Eliberarea Omului din Pacat Si Indreptarea Prin Taina Spovedaniei Dupa Noul Testament

INTRODUCERE

“Toate lucrurile se zbuciumă mai mult decât poate omul să spună’’…(Eclesias 1,8)

“Toată făptura suspină laolaltă și este până acum în dureri de naștere. Și nu numai atât, ci și noi, care avem pârga Duhului, noi singuri suspinăm în noi înșine, așteptând cu nerăbdare înfierea, răscumpărarea trupului nostru’’. (Romani 8,22-23).

Suspinul acesta ,,din adâncuri’’ este un ecou misterios al conștiinței neliniștite din pricina păcatului. Dacă trăim în palate sau în colibe, oriunde am fi mustrările conștiinței ne tulbură și de efectele păcatelor nu putem scăpa.

Astfel se naște nemulțumirea de viața și dorința unei eliberări.

Nemulțumirea de viață și neliniștea conștiinței izvorăsc din realitatea păcatului, iar dorința eliberării se naște din dorința mântuirii, din necesitatea curățirii.

Vrem să fim liberi. Tindem spre libertate din toate puterile noastre sufletești, așa cum tind florile spre lumină și luptăm, necruțând cele mai mari jertfe pentru libertate. Dar ce este libertatea?

Libertatea este independență față de patimi, față de pofte și față de păcate. Este liber cine nu e stăpânit de nici un gând rău și de nici un sentiment vinovat. Este liber cine are conștiința curată și sufletul nepătat. Cine face păcatul – a zis Mântuitorul – rob este păcatului (Ioan 8, 34). Mântuirea e darul suprem pe care ni l-a dat Fiul lui Dumnezeu prin coborârea Sa în lume. Dobândind acest bun sufletesc ne eliberăm din robia păcatului.

Despre ,,mântuire” s-a vorbit și înainte de venirea pe pământ a lui Iisus Hristos. Îndemnurile la pocăință curată ne amintesc de strigătele îndurerate ale profeților, după cum ne vorbesc și de sclipirile intermitente ale conștiinței morale, din cursul istoriei la diferite religii și popoare. La triburile din Africa, Asia, America de Nord, întâlnim diferite forme de mărturisire a păcatelor, uneori publică, alteori secretă; uneori individuală, alteori colectivă. De obicei se mărturiseau în fața preoților, vrăjitorilor, părinților, prietenilor, poporului, păcatele privitoare la atingerea lucrurilor sfinte.

Ritualurile care însoțeau mărturisirea erau: îmbăierea, stropirea cu apă, alungarea duhurilor rele, arderea lucrurilor sau a animalelor asupra cărora erau trecute păcatele, scuiparea, vărsarea, sau facerea de crestături pentru a curge sânge.

Apoi în diferite tradiții mărturisirea era urmată de acte de penitență. Nu putem însă uita de o distincție esențială. În vreme ce cauza ultimă a ,,mântuirii” în păgânism este înțelepciunea, iar în iudaism dreptatea în creștinism este harul lui Dumnezeu.

CAP.I INSTITUIREA TAINEI

1. Darul iertării păcatelor.

Evanghelia Mântuitorului răsună de noutatea unor cuvinte care uimesc prin conținutul lor religios: ,,Să știți că Fiul Omului are pe pământ puterea să ierte păcatele” (Marcu 2, 10).

Iertarea păcatelor este misiunea întrupării Lui …”căci El va mântui poporul său de păcate’’(Matei 1,21). El iartă femeia adulteră (Ioan 8,11), pe cea păcătoasă, pe slăbănog. Era prieten cu vameșii și cu păcătoșii cu scopul de ai converti. El își dă trupul și sângele spre iertarea păcatelor. Celor ce nu-și asigură iertarea păcatelor și haina de nuntă pentru ospățul împărăției cerești, le pilduiește o grea osândă.

Mântuitorul transmite Apostolilor slujba și prerogativa iertării păcatelor. Aici e Taina.

Mântuitorul face prima făgăduință a acestui act înfricoșător – căci e dumnezeiesc – Sfântului Apostol Petru când îi adresează cuvintele memorabile: ,,Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea și porțile iadului nu o vor birui. Și-ți voi da cheile împărăției cerurilor și orice vei lega pe pământ, va fi legat și în ceruri și orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat și în ceruri” (Matei 16,18-19). Ce însemnătate au aceste stihuri celebre nu numai prin cuprinsul lor enigmatic, dar și prin comentariile contradictorii ce li s-au făcut în curgerea veacurilor?…

,,Cheia’’ este simbolul stăpânirii. Cine deține cheile unei case sau ale unei cetăți este stăpânul ei. Când se predau cheile unei case, sau ale unui oraș, înseamnă că autoritatea conducerii trece de la o persoană la alta. Dreptul și puterea cheilor este dreptul și puterea cârmuitorului investit cu autoritatea stăpânirii de drept și de fapt.

Profetul vorbește cu veacuri înainte despre Mesia ca stăpân atotputernic al cheilor casei lui David: ,,Și voi pune pe umerii lui cheile casei lui David și dacă El va deschide, nimeni nu va închide și dacă El va închide, nimeni nu va deschide” (Isaia 22, 22).

Iisus promite Apostolului Petru cheile împărăției mesianice. Puterea lor este duhovnicească. Prin exercițiul lor, Apostolul are stăpânirea turmei și puterea de a pătrunde tainic în camera sufletului omenesc, ca să lege și să dezlege. Ce? Textul citat nu ne da nici un răspuns la întrebarea aceasta.

Al doilea verset clasic, care ne vorbește despre puterea duhovnicească excepțională pe care Mântuitorul o dă Apostolilor și care completează cuvintele adresate lui Petru se face acum la plural, adresându-se către întreg soborul Apostolilor și care completează cuvintele adresate lui Petru, este următorul: ,,adevăr grăiesc vouă: oricâte veți lega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer” (Matei18,18).

Ceea ce versetul acesta aduce în plus față de cel anterior este lămurirea faptului că puterea legării și dezlegării nu este un privilegiu al unui singur Apostol, ci al tuturor Apostolilor. Făgăduința făcută la singular lui Petru se face acum la plural, adresându-se către întreg soborul Apostolilor. Lămurirea aceasta este foarte importantă, fiindcă ea exclude dintru început teoria de mai târziu asupra primatului lui Petru, ca și când numai el ar fi fost înzestrat cu plenitudinea puterilor harismatice și ,,vicar al lui Hristos pe pământ”. Apostolii toți au primit egale privilegii și puteri duhovnicești de la Hristos.

Dar în ce constau aceste puteri și privilegii excepționale se descoperă în cuvintele cutremurătoare ale Mântuitorului, adresate Apostolilor după înviere: ,,Pace vouă; Precum M-a trimis pe Mine Tatăl vă trimit și Eu pe voi. Aceasta zicând a suflat și le-a zis: Luați Duh Sfânt cărora veți ierta păcatele se vor ierta și cărora le veți ține vor fi ținute” (Ioan 20, 21-23). De astă dată se face lumină deplină.

Taina progresiv descoperită este arătată, iar făgăduința împlinită. Iisus a avut pe pământ o slujire mântuitoare, dumnezeiască. A fost trimis de Tatăl să caute și să mântuiască de moarte oaia cea rătăcită, fiul cel pierdut și pe toți oamenii păcătoși. Înainte de a se înălța la cer, misiunea aceasta istorică și salvatoare o transmite Apostolilor în toată plenitudinea ei. Precum M-a trimis pe mine Tatăl așa vă trimit și Eu pe voi, ca să mijlociți oamenilor mântuirea. Luați Duh Sfânt, vă veți îmbrăca cu puterea dumnezeiască de Sus și cărora veți ierta păcatele pe pământ, vor fi iertate și în cer și cărora le veți ține vor fi ținute și în cer. Misiunea lor are deci caracter sfințitor, căci are în vedere iertarea păcatelor și … iertarea e Taina .

Pe de altă parte, se afirmă că instituirea Tainei stă în faptul că Hristos Însuși a săvârșit-o, acordând Cel dintâi iertarea păcatelor unor persoane și că a acordat puterea iertării păcatelor și ucenicilor Săi și urmașilor acestora. Unele texte din Sfânta Scriptură stau mărturie despre iertarea păcatelor pe care mântuitorul Hristos o dădea înaintea vindecării trupești. Astfel, în Evanghelia după Marcu (2, 5) citim: „și văzând Iisus credința lor, i-a zis slăbănogului: fiule, iertate îți sunt păcatele tale!”. Relatând evenimentele întâmplate în casa fariseului Simon, Sfântul Evanghelist Luca spune: “de aceea îți zic: iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puțin, puțin iubește. Și a zis ei: iertate îți sunt păcatele” (7,47-48). Din aceste texte reiese că Mântuitorul este nu numai doctorul trupurilor ci și al sufletului, având puterea de a ierta păcatele. Acestea sunt mărturisite de Mântuitorul însuși: “dar ca să știți că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului : zic ție scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta” (Marcu 2,10-11).

2. Puterea și demnitatea Apostolilor.

Această îndoită putere a dat-o Hristos Bisericii și ea se exercită prin slujitorii sfințiți. Acești slujitori, care trăiesc pe pământ și locuiesc pe el, au primit îngăduința să administreze cele cerești și au o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor. Nu s-a spus îngerilor, ci apostolilor: ,,Oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și-n cer și oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer’’(Matei 18,18).

Sensul acesta al textului este învederat de însăși claritatea lui clasică. Nu se poate cu nimic întuneca, nici altera. Înțelesul lui autentic și fără nici o figură de stil este evident pentru orice om cu minte clară și cu inimă curată. Săvârșitorii Tainei iertării păcatelor sunt Apostolii consacrați prin Duhul sfânt. Ei sunt investiți cu privilegiul înfricoșat al cheilor cu care deschid și pătrund în inima penitenților pentru a le împărtăși, în numele lui Hristos, lumina și căldura harului.

Taina Sfintei Spovedanii spre iertarea păcatelor au primit-o Apostolii, după cum vom vedea mai lămurit în cele ce urmează:

Apostolii sunt aleși din mulțimea oamenilor ce ascultau predica Evangheliei. După o noapte de rugăciune, Iisus își alege pe cei 12 aleși, și le dă „puterea asupra duhurilor necurate, ca să le scoată și să tămăduiască orice neputință” (Matei 10,1). Alegerea și împărtășirea unei puteri excepționale nu are nici un rost dacă alegerea și investirea nu se face tot în vederea unei slujiri excepționale.

Apostolilor și nu mulțimilor li s-a dat să cunoască Tainele împărăției lui Dumnezeu. Când ucenicii întreabă pe Învățătorul de ce vorbește în pilde mulțimilor despre împărăția cerurilor, El le răspunde: „Vouă vi s-a dat să cunoașteți Tainele împărăției cerurilor, pe când acelora nu” (Matei 13,11).

Apostolilor le face Iisus făgăduințe minunate, ca acelea de le punctul precedent despre puterea iertării păcatelor, precum și altele la fel de cutremurătoare. De pildă: „Orice veți cere de la Tatăl în numele Meu, vă va da” (Ioan 16,23) „sau Cel ce vă ascultă pe voi, pe mine mă ascultă” (Luca 10,16).

Apostoli sunt conștienți de puterea duhovnicească primită de la Iisus Hristos și de harul primit prin Duhul Sfânt, îl exercită și îl transmit urmașilor după cum vom vedea în cele ce urmează:

Apostolii primesc de la Mântuitorul și câteva îndrumări pastorale, cum să trateze pe fratele ce se nărăvește cu păcatul. Mai întâi indică mustrarea duhovnicească, secretă „între tine și el singur”.

Dacă nu va asculta și nu se va îndrepta urmează mustrarea publică, în fața altor două sau trei mărturii. Când nici acest mijloc nu se va dovedii suficient, să-l denunțe Bisericii. Biserica investită de Domnul, întemeietorul ei, de la început cu putere de a judeca pe păcătoșii care nu se pocăiesc.

Iar dacă nu va asculta nici de Biserică, „să-ti fie ție ca un păgân și vameș”. (Matei 18,15-17) Ultima acțiune este excomunicarea lor din comunitatea Bisericii.

Sub o altă formă, mai apropiată de subiectul nostru, ni se recomandă un tratament al greșiților cât se poate de evanghelic.

Luați aminte de voi înșivă. De-ți va greși fratele tău, ceartă-l și de se va pocăi iartă-l. Și chiar de șapte ori pe zi de-ți va greși și de șapte ori se va întoarce zicând „mă pocăiesc” iartă-l (Luca 17,3-4). Și nu numai de șapte ori ci de șaptezeci de ori câte șapte, adică întotdeauna dacă se pocăiește.

Deci, cu excepția păcatului contra Duhului Sfânt și a păcătoșilor care nu ascultă de Biserică, Evanghelia Mântuitorului cuprinde cu privire la tratarea și iertarea păcătoșilor o rânduială cât se poate de indulgentă.

Despre practicarea mărturisirii în perioada apostolică dau mărturie aceleași scrieri ale Noului Testament. În Efes, Sfântul Pavel d, îl exercită și îl transmit urmașilor după cum vom vedea în cele ce urmează:

Apostolii primesc de la Mântuitorul și câteva îndrumări pastorale, cum să trateze pe fratele ce se nărăvește cu păcatul. Mai întâi indică mustrarea duhovnicească, secretă „între tine și el singur”.

Dacă nu va asculta și nu se va îndrepta urmează mustrarea publică, în fața altor două sau trei mărturii. Când nici acest mijloc nu se va dovedii suficient, să-l denunțe Bisericii. Biserica investită de Domnul, întemeietorul ei, de la început cu putere de a judeca pe păcătoșii care nu se pocăiesc.

Iar dacă nu va asculta nici de Biserică, „să-ti fie ție ca un păgân și vameș”. (Matei 18,15-17) Ultima acțiune este excomunicarea lor din comunitatea Bisericii.

Sub o altă formă, mai apropiată de subiectul nostru, ni se recomandă un tratament al greșiților cât se poate de evanghelic.

Luați aminte de voi înșivă. De-ți va greși fratele tău, ceartă-l și de se va pocăi iartă-l. Și chiar de șapte ori pe zi de-ți va greși și de șapte ori se va întoarce zicând „mă pocăiesc” iartă-l (Luca 17,3-4). Și nu numai de șapte ori ci de șaptezeci de ori câte șapte, adică întotdeauna dacă se pocăiește.

Deci, cu excepția păcatului contra Duhului Sfânt și a păcătoșilor care nu ascultă de Biserică, Evanghelia Mântuitorului cuprinde cu privire la tratarea și iertarea păcătoșilor o rânduială cât se poate de indulgentă.

Despre practicarea mărturisirii în perioada apostolică dau mărturie aceleași scrieri ale Noului Testament. În Efes, Sfântul Pavel dă iertare celor care rătăcind de la credință și-au mărturisit păcatele: „și mulți dintre ei ce crezuseră veneau să se mărturisească și să spună faptele lor” (Fapte 19,18). În virtutea puterii primite de la Hristos el cere corintenilor să scoată afară pe incestuos: „să dați pe unul ca acesta satanei, spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus” ( I Corinteni 5,5) ca apoi tot el să-l reintegreze în Biserică, după ce incestuosul s-a pocăit.

Adânc grăitor în ceea ce privește necesitatea și practicarea Tainei Spovedaniei în perioada apostolică este cuvântul Sfântului Ioan din prima sa epistolă: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este cu noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea” ( I Ioan 1,8-9) .

Capitolul II

MĂRTURISIREA ÎN BISERICA VECHE

1. Mărturisirea păcatelor în Sfânta Scriptură.

Biserica a învățat pe credincioșii ei să practice mărturisirea păcatelor și pocăința, întemeindu-se în primul rând pe cuvântul lui Dumnezeu cuprins în Sfânta Scriptură.

Vremurile pe care le trăim sunt grele. Parcă toate rânduielile s-au dat peste cap și nimeni nu știe ce să facă. Cele rele nu se mai pot îndrepta și cele ce lipsesc nu se pot număra. Priveliștea pe care ți-o oferă societatea de consum te duce cu gândul la cetatea babilonică din Apocalipsă în care totul se vinde ,,marfă de aur și de argint, pietre prețioase și mărgăritare, vison și porfiră, mătase și stofă stacojie, tot felul de lemn bine mirositor și tot felul de lucruri de fildeș, de lemn de mare preț și marfă de aramă și de fier și de marmură, și scorțișoare și balsam și mirodenii și mir și tămâie și vin și untdelemn și făină de grâu curat și grâu și vite, și cai și căruțe TRUPURI și SUFLETE de oameni’’(Apocalipsa 18,12-13).

Ne întrebăm cum am ajuns atât de jos? Răspunsul este: lepădându-ne de Dumnezeu și împreunându-ne cu satana. Știm că în starea paradisiacă omul era fericit fiind în comuniune cu Dumnezeu; Cuvântul lui Dumnezeu îi întărea, iar gustarea din Pomul Vieții îi nutrea și îi făcea nemuritori. Vorbeau cu Dumnezeu ,,față către față”, iar așa cum spun mulți Sfinți Părinți, Pomul Vieții era Hristos Dumnezeu; cuminecându-se din El aveau viață adevărată. Cum s-a produs catastrofa? Diavolul, potrivnicul lui Dumnezeu, spiritul rău, a născut în sufletul omului mândria și pofta.

,,Apoi pofta zămislind, naște păcat, iar păcatul, odată săvâșit, aduce moartea’’(Iacob 1,15). A început cu Eva, știind-o mai slabă, care l-a determinat și pe Adam să guste din fructul oprit, din ,,Pomul cunoștinței binelui și răului’’.

Dar oare numai din pricina păcatului au pierdut comuniunea cu Dumnezeu, cu Pomul Vieții? Nu numai, ci mai ales din lipsa spovedaniei, a pocăinței. Ne relatează Scriptura că Dumnezeu ,,se plimba prin Rai, prin răcoarea serii’’ în momentul în care l-a abordat pe Adam. De când a păcătuit și până la ,,răcoarea serii’’ Adam a mai rămas în Rai. Și ar fi putut rămâne mult și bine dacă ar fi făcut un singur lucru, dacă s-ar fi spovedit, dacă s-ar fi pocăit.

Dumnezeu, Părintele și Duhovnicul desăvârșit îl abordează pe Adam care se ascunsese în tufiș, dându-și seama că este ,,gol’’, că și-a pierdut prin păcat slava dintru început cu care era îmbrăcat. Și îl întreabă Dumnezeu:

Adam unde ești?

Aici sunt Doamne, dar mi-e rușine că sunt ,,gol’’? Știa prea bine, dar cu gingășia de Părinte, respectându-i libertatea și personalitatea pe care El însuși i le-a dăruit, îi pune câteva întrebări ajutătoare pentru a-l determina să ajungă la mântuitoarea pocăință. Dacă ar fi răspuns:

Aici sunt Doamne, ți-am călcat porunca, am mâncat din pomul oprit și am ajuns ,,gol’’ , dar te rog iartă-mă, Dumnezeu l-ar fi iertat și ar fi rămas în Rai. Ce l-o fi stăpânit în clipa aceea: mândria, rușinea, frica? Tragică neputință care se repetă cu fiecare din noi. Observăm că suntem ,,goi’’ , ba poate chiar intrăm în dialog cu Dumnezeu la spovedanie, ne dăm seama de starea de decădere în care cunoaștem faptul că: iubirea de plăcere, iubirea de avere și iubirea de mărire, cu tot cortegiul de păcate născute din ele, ne-au adus în această situație.

Nu cumva ai mâncat din pomul din care ți-am spus să nu mănânci? O preabunul Părinte? El știa că mâncase, dar voia să-l facă să recunoască, să smulgă rădăcina răului din sufletul lui. Și bietul Adam, în loc să recunoască, caută argumente, încearcă să-și motiveze păcatul :

Femeia, Doamne, pe care Tu mi-ai dat-o, ea m-a îndemnat. Știm tot restul tragediei: Adam nu și-a recunoscut vina, nu s-a spovedit, a fost dat afară din Rai și împreună cu toți urmașii lui am fost sortiți să ne câștigăm pâinea în sudoarea frunții, până ce ne întoarcem în pământ ,,căci pământ suntem și în pământ ne întoarcem’’. Iar sufletul? Se duce la Dumnezeu care la dat, primind ceea ce i se cuvine .

Același lucru s-a întâmplat cu Cain. Întrebat să-și spovedească păcatul, să se declare răspunzător pentru uciderea fratelui său, el refuză să-și recunoască această răspundere (Facere 4,9). Sfinții Părinți spun că nu pentru păcat a fost blestemat de Dumnezeu, ci pentru că nu și-a spovedit păcatul.

Din istoria lui Moise și a Faraonului de sub care a fost eliberat Israel, vedem că de câte ori Faraon își recunoștea păcatul și se pocăia, Dumnezeu oprea plăgile asupra Egiptului (Ieșire 9,27;10,17).

Atunci trimițând Faraon a chemat pe Moise și pe Aron și a zis către ei:,, Acum văd că am păcătuit! Domnul este drept, iar eu și cu poporul meu suntem vinovați’’.

Când Aron s-a făcut vinovat de greșeala poporului de a fi făcut un vițel de aur, el își spovedește păcatul la inițiativa lui Moise (Ieșire 32,21).

Dumnezeu dă prin Moise o poruncă clară pentru mărturisirea personală a păcatelor. Așa după ce înșiră o serie întreagă de păcate, Dumnezeu zice: ,, Deci dacă el a căzut în păcat prin vreunul din aceste chipuri, atunci să-și mărturisească păcatul săvârșit’’(Levitic 5,5). Pentru fiecare păcat săvârșit se aducea și o jertfă personală: nu se aducea de mai mulți o jertfă pentru păcatele lor. Numai pentru un păcat comun al poporului, se aducea o jertfă comună (Levitic 4,14). Se făcea o deosebire evidentă între păcatul obștesc pentru care se aducea o jertfă de obște, și între păcatul personal, pentru care se aducea o jertfă personală și se făcea și o spovedanie personală. Spovedania personală se făcea înaintea preotului căci el avea misiunea să curățească pe cel care a păcătuit. ,,Astfel preotul să-l curățească în vreunul din aceste chipuri și păcatul i se va ierta’’ (Levitic 5,12).

Legea veche prevede diferite jertfe pentru anumite păcate determinate ale particularilor. Însăși aducerea acestor jertfe înseamnă o mărturisire a unor păcate determinate, săvârșite în fața preotului de la templu (Levitic 4,5). ,,Dar pare să fi fost cerută însăși mărturisirea explicită dacă se ține seama de termenii textului evreiesc în mai multe texte legislative’’.

Jertfa pentru păcatul împotriva aproapelui era adusă de particular adeseori după restituirea sau compensarea făcută către acela (Levitic 6,17).

Există în Vechiul Testament și o mărturisire colectivă. Spovedirea colectivă era a poporului întreg sau a unei cetăți. Prin această spovedanie se recunoșteau păcatele comune ale poporului, ca de pildă idolatria, răcirea credinței, etc… În această spovedanie grăia poporul ca o unitate (Numeri 21,17; Deut. 1,41).

Mărturisirea aceasta își arată caracterul de colectivă prin faptul că o face o singură persoană ca reprezentant al întregului popor. Așa mărturiseau proorocii păcatele poporului (Ieremia 14,7,20), iar în mod regulat arhiereul în ziua împăcării. El mărturisea cu mâinile întinse asupra unui țap toate fărădelegile poporului și apoi dădea drumul țapului în pustie, ca să ducă toate păcatele în loc singuratic (Levitic 16,21-22).

O mărturisire personală a făcut în fața lui Iosua, Acan, specificând lucrurile pe care și le-a însușit din prada de război și unde le-a ascuns (Iosua 7,20). La fel face o mărturisire personală Saul, înaintea lui Samuel, declarând cu gura lui ce a făcut și arătând cauza păcatului său (1 Regi 14,20).

Căci Dumnezeu vrea ca omul să facă să răsune de pe buzele proprii, păcatul lui, ca în lumina greu de suportat a judecății altuia să simtă toată urâciunea lui, să-l vadă depărtat de toată falsa podoabă. Numai spunând el însuși, de prezența altuia, pe nume păcatul săvârșit, omul trăiește un moment cu totul contrar celui care a săvârșit păcatul, e cutremurat de o scârbă și de o rușine față de el. Numai așa se înfățișează într-o stare de totală umilință.

Sunt celebre apoi mărturisirile regelui David (II Regi 12, 1-13, etc.). Mărturisirea pentru păcatul uciderii lui Urie, după ce i–a luat soția, a făcut-o David nu numai în fața proorocului Natan, ci în fața tuturor neamurilor- eternizând-o în psalmul 50.

Dar și în alt psalm spune David: „că fărădelegea mea eu voi vesti, și mă voi griji pentru păcatul meu” (Psalmul 37,18 ). Iar prin proorocul Isaia, Dumnezeu îndeamnă pe om: ,, Spune tu fărădelegile tale întâi ca să te îndreptezi” (Isaia 43, 26 ). Sfinții Părinți, interpretând cuvântul acesta, au subliniat necesitatea ca omul să nu aștepte să fie acuzat în fața lui Dumnezeu de pârâșul nostru cel neobosit, ci să o ia înaintea acestuia, acuzându-se el pe sine însuși, acuzându-și prin aceasta păcatul său și prin aceasta despărțindu-se de el.

În problemele lui Solomon se declară că cel ce-și tăinuiește păcatul nu propășește, iar cel ce și le mărturisește și se lasă de ele capătă îndurare (28, 3 ). Daniil mărturisește păcatele poporului și pe ale sale (Daniil 9, 20). Bărbații evrei din robia babilonică își mărturisesc în fața preotului Ezdra și a bătrânilor poporului, păcatul căsătoriei cu femei străine. (Ezdra 3, 9, 17).

În ce privește pocăința amintim doar de pilda lui David (II Regi 12, 31), de iertarea pe care și-a câștigat-o prin Ahab (I Regi 21, 27), de cetatea Nininve (Iosua 36, 10) și Manase (II Cronici 33, 12 ). Acesta din urmă a fixat și în scris, pentru toate timpurile, mărturisirea păcatelor cu care și-a început pocăința (Rugăciunea lui Manase).

În Noul Testament spovedania apare ca Taină Sfântă instituită de Mântuitorul Hristos și dată Apostolilor și prin ei Bisericii, Taină în care iertarea și dezlegarea se dau prin puterea ce vin de sus.

Sfântul Ioan Botezătorul care anunța apropierea împărăției cerurilor, îndeamnă la pocăință, și cere de la cei ce veneau să se boteze la el o mărturisire a păcatelor (Matei 3, 6; Marcu 1, 5). Este aceiași formă de mărturisire generală pe care o întâlnim în Vechiul Testament și în religiile antice. Cuvântul έξομολγησις , folosit de Ioan va deveni mai târziu termenul tehnic pentru a exprima mărturisirea și punerea mâinilor în actul Spovedirii, ca Sfântă Taină.

Puterea de a lega și dezlega păcatele oamenilor este promisă de Mântuitorul lui Petru în Cezareea lui Filip (Matei 16, 19) și apoi tuturor Apostolilor (Matei 18,18).Împlinirea acestei promisiuni are loc după înviere, când Mântuitorul arătându-se Apostolilor le spune: ,,Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și eu pe voi. Și suflând asupra lor le-a zis: luați Duh Sfânt; cărora le veți ierta păcatele le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute’’ (Ioan 20,21-23). Iisus Hristos a rânduit și o mărturisire a păcatelor, ca Apostolii și urmașii lor să dea sau să refuze dezlegarea pe baza judecății făcută în cunoștință de cauză. Câteva texte din Noul Testament arată că în vremea Apostolilor se practica -de fapt- o mărturisire a păcatelor. Un astfel de text este cel din Faptele Apostolilor 19,18, unde se spune că Efesenii care crezuseră, ,,Veneau și se mărturiseau și spuneau faptele lor’’.

Izbăvirea de păcat și de moartea veșnică e marele dar pe care l-a adus lumii Fiul lui Dumnezeu prin întruparea, răstignirea și învierea Lui și pe care și-l însușește omul în clipa botezului. Voința lui Dumnezeu e ca omul odată primind acest dar al curățirii, această eliberare de păcat și de moarte veșnică, să nu mai devină rob păcatului și morții? „De acum să nu mai păcătuiești, spune Mântuitorul slăbănogului, ca să nu ți se întâmple și mai rău” (Ioan 5,14).

,,Noi care am murit păcatului, spune și Sfântul Apostol Pavel, cum vom mai trăi păcatului?’’(Romani 6,2). Dar omul este slab, iar Dumnezeu este mult milostiv. Omul cade adeseori în păcat și după ce a fost izbăvit de El la Botez, iar Dumnezeu din multa Lui iubire de oameni îi dă iarăși putința să se elibereze de el. Tot Sfântul Apostol Pavel spune: ,,Fraților, chiar când va cădea cineva fără de veste într-o greșeală, voi cei duhovnicești îndreptați-l pe unul ca acesta cu duhul blândeților’’ (Galateni 6,1).

Astfel teama izbăvirii de păcat, în care se cade așa de ușor, rămâne mai departe o temă centrală a creștinismului. De-a lungul celor două milenii, n-a fost generație, n-a fost suflet de creștin care să nu se fi frământat mai mult sau mai puțin intens de grija izbăvirii de păcat, care să nu fi luptat pentru eliberarea de el. Și e și firesc să fi fost așa, odată ce conștiința creștinului știe că păcatul dacă rămâne în el îi pregătește moartea veșnică. Frământarea aceasta, lupta aceasta, e de aceea esențială creștinismului. Atât de esențială, încât unde ea încetează sau e tratată cu prea multă ușurință, viața religioasă însăși se răcește și e cuprinsă de somnul indiferenței.

Dar precum trecerea peste prăpastia dintre păcat și mântuire a făcut-o creștinul la botez, prin Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel ce s-a întrupat, s-a răstignit pe cruce și a înviat pentru izbăvirea noastră de păcat și de moarte, tot prin Hristos face această trecere și după aceea.

Însă la mișcarea aceasta de trecere de la păcatul în care a recăzut, la izbăvirea de el, creștinul trebuie să colaboreze cu Hristos, într-un mod cu mult mai intens decât a făcut-o la botez (dacă a fost adult). Participarea lui constă în spovedanie și pocăință, care reprezintă atitudinea lui personală față de păcat, dușmănia și lupta lui împotriva păcatului săvârșit. Hristos inspiră creștinului această dușmănie și luptă, această atitudine și putere pentru ea, cu Hristos o realizează, dar creștinul trebuie să și-o însușească să și-o facă personală. Această participare personală a cerut-o Biserica creștinului în toate timpurile. Spovedania și pocăința au fost condițiile indispensabile pentru acordarea iertării păcatelor de la începutul creștinismului și până azi.

2. Mărturisirea păcatelor în secolul II.

Efectele sfintei pocăințe sunt deosebit de mari. În fundamentul său, ea este „o mare înțelepciune”, zice Păstorul lui Herman. Pocăința spală, mângâie și purifică inima, luminează mintea și fortifică voința, arde și renaște totul la o viață nouă. Ea liniștește conștiința, restaurează chipul divin, ușurează sufletul și-l mântuiește; trezește și cheamă la îndumnezeire.

După aspectul său ființial și după efectele harice, Pocăința ca Taină are nume variate atât la Bărbați apostolici, la Sfinții Părinți, cât și la scriitorii bisericești. Fiecare nume revelează un aspect important din esența ei.

Astfel Tertulian, un De poenitentia (Capitolul IX și X) o numește „dezlegare” și „împăcare”; Irineu în Adversus haereses (Capitolul VII) îi spune “poenitentia”; Ciprian în De lapsis (Capitolul XXVIII și XXIX) îi zice confesio, adică mărturisire.

Din conceptul sfintei taine a pocăinței rezultă că două coordonate fundamentale alcătuiesc esența sau ființa ei; a) pocăința singură și b) îndreptarea în viitor pentru ca să se bucure de roadele harice și să dobândească credință și nădejde în mila lui Dumnezeu, căința adevărată, mărturisirea păcatelor înaintea preotului duhovnic, ferma hotărâre de întoarcere și împlinire a canonului.

3. Mărturisirea în secolul III.

În mod clar vorbește de mărturisirea păcatelor, la începutul secolului III, Tertulian. El definește mărturisirea ca actul ,,prin care mărturisim păcatul nostru Domnului’’. Domnul ne cere acest act de mărturisire, nu pentru că nu ar cunoaște păcatele noastre ci pentru penitența ce urmează să se nască din ea și e determinată de ea, adică e în funcție de calitatea păcatelor mărturisite și de dispoziția sufletească a celui ce le mărturisește .

Tertulian nu obosește să insiste asupra necesității mărturisirii, ca descoperire a păcatelor personale căci erau mulți care refuzau să-și facă cunoscute păcatele, sau amânau aceasta din zi în zi, ,,gândindu-se mai mult la rușine decât la mântuire’’. El aseamănă arătarea păcatelor cu descoperirea rănilor în fața medicilor. Cei ce nu și le descoperă, pier din cauza rușinii. ,,Eu nu dau loc rușinii, zice el, deoarece câștig mai mult din lipsa ei’’. ,,Dacă vom ascunde ceva conștiinței omenești, oare prin aceasta vom înșela oare pe Dumnezeu’’.,,Pe cât ușurează mărturisirea

păcatelor, pe atât îngreunează ascunderea lor’’. Pentru Tertulian, păcatele se arată lui Dumnezeu prin om, prin Biserică, ceea ce înseamnă că prin preot.

Mult s-a preocupat, cu mărturisirea păcatelor și cu penitența, Sfântul Ciprian, episcopul Cartaginei, la mijlocul secolului III. Mărturisirea este pentru Sfântul Ciprian o condiție neapărată pentru obținerea milei lui Dumnezeu în strâmtorări și în necazuri, dat fiind că acestea vin din pricina păcatelor. De aceea el îndeamnă pe păstoriții săi din timpul persecuției lui Deciu să-și recunoască fiecare păcatele sale și să expună voința omului vechi . De vor mărturisi păcatele lor, Tatăl Ceresc îi va curăți și întări în timpul persecuției . În același timp preoții din Roma sfătuiesc pe cei din Cartagina că au datoria ca pe credincioșii care au căzut, în timpul persecuției, să-i îndemne să se mărturisească, pentru a-și corecta greșeala .

Despre necesitatea ca fiecare să-și expună păcatul său episcopului, sau preotului ca delegat al episcopului, pentru a primi de la aceia penitența ce trebuie să o facă și apoi iertarea, sau în caz de pericol de moarte, iertarea imediată spunea altădată Sfântul Ciprian: “De sunt prinși de vreo strâmtorare sau primejdie de boală, să nu aștepte prezența noastră, ci pot să facă mărturisirea (exmologeza) păcatului lor la orice preot prezent…, ca punându-li-se spre penitență, să vină la Domnul cu pace’’.

Sfântul Ciprian îndeamnă pe cei ce voiesc să obțină iertarea de la preoți, ca în loc să caute să o obțină cu sila, sau cu vorbe perfide să-și deschidă inimile ca “piepturile lor acoperite de tenebrele păcatelor să cunoască lumina penitenței”. O mare osândă își atrage cel ce se apropie de Trupul și Sângele Domnului, ascunzând preotului păcatul său.

Sfântul Ciprian istorisește mai multe cazuri de împărtășire fără mărturisire. Astfel relatează cazul unei fetițe pe care părinții, fugind în timpul persecuției, au lăsat-o cu doica. Aceasta a adus fetița la magistrați, în fața idolului. Întrucât fetița nu putea mânca carne de la jertfele idolești, aceia i-au dat să mănânce pâine amestecată cu vin din cea rămasă de la jertfă. Mai târziu mama și-a luat fetița, fără să știe de ceea ce s-a întâmplat, întrucât copila nu putea încă vorbi. Ducând-o să o împărtășească, copila plângea mereu și nu voia să primească, inima ei mărturisindu-se ca nevrednică, așa cum putea. Împărtășită cu forța, Sângele Domnului n-a putut rămâne în trupul ei întinat. Era în ea o necurăție ascunsă, nemărturisită.

Și Sfântul Ciprian continuă: “aceasta s-a întâmplat unei copile care nu avea încă etatea, de a mărturisi păcatul străin, săvârșit de ea ”.

O alta însă, care, mai în vârstă, s-a furișat pe ascuns lângă noi care aduceam jertfa, primind nu mâncare, ci sabie și luând în gâtlej și în piept ca un fel de venin mortal a început să se sufoce și, slăbindu-i inima să se sfârșească. Și sub apăsarea nu a persecuției, ci a păcatului ei, a murit palpitând și tremurând. Păcatul unei conștiințe mincinoase n-a rămas timp îndelungat nepedepsit și ascuns. Aceea care înșelase pe om, l-a simțit pe Dumnezeu ca răzbunător. “Și iarăși altul, pentru că a îndrăznit să primească în mod ascuns (latenter), întinat fiind, parte din jertfa celebrată de preot n-a putut să mănânce și să pipăie Sfântul Domnului ci s-a făcut aproape cenușă cu mâinile deschise” .

Dar câți sunt cei ce, apropiindu-se de împărtășanie fără mărturisire și fără penitență, sunt luați în stăpânire de duhuri necurate; câți sunt cei ce ajung chiar până la nebunie . Dacă vreunul nu a fost încă atins de pedeapsa dumnezeiască, să nu creadă că a scăpat de ea, ci să se teamă și mai mult de ceea ce-i rezervă mânia lui Dumnezeu.

Sfântul Ciprian ține să repete că Dumnezeu nu poate fi înșelat. Cu cât crede cineva că poate înșela pe Dumnezeu, nemărturisindu-și păcatul, cu atât păcătuiește mai mult.

Dacă Tertulian și Sfântul Ciprian certifică existența mărturisiri din Biserica Africii de Nord, Origen o certifică în același timp pentru Biserica din Alexandria.

Despre datoria păcătosului de a-și spune păcatele explicit cu gura lui, vorbește Origen în legătură cu textul din Levitic 5,4: “deci dacă cineva a căzut în păcat în vreunul din aceste chipuri, să mărturisească păcatul său”. Comentând acest citat Origen spunea: “este o taină minunată în faptul că poruncește să-și pronunțe păcatul”. Fiindcă în tot felul trebuie să fie pronunțate și divulgate toate ce le facem. Dacă facem ceva în ascuns, dacă am săvârșit ceva numai în cuvânt, sau în gândurile secrete, toate trebuie date pe față, toate trebuiesc spuse de acela care este și acuzatorul păcatului și ațâțătorul lui. Căci acelea ne instigă acum să păcătuim și tot acelea, după ce am păcătuit, ne acuză. Dacă deci i-o luăm în viață aceluia înainte și ne facem noi înșine acuzatorii noștri, scăpăm de răutatea diavolului, inamicul și pârâșul nostru. Căci așa zice și Prorocul: “Spune tu întâi toate, și te vei îndrepta” (Isaia 43,26). Oare nu arată în chip vădit taina de care vorbim, când zice: “Spune tu întâi?”, ca să-ți arate ție că trebuie să previi acela, care e gata spre acuzare. Spune tu deci, zice , întâi ca să nu ți-o i-a înainte acela. Pentru că dacă vei spune primul și vei aduce jertfa penitenței …, ți se va spune și ție: ,,Pentru că ai primit și tu în viața ta rele, odihneștete aici’’. Dar și David vorbește în același Duh în Psalmi, și zice: ,,Fără de legea mea am făcut-o cunoscută și păcatul meu nu l-am acoperit. Am spus: mărturisi-voi împotriva mea nedreptatea mea și tu ai iertat împietatea inimi mele’’. Vezi deci că a mărturisit păcatul, însemnă a merita iertarea păcatului. “Căci prevenind pe diavolul în acuzare, nu ne va mai putea acuza; și dacă ne facem noi înșine acuzatorii noștri, aceasta ne va ajuta la mântuire; dar dacă vom aștepta să fim acuzați de diavolul, acuzarea acea ne va duce la pedeapsă, căci va avea soți în ghenă, pe cei care îi va fi dovedit ca soți în fără de lege” .

Origen, explicând cuvintele psalmului 37,18: “Că fără de legea mea eu o voi vesti”, arată în mod clar că preotul era acela care recomanda în unele cazuri ca păcătosul să-și destăinuiască păcatul, mărturisit lui, și să facă pocăință, pentru el și în public. Deci inițial mărturisirea se făcea în secret. Iată acest pasaj ale lui Origen: “Despre vestirea fărădelegii, adică despre mărturisirea păcatului am vorbit mai des”. Privește deci ce ne învață Scriptura că nu trebuie să ascundem păcatul nostru înăuntru. Căci precum aceia care au înăuntru un anumit aliment nemistuit, sau abundența de suc sau venin ce supără greu stomacul nostru, dacă vomează se ușurează, așa și cei care au păcătuit, dacă ascund și rețin înăuntrul lor păcatul, sunt presați înăuntru și aproape se sufocă de veninul sau de sucul păcatului. Dar dacă se face el însuși acuzatorul său, când se acuză și se mărturisește, își vomează păcatul și elimină toată cauza bolii. Numai privește atent cui trebuie să mărturisești păcatul tău. ,, Probează mai întâi medicul căruia trebuie să-i spui cauza bolii tale, care să știe bolii cu cel bolnav, să plângă cu cel ce plânge, care să cunoască disciplina participării la durere și a compătimirii; ca astfel, de va spune ceva acela, care mai înainte s-a arătat ca medic priceput și mai ales, de va da vreun sfat, să-l împlinești și să-l urmezi; de va înțelege și prevedea că boala ta este de așa fel că trebuie expusă și tratată în comunitatea întregii Biserici, prin ceea ce s-ar putea folosi eventual și ceilalți și te-ai putea însănătoși și tu mai ușor să dai ascultare acestui sfat, mult deliberat și destul de priceput al acestui medic”.

Desigur că pentru cunoașterea și canonisirea fiecărui păcat, după specificul lui, chiar și a celor cu intenția, era necesară o mărturisire personală și chiar secretă. Și care om nu săvârșește păcate cu intenția? De aceea, împărtășirea membrilor comunității de Trupul și Sângele Domnului, ce avea loc la sfârșitul fiecărei liturghii, nu putea avea loc decât după mărturisirea personală a fiecăruia, cu care prilej erau opriți de la împărtășanie cei găsiți nevrednici, care erau supuși la penitență .

4. Mărturisirea păcatelor în secolul IV

De obicei mărturisirea de bună voie înjumătățește timpul pocăinței. Dar prin mărturisire se înțelege o descoperire benevolă a păcatului, din propria inițiativă. Căci simpla recunoaștere a lui, după ce a fost vădit de altul se canonisește îndoit. Astfel canonul 61 spune: ,,Cel ce a furat dacă se acuză pe sine, căindu-se din proprie inițiativă, va fi oprit un an numai de la împărtășanie cu cele sfinte. Dacă e dovedit doi ani, iar acest timp i se va împărți în treapta căderii și a împreună stării și apoi să se învrednicească de împărtășanie”. Duhovnicul nu iartă decât ceEa ce cunoaște prin mărturisire, rămânând lui Dumnezeu judecata pentru cea ce rămâne în ascuns.

În regulile monarhale, Sfântul Vasile recomandă monahilor două mărturisiri: una a tuturor faptelor și gândurilor de peste zi, în fiecare seară, în fața obștei. Dar întrucât păcatele proprii zise nu trebuie divulgate în public, monahul trebuie să le mărturisească pe acestea numai celor ce pot să i le lecuiască.

Necesitatea mărturisiri individuale o argumentează și Afrate la începutul secolului IV, cu același considerent că preotul nu poate prescrie un tratament corespunzător pentru boala păcatului înainte de a cunoaște boala penitentului. Căința e de un așa mare folos, pentru că medicul nu știe ce medicament să îi dea. De aceea preoții trebuie să îndemne pe oameni să-și arate rănile, să-și mărturisească păcatele. ,,Celui ce vă arată rănile sale dați-i pocăința ca doctorie”. Și pe cel ce se rușinează să-și arate durerea, îndemnați-l să nu și-o ascundă de voi.

Mărturisirea e astfel începutul tămăduiri de boala păcatului. De aceea se poate spune că cei ce se mărturisesc obțin vindecarea și iertarea. Celui ce își mărturisește păcatul său, Dumnezeu îl iartă.

De aceea Afrates îi îndeamnă pe păcătoși: “Asemănați-vă, deci, voi cei ce căutați pocăința, lui Aaron arhiereul, care, după ce ispitise poporul prin vițel, și-a recunoscut păcatul, și el i-a fost iertat (Ieșire 32,22-24). “Nu fiți nebuni ca Adam, care s-a rușinat să-și mărturisească păcatul. Nu vă asemănați nici lui Cain, care, după ce a fost ispitit să omoare pe fratele său, a zis : “Nu știu unde este Abel, căci nu sunt păzitorul lui” (Facere 4,9).

Și face uneori afirmația că până la sfârșitul secolului IV se practica mărturisirea păcatelor în masă și că numai prin actul patriarhului Nectarie din Constantinopol, de la anul 391, s-a desființat mărturisirea în masă. Această informație e pur și simplu rodul unei ignoranțe care face o confuzie între mărturisirea păcatelor și penitența ce-i urma. Exista adică începând din secolul III o penitență publică pentru păcatele grave notorii, dar și aceasta era inițiată de o mărturisire secretă la preot. Astfel patriarhul Nectarie recomanda, când socotea util, penitența publică. Astfel patriarhul Nectarie nu desființează mărturisirea publică pentru păcatele grave, notorii. Căci chiar incidentul care a adus la acest act și care s-a produs în timpul unei penitențe publice, adică păcatul unei doamne cu un diacon al Bisericii, a urmat după mărturisirea secretă. Istoricul Socrate spune că doamna respectivă a fost supusă penitenței de preotul încredințat cu problemele penitenței, după ce acesta venind la el i-a mărturisit pe rând păcatele pe care le săvârșise după botez. Iar istoricul Sozomen declară categoric că încredințarea unui preot anume cu problemele pocăinței, s-a introdus chiar de la începutul Bisericii pentru ca oamenii să nu trebuiască să-și mărturisească păcatele în public ca la teatru. La preotul penitențiar se făcea mărturisirea păcatelor în secret. Patriarhul Nectarie desființând postul acestui preot, n-a introdus prin urmare mărturisirea secretă, căci aceasta exista de la începuturile Bisericii. El a desființat numai penitența publică, pe care preotul penitențiar o impunea uneori după ce primea mărturisirea secretă.

Mărturisirea secretă, existentă de la începuturile Bisericii, a rămas și după actul patriarhului Nectarie, în vigoare până azi.

Concluzionând, reafirmăm că în mod normal, mărturisirea a avut caracter particular și secret și că doar în situații de exceptie ea a devenit publică, însă practica liturgico-canonică a Bisericii nu a generalizat astfel de situații. Pe de altă parte, perioada de vindecare a fost supravegheată strict de Biserică și ea a căpătat uneori dimensiuni comunitare lăsând să se vadă prin această angajare responsabilă a întregului trup în scopul vindecării unui mădular al lui.

Capitolul III – SFÂNTA TAINĂ A POCĂINȚEI (SAU SPOVEDANIA) ȘI ÎNNOIREA SUFLETEASCĂ A CREDINCIOSULUI

Sfânta Taină a Spovedaniei sau a Pocăinței este una din cele șapte Sfinte laine instituite de Mântuitorul, în care Dumnezeu iartă prin duhovnic păcatele creștinilor care se căiesc sincer și le mărturisesc înaintea duhovnicului

Despre această Taină s-a scris mult în literatura noastră teologica"'. Atunci când vorbim de pocăință, nu trebuie să uităm că ea are două înțelesuri fundamentale: unul de taină și altul de virtute și stare.

Ca stare sufletească o găsim la toate popoarele și pretutindeni, deoarece omul a avut totdeauna conștiința păcătoșeniei sale. a vinei în tata divinității

Vechiul Testament ne relatează în mai multe locuri despre cazuri de persoane care în urma păcatului lor se căiesc sincer pentru săvârșirea lui. precum au tacut-o David și Manase, sau când Dumnezeu însuși caută să provoace în sufletele celor ce au păcătui! recunoașterea și mărturisirea personală, explicită a păcatelor lor.

Iisus Hristos-întâiul săvârșitor al Tainei pocăinței

Pocăința ca Taină a fost instituită de Hristos însuși, în sensul că El a săvârsit-o cel dintâi, acordând iertarea păcatelor tuturor celor care Ic-au recunoscut. Toți cei care și-au mărturisit credința și-i cereau ajutorul, recunoscându-și păcatele s-au bucurat de iertarea Lui. Hristos a împărtășit adeseori darul vindecării odată cu iertarea păcatelor, prin mâna Sa (Matei 20.34: Marcu 7.32-35; Luca 5.13) sau printr-o materie atinsă de mâna Sa și pusă în contact cu cel bolnav (Marcu 8.23-25: Luca 8.44).

Această putere de a ierta păcatele Hristos a promis-o și apoi a dat-o Apostolilor Săi și urmașilor acestora. Așadar, după ce o promite lui Petrii în Cezareea lui Filip (Matei 16.19). o promite tuturor Apostolilor: ..Adevăr grăiesc vouă: oricâte veți lega pe pământ vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ vor fi de/legate și în cer"(Matei 18.18). iar îndată după învierea Sa din morți. Hristos le dă Apostolilor puterea de a ierta păcatele, împărtășindu-îe pe Duhul Său cel Sfânt: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit și Lu pe voi. și suflând asupra lor le-a zis: luați Duh Sfânt, cărora veți ierta păcatele le vor fi iertate și cărora le veți tine. vor fi ținute" (Ioan 20.21-23).

Prin aceste cuvinte Hristos a instituit atât Taina Preoției cât și a Spovedaniei. Pocăinței sau Mărturisirii. Prin aceasta din urmă Hristos este de fapt Cel care iartă prin episcop și preoți păcatele oamenilor.

Trebuie subliniat faptul că Hristos a împărtășit puterea de a ierta păcatele oamenilor numai apostolilor Săi și urmașilor acestora, nu tuturor celor care au ajuns în legătură cu El. Deci nu oricine are chemarea și puterea de a săvârși această sfântă lucrare, ci numai cei care s-au împărtășit de această putere a Duhului Sfânt, pe care Hristos însuși a confrit-o Apostolilor la Cincizecime. iar prin Taina hirotoniei sau a preoției tot Hristos o împărtășește tuturor urmașilor Apostolilor.

In consecință, numai persoanele alese de Hristos într-un mod verificabil, cum au fost aleși și investiți cu puterea Duhului Sfânt Apostolii, pot să exercite cu folos puterea lui Hristos,

Primind puterea de a lega și dezlega păcatele oamenilor (loan 20.21- 23). Sfinții Apostoli înșiși și cei așezați de ei. prin punerea mâinilor, adică prin Taina Hirotoniei, episcopii și preoții Bisericii, au săvârșit faina Spovedaniei tuturor celor care veneau la ei pentru ușurare de păcate. Sfântul Apostol Pavel acordă iertarea în E fes celor care si-au mărturisit păcatele (cf. Faptele Apostoiior 19.18). Cazul lui Anania și Satira dovedește prin abaterea acestora . reguîu mărturisirii în tata apostolilor: "Iar Petru a zis: Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minți tu Duhul Sfânt și să ascunzi din prețui țarinei9" (Faptele Apostolilor 5.3).

Mărturisirea personală a păcatelor și exercitarea iubirii de a ierta păcatele nu s-a întrerupt odată cu moartea ultimului apostol, ci această sfântă lucrare s-a perpetuat ca un tir roșu până astăzi în Biserica Ortodoxă

2. Mărturiile Sfinților Părinți despre Taina pocăinței

Fpoca imediat următoare Sfinților Apostoli a fost aceea a Părinților Apostolici. Ca timp ea cuprindea doua jumătate a secolului întâi și prima jumătate a secolului al doilea . Ei au fost ucenici ai Sfinților Apostoli sau au cunoscut pe Apostoli". Hpistola lui Barnaba, adresându-se creștinului, îi spune: "Să-ți mărturisești jiăcateie taie"". Tot la mărturisirea păcatelor îndeamnă și Clement Romanul , zicând "că este mai bine (pentru creștin) să-și mărturisească păcatele decât să-si învârtoșeze inima…".

Părinții Apostolici folosind în expunere persoana a doua. arată că se gândesc la o mărturisire personală individuală a păcătoșilor. O știre foarte veche despre „mărturisirea personală ce trebuie s-o facă păcătoșii înaintea episcopului" avem și de la Sfântul Ignatie Teoforul.

La începutul secolului al III-lea, Tertulian definește mărturisirea ca actul "prin care mărturisim păcatele noastre Domnului""" și aseamănă mărturisirea păcatelor cu arătarea rănilor în fata medicilor, spunând că unii din cei care săvârșesc păcate "țin seamă mai mult de rușine decât de mântuire ca aceia care având vreo vătămare … evită să se arate la medici și astfel pier din cauza rușinii lor… Lu nu-i fac loc rușinii, când am mai multă pagubă de la ea

Pentru Tertulian, păcatele se arată lui Dumnezeu prin om. prin Biserică, ceea ce înseamnă că și prin preot. Mărturisirea aceasta era secretă. Publică era numai penitența care urma. începând din secolul III în anumite cântări, mărturisiri secrete.

Tot o mărturie despre existenta mărturisirii personale a păcatelor în secolul III ne dă Sfântul Ciprian al Cartaginei Mărturisirea este pentru Sfântul Ciprian o condiție neapărată pentru obținerea milei lui Dumnezeu în strâmtorări și necazuri deoarece acestea vin în urma păcatelor noastre. De aceea, el îndeamnă pe păstoriții săi din timpul persecuțiilor lui Deciu să-și recunoască fiecare păcatele sale. arătând viața cea păcătoasă a omului vechi/" Sfântul Ciprian îndeamnă pe cei ce voiesc să obțină iertarea de la preoți, să-și deschidă inimile ca "piepturile lor acoperite de umbrele păcatelor să cunoască lumina pocăinței' Ongcn înțelege și el mărturisirea păcatelor tot ca o arătare a rănilor sufletești la medici, pentru vindecarea lor prin penitența ce li se recomandă. Căci "Acela a fost căpetenia medicilor, care putea vindeca orice boală, și orice neputință, iar ucenicii Lui. Petru și Pavel. dar și proorocii, sunt și ei medici, ca și toți care. după Apostoli au fost puși în Biserică și cărora le-a fost încredințată disciplina vindecării rănilor, pe care i-a voit Dumnezeu să fie doctorii sufletelor în Biserica Sa.

Existenta mărturisirii personale în secolul III e atestată și de "Didascalia Apostolilor", care constitue textul de bază al cărții i și a ll-a din Constituțiile Apostolice. Acesl document spune episcopului (deci și preotului): "Să nu dai pentru fiecare păcate aceeași sentință, ci pentru fiecare una proprie, judecând cu multă chibzuială fiecare greșeală, pe cele mici și pe cele mari și întru-un tel pe cea cu lucrul, înlr-allul pe cea cu cuvântul deosebit pe cea cu intenția, sau calomnia sau bănuiala. Și unora le vei impune ajutorarea săracilor, altora postul, iar pe alții îi vei elimina după mărimea păcatului !or".

In secolul al IV-îea. Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325. în canonul 12 prevede mărturisirea individuală a păcatelor în fața episcopului sau a preotului. Canonul insistă asupra cercetării dispoziției lăuntrice și a comportării penitentului, ca-n funcție de ea să se scurteze sau să se lungească timpul penitentei.

Sfântul Vasile cel Mare insistă asupra valorii pe care u ase mărturisirea personală a păcatelor, ca descoperire din proprie inițiativă în fața episcopului sau a preotului, deoarece numai ei sunt încredințați cu iconomia tainelor lui Dumnzeu" '.

în consecință nu poet exista o pocăință adevărată în afara celei recomandate de Mântuitorul, practicată de Sfinții Apostoli și transmisă de Părinții Bisericii,

Pocăința este pocăință atunci când merge fiecare de bună voie. Iară să fie forțat de cineva și se spovedește la duhovnicul său cu umilință, cu părere de rău. cu lacrimi fierbinți și cu gând curat, să se curețe de păcate, acestea sunt temeiul pocăinței.

Pocăința șterge, strică și topește păcatele ce chinuie sufletul. Prin ea celui păcătos i se iartă păcatele, se îndreaptă, se întoarce iar la viață, este viu. Pocăința înviază sufletul cel mort al păcătosului, îi dă iar podoaba dumnezeiescului dar. pe care el î! pierduse, îi deschide iar ușile cerului ce-i fuseseră închise prin păcat.

Dar pentru ca să poată pocăința să săvârșească aceste lucruri preamărite, ea trebuie să fie pocăință adevărată, iar nu mincinoasă; pocăință curată, iar nu vicleană, pocăință a inimii, iar nu a gurii, căci precum este aur adevărat și aur fals, așa este și pocăință adevărată și pocăință mincinoasă. Mulți socotesc că dacă zic: ..Doamne iartă-mă că am greșit se și pocăiesc și nu știu că pocăința nu stă numai în cuvinte. Căci zice Hristos: "Nu cel ce zice Doamne. Doamne, va intra în împărăția lui Dumnezeu, ci cel ce va tace voia Tatălui Meu celui ceresc",

De aceea când cineva vrea să se pocăiască cu adevărat atunci să-și schimbe firea, și să-și schimbe viața, să-și supuie trupul. Cu ce? Cu posturile, cu ajunările, cu depărtarea desfătărilor. Căci y.ice Sfântul Vasile cel Mare că postul este stricăciune păcatului, înstrăinarea patimilor, omorârea trupului, și când slăbește cu postul omul nostru cel din afară, atunci cel din lăuntru se întărește, atunci se face casă lui Dumnzeu și vas curat darului celui dumnezeiesc.

Adevărata pocăință o poate oferi numai Biserica lui lisus liristos "stâlpul și temelia adevărului" (l Timotei 3,15) și ea poate fi găsită numai în sânul ei, iar nu în afara ei.

Dacă unii dintre creștini, care au fost cu noi, iar acum nu mai sunt printre noi, înțeleg pocăința astfel părăsind Biserica cea adevărată riscându-și propria mântuire, alții deșii sunt cu noi nu mai simt nevoia mărturisirii sincere a păcatelor săvârșite, pierzând conștiința păcatului, precum și cea a necesității mărturisirii lor înaintea duhovnicului – aceștia omit să vadă și să înțeleagă în viața lor proprie petele de umbră, care nu dau loc unei dezvoltări armonioase silumonoase a ființei proprii, că nu mai perpetuarea omului vechi al păcatului.

Viața omului se desfășoară pe mai multe coordonate și dimensiuni – expresii a complexității structurii intime psiho-fi/ice a omului

în fiecare om există tendințe, înclinații, aspirații și dorințe care varia/ă de la persoană la persoană în funcție de zestrea nativă cu care vine fiecare om pe lume. în funcție de educație, mediul și locul unde acesta își desfășoară activitatea. Aceste înclinații, tendințe, materiali/ale în fapte, primesc o coloratură, o valoare, care din punct de vedere religios, mai precis din punct de vedere creștin sunt calificate ca fapte bune. ca fiind în conformitate cu voia lui Dumnezeu – fiind deci expresia împlinirii voii lui Dumnezeu – și fapte rele. care stau în contradicție cu voia lui Dumnezeu, care se exprimă prin legea morală pozitivă a Vechiului și Noului Testament.

Atunci când omul. mai precis creștinul încalcă această lege morală, expresia voii lui Dumnezeu, atunci apare ceea ce în creștinism poartă denumirea de păcat. Săvârșind păcatul, încălcând voia lui Dumnezeu, omul iese din comuniunea de viață și iubire cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte se tulbură relația de iubire cu Dumnezeu. Totodată se tulbură și se degradează, prin păcat, și relațiile creștinului cu semenii săi. La baza relațiilor cu semenii noștri nu se mai alia dragostea, în baza căreia gândim și le facem binele sau îi ajutăm, ci . prin păcat în locul iubirii apare ura. disprețul, invidia, lipsa de respect și toate celelalte consecințe.

Nu trebuie să ne închipuim însă că săvârșind păcatul, acesta s-ar îndrepta numai împotriva lui Dumnezeu și a semenilor noștri. Nicidecum, păcatul se îndreaptă, poet în primul rând. împotriva ființei noastre proprii, reducându-o la starea de obiect înrobind-o. aducând-o la starea de sclavie

Căci ce poate fi acel om robit de patima beției, sau a lăcomiei, sau a furtului sau a minciunii? El nu mai trăiește așa cum 1-a creat Dumnezeu, pentru a-și împlini destinul pentru care a fost creat, să ajungă la comuniune cu Dumnezeu. Un astfel de om, des botezat, uns cu Sfântul Mir și cuminecat cu Sfintele Taine, membru al Bisericii Lui. nu urcă pe scara desăvârșirii spre "măsura vârstei deplinătății lui Hnstos "(Efeseni 4.13). ci a căzut de pe această scară perturbând moralitatea relațiilor sale cu Dumnezeu, cu Biserica, al cărui mădular este, cu semenii, frații săi întru Hristos și cu sine însuși.

Starea sufletească a unui astfel de creștin este o stare anormală, o stare existențială care se cere restabilită, restaurată, înoită. Și acest lucru este posibil. De aici și marea bucurie pe care o poate încerca fiecare creștin atunci când a căzut. !ntr-o asemenea stare creștinul este chinuit de glasul conștiinței, care îl mustră de răul pe care 1-a săvârșit, care-1 tulbură, îl zdruncină, îl neliniștește. De aceea caută să iasă din starea în care se alia. dar constată că n-o ooate face sinsur.

Caută să stea de vorbă cu cei apropiați lui. cu prietenii, colegii, părinții chiar, clar în final are o experiență amară că împărtășirea suferinței sale, prietenului sau unui cunoscut nu-1 poate scoate din suferința lui. nu-1 pot elibera din sclavia propriilor sale patimi. Pentru astfel de situații nu există decât o singură posibilitate și anume aceea lăsată oamenilor. Bisericii Sale, de însuși lisus Hristos Fiul lui Dumnezeu întrupat – Mărturisiri

Răul sub toate formele lui – păcatele – a fost înfrânt pentru totdeauna de Hristos care a înnoit firea omenească dăruindu-i puterea de a rezista oricărei tentații a răului: Harul dumnezeiesc împărtășit în Biserică prin Sfintele Taine. Aceasta nu înseamnă că și noi rezistăm oricărei tentații. De multe ori cădem sub povara lor. De aceea Sfântul loan spune: "Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este în noi. Dacă mărturisim păcatele noastre. El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curătească de toate nedreptatea . Dacă zicem că n-am păcătuit îl facem mincinos și adevărul Lui nu este întru noi" (( îoan (,8-fO).

Creștinul fiind mădular al Bisericii prin încorporarea sa în Hristos, are obligația să trăiască ca mădular viu al lui Hristos. în Trupul Său – Biserica, și să contribuie împreună la zidirea Trupului lui Hristos în dragoste (Efeseni 4, 15)

Atunci când nu contribuie la zidirea Trupului lui Hristos în dragoste creștinul săvârșește păcatul . Dar starea în care se află el nu este o stare fatalistă, nu este pecetluită odată pentru totdeauna l:l poale veni la preotul duhovnic în Biserică și aici își poate mărturisi păcatele și implicit prin aceasta dacă dorește sincer acest lucru este restaurat iarăși în demnitatea de fiu iubit al Părintelui ceresc refăcând comuniunea ruptă sau slăbită cu lisus Hristos în cadrul Trupului Său tainic – Biserica dar pentru aceasta se cere din partea fiecăruia dintre noi o sinceră cunoaștere de noi înșine, o părere de rău pentru viata dusă la distanță de Dumnezeu și de semenii noștri mărturisirea acestei stări preotului duhovnic care în numele lui lisus Hristos ascultă mărturisirea și hotărârea fermă de a nu mai merge pe același drum al răutății, al depărtării de Dumnezeu, ci de acum înainte adică din momentul spovedaniei de a merge pe calea adevărului lui lisus Hristos. pe calea luminii, vieții și iubirii,

In urma unei spovedanii adevărate se sălășluiește în sufletele noastre pacea lui lisus Hristos care înseamnă pace cu Dumnezeu, pace cu semenii noștri și pace cu noi înșine . în urma spovedaniei suntem ușurați de povara răutăților de tot felul pe care îe-am comis și la pacea și liniștea așternută peste sufletul nostru, se adaugă bucuria restaurării cu lisus Hristos. Pe bună dreptate spovedania a fost numită "al doilea Botez".

Sfântul loan Gură de Aur arătând puterea pocăinței zice: "Pocăința posedă o mare putere, ea poate să elibereze pe cel botezat care a păcătuit mult de greutățile greșelilor sale și să restabilească siguranță pe cel care era în pericol chiar dacă el coborâse pană în adâncul răutății". Iar pe cel care se căieste el îl încurajează: "De fiecare dată când tu cazi înaintea adunării ridică-te. Astlel de fiecare dată când tu păcătuiești. pocăieste-te de păcatul tău; nu deznădăjdui de tine însuți chiar dacă tu păcătuiești a doua oară, pocăiește-te a doua oară". Și de câte ori va fi nevoie …

Iertarea pe care o dă duhovnicul în scaunul spovedaniei este iertarea pe care o dă Hristos prin Duhul Lui în Biserica Sa. Pe bună dreptate putem zice și noi ca psalmistul: "Fericit este acela căruia i-au ibst furate fărădelegile și acoperite păcatele. Fericit este omul ale cărui păcate Dumnezeu nu le socotește" (Psalmul 31, 1-2).

Trebuie precizat că pocăința sau mărturisirea păcatelor tace numai începutul. De aici înainte trebuie să facem pe tot parcursul vieții fapte vrednice de pocăință (Luca 3. 8). Aceste cuvinte au o putere binefăcătoare în toată vremea pentru fiecare păcătos care se căieste. Noi creștinii suntem datori să prelungim calea începută prin Taina Pocăinței: să facem roade vrednice de aceste clipe sfinte , pentru că pocăința adevărată înseamnă îndreptare hotărâtă și înnoire a întregii noastre vieți greșite. Din mărturisirea păcatelor noastre trebuie să răsară simțiri, dorințe și fapte potrivite cu ea Taina Pocăinței ne indică drept normă de viată, viata Mântuitorului începând de la Botezul în Iordan și până la învierea Sa. Chipul lui lisus Hristos trbuie să-1 lăsăm să strălucească îoî mai mult în viata noastră.

Drept aceea toată vremea, dar mai ales în zilele posturilor pe toți ne cheamă milostivul Dumnezeu care dorește mântuirea tuturor /icând: "Intoarceti-vă către Mine și Mă voi întoarce către voi".

Nu vă învârtoșați deci inimile voastre, ci cu vitejie creștinească lepădați lucrurile întunericului, adică nedreptatea, jafurile, clevetirile, ura. vrajba, desfrânarea și toate necurățiile și vă îmbrăcați cu armele luminii, cu credința, cu nădejdea, cu dragostea, cu frica lui Dumnezeu, cu cucernicia și cu smerenia, pentru ca să supuneți cu acestea pe dușmanul vostru, pe diavolul și patimile cele rele care strică sufletul, și să vă faceți moștenitorii împărăției cerului, căreia i>â vă învredniciți toți. cu darul și cu mila lui Dumnezeu.

Capitolul IV TAINA SPOVEDANIEI ASTĂZI

1. Rânduiala spovedaniei

Este bine să ne spovedim des și bine, pentru că nu știm niciodată în ce moment ne cheamă Dumnezeu și în ceea ce vom fi găsiți în aceea vom fi judecați.

“Acum, zice Domnul… întoarceți-vă la mine din toată inima voastră cu postiri, cu plâns și cu tânguire. Sfâșiați inimile și nu hainele voastre și întoarceți-vă către Domnul Dumnezeul nostru, căci El e milostiv și îndurat, încet la mânie și mult milostiv și îi pare rău de răul de care la trimis asupra noastră”(Ioil 2,12-13).

Așadar bine e să ne spovedim des. Berzele au obicei să nu se mai ducă acolo unde li s-au stricat cuiburile. Diavolii fug de la cel ce se mărturisește des și bine pentru că mărturisirea, pocăința, presupune nu numai o enumerare a păcatelor ci și o răscolire lăuntrică, o schimbare a felului de a gândi, de a simți și de a trăi. Păcatul nu e doar o încălcare a unor interdicții concretizate în porunci, ci e o realitate metafizică, spirituală legată de omul nostrul lăuntric. “Din inimă ies, spune Mântuitorul, gândurile rele, uciderile, adulterele, desfrânările, furtișagurile, mărturiile mincinoase, hulele”(Matei 15v,19).

Unui bătrân îmbunătățit i-au mărturisit însăși diavolii că au puține șanse cu cei ce se mărturisesc des și bine; asupra celor ce nu se spovedesc la timp au o mult mai mare înrâurire, pentru că “oricine săvârșește păcatul e rob păcatului” (Ioan 8,34) și se vede ce putere teribilă au patimile care-l înlănțuiesc pe om. În vremurile bune ucenicii își mărturiseau zilnic gândurile și frământarile lor. Sfântul Nicodim Aghioritul face acest apel la deasa mărturisire și față de înaltele fețe bisericești: “am zis să se mărturisească des și prea cinstiții patriarhi și ceilalți arhierei, duhovnicii preoți, ca să stric obiceiul cel rău ce se ține în multe locuri, ca să nu se mărturisească aceste sfinte fețe”. Doctorii când se îmbolnăvesc au trebuință de alți medici.

A te spovedi doar în postul mare, și atunci în grabă și superficial este semn de slabă preocupare duhovnicească de superficialitate religioasă. Nici chiar în răstimpul celor patru posturi de peste an nu este suficientă spovedania lunară, iar pentru cei râvnitori și pentru călugări săptămânală.

O spovedanie deasă și superficială însă nu rezolvă mare lucru. Multe sunt exigențele unei spovedanii bune. Amintim doar câteva calități pe care ar trebui să le aibă o spovedanie:

Să fie simplă și scurtă, să nu spui cuvinte deșarte, povestiri și basme după cum fac unele femei cele nepricepute, ci numai cele trebuincioase;

Smerită, să te cunoști că ești păcătos și ticălos, și să nu te mândrești și să ai chip și cuvinte smerite;

Adevărată, fără minciună și pricinuială nici să spui mai puține decât ai făcut nici mai multe ci numai câte cunoști și pentru câte te mustră cugetul fără vreo pricinuire, adică să nu zici: diavolul m-a îndemnat și am păcătuit, sau cutare om a fost pricina, după cum zic unii nepricepuți, ca să ușureze greutatea păcatului lor, care pricinuiri îi fac să se întoarcă neiertați. Pentru aceasta e de trebuință, după cum zice David: “mărturisi-voi asupra mea, fărădelegea mea Domnului”, să te osândești pe tine însuți, că tu ai fost pricina și tu ai păcătuit, iar nu altcineva. Că deși poate diavolul sau altcineva să te îndemne spre păcat, însă să te sileacă nu poate, că în voința ta este să-l faci sau nu. Cu cât te osândești pe tine însuți la acel divan duhovnicesc cu atâta te vei îndrepta în ceruri; că numai la judecățile din afară te folosesc pricinile, iar aici cu cât faci pricinuiri, cu atât mai des te osândești;

Trebuie să fie grabnică, adică cum ai păcătuit să alergi la duhovnic precum faci cu rana trupescă;

Să fie lămurită prin cuvinte înțelepte și așezate, atât cel ce se pocăiește cât și duhovnicul să fie priceput să cerceteze cu iscusință și mai cu seamă pe femei cu cuvinte și ținută cuvinciosă;

Să fie cu rușine adică să te cucerești și să te rușinezi că ai mâhnit pe Dumnezeu și că ai vătămat sufletul său și pe aproapele său. Precum vameșul nu îndrăznea să se uite la cer așa și tu să te rușinezi ca să afli milă de la Dumnezeu pentru că rușinea e o parte a pocăinței;

Întreagă și nescurtată adică să nu ascunzi nimica ca să spui la alt preot, căci acesta este furt de cele sfinte afară că ai uitat o mică greșeală fiindcă fărădelegile mari nu se uită;

Tainică, în loc ascuns, să nu audă altcineva căci cine va destăinui fapta altuia păcătuiește greu și este dator să nu spună nimănui de i-ar tăia și capul. Precum duhovnicul nu poate să vădească păcatele cuiva chiar de l-ar ocărî cel ce s-ar mărturisi sau și pagubă mare de i-ar face, să aibă taină ascunsă;

Tânguitoare, cu lacrimi și întristare a inimi, să urăști păcatul, hotărând în mintea ta să nu-l mai faci, că dacă nu ai socotință și voință statornică să nu mai păcătuiești și să fugi de locul și fața cu care ai căzut, nu este adevărată pocăința, nici nu ești iertat. De pildă: dacă ai curvit cu o femeie din casa ta să o gonești să nu te mai duci să o întâlnești. Dacă ai hulit la joc să nu mai joci. Dacă cunoști mai înainte că ai să te îmbeți la ospăț, unde ești chemat, să nu te duci căci beția e ca și curvia. Dacă ți lucru străin să-l dai înapoi. Dacă ți-a greșit cineva să-l ierți din toată inima ta și alte asemenea. Iar de te afli prins întruna din acestea se vede că nu e adevărată pocăința ta și nu trebuie să te ierte duhovnicul;

Trebuie să fi gata la primirea canonului adică să ai mintea limpede să faci canonul pe care ți la dat doctorul, fără de lenevire cât vei putea mai curînd. Deci, să ia aminte fiecare cu încredere în această pricină de nevoie să nu se păgubeacă, socotind că este mărturisit și să nu fie. Căci dacă ai uitat vreun păcat de moarte din nepăsarea ta nu ești desăvârșit iertat.

Înainte de a ne spovedi pe lângă rugăciune și post trebuie să facem un examen de conștiință. În liniștea serii sau într-un ceas tihnit de peste zi, fiind numai noi și Dumnezeu, vom lua o coală de hârtie pe care după spovedanie o vom distruge, și ascultînd tainic glasul conștiinței vom nota răspunsul la următoarele întrebări:

Când te-ai spovedit ultima dată?

Ți-ai îndeplinit canonul?

Te-ai împăcat cu toată lumea?

Te-ai pregătit pentru spovedanie, pentru împărtășanie, cum?

Te-ai îndoit de existența lui Dumnezeu?

Îl iubești pe Dumnezeu?

Te gândești la mântuire, moarte, judecată, rai, iad?

Cinstești pe Maica Dumnului și pe Sfinți?

Cinstești Biserica?

Te rogi? Când și cum?

Postești, faci abstinență în zilele oprite?

Ai păcătuit cu gândul că Dumnezeu e bun și te iartă?

Ți-ai pierdut cumva nădejdea în Dumnezeu? Ai cumva gând de sinucidere?

Te-ai împotrivit adevărurilor de credință propovăduite de Biserică?

Ai avut legătură cu sectanții?

Ai citit cărți eretice stricătoare de suflet?

Ai gânduri străine în timpul rugăciunii?

Ai iubit, slujit, pe alții mai mult de cât pe Dumnezeu?

Te-ai lepădat, te-ai rușinat să-l mărturisești pe Dumnezeu?

L-ai invidiat pe fratele tău pentru darul ce i l-a dat Dumnezeu?

Ai fost la ghicitori, vrăjitori, prăvilari?

Ai crezut în reîncarnare, strigoi etc.?

Ai înjurat de Dumnezeu și de cele sfinte, ai hulit?

Alte înjurături, blesteme?

Ai glumit pe seama celor sfinte, le-ai necinstit?

Ai fost duminica și-n sărbători la Liturghie, ai lucrat?

Ai fost, mândru, neatent, fără reculegere, ai vorbit în Biserică?

Ai făcut lectură religioasă din Biblie sau alte cărți?

Ai împiedicat pe cineva să nu meargă la Biserică?

Te rogi la masă?

Îi cinstești pe părinți?

Te rogi pentru morți?

Îi cinstești pe bătrâni?

Îți crești copii în frică de Dumnezeu?

Faci deosebire între ei?

Preot fiind te îngrijești de mântuirea credincioșilor tăi?

Cum te porți cu soția (soțul)?

Ai ucis, ai făcut avort, ai ajutat să se facă avort?

Ai ucis sufletește?

Ai făcut desfrânare, preadesfrânare, divorț?

Ai citit cărți imorale?Ai vizionat filme și casete pornografice?

Ai furat, ai restituit lucrurile furate?

Le-ai tăinuit, ai înșelat?

Ai mințit?

Ai depus mărturie mincinoasă?

Te-ai mândrit? Te-ai trufit? Te-ai lepădat?

Ai dat milostenie?

Ai pismuit?

Ai bârfit?

Te-ai îmbuibat?

Ai vicii?

Te-ai mâniat?

Te-ai răzbunat?

Ai fost leneș?

Ai îndemnat sau ajutat pe alții la păcat?

Ai ajutat, cercetat pe bolnavi?

Ai asuprit cumva pe văduve și orfani?

Ți-ai plătit lucrătorii?

Ai milă sufletească?

Te-ai judecat, ai lovit, ai pârât?

Dacă la alte spovedanii ai lăsat păcate nespuse?

Te-ai împărtășit cu nevrednicie?

Te lupți să fii creștin bun?

Îți pare rău de greșelile pe care le-ai făcut?

Dorești să te împărtășești?

Ce-ți mai aduci aminte?

Făgăduiești să te străduiești a te îndrepta?

Săvârșitorul

Prin nici o altă taină, preotul nu este situat atât de precis în poziția și funcția de părinte al întregii familii pe care o reprezintă obștea sau parohia pe care o conduce și prin nici una nu se impun datorii mai directe și mai multiple decât prin administrarea spovedaniei.

Ca săvârșitor al spovedaniei, preotul trebuie să fie în permanență și primul judecător al credincioșilor săi și în același timp judecătorul religios cel mai înalt de la care nu se poate face nici apel și nici recurs, pentru că ceea ce leagă sau dezleagă el nu poate schimba nici un alt judecător bisericesc dintr-o treaptă mai înaltă și nici măcar vreun sinod ecumenic.

Cu aceste multiple posibilități pe care i le oferă spovedania, precum și cu îndatoririle pe care le impune administrarea ei se înțelege că preotul își dovedește vrednicia sau nevrednicia pentru slujirea la care este chemat mai întâi, și în mod principal, prin felul în care înțelegem importanța spovedaniei și prin felul în care dovedește că i-a înțeles importanța. El poate dovedi aceiași vrednicie sau nevrednicie și pentru viața comună a necredincioșilor, tot în măsura în care înțelege importanța spovedaniei și în măsura vredniciei cu care o folosește în lucrarea de îndrumare și de conducere a credincioșilor, căci nici o altă Sfântă Taină nu oferă prilejuri mai potrivite pentru o lucrare cuprinzătoare și permanentă de îndrumare a vieții credincioșilor nu numai în treburile religioase ci și în treburile morale și obștești.

Datorită poziției centrale și importanței deosebite pe care o are spovedania atât în lucrarea sau slujirea preoțească, cât și în viața credincioșilor, se poate spune că starea religioasă morală, precum și bunăstarea sub alte raporturi a unei obști sau a unei parohii depinde în mod principal de felul în care păstorul administrează spovedania. Acest lucru este atât de adevărat încât dacă în vreo localitate sau în vreo parohie se constată o stare de decădere sau de descompunere sub toate raporturile, ea constituie semnul precis al nevredniciei duhovnicești sau al nepriceperii duhovnicești, a preotului care o păstorește. Și invers.

După aceste considerații generale, în legătură cu spovedania, se poate înțelege mai ușor de ce pentru reglementarea administrării acestei Sfinte Taine, încă din vremuri vechi s-au impus numeroase rânduieli, care au fost amplificate cu timpul și au ajuns să constituie un fel de cod al preotului.

Să vedem pe cele mai importante dintre ele:

săvârșitorii spovedaniei sunt episcopii și preoții hirotoniți în mod valid. Se înțelege deci că nu și episcopii sau preoții eretici.

în privința calității acestora de a administra spovedania avem atât mărturia Sfintei Scripturi cât și a Sfintei Tradiții. Întrucât lucrarea ce se săvârșește prin spovedanie are importanță cu totul deosebită, ea resfrângându-se în mod pozitiv sau negativ și asupra vieții nereligioase sau – în genere – asupra vieții sociale a credincioșilor, este de folos a aminti că puterea sau însușirea necesară pentru administrarea acestei Sfinte Taine a fost dată sfinților apostoli de către însuși Mântuitorul, care a și definit-o într-un mod cum nu se poate mai precis, cu prilejul chemării sfinților apostoli la slujirea acestei Sfinte Taine și a înzestrării lor cu puterea trebuitoare în acest scop. Iată cum le-a grăit Mântuitorul sfinților săi apostoli cu acest prilej: “Oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer, și oricâte veți dezlega pe pămănt vor fi dezlegate și în cer” (Matei 18,18) sau într-un chip mai grăitor:”Luați Duh Sfânt cărora le veți ierta păcatele, iertate vor fi și cărora le veți ține, ținute vor fi” (Ioan 20,22-23).

înzestrându-i pe apostoli prin lucrarea Sfântului Duh cu puterea de a lega și a dezlega păcatele pământenilor, aceștia au transmis aceiași putere și episcopilor și preoților pe care i-au învestit.

în virtutea acestei puteri, atât preoții cât și episcopii, au devenit judecători permanenți și cei mai apropiați și calificați ai comportării religioase și morale a credincioșilor. Ei au dobândit, mai ales prin executarea acestei puteri, o poziție asemănătoare cu judecătorii poporului din vechiul testament și cu judecătorii din viața civilă de atunci; de pe o astfel de poziție lucrarea lor a devenit și mai eficace, și mai rodnică decât de pe poziția preoțească propriu zisă, fie că aceasta constă în slujirea de arhiereu, fie că ea constă numai în cea de preot.

Cât de mare și-au dobândit cu deosebiere episcopii prin administrare obișnuită și cu măiestrie a spovedaniei, se vede și prin faptul că încă de la începutul lui Constantin cel Mare, chiar înainte de sinodul I, adică de prin anii 321-323, episcopii au dobândit dreptul de a judeca și anumite chestii nebisericești, care până atunci erau exclusiv de competența instanțelor sau judecătoriilor de stat.

La început, atât episcopii cât și preoții prin însuși actul hirotoniei, dobândeau calitatea sau starea harică pe baza căruia și prin putere puteau administra Taina Spovedaniei. Această stare a durat până târziu când au început a fi hirotoniți în treapta de preoți și persoane sub vârsta de 30 de ani, precum și unele care nu corespundeau întrutotul pentru întreaga lucrare la care erau îndatorați ca preoți. De acea s-a introdus o nouă rânduială și anume de a nu li se permite tuturor preoților să administreze spovedania îndată după hirotonie, ci numai după trecerea unui timp oarecare, necesar pentru formarea corespunzătoare și pentru maturizarea celor prea tineri, ca astfel dobândind experiența și ajungând la o conștiință superioră a misiunii preoțești, să poată admnistra în mod corespunzător Taina Spovedaniei.

De fapt ei aveau starea harică, în baza căreia puteau administra Taina Spovedaniei, iar administrarea ei reclamă cunoștiințe și însușiri deosebite și experiență, preoții socotiți necorespunzători pentru a administra au fost și mai sunt și astăzi opriți de la săvârșirea acestei Sfintei Taine. Când se socotește după aprecierea episcopului, că preotul, oprit de la săvârșirea spovedaniei, a ajuns la maturitatea necesară pentru administrarea ei, i se ridică această opreliște și i se conferă dreptul de a o administra, folosindu-se în acest scop de o ierugie specială numită ,,Duhovnicia’’ sau ,,Facerea duhovnicului’’ .

Din cele spuse, se vede că duhovnicia nu este o Taină aparte, prin care celui ce i se oferă i s-ar da un har prin care s-ar completa harul primit prin Sfânta Taină a hirotoniei întru preot și l-ar face astfel apt să administreze spovedania, de la care fusese oprit până aici. Așadar duhovnicia nu este o altă hirotonie și nici o completare a hirotoniei propriu zise, ci este numai o hirotesie.

Cu privire la episcopi, nu se amintește și nu s-a practicat o rânduială asemănătoare, deoarece la instituirea în treapta de episcop s-a observat întotdeauna condiția de vârstă stabilită cu timpul la minimul de treizeci de ani și anume în mod special s-a admis și câte o hirotonie în această treptă și sub vârsta de 30 de ani. Cum la vârsta de treizeci de ani slujitorul bisericesc era socotit deplin matur și suficient de bine format, nu s-a mai simțit nevoia ca el să fie oprit temporar de la administrarea spovedaniei, în scopul de a i se da posibilitatea și răgazul necesar spre a se forma mai bine.

Astfel, se înțelege că administrarea spovedaniei din partea unui preot care nu a primit hirotesie întru duhovnic își produce efectele sale harice în chip deplin, dar întrucât acest lucru nu este îngăduit după rânduiala tradițională a Bisericii, cel ce încalcă rânduiala în cauză, e supus pedepselor canonice. Excepții se admit, însă, în cazuri de forță majoră, adică în cazul când nu există preot duhovnic și cineva se află în primejdie de moarte, precum și în alte cazuri la stăruința credincioșilor care sunt îndreptățiți să ceară a li se administra această Sfântă Taină, atunci când le-o cere conștința lor.

Un loc aparte în săvârșirea spovedaniei l-au avut în vechime așa numiții preoți penitenciari, care erau preoți împuterniciți de episcop să administreze pocăința în cazuri deosebite, și mai grele, precum și să împace la liturghie, public, anumite categori de penitenți, primindu-i în Biserică (canonul 43; VIII ecumenic, și 1 Cartagina).

3.Primitorul.

Primitorul acestei taine este orice creștin care își simte conștiința încărcată de păcat; dar și cel ce știe că nu are păcate trebuie să se mărturisească, precum ne învață Sfântul Ioan Evanghelistul: ,,Dacă zicem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre El este credincios și drept, că să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan 1, 8-9) .

Duhovnicul trebuie să dea asistență sufletească la toți cei ce se apropie de dânsul, care sunt creștini în legea ortodoxă răsăriteană, pentru toate vârstele. Vârsta celor, ce se spovedesc, a fost apreciată foarte diferit de Sfinții Părinți și de canoane. Rânduielile vechi apreciază vârsta de 12 ani la băieți și 14 ani la fete; însă aceleași rânduieli spun mai pe urmă, că Dumnezeu nu socotește pe cei ce fac păcate după cum e mintea și înțelepciunea omului. Prin urmare, vârsta de spovedanie începe cu anii la care începe responsabilitatea omului de păcate, adică atunci când începe să aibă putere de discernământ. Copiii pot face preocuparea duhovnicului începând cu vârsta de 7 ani. Chiar Timotei al Alexandriei, prin canonul I socotește începutul puterii de discernământ cam pe la 7 ani.

Primitorul care voiește să pășească fără greșeală pe drumul liniștirii cu Domnul, trebuie să aleagă, înainte de toate împreună cu lepădarea de toate, ascultarea desăvârșită.

Înainte de toate, alege-ți, după lepădarea deplină, potrivit cuvântului sfânt, ascultarea neprefăcută și desăvârșită adică caută cu toată silința să afli un povățuitor și un dascăl neamăgitor. Să fie neamăgitor prin mărturia ce are pentru cele ce le spune în Sfintele Scripturi și să arate că e purtător de Duh, prin viețuirea care consună cu cuvintele. Să fie, înalt la înțelegere, smerit la cugetare și blând în toate purtările. Să pună cuvintele predaniei dumnezeiești, ca un învățator asemenea lui Hristos. Iar aflându-l pe acesta și lipindu-te cu toată ființa de el ca un fiu iubitor de părintele adevărat, rămâi întreg în atârnare de poruncile lui, socotindu-l ca pe Hristos însuși, ca unul ce privește la Acela și nu la om, alungând departe de tine toată necredința și toată îndoiala ca și toată părerea de sine și plăcerea voinței tale. Și mergi pe urmele dascălului, cu simplitate și fără ispitire, făcându-ți conștința ca o oglindă care arată în sine o limpezime deplină, pe povățuitorul, prin ascultare desăvârșită și fără alegere a lui.

Când vei găsi un duhovnic bun, să nu te mai duci la altul. De pildă: te spovedești la unul de mai multe ori, pe urmă fiindcă ai căzut iarăși în același păcat, te rușinezi de duhovnicul cel dintâi și te duci la altul ca să primești mai puțină rușine, sau un canon mai ușor, atunci să ști că această mărturisire nu te folosește ci ești neîndreptat dacă nu te duci la cel dintâi să îi spui păcatul.

Concluzii:

În expunerea lucrării de față am ajuns să constatăm că Spovedania este o floare a virtuților, o poruncă bisericească și o Taină evanghelică așezată de Iisus Hristos. O întâlnim și înainte de Hristos, în religiile primitive și antice, având același obiect și scop: curățirea și iertarea păcatelor, dar prin credințe și mijloace mai mult magice decât religioase.

Cu Noul Testament se inaugurează religia desăvârșirii duhovnicești. Prin Iisus Hristos am dobândit ,,harul și adevărul’’(Ioan 1, 17). Abia acum putem vorbi de Spovedanie ca Taină mântuitoare. Iisus Hristos Mântuitorul iartă și puterea aceasta dumnezeiască o transmite Apostolilor și Apostolii – prin succesiune neîntrerupt – urmașilor, care la rândul lor au transmis-o aleșilor, ca pe o torță sacră, din mână în mână și din generație în generație, până astăzi.

Spovedania face parte din crezul și din cultul Bisericii primare. Referințele pentru așezarea și istoria ei încep cu Noul Testament și continuă cu scrierile Părinților Apostolici, cu ale scriitorilor creștini și ale Sfinților Părinți.

În primele veacuri, pe lângă mărturisirea secretă, s-a practicat și mărturisirea publică a păcatelor. Dar câtă vreme pentru păcatele zilnice se cerea o pocăință continuă, pentru crimele mari: omor, apostazie, adulter, se admitea o singură pocăință publică. Măsura a fost pe deplin îndreptățită și este justificată și astăzi.

Începând cu veacul al IV-lea, mărturisirea publică, având în sine destule inconveniente, a cedat treptat locul mărturisirii private, care astăzi este singura formă canonică de mărturisire.

La baza mărturisirii stă părerea de rău și dorința de îndreptare, care îl îndeamnă pe păcătos să meargă la preotul duhovnic și prin mărturisire obține iertare din partea lui Dumnezeu, dată prin duhovnic.

Spovedania este Taină cerească prin care se nimicește răul și lucrează harul mântuitor și sfințitor. Spre harul ei aspiră sufletul omenesc conștient, ca floarea spre soare. Spovedania este remediul contra mândriei, este școala smereniei, cea mai bună școală religioasă și în același timp o curățire a templului inimii, ca să intre în el și să-l stăpânească Hristos, Împăratul slavei. Spovedania vindecă relele și neputințele noastre morale, ca și Maslul pe cele trupești, are o minunată putere de moralizare, e cea mai bună școală a renașterii morale și naționale.

BIBLIOGRAFIE:

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1972;

Noul Testament, ediție revizuită și comentată de Bartolomeu Valeriu Anania, București, 1987;

Mărturisirea Ortodoxă, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, ediția a II-a, București, 1984;

Filocalia, numărul 8, traducere de D. Stăniloaie, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1979;

Episcop Andrei, Spovedanie și comuniune, Editura Episcopiei Ortodoxe Române, Alba Iulia, 1998;

Braniște, Ene, Liturgică Teoretică, Editura Institutului Biblic și de Misune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1984;

Comoroșan, A., Dogmatica Ortodoxă, parte specială, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1889;

Criteanu, Agapie, Mântuirea Păcătoșilor, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1939;

Felea, V. Ilarion, Pocăința, Editura Scara, București, 2000;

Floca, N. Ioan, Drept Canonic Ortodox, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990;

Sfântul Grigore de Nazians, Cuvânt despre fugă, traducere în românește de Pr. N. Danoș, Editura Huși, 1931;

Milaș, Nicodim, Canoanele Bisericii Ortodoxe, însoțite de comentarii, vol. I, traducere în românește de Uroș Kovinicici și Dr. Nicolae Popovici, Editura Arad, 1930;

Milaș, Nicodim, Canoanele Bisericii Ortodoxe, volumul II, partea a II-a, traducere în românește de Uroș Kovinicici și Dr. Nicolae Popovici, Editura Arad, 1936;

Scândea Spiridon, Taina Sfintei Mărturisirii, în revista ,,Mitropolia Banatului’’(XVI), numărul 4-6, 1966;

Stăniloae, Dumitru, Mărturisirea Păcatelor și Pocăința în trecutul Bisericii , în revista ,,Biserica Ortodoxă Română’’, numărul 3-4, 1955;

Vintilescu, Petre, Spovedanie și Duhovnicie, Editura Episcopiei Ortodoxe Române, Alba Iulia, 1995.

Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sfintele taine în viața Bisericii, în revista „Studii teologice”, 1981, nr.3-4.

Ilie, Arh. Cleopa, Despre credința ortodoxă, București, 1981.

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, București, 1978, vol. III.

Sava, Pr. Prof. Viorel, Taina mărturisirii în riturile liturgice actuale, Iași, 1999.

Moldovan, Pr. Ilie, Preotul duhovnic, București, 1953.

Drăgoi, Pr. Eugen, Indrumarul duhovnicului, Editura Episcopia Dunării de Jos, Galați, 2000.

Cârstoiu. lerom, Drd. Justinian, Melchisedec, preotul-
rege din Salem, prefigurare a Mântuitorului Iisus Hristos, în
"Mitropolia Moldovei și Sucevei",LXIII ( 1987 ),nr.6.

Chițescu Prof. Nicolae, Todoran, Pr. Prof. loan Petreuță,
Teologie Dogmatica și Simbolica, vol.II București 1958;

Cornițescu. Pr. Prof. Dr. Constantin, Curs de Noul
Testament pentru studenții Facultății de Teologie București,
anul H, partea a ll-a. București, 1992;

David, Diac. Prof. Petre, Călăuza Creștină, Arad, 1987;

Fulga. Pr. Nicolae, Îndatoririle și însușirile morale ale
pastorului de suflete, după Epistolele Sfântului Apostol
Pavel către Timotei și Tit, în "Biserica Ortodoxa Romana"
1931.nr.lO;