V. Conta sistematizează două concep ții proprii,
originale, despre lume și despre religie. În acest sens, ,,fatalismul” venea să descrie lumea în
cheia unui determinism opus celui religios, specific mai degrabă doctrinei protestante (doc trina
predestinării), pe care Vasile Conta îl identifica sub forma determinismului materialist, în
împlini rea căruia credea că se suprapu n, în manieră pozitivistă, legile ,,fixe” ale istoriei și ale
evolu ției sociale71.
Concep ției despre lume i se adăuga o manieră similară de în țelegerea fenomenului
religios, nu ca element distinct și paralel științei, sub raportul formelor culturale pe care le
profesa, a șa cum pleda Herbert Spencer, ci ca element specific unei etape care se subs uma unei
matrice evolu ționiste de în țelegere a evolu ției intelectuale umane. Pentru V. Conta, religia î și

67 Grigore Giorgiu, op. cit., p. 167.
68 Istoria Filosofiei Române ști, ed. cit., p. 122.
69 Ibidem, p. 122.
70 Ibidem.
71 Ibidem, pp. 123 -124.

18
avea sorgintea în ,,atitudinea antropomorfizată a omului primitiv”, trecând în decursul timpului
printr -o serie de etape evolutive. De la feti șismul f ormelor ini țiale, în care orice obiect fizic
concret, fetiș, putea ascunde for țe divine, se ajunsese în etapa idolatriei, care a exacerbat cultul
eroilor, urmând ca, mai apoi, trecând prin politesime, monoteisme și panteisme, materialismul
științific ce -l excludea pe Dumnezeu să fie ultima fază a evolu ției intelectuale72.
Discursul scientist din filosofie a fost dublat de un discurs similar purtat la nivelul
istoriografiei. A înțelege însă muta ția pe care istoriografia romantică a suferit -o, făcând posibilă
apari ția școlii critice, necesită un excurs care să privească evolu ția pe care a avut -o spiritul critic
în cultura românească și rolul pe care societatea Junimea l-a avut în această evolu ție și,
deopotrivă, în apari ția școlii critice în istoriografie căci, a șa cum bine remarca Al. Zub, ,,legătura
dintre școala critică și Junimea ține de ordinea eviden ței”, putându -se stabili o ,,rela ție genetică”
între cele două, în baza aceluia și ,,spirit” pe care l -au profesat în comun73.
Din perspectivă culturală, tenta ția de -a echivala junimismul cu na șterea spiritului critic în
cultura română persistă în aceea și măsură în care este perpetuată tenta ția similară de -a echivala
,,critica culturii, a societă ții și a literaturii în genere” cu critica literară, acest fenomen făcând
obiectul u nui studiu de substan ță al lui G. Ibrăileanu, intitulat Spiritul critic în cultura
românească74.
G. Ibrăileanu afirmă că amintitul ,,spirit critic” n -ar fi putut comporta caracterul univoc
al criticii literare, căci ,,critica literară nici nu se putea na ște pe vremea ceea, căci n -avea pentru
ce”75, până la înfiin țarea Junimii literatura română nefiind scris ă decât de boieri, fie ei mari
boieri, boieri de clasa a II -a în ,,epoca bonjuristă” sau burghezi și dascăli întra ți în mica boierie
(șătrari, pitari, slugeri etc.) în deceniul ce -a urmat ,,revolu ției”76. Înfiin țată la Ia și în 1863, de
către un grup de tineri intelectu ali, printre care T. Maiorescu, P. P. Carp, V. Pogor, I. Negruzzi și

72 Grigore Giorgiu, op. cit., pp. 170 -171.
73 Al. Zub, De la istoria critică la criticism (Istoriografia română la finele secolului XIX și începutul secolului XX),
Editura Academiei Române, Bucure ști, 1985, p. 103.
74 G. Ibrăileanu, Opere, vol. I, Edi ție de Victor Durnea, Editura Funda ției pentru Știință și Artă, 2014, p. 50.
75 Ibidem, p. 52.
76 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origi ni până în present, Ediția a II -a, Editura Minerva, Bucure ști,
1982, p. 397.

19
Th. Rosetti, cu o revistă proprie, Convorbir i literare, și un cenaclu literar ce devenise rapid
faimos77, societatea Junimea, deși fusese la începuturi, după expresia lui George Călinescu, doar
,,o înjghebare politică cu aspecte culturale”78, avusese meritul de -a fi adus crea ția țărănimii în
,,prezen ța directă a aristocra ției”, poate și pentru că, a șa cum ținea să men ționeze acela și istoric
literar, însu și T. Maiorescu era, la origine, un țăran79.
Odată creată , Junimea și-a revendicat prin V. Alecsandri rolul de creatore a curentului
critic în cultura română începând cu perioada cu 1860, pe care, în realitate, l -ar fi mo ștenit, și pe
care nu l -ar fi putut reprezenta în aceea și manieră decât prin natura unei fil iații care, conform
argumentării lui G. Ibrăileanu, începe cu M. Kogălniceanu, continuă cu C. Negruzzi, A . Russo,
V. Alecsandri, iar odată cu T. Maiorescu î și găse ște, de fapt, sfâr șitul80.
G. Ibrăileanu porne ște de la premisa că, în realitate, procesul de modernizare a
principatelor a cunoscut două formule, una muntenească, care a presupus asimilarea modelelor
politice occidentale, și una moldovenească, desfă șurată pe o perioadă de 40 de ani, între
1840 -1880, care a presupus ,,asimilarea culturii în celelalte forme ale ei”81.
Din această perspectivă, se poate sus ține existen ța a două culturi, moldovenească și
muntenească, cu specificită țile lor, până la nivelul anilor 1880 când ,,s -a isprăvit < <unirea>>”82,
spațiului moldovenesc fiidu -i specifică na șterea spiritului critic, în două etape care s -au
scuccedat83, și din care Junimea o reprezintă pe cea din urmă, articolul lui T. Maioresc, din 1881,
În contra neologismelor, punând capăt spiritului critic moldovenesc, căci tot ce a urmat acestuia,
incluziv în opera lui Maiorescu, a fost critică literară, cultura critică moldovenească
supravie țuind doar pu țin după 1890 sub formele distincte ale junimismu lui politic,
radicalismului și socialismului reprezentat de revista Contemporanul84.

77 Grigore Giorgiu, op. cit., p. 131.
78 G. Călinescu, op. cit. , p. 399.
79 Ibidem, p. 397.
80 G. Ibrăileanu, op. cit., pp. 54 -55.
81 Ibidem, p. 25.
82 Ibidem, p. 51.
83 Ibidem , pp. 59 -60.
84 Ibidem , pp. 50 -51.

20
În acest fel, ,,d. Maiorescu, cel de până la 1881, a avut marele rol de a fi unul -și
ultimul -dintre acei care au prezidat formarea culturii român e moderne”85, rol pe care, în vechea
școală critică moldovenească, îl de ținuseră M. Kogălniceanu și A. Russo, din postura de
teoretician, meritul acestora fiind de -a fi creat ,,publicul” și ,,cercul” din care se constituise noua
școală, res pectiv junimismul, trecerea de la ,,vechea cultură moldovenească” la cea ,,nouă” și de
la România Literară la Convorbiri literare făcându -se prin lectura vechilor reviste , sfaturile
primite de la V. Alecsandri și mul țumită pregătirii intelectuale a conducă torilor Junimii86.
O astfel de abordare, prima, de altfel, menită să înscrie Junimea într-o tradi ție mai veche,
este acceptată cu reticen ță, în genere, din cauza caracterului critic discutabil pe care l -ar fi avut
pașoptiștii din prima etapă care nu -și făcuseră din critică un program, ci, mai deg rabă, după cum
pledează N. Manolescu în monumentala sa lucrare dedicată istoriei literaturii române,
încurajaseră diletantismul și ,,dezvoltarea genurilor și a speciilor indiferent de noutatea lo r”,
făcându -se, astfel , exponen ții mai degrabă ai unei ,,naivită ți ideologice” decât ai unui program
critic, fapt ce nu s -ar putea spune despre junimi știi care, odată cu articolele publicate de T.
Maiorescu în anii 60 -70 ai secolului al XIX -lea și continua te de discipolii săi chiar după 1900,
pun bazele a ceea c e, în literatura română, N. Manolescu nume ște ,,prima bătălie canonică”87. În
ceea ce prive ște limba, se opuneau mai degrabă formulei ,,scrie ți, băie ți, numai scrie ți” a lui I. H.
Rădulescu decât influen țelor din limba franceză88, iar în ceea ce prive ște literatura, canonul
combă tut era acela al e clectismului specific romanticilor, Maiorescu fiind cel care impune pentru
prima dată regula aprecierii artistice pentru calită țile sale intrinseci, idiferent de orice
considerente politice, na ționale, morale ori religioase89.
După aprecierile lui G. Călinescu însă, criteriile estetice și credin ța în obiectivitatea
criticului , impuse de T. Maiorescu Junimii, mascau la acesta o viziune ,,îngustă”90 care,

85 Ibidem, p. 54.
86 Ibidem, p. 58.
87 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Pite ști, 2008,
pp. 361 -362.
88 G. Ibrăileanu, op. cit., pp. 71 -72.
89 Nicolae Man olescu, op. cit., p. 362.
90 G. Călinescu, op. cit., pp. 407 -408.

21
beneficiind de o cultură vastă, a fost capabilă să dezvolte ceea ce, în termenii istoriografiei
actuale, credem că s -ar regăsi ca mituul maiorescian , despre care nu s -ar putea spune că a fost
,,un estet al esen țelor rare”, ci un ,,critic mare” care n -avea probl eme în a în țelege și admira arta
vremii sale, reprezentată exemplar de figura lui Eminescu, dar, ca ini țiator al ,,conspira ției
tăcerii” în cultura română, îi ignora totalmente pe cei cu care nu împărtă șea acelea și viziuni
estetice, precum Alexandru Macedo nski, și transfera orice conflict din câmpul politicii în câmpul
literaturii91.
La originea acestor paradoxuri și a ,,teoriei formelor fără fond” pe care o propune ,
credem că se află ceea ce Al. Philipide numea în mod exemplar în țelegerea valorii artistice a unei
opere literare <<confundând știința cu perfec țiunea formei științei>>92, într -o încercare de a se
racorda la ideologia scientistă a epocii cu care se identifica, atât de pe pozi ția darwinis tului,
vreificabilă cel mai facil în conflictul public pe care îl p oartă cu S. Nădejde93, cât și din postura
mentorului care, sperând la scrierea unei istorii a românilor în manieră pozitivistă, se raporta la
opera istorică a lui A. D. Xenopol, bursier al Junimii, ca la un e șec94.
În pofida ,,e șecului” reprezentat de aceasta, cel pu țin din perspectiva a șteptărilor
mentorului Junimii , istoriografia română modernă a atins maximul valorii sale odată cu școala
critică95, mul țumită sprijinului pe care Junimea și T. Maiorescu l -au acordat studen ților
merituo și care primiseră catedre universitare într -o manieră ce lăsa de crezut că universitatea
însăși era ,,aproape o crea ție a lui Titu Maiorescu, propagând fanatic judecă ți bune și rele ale
maestrului”96, acelea și ,,judecă ți” care făcuseră din junimi ști <<câ știgătorii primei bătălii
canonice>> în raport cu genera ția pe care au negat -o și cu aceea de care vor fi nega ți97.

91 Ibidem.
92 G. Ibrăileanu, op. cit., p. 74.
93 Odilia Ro șianu, Femeia care a învins Criticul ,
https://www.literaturadeazi.ro/panor amic/femeia -care-a-invins -criticul , accesat pe 07.06.2020.
94 Al. Zub, op. cit., p. 105.
95 Ibidem, pp. 103 -107.
96 G. Călinescu, op. cit., p. 407.
97 Nicolae Manolescu, op. cit., p. 362.

22
T. Maiorescu fusese cel care, în realitate, sprijinise formarea unei noi genera ții de
istorici, punând la dispozi ția acestora însă și revista Convorbiri literare, fie prin numirea lui Ioan
Bogdan la conducerea redac ției acesteia, fie prin transformarea pasageră a publica ției în revistă
istorică, în lipsa uneia cu caracter de această natură. Ce rămâne relevant e faptul că, sus ținând o
seamă tineri valoro și întor și de la studii din Occident, a reu șit să inoculeze acesto ra ,,spiritul
critic” în țeles ca o încercare continuă de sporire a rigurozită ții științifice98. În aceea și măsură
însă, rămâne la fel de relevantă constatarea lui Alexandru Zub că ,, Junimea nu a dat niciun
istoric care să îi reprezinte integral spiritul”, din rândul celor sus ținuți, asemenea lui A. D.
Xenopol, G. Panu, D. Onciul, I. Bogdan și N. Iorga, cel dintâi și cel din urmă aminti ți,
găsindu -se ei în șiși în rela ția magistru -discipol, reprezentând caracterele cele mai ref ractare
curentului care i -a propulsat99.
Deși s-ar putea spune că fusese ,,protejatul” primei genera ții de istorici ie șiți din ,, școala”
Junimii care îl trimisese să se specializeze la Berlin și la Giessen, între 1867 -1871, pe urmele lui
Maio rescu, ob ținând astfel doctoratul în filosofie și drept și, în ciuda faptului că istoriografia îl
admite ca cel mai important istoric român al secolului al XIX -lea100, A. D. Xenop ol n-a reu șit să
întruchipeze în istoriografia autohtonă nici dezideratele maioresciene ale științificită ții
germane101, nici rigoarea metodologică pe care i -o cereau discipolii săi, printre care chiar
,,favoritul” N. Iorga102. I se repro șau lacunele cu care scrisese prima sinteză modernă completă
de istorie a românilor103, care nu -l făcuse însă nici pe departe mai cunoscut decât avea să devină
la nivel interna țional prin publicarea în franceză a Principiilor fundamentale ale istoriei (1899) și
a Teoriei istoriei (1908) care reprezenta, în fapt, varianta refăcută complet a primei lucrări, în
ambele Xenopol rupându -se complet de pozitivismul german, spre d ezamăgirea lui Maiorescu104,

98 Al. Zub, op. cit., p. 104 -107.
99 Ibidem.
100 Lucian Boia, Evolu ția Istoriografiei Române, f. e., Bucure ști, 1978, p. 180.
101 Al. Zub, op. cit., p. 146.
102 Ibidem, p. 144.
103 Lucian Boia, Evolu ția Istoriografiei…, ed. cit., p. 188.
104 Ibidem, p. 190.

23
și adoptând pozi ția neokantianismului, mi șcare epistemologică din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea care sus ține distinc ția dintre științele naturii și științele spiritului105.
Prin aceste crea ții de natură originală, numele lui A. D. Xenopol a rămas legat până
astăzi în cultura română de cel mai coerent demers de natura filosofiei istoriei106 în care,
încercând să definească caracterul științific al istoriei, propune o reclasificare a științelor nu
după ,,caracterul lor fizic și psihic”, asemenea lui August Comte, teoreticianul pozitivismului, ci
după ,,gradul de complexitate și generalitate”107. Din aplicarea acestui criteriu rezultă două
tipologii de științe, teoretice și istorice, ambelor corespunzându -le subdomeniile științelor
materiei și științelor spiritului, istoria, în genere, făcând obiectul de cercetare al științelor istorice
care privesc spiritul108. Acestor clasificări A. D. Xenopol le -a atribuit acele ,,fenomene” care le
reprezintă și care, în esen ță, sunt reprezentate de faptele de repeti ție specifice științelor teoretice
și faptele de succesiune specifice științelor istorice109, distincte între ele datorită caracterului
propriu schimbător în func ție de factorii timp și spațiu110.
Prin analiza faptelor de succesiune în func ție de legită ți (care, pentru Xenopol, în istorie,
nu exi stă), cauzalită ți, devenire (evolu ție) și direc ție (progrez), A. D. Xenopol deduce teoria
seriilor istorice care sunt unice întotdeauna în raport cu timpul în care se realizează111. N-a fost
însă de ajun s pentru a satisface a șteptările lui T. Maiorescu.
Ce nu i s -a putut repro șa însă lui Maiorescu a fost capacitatea sa de mentor. Fusese cel
care, în pofida dorin ței de a crea o ,,orientare nouă” literară și istoriografică, îl sus ținuse pe
Eminesc u, marele romantic, în ciuda curentului realist pe care îl promova Junimea și care, în
acest chip, și-a apropiat figurile celorlal ți clasici ai literaturii române, Slavici, Caragiale și

105 Grigore Giorgiu, op. cit., p. 165; https://www.britannica.com/topic/Neo -Kantianism , accesat pe 07.06.2020.
106 Lucian Boia, Evolu ția Istoriografiei…, ed. cit., p. 192.
107 A. D. Xenopol, Principiile Fundamentale ale Istoriei, traducere din limba franceză de Rodica Croitoru, Editura
Albatros, Bucure ști, 200 3, p. 56.
108 Ibidem, p. 57.
109 Ibidem.
110 Ibidem, p. 121.
111 Istoria Filosofiei Române ști, ed. cit., pp. 303 -304.

24
Creangă112 care, de și greu de c uprins într -un curent, au rămas, în esen ță, reali ști113. ,,Cu alte
cuvinte, când, formându -se o cultură românească, Eminescu și Caragiale au fos t posibili, și
critica, din jandarm al culturii, ca mai înainte, devine analistă, literară”114, aceea și critică care
define ște, în genere, un curent literar prin opozi ția cu un altul pe care îl precede, și care situează
realismul în literatura română între romantism și neoromantism, în opozi ție atât cu cel dintâi, cât
și cu cel din urmă, manifestat la noi, cu precădere, sub forma ,,insurec ției simboliste”115.
Slavici, Caragiale și Crea ngă nu fuseseră însă singurii ,,reali ști”, cu toate că lor le este
rezervat și statutul de ,,mari clasici”, alături de Eminescu, în sensul că au oferit criticii literare un
model estetic de raportare. Alături de ei pot fi încadra ți ma rii critici ai momentr ului, T.
Maiorescu și C. Dobrogeanu Gherea, criticii ,,mai pu țin proeminen ți”, precum N. Iorga și chiar
numele unor poe ți romantici ca Al. Macedonski, a șa cum pot fi adăugate alte nume relevante,
precum N. Filimon, B. Șt. Delavrancea, B. P. Ha șdeu, D. Zamf irescu, I. Negruzzi, Brătescu
–Voine ști și S. Nădeje etc116. Cu to ții își însu șiseră maniera realistă a scrierii care pleca de la
aserțiunea lui Flaubert că <<literatura trebuie sa imite felul de al fi al științei>>. Se încadrau
astfel î ntr-un percept ideologic ce se străduia să profeseze o raportare obiectivă la ,,real” după
maniera oamenilor de știință, de aceea se poate admite fără echivoc că na șterea realismului în
literatura română s -a produs în strânsă legătură cu cadrul ideologic -scientist al epocii, în special
cu maniera pozitivistă și evolu ționistă de raportare la realitate117.

112 Keith Hitchins, op. cit., pp. 261 -271.
113 Adriana Iliescu , Realismul în literature română în secolul al XIX -lea, Editura Minerva, Bucure ști, 1975, p. 18.
114 G. Ibrăileanu, op. cit., p. 53.
115 Adriana Iliescu , op. cit., pp. 6 -7.
116 Ibidem , p. 18.
117 Ibidem , pp. 8 -9.

25
III. Elita intelectuală românească la începutul secolului al
XX-lea.
Spre finele secolului al XIX -lea și începutul secolului XX, acela și împrumut de idei , care
crease în literatura română romantismul și realismul , avea să marcheze în sânul teoriei literare o
serie de schimări care îi aduseseră pe scriitori, ca parte majoritară a elitei intelectuale române ști,
în fa ța unei dileme cu care se confrunta, deopotrivă, și elita intelectuală franceză, cu prilejul
amintitei Afaceri Dreyfus: a avea ori nu op țiuni politice.
Nici aceste schimbări nu se cricumscriu unei evolu ții autohtone în parametri impu și
autonom. E voluția culturii române în secolul al XX -lea nu făcea deloc notă discordantă de ceea
ce se întâmpla pe continent căci, dintr -o perspecivă antropologică, metamorfozele aduse de
secol ul al XX -lea corespund unei rupturi nu doar cu secolul pe care l -a precedat , ci cu toate
celelalte anterioare, astfel că, pentru perioada la care ne referim în acest studiu, schimbarea însă și
este o regulă, impunând de la sine prevalen ța discontinuită ților în fa ța modelelor deja statuate. În
asemenea condi ții și după buna tradi ție a imitării modelului occidental, la nivelul culturii,
schimbarea a presupus na șterea unei tensiuni între tradi ție și modernitate, care a înregistrat ca
primă ruptură la nivel cultural na șterea avangardei artistice118.
Cum la nivelul începutului de secol XX literatura era mediul cultural în care, asemenea
perioadei junimiste, ,,veneau din devotament ori pentru a se distra oa meni ce n -aveau nimic de -a
face cu literatura”119, spa țiul literar și orientările sale oferă principalele direc ții de în țelegere a
orientărilor culturale și ideologice pe care le avea elita intelectuală românească antebelică .
Înțeleasă fie ca un ,,fenomen de succesiune” a tendin țelor anterioare, fie, mai degrabă, ca
o etapă distinctă la nivelul evolu ției istorice, a șa cum pare să pled eze C. Ciopraga, literatura
română de la 1900 până la finele Primului Război Mondial pr ezintă un caracter original din mai
multe considerente120.

118 Grigore Georgiu, Filosofia culturii. C ultură și comunicare, Ediția a II -a, Editura Comunicare.ro, Bucure ști,
2004, pp. 109 -111.
119 G. Călinescu, op. cit., p. 439.
120 Constantin Ciopraga, Literatura Română între 1900 și 1918, Editura Junimea, f. l., 1979, p. 7.

26
Mai întâi, spre deosebire de realismul european, realismul din literatura română continuă
să se manifeste și chiar să ia amploare prin opere de valoare la începutul secolului XX, chiar
dacă simbolismul, de natură neoromantică, î și făcuse apari ția. Pe de altă parte, de și se produsese
o apari ție simbolistă care a dat nume sonore, precum Arghezi ori Bac ovia, simbolismul românesc
n-a ocupat niciodată prim -planul vie ții literare autohtone și nici nu și-a făcut apari ția printr -o
<<campanie anti -realistă>> violentă pe care n -o purtaseră, de altminteri, nici clasicii la apari ția
realismului, căci, reac țiile notabile au avut caracter disparat121.
Pe de altă parte, o altă constatare care se poate cu privire la evolu ția literaturii în secolul
al XX -lea este aceea că a suferit o ,,primenire” în rândurile scriitorilor. A e xistat, în acest sens, o
scădere a activită ții literare a scriitorilor confirma ți înainte de 1900 , pe fondul apari ției unor
nume noi care vor da reprezentan ți de seamă ai noilor curente și care reu șesc să se impună122. I.
L. Caragiale se autoexilase la Berlin după 1904 și, chiar de mai publică unele opere de calitate,
produc ția sa literară scade până când, în 1912, avea să moara. Slavici pu blică mai degrabă
broșuri educative decât opere literare, iar Delavrancea se dedică mai ales politicii, a șa cum G.
Coșbuc se dedică unor activită ți culturale care n -au legătură cu procesul crea ției artistice123. În
aceea și măsură apar, pe acest fundal, noi prozatori (M. Sadoveanu, E . Gârleanu, I. Agârbiceanu,
G. Galaction etc.), poe ți (Șt. O. Iosif, D. Anghel, I. Minulescu, T. Arghezi etc.), dramaturgi, ca
V. Eftimiu și critici liter ari, precum G. Ibrăileanu, O. Densu șianu, I. Chendi și, nu în ultimă
instan ță, E. Lovinescu și N. Iorga124.
Dintre criticii literari, celui dintâi și celui din urmă aminti ți, respectiv G. Ibrăileanu și N.
Iorga, li se datorează împăr țirea scenei culturale române ști la începutul secolului al XX -lea, dat
fiind aportul lor teoretic și creator la cristalizarea celor două curente culturale, sămănătorismul și
poporanismul care, de și au împăr țit aceia și colaboratori și au mizat pe acelea și probleme
sociale125, împărtă șeau viziuni estetice și politice total diferite126.

121 Adriana Iliescu , op. cit., pp. 6 -7.
122 Dumitru Micu, Istoria Literaturii Român e, vol. I, (1900 -1918), Editura Didactică și Pedagogică, Bucure ști, 1964,
p. 9.
123 Ibidem, pp. 9 -10.
124 Ibidem.
125 Z. Ornea, Poporanismul, Editura Minerva, Bucu rești, 1972, p. 25.

27
Existen ța unor viziuni de natură politică în prim -planul vie ții literare române ști
reprezintă o marcă proprie a literaturii începutului de secol XX. Viziunea estetică maioresciană
ce dominase ultima jumătate a secolului trecut prin valorificarea valorii estetice intrinseci a
operei literare, ,,adică descătu șarea ei de orice constrâng ere dinafară”127, fusese acum contestată,
de aceea s -ar putea spune, fără tăgadă, că evolu ția literaturii române la începutul secolului XX
s-a făcut plecând de la divergen țele produse pe seama principiului autonomiei estetic e128.
Dialogului polemic Maiorescu -Gherea de la sfâr șitul secolului trecut, care părea acum
c-a luat sfâr șit, i se suprapunea o polemică purtată între cei care se identificau ca descenden ți ai
lui Maiorescu și ai principiilor sale -mai ales artei pentru artă – și cei care subscriau unei literaturi
angajate, asemenea lui C. Dobrogeanu Gherea, dar fără a se identifica ca gheri ști129.
Sămănători ști, poporani ști, simboli ști, făceau cu to ții parte din c urentul de orientare culturală
care domină perioada cuprinsă între 1889 și 1947 și care e identificat generic sub denumirea de
modernism130.
Formulele în care acesta se regăsea la nivelul culturii române erau însă multiple și
distincte, varianta sămănătoristă și poporanistă dominând via ța culturală a epocii.
Teoretizate ca grile distincte de evaluare a esteticului și a literaturii, aceste curente
culturale se născuseră dintr -o reac ție de adversitate fa ță de m aniera ,,clasică” junimistă de
raportare impasibilă la realitate131, o realitate socio -economică internă care necesita aten ția elitei
intelectuale pentru a rezolva două chestiuni esen țiale, problema na țională/transilvan ă, generată
de programul de dezna ționalizare dus de guvernul ungar printre românii din Transilvania, mai
ales după memorandumul din 1892, și problema țărănească, de natură agrară, care măcina nu
doar lumea rurală, a șa cum o arătaseră răscoalele din 1888, c i și elita intelectuală care nici măcar
în varianta ei conservatoare nu mai putea ocoli această realitate socială132 ce făcea ca din cele

126 Ion Bulei, Atunci când veacul se nă ștea, Editura Eminescu, Bucure ști, 1990, pp. 181 -182.
127 G. Călinescu, op. cit., p. 420.
128 Constantin Ciopraga, op. cit., p. 8.
129 Ibidem, p. 7.
130 Nicolae Manolescu, op. cit., p. 455.
131 Constantin Ciopraga, op. cit., p. 8.
132 Z. Ornea, op. cit., pp. 25 -32.

28
aproape 6 milioane de locuitori pe care îi avea România la nivelul anilor 1899, aproape 4,8
milioane să trăiască în mediul rural, distribuite în cele 14 jude țe ale țării133. Dintre ace știa, în
primii ani ai secolului XX, aproape 84.000 erau de ținători a mai pu țin de 2 ha de pământ, peste
485.000 fiind posesori sub 10 ha134.
Dacă adăugăm acestor aspecte și afrontul fa ță de împrumuturile din alte culturi, în
special cea franceză, împrumuturi care nu fuseseră tocmai contrare spiritului Junimii câtă vreme
își găseau un fond, se poate conchide că am identificat acele ra țiuni de natura unor idei -forță care
au cristalizat la începutul secolului al XX -lea orientările sămănătoristă, poporanistă și
simbolistă135 și care l -au convins pe G. Călinescu să denumească capitolul pe care li -l dedică
primelor două drept ,,tenta ția na țională”136.
În realitate, schimbarea preferin țelor culturale și literare la început de secol XX, pri n
subordonarea esteticului din artă altor formule, nu cred că pornise de la nivelul intrinsec al unei
nevoi creatoare de alte forme estetice, ci se manifestase cu sens invers. Schimbarea fusese ini țial
una de natură ideologică, de la scientismul secolului trecut, la na ționalismul secolului XX pe
care, a șa cum voi încerca să arăt la nivelul celui de -al doilea capitol al studiului de fa ță, l-au
profesat din cele mai înalte pozi ții tocmai cei care creaseră direc țiile culturale antebelice, cu
aceea și orientare naționalistă capabilă să militeze pentru propriile deziderate și idealisme, motiv
suficient ca George Călinescu să identifice în aceste figuri ipostazele unui ,,nou mesianism”137.
Subordonând arta scopurilor na ționale, săm ănători știi, în fru nte cu N. Iorga, nu se
diferen țiau de sociali știi lui Gherea decât prin caracterul scopurilor, care nu erau prin esen ță și
prin natura finalită ții lor, sociale și etice, ci na ționale, și, de asemenea, prin specificul ideologic
naționalist, opus interna ționalismului socialist138, asemănându -se, astfel , poporani știlor tocmai
prin caracterul ideologic na ționalist pe care -l revendicau ambele curente139. De altfel, o analiz ă

133 ***, Anuarul Statistic al României, Bucure ști, Imprimeria Statului, 1904, p. 23.
134 Ibidem, pp. 176, 178.
135 Constantin Ciopraga, op. cit., p. 8.
136 G. Călinescu, op. cit., p. 601.
137 Ibidem.
138 Ibidem.
139 Ibidem, p. 661.

29
sucintă a programului fiecărei mi șcări culturale î n parte se va dovedi suficientă pentru a sus ține
afirma țiile anterior făcute.
Pentru a în țelege forma ția ideologică pe care N. Iorga o manifestase până la începutul
Primului Război Mondial, este necesară lectura atentă a lec țiilor de deschidere la cur surile
universitare pe care le ținuse, adunate în volumul Generealită ți cu privire la studiile istorice, la
acesta trebuind adăugate volumele despre O luptă literară, care cuprind majoritatea articolelor
publicate de N. Iorga în Sămănătorul și care expun, pe larg, programul Sămănătorului, care
presupune, în aceea și măsură, o doctrină și un ideal140.
Înfiin țat la 2 decembrie 1910 la Bu curești sub conducerea lui G. Co șbuc și Al. Vlahu ță,
Sămănătorul avea la venirea lui N. Iorga la conducerea revistei un program prestabilit, care
calchia ideile promovate de G. Co șbuc la Vatra și de Al. Vlahu ță la Vieața, ori de la mai noul
Curier literar săptămânal și artistic ce-și asumase în loc de program introducerea de la Dacia
literară141 ce apăruse sub redac ția lui M. Kogălniceanu. Părea astfel că se stabilise o fil iație pe
care E. Lovinescu o și vede posibilă, că ci presupunea valorificarea acelora și specificită ți
autohtone în materie istorie, obiceiuri și folclor142, filia ție pe care, însă, N. Iorga o respinsese c u
toate că vedea în M. Kogălniceanu cel mai mare om politic al secolului al XIX -lea143 și, în
aceea și măsură, chiar dacă acceptase programul impus de Vlahu ță și Coșbuc144.
Venirii lui N. Iorga la Sămănătorul nu i se datorează, a șadar programul, ci faptul că a
adăugat acestuia ,,oroarea” pentru ,,spoiala străină fran țuzească”145, transformându -l, în acela și
timp, dintr -o publica ție modestă într-un organ de luptă care a dominat primul deceniu al
secolului al XX -lea, căruia i -a impus propria viziune estetică asupra artei146. Aceasta se încadra
curentului realist atât din motive ,,spirituale” , Iorga devenind intelectual într -o epocă în care un

140 Valeriu Râpeanu, Cultură și Istorie, vol. II, N. Iorga, Gheorghe I. Brătianu, Editura Cartea Românească, 1981,
pp. 7 -9.
141 Ion Bulei, op. cit., p. 170.
142 Eugen Lovinescu, Istoria Literaturii Române Contemporane, Editura Litera, Chi șinău, 1998, pp. 11 -12.
143 Valeriu Râpeanu, op. cit., p. 59.
144 Constantin Ciopraga, op. cit., p. 63.
145 G. Călinescu, op. cit., p. 601.
146 Ion Bulei, op. cit., pp. 174 -175.

30
mare scriitor era prin defini ție realist, cât mai ales ideologice, refugierea în realism fiind o
consecin ță a atitudinii critice fa ță de cosmopolitismul elitelor clădit pe necunoa șterea crasă a
realită ților materiale și culturale ale lumii române ști147, de aceea, o primă subordonare pe care
Sămănătorismul o face esteticului capătă forma unui idealul social148.
N. Iorga fu sese atras de ideologia socialistă din perioada tinere ții când, aflat la Ia și,
colaborase cu versuri la revista Contemporanu l, din această perioadă men ținându -și convingerile
despre rolul social pe care trebuia să -l poarte arta149, distan țându -se însă de socialismul lui C.
Dobrogeanu Gherea care promova emanciparea unei ,,clase de muncitori nedreptă țiți […] pe care
noi n -o avem”, astfel că ,,socialismul trebuie întocmit la noi printr -o politică de dreptate, de
căință, de bună fră ție, fa ță de mo șul și badea din satul fără bogă ție și fără cultură”150. Era un
îndemn la a crea ,,o nouă epocă de cultură”151care-l identifica pe țăran ca exponentul arhetipal al
românismului, în slujba căruia trebuia pusă crea ția artistică.
Această primă subordonare a esteticului idealului social pornea de la convingerea lui N.
Iorga că literatura trebuie să fie mai întâ i un ,,f apt de cultură”, și abia apoi unul de ,,crea ție”, căci
cultura însă și era mijlocul de unificare socială și națională152. În acest sens, a doua subordonare a
esteticului este făcută idealului na țional. ,,Ce avem de făcut înainte de toate este [..] răspândirea
culturii noastre” căci ,,undeva, departe de tot, plute ște în aerul de argint al idealului icoana
întregului neam rotunjit .”153
Literaturii, a șadar, ca parte a culturii, îi revenea rolul de unificatoare a neamlui prin
valorificarea a tot ceea ce el are mai autentic, respectiv crea ția folcloriă, țăranul. Din aceste
considerente, sămănătorismul se apropia de poporanismul care ,, nu e o teorie, e un sentiment,
sentimentul de recuno ștință, de simpatie și de datorie fa ță cu țărănimea. În politică, acest

147 Valeriu Râpeanu, op. cit., pp. 13, 24 -25.
148 Constantin Ciopraga, op. cit., p. 62.
149 Ibidem.
150 N. Iorga, O nouă epocă de cultură , în Idem , O luptă literară, vol. I, ,,Neamul Românesc”, Tipografie și
Legătorie de căr ți, 1914, p. 9.
151 Ibidem, p. 11 .
152 Ion Bulei, op. cit., p. 177.
153 N. Iorga, O nouă epocă… , în N. Iorga, O luptă literară, ed. cit., p. 10.

31
sentiment va îndemna pe cineva să lupte pentru revendicări politice și economice. În chestii
culturale, îl va îndemna să se jertfeas că pentru cultivarea țărănimii”154.
Se poate constata, deci, că prin sursa comună de inspira ție de natură folclorică și prin
caracterul ideologic na ționalist, cele două ,,stări de spirit” cu ,,câteva tendin țe”, cum avea să le
numească istoricul literar C. Ciopraga, se diferen țiau din prisma perspectivei estetice prin care
înțelegeau arta, poporanismul promovând, spre deosebire de sămănătorism, obliga ția scriitorului
de a se ocupa de realitatea înconjurătoare în mod obiectiv155. Era probată în acest fel una din
dilemele realismului care rezida în însă și semantica sa, în capacitatea de -a defini realitatea însă și,
care, inclusiv sub aspect est etic, poate fi în țeleasă în manieră dihotomică, obiectivă și
subiectivă156.
Alegându -o pe cea dintâi, G. Ibrăileanu o impusese și direc ției poporaniste din calitatea
lui de redactor al Vieții Române ști, revistă apărut ă la Ia și la 1 martie 1906 sub conducerea lui C.
Stere și P. Bujor157. Își păstrase, în aceea și măsură și credin ța în incapacitatea artei de -a putea fi
armonizată cu ideologia, astfel că, asemănându -i-se lui C. Stere în ceea ce prive ște ideile politice,
se diferen ția de acesta în privin ța celor estetice, ra țiune pentru care pot fi identificate în paginile
Vieții Române ști inclusiv crea ții simboliste, chiar dacă G. Ibrăileanu vedea în țăranul român
singura sursă fidelă de insp irație artistică158.
Adresându -se mai degrabă celor mul ți, sămănătorismul a eșuat din perspectivă pur
estetică, văzând în lumea țărănească cea mai bună dintre lumi, dar a avut meritul de -a fi pă strat
prin literatură idealul unită ții na ționale159. Poporanismul, pe de altă parte, adresându -se celor
,,citiți”, fără a ridica preten ția să ,,semene” idei și forme pe în țelesul tuturor160, a dispărut odată
cu ,,trădarea” mentorului politic, C. Stere.

154 G. Ibrăileanu, Cronica literară , în ,,Viața Românească ”, an I, nr. 2, p. 306.
155 G. Călinescu, op. cit., p. 661.
156 Adriana Iliescu , op. cit., p. 7.
157 G. Călinescu, op. cit., p. 661.
158 Keith Hitchins, op. cit., pp. 279 -280.
159 Constantin Ciopraga, op. cit., pp. 66 -68.
160 G. Călinescu, op. cit., p. 661.

32
În aceste circumstan țe, neata șamentul ideologic al artei pe care îl promovase G.
Ibrăileanu poate sugera teme de reflec ție, căci maniera de -a crea prozeli ți fusese capabilă, dacă
nu să salveze pe mentorul Sămănătorului la finele Marii Conflgra ții Mondiale, la al cărei rezultat
final oricum nu ar fi putut contribui direct, cel pu țin să -l expună pe acesta de partea unei lumi
care, în țelegând probabil la fel de mult valoarea estetică a unei opere de artă pe cât o făcea și N.
Iorga, i -a atribuit a cestuia un apostolat pe care nu și-l asumase de unul singur, a șa cum nu de
unul singur convinsese opinia publică de necesitatea intrării în război de partea ,,spoielii străine
franțuzești”.
Privind retrospectiv evenimentele care aveau să se întâmple, putem constata că de natura
niveului de adresare depinde uneori validarea în timp a marilor oameni de cultură. E greu de
crezut dacă un N. Iorga dedicat celor ,,citi ți” cu predilec ție și-ar mai fi găsit astăzi ecouri mai
mari la nivelul memoriei comune decât un C. Stere care nu li s -a adresat lor.
În realitate , știm că, asumându -și roluri politice, intelectualii au început să fie detesta ți
chiar de o parte a celor mai importante nume din râ ndurile lor, exemplul celebru al lui Bertrand
Russel de -a refuza titulatura de intelectual putând fi pus și pe aceste considerente161.
Numele pe care le -am amintit nu sunt singulare, din râ ndul intelectualită ții române ști
existând numero și erudi ți care, refuzând vreo implicare politică, scapă astfel, de destule ori, din
,,statisticile” ce privesc componen ța elitei intelectuale române ști.

161 Europe 1789 -1914. Encyclopedia Of…, ed. cit., p. 1168.

33
Capitolul 2.
Intelectu alii romani in polemica neutralitatii. Oamenii
timpului și ideile lor
Izbucnirea Primului Război Mondial a fost, fără echivoc, unul din acele momente ale
istoriei în care, dacă am încerca o abordare filosofică, am spune că atunci chipul destinului uma n
a început să prindă contur sub forma fatalismului prescris și programat din începuturi. Realită țile
par să confirme și mai mult asta.
Când , la 28 iulie 1914 , Austro -Ungaria declara război Serbiei, era ,,preludiul săptămânii
tragice” în decusul căre ia șapte state europene, dintre care cinci -mari puteri , își declarau
război162. În realitate însă, declan șarea războiului general părea cu neputin ță. Fuseseră numeroase
cazuri de asasinate în istoria recentă, de la Umberto I, regele Italiei -în 1900 -până la George I,
rege al Greciei, ucis în 1913, iar conflictele balcanice păreau să fi adus europenilor speran ța unei
păci de durată163. Mai mult de atât, marile puteri aveau ele însele probleme interne serioase, de la
afacerea Cailux din Fran ța la dificultă țile familiei imperiale ruse ști, doar că printre solu țiile
găsite pentru numeroasele probleme de natură internă a început să fie propusă, de la un timp,
soluția războiului, iar Austro -Ungaria, după noile cercetări, pare să fi fost prima mare putere ce
se preocupase în această direc ție164.
Întrucât, în pofida voin ței lor, românii nu au avut decât să fie ,,târâ ți în vălmă șagul
îngrozitoarei catastrofe”165, în noul context geopolitic , poziționarea României începând să
prefigureze două tipuri de năzuin țe: una a fiecăreia dintre taberele beligerante de a i se alia, dat
fiind că, spre exemplu, pentru Puterile Centrale, România reprezenta o barieră pentru extinderea
Rusiei în Balcani166, și o alta, născută din mo ștenirea unor drepturi și revendicări istorice pe care

162 Constantin Kiri țescu, Istoria RăzboiuluiPentru Întregirea României, 1916 -1919, vol. I, Editura Științifică și
Enciclopedică, Bucure ști, 1989, p. 111.
163 Petre Otu, România în Primul Război Mondial. Neutralitatea 1914 -1916, Editura Litera, Bucure ști, 2017, p. 15.
164 Ibidem, pp. 15 -17.
165 Constantin Kiri țescu, op. cit., p. 111.
166 Hadrian G orun, Relațiile Româno -Franceze În Anii Neutralită ții României (1914 -1916), Editura Universitaria,
Craiova, 2006, p. 41.

34
românii credeau că le au și care, în termeni generici , definea propriile aspira ții, ,,idealul
snațional ”167.
Situa ția aceasta a alimentat, pe de o parte, desfă șurarea unei intense activită ți diplomatice în
România, taberele beligerante încercând astfel să schi mbe, in favoarea lor și cu sprijinul
României, echilibrul puterii din regiune168 și, în aceea și măsură, a crescut presiunea internă
pentru intrarea efectivă în război și tendin țele de a justifica această intrare de partea un eia din
tabere ori a alteia169.
Convocarea Consiliului de Coroană de la Sinaia din 3 august era, a șadar, imperioasă și
aproape iminentă, asemenea deciziei pe care trebuia u să și-o asume membrii săi170, căci situa ția
era atât de stringentă încât, dacă Antanta s -ar fi putut mul țumi ca România să rămână neutră, nu
acela și lucru l -ar fi spus și Austro -Ungaria, pentru care interven ția de partea Puterilor Cetrale era
singura decizie dezirab ilă și neoneroasă171.
Cu toate acestea, decizia Consiliului de Coroană a fost neutralitatea. A contribuit , la luarea
acesteaia , poziția germanofilă intransigentă a lui Carol I, care cerea interven ța armată, pozi ție
,,neutralizată” de reac ția majorită ții liderilor politici prezen ți care și-au asumat o pozi ție mai
degrabă antiaustriacă decât antigermană, generată de faptul că nu puteau accepta distrugerea unui
stat mic de o mare putere care ducea, între timp, și o puternic ă politică de dezna ționalizare a
românilor din Transilvania172. Dacă adăugăm la acestea și deja anun țata pozi ție neutră a Italiei, e
limpede de ce decizia finală a fost cea deja amintită173.
În realitate însă, nu trebuie omis că proiectul ini țial nu a fost de a merge cu Puterile Centrale
ori contra lor, ci de a merge cu ele sau a rămâne în expec tativă, expresia lansată de T. Ionescu,

167 Constantin Kiri țescu, op. cit., p. 111.
168 Hadrian Gorun, op. cit., p. 42.
169 Petre Otu, op. cit., p. 45.
170 Keith Hitchins, op. cit., p. 294.
171 Hadrian Gorun, op. cit., p. 42.
172 Petre Otu, op. cit., pp. 52 -53.
173 Keith Hitchins, op. cit. p. 294.

35
,,neutralitate leală și definitivă”174, fiind, mai degrabă, o eufemizare necesară guvernului pentru a
pregăti o interven ție, de vreme ce era clar că pozi ția neutră nu pute a fi una definitivă175.
În realitate, decizia neutralită ții a produs o adevărată euforie la nivelul presei și la nivelul
elitei politice și intelectuale176 care s -a divizat rapid în două tabere cu orientări diferite, cea a
antantofililor și a ger manofililor177, a căror distinc ție s-a făcut, mai degrabă, ca urmare a
evolu țiilor politico -militare de pe front178, căci, în realitate, ce -i diferen ția pe antantofili și
germanofili nu erau deziteratele acestora, ci priorită țile, ordinea în care ele trebuiau înfăptuite179.
Într-o anal iză a originii acestei diviziuni, Lucian Boia a observat că apartenen ța la una din
aceste două tabere nu era dată doar de ,,interesul na țional”, ci și de politica de partid care dicta,
cel mai adesea, orientarea membrilor unei astfel de organiza ții spre o formă de ,,ideal na țional”
sau spre alta180, iar asta pentru că, în realitate, elita politică românească, căreia îi era rezervată
luarea deciziilor în forurile centrale, era, în aceea și măsură, și cu rare varia țiuni, elita intelectuală
a țării, iar o astfel de afirma ție poate fi sus ținută doar observând, fie și succint, lista numelor pe
care Petre Otu le aminte ște că se situau în fruntea celor două curente de opinie care au marcat
perioada neutralită ții181.
Printre ,,partizanii securită ții na ționale”, a șa cum îi nume ște F. Constantiniu pe
germanofili, se regăsec nume precum P. P. Carp, T. Maiorescu, C. Stere, I. Slavici, G. Galaction
și T. Arghezi, iar lista ,,partizanilor unită ții naționale” îi are în frunte pe N. Filipescu, T. Ionescu,
A. D. Xenopol, N. Iorga, O. Goga , B. Șt. Delavrancea, I. Cantacuzino și I. Bianu182.

174 Lucian Boia. Germanofilii. Elita Intelectuală …, ed. cit., p. 37.
175 Constantin Kiri țescu, op. cit., p. 117.
176 Hadrian Gorun, op. cit., p. 41.
177 Constantin Kiri țescu, op. cit., pp. 117 -118.
178 Lucian Boia, op. cit., p. 37.
179 Florin Constantiniu, O Istorie Sinceră a Poporului Român, Ediția a IV -a, Editura Univers Enciclopedic Gold,
Bucure ști, 2010, p. 267.
180 Lucian Boia, Germanofilii. Elita Intelectuală …, ed. cit., pp. 37 -38.
181 Petre Otu, op. cit., p. 99.
182 Florin Constantiniu, op. cit., p. 267; Petre Otu, op. cit., p. 99.

36
O primă remarcă ce poate fi făcută, luând în considerare biografia elitelor amintite, este
aceea că, în mare, s -ar pute a face cu u șurință o clasificare a lor în litera ți și istorici. De altfel,
după o bună aser țiune pe care o face Lucian Boia, întreaga epocă modernă românească a fost
modelată de două categorii de intelectuali, istoricii și scriitorii (în sens larg), a căroror misiune
de a cultiva ,,spiritul na țional”, în contextul lipsei unui stat na țional unitar , i-a plasat în fruntea
elitei int electuale care a condus destinele române ști, mai întâi, pentru unirea din 1859 și, mai
apoi, pentru cea din 1918. A șa se explică și de ce, la formarea Academiei Române în 1867, din
cele trei sec ții existente, două erau destinate litera ților și istoricilor183.
Dată fiind adeziunea lor la cele două tabere, ar fi un neadevăr a spune că unii s -au în șelat
pe când al ții au gândit bine184, căci o astfel de categorisire ne pune în postura unui evaluator ce
cunoa ște o realitate care, pentru dân șii, nu avea caracter istoric, ci specificul unor pozi ții
privitoare la posibilită țile viitorului, or, după cum analiza pozi țiilor lor pare să sugereze, acestea
s-au ancorat în într egime în spectrul unei dialectici bazate pe ra ționamente în spiritul logicii lui
Aristotel185. O situa ție diferită a existat însă în ceea prive ște ,,instinctul maselor”, a căror
orientare era majoritar antantofilă186. De altfel, afirma ția că dezbaterea se purta la nivelul elitei
politice și intelectuale, și nu la nivelul opiniei publice, evident antantofilă, pare sus ținută187.
Alegerea în privin ța direc ției de urmat, după renun țarea la neutralitate, trebuia făcută
ținând cont de trei mari criterii : importan ța câștigului urmărit, probabilitatea de izbândă și
considera ții de ordin moral care răspund întrebării ,,unde este datoria noastră?”188.
În general, sursă primă de dispute între antantofili și germanofili era perspectiva diferită
asupra idealului na țional. Pentru unii, acesta era Transilvania, în aceea și măsură în care pentru
ceilal ți era Basarasbia189. Pentru că oricare dintre op țiuni punea România în postura de a se alia
cu una dintre cele două mari puteri, Austro -Ungaria, respectiv Rusia, se punea problema sor ților

183 Lucian Boia, Germanofilii. Elita Intelectuală …, ed. cit., p. 103.
184 Ibidem, pp. 34 -35.
185 Constantin Kiri țescu, op. cit., p. 118.
186 Ibidem, p. 118.
187 Florin Constantiniu, op. cit., p. 267.
188 Constantin Kiri țescu, op. cit., p. 111.
189 Lucia n Boia, Germanofilii. Elita Intelectuală …, ed. cit., p. 37.

37
de izbândă pe care acea stă pozi ționare îi putea prefigura190. Întrucât fiecare din cele două mari
puteri erau parte a celor două alian țe beligerante, se isca dil ema pericolului reprezentat de
panslavism și pangermanism191.
Deși s-ar putea spune că evolu ția în timp a statalită ții moderne a făcut ca rolul intelectualilor
istorici ori scriitori să s cadă, discursul lor despre ,,spiritul na țional” fiind treptat asumat de către
elitele politice, este la fel de realist faptul că scriitorii și istoricii, din postura lor de depozitari
originari ai acestuia, au continuat să reprezinte modele intelectuale d ominante, cu influen ță nu
doar asupra opiniei publice, ci și asupra altor categorii de intelectuali192.
Din aceste considerente, analiza n oastră se va opri asupra a două modele intele ctuale,
istorici și/sau scriitori deopotrivă, diferi ți prin biografia lor personală și intelectuală și, care,
având aspira ții diferite, se regăsesc la începutul Marii Conflagra ții Mondiale și la sfâr șitul
acesteia în tabere și în tendin țe de apreciere dife rite.
În genere, raporturile pe care ace știa le -au stabilit cu războiul și cu destinul întregii
comunită ți române ști pot fi schi țate urmărind mediile diferite în care ace știa au activat, căci
confruntările din timpul neutralită ții și al beligeran ței nu s -au dus doar pe câmpul de luptă, ci și
prin demonstra ții publice făcute fie pe străzi, fie în diverse institu ții ale statului (precum
Parlamentul) și, în aceea și măsură, în paginile ziarelor, dând na ștere astfel unui ,,front invizibil”
care a angren at în jurul său interese ale puterilor occidentale inclusiv193.
Într-o țară în care, sub presiunea marilor pu teri de a lua o decizie, primul ministru tergiversa
situa ția pentru a reu și să ob țină un context cât mai favorabil României194și într -o societate a căr ei
opinii publice era majoritar antantofilă195, Puterile Centrale, pentru care și solu ția ultimă a
neutralită ții definitive părea oneroasă, de vreme ce era acceptată de o monarhie de sânge

190 Constantin Kiri țescu, op. cit., p. 111.
191 Nicolae Iorga, Argumente de înlăturat , în Idem, Războiul Nostru În Note Zilnice, Vol I, Editura ,,Ramuri” S.A.,
Craiova, f. a., pp. 14 -15.
192 Lucian Boia, Germanofilii. Elita Intelectuală …, ed. cit., p. 37.
193 Lucian -Vasile Szabo, Cu Slavici și Arghezi după gratii: procesul ziari știlor din 1919, Editura Tritonic Books,
Bucure ști, 2018, pp. 18 -22.
194 Gleen E. Torrey, The Romanian Battlefront in World War I, University Press of Knasas, f. l., 2011, pp. 8 -9.
195 Constantin Kiri țescu, op. cit., p. 127.

38
germanic, nu au avut decât opțiunea de -a stânge informa ții cu caracter secret196 și de a -și găsi
adep ți în rândul opiniei publice prin intermediul propagandei197.
În acest sens, România devene a, asemenea Italiei, aflată în aceea și pozi ție de neutralitate,
obiectiv de interes pentru Puterile centrale care, ,,pe bani mul ți și grei”, aveau ca obiectiv central
crearea de simpatizan ți și colaboratori din rândul oamenilor politici de primă importan ță. În
aceea și măsură, la nivelul organelor de presă s -a încercat aservierea unora, fie prin cumpărarea
efectivă de către editura ,,Tiparul”, ce func ționa cu capital mixt, austro -ungar și german, a șa cum
a fost cazul ,,Minerva” și ,,Seara”, fie ,,închiriere a” unor articole în ziare precum ,,Lupta” ori
,,Universul” care, dacă am considera valide informa țiile oferite de Ion Rusu Abrudeanu, ar fi fost
,,plătit pentru trădarea sa cu 70.000 de lei”198.
În realitate însă , nu doar Puterile Centrale foloseau presa din România ca instrument de
propagandă , ci, într -o măsură considerabilă, de și mai pu țin documentat, și puterile Antantei199,
doar că le era de folos mai pu țin acest mijloc în contextul, a șa cum spuneam, al preexisten ței
unei o pinii publice române ști în general antantofilă.
Dacă încercările de convingere și influen ță ale Puterilor Centrale în România s -au consumat
în măsura cea mai considerabilă pe frontul din presă, Antanta a beneficiat de iner ția proprie a
societă ții rom ânești care, în realitate, fusese educată de decenii în spirit antantofil200, existând în
cultura română ceea ce L. Boia identifică în mod exemplar: mitul Fran ței și al Transilvaniei201,
deci și al Austro -Ungariei ca du șman natural. În acest fel, ,,idealul na țional”, la nivelul opiniei
publice, cuno ștea, în mod real, în semantica sa, valen țele pe care le vehiculau cei care, ca reacție,
și pentru a contracara propaganda filogermană din presă, au pregătit, cu multă amploare,

196 Lucian -Vasile Szabo, op .cit., p. 19.
197 Constantin Kiri țescu, op. cit., p. 127.
198 vezi, pentru acest subi ect, Ion Rusu Abrudeanu, cap. Corup ția în presă și spionajul germano -maghiar în
România , în Idem, România și Războiul Mondial, Editura Librăriei Socec & Comp., Bucure ști, 1921, pp. 106 -121.
199 Lucian Boia, Germanofilii. Elita Intelectuală …, ed. cit., p. 97.
200 Constantin Kiri țescu, op. cit., p. 118.
201 Lucian Boia, Germanofilii. Elita Intelectuală …, ed. cit., pp. 57 -61.

39
manifesta ții publice202 pentru interven ția armată imediată în favoarea Antantei, fie ei studen ți sau
universitari.
Îî regăsim în această situa ție, de exemplu, pe cei aduna ți la 5 august 1916 la ,,Congresul
Extraordinar al Studen ților” ținut în sala Eforie din Bucure ști, care au cerut imperios guvernului
intrarea în război pentru dobândirea Transilvaniei203, în aceea și măsură în care, mai devreme, cei
58 de profesori ai Universită ții din Bucure ști semnaseră, poate cu o euforie sau incon știență mai
mare d eât primii, încă de la 10 septembrie 1914, un memoriu pentru <<intrarea României în
acțiune […] și ocuparea pământului românesc din monarhia austro -ungară >>204. Dacă adăugăm
acestor ac țiuni, spre exemplu, eforturile propagandistice din ziare precum ,,Epoca”, ,,Ac țiunea”
ori ,,Adevărul” și crearea la 8 noiembrie 1914 a ,,Comitetului Ac țiunii Na ționale”, putem
conchide, fără tăgadă, că s ocietatea începea să fie împăca tă cu caracterul imin ent al războiului și
cu direc ția pe care acesta avea să -l urmeze205.
Cu toate acestea, au existat două personalită ți care, din p oziția lor academică și
institu țională, s -au opus acestor tip uri de manifestări, cel pu țin ini țial, pentru ca, mai apoi,
diferen țele de opinie și de perspectivă dintre ace știa să -i propulseze ca lideri ai celor două viziuni
și programe diferite care vizau ,,idealul național”. Este vorba de N. Iorga și C. Stere.
În încercarea de pozi ționare echilibrată, N. Iorga , cel care, în biografia lui a adunat nu
puține momente de ie șire din sine sau din linia impusă de moravuri mai degrabă atemporale, la
începutul perioadei de neutralitate se baza pe o singură convingere, proprie: <<Nu cu
Austro -Ungaria!>>206, în contextul în care liderul liberal și totodată prim -ministru ezita să -i ofere
convingeri fără echivoc împotriva Puterilor Centrale207. Cu toate acestea însă, din ra țiuni care țin
mai degrabă de nevoia găsirii unui echilibru, dar și dintr -un fă țiș spirit autonom , N. Iorga refuză

202 Ibidem, p. 127.
203 Ștefan Rădulescu -Zoner, Beatrice M arinescu, Bucure știi În Anii Primului Război Mondial, 1914 -1918, Editura
Albatros, Bucure ști, 1993, p. 9.
204 Lucian Boia, Germanofilii. Elita Intelectuală …, ed. cit., p. 114.
205 Ștefan Rădulescu -Zoner, Beatrice Marinescu, op. cit., p. 11.
206 Nicolae Iorga, Guvern și opinie publică , în Idem, Războiul Nostru În Note Zilnice, ed. cit., p. 38.
207 Idem, O Via ță De Om a șa cum a fost, Editat de Valeriu și Sanda Râpeanu, Editura Minerva, Bucure ști, 1972, p.
463.

40
să semneze memoriul colegilor din universitate și critică euforia din stradă a studen ților, căci
,,cel mai focos e cel mai pu țin gata să facă pentru țară și neamul său cel mai simplu sacrificiu208.
Era a șadar un refuz dat încercărilor de angajare la un ideal de natura politicilor de partid209 mai
degrabă decât o lipsă de crezământ în vreo formă de ,,ideal na țional”.
Cu convinge ri similare în ceea ce prive ște opozi ția fa ță de manifesta țiile publice
proantantiste, fie ele studen țești ori universitare, dar cu mai mult elan în ceea ce prive ște
implicarea de partea unei cauze, se situează C. Stere.
A început chiar din iulie 1914 să publice un număr de articole în ziarul Universul, în care
încerca să -și facă cunoscute argumentele în privin ța politicii externe pe care credea că România
ar trebui s -o urmeze. Spre exemplu, în articolul din 22 iulie, intitulat ,,Jos Austria ?”…, vedea
neprielnică apropierea de puterile Antantei, câtă vreme aliatul lor era imperiul țarilor. De altfel,
în următoarele artiole publicate pe tot parcursul lunii următoare, între 2 -24 august 1914, C. Stere
a analizat minu țios întreaga istorie a rusificării B asarabiei210 și a încercat să -și expună toate
argumentele. Dacă la început acestea au fost acceptate cu reticen ță de redac ția ziarului, după al
patrulea număr deja i se luase dreptul de a publica în ziar în aceea și notă211.
Poate de accea îi apare în 1915, în ultimul număr dublu al revistei sale pentru 1914 (cu
întârziere de două luni), articolul de frondă, ,, România și Războiul European”, în care p rezenta
argumentat întreaga sa pozi ție privitoare la războiul pe care trebuia să -l ducă România împoriva
dușmanului de la răsărit212. De altfel, tot în Viața românească începuse încă din 1914 un ciclu
de de articole publica te timp de doi ani -1914 -1915 -sub titlul ,,Din carnetul unui solitar (Pentru
ce sunt un trădător?, Puhoiul, Discursul lui Take Ionescu”213.
Vorbim, a șadar, de o activitate publicistică intensă chiar din perioada de început a
neutralită ții, care a adunat reac ții din cele mai diverse și care a început să -și găsească din ce în ce
mai mult opozi ție în eforturile intelectuale și organizatorice depuse de N. Iorga.

208 Ibidem, p. 466.
209 Lucian Boia, Germanofilii. Elita Intelectuală …, ed. cit., p. 114 -115.
210 Victor Durnea , op. cit., p. 24.
211 Lucian Boia, Germanofilii. Elita Intelectuală …, ed. cit., p. 320.
212 Victor Durnea , op. cit., p. 25.
213 Ibidem, p. 24.

41
Se contura, astfel, miza unui conflict mai vechi care, început prin a fi r ezumat la două
viziuni distincte, privitoare la ,,chestiunea basarabeană”214, a continuat pe câmpul ideologic al
antipatiilor poporaniste și sămănătoriste de la începutul secolului al XX -lea, așa cum am arătat
în capitolul anterior, iar acum, în prag de război, prefigu ra vehemen ța cu care, în realitate, doi
universitari cu influen ță considerabilă, începeau să î și dispute acum definirea programului
național215 pe care voiau, de altfel, să și-l asume din fruntea celor două tabere cu idealuri la fel
de măre țe, dar cu priorită ți diferite.
Dacă, inițial, atitudinea lui N. Iorga fusese mult mai reflexivă, apropae inexplicabilă pentru
spiritul său coleric, evolu ția dezbaterilor pu blice pare să fi activat în acesta instinctele directoare
căci, după mărturisirile lui Alexandru Marghiloman, acesta ,,a devenit foarte belicos” de îndată
ce devenise parte a ,,Ligii Culturale”216. În realitate , nu de ținea pozi ția frunta șă în Ligă, rezervată
lui V. Lucaciu, dar, din postura sa de secretar general, fusese cel ce a întocmit programul ,,Ligii
Culturale”, ,,care tinde la grăbirea ceasulu i de libertate a românilor sili ți astăzi a -și da via ța în
marginile monarhiei austro -ungare”217.
Mai trebuie, de asemenea, amintit că, dacă la începutul secolului XX, ,,Liga pentru unitatea
culturală a românilor” fusese creată, după formula lui Iorga, pentru <<învierea și întărirea
conștiinței române ști>>, în anii neutralită ții, noua titulatură, ,,Liga pentru unitatea na țională a
românilor”, explică o nouă miză, care poate fi identificată cu u șurință pe seama numeroaselor
mitinguri cu participarea a mii de persoane care cereau cu insisten ță inteven ția armată pentru
Transilvania”218. E lesn e, dar, de în țeles de ce N. Iorga făcuse mențiunea că, de și <<nu -și
aminte ște motivul revenirii la Liga Culturală>>219, ,,tragedia vie ții” sa le, respectiv cucerirea
Belgiei și atacarea Fran ței de către neamurile ,,hunice”, îl convinsese să scrie ,,contra

214 Andrei Cu șco, De păr ți opuse ale baricadei. Constantin Stere, Nicolae Iorga și Marele Război , în ,,Historia
Universitatis Iassiensis ”, I, p. 68, ( https://www.ceeol.com/search/article -detail?id=663114 , accesat pe 02.06.2020).
215 Ibidem, p. 79.
216 Alexandru Marghiloman, Note Politice, Vol I, Editura Scripta, Bucure ști, 1993, p. 263.
217 ,,Neamul românesc”, an IX, nr. 50 din 21 decembrie 1914, apud Petre Țurlea, Nicolae Iorga În Via ța Politică a
României, Editura Enciclopedică, Bucure ști, 1991, p p. 91 -92.
218 Constantin Gh. Marinescu, op. cit., pp. 77 -87.
219 Nicolae Iorga, O Via ță De Om a șa cum a fost, ed.cit., p. 463.

42
civiliza țiilor ce dezonorau civiliza ția”, contribuind con știent și benevol la formarea spiritului
public antantofil de care ,,aveam a șa de multă nevoie”220.
În realitate, într -un context în care tendin țele de orientare spre o alian ță ori alta riscau să fie
preluate totalmente de oamenii politici, contra cărei măsuri Iorga, a șa cum am amintit,
protestase, acum cred că se convinsese de nevoia de -ași asuma postura de ,,îndrumător al
conștiinței na ționale”, a șa cum și-l reprezentau și mul ți dintre contemporani221, iar acest fapt e
dovedit și de neplăcerea de -a fi fost numit doar secretar al Ligii, pentru care încearcă o sporire a
activită ții sale științifice și culturale cu rol propagandistic, care poate fi observată fie din
activitatea sa desfă șurată la Vălenii de Munte sub stindardul ,,Ligi i Culturale”222, fie identificând
numeroasele lucrări cu titluri sugestive, publicate în epocă, fie cursurile ținute la universitate223,
al căror discurs era orientat spre sus ținerea propriei viziuni asupra na țiunii române și a
conforma ției pe care aceasta trebuia s -o dobândească.
Era, a șadar, imposibil ca aceste activită ți orientate, ale lui C. Stere și N. Iorga, să nu -și
dispute vreun drept de prevalen ță ori să nu se just ifice prin negarea direc ției celuilalt.
Așa cum am spus, primul măr al discordiei fusese ,,chestiunea Basarabiei”, iar asta în urma
publicării de către N. Iorga, în 1905, a unui jurnal de călătorie în care a șteptările sale de
naționalist militat păre au să fi fost în șelate de realitatea satelor basarabene în care ,,nu putea fi
vorba de niciun alt strat decât țăranii de o via ță românească, oricât de slabă”224 căreia îi lipseau
astfel numele menite să lupte pentru împlinirea na țională în sens românesc. De altfel, în aceea și
direc ție erau orientate gândurile sale și cu ocazia comemorării celor 100 de ani de la semnarea
actului din 1812, când Iorga deplângea absen ța formelor de manifesta re na ționalistă în Basarabia,
în aceea și măsură în care îi acuza de lipsa acestora, ori de false forme de na ționalism, pe cei ca

220 Ibidem, pp. 466 -467.
221 Constantin Kiri țescu, op. cit., p. 129.
222 Constantin Gh. Marinescu, op. cit., p. 79.
223 Petre Țurlea, op. cit., pp. 102 -103.
224 Nicolae Iorga, Neamul românesc în Basarabia, Bucure ști, Editura Funda ției Culturale Româ ne, 1995, p. 86,
apud Andrei Cu șco, De păr ți opuse… , în loc., cit., pp. 68 -69,
(https://www.ceeol.com/search/article -detail?id=663114 , accesat pe 02.06.2020).

43
Hașdeu ori ca Stere, care e șuaseră în a men ține viu idealul na țional peste Prut225. Altmi nteri, nu e
un neadevăr a spune că pentru Iorga, orice formă de socialism, ca poporanismul lui Stere, prin
revendicările sale de ordin social, nu putea avea caracter na ționalist ori patriotic, ci doar antirus,
logica de situa ție confirmând că revendicările politice pentru popor nu pot face obiectul vreunui
interes românesc ci rusesc, căci doar acolo acestea lipsesc apropae cu desăvâr șire226.
Exista, a șadar, un conflict mai profund între cele două viziuni diferite cu care N. Iorga și
C. Stere se rapo rtau la modernitate, de aceea, când s -a pus problema stabilirii direc ției pe care
România va trebui s -o ia după ie șirea din neutralitate, argumentarea imposibilită ții de a merge cu
Imperiul Rus ori cu Aus tro-Ungaria a fost dedublată de o respingere reciprocă a formei de ,,ideal
național” teoretizată de adversarul ideologic.
În realitate, disputa Iorga -Stere a fost una pe care o putem analiza în termeni ideologici,
plecând de la două real ități asumate: faptul că N. Iorga era un ,,na ționalist” prin defini ție227, în
aceeași măsură în care C. Stere era socialist. D acă de na ționalismul lui N. Iorga nu încape
discu ție pentru a fi probat, fiind întotdeauna as umat, socialismul lui C. Stere, asemenea orientării
sale profund antiruse ști (paradoxal, împotiva statului care va împlini socialismul în comunist, în
sensul determinist pofetizat de Karl Marx), poate fi în țeles mai ales în cheie biografică.
Înainte de -a fi fost deportat în Siberia unde se presupune că l -a întâlnit inclusiv pe Lenin228,
tânărul basarabean C. Stere fusese membru al ,,mi șcării narodniciste” anti țariste și anchetat
inclusiv pentru citirea căr ților interzise, devenite dog matice, ini țial cele apar ținând lui Piotr
Lavrov -Scrisori Istorice și, mai apoi, a scrierilor lui Darwin, Lassale, și, mai ales, Marx și
Engels, în principal a Manifestului Partidului Comunist, cărți ajunse în spa țiul ruses c prin grani ța
vestică, mai ales română. Atitudinea subversivă la adresa autorită ților și lectura căr ților amintite
au avut ca efect iminent crearea unei genera ții de tineri, printre care și C. Stere, în fruntea cărora
se afla, care se defineau pe sine prin două atribute: erau sociali ști și, pe cale de consecin ță,

225 Andrei Cu șco, De păr ți opuse… , în loc., cit ., pp. 70 -71, (https://www.ceeol.com/search/article -detail?id=663114 ,
accesat pe 02.06.2020).
226 Nicolae Iorga, ,,Na ționali ști, narodnici, sociali ști”, în Idem, Războiul Nostru În Note Zilnice, ed. cit., p. 40.
227Ibidem .
228 Răducu Ru șeț, Cariere, Destine Și Atitudini Na ționale Române ști în Basarabia: Constatin Stere și Revista Via ța
Românească , în ,,Junior Scientific Researcher ”, Vol II (2), p. 16, ( https://mpra.ub.uni -muenchen.de/76828/ , accesat
pe 02.06.2020).

44
revolu ționari229. Ce rămâne memorabil din experien ța lui Stere anterioară venirii în România,
rezumă chiar el însu și:

,,Țarismul este necompatibil cu progresul omenirii. El constituie prin sine însuși o primejdie de
moarte pentru toată civilizația, ca un rezervor al forțelor reacțiunii mondiale, care poate pune
stavilă întregii propășiri sociale și politice din lume. Răsturnarea imperialismului mosc ovit nu
este doar o problemă internă a Rusiei, este problema istoriei mondiale, este o condițiune de
biruință a luminii asupra întunericului din lume, punctul de plecare, primul pas pentru
asigurarea dezvoltării normale a omenirii .”230

E limpede, a șadar, că C. Stere era un socialist, iar acest fapt rămâne o constantă și după
venirea în România când a început la Ia și o intensă activitate publicistică, înfiin țând societatea
literară studen țească Datoria, cu rol de diseminare a culturii și științei printre categoriile
inferioare social231, a participat apoi la primele două congrese ale Partidului Socialist de la
Bucure ști din 189 3 și 1894, alături de C. Dobrogeanu -Gherea, unde a sus ținut nevoia acută de
emancipare a țărănimii232, iar, mai apoi, s -a raportat la problema izbucnirii Primului Război
Mondial î n aceea și măsură ideolog ică în care a făcut -o și N. Iorga, dar din tabere diferite.
Dacă N. Iorga era un na ționalist convins și punea izbucnirea războiului pe seama ocupări i
Serbiei și a ,,ideilor na ționale în mers” ale unui stat mic233 pentru care, asemenea României, cel
mai mare pericol era imperialismul234 profesat de state ca Germania care atacă Imperiul Rus
pentru <<a demonstra superioritatea rasei sale>>235, socilismul cu accente marxiste însu șit de

229 Z. Ornea, Viața lui C. Stere, vol I, Editura Cartea Românească, 1989, pp. 39 -61.
230 Virginia Mu șat, C. Stere. Scriitorul, Editura Cartea Românească, Bucure ști, 1978, p. 11, apud Răducu Ru șeț,
Cariere, Destine Și Atitudini… , în loc. cit., pp. 15 -16, (https://mpra.ub.uni -muenchen.de/76828/ , accesat p e
02.06.2020).
231 Răducu Ru șeț, Cariere, Destine Și Atitudini …, în loc. cit., p. 17, ( https://mpra.ub.uni -muenchen.de/76828/ ,
accesat pe 02.06.2020).
232 Ibidem, pp. 17 -18.
233 Nicolae Iorga, Războiul General și România , în Idem, Războiul Nostru În Note Zilnice, ed. cit., p. 7.
234 Nicolae Iorga, Care e du șmanul nostrum? , în Idem, Războiul Nostru În Note Zilnice, ed. cit., p. 17.
235 Nicolae Iorga, Războiul General și România , în Idem, Războiul Nostru În Note Zilnice, ed. cit., p. 7.

45
Stere în țelege războiul în sensul determinist și materialist teoretizat de Marx. În acest fel, la
originea conflictului, Stere identifică cauze economice ce țin de apari ția Germaniei ca du șman
,,natural” pentru marea putere industrială și ,,exploatatoare” -Anglia236, dar și cauze ce țin de
tendin țele expansioniste ruse ști care, visându -se întronate în Bizan ț și cunoscând faptul că
<<drumul la Constantinopol trece pe la Berlin>>, aduc Imperiul Rus în conflict cu Germania,
respectiv Puterile Centrale237.
Din aceea și perspectivă ideologică vine și raportarea la problema ,,datoriei” române ști față
de Basarabia sau Transilvania, asumate ori nu ca prioritate din perspectiva ,,idealului na țional”.
Această dezbatere a angrenat două tipuri de argumente . Pe de o parte, argumentele de natură
socială, pe de altă parte, argumentele de natura juridică, din perspectiva cărora ,,datoriea”
națională putea fi în țeleasă fie din perspectiva ,,dreptului natural”, fie din perspectiva ,,dreptului
istoric”
I. Argumen te de natură socială
Pentru na țonalistul Iorga, prea pu țin contează despotismul din Rusia, care, de și este
,,brutal” și ,,regretabil din punct de vedere umanitar”, este o formă de organizare internă care nu
poate privi România în sensul de a -i reconfi gura interesele sale, căci, dacă unor milioane de
oameni le lipse ște ,,con știința necesită ții formelor libere”238, atunci interesul na țional al
milioanelor de români nu poate lua în seamă decât pe ,,cine face mai mult rău idealului nostru
național”239, ceea ce dă sens disputei cu Austro -Ungaria240, chiar dacă Transilvania nu fusese
niciodată parte integrată a statului român modern.
Socialistul C. Stere , prin contrast, pentru a justifica faptul că prioritatea este Basarabia, î și
construie ște o retorică bazată pe două accente: pe de o parte, pericolul reprezentat de
expansiunea rusească și de panslavism, iar pe de altă parte, de starea socială precară a
basarabenilor, ca rezultat al politicilor agre sive ruse ști de dezna ționalizare.

236 Constantin Stere, Cauzele Războiului Mondial , în Idem, Marele războiu și politica României, Editura Ziarului
,,Lumina”, Bucure ști, 1918, pp. 21 -22.
237 Ibidem, pp. 23 -24.
238 Nicolae Iorga, Argumente de înlăturat , în Idem, Războiul Nostru În Note Zilnice, ed. cit., p. 14.
239 Nicolae Iorga, Naționali ști, narodnici, sociali ști, în Idem, Războiul Nostru În Note Zilnice, ed. cit., p. 40.
240 Nicol ae Iorga, Au steagul lor , în Idem, Războiul Nostru În Note Zilnice, ed. cit., pp. 26 -27.

46
În acest sens, C. Stere observă cum, în decursul unui veac, românii basarabeni fuseseră
lipsiți de orice formă de cunoa ștere istorică a României, fie ea statală, fie culturală, dat fiind că
școlile ruse ști erau sing urul mediu educativ institu ționalizat, în timp ce orice publica ție
românească ce apărea peste Prut era clasificată automat ca fiind ,,revolu ționară”241. Mai mult de
atât, în articol ul intitulat sugestiv ,,Cimitirul”, după o analiză sintetizatoare a ,,stărilor sociale”
din care, în sens și real, dar și marxist, ,, țăranii de glotă” apar ca singurii cu adevărat
,,moldoveni” și ,,români” deopotrivă, dar supu și exploatării elitelor social e de limbă rusă, C.
Stere conchide aproape descumpănitor: ,,pentru această masă de două milioane de suflete,
Regatul român nu există”242, căci Academia Română nu făcuse aproape nimic, nemaiavâ nd
vreun membru basarabean printre ai săi din timpul lui Ha șdeu243, iar statul român părea fidel
unui na ționalism care, asemenea ,,Ligii Culturale”, ,,se preocupa de românii din Istria, din
Macedonia și chiar din Bitinia, ducea c ampanii violente pentru toate << cadrilaterele >> din
lume”, dar nu se interesase niciodată în mod real de Basarabia, despre care știa mai pu ține decât
despre zone precum Indo -China244.
Prin contrast, românii din Austro -Ungaria, dacă reu șiseră să reziste ,,o mie de ani fără să -și
știrbească trăsăturile specifice”, mai ,,puteau a ștepta câteva decenii eliberarea lor”245.
În realitate, era o referire directă la na ționalismul profesat de N. Iorga, cunoscut pentru
originile sale aromâ ne, pentru care Stere era doar un socialist în variantă ie șeană-poporanistă,
care se manifestă împotriva Rusiei ca o consecin ță a faptului că Rusia era prin defini ție statul în
care popula ția dispunea de cele mai limitate drepturi sociale246, dar ale cărui orientări antiruse ști
nu puteau face din Basarabia întâia prioritate, căci pentru Iorga panslavismul era chiar mai pu țin
periculos decât pangerm anismul247.

241 Constantin Stere, Basarabia Și ,,Țara Mumă ”, în Idem, op. cit., pp. 94 -95.
242 Constantin Stere, Cimitirul , în Idem, op. cit., pp. 88 -89.
243 Constantin Stere, Basarabia Și ,,Țara Mumă”, în Idem, op. cit., p. 95.
244 Constantin Stere, Cimitirul , în Idem, op. cit., p. 87.
245 Iorgu Iordan, Memorii, vol. I, Editura E minescu, Bucure ști,1976, p. 227, apud Ștefan Rădulescu -Zoner, Beatrice
Marinescu, op. cit., p. 16.
246 Nicolae Iorga, Naționali ști, narodnici, sociali ști, în Idem, Războiul Nostru În Note Zilnice, ed. cit., p. 40.
247 Nicolae Iorga, Argumente de înlăturat , în Idem, Războiul Nostru În Note Zilnice, ed. cit., p. 15.

47
II. Argumentele juridice , de natura ,,dreptului natural” sau a ,,dreptului istoric” erau î nsă
argumentele de primă for ță, care păreau să justifice o anumită orietare progermană ori
proantantistă.
Pentru Iorga , chiar de românii din Transilvania ar fi primit ,,cele mai largi drepturi
naturale”, sau dacă s -ar fi dovedit că ,,statul habsburg poate lupta, birui și trăi”, marele deziderat
rămânea Transilvania, căci o altă prioritate ar fi însemnat o renun țare la ,,drepturile naturale”, iar,
pentru Iorga, ,,na ția care renun ță ori abdică de la drepturile ei naturale, nu merită să trăiască”248.
Dreptul istoric a fost justificarea folosită de C. Stere, din perspectiva căruia România nu
putea deveni aliat al Rusiei din ra țiuni de ,,tradi ție istorică” ce aminteau de ,,răpirea” celor trei
județe ale Basarabie i249. În realitate, o alian ță cu Rusia nu putea fi încheiată din considerente ce
țineau de datoria unui stat de a -și asigura, mai întâi, supravie țuirea sa fizică (teritorială), în l ipsa
căreia nu puteau exista alte ,,aspira ții”250. O alian ță cu Rusia ar fi însemnat tocmai o recunoa ștere
a unui ,,grozav act de felonie”, și ar fi fost ,,împotriva ra țiunii istorice de a fi” a Rom âniei, căci
presupunea o acceptare tacită a drepturilor ruse ști asupra Basarabiei. Prin compara ție,
revendicările pe care România le avea asupra Basarabiei erau echivalente cu acelea pe care
Franța le avea asupra Alsaciei și Lorenei. Dat fiind însă ca Basa rabia fusese dintotdeauna pământ
românesc, ceea ce nu era cazul Alsaciei și Lorenei pentru Fran ța, cu atât mai mult era de în țeles
de ce România nu putea ie și din neutralitate alături de Imperiul Rus, cum nici Fran ța nu se putea
alia cu Germania împotrva A ngliei251.
Dacă adăugăm acestei justificări argumentele de natură socială, se în țelege de ce, în
accep țiunea sa, Constantin Stere, clasificând priorită țile României în Primul Război Mon dial,
considera că Macedonia reprezenta cel din urmă interes na țional, iar Basarabia cel dintâi252.
Discursul lui C. Stere despre situa ția din Basarabia s -a repetat și în Par lament, unde, după
,,amintirile” lui I. G. Duca, ,,argumentarea lui era atât de interesantă, era prezentată cu atâta
logică, cu atâta bogă ție de cuno ștințe, cu atâta convingere, era expusă cu o emo ție atât de adâncă,

248 Nicolae Iorga, O declara ție, în Idem, Războiul Nostr u În Note Zilnice, ed.cit., p. 30.
249 Constantin Stere, Alian ța Noastră Și Războiul , în Idem, op. cit., p. 37.
250 Constantin Stere, Naționalism , în Idem, op. cit., p. 103.
251 Constantin Stere, Idealul Na țional, în Idem, op. cit., pp. 79 -81.
252 Constantin Stere, Naționalism , în Idem, op. cit., p. 103.

48
atât de sinceră, încât toată adunarea a fost impresionată și multe suflete au fost sincer
mișcate”253.
În realitate însă, nu fusese de ajuns, căci atât regele, cât și primul -ministru, asemenea
,,apostolului neamului”, făcuseră din ,,mitul” Transilvaniei un motiv aproape natural pentru
inerven ția României în război254. Că istoria a făcut ca cel mai dezirabil dintre visuri să se
îndeplinească, e o dovadă în p lus că logica nu î și găse ște, de fapt, loc acolo unde
predictibilitatea e stabilită pe date istorice, a șa cum făcuse C. Stere, căci atunci când realitatea
demonstrează contrariul, se dovede ște încă o dată că argumentul istoric este prin defini ție fals.
Așa se explică, de altfel, și situa ția de la finele războiului, căruia i -au căzut vict ime tocmai cei
care păruseră să se situeze de partea taberei, care cel pu țin din perspectiva noastră, metabolizase
realitatea momentului în explica ții ce păreau mai ra ționale.
Cum implicare a politică a intelectualului presupune de la sine asumarea unor riscuri majore,
și nu doar de imagine, e de în țeles de ce J. Benda, pe care l -am tot citat, făcea apologiaa unui
înțelept în turnul său de filde ș, iar Bertrand Russel, refuzând ,,calitatea de intelectual”, atribuia
acesteia capacitatea de -a se face vinovată de gre șeli propor ționale cu statutul pe care îl revendica.

253 I. G. Duca, Amintiri Politice, vol. I, Colec ția Memorii și Mărturii, Jon Dumitru -Verlag, München , 1981, p. 216.
254 Alexandru Marghiloman, op. cit., p. 427.

49
Capitolul 3.
Beligeran țele României sub judecata oamenilor epocii.

I. Fractura din anii războiului (1916 -1918)

Etapei neutralită ții la care ne -am referit în capitolul anterior, descrisă prin ceea ce am
numit a fi un ,,conflict al elitelor”, îi urmează o perioadă care pare să fi adus la paroxism această
tendin ță, ,,con flictului elitelor” corespunzându -i un conflict al ideilor și al orientărilor politice
care n -au făcut decât să scindeze și mai mult societatea românească, expunând -o unor beligeran țe
de multiple forme, soldate, finalmente, cu o unificare na țională nea șteptată, și cu șiruri întregi de
,,trădători” despre care, în marea lor majoritate, s -ar putea spune orice, dar nu că nu și-au dorit
unirea.
Ruptura ce apăruse în rândurile elitei intelectuale române ști de la începuturile
modernită ții, și care se adâncis e pe perioada neutralită ții în baza unor noi adeziuni ideologice și
politice, se desăvâr șete odată cu hotărârea luată de Consiliul de Coroană de la Palatul Cotroceni,
din 14/27 august 1916. Decizia de intrare a României în război de partea Antantei, culmin ând cu
declara ția de război, din aceea și seară, înmânată de ministrul român de la Viena, Edgar
Mavrocordat, Austro -Ungariei, n -a făcut decât să nemul țumească profund tabăra germanofilă, în
frunte cu reprezentan ții ei cei mai de seam ă, printre care P. P. C arp, T. Maiorescu și Al.
Marghiloman255.
Convin și de superioritatea armată a Puterilor Centrale, ace știa pareau să nu se fi în șelat.
,,Căderea Turtucaii fu pentru noi căderea din cerul visurilor și speran țelor celor mai mari pe
pământul celei mai crude realită ți”, astfel că, ,,numai la opt săptămâni de la declararea
războiului, după căderea Constan ței”, era luat în calcul planul retragerii armate spre Moldova,
care deja fusese pus în practică după ce trupel e Puterilor Centrale au trecut Dunărea și Oltul256.

255 Petre Otu, op. cit., pp. 130 -131, 134 -135.
256 Virgiliu N. Drăghiceanu, 707 zile subt cultura pumnului german, Editura Cartea Românească, Bucure ști, 1920,
p. 7.

50
Anun țul despre refugiul autorită ților în Moldova venea să între țină starea de spirit și să
sădească sâmburii viitoarelor ,,trădări na ționale”. Antantofilii bucure șteni se vedeau în postura
de-a părăsi capitala pentru Moldova, iar germanofilii se sim țeau, în genere, responsabili să preia
rolul de ,,negociatori” cu ocupantul, și, astfel, să preia în administra ție cetatea asediată. Și nici
măcar în acest caz nu s -a putut vorbi de cooperan ți ,,în bloc” cu inamicul, căci nu -i mai pu țin
adevărat c -au existat nume din rândul elitei politice și intelectuale, precum T. Maiorescu, care
n-au fost dis puse să -și arate sârguin ța în actul negocierii257.
Plecase spre Moldova marea parte a boierimii258 și aproximativ jumătate dintre
universitarii bucure șteni care ar fi fost considera ți compromi și sub ocupa ție din cauza opiniilor
antantofile și, în genere, filofranceze, pe care la profesaseră în perioada ne utralită ții259.
Nu fusese însă cel mai u șor drum. ,,Pe jos, cu cai […] și totate mijloacele de locomo țiune
ce amintesc de timpul migra țiunii popoarelor, […] unii fug spre o țintă, cei mai mul ți pleacă în
necunoscut”260, iar Moldova și Iașii îi întâmpină, după cum reflectă sursele timpului, cu o gravă
penurie alimentară, cu lipsa lemnelor în plină iarnă, cu o criză igienico -sanitară și, finalmente, cu
o criză a refugia ților cauzată de noile condi ții de război261. În acest context, mul ți dintre
universitarii ajun și aici optează să lupte într -o formă nea șteptată pentru ,,idealul na țional”, ac eea
a propagandei române ști făcute la Paris. Aleg să plece cu o ,,misiune universitară” în vara lui
1917 numero și profesori ai Universită ții din Bucure ști (D. Hurmuzescu, Tr. Lalescu, S.
Mândrescu, G. Murnu, E. Pangrati, D. Pompeiu) și ai celei din Ia și ( I. Găvănescu, O. Tafrali, I.
Ursu), iar de la Universitatea din Cernău ți pleacă I. Nistor. A șa se face că, la finele războiului,
erau în străinătate zeci de universitari262 care făcuseră prozelitism pentru intrarea în război,

257 Mioara Anton, Proiectul României Întregite. Comunitatea Trăită, Comunitatea Imaginată , în Războiul De
Fiecare Zi. Via ța Cotidiană In Tran șee Și In Spatele Frontului În Primul Război Mondial (1914 -1919), (coord.
Bogdan Popa, Radu Tudorancea), Editura Cetatea de Scaun, Târgovi ște, 2018, pp. 58 -59.
258 Al. Tzigara -Samurca ș, Memorii, vol. II, (1910 -1918), Editat de Ioan Șerb și Florica Șerb, Editura ,,GRAI ȘI
SUFL ET-CULTURA NA ȚIONALĂ”, Bucure ști, 1999, p. 160.
259 Lucian Boia, Germanofilii. Elita Intelectuală …, ed. cit., p. 118.
260 Virgiliu N. Drăghiceanu, op. cit., p. 8.
261 Vezi, pentru acest subi ect, Liviu Iulian Roman, cap. Dificultă țile generate de pierderile teritoriale și retragerea
în Moldova -ecouri din presa ie șeană din prima jumătate a anului 19 17, în Presa Primului Război Mondial, (coord.
Cătălin Negoi ță, Zanfir Ilie), Editura Tritonic, Bucure ști, 2015, pp. 405 -420.
262 Lucian Boia, Germanofilii. Elita Intelectuală …, ed. cit., p. 125.

51
situa ție pe care, proba bil, cel mai bine o descria I. Slavici în articolul Pro domo. Lămuriri pentru
L'Indépendance Roumaine, când amintea de cei care << țineau să -i trimită pe al ții la război,
râmnând ei în șiși acasă> >263.
Celor refugia ți în Moldova li s -au adăugat și membrii casei regale care, printr -o
scrisoare, îl împuterniceau pe profesorul Al. Tzigara -Samurca ș cu reprezentarea și apărarea
intereselor Casei Regale și ale Domeniului Coroanei ,,fa ță de autorită țile civile și militare” pe
toată perioada retragerii din Moldova264. Al. Tzigara -Samurca ș rămăsese însă î n capitală și
pentru răspunderea morală pe care o avea fa ță de soarta Muzeului, dar și din cauza hotărârii
Școlii de Belle -Arte de a -i condi ționa plecarea cu ,,destituirea din func țiune”. După mărturisirile
acestuia, nu găsise motiv întemeiat să plece de v reme ce fusese scutit de serviciul militar, iar pe
perioada neutralită ții nu participase la nicio manifesta ție ,,pentru sau împotriva războiului”, de
altfel, atitudinea -i pacifistă putând fi garantată de calitatea de membru al unei societă ți
interna ționale ce încuraja, pe lângă crea ția artistică, acele ,,intérêts communs des nations”265.
Nu fusese însă singurul rămas la Bucure ști. Brătianu lăsase în capitală, cu acordul
regelui, pe o importantă parte din colaboratorii să i, printre care I. I. C. Filiti , Gr. Antipa, D.
Neni țescu, I. Procopiu, generalul Musta ță și Lupu Kostache266. Lupu Kostachi trebuia să
,,predea” Bucure știul ocupan ților267, iar generalul Musta ță fusese cel care, din postura de prefect
al capitalei, dăduse ordinul de depunere a armelor268. După ocuparea Bucure știului însă, acesta
este înlocuit cu Al. Tzigara -Samurca ș, la insisten ța lui P. P. Carp, dat fiind că generalul Musta ță
nici nu cuno ștea limba germană269, pe când profesorul de istoria artei ob ținuse, cu sprijinul unei

263 D. Vatamaniuc, Ioan Slavici și lumea prin care a trecut, Editura Academiei Române, f. l., 1968, pp. 455 -456.
264 Al. Tzigara -Samurca ș, op. cit., p. 160.
265 Ibidem.
266 Victor Durnea, op. cit., p. 472.
267 Virgiliu N. Drăghiceanu, op. cit., p. 7.
268 Ibidem, p. 9.
269 Al. Tzigara -Samurca ș, op. cit., p. 164.

52
burse regale pentru studii în străinătate, a lui Carol I, un doctorat în filosofie cu o teză de ist oria
artei, la Universitatea din München270.
Pe lângă cei aminti ți, răma și în Bucure ști la cererea expresă a puterii politice refugiate
la Ia și, refuzaseră să părăsească capitala și unii anatantofili, precum Țițeica și C.
Rădulescu -Motru, majoritatea însă fiind compusă de aceia care, încă din perioada neutralită ții, se
identificaseră cu op țiunea germa nofilă. Pozi țiile lor erau însă foarte diferite. Unii deveniseră
colaboratori implica ți, precum C. Stere, I. Slavici și T. Arghezi, un ii o făceau limitat, precum I.
Bogdan și I. Bianu, iar al ții refuzau cu orice pre ț colaborarea, asemenea lui T. Maiorescu271.
Modul diferit de raportare a elitei politice la puterea militară ocupantă s -a văzut cel mai
bine când preocupările acesteia erau de a institui o nouă conducere politică româneas că la
Bucure ști din rândul germanofililor răma și în capitală fără func ții politice272. Feldmare șalul
Mackensen trim isese în numele împăratului o propunere de pace separată lui P. P. Carp, Al.
Marghiloman și T. Maiorescu, pe care P. P. Carp o respinge cu desăvâr șire, căci ar fi fost ,,un
semn de slăbiciune”, iar ceilal ți doi o condi ționează de acceptul puterii germane d e-a cere,
Maioresu și Marghiloman, acordul regelui Ferdinand273.
Nu ei aveau însă să fie acuza ți în mod rea l de colabora ționism, ci aceia care se vor folosi
de presă pentru a face propagandă cu ideile pe care, cel mai adesea, le promovaseră chiar
dinainte de 1914. Era, astfel, o continuare a conflictului dintre viziunea filogermană și cea
antantofilă care marca se perioada neutralită ții, și care, acum, în condi țiile dificile ale războiului,
transformase presa într -un ,,front invizibil” care beneficia din plin de cenzura timpului, fie că ne
referim la presa din Bucure ști, a cărei idependen ță fusese suprimată în to talitate după impunerea
administra ției militare a Puterilor Centrale274, fie că ne referim la presa din Moldova și, în

270 ***, Alexandru Tzigara -Samurca ș, 1872 -1952. Biobibliografie adnotată, Biblioteca Centrală Universitară din
Bucure ști, Bucure ști, 2004, pp. XXVII, XXIX.
271 Lucian Boia, Germanofilii. Elita Intelectuală …, ed. cit., p. 126.
272 Constantin Kiri țescu, Istoria Războiului Pentru întregirea României, vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică,
Bucure ști, 1989, p. 295.
273 Titu Maiorescu, România și Războiul Mondial. Însemnări Zilnice Inedite, Editat de Stelian Neagoe, Editura
Machiavelli, Bucure ști, 1999, p. 197.
274 Marian Petcu, Presa ,,anilor de foc” . Secven țe din jurnalismul Primului Război Mondial , în Presa Primului
Război Mondial, ed. cit., p. 322.

53
special, din Ia și, al cărei obiectiv era de a cultiva ,,anumite stări de spirit”275, acțiune ce revenea,
indirect, ministrului Instruc țiunii și Cultelor, I. G. Duca, cel care conducea și cenzura
telegramelor politice și care, de altfel, a și lăsat numeroase ,,amintiri” pe această temă276.
Dacă este adevărat că, la nivelul anilor ocupa ției, poelmicile din presă atinseseră
paroxismul, implicând, de la argumente de ordin etnic și politic, la învinuiri mai mult ori mai
puțin dovedi te pentru trădare277, la fel de adevărat este că cei ce făcuseră obiectul studiului nostru
din capitolu l anterior, respectiv C. Stere și N. Iorga, au continuat polem ica
poporanist -sămănătoristă într -o nouă fază, reinventându -o sub forma unui conflict politic ce -și
justifica existen ța prin revendicările de ordin na țional pe care le manifestau ambele tabere, de o
parte și de alta a Milcovului.
Reve nirea la activita tea lui N. Iorga se impune datorită unei constatări obiective. Fusese
intelectualul, universitar în aceea și măsură, care s -a opus fără rezerve emigrării în Fran ța278, la
care se angajaser ă mul ți din cei asemenea lui, a șa cum am amintit, și, chiar dacă nu reprezenta o
unică excep ție, fusese sus ținătorul prin defini ție al rezisten ței până la capăt, opțiune pe care și-o
asumase public în discursul omonim, sus ținut cu ocazia ședinței Camerei D eputa ților din 14/27
decembrie 1916, ținută la Ia și279.
Pe de altă parte, revenirea la activitatea lui C. Stere nu este întâmplătoare. Fusese
întemeietorul Luminii, așa cum I. Slavici devenise, în realitate, ,,directorul politic” nedeclarat al
Gazetei Bucure știlor280. Împăr țeau, a șadar, nu doar acelea și ide i, ci și aceea și scenă a
publicisticii din capitala ocupată, din care făceau parte doar publica țiile pe care le -am amintit și
care, considerate de o parte a contemporanilor ca vinovate de ,,descurajarea și de deprimarea
sufletului românesc” prin activită țile lor propagandistice ce păreau să fi ajuns pe ,,cele din urmă

275 Ion Agrigoroaiei, Iașii în anii 1916 -1918, Partea I, Opinie Publică Și Stare De Spirit În Timp De Război
1916 -1917, Editura Albatros, Ia și, 1998, p. 7.
276 I. G. Duca, Amintiri Politice, vol. II, Colec ția Memorii și Mărturii, Jon Dumitru -Verlag, München, 1981, p. 139.
277 Marian Petcu, Presa ,,anilor de foc”…, în Presa Pr imului Război Mondial, ed. cit. , p. 331.
278 Lucian Boia, Germanofilii. Elita Intelectuală …, ed. cit., p. 125.
279 Discursuri Și Dezbateri Parlamentare (1864 -2004), Editura MICA VALAHIE, Bucure ști, 2004, p. 189.
280 Marian Petcu, Presa ,,anilor de foc”…, în Presa Primului Război Mondial, ed. cit., p. 325.

54
trepte ale abjec ției găzetăre ști”281, i-au adus pe intelectualii C. Stere și I. Slavici, la finele
războiului, în condi ția ,,trădătorilor”.
Primul care -l acuză clar de trădare pe I. Slavici este poet ul O. Goga, care -și dedică unul
dintre poeme ,,unui scriitor vândut”282. G. Călinescu, in istoria sa literară avea să men țină
perspect iva denigratoare asupra lui I. Slavici, considerând moartea sa, în 1925, ca ,,apoteoza
operei”, ruptă, astfel, de biografie283. O primă tendin ță de reabilitare pare să fi e șuat în bio grafia
ce i-a dedicat -o D. Vatamaniuc, situa ție explicabilă dacă luăm în calcul cenzura comunistă.
Privind ori nu istoria în sens determinist și, în egală măsură , din pozi ții na ționaliste,
majoritatea acelora c e-au analizat biografia lui I. Slavici n -au putut neglija și nici scuza lipsa
,,idealului na țional” din discursul unui ardelean care, educat la Viena284, nu ezita să -și păstreze
jurământul de loialitate fa ță de împărat285. În acest context poate fi în țeles de ce op țiunea lui
Slavici era aceea ca românii transilvăneni să rămână fideli Austro -Ungariei, iar încercarea sa era
de a ob ține pentru ei drepturi egale cu toate na ționalită țile din imperiu, în timp ce trebuia
cultivată o rela ție strânsă cu România. De fapt, asta nu contravenea deloc politicii de la
Bucure ști, de vreme ce exista în vigoare alian ța secretă din 1883 cu Viena. Când în 1915 î și
adună sub titlul Politica na țională româ nă o serie de articole scrise cu două decenii în urmă
pentru a -și confirma fidelitatea fa ță de crezul său286, nici nu avea să bănuiască repercusiunile pe
care avea să le sufere mai t ârziu din postura de angajat al ziarului Ziua, devenind încă din
perioada neutralită ții ,,trădător al intereselor na ționale”, postură în care -l ipostaziua sus ținătorii
intrării în război de partea Antantei și ziarele Epoca, Neamul Românesc și L'independance

281 Constantin Kiri țescu, Istoria Războiului Pentru… vol. II, ed. cit., p. 284.
282 Ioan Bolovan, Ioan Slavici. Între loialismul prohabsburgic și devotamentul na țional , în ,,Cultura ”, anul XI, serta
a III-a, NR. 13 (569), 30.03.2017, p. 13.
283 G. Călinescu, op. cit., p. 508.
284 Petre Din, Ioan Slavici între spiritul etic și acuza ția de colabora ționism 1918 -1925 , în ,,Revista Bistri ței”, XXIII,
2009, p. 135,
(https://www.academia.edu/5 310748/Petre_DIN_ -_Ioan_Slavici_%C3%AEntre_spiritul_etic_%C5%9Fi_acuza%C5
%A3ia_de_colabora%C5%A3ionism_1918 -1925 , accesat pe 15.06.2020).
285 Ioan Bolovan, Ioan Slavici. Î ntre loialismul…, în loc. cit, p. 14.
286 Lucian Boia, Germanofilii. Elita Intelectuală …, ed. cit., pp. 346 -347.

55
roumaine287, și care a culminat cu arestarea sa noaptea de 27 –28 august 1916 când i s -au
confiscat mai multe manuscrise și scrisori. Fusese întemni țat în fortul Domne ști în condi ții
mizerabile288, iar, mai apo i, transferat în hotelul Luvru din capitală unde avea să rămână pentru
încă o lună până la eliberare289, căci nu se găsise nimic compromi țător la adresa sa. Arestări
similare ale cet ățenilor provenind din țări ale Puterilor Centrale, fuseseră făcute, de fapt, în toată
țara, astfel că Slavici considerase ac țiunea ca parte din firescul condi țiilor de război, de aceea,
după eliberare, rămâne în Bucure ști290.
Perioada ocupa ției îl prinsese, a șadar, abia ie șit din închisoare, și, chiar dacă se declarase
toată via ța un germanofil, fusese evitat de noua putere bucure ștenă, astfel că n -a primit nicio
demnitate politică, ba, mai mult, i s -a refuzat și cererea de -a continua să predea limba română la
Școala Evanghelică, de și o făcea de câ țiva ani291. Cu toate acestea, condamnarea sa politică
ulterioară avea să fie făcută în baza articolelor pe care le publicase la Gazeta Bucure știlor,
publica ție tipărită de către autorită țile ocupan te inclusiv în varianta germană, Bukarester
Tagblatt292.
Istoria colaborării lui Slavici la această publica ție cunoa ște două etape. În cea dintâi,
colaborarea se reduce la realizarea traducerilor pentru varianta românească293, care, până la el,
după mărturia proprie294 și a oamenilor epocii, fuseseră făcute într -o limbă ,,stâlcită” cu
reminiscen țe germane295. A doua etapă durează pentru aproximativ șase luni, din aprilie 1917

287 D. Vatamaniuc, p. 455 -456.
288 Ioan Slavici, Închisorile mele , în
http://www.ioanslavici.eu/opere/memorii/inchisorile_mele/06_la_domnesti.html#.XuS0f0UzY2w , accesat pe
12.06.2020.
289 Lucian Boia, Germanofilii. Elita Intelectuală …, ed. cit., pp. 348 -349.
290 Ioan Bolovan, Ioan Slavici. Înt re loialismul…, în loc. cit, p. 15.
291 Lucian Vasile -Szabo, Activitatea lui Ioan Slavici la Gazeta Bucure țtilor, în Presa Primului Război Mondial, ed.
cit., p. 448.
292 Marian Petcu, Presa ,,anilor de foc”…, în Presa Primului Război Mondial, ed. cit., p. 325.
293 Lucian Vasile -Szabo, Activitatea lui Ioan Slavici …, în Presa Primului Război Mondial, ed. cit., p. 448.
294 Ioan Slavici, Închisorile mele , în
http://www.ioanslavici.eu/opere/memorii/inchisorile_mele/13_la_vacaresti.html#.XuZx20UzY2w , accesat pe
12.06.2020.
295 Constantin Kiri țescu, Istoria Războiului Pentru… vol. II, ed. cit., p. 284.

56
până în septembrie, când edi ția germană apare separat de cea română, în această etapă
colaborarea presupunâ nd publicarea de articole contra cost în care critică, cel mai adesea,
categoriile sociale superioare, ,,du șmănia engleză” și rezisten ța nefirească a armatei române în
Moldova, fapt ce produsese pierderi de vie ți omene ști296.
Deși i s-ar fi putut repro șa mai degrabă oportunismul de -a fi plătit cu 50 de lei pe articol,
echivalentul a 25 de zile de muncă în agricultură pentru o femeie, decât ar ticolele sale ce păreau
inofensive la nivelul polemicilor din epocă297, în realitate, condamnarea lui Ioan Slavici avea să
fie făcută în baza unor articole pe c are avea să le publice acesta în vara lui 1918 când revenise,
pentru o scurtă perioadă, la Gazeta Bucure știlor. Prin <<vina cea mare și cu desăvâr șire de
neiertat>> pe care o atribuia primului ministru, Ion I. C. Brătianu, <<abătut de la polit ica noastră
tradițională>>, I. Slavici deschidea calea unor lungi acuza ții298. În articolul Dezorganizarea
armatei, care va fi și principalul său cap de acuzare, îi considera vinova ți pe guvernan ți de tot
dezastrul războiului299.
Nu era singurul însă. După cum precizează M. Petcu, I. Slavici ,,nu îl ataca direct pe
Brătianu […] ci teme, idei, ezitări”, articolele sale fiind ,,aproape inofensive, prin compara ție cu
atacurile altor jurnali ști ai momentului”300. D. Teodorescu, spre exemplu, sub pseudonimul Ioan
Oltean, era mult mai radical, în condi țiile grele ale lunii august 1917 scriind că ,,i nimile tuturor
românilor întovără șesc azi victoria care bate la por țile Moldovei. Acolo s -a închis du șmanul
nostru real, autorul nenorocirii noastre, dezonoratorul și hidosul terfelitor al demnită ții
române ști: politicianismul takisto -brătienist”301. Asemenea lui, D. Karnabatt îl numea pe Ionel

296 Lucian Vasile -Szabo, Activitat ea lui Ioan Slavici …, în Presa Primului Război Mondial, ed. cit., pp. 453 -454.
297 Marian Petcu, Presa ,,anilor de foc”…, în Presa Primului Război Mondial, ed. cit., pp. 329 -330.
298 Vrăjma șii milenari, în ,,Gazeta Bucure știlor”, II, 21 iulie (3 august) 1918, apud Lucian Vasile -Szabo, Activitatea
lui Ioan Slavici …, în Presa Primului Război Mondial, ed. cit., p. 456.
299Lucian Vasile -Szabo, Activitatea lui Ioan Slavici …, în Presa Primului Război Mondial, ed. cit., pp. 459 -460.
300 Marian Petcu, Presa ,,anilor de foc”…, în Presa Primului Război Mondial, ed. cit., p. 329.
301 ,,Gazeta Bucure știlor”, XXXVIII, 6 (18) a ugust 1917, apud Lucian Vasile -Szabo, Activitatea lui Ioan Slavici …,
în Presa Primului Război Mondial, ed. cit., p. 456.

57
Brătianu ,,orbul de la Florica” care ,,nu a auzit glasul profetic și poruncitor al ist oriei noastre”,
făcându -se, astfel, vinovat de dezastrul în care se afla România.302
Cu to ții vor ajunge însă de partea acuza ților în ,,procesul ziari știlor”, cu toate că
trădătorul prin excelen ță va fi considerat C. Stere, cel care, în perioada ocupa ției, reu șise să
înfiin țeze și să conducă singura publica ție din capitală p e lângă Gazeta Bucure știlor- Lumina ,
care de și își propusese să rămână obiectivă, sub presiunea cenzurii și a dibăciei lui Stere reu șise
să pară printre contemporani de ,,o influen ță demoralizatoare mai eficace decât aceea a
scriitorilor de la Gazeta”303.
Istoria ,,trădării” lui C. Stere nu începuse însă aici, ci imediat după Consiliul de Coroană
din 21 iulie/3 august care a decis intrarea in stare de neutralitate a Româ niei, căci imediat după
izbucnirea războiului, C. Stere a făcut două călătorii în Transilvania , în lunile iulie -august , care
aveau să -i fie importante capete de acuzare încă din perioada neutralită ții, dar, mai ales, după
sfârșitul războiului, contribuind la crearea imaginii ,,trădătorului”304. El însu și e cel ce relatează
tot ce a făcut în acste călătorii în serialul Pro Domo apărut în ziarul Lumina la Bucure ști, în
1917, în timpul ocupa ției305, informa ții regăsibile și în Marele războiu și politica României306.
Apari ția la 3 septembire în ziarul Adevărul a articolului O zi la Bra șov, semnat de R. D.
Rosetti, avea să fie momentul declan șator ale al suspiciunilor care -l vizau de trădare pe C. Stere.
Era precizat , mai întâi , că Stere fusese văzut salutându -i pe solda ții care mergeau la război
dintr -un automobil al Minist erului de Interne. Mai apoi se preciza că, după o oră, C. St ere
avusese o întâlnire cu I. Maniu în Hotelul Coroana în care l -ar fi asigurat pe acesta că România
va intra în război de partea Austro -Ungariei307.
La trei săptămâni distan ță, liberalilor, al căror membru de partid era Stere, li se cere
public explica ții în ziarul Acțiunea, doar că, de această dată, întrebările erau mult mai acuzatoare.

302 ,,Gazeta Bucure știlor”, anul XXXVIII, nr. 112 (No. 129), 24 aprilie 117, p. 1, apud, Marian Petcu, Presa ,,anilor
de foc”…, în Presa Primului Război Mondial, ed. cit., p. 327.
303 Constantin Kiri țescu, Istoria Războiului Pentru… vol. II, ed. cit., p. 284.
304 Victor Durnea, op. cit., p. 343.
305 Ibidem, p. 347.
306 Vezi, pentru acest su biect, Constantin Stere, cap. Pro Domo , în Idem, op. cit., pp. 219 -238.
307 ,,Adevărul”, Nr. 9.870, pp. 1 -2, apud Victor Durnea , op.cit., p. 343.

58
În primul rând, ace știa trebuiau să confirme ori nu dacă la înc eputul războiului primul -ministru,
împreună cu Al. Vaida -Voievod, l -ar fi chemat la Sinaia pe C. Stere pentru a discuta în trei care
ar trebui să fie atit udinea pe care s -o urmeze românii ardeleni în timpul războiului. În al doilea
rând, liberalii trebuiau să afirme dacă, mai apoi, cei doi invita ți ai lui Ion I. C. Brătianu au trecut
în Ardeal îndemnându -i pe români să lupte de partea Austro -Ungariei, promi țându -le autonomia
sau independen ța și min țindu-i că regele ar fi mobilizat deja armata română în răsă rit contra
Rusiei308.
Cert este că pe aproape tot parcursul stării de neutralitate, Constantin Stere a refuzat sau
a amânat să răspundă interpelărilor care viza u aceste chestiuni, fie ele venite din presă, fie de la
tribuna Parlamentului.
Victor Durnea, în lucrarea pe care deja am citat -o, afirmă că ar exista o scrisoare inedită
trimisă de C. Stere lui I. C. Bratianu pe 25 februarie 1915, rămasă fără un răsp uns cunoscut. În
această scrisoare, Stere îl informeaza pe primul -ministru ce anume ar fi dispus să răspundă în
fața Adunării Deputa ților cu privire la cele două acuza ții (călătoriile din Transilvania și întâlnirea
cu Czernin) dacă asta nu are <<să -[i] fac ă niciun nejuns>> și dacă este <<util>. Ar fi fost dispus
să spună că prima călătorie o făcuse înainte de declarării războiului de către Germania și ar fi
plecat imediat după aceasta după o scurtă întâlnire cu doi români la Viena. Despre a doua
călătorie ar fi spus ca ar fi durat <<numai două ceasuri>> și ar fi fost făcută cu ma șina unui
anume doctor Slătineanu, la chemarea unui român din ardeal, anume Iuliu Maniu, pe care nu l -ar
fi numit309.
Viziunea din ce în ce mai diferită de cea a liberalilor, manifestată în cadrul interpelărilor
parlamentare și, mai cu seamă, în cadrul discursului din 15 -16 decembrie 1915, în care a ținut
partea Basarabiei310, l-a îndepărtat de fo știii colegi de partid și, totodată, l -a apropiat de
adversarii conservatori, germ anofili în general, precum P. P. Carp, T. Maiorescu și Al.
Marghiloman. Astfel se explică cum a ajuns C. Stere să scrie o serie de articole în ziarul
Moldov a, scos de P. P. Carp311 și, de asemenea, a șa poate fi în țeleasă vizita pe care C. Stere i -o

308 ,,Acțiunea”, Nr. 3.31, 23 septembrie 1914, p. 1, apud Victor Durnea , op.cit., pp. 343 -344.
309 Victor Durnea , op.cit., p. 346.
310 Lucian Boia, Germanofilii. Elita Intelectuală …, ed. cit., p. 320.
311 Victor Durnea , op.cit., p. 25

59
face lui T. Maiorescu la 15 decembrie 1915, încercând să -i sugereze acestuia o decizie de alian ță
cu Puterile Central e în pofida ac țiunilor primului ministru312.
Conflictul lui Stere cu Ionel Brătianu îl determină pe cel dintâi ca, la momentul
refugiului în Moldova, să rămână în teritoriul ocupat, astfel că, imaginea de trădător, de și îi
fusese conturată din perioada neutralită ții, avea să -i fie aplicată definitiv mai ales după retragerea
Guvernului Român la Ia și.
Principalele acuza ții din toată această perioadă sunt legate de faptul că Stere a rămas la
Bucure ști-teritoriu ocupat, a editat cu acordul ocupan ților germani ziarul ,,Lumina” care critica
guvernul român, de și acesta se afla în război , și a întrprins ac țiuni politice care au urmărit
înlăturarea dinastiei române, de și C. Stere era colonel al armatei române. Aceste ac țiuni n u
puteau trece neobservate de justi ția militară al cărei cod îl încălca, cu atât mai mult cu cât aceea și
justiție pedepsea cu executarea fapte mult mai neînsemnate decât ceea ce făcuse C. Stere313.
Sterie Daimandi, de și sus ține că, într -adevăr ,,politica lui Stere a fost complet gre șită”,
spune că este nevoie ,,să restabilim unele fapte” de care se face vinovat C. Stere314, iar
,,restabilirea” acestora , firește, nu poate să înceapă decât de la identificarea cauzelor exacte
pentru care C. Stere a rămas la Bucure ști, în măsura în care istoricul poate identifica, printr -o
metodologie proprie, adevăratele cauze.
În orice caz, istoriografia n -a ocolit de loc acest subiect, cu atât mai mult cu cât el a făcut
obiectul a numeroase dispute în epocă pe seama calită ții de trădător sau de patriot pe care o
revendicau ori încă o revendică unii și astăzi pentru C. Stere.
O bună expunere a principalelor motive care l -ar fi împiedicat pe titularul catedrei de
drept administrativ de la Universitatea din Ia și să revină în ora șul devenit peste noapte capitală
pentru refugia ți este făcută de către Z. Ornea, în monumentala lucrare bigr afică pe care i -a
dedicat -o lui C. Stere. Sunt identificate, astfel, ,,motive politice” și chiar ,,motive sentimentale”
care l -ar fi împiedicat pe Stere să revină la Ia și315.

312 Titu Maiorescu, op. cit., p. 101.
313 Sterie Diamandi, Galeria Oamenilor Politici, Editura Gesa, f . l., 1991, pp. 206 -207.
314 Ibidem, p. 207.
315 Z. Ornea, Viața lui C. Stere, vol II , Editura Cartea Românească, Bucure ști, 1991 , p. 157.

60
S-a stipulat, pe baza propriilor declara ții pe care le -a făcut C. Stere cu diverse ocazii, că
rămânerea sa la Bucure ști a fost legată de vechiul conflict pe care îl avea cu puterea țaristă, de
ale cărei eventuale represalii trebuia să se ferească, mai ales în contextul puternicei propagande
antițariste pe care C. Stere o desfă șurase în anii neutralită ții316. De asemenea, C. Stere ar fi voit
să rămână în capitala ocupată incl usiv de dragul unei femei, Aneta Radovici, car e reu șise să -l
cucerească la cei 51 de ani ai lui, cu toate că î și avea la Ia și familia cu cei trei copii d eja
maturiza ți317.
În primă instan ță însă, a șa cum s -a vehiculat îndelung în pe baza mărturiilor
memorialistice ale vremii, Ste re ar fi rămas la Bucure ști la ,,dorin ța expresă a lui Ionel
Brătianu”318, informa ție a cărei veridicitate a condus la o amplă dezbatere iastoriografică căci, pe
de o parte, în Notele lui Marghiloman, C. Stere și T. Maiore scu apar lucrând la un memoriu pe
care să -l trimită lui Brătianu și regelui pentru a cere dreptul de -a rămâne sub ocupan ți319, iar, pe
de altă parte, acela și Constantin Stere a scris în ziarul Momentul un articol în care aminte ște de o
discu ție pe care ar fi avut -o cu Brătianu, și-n care l -a informat pe acesta că e <<dispus să
rămân[ă] în Bucure ști orice s -ar întâmpla>> chiar cu riscul de <<dezer țiune>>, pe care Brătianu
ține să i -l facă cunoscut320.
Rămas la Bucure ști, C. Stere a fost ini țiatorul unui proiect de alăturare a tuturor
oamenilor politici ce rămăseseră în fosta capitală, cu scopul de -a reu și astfel ,,să scape ce se mai
poate scăpa pentru România la viitoarea pace”, informa ție care ne parvine din jurnalul lui T.
Maiorescu, asemenea e șecului acestui proiect, dată fiind pozi țiile ireconciliabile dintre
Maiorescu și P. P. Carp321.

316 Ibidem, p. 153.
317 Ibidem, p. 157.
318 Sterie Diamandi, op.cit., p. 207.
319 Alexandru Marghiloman, Note Politice 1897 -1924, vol. II, 1916 -1917, Editura Institutului de Arte Grafice
<<Eminescu>> S A., Bucure ști, 1927, pp. 312 -313.
320 Z. Ornea, Viața lui C. Stere, vol II, ed. cit., p. 148; Constantin Stere, Pro Domo , în Idem, Marele războiu și
politica României , ed. cit., p. 236.
321 Titu Maiorescu, op. cit., pp. 204 -205.

61
A existat însă și o altă cale prin care C. Stere, încercând să ,,salveze” Vechiul Regat de
consecin țele fatidice al e războiului pe care părea că le anticipase cu acurate țe, nu făcea decât
să-și atribuie singur eticheta de ,,trădător”.
Făcuse în martie 1917 o călătorie la Viena și Berlin, capitale în care a prezentat, în nu me
propriu322 și cu acordul lui Vaida -Voievod, un memoriu scris de el (Stere) în francez ă și tradus
în germană de V. Beldiman (fratele lui Al. Beldiman), memoriu care a ajuns inclu siv la contele
Czernin și generalul Ludendorff. Nu ac țiunea în sine a fost însă descalificantă, ci faptul că acest
memoriu propunea atragerea României într -un construct statal al Puterilor Cen trale, împăratul
Austriei urmând să devină și rege al României. C. Stere propunea, a șadar, nu doar ,,salvarea”
României prin alăturarea ei for țată Puterilor Centrale, ci se făcea vinovat, în egală măsură, de
acțiuni antidinastice323.
Dacă aceast ă acțiune întreprinsă de C. Stere avea să fie bagatelizată de reprezentan ții
Puterilor Centrale și de oamenii politici din capitala ocupată324, ea n -a rămas însă fără urmări
semnifi cative din partea frunta șilor politici răma și la Bucure ști, fiind cunoscut faptul că a pus
definitiv punct colaborării dintre C. Stere și P. P. Carp325, mai ales după s -a aflat că Stere
primisese dreptul de -a edita un ziar la Bucure ști326 și începuse să caute colaboratori, pe care însă
nu i-a putut găsi în persoana lui P. P. Carp și a alia ților săi327, ci în scriitori precum L. Rebreanu,
G. Topârceanu, G. Galaction sau I. Gorun, D. D. Pătră șcanu și B. Brăni șteanu, cel din urmă
devenind și coeditor la ziarul lui C. Stere care avea să poarte titlul Lumina și să apară pentru
prim a dată la 1 septembrie 1917328.
Editată până la 25 noiembrie 1918, în contr ast cu afirma țiile lui C. Kirițescu, Lumina
părea să aibă un discurs mai temperat decât acela al Gazetei Bu curețtilor, cu toate că nu lipsea

322 Alexandru Marghiloman, Note Politice 1897 -1924, vol. II, ed. cit., p. 443.
323 Lucian Boia, Germanofilii. Elita Intelectuală …, ed. cit., p. 323.
324 Alexandru Marghiloman, Note Politice 1897 -1924, vol. II, ed. cit., p. 437.
325 Victor Durnea, op.cit., p. 371 -373.
326 Alexandru Marghiloman, Note Politice 1897 -1924, vol. II, ed. cit., p. 512,
327 Victor Durnea, op.cit., p. 26.
328 Lucian Boia, Germanofilii. Elita Intelectuală …, ed. cit., p. 323.

62
tonul acuzator la adresa lui Ionel Brătianu329, deși, după afirma țiile lui L. Boia, părea un ton lipsit
de resentimente. Existau, de asemenea, numeroase articole ce urmăreau , cel mai adesea , să
prezinte cursul evenimentelor din timpul războiului din perspectiva Puterilor Centrale, Stere
obișnuind să noteze când ,,profe țiile” sale păreau să se îndeplinească, profe ții precum înfrângerea
României sau izbucnirea revolu ției bol șevice330.
După cum spuneam însă, nu doar presa din capitala oc upată era supusă cenzurii, ci și
aceea din capitala Moldovei, al cărei interes evident de cultiare a idealului na țional și al
,,rezisten ței până la capăt” poate fi cel mai bine regăsit în paginile Neamului Românesc.
Apărut cu primul numă r la 10 mai 1906, sub direc ția lui N. Iorga , la Bucure ști, Vălenii
de Munte și la Ia și331, Neamului Românesc este o revistă importantă nu doar pentru că reprezintă
singura publica ție românească care a rezistat neîntrerupt timp de 35 de ani, inclusiv pe perioada
Marelui Război, dar și pentru că, prin paginile sale, înlesne ște cunoa șterea perso nalită ții
complexe a lui N. Iorga, ale cărui apari ții publicistice se regăsesc în mare parte în paginile
acestei reviste332, în aceea și măsură în care oferă lecturi care reflectă modul în care s -au regăsit
în paginile revistei dispute care în epocă aveau un grad ridicat de actualitate în societatea
românească, de la problema războiului în sine, la ,,chestiunea țărănească” și ,,evreiască”.
Editat la Ia și în timpul retragerii în Moldova, Neamului Românesc ajunsese din
,,purtătorul de cuvânt al lui N. Iorga”, ziarul cel mai important al acelui moment333. Din 1916
devenise cotidian cu menirea directă de a lupta pentru unitatea tuturor românilor334, dovada
orientării na ționaliste pe care Iorga o impusese direc ției publica ției putând fi găsită chiar din
primul număr, unde cuvântul ,,către cititori” expune îndeaproape năzuin țele personale ale

329 Constantin Kiri țescu, Istoria Războiului Pentru… vol. II, ed. cit., p. 284; Marian Petcu, Presa ,,anilor de foc”…,
în Presa Pri mului Război Mondial, ed. cit., p. 326.
330 Lucian Boia, Germanofilii. Elita Intelectuală …, ed. cit., p. 323.
331 Istoria Jurnalismului din România în Date. Enciclopedie Cronologică, (coord. Marian Petcu), Editura Polirom,
Iași, 2012, p. 235.
332 Dorina N. Rusu, Neamul Românesc” -un ziar al istoriei românilor , în ,,Anuarul Institutului de Cercetări
Socio -Umane »Gheorghe Șincai« al Academiei Române ”, 07, pp. 207 -208.
(https://www.ceeol.com/search/article -detail?id=123606 , accesat pe 13.06.2020 )
333 Petre Țurlea, op. cit., p. 105.
334 Istoria Jurnalismului din Româ nia…, ed. cit., p. 235.

63
directorului publica ției: ,,mă cred în stare, cu câtă învă țătură pot să am, […] să vorbesc despre
lucrurile cele mai mari ale neamului meu, despre nevoile lui adânci, despre suferin țele lui vechi
și sfinte, și despre țintele lui înalte și grele de ajuns, despre tot ce mă prive ște până în adâncul
inimii mele.”335
În realitate, pe toată perioada războiului, întrega activitate a lui Iorga nu fusese îndreptată
decât spre atingerea acestor dezide rate. Făcuse din Neamul Românesc un mijloc de combatere și
neutralizare a propagandei ziarelor Lumina și Gazeta Bucure știlor, în majoritatea articolelor
Iorga utilizând o argumentare ,, științifică” ce înso țește tonul polemic și credin ța în notorietatea
propriei persoane, astfel că nu ar fi un neadevăr a spune că se credea mai îndreptă țit decât al ții,
neistorici, în a spune care sunt țeurile na ționale336. De altfel, analiza sociologică inedită întocmită
de Raluca Tudor a și eviden țiat cum, în contextul Marelui Război, ,,du șmanii” lui N. Iorga devin
individualiza ți, fie că î n postura lor se regăsesc entită ți abstracte, precum bol șevismul ori
imperialismul, fie că ace știa sunt du șmanii politici interni, cu ecou în presa vremii337. Cu to ții
merită devoala ți într -o manieră aproape machiavelică, câtă vreme la mijl oc se află scopul nobil al
idealului na țional. Memoriile lui Al. Tzigara -Samurca ș nu par să omită aceste e xcese din
articolele lui N. Iorga, din timpul războiului338.
Acestor ac țiuni ale lui N. Iorga le erau proprii anumite convingeri specifice unei viziuni
originale asupra istoriei, pe care o în țelege inclusiv î ntr-o dimensiune morală, N. Iorga asumând
scrisul i storic și scrisul său ca pe o formă de îndreptar etic ce avea scopul de a -i orienta pe
contemporani spre bine, spre ,,binele țării”339. În acest sens, un recurs la lec ția despre
Moralitatea și armonia istoriei ar fi necesar: ,,Via ța unui popor, succesul lui in lunga luptă tăcută
a națiilor, nu le determină nici întinderea pământului, nici numarul popora ției, nici bogă țiia,
acestea se câ știgă, dar ele nu stau la originea puterii. Izvorul aceste i puteri e viata morală a unei

335 N. Iorga, Către cititori, în ,,Neamul Românesc ”, anul I, Nr. 1, Bucure ști, 10 mai, 1906, p. 2.
336 Raluca Tudor, Nicolae Iorga -editorialist în vreme de război. Reprezentarea du șmanului în editorialele din
Neamul Românesc 1916 -1918 , în Presa Primului Război Mondial, ed. cit., p. 515.
337 Ibidem, p. 508.
338 Vezi, pentru acest subiect, Al. Tzigara -Samurca ș, cap. Notele lui Marghiloman falsificate d e Neamul Românesc ,
în Idem, op. cit., pp. 190 -191.
339 Valeriu Râpeanu, Cultură și Istorie, vol. II, ed. cit., p. 103.

64
aglomera ții umane, seriositatea cu care priveste traiul, măsura cu care -și alege țintele și vigoarea
cu care le urmăre ște, respectul adânc, cultul pentru realitatea lucrurilor.”340
Nu putem cuantifica care era gradul î n care N. Iorga se obiectiva în raport cu realitatea
însăși și cu realitatea războiului, dar putem accepta că rolul acestu ia în sus ținerea idealului
național în perioada refugiului este de netăinuit.
Suspendase din septembrie 1916 activitatea Partidului Na ționalist Democrat cu
convingerea că solidaritatea era marea nevoie a for țelor politice, și chiar de nu intrase în
guvernul de coali ție al liberalilor și conservatorilor format la Ia și la 11 decembrie 1916341,
discursul său din Camera Deputa ților, din 14/27 decembrie 1916, ținut la Ia și, avusese atâta
spirit mobilizator încât îi determinase pe Ferdinand și pe Ionel Brătianu să -l răspândească în
tranșee pentru mobilizarea solda ților342.
Și nu fusese doar atât. Solidarit atea cu cei din tran șee nu păruse niciodată mai rea lă până
la discursul lui N. Iorga pentru reforma agrară, din 9 iunie 1917343 care părea că vine să pună
capăt demagogiei de veacuri cu care clasa politică îmbrăcase proiectele de reformă pentru
scopuri politiciene ști344. Până la urmă, Iorga era sămănatorist, iar cuvântările sale nu puteau să
nu poarte amprenta unui spirit sincer și bine inten ționat în acest sens.
Toate aceste ac țiuni aveau să cântărească mult la finele Primului Război Mondial, când
începe o nouă etapă a ,,conflictului eli telor” care, dată fiind noua re alitate polit ică, nu -l putea
situa pe N. Iorga decât de partea marilor patrio ți. Părea aproape profetic ipostaziat în ,,apostolul
neamului”, de și realitat ea de la finele războiului ar fi putut, la fel de u șor, să fie alta.

340 N. Iorga, Generalită ți Cu Privire La Studiile Istorice.Lec ții De Deschidere Și Cuvântări, Ediția a II -a, f. e.,
Bucure ști, 1933, p. 65.
341 Valeriu Râpeanu, Cultură și Istorie, vol. II, ed. cit., pp. 99, 106.
342 Ibidem, p. 106; Discursuri Și Dezbateri Parlamentare…, ed. cit., pp. 189 -196.
343 Vezi, pentru acest sbiect, N. Iorga, cap. La reforma agrară , în Idem, Discursuri Parlamentare, vol. I, partea a
II-a, f. e., Bucure ști, 1939, pp. 363 -376.
344 S. A. Madievschi, Elita Politică A României (1866 -1918), Editura Logos, Chi șinău, 1993, pp. 139 -151.

65
II. Dificultatea reconcilierii din primii ani de după război

,,Conflictul elitelor” de după Primul Război Mondial, a șa cum am spus, se înfă țișa într -o
nouă manieră. Î ntr-o mare măsură, acesta a continuat pe seama diferen țelor ideologice de nivel
teoretic, ce împăr țiseră elita intelectuală românească de la începuturile modernită ții sale, dar
adăuga problema ,,trădătorilor” de război, ,,reali, fabrica ți sau închipui ți cu diferite grade”345.
Din perspectiva legisla ției interbelice însă, nu exista o jurispruden ță a faptelor penale presupuse
de starea de război, ce l puțin dacă luăm în considerare jurispruden ța instan țelor civile, aspect
care a făcut posibilă, de altfel, tergiversarea proceselor acuzatorii346.
Deși în urma dez baterilor aprinse dintre taberele politice, din Parlamentul din Ia și, s-a
trecut peste diferen țele de pozi ție, astfel că legile de schimbare a Constitu ției pentru întocmirea
reformelor agrară și electorală fuseseră votate, în cele din urmă, atât de liberal i, cât și de
conservatori, interesul social prevalând347, finalul războiului a dus la dezmembrarea grupurilor
politice conservatoare348. Nu fusese însă o coinciden ță. La acest fapt contribuise din plin și
situa ția din timpul răzoiului, când mul ți dintre conservatori rămăseseră în capitala ocupată, dat
fiind dezacordul pe care -l manifestau fa ță de pozi ția celor două Consilii de Coroană349.
Deși dezbaterea din perioada neutralită ții pe seama idealului na țional angrenase în jur ul
său politicieni, istorici și scriitori deopotrivă, a șa cum am sugerat în c apitolul precedent, fără ca
aceștia să fi ajuns la vreun acord asupra priorită ții pe care trebuia s -o aibă România, respectiv
teritoriile de peste Prut sau de peste Carpa ți, la în cheierea războiului , trădătorii puteau fi cu
ușurință identifica ți după forma ția culturală și orientarea politică pe care și-o asumaseră350.

345 Mihai Chiper, Pe câmpul de onoare. O istorie a duelului la români, Editura Humanitas, Bucure ști, 2016, p. 187.
346 Cătălin Boto șineanu, Trădători vs patrio ți la finalul Marelui Război. Excluderea lui Constantin Stere de la
Universitatea din Ia și, în ,,Historia Universitatis Iassiensis ”, I, p. 83,
(https://www.ceeol.com/search/article -detail?id=663117 , accesat pe 14.06.2020)
347 Ion Agrigoroaiei, op. cit., p. 157.
348 George Tibil, Caracterul elitelor și…, în loc. cit., p. 140,
(https://www.ceeol.com/search/article -detail?id=291654 , accesat pe 02.06.2020).
349 Ibidem, p. 141.
350 Mihai Chiper, op. cit. p. 187.

66
Aproape în unanimitate, cei ce sus ținuseră politica Puterilor Centrale puteau fi acu m identifica ți
drept ,,trădători”351.
Cel care sus ținuse îndelung condamnarea colaboratorior români cu puterile ocupante
fusese tocmai cel care la Ia și asigura, din postura de ministru, cenzura. În cercul lui Ionel
Brătianu, I. G. Duca întărise ideea necesită ții de-a-i face răspunzători p e cei care dezertaseră și
pe aceia care colaboraseră cu inamicul. Inten ția era ,,sa procedăm fără întârziere la pedepsirea
lor, fiind astfel aresta ți Stere, Lupu Costache, Neni țescu, Virgil Arion, Pătră șcanu, precum și
vreo 20 de ziari ști mai mult sau mai puțin mărun ți”352.
Problema ,,trădătorilor” și a dezertorilor era însă mai nuan țată. Cel pu țin în cazul
ardelenilor trebuia ținut cont d e jurământul acestora ,,fa ță de împăratru l”, pe care îl depusese și I.
Slavici și de care nu se dezisese niciodată353. Însu și I. G. Duca confirma că principala problemă
în condamnarea tră dătorilor era legată de criteriul după care trebuiau stabili ți vinova ții, de regele
Ferdinand, care se împotrivea acestei poli tici de sanc țiuni, și de primul -ministru, care dezaproba
astfel de ac țiuni, nu însă din principiu, asemenea lui Ferdinand, ci din nevoia de a se arăta
,,mărinimos” după ce războiul demo nstrase că politica sa fusese cea justă354.
Cu toate că Marea Unire fusese un deznodământ nea șteptat pentru ambele tabere, efortul
de identi ficare a celuilalt cu ,,trădătorul” continuase. Retragerea statului din procesul evaluării
morale prin amnistierea din 1920 fusese un pas important, care nu -i scutise însă pe mul ți
intelectuali de eticheta de colabora ționiști355.
Un astfel de caz fusese C. Stere. Dosarul său de ,,trădător” ie șise din aten ția puterii
politice încă din perioada contempora nilor, dată fiind contribu ția lui la Actul Unirii cu
Basarabia356, astfel că, fără a se cunoa ște exact in criminările care i se aduceau, urma dosarului de

351 Cătălin Boto șineanu, Trădători vs patrio ți…, în loc. cit., p. 81,
(https://www.ceeol.com/search/article -detail?id=663117 , accesat pe 14.06.2020).
352 I. G. Duca, Amintiri Politice, vol. III, Colec ția Memorii și Mărturii, Jon Dumitru -Verlag, München , 1982, p. 162.
353 Ioan Bolovan, Ioan Slavici. Între loialismul…, în loc. cit , p. 14.
354 I. G. Duca, Amintiri Politice, vol. III, ed. cit., 162.
355 Mihai Chiper, op. cit. p. 18 8.
356 I. G. Duca, Amintiri Politice, vol. III, ed. cit., 163.

67
,,trădător” al lui Stere fusese pierdută357. Nu-i mai pu țin adevărat însă că nu rămăsese doar la
,,osânda […] pe care i -o puteau da oamenii”358, ci fusese suspendat din postul de profesor al
Universită ții din Ia și, o suspendare care, după noile cercetări, avea caracterul unei excluderi
definitive, căci orice încer care de -al readuce pe C. Stere la catedră fusese sortită e șecului359.
Trădarea cărturarului părea, deci, reală . ,,Cazul Dreyfus al României”, a șa cum califica
Mihail Ralea situa ția lui Stere, nu se închisese, căci Stere rămăsese, a șa cum considera Sterie
Diamandi, cel mai ,,calomniat, ocărât și prigonit” om politic român din toate timpurile360.
Dacă dosarul lui C. Stere fusese ,,pierdut”, nu la fel stătuse situa ția și în cazul celor 20 de
ziariști aminti ți de I. G. Duca.
Așa-zisul ,,proces al ziari țtilor” este ini țiat imediat după plecarea ocupan ților din
Bucure ști, în februarie -martie 1919, perioadă în care au fost adu și în fa ța Cur ții Mar țiale o parte
dintre germanofilii pu și sub acuza ția de ,,colabora ționism cu inamicul”. Fuseseră 24 de inculpa ți,
cinci dintre ace știa fiind condamna ți la cinci, respectiv zece ani de închisoa re, printre ei
numărându -se I. Slavici, T. Arghezi, D. Theodorescu și D. Karnabatt361.
Realizarea Marii Uniri și revenirea în fruntea Guvernului a lui Ion. I. C. B rătianu au
însemnat, pentru I. Slavici, apogeu l procesului de stigmatizare. La 18 ianuarie 1919, aceea și zi în
care implinise 71 de ani, fusese citat să se prezinte la la Curtea Mar țială362. În drum spre proces,
întâlnindu-se întâmplător cu N. Iorga, este scuipat de acesta în plină stradă pentru ,,trădare”363.
,,Trecea mergând spre Academia Română prin fa ța palatului Știrbei, iar eu ma aflam în cealaltă
parte a străzii mergând spre Biser ica Albă. Zărindu -mă, el s -a oprit și a scuipat spre mine tare și

357 Cătălin Boto șineanu, Trădători vs patrio ți…, în loc. cit., p. 84,
(https://www.ceeol.com/search/article -detail?id=663117 , accesat pe 14.06.2020).
358 I. G. Duca, Amintiri Politice, vol. III, ed. cit., 163.
359 Cătălin Boto șineanu, Trădători vs patrio ți…, în loc. cit., pp. 83 -85,
(https://www.ceeol.com/search/article -detail?id=663117 , accesat pe 14.06.2020).
360 Sterie Diamandi, op.cit., p. 196.
361 Victor Durnea, op. cit., p. 472.
362 Ioan Bolovan, Ioan Slavici. Între loialismul…, în loc. cit, p. 17; Ioan Slavici, Închisorile mele , în
http://www.ioanslavici.eu/opere/memorii/inchisorile_mele/13_la_vacaresti.html#.XuZx20UzY2w , accesat pe
14.06.2020.
363 D. Vatamaniuc, op. cit., p. 473.

68
cu multă ostentatie, încât trecătorii s -au oprit ca odinioară cînd cu bine știutul Iona ș. De astă dată
nu m -am mai cruci t și m-am mărginit a -mi zice: "Ă stuia nici la cele mai adânci bătrâne țe n-o să-i
mai vină mintea!"364
Acuza ția propriu -zisă a anchetatorului regal îl incrimina, de asemenea, însă cu faptul c -ar
fi urmărit pe timpul ocupa ției demnită ți publice365, cu toate că singurul articol ce s -a putut găsi,
ca să justifice orice formă de trădare, fusese Dezorganizarea armatei române, căci, în real itate,
așa cum sugerează N. Manolescu, nu existase niciunul filogerman366.
Și Slavici devenise con știent de faptul că singure, articolele sale, urmau să -i aducă o
condamnare. Mai rămânea de văzut dacă era condamnarea cu moarte367. Finalmente, e arestat a
doua zi, pe 19 ianuarie, și condamnat la cinci ani de închisoare pe care nu i -a ispă șit definitiv,
căci a fost eliberat la 19 decembrie. Fusese în chis la Văcăre ști și, pentru o perioadă de timp, la
hotelul Modern din Bucure ști, în total pentru 11 luni368. Experien ța carcerii a descris -o el însu și
cel mai bine în lucrările sale auto biografice. ,,Eu am citit <<Divina Comedia>> a lui Dante, am
văzut Capela Sixtină, unde Michelangelo a înfă țișat iadul, am văzut Campo Santo din Pisa, am
văzut pe la mănăstirile noastre, a șa cum e înfă țișat, iadul: toate accestea sunt nimic în compara ție
cu ceea ce am văzut la Văcăre ști.”369
Așa cum bine remarca M. Anghelescu, I. Slavici avusese o percep ție exagerată asupra
închisorii. Nu închisoarea însă, cu nea junsurile sale, îi denaturase percep ția asupra realită ții, căci,
I. Slavici se bucurase la Văcăre ști de condi ții deosebite de cele ale de ținuților de drept comun,
fiind chiar eliberat într -un ,,concediu” de 24 de ore pentru a putea participa la nunta fiice i sale.

364 Ioan Slavici, Închisorile mele , în
http://www.ioanslavici.eu/opere/memorii/inchisorile_mele/13_la_vacaresti.html#.XuZx20UzY2w , accesat pe
14.06.2020.
365 Lucian -Vasile Szabo, Cu Slavici și Arghezi…, ed. cit., p. 63.
366 Nicolae Manolescu, op. cit., p. 441.
367 Lucian Vasile -Szabo, Activitatea lui Ioan Slavici … , în Presa Primului Război Mondial, ed. cit., p. 463.
368 Ioan Bolovan, Ioan Slavici. Între loialismul…, în loc. cit, p. 17.
369 Ioan Slavici, Închisorile mele , în
http://www.ioanslavici.eu/opere/memorii/inchisorile_mele/19_procesul_ziaristilor.html#.XuZ4jEUzY2w , accesat pe
14.06.2020.

69
Slavici fusese victima propriei incapacită ți de-ași asuma vreo urmă de culpabilitate, astfel
neputând metaboliza condi ția în care se afla370.
Era, probabil, în egală măsură, condi ția intelectualului, o condi ție pe care, de altminteri,
o împăr tășeau, asemenea lui, și N. Iorga și C. Stere, alături de majoritatea celorlal ți. Cu to ții
fuseseră convin și de juste țea propriilor alegeri, a șa cum fuseseră convin și de injuste țea imaginii
pe care ,,celălalt” o regăsise în ei la finele războiului. În egală măsură, fusese însă o condi ție
indirect asumată din momentul originar al implicării de partea unei cauze ori alta. S -a întâmplat
ca N. Iorga să aibă dreptate. La fel de bine, ar fi putut să nu aibă. Procesele de la finele Marelui
Război nu au făcut decât să confirme că autonomia și prestan ța intelectuală nu garantează prin
sine nici libertatea, nici demnitate a, și, cu atât mai pu țin sunt capabile să scuze ac țiuni care,
făcute cu pedanterie, se dovedesc a fi previziuni prea inexacte despre idealuri prea înalte și
dezirabile.

370 Mircea Anghelescu, Literatura autobiografică. Pu șcăria la români (Note de curs și anthologie), Editura
Unive rsității din Bucure ști, 2008, pp. 22 -23.