Elevul și Profesorul Colaboratori Ai Procesului de Formare

Elevul și profesorul – colaboratori ai procesului de formare

Procesul educațional este afirmat, în general, ca un proces de formare indiferent dacă ne referim la educarea copiilor, fie că ne referim la instruirea adulților. Și într-un caz și în celălalt este vorba despre un traseu care trebuie să transforme în mod substanțial {sau măcar să modifice) în bine pe cel de care ne-am ocupat.

Este din ce în ce mai vehiculată ideea că elevul (destinatarul activității de formare în cazul educației școlare) și profesorul colaborează în acest proces și, inevitabil, produc schimbări unul asupra celuilalt.

Desigur că este important să avem în vedere ce anume trebuie să îmbunătățim în viața elevului. Programa școlară (de liceu mai ales, dar și cele pentru gimnaziu și pentru ciclul primar) sunt cele care ne propun un răspuns semnificativ: valorile și atitudinile. Valorile sunt elementele fundamentale pentru oricine; în situația în care acestea ar fi minimalizate ori puse sub semnul întrebării reacția va fi în mod cert una de respingere, de negare.

Am considera (sub forma unui exercițiu de reflecție) ca important un episod descris de Vechiul Testament – cel al întâlnirii dintre sfântul Prooroc Ilie și văduva din Sarepta Sidonului (III Regi 17, 9 – 24). Textul vorbește de două persoane care au valori diferite și, implicit, perspective diferite asupra vieții și a lumii. Câtă vreme aceste valori diferite sunt manifestate explicit dinspre unul spre celălalt, dialogul este dificil; din momentul în care se ajunge la consens, valorile devenind congruente, relația dintre cei doi se schimbă semnificativ, femeia ajungând să recunoască în cel de lângă ea pe „omul lui Dumnezeu" (v. 24), adică acea calitate în care Ilie se și prezentase de la început. Nu este singurul exemplu din Sfânta Scriptură care ne vorbește despre consecințele unor diferențe majore cu privire la valori: Abel și Cain, Lot și locuitorii cetății Sodoma, Iosif și soția lui Putifar, Iov și soția sa, David și Saul etc.

Greutatea de a ajunge la un consens pe tema valorilor nu este mică. De aici înțelegem că pentru profesorul de religie este absolut necesar să aibă un sistem de valori foarte bine articulat și, totodată întemeiat pe învățătura Mântuitorului și a Bisericii; în același timp trebuie să poată ajunge la un consens cu elevii săi. Elementul cheie al acestui consens îl constituie valorile pe care aceștia le au inițial si de la care trebuie să pornească. Odată clarificată problema valorilor inițiale ale elevilor, profesorului îi revine sarcina de a identifica modalitatea de a îi convinge pe elevii săi în a transforma valorile pe care le au în sensul de a le îmbunătăți (iar unde este cazul, măcar să le amelioreze). Generalizând, ora de religie trebuie să fie un atelier de formare a valorilor, fundamentat pe Sfânta Scriptură și pe Sfânta Tradiție, în Biserică.-în acest atelier de formare, profesorul și elevii sunt parteneri, pentru că – în definitiv – rolul profesorului nu este acela de a transmite numai niște informații și trăiri, ci acela de a înfometa și însetoșa elevul după Dumnezeu, astfel încât el să fie pe deplin conștient de importanța evenimentului acesta al iubirii lui Dumnezeu. Inițierea elevilor în tainele Religiei nu este – și nu trebuie înțeleasă altfel – decât un exercițiu de descoperire și cunoaștere a lui Dumnezeu și de interiorizare a relației cu El.

Formarea duhovnicească

Subliniind ideea de mai sus, trebuie precizat că scopul principal al orei de Religie este formarea duhovnicească a elevilor, astfel încât aceștia nu doar să aibă un bagaj mai mare de cunoștințe ci să aibă și un bagaj sensibil mai mare de trăiri duhovnicești, să fie sau să devină niște creștini în toată puterea cuvântului. Lucrarea profesorului capătă, din această perspectivă, aspectul unei misiuni sfinte de propovăduire a Evangheliei Mântuitorului și a împărăției Sale. în realizarea acestui demers, profesorul este dator să identifice propria sa poziție și propriul său rol, astfel încât pentru toți cei cu care vine în contact ca educator – dar nu numai – să fie perceput ca un reper de moralitate și de trăire. Desigur că acest lucru nu este tocmai ușor, dar nu este nici imposibil. Lui – ca și preotului – trebuie să i se poată aplica sintagma (corectată) „săfaci ce face preotul/ profesoral, nu doar ce zice", pentru că altminteri demersul său este șubrezit dintru început, lucrul său nu va fi unul de durată iar el se va asemăna omului care și-a construit casa pe malul apei (Mt. 7, 26 – 27) sau al cărui lucru este de paie {Rm. 3, 11 – 15).

Lectura și interpretarea textului biblic

Un aspect important al educației religioase trebuie să fie identificarea unor valori care să conducă/ îndrume spre mântuire. în

; societatea contemporană tot mai frecvent valorile care să răspundă

: acestui criteriu sunt împinse în afara „scenei", așa încât cei care ar

trebui să își formeze un set de valori au în apropierea imediată o plajă

> tot mai restrânsă în rândul celor pozitive. De aceea este necesar un

; recurs la valorile pe care ni le propune Sfânta Scriptură pentru că „Toată

i Scriptura este insuflată de Dumnezeu" (II Tim. 3, 16) și ceea ce s-a scris

în aceasta s-a făcut pentru ca noi, crezând, viață să avem (In. 20, 31).

i Deși Religia se studiază de la clasa I până la clasa a XII-a, elevii

i au un contact relativ redus cu textul biblic, atât în cadrul formal al orelor

de curs cât și în afara acestora. Este regretabil ca după la finalizarea

studiilor liceale elevii să aibă doar cunoștințe cât se poate de generale

despre conținutul Sfintei Scripturi și despre evenimentele pe care aceasta

1 le prezintă (aceasta întâmplându-se în contextul în care cu o bună parte

1 dintre ele fiecare elev se întâlnește în cadrul temelor dedicate). De aceea,

1 pentru fiecare dintre elevi, lectura biblică – însoțită de un exercițiu

1 de exegeză atent supravegheat de profesorul de Religie – poate avea

5 același efecte pe care le-au avut discuția sfântului Proroc Ilie cu văduva

din Sarepta Sidonului (III Regi 17), predicile lui Iona (lona 3), ori cea

1 a sfântului Apostol Filip asupra famenului etiopian (F. Ap. 8, 26 – 40),

pentru a sugera numai câteva schimbări de atitudine. în orice caz,

lectura textului biblic poate stârni la reflecție.

Experiența descoperirii semnificațiilor textului biblic este una

1 deosebită, mai ale din perspectiva constatării faptului că o mare parte

t dintre ei cunosc într-o măsură bună doar elemente generale despre

i Sfânta Scriptură și conținutul ei ori fragmente pe care le-au întâlnit

i în cadrul sfintelor slujbe din perioada marilor sărbători. Din acest

unghi trebuie abordată lectura textului biblic: al cunoașterii textului atât ca prezentare a unui eveniment, a unei situații, cât și ca înțelegere a semnificației acestuia. Lectura textului biblic în cadrul orei devine – din aceste considerente – o prioritate care nu poate fi amânată sub nici un motiv, sub niciun pretext.

Un aspect pe care-1 considerăm demn de menționat este alegerea celui care va citi textul. Credem că este bine ca textul să fie citit de elevi (nu doar de profesor), care pot fi solicitați fie aleatoriu, fie într-o ordine prestabilită astfel încât această sarcină să revină cât mai multora dintre ei. Cel care citește trebuie să dorească să facă acest lucru, pentru că pe fondul dorinței proprii se va implica în lectură, va fi atent, va face efortul de a citi corect și cu intonație; pe de altă parte, nici elevii care nu doresc să citească sau care nu au disponibilități în acest sens nu trebui lăsați de o parte, ci li se pot încredința textele mai scurte, adaptate capacității lor de a citi și, preferabil, care să îi convingă să reflecteze la semnificația textului.

Desigur că textele biblice nu pot fi alese la întâmplare, ci este necesar ca profesorul să reflecteze pe -de o parte tema despre care urmează să discute cu elevii, iar pe de altă parte la valorile, atitudinile și competențele pe care vrea să le formeze ori să le dezvolte elevilor.

Este necesar ca actul lecturii textului în cadrul unei lecții să îndeplinească unele condiții. Astfel, este important ca toți elevii să aibă acces în același timp la același text. în acest sens, considerăm că este util {și mai comod) ca profesorul să pună la dispoziția elevilor texte selectate și tipărite pe foi pe care să le împartă apoi fiecărui elev; la finalul orei aceste foi pot fi strânse în vederea utilizării lor la alte clase ori în alte împrejurări – același text, citit în momente și contexte diferite primește sensuri noi. Un alt aspect important în selectarea textului biblic trebuie să fie accesibilitatea textului. Se impune – din acest punct de vedere – o reflecție post-selectare în urma căreia să fie identificate semnificațiile tuturor cuvintelor care ar putea ridica vreun semn de întrebare din partea elevilor ori care ar avea nevoie de o clarificare suplimentară. Nu trebuie scăpată din vedere nici identificarea interpretărilor pe care sfinții Părinți le propun fragmentelor alese de profesor pentru a fi suport în demersul educațional. O ultimă observație – nu mai puțin importantă în procesul de selecție – este aceea că trebuie avut grijă unde este inserată lectura textului, atât ca timp, cât și ca moment logico-psihologic al lecției. în general, aceasta este bine să fie plasată la începutul lecției {evoluarea cunoștințelor din lecția precedentă ori pregătirea aperceptivă), dar nu este lipsit de urmări pozitive dacă acest lucru se întâmplă înjumătățea lecției (la secvența transmiterii cunoștințelor) ori chiar spre final (fixarea cunoștințelor). Singurul amănunt care trebuie avut în vedere este acela ca textul să răspundă cât mai bine nevoilor de formare duhovnicească pe care profesorul le-a identificat.

Lectura scrierilor sfinților Părinți

Un aspect semnificativ al vieții duhovnicești este raportarea la valorile creștinismului. Știm chiar din Sfânta Scriptură că unele locuri sunt cu anevoie de înțeles de cei care nu sunt bine întăriți în credință (II Ptr. 3, 16). în acest sens, raportarea la Sfânta Tradiție și înțelegerea ei ca aspect al Revelației dumnezeiești sau ca experiență a Bisericii. Dintre toate componentele Sfintei Tradiții cele mai importante se desprind a fi scrierile Sfinților Părinți, prin aceea că ele, scrierile, sunt rezultatul unei profunde trăiri duhovnicești.

în acest context, lectura unor texte din scrierile acestora este esențială pentru clarificarea fie a unor fragmente din Sfânta Scriptură (omilii sau cuvinte de învățătură), fie pentru a arăta și convinge că anumite puncte de vedere Biserica le-a împărtășit dintotdeauna și pretutindeni. Necesitatea lecturării scrierilor Sfinților Părinți este cu atât mai evidentă cu cât se constată că există o largă abatere de la viețuirea duhovnicească a primelor comunități creștine, atât prin prisma secularizării (trăirii în corespondență cu așteptările unei societăți care își revendică dreptul de a-L izola pe Dumnezeu ca nefiind „după chipul și asemănarea" ei), cât și prin prisma infiltrării unei mari varietăți de superstiții în conștiința colectivă, astfel încât uneori cuvântul preotului ori cel al profesorului apare ca fiind nepotrivit. O lectură în profunzime din Dogmatica sfântului Ioan Damaschin pe tema astrologiei este mai clarificatoare decât oricâte afirmații ale profesorului, pentru că ele vin de la o personalitate a Bisericii. Același efect îl poate avea o lectură din opera Sfântului Vasile cel Mare ori din cea a sfântului Ioan Gură de Aur pe tema creării lumii, ori din scrierile sfântului Nicolae Cabasila ori ale sfântului Simeon al Tesalonicului în legătură cu cultul divin public, pentru a da numai câteva exemple. Dacă în aceeași lecție sunt utilizate și textul biblic și cel patristic este firesc să existe o corelație între acestea, astfel încât cel din urmă să fie, dacă nu o explicare a unui fragment din cel dintâi, măcar o clarificare a sensului pe care elevii ar trebui să îl perceapă în cadrul orei respective. Nu vom insista prea mult asupra pașilor pe care profesorul ar fi bine să-i urmeze, întrucât sunt foarte asemănători cu cei pe care-i va parcurge în lectura textului biblic. Alegerea textelor de parcurs la oră trebuie să se facă având în vedere ca ele să contribuie în mod semnificativ la înțelegerea temei abordate și, în egală măsură, să fie un stimul pentru a antrena curiozitatea celor care au disponibilități spre lectură să nu neglijeze deloc scrierile sfinților.

Participarea la sfintele slujbe

Un moment cu o încărcătură duhovnicească deosebită este cel în care o comunitate (clasa de elevi) participă alături de o altă comunitate (cea parohială) la sfintele slujbe. De cele mai multe ori acest lucru se petrece cu ocazia sărbătorilor care se întâmplă în timpul săptămânii, dar nu sunt deloc rare situațiile în care o comunitate de elevi este prezentă în sfânta biserică și în duminici sau în alte împrejurări.

Pentru a facilita folosul duhovnicesc al acestor evenimente este de folos să avem în vedere câteva amănunte de ordin „tehnic": elevii trebuie să dorească să participe la slujbă, pentru ca bucuria de a fi în biserică să nu fie mică; sosirea elevilor trebuie să nu fie una intempestivă, ci trebuie să fie dominată de trăirea momentului și de înțelegerea importanței momentului; profesorul trebuie să fie văzut de elevi nu ca un supraveghetor, ci ca unul dintre cei din biserică;

preotul să fie cunoscut de către elevi atât din postura de săvârșitor al celor sfinte, dar și pentru vizitele sale la școală și participarea activă la ore (fie pentru a binecuvânta elevii și școala, fie ca partener de dialog al elevelor, fie ca facilitator al demersului educațional al profesorului etc); biserica să fie cât mai aproape de școală, astfel încât elevii să nu vină nici obosiți și nici să nu fie îngrijorați în timpul slujbei de timpul pe care îl vor petrece până la școală (atunci când participarea se întâmplă în timpul programului școlar). Participarea la slujbele Bisericii nu trebuie văzută doar ca având un caracter aplicativ (fixăm, prin această vizită) a ceea ce am predat la ore {despre slujbe, despre comportamentul în biserică, despre ce trebuie să facem și despre ce trebuie să nu facem în sfântul locaș etc), ci mai ales un caracter duhovnicesc (mergem pentru a ne ruga, pentru a ne hrăni cu hrana duhovnicească a cuvintelor dumnezeiești).

Există posibilitatea ca după această participare elevii să dorească să confirme un lucru aflat în cadrul orei de curs ori să afle mai multe despre un element surprins de ei; în acest scop câteva minute rezervate discutării acestor aspecte sunt mai mult decât firești, iar răspunsul trebuie să fie prompt și la obiect.

Lecturi duhovnicești

Un aspect semnificativ (ca pondere, măcar și numai declarativ, și ca necesitate) în viața elevilor este lectura: elevii trebuie să citească multe scrieri, cele mai multe dintre ele cu un număr foarte mare de pagini. Este de la sine înțeles faptul că lectura contribuie în mod substanțial atât la îmbogățirea vocabularului, cât și la dezvoltarea gândirii, a proceselor cognitive, a orizontului socio-cultural, a înțelegerii lumii în care trăim. Ceea ce nu întotdeauna oferă lecturile pe care școala le propune este dezvoltarea atașamentului față de valorile creștinismului și o înțelegere a acestora într-un context extins, altul decât cel cotidian. De aici rezultă cu necesitate o lectură a unor texte care să producă emoție și trăire duhovnicească, un atașament față de valorile creștinismului și o dorință de a le regăsi în viața proprie.

în selectarea eventualelor texte pe care le profesorul de Religie le va recomanda elevilor pentru lectură, el trebuie să aibă în vedere ca acestea să corespundă câtorva criterii, dintre care le menționăm pe următoarele: să fie accesibile (caexprimare și conținut), să fie adaptate specificului vârstei, să aibă un caracter educativ-formativ pozitiv, să inspire valori și atitudini precum credința, compasiunea, bucuria, dorința de a ajuta etc.

Experiența recentă demonstrează că elevii nu întotdeauna au răbdare în a citi texte lungi (de cele mai multe ori, ei preferă să găsească rezumate ori – când este cazul – să vadă ecranizări făcute după anumite opere); de aceea considerăm ca fiind potrivit o abordare graduală și, eventual, diplomatică – în sensul indicării/ selectării unor texte ori fragmente care să fie deopotrivă captivante și profunde, care să convingă elevul să caute textul complet și să-1 parcurgă spre folosul său duhovnicesc.

Utilizarea resurselor web

Lumea zilelor noastre este una plină de informații, care circulă din ce în ce mai repede, grație tehnologiilor descoperite și dezvoltate începând cu partea a doua a secolului precedent. Dincolo de disputa aridă și searbădă avantaje – dezavantaje, internetul poate și trebuie să fie utilizat pentru a dezvolta competențele urmărite în cadrul procesului educațional. Rămâne la latitudinea fiecăruia în ce pondere utilizăm aceste resurse în cadrul activității formative. De asemenea, este important să avem în vedere și o ghidare a elevilor spre vizitarea acelor pagini care vor contribui nu doar la o bună ori foarte bună informare a lor cu privire la învățătura de credință, trăirea liturgică ori alte dimensiuni ale vieții duhovnicești, ci mai ales la o dezvoltare a atitudinii pozitive față de ceilalți, indiferent de orice criteriu, având însă în vedere și propriul echilibru duhovnicesc.

în loc de concluzii

în mod cert, demersul didactic nu este unul facil, mai ales în contextul unei societăți care pare că dorește să se înstrăineze de valorile perene pentru a le îmbrățișa pe cele temporare. Pe de altă parte, profesorul face parte și el din societate, ceea ce îl obligă să apere demersul său cu toate puterile. De asemenea, munca profesorului de Religie nu este una didactică în sensul clasic de „emițător" de informație, ci este cea a unui formator, a unei persoane care preia un anumit mod de a vedea viața pentru a-L orienta spre Dumnezeu și spre viața duhovnicească.

în demersul lui, profesorul are la îndemână o mare varietate de mijloace și modalități care să îi sprijine demersul său nu atât educațional sau didactic [stricto sensu), cât demersul său de a contribui la înduhovnicirea lumii acesteia. Ceea ce este important pentru profesor în aplicarea demersului său este ca el însuși să aibă niște repere bine fixate în viața Bisericii și în istoria mântuirii, astfel încât în nicio situație să nu fie pus în situația de a da un răspuns care să nu fie în conformitate cu Adevărul, adică în conformitate cu Hristos, ci să le poată propune și celorlalți parteneri de dialog. Pentru că în semenii săi, cei pe care îi formează, trebuie să locuiască (și cu sprijinul său) Mântuitorul, în mod deplin.

CREZUL ȘI BISERICA ÎN MINTEA SI INIMA COPIILOR

»

Prof. Marixis-Constantin PAVEL

Introducere

Dintru început, omului, zidit după chipul lui Dumnezeu, i se oferă de către Creatorul Său orizontul promițător al unui viitor strălucit al existenței sale, o perspectivă situată în atemporalitate, o șansă la veșnicie; îndumnezeirea sau sfințirea omului, chemarea lui la nemurire și la comuniunea cu Divinitatea devin astfel coordonate ale menirii sale înălțătoare. Pe calea îndeplinirii acestui deziderat, omul trebuie să înceapă cu cunoașterea lui Dumnezeu și a realităților Sale eterne, imuabile, nevăzute: „Și aceastaeste viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe îisus Hristos, pe Care L-ai trimis" (Ioan 17,3), demers ce se poate realiza încă din lumea aceasta prin credință: „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine are viață veșnică" (Ioan 6,47). Fiind una din căile prin care Dumnezeu Se dezvăluie pe Sine însuși, credința oferă oamenilor posibilitatea unei viziuni cosmice și le permite totodată accesul către Absolut. Credința universală, ne spune marele predicator Fericitul Augustin, este cunoscută creștinilor prin Simbolul de Credință sau Crez și încredințată memoriei lor printr-un text atât de scurt pe cât îngăduie profunzimea subiectului1. Această mărturisire de credință constituie o sinteză a adevărului revelat și este considerată totodată „cea mai desăvârșită statornicire sauformulare scurtă a credinței creștine"2, fiind alcătuită din numai doisprezece articole. Simbolul de Credință sau niceo-constantinopolitan se mai numește și „Crez", semantica sa provenind din limba greacă clasică în care a fost redactat și din care s-a tradus și în limba română de la cuvântul pistevo, adică „eu cred". în variantele multor popoare primul cuvânt din Simbolul de Credință înseamnă tot același fapt; de pildă, în limba latină credo, în slavonă vjeruju. Termenul „eu cred "este utilizat în sensul că sunt deplin convins și mărturisescferm că.., deci ,^eu cred" reprezintă cheia pentru înțelegerea