Elipsa Fenomen Sintactic Mostenit din Limba Latina

CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL I

ELIPSA- FENOMEN SINTACTIC MOȘTENIT DIN LIMBA LATINĂ

1.1. Elipsa propriu-zisă

1.2.Definitii: 1.2.1.Definiții în gramaticile generative-transformaționale

1.3.Delimitarea elipsei față de construcții asemănătoare

1.3.1.Elipsa și subînțelegere

1.3.2.Elipsa și brevilocvență

1.3.3.Elipsa și suspensie

1.4.Elipsa in raport cu expansiunea,contragerea si abrevierea

1. 4.1. Elipsa în raport cu reducerile și contragerile

1.4.2. Elipsa și construcțiile scindate

1.4.3. Elipsa și sincopele sintagmatice regresive

1.5. Elipsa-factor”nonomisibil” în analiza și interpretarea sintactica

1.5.1. Elipsa în raport cu coordonarea,subordonarea și juxtapunerea

1. 5.2. Elipsa și relația apozitivă

1. 6. Rolul intonatiei si al semnelor de punctuatie în studiul structurilor eliptice

1.6.1. Expresii eliptice rezultate din elipsa unor propoziții

1.6.2. Repetiția eliptică

CAPITOLUL AL -II –LEA

STRUCTURA SEMANTICO-PRAGMATICĂ

2.1. Cuvinte și expresii provenite din elipse

2.1.1. Cuvinte și expresii rezultate din elipsa unor părți de propoziție

2.2. Natura sintactică a părților absente în elipse

2.3. Caracterul afectiv al elipsei

CAPITOLUL AL –III- LEA

ELIPSA- PROCEDEU SINTACTICO- STILISTIC DE OMISIUNE A COMPONENTELOR RECUPERABILE

3.1. Elipsa- fenomen de factură sintactică și stilistică

3.2. Tipologii ale situațiilor de elipsă în limba română

3.3.Aspecte le elipsei în romanul “Ion”, de Liviu Rebreanu

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ARGUMENT

Lucrarea pleacă de la constatarea că fenomenele de elipsă din limba romană sunt foarte puțin studiate in literatura de specialitate romanească si străină; de exemplu, în GALR 2005/2008 elipsei i se dedică numai cinci pagini, iar terminologia folosită este specifică anilor ’60. Gramaticile reprezentative recente ale unor limbi europene (The Cambridge Grammar of the English Language, 2002; Gramàtica del català contemporani, 2002; Gramaticá descriptive de la lengua espagñola, 1999) rezervă fenomenelor de elipsă descrieri bogate (in gramatica spaniolă, capitolul despre elipsă are 76 de pagini). Pentru limba romană există numai descrieri fragmentare ale unor fenomene de elipsă verbală (gapping – Bilbiie 2011) sau de elipsă nominală (Giurgea 2008/2010, a cărui perspectivă este mai ales semantică, autorul concentrandu-se mai ales asupra structurii interne a pronumelor).

Scopul lucrării este realizarea unei descrieri complete a fenomenelor de elipsă verbală si nominală din limba romană, prin intemediul teoriei gramaticale recente. Lucrarea se concentrează mai ales asupra problemelor de sintaxă a elipsei: pe de o parte, asupra identificării elementelor care permit stergerea propriului complement si, pe de altă parte, asupra descrierii constrângerilor asupra structurii interne a domeniului elidat.

În structura lucrării sunt incluse trei capitole.

În capitolul I, ELIPSA- FENOMEN SINTACTIC MOȘTENIT DIN LIMBA LATINĂ am identificat definițiile elipsei, am delimitat un cadru adecvat cercetării acesteia, abordând elipsa din perspectiva analizei gramaticale. Polarizarea direcțiilor și multitudinea discuțiilor pe care le presupune cercetarea elipsei și interferențele acesteia cu alte fenomenalizări ale neexprimării, demonstrează necesitatea abordării acesteia ca fenomen sintactic , care constă în omisiunea unuia sau a mai multor elemente recuperabile semantic, figură de stil, atunci când are o funcție expresivă și o categorie textuală, în măsura în care recuperarea integrală a părților absente din construcțiile eliptice implică atât co-textul cât și contextul. Am evidențiat , tot în acest acest prin capitol faptul că pentru autorii latini de gramatici târzii elipsa a fost un mijloc de a evita repetiția și ca atare, de a scurta formularea, cotextul verbal având rolul de a asigura înțelegerea enunțului eliptic, uneori fiind considerată un defect, iar alteori un mijloc de înfrumusețare. În vorbire, intonația, mimica, gesturile si presupozițiile fac posibilă înțelegerea comunicării fără ca aceasta să fie perturbată de elipse. În scris, punctuația încearcă să suplinească funcțiile intonație.

Al doilea capitol se numește STRUCTURA SEMANTICO-PRAGMATICĂ. În acest capitol am definit elipsa din punct de vedere pragmatic.  Elipsa intră în relație cu diferite fenomene ale absenței, care sunt înrudite între ele:subînțelegerea, omisiunea, brevilocvența (brahilogia) și întreruperea (suspensia). Delimitările,dar și posibilele interferențe, se impun de la sine. Cele două „fenomenalizări ale neexprimării”, elipsa și subînțelegerea, au fost interpretate și exemplificate, nelipsind controversele. Din punct de vedere pragmatic, elipsa este un fapt de subiectivitate care reflectă relațiile interpersonale, uneori un procedeu de focalizare în discurs a unor elemente: vorbitorul exprimă în discurs doar elementele strict necesare înțelegerii mesajului, punctele nodale ale structurii informaționale, lăsând neexprimate elementele care ocupă poziții de legătură ușor de reconstituit. Interpretarea enunțului eliptic se bazează pe un proces de reconstrucție, care pune în relație structura sintactică incluzând elipsa cu bagajul lingvistic de care dispune receptorul. Reconstrucția structurii neexprimate este posibilă pe baza competenței comunicative comune a celor doi participanți la actul comunicării, precum și a raportării la actul lingvistic. În ultimul capitol ELIPSA – PROCEDEU SINTACTICO-STILISTIC DE OMISIUNE A COMPONENTELOR RECUPERABILE este evidențiat faptul că, depășind simpla valoare gramaticală, elipsa este considerată figură de stil, fiind analizată în acele contexte în care are o funcție expresivă, respectiv în proverbe și zicători, sau cândconstituie pentru propoziție și frază o sursă de ritm, mai ales în situația în care omisiunile revin în secvențe succesive.

Necesitatea de concizie, de scurtare a vorbirii sau necesitatea de a obține anumite nuanțe afective sunt cauzele care duc la apariția elipsei. Contextul în care vorbitorul face comunicare, intonația, pauza, mimica și gesturile, faptul că toți termenii se află într-o înlănțuire gramaticală îi ușurează interlocutorului înțelegerea mesajului, așa încât nu este nevoie de completarea construcției cu termenii absenți. Scriitorul Liviu Rebreanu folosește frecvent procedeul elipsei atunci când reproduce vorbirea țăranilor.

CAPITOLUL I

1.1 Elipsa și moștenirea clasică

Elipsa este o particularitate a sintaxei orale, iar, în măsura în care scurtarea enunțului e intenționată, aceasta devine o figură de stil. Prin urmare, elipsa cunoaște o abordare gramaticală, fiindcă orice parte constitutiva a unei propoziții, precum și elementele relaționale care introduc propoziția sunt omisibile. Elipsa prezintă contiguități cu subînțelegerea și suspensia, fenomene ce țin de sintaxa limbii, dar și cu brahilogia, fenomen ce ține de nivelul structurilor cognitive.

Analiza sintactică a unor structuri propozițional-frazale denotă clar că elipsa influențează configurarea funcțiilor sintactice, fără a afecta bagajul informativ al enunțurilor.

„Elipsa este un fenomen sintactic, specific oralității, care constă în omisiunea voluntară sau involuntară, din structura unei construcții exprimate, a unuia sau a mai multor componente recuperabile semantic (subînțelese). […] Componentele omise, subînțelese în structura eliptică fragmentară, pot fi reconstituite, spontan sau intenționat, prin reformulări ale construcției integrale inițiale.

În gramaticile transformaționale, problema elipsei devine în structura de suprafață vs de adâncime un factor decisiv în confruntarea celor două reprezentări enunțiale.

Elementele absente sunt recuperabile anaforic sau deictic: anaforic, când decodarea

elementului omis se face prin referire la un element coreferențial, aparținând cotextului verbal imediat, respectiv prin trăsăturile de construcție, iar deictic, când este necesar șiapelul la situația de comunicare. Deoarece interpretarea enunțului eliptic presupune un proces de reconstrucție care pune în relație structura sintactică incluzând elipsa cu bagajul lingvistic de care dispune receptorul, recursul la con- textul extralingvistic este inevitabil, fiind posibil grație competenței comunicative a participanților la actul de comunicare. Pentru că recuperarea integrală a părților absente din construcțiile eliptice implică nu doar co-textul ci și contextul, așadar o perspectivă pragmatică asupra comunicării, studiul elipsei face necesară o abordare conjunctă, lingvistică și pragmatică sau textual-discursivă. Ori de câte ori în produsul textual există o formă de incompletitudine sau de ambiguitate, elipsa este considerată un factor de coerență ,dar și un factor de coeziune, atunci când devine un „operator de dependență” între două enunțuri distincte .

Depășind simpla valoare gramaticală, elipsa este considerată figură de stil, fiind analizată în acele contexte în care are o funcție expresivă, respectiv în proverbe și zicători, sau când constituie pentru propoziție și frază o sursă de ritm, mai ales în situația în care omisiunile revin în secvențe succesive . Când lexicalizarea construcțiilor eliptice are ca rezultat apariția unor expresii cu formă fixă, independente de context, căpătând uneori o semnificație diferită de cea a componentelor inițiale, am integrat elipsa lexicală în capitolul referitor la abordarea retorică a acesteia. Componenta retorică este o derivată a celei pragmatice, urmărind să explice corelația dintre tehnicile de producere (cu sau fără intenția autorului) și tehnicile efectului la nivelul interpretării textului, strategii care fie se propun ca noutate, fie sunt conforme unei așteptări .

1.2. Definiții

Consemnată în lucrări de gramatică, retorică, stilistică și, mai recent, în lucrări referitoare la teoria textului, elipsa (lat. ellipsis < v.gr. έλλειψις < έλλείπω „a omite” este echivalent cu latinescul detractio sau defectio, defectus –) a fost definită prin termenul omitere, suprimare sau eliminare. Nuanțele pe care le capătă termenul suprimare se înscriu în limite impuse de factori ca „intenționalitate”, mobil al elipsei, respectiv „act”, adică „rezultat” (al suprimării).

1.2.1. Definiții în gramaticile tradiționale. Autorii antici au fost primii care au încercat să explice elipsa sub aspect gramatical sau retoric, considerând-o greșeală de sintaxă sau, alteori, figură de stil. Pentru Quintilian, elipsa este un defect de sintaxă (vitium), pentru că duce la obscuritatea exprimării, recomandând, prin urmare, evitarea ei și o alătură formelor de solecism, pleonasm și anastrofă. În latina târzie, Servius și Cassiodorus vor evidenția virtuțile elipsei, primul exemplificând formosa ellipsis prin „Talia per Latium” , iar al doilea menționând că ori de câte ori cuvântul se suspendă pentru ca să se vorbească mai repede se folosește elipsa.

Ambiguitatea care se manifestă în elipsă, ca fenomen, se răsfrânge și asupra terminologiei folosite. Astfel, adjectivul eliptic este folosit cu două sensuri opuse: „din care absentează” (expresie eliptică) și „care absentează”.

Sacerdos, Clarisius, Diomedes și Donatus, gramatici latini târzii, susțin că elipsa, lăsând neformulat ceva necesar enunțului, este salvată tocmai de compoziția cuvintelor, în alți termeni, de structurarea acestora .

Evul Mediu și Renașterea acordă elipsei o atenție deloc neglijabilă. Francesco Sanchez de Las Brozas (Sanctius), în lucrarea Minerva seu de Latinae linguae causis et elegantia, definește elipsa în raport cu legitima constructio, înțeleasă mai mult ca un nivel de reprezentare teoretică decât ca o formă mai ctere, suprimare sau eliminare. Nuanțele pe care le capătă termenul suprimare se înscriu în limite impuse de factori ca „intenționalitate”, mobil al elipsei, respectiv „act”, adică „rezultat” (al suprimării).

1.2.1. Definiții în gramaticile tradiționale. Autorii antici au fost primii care au încercat să explice elipsa sub aspect gramatical sau retoric, considerând-o greșeală de sintaxă sau, alteori, figură de stil. Pentru Quintilian, elipsa este un defect de sintaxă (vitium), pentru că duce la obscuritatea exprimării, recomandând, prin urmare, evitarea ei și o alătură formelor de solecism, pleonasm și anastrofă. În latina târzie, Servius și Cassiodorus vor evidenția virtuțile elipsei, primul exemplificând formosa ellipsis prin „Talia per Latium” , iar al doilea menționând că ori de câte ori cuvântul se suspendă pentru ca să se vorbească mai repede se folosește elipsa.

Ambiguitatea care se manifestă în elipsă, ca fenomen, se răsfrânge și asupra terminologiei folosite. Astfel, adjectivul eliptic este folosit cu două sensuri opuse: „din care absentează” (expresie eliptică) și „care absentează”.

Sacerdos, Clarisius, Diomedes și Donatus, gramatici latini târzii, susțin că elipsa, lăsând neformulat ceva necesar enunțului, este salvată tocmai de compoziția cuvintelor, în alți termeni, de structurarea acestora .

Evul Mediu și Renașterea acordă elipsei o atenție deloc neglijabilă. Francesco Sanchez de Las Brozas (Sanctius), în lucrarea Minerva seu de Latinae linguae causis et elegantia, definește elipsa în raport cu legitima constructio, înțeleasă mai mult ca un nivel de reprezentare teoretică decât ca o formă mai corectă de exprimare, elipsa marcând absența din enunțul concret a unui cuvânt sau a mai multora.

În tezele renascentistului Sanctius, se regăsesc in nuce analizele gramaticilor transformaționale, care fac apel la cele două structuri ale enunțului: cea de adâncime,a organizării logice, și cea de suprafață, a organizării fonice. Nivelul logic al vorbirii este mai explicit, Sanctius presupunând elipsa unui Ac. intern în sintagme de tipul „vivere [vitam]” sau elipsa unui substantiv sau a infinitivului în construcții de tipul „stupeo [stuporem]”, „ambulo [iter, viam]” sau „quo vadis [vadere]”. Acuzativul intern e explicabil, spune Sanctius, pentru că e prezent atunci când el e însoțit de un adjectiv: „hilarem vitam vivis”, „bonum certamen certavi”. Ideile lui Sanctius se regăsesc la Caspar Scioppius în Grammatica philosophica (1628), autor care distinge o gramatică regulată (canonică) și una neregulată (figurativă), cu elipse și elemente subînțelese.

În concepția lui Priscian, elipsa explică o serie de construcții verbale și nominale. Folosind exemple din Plaut, Cato și Terentius, Priscian observă modificările care intervin între cele două nivele ale limbii: cel semantico-sintactic de construire a enunțului și forma lui sonoră finită, modificări printre care se numără și elipsa. Astfel, pronumele personal subiect e omis, sensul lui fiind implicat în desinența verbală, verbul esse din componența unor timpuri compuse este adeseori elidat, prepoziția in este eliminată la acuzativul direcției, iar infinitivul cu valoare de imperativ primește, în opinia lui Priscian, valență modală pentru că provine din sintagme cu volo sau iubeo. Expresia gaudere (care are sensul bucură-te) este preferată imperativului persoanei a II-a singular gaude, subîntelegându-se verbul iubeo (poruncesc) sau volo (vreau) sau opto (doresc), gaudere devine deci, eliptic, expresia plină fiind iubeo gaudere/volo gaudere/opto gaudere .

Priscian și Sanctius (care preia ideile celui dintâi) consideră că apoziția trebuie complinită mental prin participiul ens, neuzitat, sau printr-o propoziție relativă. Mai mult, exprimarea prepozițiilor denotă o vorbire necultivată, omiterea acestora fiind un mijloc de evitare a ambiguității .

1.3. Definiții în gramaticile generativ-transformaționale.

Spre deosebire de gramaticile clasice, gramaticile transformaționale consideră elipsa o regulă a cărei aplicare duce la dispariția din structura de suprafață a unor elemente recuperabile în structura de adâncime. Referitor la legătura dintre elipsă și cele două structuri ale enunțului, Sanda Golopenția-Eretescu spune, de exemplu, că:

„[…] sesizarea fenomenului de elipsă nu ar fi posibilă fără confruntarea enunțului concret cu un enunț subiacent complet”

Dacă unei structuri de suprafață îi pot corespunde una sau mai multe structuri de adâncime, acestea nu pot fi niciodată ambigue, iar elipsa pare a fi un factor hotărâtor în delimitarea corectă a unor valori sintactice existente în structura de suprafață a enunțului, fapt care o determină pe autoare să afirme:

„Elipsa este transformarea ca efect al aplicării căreia dispar din structura de suprafață elemente recuperabile ale structurii de adâncime (dacă elementele nu ar fi recuperabile, nu am putea percepe eliminarea lor)” .

În consecință, denumirile Genitiv subiectiv/obiectiv reprezintă situații în denumirea cărora termenul G corespunde statutului elementului la nivelul structurii de suprafață, iar calificativele subiectiv/obiectiv, marchează statutul elementului la nivelul structurii de adâncime.

Absența „plus”-ului de material lingvistic din structura de suprafață pe care l-ar presupune surplusul de înțeles din structura de adâncime conferă caracter economic

structurii de suprafață, iar caracterul redundant este conferit de numărul mai mare de semne decât e necesar în raport cu înțelesul general al enunțului. În aceeași ordine de idei, Constantin Milaș susține că o comunicare se realizează prin reducerea redundanței limbii în momentul în care „interlocutorul reușește să suplinească într-un enunț concret absența unităților specificate, confirmând astfel, prin nereclamarea completării lor de către locutor, receptarea integrală a conținutului mesajului […]”. Imprimând enunțului un caracter economic, se impune întrebarea dacă elipsa trebuie opusă, ca fenomen, redundanței.

Delimitarea elipsei față de construcții asemănătoare

Elipsa intră în relație cu diferite fenomene ale absenței, care sunt înrudite între ele: subînțelegerea, omisiunea, brevilocvența (brahilogia) și întreruperea (suspensia). Delimitările, dar și posibilele interferențe, se impun de la sine.

1.3.1.Elipsă și subînțelegere.

Cele două „fenomenalizări ale neexprimării”, elipsa și subînțelegerea, au fost interpretate și exemplificate, nelipsind controversele. Definită inițial de A. Nicolescu ca un fenomen sintactic opus celui care se bazează pe reluare sau repetare, elipsa este diferită de subînțelegere, care constă în omiterea unui element enunțat mai înainte, în opinia aceluiași autor elipsa reprezentând și opusul prezenței unui termen. Dar în timp ce, în cazul subîntelegerii cuvintelor omise, acestea „pot fi completate cu precizie”, în cazul elipsei „completarea se face, de obicei, cu aproximație”12

(1) – Apoi cucoane, mă prind eu să ți-l secer.

– Cum [să-l seceri], singur? .

Împărtășim opinia lui D. D. Drașoveanu, care consideră că elipsa și subînțelegerea nu pot fi confundate pentru că, în timp ce elipsa este „absență prin suprimare”, subînțelegerea este „absență prin nonrepetare”. În cazul subînțelegerii, subiectul „nu se exprimă, deoarece a fost sau va fi exprimat (cel puțin) o dată într-o altă propoziție din frază […]”

(2) Ion a venit la mine și [Ion] mi-a adus un disc.

1.3.2. Elipsă și brevilocvență.

Brevilocvența (brahilogia) este considerată un fenomen plasat la nivelul structurilor cognitive unde cunoașterea este fragmentară și incompletă . Faptul de limbă, care, în cazul elipsei, este suprimat, în cazul brevilocvenței este inexistent, deoarece se poate să fi dispărut atât din vorbirea interioară, cât și din conștiința vorbitorului. D.Drașoveanu susține că, în fața unui afiș care specifică prețul unui kg de mere, nici chiar în „vorbirea interioară” nu se realizează structura „aceste mere costă”, deoarece ea este suplinită situațional, de contextul extraverbal.

1.3.3. Elipsă și suspensie (întrerupere). Definită în GLR13ca o „elipsă cu elemente afective” și ca o întrerupere voită a comunicării, când restul poate fi subînțeles sau când vorbitorul caută alte cuvinte pentru a-și expune gândurile, suspensia este tratată în același sens și de Dumitru Irimia care o exemplifică:

(3) Să știi că … (el). Doar n-o fi … (Mircea)!

Delimitarea dintre cele două fenomene – elipsă și suspensie – capătă contur prin evidențierea nuanțelor de către D. D. Drașoveanu. Claritatea expozeului elimină orice nelămuriri în privința celor două fenomene de limbă:

„Limita dintre elipsă și suspensie ar fi cea dintre suprimare și noncontinuare (= întrerupere); „definite” însă prin acești termeni, sferele celor două fenomene intră într-o relație de aproximativă identitate: suprimarea produce și ea o întrerupere, iar segmentul suspendat este și el unul suprimat; în plus, segmentul suspendat – cel mai frecvent, terminal – nu este numai terminal”. Deosebirea constă atât în cauze de ordin afectiv, cât și în cele de ordin „suprasegmental”, suspensia fiind marcată verbal printr-o intonație specifică, iar în scris prin cele trei puncte de suspensie: … .

„Un exemplu relevant în acest sens este cel al telegramei: „elipsa este proprie și caracteristică [subl. a.] telegramei, pe când suspensia este improprie acesteia” .

Elipsa în raport cu expansiunea, contragerea și abrevierea

Elipsa poate fi implicată în explicarea structurilor rezultate în urma expansiunii. Astfel „ca un bolid” din propozița

(A trecut pe lângă noi) ca un bolid, prin expansiune devine:

(A trecut pe lângă noi) cu viteză de bolid sau

(A trecut pe lângă noi) cum trece un bolid

Iorgu Iordan , face apropieri între contragere și elipsă, considerândule asemănătoare, pentru că elipsa, caracteristică vorbirii comprimate, elimină părți „chiar foarte importante din punct de vedere gramatical, dar neglijabile în ce privește sensul”.

1.4.1. Elipsa în raport cu reducerile și contragerile.

Contragerile sunt, în concepția lui D. D. Drașoveanu, structuri cu moduri nepersonale: gerunziale, infinitivale și prin supin, din care absentează relatorul interpropozițional; la contragerile prin gerunziu și infinitiv subiectul poate fi diferit de al regentei, iar la toate tipurile, modul nepersonal al verbului este în relație de substituibilitate cu unul personal: Coborând temperatura, apa a-nghețat.

I-au rugat atâția, încât a-i mai ruga și eu ar fi inutil [subl. a.].

Îmbolnăvindu-se, Maria nu s-a dus la școală [subl. a.].

Reducerile sau abrevierile sunt rezultatul unor transformări în urma cărora relativul subordonant interpropozițional este suprimat, precum și verbul a fi (copulativ, auxiliar sau predicativ):

Bolnavă, Maria nu s-a dus la școală.

Acest tip de elipsă prin abreviere este rezultatul unei gramaticalizări și este specifică unor construcții stabile, precum în:

Deși [este, era] bolnavă, a venit totuși, sau structurilor pasive dependente de un verb modal impersonal, ca în: trebuie [a fi, să fie] remarcat, în care este omis verbul a fi.

Contragerile și reducerile devin fenomene distincte: în timp, ce în contrageri, sunt angajate gerunziul, infinitivul și supinul, în reduceri este angajat participial .Din punctul nostru de vedere, contragerile și abrevierile implică fenomenul elipsei prin suprimările pe care le antrenează.

1.4.2 .Elipsa și construcțiile scindate.

Scindarea, „fenomen morfo-sintactic (gramatical) în urma căruia se obțin construcții emfatice cu valoare semantico-stilistică”, are ca efect concentrarea interesului asupra unuia dintre constituenți, obținându-se un efect persuasiv puternic.

Numite și „construcții relative sparte”, structurile care sunt rezultatul transformării de scindare transmit aceeași informație semantică, diferențele apărând la nivelul reliefării de către emițător a unuia dintre constituenți și la nivelul presupozițiilor implicate .

Topica, intonația, accentuarea – procedee de emfază –, precum și ocurența grupărilor cel ce, cel care, ceea ce contribuie în mod esențial la scindarea construcțiilor și a transformării unor construcții neemfatice în construcții cu caracter emfatic:

(12) Îmi place munca (neemfatic)

(13) Ceea ce îmi place este munca (emfatic)

(14) E sigur că va veni (neemfatic)

(15) Ceea ce e sigur e că va veni (emfatic).

Relația pe care elipsa o are cu construcțiile scindate este, credem, existența implicit a unor afirmații făcute în text, contextualul condiționând transformările de scindare prin care aceste afirmații sunt reluate într-un mod emfatic. Pentru că Ceea ce îmi place este munca presupune existența explicită a afirmației Îmi place munca, antrenate fiind în procesul scindării cele două structuri (cea de adâncime vs cea de suprafață). Elipsa poate fi integrată în interpretarea unor astfel de structuri,deoarece topica, intonația, accentul și scindarea caracterizează procedeul suprimării,modalitatea în care se realizează aceasta fiind esențială.

1.4.3. Elipsa și sincopele sintagmatice regresive.

Din punct de vedere sintagmatic, materialul lingvistic poate fi reorganizat variat, reflectând tendința de economie în exprimare; astfel, de la sintagmele coordonative ai căror termeni sunt puși în raport printr-un element joncțional, în care se face apel la o subînțelegere anticipativă, de tip regresiv, și până la structurile „prefabricate” prin elipse specializate pentru o situație sau alta, distanța nu e foarte mare. În exemple precum:

El, raportul, constituie în și cu exclusivitate obiectul de studiu al gramaticii […] [subl. a.], suprimarea este făcută de către emițător în virtutea faptului că receptorul e ajutat în decodarea mesajului de aceea că trebuie să refacă integral structura primară a enunțului. Suprimarea e motivată psihologic pentru că informația lexicală conținută după conjuncția coordonatoare este actualizabilă și în fața acesteia, subînțelegerea anticipativă de tip regresiv producându-se „ca efect al presiunii elementelor lexico-gramaticale situate în dreapta segmentului (segmentelor) suprimat(e).”

Iată însă două exemple în care subînțelegerea s-a transformat în elipsă:

De toate am uitat, peste toate am trecut, fără să știu când și cum;

– M-oi duce dacă spui, dar e bine să-mi arăți ce și cum [subl. a.].

În exemplele de mai sus, fie că funcția relațională a relativului ce/cum rămâne suspendată, neputându-se valorifica, fie că acestea grupându-se, rămâne suspendat verbul, maniera în care adverbele și pronumele relative sunt folosite ne determină să ne reamintim că în procesul emiterii și receptării unui enunț intervin și circumstanțele la care participanții la actul de vorbire nu sunt imuni.

În măsura în care anumite structuri se fixează în limbă devenind „valori pietrificate”, expresii uzuale pot fi explicate prin folosirea elipsei:

verzi și uscate; c-o fi, c-o păți; că așa și pe dincolo; până una alta.

Elipsa–factor „nonomisibil” în analiza și interpretarea sintactică

Opiniile cu privire la elipsa gramaticală pot fi grupate în două direcții principale: una conform căreia elipsa reprezintă „omiterea unor elemente necesare din punct de vedere gramatical sau lexical, pe care vorbitorii le au în minte, fără să fi fost exprimate mai înainte” , punct de vedere la care ne asociem, și o a doua, după care „elipsa este absența facultativă a unui cuvânt dintr-o îmbinare de cuvinte, cuvânt care poate fi reintrodus în vorbire fără a aduce vreo schimbare din punct de vedere gramatical, lexical”.

1.5.1. Elipsa în raport cu coordonarea, subordonarea și juxtapunerea. În frază pot să fie eliptice:

– propoziția principală:

Bine că vii (= ce bine este, sau faci bine că vii).

– propoziția secundară – când e comparativă:

N. e tot atât de bun ca și voi (= … cum sunteți și voi de buni).

– ambele propoziții dacă fraza e formată numai din două:

Mai bine târziu decât niciodată (= mai bine să vii târziu decât să nu vii niciodată).

– propoziția principală în întregime:

Să se isprăvească imediat! (= ordon să se isprăvească imediat).

În toate exemplele, avem cazuri de elipsă a predicației, mai precis de depredicativizare, antrenate fiind raporturile de coordonare și subordonare (la nivel de frază). Efectul acestei tendințe, în anumite registre funcționale ale limbii este o frază nominală nonstructurată, precum și grupul nominal paratactic. Simplificarea mijloacelor lingvistice, cum ar fi lipsa conectorilor și a articolului, precum și a anumitor determinanți în folosirea complementului non propozițional, nu lasă să aducă vreun prejudiciu clarității și exactității expresiei.

Folosirea parataxei ca formă de elipsă a unei legături poate perturba sintaxa până la crearea unei incertitudini semantice. Nu de puține ori virgula suplinește conjuncțiile coordonatoare, ca în următorul exemplu din Sartre:

Copiii aleargă, porumbeii zboară.

Elipsa cuvântului subordonator în:

Ai carte, ai parte;

Dai, n-ai;

Vrei, nu vrei, bea Grigore aghiazmă, demonstrează faptul că rolul hotărâtor în aprecierea unei propoziții ca principală și a alteia ca secundară îl are înțelesul, propozițiile neputând fi coordonate. Situația este identică și în exemplele:

Dai, n-ai = [Dacă] dai, n-ai nu Dai, [dacă] n-ai sau Dai, n-ai ≠ Dai și n-ai.

În enunțurile juxtapuse și pseudojuxtapuse, din cauză că și nu a fost considerat eliptic, nici și deci au fost și mai sunt considerate (în opinia lui D. D. Drașoveanu) conjuncții și nu adverbe:

Ba intră, ba iese.

Nici Ion (D) nici Maria …

A învățat (D) deci a știut. (Drașoveanu 1997, p. 280)

Integrând-o în tipul elipsei fără glisare, propoziția De-aș ajunge! este interpretată ca fiind o subordonată exclamativă, deși, în mod curent, exclamative nu pot să fie decât principale. Enunțurile eliptice introduse prin de, dacă, să sau când provin din fraze complete, a căror regentă e o propoziție enunțiativă exclamativă sau o propoziție interogativă exclamativă având o intonație specifică în urma omiterii regentei .

1.5.2. Elipsa și relația apozitivă. În enunțurile:

[Gâzele] purtau pecetea locului, adică a păcurii.

[…] purtau pecetea locului, respectiv a păcurii.

[…] purtau pecetea locului, a păcurii. , între antecedente și apoziții există aceleași relații sintactice ca și în prezența adverbelor apozitive/explicative: adică și respectiv și cât și în lipsa adverbelor și a locuțiunilor adverbiale apozitive. Deoarece apoziția este „o reformulare, o explicitare” a antecedentului, ceea ce și „permite eliminarea apoziției fără a dezorganiza enunțul”, elipsa apare în cazul apoziției în relație cu juxtapunerea, adică atunci când relațiile se exprimă prin simpla alăturare.

În exemplul Am un prieten foarte bun, pe care-l cunoști și tu de pe vremea când eram

studenți și mergeam adesea împreună la dans, prieten care acum s-a mutat la

Timișoara., apoziția, despărțită prin mai multe cuvinte, determinanți ai antecedentului, creează impresia de hiat între ea și antecedent, dar topica-fixă în cazul ei (situarea în dreapta termenului explicat) și apartenența ei la propoziția în care se află termenul antecedent suplinesc elipsa adverbului explicativ, apoziția fiind o reluare realizată prin juxtapunere .

Rolul intonației și al semnelor de punctuație în studiul structurilor eliptice

Elipsele sunt posibile în vorbire, datorită faptului că intonația, mimica și gesturile însoțesc cuvintele, precum și datorită ansamblului de presupoziții comune pe care le împărtășesc interlocutorii . De asemenea, în scris, semnele de punctuație redau grafic, pe cât posibil, ceea ce în limbajul oral exprimă efectiv participarea interlocutorilor. Enunțurile eliptice sunt considerate „acte indirecte de vorbire” , determinate de tendința spre efortul minim și de emoția puternică a vorbitorului. „Deoarece vorbitorul se limitează să pună în valoare vârfurile de interes, elementele frapante ale gândirii sale; sub impactul unei emoții puternice, el nu are răbdarea, nici timpul necesar să se supună regulilor limbajului îngrijit și organizat” făcând posibile elipse în vorbire, fără să împiedice înțelegerea corectă a comunicării. Ceea ce face ca în anumite situații să poată fi înlăturată ambiguitatea sintactică este contextul lingvistic/extralingvistic, iar descrierea sintactică pentru a fi clară și completă ar trebui să integreze „tăieturile melodice”.

Laurenția Dascălu identifică mai multe tipare intonaționale în funcție de tipurile de enunțuri eliptice pe care le analizează4. Structural, tipurile eliptice nu sunt deloc de neglijat. Multe dinte propozițiile eliptice sunt rezultatul omiterii regentelor lor: Dacă plouă? < Ce-au să facă dacă plouă? . Pentru Laurenția Dascălu intonația unei exclamative eliptice poate avea un tipar intonativ suspendat la nivel mediu, fără coborâre finală, iar ceea ce s-a păstrat provine dintr-o construcție complexă:

și acuma ce mă gândii eu / să iau un lipic / d-ala // care se lipește așa dă … țoală / și-nvârtesc așa // și i-l pui aici așa // măi și dacă nu s-a-nvârtit!

și dacă nu s-a-nvârtit <* măi, și dacă nu s-a-nvârtit (mult), atunci nu s-a mai

învvârtit deloc!.

În aceiași termeni sunt explicate și alte tipare intonative. Enunțurile eliptice, introduse prin de, dacă, să au formă fie afirmativă, fie negativă, ele provenind din fraze „complete” în care regenta fie este o propoziție enunțiativă exclamativă, fie este o propoziție interogativă exclamativă care s-a omis.

Intonația enunțurilor eliptice este discutată de către Dascălu pe eșantioane de enunțuri „cvasi-ecou”, reprezentând un tip de propoziții eliptice de predicat, întrebări „care reiau din replica partenerului numai un cuvânt sau un grup de cuvinte și adaugă în fața acestora unul din cuvintele interogative”.

Rostite cu un contur melodic ascendent, acestea debutează cu pronumele care, cine, ce, cât(ă), câți, câte sau cu adverbele când, unde, cum:

1. – Locuiește în Brăila.

– Unde în Brăila?

– Undeva pe lângă gară.

2. – Mă întorc repede.

– Cât de repede?

– Într-un sfert de ceas.

3. – Dă-mi voie …

– Ce voie? Ce voie?

În ultimul cuplaj (preluat din I. L.Caragiale – O scrisoare pierdută, III, 3), reluările sunt propoziții interogative retorice, care nu întreabă, ci afirmă ceva, având formă pozitivă și înțeles negativ. Completitudinea unui enunț poate fi conferită de intonația cu care acesta este rostit, dacă structura ritmico – sintactică a textului îi permite. Diferența dintre o intonație plină și una eliptică constă în faptul că prima este o intonație alocutivă, în timp ce intonația eliptică apare ca o „intonație de segment” și se termină prin așteptarea unei interpretări a segmentului început, interpretare care nu mai apare însă în text. Cu intonația plină el a plecat se explicitează prin eu n-am spus că el a plecat, în timp ce cu intonația eliptică explicația va fi el a plecat, eu mă întreb. Intonația și curba melodică a enunțurilor interogative sau exclamative eliptice din cadrul schimburilor verbale reprezintă pentru unii lingviști un punct de interes.

1.6.1.Expresii eliptice rezultate din elipsa unor propoziții

Prin elipsă pot fi eliminate și propoziții întregi. În acest fel au fost create o serie de expresii care numai în rare cazuri mai pot fi reconstituite.

Uneori se mai pot recunoaște cuvintele care au fost înlăturate în urma suspensiei:

Mă veți ierta să vă spun că mâini e sfântul Andrei?- Ei și [ce dacă e]?

De cele mai multe ori expresiile eliptice s-au cristalizat,izolându-se definititv de construcțiile de origine.

În frază pot fi eliminate propoziții subordonate:

Astfel,expresia n-ai decât “poți să faci”

(Annie strâmbă din nas,Sabina strânse din umeri la acest refuz:

N-ai decât!! , a putut să ia naștere în dialog,spre a evita repetarea verbului: Îți iau caii! N- ai decât [ să- i iei],după o construcție ca: N- are decât să facă plângere,eu voi face tot ceea ce știu.

O expresie apropiată de cea de mai înainte este și a nu avea încotro,a nu avea altă posibilitate ,extrasă din construcții în care avea sensul concret „a nu avea încotro merge”:

Măriuca- Mi l-îi da pe Nițu de barbat?

Catrina – Pe Nițu? …..apoi nu-i a tău?

Măriuca- Auzi,Nițule?…..De-acu n-ai încotro sovăi.

În construcții de acest fel s-a putut dezvolta sensul a nu avea de ales altă posibilitate.

Tot așa s-au creat expresiile n-am când „nu am timp”,n-am unde, “nu am loc”,” nu am direcție precisă”,n-am cum” nu am posibilitatea”,din n-am când să fac,n-am cum să fac,n-am unde să fac.

Expresia eliptică,des întrebuințată cu valoare de superlative,ca aceea:

Unde nu dă o căldură ca aceea s-a format din construcții în care urma o subordonată atributivă:

Unde nu dă o căldură(mare,grozavă),ca aceea pe care o știu eu (ori o știm cu toții) sau o subordonata consecutivă,ca în frazele:

S-o făcut înaintea lui niște palaturi ca acelea ,de nu mai erau altele să le steie-n potrivă pe fața pământului.

1.6.2 Repetiția eliptică

Adeseori,repetarea unui grup de cuvinte sau a unei propoziții se face eliminându-se, din primul termen al repetiției,din al doilea sau din ambii termini, unul sau mai multe elemente; repetiția este în acet caz eliptica:

Umorist,numai umorist,cel care tipărea în “Moftul român”..?.

Oșlobanu prost,prost,dar să nu îl atingă cineva cu cât e negru sub unghie,că-și azvârle țărnă după cap ca buhaiul.

Primul exemplu poate fi interpretat : [oare] numai umorist ,numai umorist [sa fi fost]……În al doilea exemplu repetiția prost,prost poate fi interpretată:” de prost,era prost”.În ambele cazuri avem de-a face cu omiterea unor cuvinte.Între cele două elemente ale repetiției există o diferență de intonație,care ne permite sa întelegem despre ce e vorba.

CAPITOLUL AL- II-LEA

2.1. STRUCTURA SEMANTICO-PRAGMATICĂ

După cum s-a arătat, modalizarea este o particularitate semantică, parțial gramaticalizată, a construcțiilor relative infinitivale (implicit, a relativelor conjunctivale). Această particularitate se asociază, uneori, cu fenomenul sintactic al elipsei, prin omisiunea intenționată a verbului din relativă: N-ai pentru ce., N-avem încotro., Nu-i când., N-are cum. etc. Sunt construcții eliptice lexicalizate,expresii fixe care conservă semnificații modale din structurile cu infinitivul, particularitate semnalată cu referire la relativele libere (deci fără antecedent, opace), infinitivale și conjunctivale, în gramaticile românești, fără a se detalia. Suprimarea infinitivului este o consecință a oralității și a expresivității și determină fixarea, „împietrirea” construcției în limbă. În cazul relativelor infinitivale, frecvente în vorbirea colocvială și în cea populară, intră în discuție o formă particulară a elipsei, brahilogia sau subînțelegerea, pentru că sunt suprimate componente ale enunțului deja exprimate în același context: Nu vin la voi,deoarece nu am cu ce [veni]. Am organiza o petrecere, dar nu avem cu cine[organiza]. De văzut, n-aveam ce [vedea]. Ar mai dormi, însă nu-i când [dormi].

Brahilogia este o elipsă textuală, cu funcție anaforică, prin care se evită redundanța.Infinitivul elidat, dar recuperabil, este lexical identic cu verbul din matrice.Diferența constă în aceea că infinitivul subînțeles poate trimite sub raport modal,temporal la sensuri diferite. De exemplu:

Să povestească, nu va avea cu cine [povesti].

conj., prezent inf., (contextual) viitor

De sosit, n-au cum [fi sosit].

supin inf., (contextual) trecut

De nins, nu-i cum [ninge].

supin inf., (contextual) prezent / viitor.

Se poate subînțelege și un verb la conjunctiv, care are avantajul de a personaliza acțiunea: De reproșat, are ce să îi reproșeze. Să vină la nuntă, nu are cum să vină. Să înțeleagă mesajul, nu a avut cum să (nu) fi înțeles.Brahilogia funcționează ca figură sintactică. Astfel, în textele populare,structurile „trunchiate” imprimă discursului, din perspectiva stilistico-pragmatică,

ritmicitate, dinamism, generând eufonii și rime: De urât te poți ascunde, / Dar de dragoste n-ai unde. (Doine); C-am pierdut un mare bine, / Ș-aș trăi și n-am cu cine. (Doine); Ca să te poți scărpina bine / Trebuie să ai de cine. (Proverb).

Se creează și paralelisme sintactice de tipul epiforei, precum: Când avem în ce, / n-avem cu ce; / acum că am cu ce, / n-am în ce. (Proverb). În unele structure eliptice, precum în ultimul enunț de mai sus, infinitivul are o posibilitate infinită de realizări, pentru că sensul lexical este nedeterminat contextual: Când avem în ce [(loc) merge/construi/călători…], / n-avem cu ce [merge/construi/călători…]; /acum că am cu ce [merge/construi/călători…], / n- am în ce [(loc) merge/construi/călători…].

Multe brahilogii au dobândit statut (cvasi) autonom în limbă, s-au lexicalizat prin uz și funcționează ca răspunsuri la replici anterioare, asociindu-se cu sensuri modale:

(1) – De ce nu vii?

– N-am cum. [≡ Nu pot.]

(2) – Mulțumesc!/Mulțumim!

– N-ai/N-aveți pentru ce.

O elipsă textuală cu infinitivul nelexicalizabil în româna actuală este N-am încotro., unde a avea apare cu valoare personală, iar structura funcționează ca formă a modalității deontice: Trebuie./Sunt obligat.:

– Întotdeauna îl ajuți?

– N-am încotro [ajuta]., dar N-am încotro decât a-l ajuta. – construcție exceptivă

– N-am încotro [alege]., dar N-am / Nu-i de ales. – construcție cu semnificație de

asemenea modală deontică, având tiparul sintactic: [a aveapers. / a fiimpers. + de +supin]

Adverbul nehotărât încotro și-a pierdut, în acest context, sensul lexical inițial de precizare a direcției. Pentru comparație, sunt ilustrative enunțurile: Nu știu încotro se duce., unde este marcat [+ Direcție], respectiv relativa infinitivală: N-auîncotro se duce., unde sunt cumulate două sensuri [+ Direcție] [+ Modal].

Sintagma brahilogică N-am încotro, funcționează, astăzi, cu verbul acordabil după număr și persoană, ca expresie bine fixată, elementele constitutive fiind gramaticalizate. În interiorul ei, încotro impune o lectură negativă, de limitare a opțiunii/posibilității: încotro = nicăieri. Din perspectiva istoriei derivative,fenomenul este similar cu cel din expresia N-am decât., unde se poate, deasemenea, subînțelege un infinitiv: N-au decât a merge/a cânta/a cerceta.

Elipsa, în general, și brahilogia, în special, din relativele infinitivale sunt, din punct de vedere pragmatic (enunțiativ), o formă de subiectivizare a discursului care reflectă relațiile interpersonale, strategiile de comunicare ale interlocutorilor sau sunt utilizate ca procedeu de focalizare în discurs a unor elemente: Vino! N-am cúm.; Caută-ți de lucru, că ái unde. O situație specială de focalizare prin intermediul brahilogiei constă în particularitatea sintactică a regentului (a avea, a fi) de a accepta aglomerări de relativizatori: Am merge, dar nu-i la cíne, cu cé, cấnd și de cé. De discutat la nivel academic, n-aveau cu cíne, únde, cấnd și pentru cé. Efectele constau în: focalizarea punctelor nodale ale structurii informaționale și evitarea redundanței.

Propozițiile relative infinitivale pot fi dislocate prin inserarea, între relativ și infinitiv, a unor secvențe incidente cu valoare emotivă (sau expresivă),care transmit reacții și stări psihice ale locutorului: N-am unde dracu’ mă duce.N-am când păcatele mele termina treaba. N-aveam când Dumnezeu îi spune adevărul. Nu-i cine naiba veni la muncă. Componentele pot fi simple: drac (cu variantele sale cazuale: dracu’, dracul, pe dracu’, dracului, drace), naiba/naibii,

Doamne, Dumnezeu, Ișten (reg. ardelenesc < magh. Isten „Dumnezeu”), sărăcie,dom’le sau pot fi locuționale: slavă Domnului, mama dracului, mama sărăciei, păcatele mele. La origine, acestea sunt substantive (unele însoțite de diverse determinante) convertite contextual în interjecții secundare neintegrate sintactic,anume suspendate, uneori chiar izolate (Nu-i la cine, dom’le, apela.) și suprimabile fără a afecta integritatea enunțului.Contextual, depind de intonație, au valoare emotivă și stabilesc relații pragmatice și de semnificație cu enunțul în care apar. Exprimă, astfel, senzații de supărare, de regret, de uimire, indignare: Avem la cine păcatele noastre merge?N-are cum soarele mă-sii egala performanțele tale. Spune-mi, dintre atâția, nu-i pe care dracu’ conta? Nu am cum sărăcie mă revanșa. În plan semantic, fostele substantive păstrează, de cele mai multe ori, nealterate semnificațiile primare (cf.drac, naiba), iar expresivitatea se asociază și cu aspectul predilect negativ sau,rareori, cu cel afirmativ al verbului din matrice: Nu am unde păcatele mele măduce. Neamaiavând cine naiba-l susține, Andrei a renunțat la orgoliul său nemăsurat. Ai unde mă-ta locui, așa că nu te mai plânge.

Secvența interjecțională are libertate de topică, deoarece este o formă gramaticală complementară, parantetică (nelegată sintactic), izolată sau izolabilă.

De aceea, poate fi dislocată în orice punct al enunțului: Am, slavă Domnului, ce face. Era cine-i ajuta, slavă Domnului. Slavă Domnului, avem unde dormi. Sunt posibile și asocieri ale structurilor brahilogice cu interjecții afective:

Du-te și lucrează! N-am unde dracu’ [mă duce și lucra].

Asemenea relative infinitivale, brahilogice și/sau „augmentate” din perspectiva afectivă, puternic subiectivizate, se întâlnesc în stilul beletristic ca marcă a autenticității, în limbajul familiar, în cel popular și, tot mai frecvent, în presă, unde funcționează ca mărci ale oralității.

Mioara Avram clasifică propozițiile “după cum conțin sau nu toate componentele unei construcții gramatical explicite, propozițiile analizabile sunt comlete….și incomplete sau brahilogice…Propozițiile incomplete sunt, la rândul lor, de două feluri: fragmentare (când părțile de propoziție se reconstituie ușor, subînțelegându-se din context sau din situația în care are loc comunicarea; de exemplu: – Cine a venit? – Mama. – Când? – Ieri. – A venit cu avionul? – Cu trenul. – Ai fost la gară? – Am fost. sau Mama a venit ieri, tata azi.) și eliptice[când părțile absente se reconstituie mai greu și numai aproximativ, întrucât nu figurează în context și nu sunt cunoscute din situația de comunicare; de exemplu, Noi atunci – după el (ne-am luat, am pornit, am fugit)”. Se înțelege, din clasificarea propusă, că propozițiile brahilogice e sunt de două feluri: fragmentare și eliptice. Din celelalte lucrări de specialitate, înțelegem că brahilogia este “o formă particulară de elipsă, în care este suprimat un termen deja exprimat în context” , iar “constituentul suprimat este considerat subînțeles”. Frecvent,brahilogia apare în dialog, deoarece răspunsurile, spre a nu crea repetiții deranjante, omit termeni prezenți în întrebări: – Când ai sosit? – Ieri. – Până când vei sta acolo? – Până mâine. Și autorii Enciclopediei limbii române consideră brahilogia sau subîntelegerea un tip de elipsă, care “elimină o repetiție, prin neexprimarea formelor lingvistice potențial identice cu altele” (op. cit., elipsă). Acest tip de elipsa e frecvent în dialog și în “situații de coordonare (prin conective sau prin juxtapunere; fenomenul numit în engleză gapping): El citește romane, ea poezii. În aceste situații, nu se mai repetă elementele tematice, ci se exprimă direct noua temă.” Precizarea făcută de Iorgu Iordan că “nu orice eliminare de cuvinte trebuie considerată elipsă” pune problema definirii conceptului de elipsă. O elipsă stilistică ar consta în “înlăturarea” cuvintelor “de prisos”, obținându-se “concentrarea atenției” pentru înțelegerea corectă a mesajului incomplet exprimat . În privința elipsei gramticale, Iordan consideră că aceasta se manifestă la nivel propozițional, prin absența predicatului și a complinirilor atributive sau verbale, nu prin absența subiectului inclus și la nivel frastic, numind fraza eliptică “aceea care nu are propoziție principală”. La rubricile “Diverse” și “Formule fixe”, Iordan include formulele de salut, elipsa genericelor (strada, calea, clasa, anul, pătlăgică… Sorin Stati formulează următoarele idei: – elipsa se diferențiază de subînțelegere, deoarece subînțelegerea presupune existența antecedentă sau succedentă a elementelor absente (“Când o face plopul pere și răchita micșunele. A comandat și a plătit un bilet de avion pe ruta…); – subînțelegerea din dialog presupune replici cu termeni absenți, “fiindcă aceștia sunt conținuți în replicile celeilalte persoane care participă la dialog”. Replicile cu termeni absenți diferă de la o limbă la alta în funcție de normele sintactice proprii limbii respective; – elipsa este “omiterea unor elemente necesare din punct de vedere gramatical sau lexical, pe care vorbitorii le au în minte, fără să fi fost exprimate mai înainte”. – elementele absente se reconstituie cu aproximație, de aceea “anumite construcții eliptice nu sunt sinonime cu perechile lor neeliptice”.

Andra Șerbănescu în articolul Elipsa (în propozițiile interogative) “propune o explicație pragmatică” a acestui fenomen plasat la nivelul lexico-sintactic al discursului și “încearcă, din această perspectivă, o clasificare a tipurilor de elipsă”. Elimină din studiu următoarele fenomene înrudite cu elipsa: omisiunea (care, pentru autorii Gramaticii Academiei, se referă la subiectul inclus) și brevilocvența / brahilogia (pe care autoarea o “consideră un fenomen plasat la nivelul structurilor cognitive unde cunoașterea este, deseori, fragmentară, nu completă”) și subînțelegerea (“tip particular de elipsă”, cu elemente absente în textul dat, care au fost însă exprimate antecedent: “Înțeleptul învață din pățania altora, prostul nici măcar din a sa”). În legătură cu opinia autoarei despre sinonimia termenilor: brevilocvență și brahilogie, suntem de altă părere. Brahilogia presupune suprimarea unui termen care “e considerat subînțeles”: “Cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale”, “Atunci iepurele sare și dracul după el”, iar brevilocvența înseamnă o construcție “concisă”, “concentrată pe un singur termen / grup de termeni”, gândită, de la început, în această formă scurtă: “singur cuc”, “ce Dumnezeu?”. Autoarea crede că în elipsă sunt implicate trei niveluri: sintactic, semantic și pragmatic. Sintactic, enunțul eliptic este acela din care lipsește un constituent, iar alt constituent apare izolat, adică necuprins în vreo relație sintactică cu restul (N-a venit decât Maria < N-a venit altcineva decât Maria; Au mai plecat dintre cei prezenți < Au mai plecat câțiva / unii dintre cei prezenți). Ideea lui Sorin Stati că “structurile eliptice presupun alte structuri (de cele mai multe ori anterioare)” e preluată de Andra Șerbănescu “enunțul eliptic conține latent structura celuilalt”. Din punct de vedere pragmatic, autoarea constată că enunțul eliptic conține doar “elementele strict necesare înțelegerii mesajului”, cauzele fiind “economia și / sau redundanța”. Iată câteva exemple din articolul Andrei Șerbănescu: – Am citit lecția. – Ai citit? – Am citit lecția. – Lecția? – Deseară vine X. – Dacă nu vine?- Am venit împreună cu Maria. – Care Maria? (la telefon) – Alo! Maria? (sună cineva la ușă)): – Cine e ? Maria?; – Cine a venit, Ion? – Ce mănânci? (friptură, prăjituri etc. / ce vrei să vrei să mănânci); – Cu cine te-ai întâlnit, dacă nu cu el? – Plecăm, pentru că nu mai am răbdare să aștept? (Te întreb dacă plecăm, pentru că…). În articolul O structură sintactico-semantică: nu…decât, Andra Șerbănescu cercetează enunțuri de tipul “Mă simt foarte liber, n-am decât obligațiile pe care eu însumi mi le asum”, fenomenul studiat numindu-se “negație expletivă”. Autoarea înregistrează câteva opinii despre acest fenomen – această construcție e în distribuție complementară cu numai: “N-a lipsit decât el = A lipsit numai el ;

– “negația perifrastică de tipul verb negativ + altul (altcineva, altceva) + decât…comunică în esență același lucru ca enunțul pozitiv, cu o structură mult mai simplă, în care verbul este urmat imediat de parte de propoziție sau propoziția subordonată introdusă prin decât în varianta negativă: Nu era nimeni altul decât X = Era X; construcțiile negative perifrastice reliefează parta de propoziție sau propoziția pe care o introduc, de aceea, sunt preferate, până la abuz, în publicistica actuală”.

Reținem dintre concluziile autoarei articolului citat:

– construcția nu + alt…+ decât e redundantă, perechea ei sinonimică: …numai…e economică;

– prima are un complement de excepție, perechea ei are subiect / complement / nume predicativ (adică termenul de referire semantică al complementului de excepție din prima construcție). Într-un alt articol, Structuri lingvistice cu elemente neexprimate, Camelia Stan “compară statutul pe care elementele cu corp fonetic vid îl au “ în diverse gramatici. Reținem:

– în gramatica tradițională elipsa se delimitează de subînțelegere (L-am văzut și pe copil, trecea spre școală, în cea de-a doua propoziție, complementul direct din prima, copil, e subiect subînțeles) și de omisiune (Citesc are subiect inclus, deci omis);

– din perspectivă pragmatică, elipsa reprezintă “omiterea termenilor cu ocurență predictibilă într-un anumit context extralingvistic (=situație de comunicare) și nepredictibilă din punct de vedere lingvistic (de exemplu, merg până la a doua [stație]. Termenii nepredictibili în plan lingvistic (aici, stație) pot fi înlocuiți” în alt context extralingvistic “cu alții (stradă, casă etc.) În articolul Fenomene de elipsă gramaticală în dialog, Camelia Stan “analizează structura sintactică și semantică a unor enunțuri care conțin termeni eliptici înscriși într-o relație de coordonare adversativă”. Sunt cercetate enunțurile: a) …dacă n-au să vrea…Atunci…Dar eu cred că au să vrea; b) Nu-i spun cine-i, ca să nu vâr intrigă; da-i bună prietenă și nevastă de tovarăș. În a) “absența predicației pe lângă atunci marchează gramatical elipsa” (atunci voi fi decepționată). În b), “pentru determinarea conținutului semantic al construcției adversative, trebuie avute în vedere nu numai propoziția regentă “nu-i spun”, ci și cele două subordonate ale acesteia “cine-i” și “ca să nu vâr intrigă”, pentru că, într-adevăr relația de coordonare semantic adversativă se poate stabili numai între grupul primelor trei propoziții ale textului și ultima, respectiv cea de-a doua propoziție principală. În Sintaxa limbii române, Ion Diaconescu pune problema existenței părților de propoziție explicite și implicite (“contextual prin includere”, cazul subiectului pronominal de persoana I și a II-a “sau prin subînțelegere. La subînțelegere nu discută doar cazul subiectului subînțeles echivalent cu persoana a III-a, ci cazul acelei părți de propoziție care “a fost exprimată în contextul anterior” sau cazul “răspunsului colocutorului…construit pe structura de bază a enunțului sau întrebării locutorului”: “Câți domni a avut Țara românească? – Mulți, domnule. Predicația este, potrivit opiniei lui Ion Diaconescu, explicită și implicită . “Predicația implicită se realizează prin referința la context sau la situație, în absența unei baze predicative, dar în prezența unui suport nonverbal (nominal, adjectival, adverbial sau interjecțional), implicat în actul predicativ. Prin referința la contextul lingvistic, predicația” implicită presupune:

– existența unei propoziții / fraze cu predicat exprimat: “Înțeleptul învață din pățania altora, nesocotitul nici din a sa”. Precizăm că în acest context, există două organizări parțial simetrice, prima e o propoziție cu subiect și predicat exprimat, a doua, în care cuvintele existente dobândesc aceleași funcții ca în prima propoziție cu condiția refacerii predicatului: nesocotitul nu învață nici din a sa.

– existența unui element de relație subordonator: Nu știe unde și cu cine vei pleca. Oricât de scumpă, o cumpăr. Adăugăm și prezența unui element coordonator a două sau mai multe predicate verbale pasive, cărora le lipsește auxiliarul și, în consecință, pot fi confundate cu un predicat nominal cu nume predicativ multiplu: A fost interogat și √ eliberat după câteva ore.

– existența în replica / replicile anterioare a elementelor absente: “- Câți te-au strâns în brațe, Dițo? – Fo patru-cinci. – Numai atâția? – Numai. – predicatul se reconstituie cu ajutorul determinanților, deoarece enunțul este unul bine sau foarte bine cunoscut (maxime, proverbe, zicători etc.): Vorba multă, sărăcia omului!, Brânză bună în burduf de câine!

Prin referința la contextul extralingvistic, predicația implicită există când predicatul absent se reconstituie datorită situației de comunicare, ca în Mașina!, care presupune existența unui predicat: vine / a sosit / trece/ te calcă etc. deductibil din contextul extralingvistic, sau : Oprirea interzisă!, Rușine!, La mulți ani!, propoziții cu predicate implicite deductibile din situația de comunicare. În Elemente de gramatică, Gabriela Pană Dindelegan identifică un tip special de elipsă. „Uneori prezența unor pronume sau adverbe cu rol semantic de «pro-fraze», deci de înlocuitori ai conținutului unor propoziții sau fraze întregi, determină elipsa predicatului propoziției din care pro-frazele fac parte, recuperarea semantică a acestuia făcându-se numai la o lectură atentă a întregului text. În construcțiile : «În pofida taiorului cu pătrățele, se pare că A.B. continuă să fie o obsesie pentru redactorul-șef al Adevărului. De unde √ și loviturile /1 care, de fapt, o țintesc pe ea /2»

«Am făcut tot /1 ce-am putut /2 ca să-mi recuperez averea /3, însă n-am reușit /4 și asta √ /5, fiindcă legislația este prea laxă /6 și se poate ușor jongla cu ea /7» apar două pro-fraze: adverbul unde și pronumele demonstrativ asta, al căror sens general este „lucrul la care s-areferit anterior, conținut în fragmentul anterior de frază”. Adăugăm exemplelor acestora și un altul: A venit aseară la mine să-mi ceară socoteală pentru atitudinea mea. Dar nu numai atât √ /1, ci ar fi vrut /2 să mă facă /3 să renunț la toate obiecțiile./4.

Trebuie însă să precizăm că există și alte pronume sau adverbe pro-fraze care nu determină elipsa predicatului unei propoziții, ci, în calitatea pe care o au, se grupează împreună cu elementele unei propoziții. De exemplu, Că mă minți, /1asta n-o suport./2 Vino, /1 altfel (altminteri) mă supăr!/2

Cuvinte și expresii provenite din elipse

Omiterea anumitor elemente se bazează pe prezența lor în mintea vorbitorului, ca și a ascultătorului. Sunt cazuri în care o expresie eliptică, având punctual de plecare în situații diverse, devine absolută, fixă, adică vorbitorul nu mai subînțelege nimic și o folosește ca pe un tot cu înteles deplin. Repetarea construcțiilor în condiții identice duce la formarea unor expresii care păstrând întelesul general, dar aproximativ al enunțului primitv, ajung să fi întrebuințate și în situații mult diferite, cu o valoare proprie. Ele numai sunt elipse, ci doar niște formule împietrite.

2.2.1 Cuvinte și expresii rezultate din elipsa unor părți de propoziție

În propoziție poate rămâne neexprimat atributul care determină un substantiv. În această situație se găsesc urmatoarele elipse lexical des întrebuințate în vorbirea zilnica sau familiară: are temperatură, are tensiune. În alte cazuri poate fi lăsat deoparte substantivul determinat. Astefel au luat naștere : roșie, vânătă pentru pătlăgea roșie și pătlăgea vânătă, relevându-se în acest fel tocmai ceea ce are caracteristic un termen față de celălalt. De asemenea, pot fi eliminate complinirile verbului, ale adjectivului sau ale adverbului. Elipsa apare într-o propoziție când unul sau mai multe cuvinte sunt omise, dar prezența lor nu este absolut necesară pentru înțelegere sensului enunțului, deoarece ele se deduc din context sau receptorul se află în posesia acelorași informații ca și emițătorul și, astfel , fraza poate fu ușor reconstruită:

 – Ai vorbit ieri cu Maria? 

 –Vorbit.(Am vorbit ieri cu Maria).

-Dacă vouă vă convine, atunci și mie(= și mie îmi convine).

Se poate vorbi și de existența frazelor eliptice care se utilizează maiales în vorbirea curentă, unde situația concretă de comunicare ne permite să înțelegem cuvintele care lipsesc. Fără elipse, frazele ar fi uneori prea lungi și cu prea multe explicații sau precizări. De cele mai multe ori, elipsele se produc din nevoia de concizie și pot fi exploatate de către scriitori, pentru obținerea unor efecte stilistice:

Scris în cartea vieții este și de veacuri și destele / Eu să fiu a ta stăpână, tu[să fii] stăpân al vieții mele. (M. Eminescu)

Multe exemple de elipsă se găsesc în proverbe:

 Așa cap, așa căciulă

 sau

Vorbă multă, sărăcia omului ; dar tot despre elipsă este vorba și în stilul telegrafic (eliptic prin definiție, din nevoia de economie):

Ajuns cu bine.

Sosesc luni seară tren

precum și în anunțurile de la mica publicitate:

Licențiat Științe juridice, experiență 5 ani, doresc angajare.

 Există elipsă într -o propoziție când unul sau mai multe cuvinte sunt omise, dar prezența lor nu este absolut necesară pentru înțelegerea sensuluienunțului, deoarece ele se deduc din context, iar fraza poate fi ușor reconstituită:

 – Ai fost aseară la teatru?

Am fost .

Până astă primăvară mi- a scris săptămânal, dar acum, nimic (= nu scrie, nu primesc nimic).

Dacă dumneavoastră sunteți mulțumit, atunci și eu (=și eu sunt mulțumit).

O frază care conține o elipsă este o frază eliptică. Se utilizează frecvent fraze eliptice, mai ales în vor birea curentă, unde situația concretă de comunicare ne permite să înțelegem cuvintele care lipsesc. Fără elipse,frazele ar fi uneori greoaie. Pe de altă parte, elipsele se produc din nevoia deconcizie și pot fi exploatate de către scriitori, pentru obținerea anumitor efecte stilistice:

Iarna la munte și vara, la mare(= iarna mergem la munte și vara mergem la mare).

El a rupt- o la fugă și ursul, după el (= el a rupt-o la fugă și ursu s-a luat după el).

Stilul telegrafic este eliptic prin definiție, din nevoia de economie.

 Afacere încheiată.

Urmează scrisoare.

De asemenea, în enunțurile de la mica publicitate frecvența elipselor este foarte mare, tot din nevoia de economie:

Școală de șoferi cu începere imediată.

Tânără, studii superioare, 3LS, PC, experiență comercială, doresc angajare serioasă contabilitate, management .

Înființări, deschideri societăți, acte adiționale, modificări actelefirmei, inclusiv partea financiar- 

contabilă.

Ca fenomen sintactic specific oralității, omisiunea, voluntară sau involuntară, din structura unei construcții exprimate, a unuia sau mai multor componente recuperabile semantic (subînțelese), reprezintă realizareatrunchiată a unui enunț. Recuperarea semantică și sintactică se realizează încadrul contextului verbal și nonverbal.

Cauzele cele mai frecvente care argumentează apariția elipsei sunt tendința spre economie în vorbire și afectivitatea sporită.

2.3. Natura sintactică a părților absente în elipse

În elipse pot fi omise diferite părți de propoziție. Astfel, în exemplul :

Da-ncotro, -ncotro, flăcăule? Întrebă cineva din urmă pe tânărul călăreț- este elliptic predicatul.

Construcțiile cu valoare partitivă cu prepozițiile de, din, aparente excepții ale complementului direct în acuzativ fără prepoziție și ale subiectului în nominativ, sunt atribute pe lângă un complement sau un subiect eliptic:

Robinson de aceste…..nici avea în cuget (lucruri de aceste)

De acestea erau multe în magazin.(cămăși de acestea)erau multe in magazin.

Aceste construcții fac parte dintre elipsele, de altfel puține la număr, care nu au valoare afectivă.

Uneori poate lipsi chiar și o propoziție întreagă:

Odată i-am zis uitându-mă lung și galeș la dânsa:’’ fie că strașnici ochi ai,coană Marghioalo. Ei,ce crezi că mi-a răspuns: ”Nu, nu se poate[ să ne iubim] , coane Iancule, ca mi-e frică de bărbatu-meu”.

Desigur, vorbi cineva, directorul va înștiința poliția.

Nu face nimic [dacă va înștiința poliția ],răspuns un muncitor din comitet.

Da’nu mă minți?

Nu te mint .

Să moară [cine minte]?

Să moară!

Aceste feluri de elipse sunt mai legate de context decât altele, pentru că aproape toate cuvintele ( în afară de conjuncția dacă, pronumele cine) apar enunțate în cursul dialogului. Propozițiile omise nu se repetă fără schimbare. În al doilea exemplu, în cadrul elipsei se presupune o conjuncție ( să se compare : va înștiința poliția cu daca va înștiința poliția ), în al treilea un pronume relative ( nu te mint, dar cine minte ).

Pot fi socotite, la origine, secundare eliptice de regentă propozițiile independente care încep cu o conjuncție.

De exemplu, fraza :

De-aș ajunge mai degraba în târg, zise Prepeleac. Poate fi interpretată astfel :

[ Ce bine ar fi ] de-aș ajunge mai degrabă…..

2.4. Caracterul afectiv al elipsei

În genere,elipsa se caracterizează printr-un puternic element afectiv, o întreagă situație putând fi exprimată printr-o serie de cuvinte neînchegate în propoziție, într-o înlănțuire gramaticală. În acest caz se elimină ceea ce ,fiind neesențial, poate atenua sau întârzia exprimarea stării sufletești.

Să fie tăcere, strigă ofițerul, dar nimic nu mai putea opri plânsetele osandiților.

[ Să vină ] Alții… altă sută…..strigă cineva în răstimpuri printre rafale.

Elipsa predicatului creează o atmosferă de rapiditate a acțiunii, de încordare în desfășurarea ei.

Păgubașul,după hoț. Fugi pravoslavnicul cu slăninele,fugi păgubașul.

Dacă am introduce verbul fugi (păgubașul fugi după hoț ),el ar fi numai centrul gramatical, nu și semantic al propoziției. Centrul semantic este reprezentat prin determinantul verbului. Situația este asemănătoare cu a vorbitorilor care elimină, adeseori, din vorbire cuvintele socotite de ei n-ar fi esențiale.

Frecvente sunt cazurile cu elipsa verbelor de declarație care introduc vorbirea directa:

A mers ce a mers, până a dat de case și mai frumoase. Acolo altă fată și mai mândră [ zise] :

Unde te duci, Făt- Frumos, și pe la mine nu te abați? Sau chiar a unei propoziții întregi cu un asemenea verb :

Merge și merge înainte că, socotea el, doar s-o întâlni cu Dumnezeu. În drumu-i, dă peste o apă mare. Se tot bătea cu gândul :cum s-o treacă?

Cum sta și se plănuia , uite un pește[care zice ]:

Unde te duci, voinice?

O elipsă cu elemente afective este câteodată și suspensia , adică întreruperea voită comunicării când restul poate și este preferabil să fie subînțeles sau când vorbitorul caută anumite cuvinte pentru că nu-i convine să-și îmbrace gândurile în cuvintele pe care le are în minte în acel moment:

Ați văzut cum fug copiii în timpul recreației! Pe aici e circulație mare și cum ei sunt grăbiți…

Tu aveai geniu și, desigur , aici în provincie…

Am înțeles,zic,du-te și n-ai grijă : aibi curaj!….cu metodele moderne….

-Dai cartea asta , căpitane Cozmuță. Dacă este vreo pricină de împotrivire….

-Nu poate fi nici o împotrivire,măria-ta.Cartea o pun în mâna lui pan Tadeus. Dar dacă, din pricina smreduitoarelor vremi , pan Tadeus nu va mai fi fiind în această viată.

-…….paturile copiilor …..nu știu unde le-aș putea pune la adăpost… știți, iarna…

-Iarna, puteți astupa o fereastră: bateți o saltea și pe deasupra o scoarță.

Învață, că de nu…

Adesea vorbitorul se oprește imediat după ce a rostit conjuncția care introduce o propoziție (subordonată sau coordonată) :

Ai făcut bine că i-ai tăiat; pentru că…..

Ideile comunicate reies clar din propoziția eliptică, nu și din suspensia care nu e în același și elipsă:

Eu ți-aș da ție trei-patru poli…..să…..

Să ce?

Să ma lași, să nu vii la concurs.

Este necesar să se facă distincție între elipsă și suînțelegere. Astfel, în cazul în care, spre a evita repetiția, nu se mai reiau unele elemente enunțate cu puțin înainte în cursul comunicării avem de-a face cu subînțelegere și nu cu elipsă. De exemplu :

Printre gratii luna moale

Sfiicioasă și smerită și-au vărsat razele sale;

Unde-ajung [razele] par văruite zid, podele, ca de cridă,

Pe- unde nu [ajung]- părea că umbra cu cărbune-i zugrăvită.

Atunci iepurele sare, și dracul [sare]după el.

Eu nu ți-aș dori vreodată să ajungi să ne cunoști,

Nici [nu ți-aș dori ]ca Dunărea să-nece spumegând a tale oști.

Subînțelegerea e frecventă în dialog, unde, de obicei nu se repetă unele cuvinte.

Vorbitorul nu simte absența acestor cuvinte deoarece ele figurează în context.

D-ta știi să țeși pânză?

Da, știu [să țes pânză].

Vra să zică asta ți-au spus?

Asta [mi-au spus].

Câți domni a avut Țara Românească?

[Țara Românească a avut domni] Mulți, domnule.

Cine a trecut astăzi pe aici?

[ Pe aici au trecut astăzi] Oameni, fel de fel.

Cum trebuie să stea școlarul în bancă?

[Școlarul trebuie să stea în bancă] Drept,cu căciula pe spate și cu ochii pe carte.

Între suînțelegere și elipsă există și alte deosebiri. În timp ce în primul caz cuvintele omise pot fi completate cu precizie, în celălalt completarea se face, de obicei, cu aproximație.

Să se compare :

subînțelegere:

Mi-am uitat să-ți zic ziua bună. Dumnezeu să-ți ajute.

Să [ajute] , domnișorule.

Apoi, cucoane, mă prind eu să ți-l secer.

Cum [să-l seceri] , singur?

elipsă :

…cam face zâmbre chiriașului. Acu! eu n-am văzut-o, da-mi spune mă-sa. E cuminte săraca, da mai știi…

Un rol important în înțelegerea elipsei în vorbire îl au : intonația, pauza ( în scris, punctuația),gesturile,mimica.

CAPITOLUL AL-III- LEA

ELIPSA – PROCEDEU SINTACTICO-STILISTIC DE OMISIUNE A COMPONENTELOR RECUPERABILE

3.1. Elipsa – fenomen de factură sintactică și stilistică. În Gramatica Academiei, elipsa e definită în felul următor: „ este un fenomen sintactic, specific oralității, care constă în omisiunea voluntară sau involuntară, din structura unei construcții exprimate, a unuia sau a mai multor componente recuperabile semantic (subînțelese). Pentru alți cercetători elipsa reprezintă „o construcție prin care vorbitorul (locutorul) omite intenționat un element necesar din punct de vedere lexical sau gramatical, neexprimat mai înainte, deoarece îl are permanent în minte sa, el fiind intuit și de ascultător (interlocutor). Prin urmare, într-un enunț există elipsă când unul sau mai multe cuvinte sunt omise, dar prezența lor nu este absolut necesară pentru înțelegerea sensului comunicării, deoarece ele se deduc din context, iar fraza poate fi ușor reconstituită: – Ai fost aseară la teatru? Am fost.; Până astă primăvară mi-a scris săptămânal, dar acum, nimic (= nu scrie, nu primesc nimic).; Dacă dumneavoastră sunteți mulțumit, atunci și eu (= și eu sunt mulțumit). O frază care conține o elipsă este o frază eliptică. Se utilizează frecvent fraze eliptice, mai ales în vorbirea curentă, unde situația concretă de comunicare ne permite să înțelegem cuvintele care lipsesc. Fără elipse, frazele ar fi uneori greoaie. Pe de altă parte, elipsele se produc din nevoia de concizie și pot fi exploatate de către scriitori, pentru obținerea unor efecte stilistice: Iarna la munte și vara, la mare (= iarna mergem la munte și vara mergem la mare).; El a rupt-o la fugă și ursul după el (= el a rupt-o la fugă și ursul s-a luat după el). Multe exemple de elipsă se găsesc în proverbe: Așa cap, așa căciulă; Vorba multă, sărăcia omului; Scump la tărâțe și ieftin la făină; Gura soacrei, moară stricată.

Elipsa predicatelor constituie o particularitate a proverbelor și zicătorilor de toate speciile, unde nu se mai simte intervenția, fie și depărtată a afectului, fără ca aceasta să le micșoreze forța expresivă. Producerea elipsei este legată de necesitatea de economie a limbajului, de simplificare sau de concizie a exprimării, precum și de afectivitate sau de expresivitate, fiind valorificată stilistic, ca figură de construcție, cu forme specifice, precum asindetul, realizat prin suprimarea elementelor de relație dintre componenții sintactici ai propoziției sau ai frazei: (dacă) Ai carte, ai parte.; Și dă el să descuie ușa, (dar) nu poate; dă s-o desprindă, (dar nu poate) nici atâta.

3.2. Tipologii ale situațiilor de elipsă în limba română.

Construcțiile eliptice, care conțin una sau mai multe elipse, reprezintă realizarea parțială a unei construcții neexprimată integral de către vorbitor. Componentele omise pot fi reconstituite, spontan sau intenționat, prin reformulări ale construcției integrale inițiale.Cele două structuri implicate în fenomenul elipsei, structura exprimată (inițială) și structura omisă, sunt identice: Eu nu ți-aș dori vreodată să ajungi să ne cunoști, nici (nu ți-aș dori) ca Dunărea să-nece spumegând a tale oști (M. Eminescu, Scrisoarea III) sau corespunzătoare, în general, din punct de vedere semantic și gramatical: Iarna (ne dădeam) pe gheață și (mergeam) la săniuș. (I. Creangă, Amintiri), ceea ce permite, de obicei, subînțelegerea sau completarea construcției eliptice. În același timp, absența unor componente în cadrul construcției eliptice poate determina unele restructurări sintactice, în cadrul cărora apar poziții sintactice fie nesaturate lexical, fie izolate. Recuperarea semantică și sintactică a componentelor absente se realizează în cadrul contextului verbal și situațional. Nu există o clasificare propriu-zisă a elipselor, ci este prezentată natura sintactică a elementelor absente: predicat (Da-ncotro, făcăule?), complement (De acestea nu știu), subiect (Există de acestea), propoziție (Vii cu mine? – Nu, nu se poate.) Autorii Enciclopediei limbii române constată că elipsa cuprinde „fenomene lingvistice destul de variate‖. Se desprinde ideea că specificitatea diverselor tipuri de elipsă este absența unui sau mai multor elemente, deductibile sau suplinite de context (lingvistic sau extralingvistic, situațional). Tipurile de elipsă ilustrate în lucrarea sus-numită sunt: „contextual – situațională‖ (în care elementul se reconstituie cu ajutorul situației de comunicare: spațiu, timp și cu ajutorul gesticii, mimicii); „independente de context‖ (absența unui element e indicată doar de intonație) (Aici – liniște; Noi – sănătoși; Pupăza – zbrrr); „condiționate textual‖ (strict determinată de contextul lingvistic, constând în nerepetarea unor elemente deja exprimate) Acest tip de elipsă apare mai des în două cazuri: în dialog (în care nu se mai repetă replicile anterioare – Când pleci? – Mâine.) și în textul monologic, în situații de coordonare – El citește romane, ea poezii.[ 3, p.197-198]. Mioara Avram clasifică propozițiile „după cum conțin sau nu toate componentele unei construcții gramaticale explicite, propozițiile analizabile sunt complete … și incomplete sau brahilogice. Propozițiile incomplete sunt, la rândul lor de două feluri: fragmentare (când părțile de propoziție se reconstituie ușor, subînțelegându-se din context sau din situația în care are loc comunicarea; de exemplu: Cine a venit? – Mama. – Când? – Ieri. – A venit cu avionul? – Cu trenul. – Ai fost la gară? – Am fost., sau Mama a venit ieri, tata azi) și eliptice (când părțile absente se reconstituie mai greu și numai aproximativ, întrucât nu figurează în context și nu sunt cunoscute din situația de comunicare; de exemplu, Noi atunci – după el (ne-am luat, am pornit, am fugit. Propozițiile incomplete constituie o modalitate de economie comunicațională: prin lăsarea în afara actului enunțiativ a elementelor neesențiale, cunoscute și relativ ușor de întregit, se scurtează vorba și se transmite mai repede mesajul nou. Observăm că pentru termenul de „incompletă‖ se mai folosește și cel de „brahilogică‖ , autorii Enciclopediei limbii române consideră brahilogia un tip de elipsă , care „elimină o repetiție, prin neexprimarea formelor lingvistice potențial identice cu altele. Acest tip de elipsă e frecvent în dialog și în situații de coordonare (prin conective sau prin juxtapunere): El cântă la chitară, ea la vioară. În aceste situații nu se mai repetă elementele tematice, ci se exprimă direct noua temă. Insistența asupra noțiunilor importante se manifestă nu numai prin repetarea lor, ci și prin eliminarea tuturor acelora care nu ne interesează. În cazul elipsei, „înlăturăm toate cuvintele de prisos‖, așa că întreaga noastră forță de expresie se aplică asupra noțiunii care ne „emoționează‖. În acest fel „înțelesul se întărește prin concentrarea atenției‖: atât locutorul, cât și interlocutorul nu „simt‖ decât numele acelei noțiuni unice, pe care o percep mai puternic și mai adânc, grație tocmai izolării ei de celelalte. Elipsa presupune „că tot ce lăsăm la o parte nu are nici o însemnătate pentru spusele noastre, atât în sine, cât și, mai ales, în comparație cu noțiunile exprimate. O elipsă stilistică ar consta în „înlăturarea cuvintelor de prisos‖, obținându-se „concentrarea atenției‖ pentru înțelegerea corectă a mesajului incomplet exprimat. Precizarea făcută de Iorgu Iordan că „nu orice eliminare de cuvinte trebuie considerată elipsă‖ pune problema definirii conceptului de elipsă. Această argumentare se bazează pe faptul ca Iorgu Iordan consideră că „în limba noastră subiectul, sub forma pronumelui personal, lipsește regulat (afară de cazul când se insistă asupra lui), fiindcă desinențele verbale indică suficient de clar care persoană este autorul acțiunii. Acest caz nu este considerat de autor ca fiind o elipsă. Ținând cont că doar predicatul este singura parte a propoziției absolut necesară pentru existența ei, I. Iordan concluzionează că numai absența lui constituie o elipsă propriu-zisă. Elipsa, ca procedeu sintactico-stilistic, relaționează și cu alte figuri de stil: „uneori anacolutul conduce direct la elipsă, cu care formează adesea pereche , aceste cazuri sunt ilustrate de Ion Coteanu în Stilistica funcțională a limbii române – Murele-s pin buruiene,/ Mie-mi plac de sub sprâncene. Emițătorul a asociat în mintea sa culoarea ochilor cu a murelor.Sorin Stati, în Teorie și metodă în sintaxă, formulează următoarele idei: elipsa se diferențiază de subînțelegere, deoarece subînțelegerea presupune existența antecedentă sau succedentă a elementelor absente (Când o face plopul pere și răchita micșunele. A comandat și a plătit un bilet de avion)., pe când elipsa propriu-zisă depinde atât de contextul verbal cât și de contextul nonverbal (situațional) . Cele mai multe elipse sunt fenomene sintactice,componentul absent putând fi reconstituit în virtutea unor trăsături lexico-gramaticale (sintactice) ale clasei din care face parte însă componentele supuse elipsei condiționate de contextul verbal imediat nu corespund întotdeauna formei și poziției sintactice a antecedentului. Uneori reconstituirea componentului omis provoacă modificări flexionare, privind modul: Aș fi mers azi, mâine nu mai pot (merge, să merg)., timpul: Acum a venit, dar mâine (mai vine, va veni?)., persoana: Eu merg la școală, tu (mergi) în oraș. și numărul: Eu citesc, voi nu (citiți). Funcția sintactică în enunțul eliptic poate fi, de asemenea, diferită de cea a antecedentului: „Eu n-am cunoscut niciodată dumbrava (complement direct) asta. Acum văd că (dumbrava – o subiect) -i o pădure ca-n poveștile pe care ni le spunea mama. (M. Sadoveanu, Amintire).Elipsa „sugerează natura incompletă a unor structuri lingvistice, dar tocmai acesta e lucrul cel mai dificil, să precizezi ce înseamnă „incomplet‖: problema e de vorbire, de limbă, de stil, de structură gramaticală, de componență lexicală. De vreme ce putem comunica și prin mijlocirea unor structuri „incomplete‖, înseamnă că porțiunile care le completează sunt omisibile, adică purtătoare de informative.Elipsele care conțin un singur element sintactic sunt caracteristice, mai ales, pentru formulele imperative, în sens larg (poruncă, amenințare), așadar pentru momentele care cer o reducere până la maxim a mijloacelor de expresie (Gura!, Liniște!, Taci!) O dovadă în plus despre marea forță expresivă a elipsei: un ordin scurt este mai energic, indiferent dacă prin el cerem să se execute ori să nu se execute o acțiune. Elipsa presupune existența și a unui element, pe care I. Iordan îl numește „intelectual‖, adică de înțelegere. Elipsa nu intervine decât cu condiția că perceperea justă a celor ce spunem să fie asigurată . În Sintaxa limbii române, Ion Diaconescu pune problema existenței părților de propoziție explicite și implicite („contextual prin includere‖, cazul subiectului pronominal de persoana I și a II-a „sau prin subînțelegere. La subînțelegere nu discută doar cazul subiectului subînțeles echivalent cu persoana a III-a, ci cazul acelei părți de propoziție care „a fost exprimată în contextul anterior‖ sau cazul „răspunsului conlocutorului .. construit pe structura de bază a enunțului sau întrebării locutorului‖: „Câți domni a avut Țara Românească? – Mulți, domnule. Predicația este, potrivit opiniei lui Ion Diaconescu, explicită și implicită: „predicația implicită se realizează prin referința la context sau la situație, în absența unei baze predicative, dar în prezența unui suport nonverbal (nominal, adjectival, adverbial sau interjecțional), implicat în actul predicativ. Prin referință la contextul lingvistic, predicația implicită presupune: existența unei propoziții/fraze cu predicat exprimat: „Înțeleptul învață din pățania altora, nesocotitul nici din a sa”. Precizăm că în acest context, există două organizări parțial simetrice, prima e o propoziție cu subiect și predicat exprimat, a doua, în care cuvintele existente dobândesc aceleași funcții ca în prima propoziție cu condiția refacerii predicatului: nesocotitul nu învață din a sa; existența unui element de relație subordonator: Nu știe unde și cu cine vei pleca. Oricât de scumpă, o cumpăr. Adăugăm și prezența unui element coordonator a două sau mai multe predicate verbale pasive, cărora le lipsește auxiliarul și, în consecință, pot fi confundate cu un predicat nominal cu nume predicativ multiplu: A fost interogat și eliberat după câteva ore. Existența în replica/ replicile anterioare a elementelor absente: „– Câți te-au strâns în brațe, Dițo? – Fo patru- cinci. – Numai atâția? – Numai.Suspensia este „o elipsă cu caracter afectiv ce presupune întreruperea intenționată a șirului comunicării de către vorbitor sau autor din următoarele motive: emoția care îl stăpânește îl face să-și caute în gând cuvintele necesare formulării propozițiilor și frazelor, cele existente la dispoziție în acel moment fiind insuficiente; convingerea sa că partea comunicării, pe care ar adăuga-o poate fi dedusă de către interlocutor sau cititor sau este preferat să fie dedusă, din motive strict personale.Constatăm, așadar, că acest tip de elipsă este influențat de doi factori, cel afectiv/emoțional care îl face pe locutor să-și „suspende‖ formularea cu scopul de a găsi alte modalități de exprimare și unul pe care l-am putea numi „cognitiv‖, prin care interlocutorul este pus în situația să deducă partea absentă din mesajul transmis. Suspensia este dublată în primul rând de intonația specifică (de obicei cu intenție),de gesturi, de mimică; apelează la ceea ce se cheamă paralimbaj, în scopul de a îmbunătăți, „desăvârși‖ comunicarea. Uneori interlocutorul poate cere lămuriri asupra unui enunț, iar locutorul este pus în situația de a oferi noi formulări, pentru a facilita înțelegerea și asumarea conținutului mesajului. Aceasta e dovada că suspensia e mai puțin clară decât elipsa propriu-zisă. În vorbire suspensia se manifestă printr-o întârziere voită, printr-un ritm lent al actului de enunțare lingvistic; în scris, este marcată prin puncte de suspensie care indică o pauză mare.Suspensia este proprie tuturor părților de propoziție: suspensia subiectului: Se pregătește, că altminteri …(el nu ia examenul); suspensia predicatului: – Ai adus banii? Ion …nimic. (nu spuse); suspensia numelui predicativ: Asta da, este …(bună, excelentă); Asta nu,este…(mizerabilă, proastă); suspensia atributului: – Are și ăsta o nevastă …(rea, sâcâitoare), Sigur, are o colegă…(de încredere, corectă); suspensia complementului: Pică pară mălăiață …(în gura lui Nătăfleață); suspensia elementului predicativ suplimentar: Aici o văd lucrând, acolo.. (o văd stând). 3.3.Aspecte ale elipsei în romanul „Ion” de Liviu Rebreanu. Necesitatea de concizie, de scurtare a vorbirii sau necesitatea de a obține anumite nuanțe afective sunt cauzele care duc la apariția elipsei. Contextul în care vorbitorul face comunicare, intonația, pauza, mimica și gesturile, faptul că toți termenii se află într-o înlănțuire gramaticală îi ușurează interlocutorului înțelegerea mesajului, așa încât nu este nevoie de completarea construcției cu termenii absenți. Scriitorul Liviu Rebreanu folosește frecvent procedeul elipsei atunci când reproduce vorbirea țăranilor. Astfel pentru a observa fenomenul elipsei și pentru a demonstra modul în care se manifestă elipsa în romanul Ion am selectat mai multe exemple : Belciug îl compătimi cu o privire stranie (substantivul propriu „Belciug‖ a preluat sensul și funcția substantivului omis „preotul‖); avocatul sosi de dimineață avînd o afacere urgentă în Armadia (substantivul propriu „Armadia‖ a preluat funcția și sensul substantivului omis „orașul‖); Douăzeci și patru! zise avocatul, făcîndu-i semn să scrie (numeralul cardinal „douăzeci și patru‖ a preluat sensul substantivului „coroane‖); Cel puțin de-aici înainte să fii exact cu ratele, domnule Herdelea! (substantivul „ratele‖ înglobează si sensul substantivului omis „achitarea‖ ); – Da ce-i, doamnă? Ce-i cu domnul părinte? (substantivul subliniat presupune funcția si sensul cuvîntului omis „Herdelea‖); Titu se înființă exact la întîlnire (adverbul „exact‖ a preluat sensul locuțiunii adverbiale „după prînz‖); – Pentru a ne asigura voturile din Jidovița, e nevoie de concursul lui Herdelea care e iubit de toți. ( substantivele subliniate înglobează și sensurile substantivelor omise „satul‖ și respectiv „Zaharia‖); Acuma în mai puțin de un sfert fu acasă. (substantivul „un sfert‖ a preluat funcția și sensul substantivului omis „de oră‖); – Tată, iată clipa cînd poți arăta lumii întregi că ești adevărat român! (cuvântul subliniat presupune si sensul cuvântului omis „cetățean‖); Herdelea se bucura ca un copil chiar numai închipuindu-și că Armadia ar putea trimite la Budapesta un deputat român (substantivul propriu „Armadia‖ înglobează funcția și sensul substantivului omis „locuitorii‖); Baciu se holbă la ea o clipă apoi ca un taur care vede roșu, se aruncă și-i închise gura cu o droaie de pumni (substantivul propriu „Baciu‖ a preluat funcția ți sensul substantivului omis „Vasile‖ iar adjectivul subliniat „roșu‖ a preluat și sensul substantivului omis „culoare‖). În elipsă pot fi omise diferite părți de propoziție. Următoarele exemple le-am selectat din romanul sus-numit:

a. elipsa subiectului: Nepricepînd (nimic,) intră (el) în casă zîmbitor; Cînd se sfîrși (licitația), avocatul puse pe Herdelea să iscălească polițele; elipsa subiectului și a unei propoziții: dar simțea că totuși se întinde (tristețea) mereu stăruitor, ca apa (care se întinde) în pămîntul nisipos;

b. elipsa unei propoziții: Pe scaunul lui Ciocan se încingea o luptă între doi candidați: (care erau) Victor Grofșoru și Bela Beck; Două lacrimi se zvîrcoleau în ochii lui blînzi, plecați – (care însemnau) regretul unei vieți cheltuite; Trebuie să vii pe la mine, să-mi faci onoarea și plăcerea!… Deci spune-mi repede: când? (poți să vii); elipsa verbului copulativ -(este) Perfect!; Seara ( cînd era) în pat, Ion i se jelui cu de-amănuntul; Avocatul sosi însoțit de un copist (care era) de la judecătorie, (și care era) foarte plictisit; Zenobia, (care se afla) peste drum, auzind gălăgia ieși în prag și întrebă; Noaptea,(cînd stătea) în pat, simțea o răceală alături de ea; elipsa unei propoziții întregi: În inimă nu-i mai rămăsese decît o nemărginită părere de rău (care suna): „ De ce nu-i aici Roza?” Hristosul (care era) de tinichea statea încremenit pe cruce;

c. elipsa predicatului: – (ești) Bravo! Uite omul! zise candidatul cuprinzîndu-l prietenește de mijloc; Doamna Herdelea și Ghighi (se aflau) în salon; elipsa verbului copulativ: (erau) revoltate, ocărau și blestemau pe Belciug; Atunci azi după-prînz (ne întîlnim), dragă poete! – Și urîtă (ești), și calică! (ești)… strigă Zenobia în gura mare; elipsa verbului copulativ: Lendvay, (era) foarte reverențios, le întîmpină cu complimente; elipsa

verbului copulativ: (este) Interesant!…; elipsa predicatului: Una masă de nuc, (valorează) douăzeci și trei coroane! citi copistul din hîrțoagele lui; elipsa predicatului: Belciug însă se apropie de masă și rosti candid: – (ofer) Douăzeci și șase!; elipsa predicatului: Din mobila împricinată, aici se afla o masă lăcuită cu picioarele strungite și un pat frumos (se afla); ); –(sînteți) Amator, amator? întrebă deodată Lendvay ironic; – Și prieten (sunt)! murmură preotul; – Desigur, (sunteți) prieten care cumpără ce poate de la prietenii în nevoie! făcu avocatul; elipsa predicatului: Și apoi cu dosul palmei, repede, (o lovi) peste obrazul stîng; – Norocul meu (este), norocul meu (este)! murmură într-una; A doua zi însă, pe cînd el era la școală, iar Titu (se afla) încă în pat, bătu la ușă Belciug; -(l-am adus) Pentru masă! murmură Belciug arătînd spre țigan; elipsa predicatului: (îți urez) Noroc bun! zise Ion strîngînd din umeri prostit; elipsa elipsa predicatului: (am) Atîta neliniște pentru că Roza Lang a plecat și mai ales pentru că s-a consolat cu cine a putut!…;

d. elipsa verbului de declarație care introduce vorbirea directă: Interesant!… (zise); Norocul îmi iese în cale pretutindeni… (zise elipsa verbului care introduce vorbirea directă: întorcîndu-se spre copist (zise): Ei, merge?; elipsa conjuncției coordonatoare și a verbului de declarație: – Pentru dumneata e nimic (dar) pentru cauza noastră e colosal (zise); – De ce slugă? (zise Ion);

e. elipsa complementului direct: Văzîndu-și fata, o întîmpină nepăsător: – Da ce, te-a alungat (Ion)?; complementului direct: Mai adună (cărți) și de prin Armadia, de pe la prieteni, ce se nimeri…; Subînțelegerea (brahilogia)este un aspect al elipsei în care elementele omise au fost enunțate cu puțin înainte în cursul comunicării sau pot fi deduse din context. În propoziție pot fi subînțelese aproape toate părțile propoziției. Particularitatea acestui tip de omisiune, numită și elipsă textuală, constă în condiționarea sa de către alte componente ale contextului verbal în care se produce elipsa. Componentul omis este subînțeles în construcția eliptică, fiind recuperabil semantic și sintactic prin raportare la antecedent. In brahilogie, omisiunea sintactică este echivalentă cu nereluarea unui component al contextului verbal, mai ales, pentru evitarea repetiției. Simplificarea exprimării se face prin renunțarea la elementele contextuale potențial redundante. În roman am constatat următoarele situații de brahilogie/subînțelegere: a subiectului: Toți vorbeau mereu de ea, (toți) ghiceau pe unde o fi ajuns; Belciug se miră,(Belciug) îl compătimi cu o pîlpîire stranie în ochi; a subiectului și a predicatului: Era o zi de primăvară minunată,(era o zi) cu miresme de flori de cîmp în aer,(era o zi) cu un aer ca o oglindă fermecată; a subiectului: Dăscălița nu răspunse, ci (dăscălița) se mulțumi să strîngă din buze, cu o înfățișare jicnită; a predicatului: Va să zică avem…mormăi funcționarul întrebător. – (avem) Masa și patul, sfîrși Herdelea puțin răgușit; subînțelegerea complementului: Atunci eu renunț (la masa de nuc)! spuse Lendvay strîngînd din umeri; subînțelegerea verbului copulativ din predicatul nominal: Herdelea care (era) uluit și (era) spăimîntat, avea fața strîmbată de un surîs amar; subînțelegerea subiectului: Cel puțin de-aici înainte să fii exact cu ratele, domnule Herdelea! zise (avocatul) strîngîndu-i mîna; subînțelegerea subiectului și a predicatului: Belciug se închină și (Belciug) trecu cu pași măsurați, (Belciug trecu) cu privirea în jos ca totdeauna și (Belciug trecu) cu o mulțumire adîncă în suflet; subînțelegerea subiectului: (Dăscălița) Începu să golească sertarul mesei, aproape fără să-și dea seama ce face (dăscălița); Un tip de elipsă cu elemente afective este și suspensia, adică întreruperea voită a comunicării când restul poate și este preferabil să fie subînțeles sau când vorbitorul caută anumite cuvinte pentru că nu-i convine să-și îmbrace gândurile în cuvintele pe care le are în minte în acel moment. Suspensia este proprie tuturor părților de propoziție. Mai jos propunem exemple de suspensie din romanul „Ion‖ de Liviu Rebreanu: suspensia complementului: Acu numai să fie cuminte și fericită!… (cu Ion); suspensia verbului auxiliar din structura predicatului verbal compus: „Doar n-o fi nici el așa de hapsân, că-i popă și ar fi rușine”… (să facă așa ceva); suspensia complementului: Norocul îmi iese în cale pretutindeni… (chiar și aici); suspensia predicatului: Nevastă-mea nu știe ungurește… (și nu înțelege); suspensia numelui predicativ: Ziarele dumneavoastră țipă ca din gură de șarpe că sînteți asupriți, terorizați, ungurizați… (nedreptățiți); suspensia atributului: Noi aici sîntem o națiune băștinașă, despuiată de drepturi și împovărată numai de datorii… (de tot felul); suspensia predicatului: Gata… (am terminat); suspensia complementului: Va să zică avem … (următoarele) mormăi funcționarul întrebător; suspensia predicatului: Bine… (am înțeles), bine… (am înțeles ) poftim! bolborosi dăscălița perplexă; suspensia atributului: Împreună cu vițelul înțărcat adus în zestre de Ana, peste doi-trei ani ar face o pereche de boi… (frumoși); suspensia unei propoziții: C-așa ne-a și fost vorba… (să stai la noi, să te mai odihnești); suspensia predicatului: Cît trăiesc însă nu scriu nimic pe numele vostru! Așa!… (am hotărît); suspensia complementului: Eu unul n-am să vă scot din folosința lor, cum te-ai fălit tu că ai să mă scoți pe mine… (din folosința pămînturilor); suspensia complementului: Alege-le! Cinci!… (locuri); suspensia predicatului: Poți să le alegi semănate gata. Nu mă supăr. Ori altele… (poți să le alegi); suspensia atributului: Să nu zică nimeni că fata lui Vasile Baciu s-a măritat ca o țigancă… (fără zestre); suspensia predicatului: – Dacă ți-i așa vorba, socrule, bine… ( așa să fie); suspensia complementului: În fața lor i se păreau copilării și versurile lui, și pozele de poet, și iubirea lui ucisă de gelozie, și înflăcărarea lui națională … (și multe altele); suspensia complementului: Dar ceea ce vreau nu-ți pot spune aici … (ci în altă parte); suspensia predicatului: Imediat… (putem să ne întîlnim) sau după – prînz… (putem să ne întîlnim) E bine?; suspensia predicatului: Dar cu dibăcia lui, în mod discret (ar putea face propagandă)…; suspensia complementului: Se așeză pe prispă cutropit deodată de mînie, de frică, de nedumerire, de deznădejde… (de neputință); suspensia numelui predicativ: – Și urîtă, și calică… (și fără pămînt); suspensia unei propoziții: Ea-i de vină?… (că sînt sărac); suspensia unei propoziții: Ce-i ea de vină?… (că sunt sărac); Exemplele de elipsă selectate din romanul „Ion‖ denotă faptul că autorul folosește destul de des acest procedeu stilistic cu toate variantele pe care le presupune, fapt ce atestă excelenta cunoaștere a sufletului țărănesc. Stilul lui Liviu Rebreanu este lapidar, realist, sobru, fără figuri de stil, lipsit de expresivitate, în acord cu maniera obiectivă de relatare, are forță de precizie și claritate. Atunci când reproduce vorbirea țăranilor, L. Rebreanu apelează frecvent la procedeul elipsei. Întreruperea vorbirii este determinată fie de factori interni, inhibitori (timiditate, dificultăți de exprimare), fie de factori externi care impun prudența. Țăranii n-au curajul să exprime ceea ce doresc și de aceea vorbesc cu subînțelesuri: „ – Noroc, noroc, ginere!… Și rămânem așa: cinci auzi? strigă Baciu batjocoritor‖ sau „N-ai tu, băiete, nici un pic de rușine? – Da de ce să am? se opri Ion rece și sfidător.” Personajele lui Rebreanu trăiesc o viață sufletească de o mare intensitate. Vorbele, frazele lor sunt doar expresia parțială a frământărilor lor lăuntrice. Gândurile, sentimentele și emoțiile acestora se comunică nu rareori în crâmpeie de convorbire sau în cuvinte care descoperă pentru o clipă pornirile, dramele sau revolta din sufletul eroului. Procesul frecvent de inhibiție a gândurilor își găsește forma stilistică în folosirea pe scară largă a vorbirii suspendate, a cărei funcție stilistică fusese remarcată mai nainte:„- Domnule Groșforu… eu… nu… acuma… Iartă-mă! Iartă-mă! murmură deodată Herdelea cu ochii plini de lacrimi”. Viața sufletească a personajelor lui Liviu Rebreanu se consumă la o mare adâncime; ea atinge zone pentru dezvăluirea cărora limbajul pare insuficient, necuprinzător. Eroii lui Rebreanu comunică prin intermediul vorbelor; tăcerea care urmează după frazele unora dintre ei subliniază clipele de încordare lăuntrică. Personajele create de Rebreanu trăiesc nu numai prin manifestările exterioare ale temperamentului lor, ci în aceeași măsură prin bogăția vieții lor psihice, determinată de împrejurările în care sunt puși. Autorul vorbește în locul personajelor, dar se confundă cu lumea gândurilor și sentimentelor acestora. Utilizarea pe scară largă a stilului indirect, liber, constituie nu numai un mijloc de analiză psihologică, dar și un argument împotriva presupusei indiferențe a scriitorului față de soarta personajelor sale, care s-ar manifesta în forma stilului neutru atribuit romancierului. Arta lui Liviu Rebreanu ne impresionează prin filtrarea materialului de viață de tot ceea ce ar părea adaos subiectiv și care creează impresia adevărului. După cum am observat, nevoia de economie în vorbire, de exprimare cât mai concisă, precum și intenția vorbitorului de a da comunicării sale o notă afectivă, o mai mare expresivitate sunt principalele cauze care determină apariția elipselor. Elipsa este definită ca omiterea unor elemente necesare din punct de vedere gramatical sau lexical, pe care le au vorbitorii în minte, fără să fi fost exprimate mai înainte. Elipsele gramaticale se găsesc în propozițiile în care lipsește un predicat sau altă parte de propoziție. Acest fel de elipsă e frecvent în cazul unor: proverbe și zicători: Pe rouă (umblă) desculț și pe rouă (umblă) încălțat; interogații: Numai pâine? (Vrei); în structuri ce introduc vorbirea directă: Iar după aceea: – De ce nu te duci și d-ta? (zise);în formulări cu valoare afirmativă, dublate de o intonație corespunzătoare: Altul la rând! (să vină). În cadrul elipsei se diferențiază trei aspecte ale acesteia: includerea care este o elipsă a subiectului, determinată de cauze morfologice.(Știu ce să fac (eu)); subînțelegerea – o elipsă determinată de cauze sintactice: structurile omise fie că au mai fost exprimate înainte, fie că sunt deduse din context. (Să vină la mine? Cine? (să vină)) și suspensia – o elipsă cu caracter afectiv ce presupune întreruperea intenționată a șirului comunicării de către vorbitor sau autor (Are și ăsta o nevastă …(rea, sâcâitoare). Din punct de vedere pragmatic, elipsa este un fapt de subiectivitate care reflectă relațiile interpersonale, uneori un procedeu de focalizare în discurs a unor elemente: vorbitorul exprimă în discurs doar elementele strict necesare înțelegerii mesajului, punctele nodale ale structurii informaționale, lăsând neexprimate elementele care ocupă poziții de legătură ușor de reconstituit. Interpretarea enunțului eliptic se bazează pe un proces de reconstrucție, care pune în relație structura sintactică incluzând elipsa cu bagajul lingvistic de care dispune receptorul. Reconstrucția structurii neexprimate este posibilă pe baza competenței comunicative comune a celor doi participanți la actul comunicării, precum și a raportării la actul lingvistic.

CONCLUZII

Pentru autorii latini târzii de gramatici elipsa este un mijloc de a evita repetiția și, ca atare, de a scurta formularea, cotextul verbal având rolul de a asigura înțelegerea enunțului eliptic; dacă în cazul subînțelegerii care este „absență prin nonrepetare”, elipsa reprezintă o „absență prin suprimare, în cazul căreia completarea se face cu aproximație . În timp ce elipsa este un fapt de limbă, brevilocvența (brahilogia) este un fenomen plasat la nivelul structurilor cognitive, unde cunoașterea e fragmentară și incompletă. În ce privește suspensia, aceasta reprezintă o „noncontinuare” a unui segment care este, în general, terminal, fiind marcată verbal printr-o intonație specifică și, grafic, prin cele trei puncte de suspensie , în timp ce elipsa este și ea o întrerupere a segmentului, cele două fenomene deosebindu-se prin caracteristici de ordin „suprasegmental”; integrată de către gramaticile transformaționale în interpretarea celor două structuri ale enunțului, elipsa este procesul care explică dispariția, în structura de suprafață, a unor elemente recuperabile în structura de adâncime; în anumite registre funcționale ale limbii franceze, lipsa conectorilor, a articolului și a anumitor determinanți nu afectează claritatea și exactitatea expresiei, rezultatul fiind favorizarea frazei nominale și a grupului nominal paratactic. În limba română, elipsele, fie ele urmate de glisare sau nu , ca și folosirea relativelor cumulante antrenează modificări în plan structural, cu schimbări deloc neglijabile în interpretarea funcțiilor sintactice;

în vorbire, intonația, mimica, gesturile și presupozițiile fac posibilă înțelegerea

comunicării fără ca aceasta să fie perturbată de elipse. În scris, punctuația

încearcă să suplinească funcțiile intonației;

în interpretarea propozițiilor aflate la limita dintre „analizabil” și „nonanalizabil”,

elipsa constituie un instrument de analiză, dovedindu-se în același timp unelement ajutător în stabilirea rolului unităților gramaticale cu statut incert.

În concluzie, se sintetizează rezultatele prezentei lucrări și se evidențiază unitatea fenomenului de elipsă de tip , atât din punct de vedere interpretativ, cât și din punct de vedere

sintactic. După cum reiese din analiză, proprietatea sintactică comună elipsei verbale și celei

nominale este, pe langă prezența unui element care legitimează elipsa, o structură internă specific a domeniului elidat: descriere definită, pentru elipsa nominală si domeniu care prezintă o proiecție de timp generalizată, pentru elipsa verbală. Atât definitudinea, cât și timpul sunt esențialmente categorii anaforice; de aici rezultă unitatea elipsei care este, în primul rând, o formă de anaforă.

În exprimare există propoziții sau fraze incomplete din punct de vedere formal care pot reda o comunicare deplină, deși s-au suprimat unele elemente.

Omiterea unor elemente necesare din punct de vedere grmatical sau lexical,pe care vorbitorii le au în minte, fără să fi fost exprimate mai înainte se numește elipsă. Pentru a înțelege comunicarea nu e necesară completarea construcției, deoarece din cunoașterea contextului ne dăm seama de ceea ce s-a omis.

Elipsa poate avea mai multe cauze: nevoia de concizie, de scurtare a vorbirii, nevoia de a obține anumite nuanțe afective.

Prin omiterea unor elemente care nu sunt strict indispensabile pentru transmiterea conținutului unei comunicări se ajunge la crearea unor construcții sintactice noi, care îmbogățesc posibilitățile limbii de a reda gândirea,dând vorbirii o mai mare putere de expresivitate.

Natura sintactică a părților absente variază de la caz la caz. Oricare parte a propoziției și chiar propoziții întregi pot lipsi într-un anumit context.

BIBLIOGRAFIE

Avram, Mioara, 1997, Gramatica pentru toți, Editura Humanitas, Bucuresti, Ediția a

II-a revăzută si adâncită.

Coteanu, Ion, 1973, Stilistica funcțională a limbii române, Ed. Academiei, Bucuresti.

Coteanu, Ion, 1985, Stilistica funcțională a limbii române. Limbajul poeziei culte, Ed.

Academiei, Bucuresti

C. Dascălu, Crisu (ed), 1987, Text, figură, coerență. Centrul de stiințe sociale:

âSectorul de poetică, Timisoara,

L. Dascălu, Laurenția, 1981, ,,Intonații interogative “compuse” în SCL, XXXII, nr.5,

Dascălu-Jinga, Laurenția, 1991, ,,Despre intonația unor exclamative eliptice”, în SCL,

XLII

Diaconescu, Ion, 1989, Probleme de sintaxă a limbii române actuale. Construcție si

analiză, Ed. Stiințifică si enciclopedică, Bucuresti

Dimitriu, C., 1982, Gramatica limbii române explicată. Sintaxa, Ed. Junimea, Iasi.

Dindelegan, Gabriela, 1985, ,,Preliminarii la semantica modalizatorilor” în AUB, LLR,

XXXIV

Dragomirescu, Gheorghe, 1995, Dicționarul figurilor de stil, Editura Stiințifică,

Bucuresti

Drasoveanu, D. D., 1997, ,,Elipsă gramaticală si glisare” în Teze si antiteze în sintaxa

limbii române, Editura Clusium, Cluj-Napoca.

Drasoveanu, D. D., 1997, ,,Propoziții contrase si propoziții reduse (I, II)”, în Teze si

antiteze în sintaxa limbii române, Editura Clusium, Cluj-Napoca.

Galopenția-Eretescu, Sanda, 1967, ,,Structura de suprafață si de adâncime în analiza

sintactică” în PLG, vol.V

GLR, Gramatica Limbii Române, 1966, Volumul II, Editura Academiei, ediția a II-a

revăzută si adăugită

Iordan, Iorgu, 1937, Gramatica limbii române, Editura Cartea Românească, Bucuresti

Irimia, Dumitru, 1986, Structura stilistică a limbii române contemporane, Editura

Stiințifică si Enciclopedică, Bucuresti.

Milas, Constantin, 1986, ,,Sincope sintagmatice regresive”, în AUB, LLR, p

Neamțu, G.G., 1999, Teoria si practica analizei gramaticale, Editura Excelsior, Cluj-Napoca.

Quintilianus, M. Fabius, 1974, Arta oratorică, Editura Minerva, Bucuresti

Stan, Camelia, 1990, ,,Categoriile vide în teoria gramaticală a „guvernării si a legării”în AUB, LLR, XXXIX, p. 49-53.

Stati, Sorin, 1955, ,,Elipsa” în LR, IV, nr. 2, p. 68-74.

Serbănescu, Andra, 1986, Construcții scindate, în LR, XXXV, nr.1, p. 3-9.

Serbănescu, Andra, 1992, Elipsa (în propoziții interogative), în SCL, XLIII, nr.1,p. 93-99.

Vlad, Carmen, 2003, 2000, Textul aisberg. Teorie si analiză lingvistico-semiotică, Ed.a II-a r revăzută si adăugită. Casa Cărții de Stiință, Cluj.

Gramatica Academiei, vol. II. Enunțul. București: Editura Academiei Române, 2005.

Constantinescu-Dobridor, Gheorghe. Sintaxa limbii române. București: Editura Științifică, 1998.

Avram, Mioara. Gramatica pentru toți. București: Editura Humanitas, Ediția a II-a, 1997.

Iordan, Iorgu. Stilistica limbii române literare. București: Editura Științifică, 1975.

Coteanu, Ion. Stilistica funcțională a limbii române, stil, stilistică, limbaj. București: Editura Academiei, 1973.

Stati, Sorin. Teorie și metodă în sintaxă. București: Editura Academiei, 1967.

Diaconescu, Ion. Sintaxa limbii române. Editura Enciclopedică. București, 1995

I.Rizescu , Observatii asupra semnului zero, 1962.

BIBLIOGRAFIE

Avram, Mioara, 1997, Gramatica pentru toți, Editura Humanitas, Bucuresti, Ediția a

II-a revăzută si adâncită.

Coteanu, Ion, 1973, Stilistica funcțională a limbii române, Ed. Academiei, Bucuresti.

Coteanu, Ion, 1985, Stilistica funcțională a limbii române. Limbajul poeziei culte, Ed.

Academiei, Bucuresti

C. Dascălu, Crisu (ed), 1987, Text, figură, coerență. Centrul de stiințe sociale:

âSectorul de poetică, Timisoara,

L. Dascălu, Laurenția, 1981, ,,Intonații interogative “compuse” în SCL, XXXII, nr.5,

Dascălu-Jinga, Laurenția, 1991, ,,Despre intonația unor exclamative eliptice”, în SCL,

XLII

Diaconescu, Ion, 1989, Probleme de sintaxă a limbii române actuale. Construcție si

analiză, Ed. Stiințifică si enciclopedică, Bucuresti

Dimitriu, C., 1982, Gramatica limbii române explicată. Sintaxa, Ed. Junimea, Iasi.

Dindelegan, Gabriela, 1985, ,,Preliminarii la semantica modalizatorilor” în AUB, LLR,

XXXIV

Dragomirescu, Gheorghe, 1995, Dicționarul figurilor de stil, Editura Stiințifică,

Bucuresti

Drasoveanu, D. D., 1997, ,,Elipsă gramaticală si glisare” în Teze si antiteze în sintaxa

limbii române, Editura Clusium, Cluj-Napoca.

Drasoveanu, D. D., 1997, ,,Propoziții contrase si propoziții reduse (I, II)”, în Teze si

antiteze în sintaxa limbii române, Editura Clusium, Cluj-Napoca.

Galopenția-Eretescu, Sanda, 1967, ,,Structura de suprafață si de adâncime în analiza

sintactică” în PLG, vol.V

GLR, Gramatica Limbii Române, 1966, Volumul II, Editura Academiei, ediția a II-a

revăzută si adăugită

Iordan, Iorgu, 1937, Gramatica limbii române, Editura Cartea Românească, Bucuresti

Irimia, Dumitru, 1986, Structura stilistică a limbii române contemporane, Editura

Stiințifică si Enciclopedică, Bucuresti.

Milas, Constantin, 1986, ,,Sincope sintagmatice regresive”, în AUB, LLR, p

Neamțu, G.G., 1999, Teoria si practica analizei gramaticale, Editura Excelsior, Cluj-Napoca.

Quintilianus, M. Fabius, 1974, Arta oratorică, Editura Minerva, Bucuresti

Stan, Camelia, 1990, ,,Categoriile vide în teoria gramaticală a „guvernării si a legării”în AUB, LLR, XXXIX, p. 49-53.

Stati, Sorin, 1955, ,,Elipsa” în LR, IV, nr. 2, p. 68-74.

Serbănescu, Andra, 1986, Construcții scindate, în LR, XXXV, nr.1, p. 3-9.

Serbănescu, Andra, 1992, Elipsa (în propoziții interogative), în SCL, XLIII, nr.1,p. 93-99.

Vlad, Carmen, 2003, 2000, Textul aisberg. Teorie si analiză lingvistico-semiotică, Ed.a II-a r revăzută si adăugită. Casa Cărții de Stiință, Cluj.

Gramatica Academiei, vol. II. Enunțul. București: Editura Academiei Române, 2005.

Constantinescu-Dobridor, Gheorghe. Sintaxa limbii române. București: Editura Științifică, 1998.

Avram, Mioara. Gramatica pentru toți. București: Editura Humanitas, Ediția a II-a, 1997.

Iordan, Iorgu. Stilistica limbii române literare. București: Editura Științifică, 1975.

Coteanu, Ion. Stilistica funcțională a limbii române, stil, stilistică, limbaj. București: Editura Academiei, 1973.

Stati, Sorin. Teorie și metodă în sintaxă. București: Editura Academiei, 1967.

Diaconescu, Ion. Sintaxa limbii române. Editura Enciclopedică. București, 1995

I.Rizescu , Observatii asupra semnului zero, 1962.