Elev Scoala Familie

ELEV-SCOALA-FAMILIE

Ce înseamnă să fii elev?

A fi elev reprezintă statutul pe care fiecare îl are atunci când frecventează cursurile unei instituții de învățământ.

Fiecare om are dreptul de a fi elev și îndatorirea de a învăța în cadrul instituției pe care o frecventează.

A fi elev înseamnă încadrarea într-un grup educațional, concretizat prin existența  cadrelor didactice și existența unor metode și mijloace de învățare.

Statutul de elev presupune prezența la cursuri, atât fizică cât și psihică și continuarea actului de învățare și după cursuri, ca studiu individual sau că teme date de cadrele didactice.

Elevul are dreptul de a participa la cursuri, de a cere explicații atunci când nu înțelege conținuturile învățării, de a-și spune părerea atunci când este cazul, de a folosi mijloacele de învățare necesare unei lecții ș.a. De la elev se așteaptă  ca el să  participe activ la actul învățării, să accepte relațiile de colaborare din cadrul grupului școlar, să protejeze bunurile materiale ale școlii, să aibă un comportament civilizat în cadrul clasei de elevi. Locul de muncă al elevului este școala, iar munca să este învățatul. Școala este o etapă inițială a formării omului ca personalitate, care dă deschidere spre viitor, spre învățare continuă, spre autoeducație și autoinstruire. Finalitatea principală a școlii este a învăța să înveți, a învăța să devii. Herbert Gerjouy spunea că “Analfabetul de mâine nu va mai fi cel care nu știe să citească, ci va fi cel care nu a învățat cum să învețe”.

În fond, școala este instituția care organizează trăirea unor experiențe de învățare. Ea urmărește atingerea unor obiective, cu ajutorul unor metode și mijloace științifice.

Școala informează și formează elevii ținând cont de anumite principii, având grijă să evalueze modul în care obiectivele au fost atinse.

Pentru a putea îndeplini cu succes rolul de ”elev”, acesta trebuie să aibă un program riguros întocmit, în care învățarea să alterneze cu odihna (activă sau prin somn).

Programul zilnic al elevului trebuie să cuprindă câteva reguli:
– orele de culcare și cele de sculare să fie respectate întotdeauna;
– mesele să aibă loc la ore fixe;
– în fiecare zi să existe anumite ore pentru recreere;
– să se acorde timp igienei personale;
– să se programeze corect orele pentru învățare;

Perioadele optime pentru învățare pe parcursul unei zile de studiu sunt dimineața, între orele 8-13 și după-amiaza, între orele 16,30 – 21,30.

Iată câteva reguli necesare în organizarea unui program de studiu individual:

– trebuie programat timpul, astfel încât să ajungă pentru pregătirea tuturor lecțiilor;
– lecțiile se fac numai după ce copilul s-a spălat, a mâncat și s-a odihnit cel puțin o oră;
– trebuie să existe ordine acolo unde copilul învață, iar lumină la masa de scris trebuie să vină din stânga;
– se învață 30-50 minute, după care se fac pauze de 10-15 minute;
– poziția corpului la masa de scris este importantă (spatele drept și așezarea corectă a brațelor pe masă);
– locul unde se învață trebuie să fie ferit de zgomote și de culori stridente iar camera să fie aerisită și curată.

Iată un model de program pentru școlarul mic:
– 6,30 – scularea;
– 6,30-7,00 – gimnastică de înviorare, toaleta de dimineță, efectuarea ordinei în cameră, aerisirea, îmbrăcarea;
– 7,00-7,30 – micul dejun;
– 7,30-8,00 – drumul spre școală;
– 8,00-12,00 – activitate școlară;
– 12,00-12,30 – drumul spre casă;
– 12,30-13,00 – program liber;
– 13,00-13,30 – prânzul;
– 13,30-14,30 – odihnă;
– 14,30-15,00-18,00 – program de lecții cu pauze;
– 18,00-19,30 – joacă în aer liber, sport, cumpărături;
– 19,30-20,30 – programe de televizor pentru copii, lectură, cină;
– 20,30-21,00 – pregătirea camerei pentru culcare, pregătirea uniformei și a ghiozdanului, toaleta de seară;
– 21,00-21,30 – culcarea obligatorie.

La sfârșit de săptămână, programul de odihnă trebuie îmbinat cu lectură, plimbările, excursiile, sportul.

Programul zilnic al adolescentului trebuie adaptat la noul program de școală.

Programul de învățătură va fi între orele 7,30-12,30 iar seara se vor pregăti materiile mai ușoare (între orele 20,00-21,00).Seara, adolescentul va viziona programe preferate (dar alese cu grijă) la televizor, va asculta muzică preferată, va face lectură. După toaleta de seară, culcarea va fi obligatorie în jurul orei 22,00.Timpul liber trebuie folosit cu înțelepciune și nu irosit. Prin activitățile din timpul liber, organismul trebuie să se destindă, să se relaxeze, să se încarce cu noi energii; mintea trebuie să se odihnească. Este folositoare cât mai multă mișcare în aer liber: jocuri, plimbări cu bicicletă, mers pe jos. Este nevoie de cel puțin o jumătate de oră petrecută în aer liber. Timpul liber presupune și un program de culturalizare, nu doar prin vizionarea emisiunilor TV, ci și a unor spectacole, vizitarea unor muzee, expoziții și lectură (cărțile vor fi alese potrivit vârstei copilului și particularităților sale individuale). În timpul liber, copilul poate primi sau efectua vizite în cadrul grupului de prieteni (grup ales cu grijă și aflat sub supravegherea părinților).

Ce influență are televiziunea asupra copiilor noștri?

Un studiu arată că 40% din programele TV destinate în special adulților sunt vizionate și de copii până la șase ani, iar 80% dintre acestea au spectatori cu vârste de până la 12 ani (Pitzer R.).

1. Programele de televiziune contribuie la dezvoltarea intelectuală a copilului, deoarece îl confruntă cu situații ipotetice, scenarii care solicită luarea unor decizii (rezolvări de probleme); programele într-o limbă străină le dezvoltă îmbogățirea cunoștințelor despre acea limbă; emisiunile social-educative au un rol pozitiv.
2. Unele programe au un rol de destindere.
3. Copiii imită comportamentul unor personaje – apare comportamentul violent, ca modalitate de rezolvare a unor probleme. De aici va scădea capacitatea copilului de a mai fi sensibil.
Cei care urmăresc frecvent scene de violență au mereu sentimentul de frică de a nu fi agresați; aceștia manifestă vulnerabilitate, anxietate, dependență, stres exagerat.
Violența este prezentată ca metodă de succes în rezolvarea conflictelor; de aici rezultă că, tinerii învață că e bine să fie violenți.

4. Vizionarea exagerată a programelor TV duce la scăderea creativității, corelată cu o diminuare a participării la activitățile comunitare.

Atașarea de televizor înseamnă izolarea de societate, rezultă scăderea capacităților de comunicare ale copilului, a legăturilor afective dintre părinte și copil, a deprinderilor de comportament social etc.

Spoturile publicitare le creează ”nevoi” necunoscute până atunci, îi îndeamnă să cumpere diferite produse, creează stări de frustrare și nemulțumire (în lipsa produselor ce nu pot fi oferite de părinți).

Programele TV promovează pasivitatea (unele cazuri de obezitate), lipsa de mișcare și creează dependență – tinerii nu găsesc alte activități de petrecere a timpului liber.

E bine să existe:
– un program de vizionare;
– părintele să supravegheze copilul în privința emisiunilor urmărite;
– părintele să petreacă mai mult timp cu copilul atrăgându-l în diverse activități utile și plăcute.

Cum îți sprijini copilul să învețe la școală?

Sunt momente în care copilul se simte dezinteresat de scoala. Nu este atent la ore sau nu își notează în caiet tot ce spune învățătoarea, nu își face temele acasă sau le copiază repede în pauza sau pur și simplu lipsesc de la ore (un gând înfricoșător pentru părinte în cazul unui copil de 9-10 ani).

Pot fi câteva cauze care îi determină comportamentul și dacă nu este controlat și motivat din timp, va continua cu obiceiurile nepotrivite iar consecințele pot fi și mai grave – note scăzute la purtare, exmatriculare, riscuri la care este supus când lipsește de la ore.

Exista și metode simple și eficiente prin care îți poți convinge copilul să învețe la școală. Pentru a te ajuta, te sfătuim să urmezi pașii de mai jos.

Află motivele pentru care copilul nu învațaPentru a trata o alergie, trebuie să știi de unde a apărut. Și în cazul copilului tău, aflarea cauzelor care duc la un comportament neadecvat la scoala este primul pas în rezolvarea problemei.

Din ce cauză copilul tău nu mai este atent la ore? De ce chiulește? De ce nu își face temele? De ce nu își notează ce spune învățătoarea? Care este ultima boacăna pe care a făcut-o?

Cele mai comune cauze pot fi:

 Îi este teamă de anumiți copii sau de învățător.Poate sunt copii care îl ridiculizează sau mai rău, îl lovesc. Nu toți copiii recunosc în fața părinților asta, așa că discuta în amănunt cu copilul tău.

 A schimbat scoala și se adaptează mai greu, îi lipsesc foștii colegi, nu mai cunoaște pe nimeni și este dificil să se integreze.

 Are o problemă de natura fizică, de exemplu, deficiența de concentrare și hiper-activitate (ADHD este o cauză posibilă, chiar dacă nu este identificat de când copilul era mic) sau lipsă de vitamine și minerale, apatie, oboseala.

 Noțiunile pe care le învața sunt prea grele sau prea ușoare, ori nu le pricepe ori se plictisește la școală. În funcție de cauză, trebuie să te gândești dacă îl muți la o clasa mai avansată sau să faci cu el ore suplimentare.

  Copilul crede că scoala este o obligație și nu o vede ca pe o etapă frumoasă în viața lui. Se simte constrâns să meargă la școală și să învețe, iar această cauză nu poate fi eliminată decât de părinți, prin comunicare și soluții care să îl motiveze.

 Face parte dintr-un anturaj care în loc să îl motiveze să învețe, îl încurajează să lipsească de la cursuri sau să nu acorde atenție lecțiilor.

 Are probleme de comunicare și intregrare, nu este un copil sociabil sau manifesta anumite fobii.

Indiferent de ce spune copilul, verifica la scoală, vorbind cu învățătorul despre comportamentul și rezultatele sale. Chiar dacă ai un copil care îți spune că la scoala este bine, mai bine verifica; poate fi un motiv de care îi este rușine sau teamă să discute.

Cum să încurajezi copilul să învețe la școală?

Dacă ai descoperit cauza, îți poți ajuta copilul. Iată câteva sfaturi care îți vin în ajutor. Prezintă-i avantajele școlii și învățatului. Arată-i copilului tău ca lucrurile pe care le învața la scoala se aplică în practica – de exemplu matematica îl ajuta când cumpără de la magazin, limba romana îl ajuta să vorbească în mod corect, geografia îl ajuta să se orienteze în spațiu, etc.

Puneți în practica acasă micile experimente sau exerciții pe care le învața la școală. Faceți temele împreună: el pentru școală, tu pentru serviciu sau citieste o carte.

Jocul este cea mai eficientă metoda de învățare așa că profită de acest lucru pentru a-l motiva. Recompensează-l cu buline roșii, steluțe lipite de perete sau alte modalități care îi plac și îl motivează pozitiv.

Mulți copii au o problemă cu organizarea timpului, încep mai multe activități și simt apoi că nu le termina sau că au prea multe de făcut. Ajută-l să fie organizat și să planifice timpul de joacă, cel dedicat temelor de acasă, somnicul de la prânz sau cel petrecut cu prietenii.

Dacă nu îi place rutina, stabilește un calendar diferit pentru fiecare zi, montan eventual un calendar sub forma de tablă pe perete, pe care îl puteți modifica împreună.

Stabilește un sistem de recompense și pedepse. Disciplina este importanta și copilul trebuie să înțeleagă că sunt anumite reguli care trebuie respectate iar dacă le încălca vor fi consecințe. Când ne referim la reguli, includem și conduita impusă la clasă și regulile stabilite de învățător sau profesor.

Lasă copilul să mai facă și greșeli! Dacă ești mereu pregătită să îl protejezi și nu îi dai voie să mai și greșească, nu va fi pregătit pentru momente mai dificile în viitor – examene grele, testări, evenimente mai complexe, decizii.

Ajută-l să aleagă și să ia decizia corectă! Dacă nu vrea să învețe la o materie, lasă-l să ia notă mică dar prezintă-i consecințele – va avea mult mai mult de învățat acum pentru a își reface media și pentru a se califica la un premiu sau la bursă. În viitor va învața tocmai pentru a scăpa de un efort suplimentar ulterior.

Descoperă punctele slabe, problemele, nemulțumirile și ajuta copilul să le rezolve. Comunicarea este cea mai bună soluție dacă vrei să îți motivezi copilul să învețe la școală.

Scoala si comunitatea

Scoala este una dintre institutiile esentiale ale societatii ale carei rezultate

influenteaza atat evolutia beneficiarilor ei directi, cat si pe cea a comunitatilor beneficiarii indirecti.

Pe fondul schimbarilor pe care le traverseaza societatea romaneasca, in

incercarea de cautare si cristalizare a identitatii, scoala are un rol primordial in

refacerea identitatii sociale si valorizarea potentialului uman, in concordanta cu

directiile europene prioritare de actiune in domeniul educatiei:

– identificarea factorilor implicati in domeniul educational si stabilirea

rolului si a responsabilitatilor fiecarui factor;

– sustinerea parteneriatelor cu toti factorii sociali interesati de dezvoltarea

educatiei;

– stabilirea setului de valori care sa orienteze evolutia societatii si a

educatiei sale.

Scoala este o institutie care ofera servicii educationale, transmite

cunostinte, dezvolta abilitati, formeaza competente, norme, valori recunoscute si

acceptate social. Ea functioneaza intr-o comunitate alcatuita din mai multi factori

de educatie, care au la randul lor o oferta educationala: familia, autoritatile,

organizatiile guvernamentale si neguvernamentale, politie, biserica etc.

I.2. Comunitatea este definita in Dictionarul Explicativ al limbii romane ca

un grup de oameni cu interese, credinte sau norme de viata comune, totalitatea

locuitorilor unei localitati, ai unei tari, totalitatea celor care traiesc in acelasi loc si au aceleasi obiceiuri, aceleasi norme de viata etc.

In Romania putem vorbi despre cateva tipuri de comunitati:

-comunitati locale in mediul rural – indivizii stabilesc relatii

interpersonale frecvente, se cunosc, isi sanctioneaza abaterile de la normele

comunitatii;

– comunitati locale in mediul urban din orasele mici- spiritul comunitar

este prezent, majoritatea oamenilor se cunosc, controlul comportamentelor

functioneaza, dar nu este asa de sever ca in mediul rural;

– comunitatile din marile orase – nu putem vorbi de comunitati locale,

exista comunitati diverse( comunitati academice, comunitati ale persoanelor cu o

anumita orientare sociala etc.),normele sociale sunt complexe, iar valorile

traditionale incep sa se piarda.

Parteneriatul Scoala-Comunitate

Din punct de vedere juridic, parteneriatul se defineste ca o intelegere

legala in care partenerii definesc impreuna scopul general al parteneriatului si

presupune colaborarea stransa si combinarea avantajelor specifice pentru ambii

parteneneri.

Din punctul de vedere al beneficiilor pe care le aduce, parteneriatul poate

fi definit ca o modalitate eficienta in realizarea reformei managementului, prin

schimbarea modului in care sunt abordate problemele publice, astfel incat

solutionarea lor sa devina fezabila prin parteneriat.

Parteneriatul poate fi o solutie pentru alocarea si folosirea resurselor

locale, la nivel comunitar, pentru atragerea altor resurse, in vederea rezolvarii

problemelor comunitatii.

Ideea de parteneriat intre scoala si comunitate trebuie sa se bazeze pe

principiul complementaritatii serviciilor oferite de catre organizatiile care

activeaza in comunitate.

Construirea parteneriatului este un proces deliberat ce implica adoptarea

unui management bazat pe colaborare, comunicare si acceptarea diversitatii,

responsabilizarea partenerilor si implicarea reciproca.

Principiile care stau la baza parteneriatului Scoala – Comunitate sunt

stipulate in Legea Educatiei Nationale( art. 3):

– Principiul echitatii- in baza caruia accesul la invatare se realizeaza fara

discriminare;

– Principiul calitatii- in baza caruia activitatile de invatare se raporteaza

la standarde de referinta si la bune practici;

– Principiul relevantei- in baza caruia educatia raspunde nevoilor de

dezvoltare personale si social-economice,

– Principiul eficientei- in baza caruia se urmareste obtinerea de rezultate

educationale maxime prin gestionarea resurselor existente;

– Principiul descentralizarii- in baza caruia deciziile principale se iau de

catre actorii implicati direct in proces;

– Principiul raspunderii publice- in baza caruia unitatile de invatamant

raspund public de rezultatele lor;

– Principiul transparentei- concretizat in asigurarea vizibilitatii totale a

deciziei si a rezultatelor,

– Principiul asigurarii egalitatii de sanse;

– Principiul incluziunii sociale;

– Principiul centrarii educatiei pe beneficiarii acesteia;

– Principiul participarii si responsabilitatii parintilor;

– Principiul fundamentarii deciziilor pe dialog si consultare;

– Principiul respectarii dreptului la opinie al beneficiarilor directi ai

sistemului de educatie.

Necesitatea parteneriatului Scoala-Comunitate

Ideea de a folosi scoala in beneficiul comunitatii a aparut in anii 90 in

SUA, cand s-a cristalizat convingerea ca scolile pot servi comunitatilor, prin

furnizarea de servicii dupa orele de curs: culturale, sportive, recreative, de

socializare, de pregatire a fortei de munca etc. Dupa anii 90, in Europa scolile si au diversificat activitatile oferite comunitatii, deruland: cursuri IT, concerte,

conferinte, cluburi pentru pensionari etc.

In contextul in care resursele acordate educatiei nu sunt suficiente,

parteneriatul scoala-comunitate poate fi o modalitate prin care se realizeaza o

mai buna gestionare a resurselor locale, de atragere a resurselor catre scoala si

de valorificare a resurselor scolii in beneficiul comunitatii.

Scolile sunt organizatii puternic ancorate in comunitate, care prin statutul

lor, prin competentele resurselor umane implicate in sistemul educational pot

deveni promotorul parteneriatului comunitar.

In relatia de parteneriat pot interveni si blocaje, datorate:

– raportarii la valori diferite;

– lipsei unei politici a scolii in ceea ce priveste relatia cu comunitatea;

– lipsei educatiei civice;

– neidentificarii avantajelor si a finalitatilor;

– rezistentei cadrelor didactice la colaborarea cu agentii comunitari, in

condtiile efectuarii unor activitati neremunerate.

In consecinta, se impune adaptarea scolii la nevoile comunitatii, prin:

– adoptarea unui management participativ, care sa implice scoala in

proiectele comunitatii si sa constientizeze agentii comunitari asupra rolului

pe care il au in educatia viitorilor cetateni;

– schimbarea mentalitatii angajatilor scolii;

– adaptarea curriculara la nevoile comunitatii locale;

– imbunatatirea ofertei de activitati extracurriculare;

-implicarea reprezentantilor comunitatii in procesul de dezvoltare

institutionala a scolii;

Colaborarea familie-școala-elevi

„Prezența pãrinților poate transformă cultura școlii.” ( S. L. Lightfoot )

Una dintre cele mai importante condiții ale creșterii eficienței activității educative desfășurate cu elevii o constituie asigurarea unei depline unități de acțiune a tuturor factorilor educativi: școală, familie, comunitate. Dacă este adevărat că școala este factorul de care depinde în mod covârșitor devenirea personalității umane, tot atât de adevărat este că educația coerentă nu poate face abstracție de rosturile familiei în această comuniune. Școala și familia sunt două instituții care au nevoie una de alta.
Școala și familia trebuie să găsească făgașul colaborării autentice bazată pe încredere și respect reciproc, pe iubirea față de copil, să facă loc unei relații deschise, permeabile, favorizante schimbului și comunicării de idei.
Părinților le revine rolul esențial în creșterea copiilor, asigurându-le acestora nu numai existența materială, cât și un climat familial, afectiv și moral. Sunt situații în care familia consideră că este suficient să se ocupe doar de satisfacerea nevoilor primare (hrană, îmbrăcăminte, locuință, cheltuieli zilnice etc.), ignorând importanța unei comunicări afective, nestimulând dezvoltarea sentimentului de apartenență.

Acasă trebuie să creeze un mediu de încredere, echilibrat, în care copilul să se manifeste neîngrădit iar în relația cu școala pot colabora cu alți membrii ai comunității școlare pentru a crea un climat care sprijină învățarea, atât în școală cât și în afara ei.

Este necesar ca părinții să își schimbe optica pe care o au asupra întâlnirilor din mediul școlar, aceastea putând deveni un sprijin real în îmbunătățirea relației dintre părinte și copil, părinte și cadru didactic. Cercetările arată că „în programele în care părinții sunt implicați elevii au performanțe mai mari la școală decât aceleași programe, dar în care părinții nu sunt implicați” (Henderson și Nancy, 1995). Gradul de implicare al părinților în viața școlară a copiilor lor influențează și rezultatele acestora, în sens pozitiv: cu cât părinții colaborează mai bine cu școala, cu atât notele copiilor sunt mai mari. Educația nu este un proces de care este responsabilă în mod exclusiv școala, dar nici părinții; este un proces al cărui succes depinde de colaborarea dintre cele două părți implicate.

Reacția școlii, ca instituție de educație, formare și orientare, la mobilitatea socială și economică, trebuie să fie de adaptare a conținutului, structurii și funcțiilor sale, de creare de premise favorabile pentru elevi care să le permită integrarea socială rapidă, flexibilitatea, inițiativa și rezolvarea de probleme, diminuarea imprevizibilului. Școala trebuie să facă tot ce-i stă în putință pentru valorizarea maximă a fiecărui individ prin mai raționala stimulare intelectuală a elevilor, a aptitudinilor, a atitudinilor și a trăsăturilor lor de personalitate. Avem în vedere că școlile de toate gradele sunt organizații responsabile pentru educația formală a copiilor și adolescenților. Școlile care duc la bun sfârșit mult mai eficient această responsabilitate se consideră pe ele însele și elevii lor ca parte a sistemului social ce include familiile și comunitățile.  Când școlile, familiile și comunitățile lucrează împreuna ca parteneri, beneficiari sunt elevii .
Colaborarea dintre școală și familie presupune nu numai o informare reciprocă cu privire la tot ceea ce ține de orientarea copilului ci și înarmarea părinților cu toate problemele pe care le comportă această acțiune. În ceea ce privește relația școala-familie se impun deschideri oferite părinților privind aspectele școlare, psihopedagogice, pe lângă aspectele medicale, juridice etc. O bună colaborare între familie și scoală se poare realiza prin parteneriate. Motivul principal pentru crearea unor astfel de parteneriate este dorința de a ajuta elevii să aibă succes la școală și, mai târziu, în viață. Atunci când părinții, elevii și ceilalți membri ai comunității se consideră unii pe alții parteneri în educație, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcționeze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esențială în organizarea școlii și a clasei de elevi. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opțional sau o problemă de natura relațiilor publice.

Parteneriatele dintre școli, familii și comunitate pot ajuta profesorii în munca lor; perfecționa abilitățile școlare ale elevilor; îmbunătăți programele de studiu și climatul școlar;  îmbunătăți abilitățile educaționale ale părinților; dezvoltă abilitățile de lideri ale părinților;  conecta familiile cu membrii școlii și ai comunității;  stimula serviciul comunității în folosul școlilor; oferi servicii și suport familiilor și crea un mediu mai sigur în școli.

Parteneriatul școală – familie – comunitate

Beneficiarii colaborării dintre profesori, părinți și comunitatea locală sunt elevii.

Parteneriatul are drept scop următoarele:

–          să ajute profesorii în munca lor
–          să perfecționeze abilitățile școlare ale elevilor
–          să îmbunătățească programele de studiu și climatul școlar
–          să îmbunătățească abilitățile educaționale ale părinților elevilor
–          să dezvolte abilități de lideri ale părinților
–          să faciliteze legătura dintre familii, personalul școlii și al comunității
–          să ofere servicii și suport familiilor
–          să creeze o atmosferă de lucru mai sigură în școală
–          să ajute la managementul școlii

Parteneriatele reprezintă o componentă esențială în organizarea și desfășurarea activității în școală și în clasele de elevi. Ele nu mai sunt considerate doar o simplă activitate opțională sau o problemă de natura relațiilor publice.

În relația școală – familie se pot ivi dificultăți de ordin comportamental, întâlnite atât la părinți, cât și la profesori și la conducerea școlii, sau de ordin material; relația respectivă cere un surplus de efort din punct de vedere material și de timp.

La școala unde lucrez este organizată legătura școală – familie care funcționează

sub denumirile de comitete de părinți pe școală și comitete de părinți pe clase.

Școala are aportul comunității, mai ales în domeniul culturii. Relațiile dintre școală, elevi, familiile acestora și comunitate trebuie să fie bazate pe contact și colaborare, pe transmitere de informații și prezentare a unor stări de lucruri, de influențe pozitive asupra comportamentelor elevilor, pe trăiri afective și emoționale reciproce în diferite forme de manifestare.

Ședința cu părinții: Cât de bine ne cunoaștem copilul?

Motivații ce stau la baza desfășurării  acestei teme:

–         dorința de dezvoltare a relațiilor de țip: copil-părinți, părinți-profesor-școală, copil-părinți-profesor-școală-comunitate
–         observarea unor influențe negative exercitate asupra motivației copiilor pentru învățare, prin aplicarea unor metode nepotrivite de către părinți sau din cauza lipsei aplicării celor potrivite;
–         accentul pus de către foarte mulți părinți pe cunoștinte, îndepărtând celelalte aspecte ale inteligenței și personalității copilului lor;

Obiective:

–          să conștientizeze influența imensă pe care o exercită asupra personalității copilului și cum să aibă o influență pozitivă
–         să înțeleagă complexitatea personalității umane și faptul că aceasta e în plină formare;
–         să petreacă mai mult timp cu copilul și să acorde mai multă atenție și importanță cunoașterii lui;
–         să descopere și să aplice sugestiile potrivite lor pentru îmbunătățirea comunicării cu copilul;
–         să vină cu propriile sugestii/ experiențe pozitive, pentru îmbogățirea strategiilor de cunoaștere și utilizare a cunoștințelor despre copii;

Metode: chestionarul, conversația,exercițiul,exercițiul de imaginație

       Aspecte  generale      

        Școala și familia urmăresc același scop educativ formarea copiilor spre a deveni oameni multilateral dezvoltați.

Pentru realizarea acestui scop unic este necesară unitatea de acțiune, concordantă dintre mijloacele specifice de influențare folosite de aceste două instituții sociale.

Școala este interesată să colaboreze cu familia, să-și facă din ea un aliat, pentru ca acțiunea sa educativă să fie mai profundă și de durată. Colaborarea școlii cu familia este necesară și în vederea unei informări reciproce cu privire la dezvoltarea copilului, la comportarea lui.

În convorbirea cu părinții, profesorul (învățătorul) trebuie să dovedească mult tact. Să aibă atitudinea unui prieten, nu a unui șef care dă ordine. Să fie apropiat, să găsească argumente potrivite și temeinice, ca părinții să le accepte fiind convinși de utilitatea lor, dar să nu renunțe la convingerile sale dacă acestea sunt bine întemeiate. Cadrul didactic se va interesa de modul cum este respectat regimul de zi al copilului, cum este ajutat acesta la învățătură, dacă are create condiții bune de pregătire a temelor, cum se comportă copilul fața de părinți, frați, bunici cum se comportă aceștia față de el, ce influențe pozitive și negative se exercită asupra lui, cu ce se ocupă în timpul liber, ce prieteni are, cum se odihnește și cum se hrănește, care este starea sănătății lui, ce interese manifestă.

      În general, toată lumea apreciază efectele benefice ale unei participări foarte active a părinților la activitățile  școlare. Numeroase cercetări la nivel de învățământ primar  și chiar secundar au pus în evidență aspectul determinant al calității interacțiunii dintre familie și școală asupra educației copiilor.

     Această recunoaștere a importanței părinților în favorizarea succesului școlar al tinerilor a determinat autoritățile educative să susțină necesitatea întăririi legăturilor dintre părinți și  școală. De altfel, în contextul actual, aceste legături par a fi mai necesare ca niciodată. Într-adevăr, misiunea socială a școlii depășește tot mai mult simplă atingere a obiectivelor pedagogice ale curriculum-ului  școlar avâdn în vedere  și faptul că mulți părinți sunt prea preocupați de problemele familiale, profesionale sau sociale pentru a putea urmări evoluția copiilor lor sau coerența dintre educația pe care copilul o primește în familie și cea școlară.

     Atât părinții cât și cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări.Binefacerile sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaștere reciprocă și depășirea stereotipurilor,  și continuând cu identificarea unor interese comune în beneficiul copiilor. În sfârșit, colaborarea este benefică și pentru școală, părinții aducând deseori resurse suplimentare ce pot susține rolul educativ al școlii dar oferă și un cadru

pentru o continuă reevaluare.

       Spre a ajuta eficient pe copii, părinții trebuie să țină legătura cu școala, spre a se informa despre rezultatele muncii și despre comportarea lor la școala. Unele informații despre aceste situații le pot obține părinții prin consultarea carnetului cu note al elevului sau din relatările despre activitatea lui la școala și modul cum a fost ea apreciată de profesori, dar mult mai utile sunt informațiile pe care le primesc părinții de la cadrele didactice.

Accelerarea transformărilor sociale, democratice, emanciparea femeii, modificarea statutului copilului, dispersia familiei, încercarea de a restitui prestigiul educației familiale, progresele sociologiei și psihologiei, precum și alte cauze au dus la înțelegerea faptului că orice sistem de educație rămâne neputincios dacă se izbește de indiferența sau de opoziția părinților. Școala capăta astfel o misiune suplimentară.

Au existat întotdeauna educatori excelenți și părinți iubitori care nu și-au pus probabil atâtea probleme și totuși au reușit foarte bine, dar poate că acest lucru era mai ușor într-o lume foarte statornică, în care tradiția avea ultimul cuvânt. Modificarea pe care au suferit-o, în curs de o generație sau două, relațiile dintre părinți și copii, dintre adulți și tineri, apare mai vădita în considerația pentru copil.

        Un raport asupra relațiilor dintre școala și familie în țările Comunității Europene, bazat pe cercetări comparative, documentare și empirice enumeră patru motive pentru care școala și familia se străduiesc să stabilească legături între ele:

– părinții sunt juridic responsabili de educația copiilor lor;

– învățământul nu este decât o parte din educația copilului, iar o bună parte a educației se petrece în afara școlii;

– cercetările pun în evidență influenșa atitudinii parentale asupra rezultatelor școlare ale elevilor, în special asupra motivațiilor învățării, precum și faptul că unele comportamente ale părinților pot fi favorizate datorită dialogului cu școala;

– grupurile sociale implicate în instituția școlara (în special părinții și profesorii) au dreptul să influențeze gestiunea școlară.

Moduri de participare a părinților

     Părinții elevilor dintr-o clasă formează rareori un grup omogen  și nu dispun toți de aceleași mijloace pentru a se implica în mod activ în activitățile școlii. Cooperarea lor cu mediul  școlar trebuie, deci, să ia forme diverse pentru a răspunde nevoilor  și disponibilităților lor. Anumiți părinți sunt pregătiți să consacre mai mult timp și energie pentru participarea la activități. Unii dintre ei nu sunt disponibili decât în mod punctual și pot să participe la un eveniment special (de exemplu să însoțească grupul de elevi cu ocazia vizitării unui muzeu). Alții dispun de suficient de mult timp liber, energie  și cunoștințe pentru a putea aduce o contribuție mai importantă școlii. Unii pot veni în clasă pentru a susține o expunere pe o anumită temă (legată de locul lor de muncă, tradițiile lor culturale, anumite experiențe de viață specifice sau de modul cum își petrec timpul liber). Alții sunt pregătiți să se implice în animarea unor grupuri de întrajutorare

de părinți, care abordează probleme particulare.

Tipuri de programe de colaborare între școală și familie

     O serie de programe au încercat să promoveze o participare mai activă a părinților la activitățile școlii și au propus diferite forme de activități de colaborare. Anumite practici au drept obiectiv ameliorarea relațiilor dintre familie  și  școală: în cadrul acestor programe, părinții contribuie la elaborarea  și realizarea unor activități care stimulează schimbul de informații  și care favorizează relațiile interpersonale armonioase. Aceste activități pot lua diferite forme: vizite reciproce, un club al părinților în  școală,comunicare scrisă, prânzuri sau cine comunitare, adunări informative.

    În cadrul programelor vizând sprijinul  școlar, părinții sunt invitați să se implice în conceperea  și susținerea unor proiecte  școlare. Poate fi vorba despre strângerea de fonduri, de asistență directă(zugrăvire, donație de haine, reparații etc.), de însoțirea elevilor cu ocazia excursiilor, de conferințe, despre predarea unei arte sau despre o activitate distractivă, despre organizarea de evenimente sociale sau culturale.

    Anumite proiecte vizează educația părinților. Aceștia sunt invitați să participe la sesiuni de formare menite să-i ajute să-și dezvolte abilitățile parentale sau să-și îmbunătățească cunoștințele: ateliere de formare pe anumite teme, cursuri de formare continuă, acces la material de formare (cărți, casete video, broșuri). În sfârșit, în unele cazuri se pune accentul pe utilizarea comitetelor consultative în cadrul cărora părinții

formează grupuri de consiliere care se pot interesa de diferite probleme care privesc școala, fie ele de ordin socio-cultural, financiar, administrativ sau pedagogic.

      Printre multiplele motive, fondate sau nu, invocate de cadrele didactice în vederea neutilizării anumitor strategii ce încurajează participarea părinților, este invocată adesea convingerea că părinții vor refuza să colaboreze, sau că nu au capacitatea să o facă.

      O serie de studii realizate în ultimii zece ani au adus precizări față de acest subiect și au demonstrat că  părințiii și cadrele didactice consideră  că o colaborare între ei ar putea ameliora randamentul  școlar  și conduita elevilor în clasă. Numeroși părinți afirmă  că sunt dori tori să se implice în procesul de educație al copiilor lor. Cadrele didactice trebuie totuși să formuleze așteptări realiste privind această colaborare. În ceea ce privește activitățile care pot fi propuse părinților, acestea trebuie să fie multiple, variate și să corespundă nevoilor  și posibilităților  lor.  În  fața unui eșec sau a unei slabe participări, trebuie identificați factorii care împiedică participarea parentală și apoi să se elaboreze un program care să corespundă mai bine nevoilor reale  și disponibilităților familiilor, în loc să se conchidă că părinții sunt lipsiți de interes.

Teorii importante privind relația școală-familie

Există două teorii importante privind relația școală-familie:

– teoria profesionalismului care consideră că un element esențial serviciul făcut altora, fără a te gândi la avantaje personale, criteriile acestei teorii sunt: competența, servirea clienților, un cod de etică profesională;

– teoria schimbului care consideră acțiunea umană în funcție de un câștig personal, se consideră privilegii tradiționale ale profesorilor: un grad de autonomie, un salariu asigurat, o competiție restrânsă.

Din această perspectivă se pune întrebarea: ce câștigă profesorul într-o cooperare cu familia? Se apreciază că acest câștig poate fi un statut revalorizator în ochii societății, cooperarea cu familia poate fi un test profesional și poate fi considerată ca făcând parte din datoria profesională a profesorului deoarece: părinții sunt clienți ai școlii, eficacitatea învățământului  poate fi ameliorată prin cooperarea între școală și familie, părinții sunt responsabilii legali de educația copiilor lor și pot avea exigențe de a evalua rezultatele activității școlare.

În acest context se pune și problema: de relația cu familiile trebuie să se ocupe profesori specializați sau toți profesorii? Soluția ideală pare a fi: toți profesorii să aibă relații obișnuite de colaborare cu familiile, profesorii specializați (consilieri educaționali) să rezolve cazuri particulare, dificile, să efectueze vizite în familii, când este necesar și să organizeze reuniunile cu părinții.

Etape în evoluția relației familie-școală

Se pot deosebi trei etape în evoluția relației familie-școală:

– etapa școlii autosuficiențe: școala este considerată o instituție închisa, care nu influențează mediul familial și nu se lasă influențată de el. Caracteristicile etapei sunt: contactele cu părinții sunt rare, formale, părinții acceptă ideea că nu au nimic de văzut despre ceea ce se întâmplă în școală, administrația alege școala pentru copii, părinții nu participa la consiliile de administrație școlară, asociațiile de părinți nu sunt încurajate, formarea profesorilor neglijează relația între familie și școală.

– etapa de incertitudine profesională: profesorii încep să recunoască influența factorilor familiali asupra rezultatelor școlare, dar părinții continuă să creadă că școala este autosuficiența. Caracteristicile etapei sunt: tendința de a crește acuzarea familiei pentru proastele rezultate școlare, administrația școlară are tendința de a conserva atitudinea din etapa anterioară, contactele formale, de rutină cu părinții continuă, apar experiențe localizate privind comunicarea cu părinții, apar organizațiile voluntare de părinți, se constituie consilii de gestiune școlară, în care participarea părinților are un rol minor, nedecizional, formarea profesorilor abordează relația familie-școală ca o problemă de importanța secundară.

– etapa de dezvoltare a încrederii mutuale: părinții și profesorii descoperă împreuna că neîncrederea este puțin câte puțin înlocuită cu încrederea unora față de alții. Caracteristicile etapei sunt: relația cu familiile este din ce în ce mai încurajată de școală, consiliul școlar include reprezentanți ai părinților, cu rol decizional în toate problemele educaționale, organizațiile de părinți sunt acceptate și încurajate în activitatea școlară, profesori specializați (consilieri educaționali) tratează problemele excepționale ale colaborării cu familiile, organizațiile de profesori recunosc statutul și rolul asociațiilor de părinți, administratorii și politicienii educației insista asupra importanței relației familie-școală, formarea profesorilor abordează problema relației cu familia, ca una din problemele importante, se organizează cursuri pentru profesori și părinți.

Familia,mediul prioritar pentru creșterea și educarea  copiilor

     Copilul este o ființă cu însușiri calitative diferite de cele ale adultului și are în mod legitim dreptul de a ocupa o poziție privilegiată și de a se bucura de un „tratament” specific.Sănătatea, dezvoltarea și educația copilului trebuie să fie în centrul preocupărilor familiei.

      Prin caracterul său stabil și coerent familia este mediul educogen primar, cu valențe formative esențiale pentru dezvoltarea normală a copilului.Apartenența copilului la familie este condiționată de siguranța afectiv materială și afectiv esențială pentru dezvoltarea psihică, îndeosebi în etapele timpurii ale evoluției acestuia.Din această cauză separarea copilului de familie poate determina perturbări grave ale echilibrului lui biopsihic.

     Familia este cel mai adecvat mediu de structurare intelectuală,afectivă și volitivă a personalității copiilor, climatul și atmosfera familială devenind cadrul de ambianță materială, spirituală și afectivă în care se vor forma copiii. De aceea eventualele carențe materiale ale mediului și climatului familial , influențează în mod negativ dezvoltarea psihocomportamentală a copiilor.

     În prezent, familia ca unitate socială s-a modificat foarte mult atât la nivel structural, cât și la nivel atitudinal în sensul creșterii ratei divorțurilor și a tensiunilor și conflictelor intrafamiliale. Situația existentă pe plan familial se poate rasfrâge negativ asupra maturizării fizio-psihice, fiziologice și sociale a copiilor lăsând sechele în structura psihică și de personalitate a acestora. În familiile de astăzi, legăturile sunt mai puțin durabile , pe considerentul că oamenii nu mai acceptă să conviețuiască împreună dacă nu se înțeleg bine, nici mîcar de dragul unui copil, fața de care au anumite responsabilități.

      Se vorbește tot mai mult despre existența unei adevărate „crize” a familiei moderne. Această stare critică poate fi determinată de inversarea rolurilor soț-soție, de dispariția unor roluri tradiționale , de problemele materiale, sau de absența părinților din cadrul căminului pentru îndeplinirea sarcinilor socio-profesionale, ceea ce determină o mai slabă preocupare a lor, pentru educația copiilor.

      Conform Convenției ONU cu privire la drepturile copilului, acesta „ trebuie să crească într-un mediu familial, într-o admosferă de fercire, dragoste și înțelegere” pentru a-și dezvolta complet și armonios personalitatea.Este recunoscut faptul că în cadrul familiei copilul își dezvoltă simțul identității. O relație pozitivă și consistentă cu părinții, în care aceștia reușesc să vină în întâmpinarea nevoilor copilului, îl ajută să capete siguranța interioară, să-și cunoască și să-și înțeleagă propriul trecut, să devină autonom.

      Familia este primul mediu în care copilul experimentează relații și el va dezvolta relații în afara acestui mediu pornind de la modelele pe care le-a preluat de aici. De aceea un copil are nevoie de legături emoționale stabile, de sentimentul apartenenței necondiționate la un grup de persoane (în esență familia sa), de un mediu securizat care să-i permită experiențe normale de viață.

       Când vorbim de familie, ne referim în primul rând la părinți, dar un loc foarte important îl are în viața copilului familia externă, formată în mod tradițional din bunici și rude până la gradul al IV-lea. Familia extinsă îl ajuta pe copil să-și cunoască rădăcinile, să-și întregească experintele de viața de familie, să dezvolte relații multiple și complexe.De aceea este foarte important pentru fiecare copil să își cunoască rudele și să se bucure de relații pesonale cu acestea. În plus, familia extinsă este principala relație de suport pentru părinți. În special bunicii pot fi un sprijin real pentru părinți și, de multe ori, reprezintă principala resursă pentru prevenirea separării.Toți copii au nevoia și dreptul de a fii îngrijiți și crscuti de părinții lor într-o manieră competentă.

      Familia rămâne grupul social vital în asigurarea îngrijirii, protecției și educației copilului.În contextul schimbărilor sociale se constată o diversificare a modelelor familiale: farcventa crescândă a coabitărilor (concubinaje), creșterea numărului divorțurilor, a familiilor cu un singur părinte, opțiunea unor femei de a avea un copil în afara căsniciei, noile forme coexistând cu modelul „clasic” al familiei conjugate.

       Într-o lume în care toate instituțiile și toate tipurile de raporturi sociale se schimbă în ritm accelerat, familia nu poate rămâne neschimbată și nu trebuie absolutizat un model sau altul de organizare familială.Toate aceste schimbări nu trebuie interpretate ca o criză a familiei, ci mai repede ca adaptări ale conduitei individuale la schimbările demografice, econimoce și materiale care afectează societățile în ansamblul lor.

       Dezvoltarea personalității copilului este rezultatul unui ansamblu de factori : familiali, școlari, comunitari.Factorii familiali sunt ca proximitate și importanta cei mai importanți în dezvoltarea unei personalități armonioase , în securitatea fizică , afectiva și materială a copilului.Indiferent de modul de organizare , mediul familial întemeiat pe un sistem de interacțiuni afective intense este apt de a  reacționa la trebuințele copilului, de a participa și favoriza elaborarea personalității, a imaginii sale de sine și despre lume.

      Familia este cea mai în măsură să răspundă nevoilor copilului, afectiv ceva mai adecvata trebuințelor lui pentru că numai aceste relații afective și sentimente de dragoste îl fac pe părinte să înțeleagă și să intuiască copilul și starea lui de copilărie.În familie își poate satisface nevoile sale primare , își poate manifesta frustrările inevitabile, temperate de dragostea părinților. În familie copilul poate să-și investească toate resursele emoționale și să învețe să și le controleze pentru că aici ar trebui să fie în mod sigur un mediu mai ales afectiv – garanție pentru o dezvoltare armonioasă.

      Dacă copilul este singur la părinți el tinde să fie mofturos, egoist, capricios datorită părinților care doresc să-i facă toate poftele.În familiile cu mai mulți copii afecțiunea părinților se îndreaptă către toți copii.Părinții trebuie să aibă o autoritateasupra copilului. Aceasta autoritate nu trebuie obținuta cu ajutorul pedepselor sau a violenței și nici printr-un exces de bunătate și satisfacerea orcarei dorințe. „Adevărata autoritate derivă din exigenta părinților fata de comportarea copiilor,îmbinata cu respactul fata de aceștia. Copilul trebuie să simtă iubirea pe care părinții i-o poartă, dar este necesar să știe că nu-i vor îngădui orce capriciu.

     „Dragostea  este astfel nu numai cheagul familiei, ci și calea cea mai eficientă a educației, dar numai dacă ea e potrivită și cu măsură”. Nu în ultimul rând „pentru a fi un bun mediu educativ, familia trebuie să aibă o situație economică aptă să satisfacă trebuințele de prim ordin ale membrilor săi”. Educarea unui copil nu este un lucru atât de ușor.Unii părinți, având concepții învechite, cred că ei știu cel mai bine să-și educe copilul, neacceptând sfaturi din exterior.În prezent exista o mulțime de cărți, filme și emisiuni special realizate pentru îndrumarea pedagogică a părinților.Familia care nu reprezintă un bun mediu educativ:

a.   Familia descompusă: familia care rămâne descompusa în urma unui divorț sau a unui deces, nu este un mediu educativ ideal.Dar totuși condiția de viața a copilului orfan de un părinte depinde foarte mult de puterea de dragoste a celui rămas, care poate compensa dragostea celui dispărut.În trecut divorțul era extrem de dăunător pentru copii. Cercetările actuale par să indice ca copiii se simt mai bine dacă părinții nefericiți divorțează decât dacă stau împreună într-o atmosferă de furie, amărăciune, violenta și ura.

b.  Familia reconstruită: recăsătorirea creează o familie reconstituită sau combinata formată din doi părinți, din care cel puțin unul aduce în această unitate familială noua unul sau mai mulți copii dintr-o căsătorie anterioară.Cuvintele mama și tată vitreg sunt deja expresii peiorative.Atunci când copii provin din două familii diferite, mama va proteja pe ai săi, iar tatăl pe ai lui, plângându-se fiecare împotriva copiilor celuilalt.În acest context merita să ne punem câteva semne de întrebare: Cine asigura disciplina în această familie? Dar educația? Care sunt îndatoririle părintelui biologic căruia i  s-a luat copilul? Ce autoritate are acesta? Răspunsul la aceste întrebări variază de la caz la caz.

c.  Violența în familie este un fenomen ce ia amploare.Maltratarea partenerului și a copilului are loc în toate clasele sociale, dar posibilitatea maltratării crește o dată cu problemele financiare. Cazurile de maltratare a copiilor este în creștere. „Ca și în cazul maltratării unuia dintre soți, sunt responsabili mai ales bărbații. În multe cazuri cei care maltratează , au fost maltratați în copilărie , astfel perpetuând un ciclu de violență”. Copii maltratați sunt frustrați de dragoste, pierd bucuria de dragoste și înțelegere a semenilor,sănătatea lor psihica fiind pusă la îndoială.

d. Alte cazuri în care familia nu este un bun mediu educativ: Certurile și neînțelegerile dintre părinți au efecte traumatizante asupra copiilor. Divergentele dintre părinți cu privire la măsurile educative au urmări negative asupra educației.Dacă părinții mint, înjura, sunt necinstiți,în cele mai multe cazuri copilul va imita comportamentul acestora.

Rolul bunicilor în viața copilului

    S-a dovedit științific faptul că prezența bunicilor în viața copiilor are urmări benefice asupra întregului comportament al copiilor: aceștia sunt mult mai stabili emoțional, învața mai bine la scoală, capăta încredere în sine și relaționează mai ușor cu cei din jur.

    Bunicii sunt o oază nesecată de dragoste necondiționată de care nepoții se pot bucura din plin. Rolul acestora ia diferite forme, de la prietenul cel mai bun, confidentul, până la istoricul familiei, cel care menține și transmite legăturile și poveștile din familie.

    Legătura formată intre nepoți și bunici este unica tocmai datorită faptului că aceștia din urmă nu pun nici o condiție pentru atenția și dragostea lor. Spre deosebire de părinți, care au diverse exigente fata de copiii lor, bunicii nu așteaptă nimic în schimb. Aceștia au tot timpul din lume pentru a acorda atenție micuților, iar răbdarea lor o depășește cu mult pe cea a părinților. Copilul se simte astfel în siguranță, iar casa bunicilor devine un loc de refugiu și chiar de regăsire.

    Tot cu aceeași răbdare infinită, buncii îi lasă pe copii să fie mai liberi, fără să îi condiționeze prea mult. Acest lucru nu duce neapărat la răsfăț, ci îl ajuta pe copil să capete o atitudine independenta, fiind totuși supravegheat de un adult care îi vrea binele. Știi doar câte de bine se simte atunci când are ocazia să își petreacă vacanțele la bunici, fără părinți.

    Bunicii au timp și experiență pentru a-i învăța o mulțime de lcururi interesante, oferindu-le sfaturi înțelepte și trucuri pe care doar aceștia le mai știu, fascinându-ne însă chiar și atunci când ajungem la maturitate. Căci doar bunica face cea mai bună mâncare, iar bunicul are grădina cea mai frumoasă.

Copilul va învăța să își prețuiască mai mult familia și să își aprecieze părinții, pentru că poveștile bunicilor despre năzbâtiile părinților atunci când erau și aceștia copii, îi face să pară mai umani și să coboare de pe acel piedestal al rolului părintesc.

In concluzie implicarea părinților în  viață activă a școlarului este foarte importantă, deoarece copiii dacă sunt ajutați devin mai motivați  și mai ambițioși în tot ceea ce fac. Eu cred că implicarea părinților în viața micului școlar îl face pe acesta să fie mai încrezător în sine și mai puternic,putând să depasesca toate obstacolele pe care le întâlnește nu doar la scoală,ci și în viața de zi cu zi. Dialogul cu familia este unul din elementele indispensabile ale reușitei școlare.

Traditie si inovatie

"Parintii care au primit ei însisi o educatie sunt deja niste modele dupa care se îndreapta copiii. Dar pentru a-i face pe acestia mai buni, este necesar sa facem din pedagogie un studiu; altfel nu este nimic de sperat de la dânsa, iar educatia este încredintata unor oameni cu pregatire rea" (Kant, Im. 1992, p.15).

"Astazi, ca totdeauna, ei (n.n. – adica "speculantii frumoaselor principii", care în locul unei legi pentru întemeierea instructiei generale "au urzit o cabala") striga: "raspândirea luminii si culturii în masa poporului"; în vremea aceasta însa poporul daca ar fi întrebat, le-ar raspunde: "boieri dumneavoastra, lumina ca lumina, nu zicem ca nu-i buna; dar, pâna una alta, dati-ne mijloace de hrana, scapati-ne de briciul administratiei" "(Eminescu, M. 1991, p.156).

Perspectiva istorica

Educatia parintilor- ca si educatia adultilor- apare necesara atat pentru educarea copiilor , cat si pentru o cale de emancipare spirituala si sociala.

Au existat întotdeauna educatori excelenti si parinti iubitori, care nu si-au pus probabil atâtea probleme si totusi au reusit foarte bine; dar poate ca acest lucru era mai usor într-o lume statornica, în care TRADITIA avea ultimul cuvânt.

Accelerarea transformarilor sociale, democratice, emanciparea femeii (la preocuparile materne si gospodaresti adaugându-se preocuparile profesionale si de studiu), modificarea statutului copilului, dispersia familiei, încercarea de a restitui prestigiul educatiei familiale (pe care l-a avut pâna la introducerea învatamântului obligatoriu), au dus la întelegerea faptului ca sistemul de educatie ramâne neputincios daca se izbeste de indiferenta sau de opozitia parintilor.

Obstacole in calea relatiei scoala-familie

Reprosurile care li se fac parintilor:

apatia (nu vin la reuniuni anuntate);

lipsa de responsabilitate (asteapta initiativa profesorilor);

timiditate (lipsa de încredere în sine);

participare cu ingerinte (critica cu impertinenta scoala);

preocupari excesive (exclusive) pentru randamentul scolar (notele copilului);

rolul parental rau definit (nu înteleg corect functiile si rolurile în educatia copilului);

contacte limitate cu scoala (numai în situatii exceptionale, de criza în comportarea copilului);

conservatorism (reactii negative la idei noi).

Reprosurile care li se fac profesorilor sunt:

dificultati de a stabili relatia cu adultii (trateaza parintii ca pe copii si nu ca parteneri în educatia copilului, decizând autoritar la reuniunile cu parintii);

definirea imprecisa a rolului de profesor (oscileaza între autonomia traditionala si perspectivele noi ale parteneriatului);

lipsa pregatirii acestora privind relatia scoala-familie.

Recomandari adresate cadrelor didactice

Cadrele didactice trebuie sa formuleze asteptari realiste in raport cu nivelul de participare al parintilor si cu energia necesara favorizarii acestei participari.

• Intalnirile cu grupurile de parinti trebuie sa-i implice activ in procesul de invatamant. Parintii prefera intr-adevar sa fie participanti activi, mai degraba decat simpli auditori.

• Proiectele gestionate la nivel de clasa sunt mai eficiente decat cele realizate exclusiv la nivel de scoala

• Cadrele didactice trebuie stimulate sa-si reevalueze ideile preconcepute fata de parinti. Anumite initiative de colaborare sunt, de altfel, ineficiente intrucat ii reduc pe parinti la un rol de subordonati fata de cadrele didactice. Parintii sunt parteneri autentici care pot concepe si pune in practica obiectul colaborarii.

Directii de imbunatatire a relationarii eficiente profesori-parinti/ parinti-profesori

• Profesorul va informa pe parinti despre aspectele pozitive si negative din activitatea elevului la scoala.

• Este recomandat ca mai intai sa fie prezentate unele aspecte pozitive, unele succese obtinute la invatatura sau unele schimbari laudabile din comportamentul lui.

• Se va arata apoi la care obiecte elevul intampina greutati, ce greseli se observa in comportarea lui si vor fi analizate cauzele acestora.

• Parintii vor fi informati despre posibilitatile de dezvoltare pe care le are copilul, despre aptitudinile si interesele pe care le manifesta in munca scolara si in cea extrascolara.

• E necesar ca parintii sa tina legatura cu scoala, spre a se informa despre rezultatele muncii si despre comportarea lor la scoala.

Pentru a exista o relatie optima si autentica intre partenerii implicati in procesul instructiv educativ este necesara asumarea responsabilitati de fiecare persoana implicata in acest demers.

Nu se poate vorbi separat de aceste relatii care se formeaza de-a lungul timpului petrecut in scoala, proasta functionare a unui tip de relatie, pune in dificultate si celelalte relatii.

Un alt aspect important al relatiilor care iau nastere in tot acest demers formativ este relatia dintre elevi si profesori.

Directii de imbunatatire a relationarii eficiente profesor-elev/ elev-parinte

• Relatiile dintre profesor si clasa se polarizeaza, in general in sentimente de simpatie,incredere reciproca, sau, dimpotriva, de antipatie, neincredere si chiar ostilitate de cele mai multe ori. Sunt si cazuri cand contactul spiritual dintre profesor si elev nu trece de zona indiferentei: clasa nu exista pentru profesor si nici profesorul pentru clasa.

• Initiativa trebuie sa aparțina insa profesorului, care tinand seama de legea esentiala a relațiilor afective interumane potrivit careia simpatia si bunavointa nasc simpatie si bunavointa, antipatia si ostilitatea trezesc sentimente de aceiasi calitate, trebuie sa conduca, sa dirijeze aceste relatii si sa le structureze pe colaborare si cooperare reciproca.

• Relatia dintre profesor si elev trebuie sa fie intemeiata pe faptul ca profesorul are rolul de indrumator, de coordonator al activitatii elevului si in care elevul poate sa gaseasca la un moment dat mai mult decat un profesor, un om, o calauza in drumul lui prin viata.

• De la profesor porneste totul: daca acesta este agresiv sau incearca sa umileasca copilul sau sa il incurce mai ales in prezenta celor din jur, elevul va actiona ca atare, ori va raspunde violent, luand in batjocura cadrul didactic, ori se va retrage in sine, refuzand sa mai comunice, dezvoltand astfel pe parcursul timpului blocaj emotional.

• In relatia cu profesorul, elevul are nevoie de aprecierea personalitatii sale in

dezvoltare, de consolidarea stimei de sine, de raspuns afectiv din partea profesorului si a colegilor, nevoia de securitate pe termen indelungat, precum si nevoia de apartenenta la un grup si de acceptare din partea acestora.

• In stabilirea relatiei cu elevii, profesorul are ca misiune sa ii uneasca pe elevi si sa ii mobilizeze pentru a putea deveni un intreg.

• Increderea elevilor in propriile forte si stima de sine pot fi obtinute prin incurajarea fiecarei performante minore a fiecărui elev in parte, acest lucru ar trebui sa insemne invatarea sistematizata si personalizata.Recompensa ar trebui sa primeze in locul pedepsei

• Raporturile dintre profesor si elev nu prezintă numai o latura intelectuala. Factorul afectiv are o importanta deosebita asupra randamentului intelectual al elevului.

• Crearea de buna dispozitie in clasa reprezinta o conditie necesara in evitarea esecului scolar. Fiecare lectie este recomandat sa se desfasoare intr-un climat afectiv particular,securizant, dispozitia afectiva a elevilor fiind coordonata de cadrul didactic.

In concluzie, profesorul trebuie sa stabileasca o relatie armonioasă de la inceput cu elevul pentru a nu-i afecta acestuia dezvoltarea psihica, afectiva si personala. Profesorul trebuie sa creeze o relație care sa-i permita elevului sa prinda aripi in dezvoltarea lui.

Rolul familiei,al școlii,al bisericii și al mass-mediei în formarea și consolidarea comportamentului civic la tineri

 Familia reprezintă primul loc unde începe educația. În familie, copilul începe să și formeze vocabularul și modul de a se comporta cu cei din apropierea sa, aici învață acele expresii și moduri de manifestare care îi vor servi în educația ulterioară sau dimpotrivă, acelea de care va putea scăpa cu greu sau deloc. Copiii fiind foarte receptivi la tot ce văd și ce aud, familia trebuie să fie foarte atentă cum se manifestă în prezența lor.

        Calitatea educației primite în familie – acei,, șapte ani de casă”- depinde îndeosebi de nivelul educației al părinților și al celorlalți membri ai familiei ce vin în contact cu copilul, în special sub aspect moral, comportamental. Atunci când copilul aude că se înjură, va înjura și el, dacă vede că se fură , va fura și el, dacă vede că se minte, va minți și el ; dacă cei din jur se poartă respectuos, tot așa va face și el.

         Convingerile și mai ales educația religioasă a familiei sunt foarte importante. Un creștin care știe de frica lui Dumnezeu  și care cunoaște cel puțin poruncile sale ( să nu furi, să nu ucizi, să nu mărturisești strâmb, să cinstești pe tatăl și pe mama ta, să nu dorești ceea ce aparține aproapelui tău, etc ), își va educa propriul copil în acest spirit.

         Până la trei ani copilul învață ,, ce este bine   și ,, ce este rău , dar aceasta o face în mare parte prin imitație ( reproduce comportamente ale adultului ). De foarte multe ori la această vârstă pot apărea manifestări de încăpățânare și protest, adultul prin tactul lui poate influența conduita copilului. Mai târziu, în perioada preșcolară ( 3-6 ani ) , evoluția ființei umane, prin multiplicarea relațiilor ei cu adulții, necesită modelarea personalității. La  această vârstă copilul este mai impulsiv, capabil de emoții și sentimente, deseori își manifestă dorința în contradicție cu posibilitățile sale și cu cerințele adulților. Nu trebuie uitat că acum copiii își pot însuși noțiunile de adevăr, dreptate, dragoste de neam, dragoste de aproape, credință, încrederea în sine, etc.

 Funcțiile familiei:

funcția biologică: constă în perpetuarea speciei umane prin procrearea și creșterea copiilor, condiție primordială a existenței societății. Capacitatea ființei umane de a avea urmași este singura ei revanșă asupra morții;

funcția psiho – afectivă , potrivit acestei funcții, familia conferă individului sentimentul de siguranță, îl ajută să depășească obstacolele, să dobândească echilibrul emoțional. În familie individul găsește căldura sufletească de care atâta nevoie.

funcția economică constă în crearea condițiilor materiale necesare vieții și dezvoltării membrilor  familiei. Familia trebuie să acumuleze bunurile și veniturile necesare membrilor ei.

funcția educativă se referă la faptul că familia are un rol foarte important în transmiterea limbii, a obiceiurilor, a modelelor comportamentale, urmașilor ei. În familie,  copilul învață să se aprecieze pe sine și pe ceilalți, deprinde un anumit mod de viață, vine în contact cu valorile și normele societății. Familia joacă un rol important în educația civică a copiilor.

În societatea contemporană familia în sens tradițional se află în declin. În multe societăți ea reprezintă doar 7-10 % din totalul grupurilor familiale și sunt reprezentate prin :

–         celibatul  a început să se extindă rapid după 1970. În unele societăți ponderea lui s-a dublat în decurs de 20 de ani ( SUA, Europa de Vest ); 50 % din populația cartierelor centrale din New- York este reprezentată de celibatari;

–         cuplul consensual  nu se deosebește prea mult de familia nucleară obișnuită. El are aceleași funcții și se confruntă cu aceleași probleme cu care se confruntă cuplurile căsătorite, doar că nu și a – oficializat relația printr-un act de căsătorie .

–         coabitarea consensuală poate fi un stil de viață rezultat dintr-o opțiune de lungă durată ( chiar definitivă )sau poate fi o etapă premergătoare căsătoriei;

–         familia migrantă când soții lucrează și locuiesc în localități diferite, dar se vizitează periodic. Ea este determinată de situația în care soții nu pot găsi locuri de muncă conform dorințelor lor, în aceeași localitate.   

           Școala este locul unde tânărul începe să trăiască zilnic o parte din timpul său, în cadrul unei comunități ce depășește cadrul familial. În școală copilul trebuie să înceapă să respecte reguli de comportament pentru a- și continua educația civică. Rolul educatorilor – învățători și profesori – în formarea ca cetățean a elevului este foarte mare și trebuie ca aceștia să-și cunoască menirea. În școală se clarifică noțiunile de drepturi  și îndatoriri civice , de respect și supremație a legii, de democrație, de societate civilă, de patriotism și sentiment național, de cult al eroilor, de prietenie, etc. Calitatea educației civice în școală depinde de educația primită de copil în familie și de comportamentul grupului de învățători sau profesori.

           Prin inversarea valorilor , în comunism s-au răsturnat și adevăratele înțelesuri pentru unele noțiuni ca : dreptate , adevăr, patriotism, monarhie,eroi, etc. Un cadru didactic educat civic poate deveni și devine de regulă un exemplu de urmat pentru elevi.

           În perioada școlară mică ( 6- 10 ani ) apar elemente de socializare a copilului ( relații interumane, spirit de echipă ), se dezvoltă sentimentul culpabilității, apar manifestări negative că minciuna și superficialitatea, cu efecte în viața civică ulterioară. Vârsta școlară de 10-14 ani este o perioadă contradictorie, cu manifestări deosebite Care nu trebuie ignorate de părinți și profesori. Acum tânărul devine conștient de propria identitate și independență. În grup , comportamentul este diferit; copiii cu personalitate slabă, dacă nu sunt acceptați de grup se interiorizează, devin timizi sau certăreți , ceea ce le va influența viața civică ulterioară. Apare liderul,șeful care se impune prin inițiativă și îndrăzneală. În această perioadă sunt importante modelele de conduită , deoarece acum apare idealul de viață.

            Vârsta școlară mare ( 14-18 ani) este hotărâtoare pentru formarea individului. Tânărul poate manifesta dispreț față de familie, dar și sensibilitatea la judecata adultului. .Comportamentul adolescentului este contradictoriu: timiditate sau agresivitate. În această perioadă este foarte important comportamentul adultului ( profesori, părinți) care nu trebuie să fie de o indulgență extremă, dar nici de o rigiditate crescută care ar întreține starea de tensiune. La această vârstă pot apărea comportamente ca : ostilitate,nonconformism,cât și încălcarea normelor sociale.

           Din cele de mai sus, rezultă că socializarea copilului se face de timpuriu. Copilul trebuie să fie educat altfel încât să nu i se impună anumite lucruri și să nu fie pedepsit des. Numai sentimentul de libertate stimulează reflecția pentru responsabilitatea față de decizia luată . Autoritarismul și disciplina excesivă declanșează comportamente de nesupunere. Copilul, și mai târziu tânărul , se confruntă cu situații în care recompensele se repartizează întâmplător, deci societatea nu oferă întotdeauna modele pozitive. Se impune deci ca autoritatea exterioară a adulților să fie înțeleasă de copil astfel ca acesta să-și asume responsabilitatea în relație cu grupul social.

          Cuvântul ,, moral ″semnifică obiceiuri, mentalități și moduri de comportare integrate ulterior în norme sociale. Moralitatea se formează și se consolidează de – a lungul întregii copilării. Ea se învață după norme care dobândesc valoare pentru existența omului. Modelele de viață care rezultă din relațiile cu părinții, frații, profesorii și colegii sunt înțelese de tânăr, evaluate și astfel însușite. În raport cu respectarea sau nerespectarea acestor norme apar sentimente noi, de rușine și culpabilitate. Pentru aceasta este necesar să știe ,, ce este bine  ″ și ,, ce este rău ″,  corect și incorect, să-și asume responsabilități proprii. Din acest punct de vedere dobândește importanță accesul copilului la valorile sociale ( democrație, demnitate civică și națională, respect față de lege și instituții, etc . ).

          Metodele autoritare, rigiditatea educațională și opresiunea cresc disponibilitatea pentru revoltă. Astfel, apar fenomene de inadaptare care conduc la infracțiuni de la delicte infantile specifice vârstelor, până la acte de violență ale adolescenților și tinerilor. Aceasta se datorează unui slab control al impulsurilor rezultat din lipsa  educației, frustrărilor copilăriei (frustrare înseamnă sentimentul de nerealizare a unei dorințe, imposibilitatea omului de a deține ceea ce i se cuvine), conflictelor nerezolvate, conduitei agresive din dorința de a atrage atenția, atașamentului față de un grup care manifestă violență, adolescentului de către familie.

           Violența (ca exces de forță și brutalitate) se poate manifesta față de: integritatea fizică ( maltratare corporală), integritatea psihică (bruscarea și alterarea sănătății psihice și intelectuale),  integritatea morală(calomnie, condamnări nedrepte)și față de identitatea  etnică, culturală și socială. Formele pe care le îmbracă violența sunt: – violența fizică (bătaia, războiul); – violența materială (distrugerea unor bunuri); – violența morală (nedreptatea, injuria); – violența privată (făcută de o persoană particulară ); – violență asupra informației (cenzura unei cărți, a unui ziar, a unei emisiuni radio și TV); – violența indirectă (ordin de ucidere a unei persoane); – violența publică (făcută de o instituție).

           Violenței i se opune rațiunea (nonviolența și toleranța). Toleranța presupune propria hotărâre de a nu interzice („ tratează-i pe alții așa cum ți-ar conveni să fii tratat tu însuți”). Comportamentul uman are forme diferite: de la intoleranță (împiedicarea sau eliminarea unor comportamente prin constrângere, persecuție, crimă), la indiferență și indulgență (toleranță dusă la extrem). Toleranța față de opiniile celorlalți include accepțiunea că trebuie să ascultăm și să luăm în considerație opiniile altora, să ne argumentă propriile opinii, să nu-i considerăm pe cei care gândesc diferit de noi ca pe niște inamici și că, înțelegându-i pe alții, ne înțelegem pe noi.

            Adultul, reprezintă modelul pe care copilul încearcă să-l urmeze. De aceea, părinții și profesorii trebuie să organizeze acțiunile copilului: să se împotrivească, dar cu tact, impulsurilor, să amâne unele satisfacții, să nu recompenseze imediat acțiunile meritorii, să manifeste toleranță și afecțiune. Astfel, adultul va cultiva prioritar las fete: blândețea , generozitatea, tandrețea, năzuința spre frumusețe, iar la băieți: curajul, hotărârea și atitudinea cavalerească.

           Biserica este locul unde se adună creștinii pentru a-și celebra cultul. Ea este casa Domnului și în ea vin oameni de toate vârstele și toate categoriile sociale. Învățăturile religiei sunt încărcate de pilde și de îndemnuri care te învață cum să te comporți în relațiile cu semenii. Fiecare predică este o lecție de educație creștină, dar și civică. Rolul Bisericii ca instituție în formarea cetățeanului din punct de vedere moral în societate este foarte important și noi credem că însănătoșirea societății și formarea conștiințelor depind foarte mult de Sfânta Biserică  și de slujitorii ei. 

           Biserica creștină a stabilit, în anul 325 d. Hr. , ,, Crezul ”, adică mărturisirea  de credință ce se rostește și în biserică și cuprinde, pe scurt, învățătura creștină despre Sfânta treime, despre scopul întrupării Fiului lui Dumnezeu, despre răstignirea, patimile, moartea, învierea și înălțarea Sa la ceruri. ,, Crezul ” anunță revenirea lui Hristos din urmă a tuturor oamenilor și mărturisește credința creștină într-o Biserică, într-un botez, așteptarea învierii morților și viața veacului ce va veni.

           Mass-media a fost deseori considerată "cea de-a patra putere" în stat (alături de executiv, legislativ și justiție), iar democrațiile moderne  au fost poreclite "democrații mass-media". Dar ce se ascunde în spateleacestor considerații? Care este puterea reală de care dispune mass-media? Cum pot fi descrise funcțiile acesteia în contextul cooperării cu celelalte organisme din cadrul sistemului intermediar și mai ales cu partidele politice?

             Funcția de control, de critică și de stimulare nu revine însă doar opoziției parlamentare, ci întregii opinii publice. Caracterul public este determinat în primul rând de faptul că oricine își poate aduce aportul la formarea opiniilor. Toți trebuie să aibă posibilitatea să strângă informații și să contribuie la formarea opiniei publice. Pe de altă parte, conceptul de "opinie publică" presupune și că obiectul acesteia este de natură publică, și nu privată. Obiectul ei este așadar »res publica« în sensul cel mai larg al termenului. De sfera publică aparțin prin urmare toți cetățenii unui stat sau asociațiile de cetățeni dintr-un stat preocupați de soarta societății care își exprimă preocupările în mod public sub formă de critici și atitudini de respingere sau de aprobare, încercând astfel să influențeze procesul de formare a voinței politice. Ei constituie opinia publică. Dar pentru că într-o societate pluralistă există de regulă mai multe opinii în ceea ce privește sfera publică, nu va exista niciodată o singură opinie publică general valabilă, ci mai multe.

          Libertatea presei nu este asigurată doar de blocarea intervențiilor puterii sau de interzicerea cenzurii. Instanțele publice trebuie să se asigure și de faptul că nici o parte a societății nu va prelua monopolul asupra opiniei publice. Pentru că pericolul ascuns de mijloacele moderne de comunicare în masă este evident. Ele permit ca informațiile să fie transmise unui număr mare de telespectatori, ascultători sau cititori, fără ca toată populația să aibă accesul asigurat la aceste mijloace de comunicare în masă. Există oameni care nu au bani nici de un ziar..  Datorită progreselor tehnologice s-a ajuns la o concentrare crescută a tirajelor ziarelor, astfel încât diversitatea opiniilor s-a limitat în mod sensibil.

            Iar acest proces nu prea mai poate fi inversat. Ziarele "bune" trebuie să se bucure de o anumită amploare. Organele legislative au rolul să împiedice formarea monopolurilor; acolo unde aceste monopoluri există, ele trebuie ținute sub control. Statul trebuie să se asigure că în redacțiile ziarelor este respectat prin statut dreptul la liberă exprimare al ziariștilor.. Din fericire, aceleași noi procedee de tipărire și multiplicare au dus și la creșterea numărului diversității publicațiilor regionale și locale, lucru care a condus la creșterea posibilităților de răspândire a informațiilor și comentariilor cu iz politic. Răspândirea aparatelor de multiplicat a devenit astfel un factor politic de prim rang .Diversitatea mediilor este astăzi foarte variată. Putem distinge trei categorii de medii :

1.   mediile autonome . cărți, ziare, reviste, magnetofon, cameră video etc. ce pot fi utilizate individual;

2.   mediile de comunicare : telefon, mobil , etc. ce măresc libertatea utilizatorului;

3.   mediile de difuzare : radioul, televiziunea, ce permit transmiterea informației la mare distanță , unui public numeros.

 Funcțiile mass mediei sunt:

– funcția de educație :mass –media contribuie la transmiterea moștenirii culturale și facilitează învățarea individuală și colectivă;

– funcția de informare : mass – media, asigură colectarea și preluarea informațiilor, difuzarea cunoștințelor și opiniilor  facilitează transparența relațiilor sociale;

–  funcția de socializare : mass- media face posibilă participarea grupurilor și colectivităților la viața publică, elaborarea și luarea deciziilor. Schimbul de informații favorizează interacțiunea socială și permite unui număr mare de oameni să ia parte activă la  soluționarea problemelor care îi privesc;

–  funcția de divertisment : mass – media oferă variate modalități de divertisment și de petrecere a timpului liber.

De asemenea , mass-media îndeplinește trei funcții democratice :

1)  ea furnizează o varietate de informații obiective, pe baza cărora fiecare individ își poate forma propria opinie;

2)  ea stimulează împotrivirea în fața abuzului unui individ sau grup;

3)  ea oferă cetățenilor posibilitatea de a aproba sau critică în mod  public.

             Și mai greu poate fi evitată apariția monopolurilor în domeniul radioului și al televiziunii. Investițiile de capital necesare precum și avantajele tehnice pe care le au aceste medii permit ca orice grupare să își poată găsi audiența în eter sau în fața ecranului TV. De aceea, peste tot în acest domeniu au fost create reglementări care să asigure că toate atitudinile prezente în societate să poată fi proiectate și în eter sau pe ecranul televizoarelor. Procesul de formare a opiniei publice trebuie să decurgă, mai ales în radio și televiziune, într-o manieră pluralistă, necesitând un control strict al încercărilor de manipulare venite din partea grupărilor aflate la putere .

             Cine dorește să își exercite dreptul la libertatea opiniilor trebuie să aibă posibilitatea de a fi informat cu privire la lucrurile de care este interesat. Nu poți să-ți formezi propriile judecăți dacă nu știi despre ce este vorba. Cine este de acord cu conceptul de cetățean activ politic care participă la formarea opiniei publice, acceptându-l ca sursă suverană a autorității statale, trebuie să îl informeze pe acesta asupra tuturor deciziilor politice care urmează a fi luate. Aceasta este cealaltă fațetă a libertății presei și a opiniilor. Toate lucrurile de interes public pe care trebuie să le cunoască cetățenii pentru a-și putea forma judecăți politice justificate trebuie discutate în mod public.

             Nu vom putea însă niciodată defini exact lucrurile de interes public. Aici este vorba mai degrabă de stilul, bunul-plac și autodisciplina ziariștilor și mai puțin de reglementările legale. Bineînțeles că mulți ziariști vor profita de libertățile care le sunt oferite, mai ales atunci când dezvăluie detalii din viața unui om politic. Totuși, cei care își vor depăși atribuțiile în mod exagerat vor fi pedepsiți conform legilor în vigoare, care nu trebuie însă să se transforme într-o "botniță" pusă presei, radioului și televiziunii. Cine pune preț pe informație vă trebui să ia în calcul și problemele care se pot ivi ca urmare a abuzului de libertăți. Statul trebuie să se ferească să apeleze la cenzură pentru a preveni comiterea unor astfel de abuzuri, pentru că astfel, libertatea presei s-ar putea cutremura din temelii. Pentru că – după cum a scris Karl Jaspers – "este incert dacă adevărul iese la iveală prin uzul libertății. Sigur este însă că prin cenzură, adevărul este pervertit".   Doar în aceste condiții se poate forma o opinie publică liberă, care să emită critici, să controleze și să dea impulsuri. Numai într-o sferă publică funcțională oamenii își pot contura judecăți valabile, devenind capabili să-și dovedească importanța politică în cadrul și în afara alegerilor. Democrația și dezbaterile publice libere sunt două fațete ale aceluiași lucru.

              Opiniile nu se mai formează aproape deloc în mod spontan, ele sunt de cele mai multe ori create. Puterea, partidele și asociațiile au o »activitate publică«. Societatea pluralistă ia la cunoștință o sumedenie de opinii publice, deseori controverse. Cine emite pretenția că redă și reprezintă singura opinie publică valabilă, dorind să impună politicului anumite linii directoare, este suspectat că prin apelul făcut la această unică opinie publică dorește să dea o amploare necuvenită propriilor sale interese. Pentru că doar printr-un dialog real, care să pună față în față opiniile divergente, se poate ajunge la o "adevărată" opinie publică.

             Parlamentul nu mai este astăzi așa cum era el înfățișat în teoria burgheză, o adunare de persoane care discută, care în cadrul unor discuții libere găsesc soluții pentru binele comunității, el este ultimă instanță, locul în care sunt fixate compromisurile dintre forțele sociale și revendicările comunității . Astăzi, opinia publică este nu mai este dominată de aportul la discuții al unor indivizi care reprezintă anumite interese politice, ci de luările de poziție ale puterii, partidelor și asociațiilor. Deciziile nu se iau însă pe "piața" acestor informări publice, ele sunt deseori negociate în spatele ușilor închise, astfel încât opinia publică nu mai poate înregistra decât rezultatele finale. Totuși nu trebuie subestimată puterea de influență adesea covârșitoare pe care o au anumiți oameni politici , jurnaliști sau analiști importanți asupra procesului de formare a opiniei publice.

             Doar acele regimuri care se supun atenției opiniei publice iau în serios maturitatea politică a cetățenilor lor. Și pentru că atât partidele cât și asociațiile sunt astăzi parte din autoritatea publică, și ele trebuie să se deschidă în fața opiniei publice. Astăzi nu trebuie să se mai discute doar la nivelul alegătorilor și în parlament, ci mai ales în cadrul și între partide și asociații, inițiative civile și mișcări sociale  . În fața reflectoarelor, altfel ar putea sta lucrurile în ceea ce privește partidele și asociațiile. Bineînțeles că,  democrația modernă nu poate fi consolidată doar prin intermediul publicității.

              Presa , produs al epocii moderne, transformă mulțimea în public și opiniile individuale , în opinie publică. Principalele funcții ale mass-mediei în raport cu opinia publică sunt:

        formarea opiniei individuale și de grup prin difuzarea știrilor;

        exprimarea opiniilor și difuzarea lor în rândul cititorilor;

        exercitarea influenței opiniei publice asupra vieții sociale și a funcției de participare în viața societății;

        modificarea atitudinilor și comportamentelor. 

Intrebari ale parintilor

“Simt ca intrarea in clasa pregatitoare il nelinisteste putin pe baiatul meu.Cum pot sa-l pregatesc?”

Aceasta noua plecare il poate speria intr-adevar.In fata copilului se deschide o lume diferita de cea a gradinitei,pe care trebuie s-o “imblanzeasca”.Regulile jocului se schimba,iar el trebuie sa le cunoasca.Importanta la aceasta varsta este prezenta “interiorizata” a parintelui,prezenta care ii erveste drept punte de legatura intre lumea familiei sic ea a scolii.Pentru ca un copil sa-l poarte cu sine pe parinte,interiorizat,la scoala,trebuie sa-l perceapa ca nefiind strain de aceasta.Daca lumea scolii ii este familiar parintelui,va devein familiar si pentru copil.

Este deci necesar ca parintii sa investigheze aceasta lume noua.Caci,daca este adevarat ca avem propriile amintiri despre scoala,este de asemenea adeavart ca trebuie neaparat sa ne aplecam asupra realitatii actuale a copilului:afalt intr-o scoala diferita ,cu alte personae si intr-o alta societate decat cea in care ne-am format noi.

Sa-l pregatesti pe copil inseamna ,prin urmare,inainte de toate ,sa te pregatesti chiar tu,redescoperind scoala si regulile acesteia,intalnind-te cu invatatoare si implicandu-l pe copil.Este necesar sa-ti insusesti regulile si valorile scoalare,pentru a intelege ce va trai copilul si ce se asteapta de la el.Apoi,v trebui sa-I vorbesti despre aceste asteptari.Este important sa stie ca lumea aceasta nu-ti este straina ,ca tu cunosti déjà ceea ce el descopera.Vei fi ,astfel ,present alaturi de el.La intrarea in aceasta lume noua,chiar daca tatoneaza lucrurile si este inca nelinistit,nu se simte totusi singur;este optimist si chiar mandru sa treaca “la clasele mari”-mai ales daca ramane in scoala pe care o cunoste.

Acordand crezterii o valoarea pozitiva,copilul va dobandi un sentiment de siguranta interioara,conservand in acelasi timp anxietatea “buna”,tracul normal care pregateste actiunea si ne confrunta cu noutatea.

“Mi se pare ca baiatul meu nu se simte in largul lui la scoala:nu-mi spune nimic (sau imi povesteste tot felul de lucruri despre invatatoare!),iar dimineata nu este capabil sa se pregateasca asa cum trebuie.Ce sa inteleg din asta?”

Uneori,copilul separa lumea exterioara scoalara de lumea interioara familiala-de parca n-ar exista o legatura intre acestea.Nu spune nimic acasa despre cum si-a petrecut ziua,este ca si cum copilul,lasat singur la scoala ,l-ar lasa pe parinte singur acasa.Depasit de presiunile celor doua medii ,el nu reuseste sa le coordoneze si sa apara in felul lui,incercand,stangaci,sa le gestioneze separat.Inventeaza,exagereaza,minte-sunt maniere de a dramatiza ceea ce simte,folosind cuvinte luate din ceea ce traieste.Are,in mod vizibil,nevoie de ajutor si de sprijin afectiv.Inainte de a lua masuri sau de a-l certa ca nu este organizat,este bine sa stabliesti o relatie amiabila cu scoalasi cu invatatoarea si sa imblanzesti situatia.Te afli deci intre doua lumi pe care trebuie ssa le faci sa comunice.Daca parintele reuseste sa cladeasca o punte intre doua lumi,lucrurile se linistesc.Copilul ,la randul lui,imblanzeste scoala si se lasa imblanzit de ea.

Acest lucru nu se va realiza,poate ,dintr-odata,trecerea de la un mediu la altul necesita tatonari,cautari,astfel spus crearea unei legaturi.Cel mai important lucru este sa nu ramai singur,asa cum copilul tau s-a vazut constrans s-o faca in aceasta situatie dificila.

In paralele ,este important sa va pregatiti impreuna pentru ziua urmatoare.Puteti stabili mici ritualuri,care ii vor permite copilului sa implice rechizitele scolare in viata de acasa si sa le dea un sens,o valoare de legatura,de tranzitie,altfel spus,sa le faca mesageriintre cele doua lumi.

“Dimineata,fata mea nu vrea sa mearga la scoala,iar in curte nu se dezlipeste de fratele ei .Cum s-a ajut?’’

Trecerea de la gradinita la scoala pregatitoare reprezinta schimbare importanta.Invatoarea nu mai este la fel de mamoasa ca educatoarea si asteapta de la copil sa invete si sa socializeze.Socializarea ,care debuteaza cu adevarat pe la varsta de cinci-sase ani,este un proces esentialmente afectiv,de adaptare la un anumit grup.Integrarea este conditioanata e norme si de constrangeri scolare-orare,restrictii etc.-la care copilul rezista in mod natural,caci placerea nu prea face casa buna cu impunerea de reguli.

Trebuie sa intelegi ca un copil nu stie ce inseamna o regula.Se supune acesteia pentru ca adultul i-a spus sa o faca.Vrea sa fie cuminte pentru ca stie ca i se poate intampla ceva rau sau pentru ca vrea sa fie iubit de adult.Daca un cpil nu se dezlipeste de fratele sau de sora lui,daca refuza sa mearga la scoala inseamna ca ii este greu sa se rupa de familie ,ca nu are curaj sa se indepartez de locul in care se simte in siguranta.In acest caz,este important sa ne punem intrebari in care legatura cu siguranta interioara pe care parintele ,ca sprijin al copilului in procesul de adaptare,trebuie sa o transimita acestuia.Nu va putea interioriza regulile daca nu se simte in siguranta.

Uneori ,dimpotriva,integrarea nu este dificila,dar copilul iti testeaza autoritatea sau ii este frica sa faca pasul decisiv.In ambele cazuri,trebuie sa-l incurajezi,aratandu-te in acelasi timp protector si ferm,ajutandu-l sa treaca peste obstacolul de care se teme,fiindca el nu stie,deocamdata ,ca poseda mijloacele de a o face:”Ai incredere in tine.Poti sa mergi mai departe!”

“’Copilul meu are cosmaruri.Este ingrijorat de notele luate,ca si cum ar fi intr-o permanenta competitie ,se consuma foarte mult si este descurajat.Cum sa-l linistesc?’’

Toate aceste atitudini tradeaza un sentiment de teama.In fata fricii,copilul poate alege sa fuga ori,dimpotriva,sa-i faca fata,sa se lupte si sa intre in competitie.Dar competitia si teama de esecul scolar ii vor accentua anxietatea.S-ar putea ca,pe termen mediu si lung,sa apara epuizarea si esecul.Copilul angoasat este un copil care nu se simte in siguranta,nelinistit de asteptarile adultului si de contractul implicat incheiat de el insusi cu scoala.Ar fi util sa te intalnesti cu invatatoarea ,pentru a intelege mai bine asteptarile ei si pentru a le explica apoi copilului,cu scopul de a dezvolta o relatie de incredere in triunghiul astfel format.

In alte cazuri,copilul poate fi supus tensiunilor din familie (certuri,divort,etc),care ii rapesc siguranta.In toate cazurile,dialogul cu el si cu echipa de la scoala nu poate fi decat benefic.Este nevoie de mobilizarea competentelor tuturor,pentru a preveni o asemenea situatie.Asumandu-si locul de parinte responsabil si preocupat in echipa de la scoala,ii arati copilului care se teme de lumea adultilor ca si el are,acolo,locul lui.

“Copilul meu are grave probleme de disciplina.Este obraznic,uneori violent si este respins de ceilalti.Cum sa interpretez o asemenea atitudine?”

Copilul care nu se simte in siguranta poate prezenta simpptome ce tin de trei registre diferite.Primul este corporal:este agitat,violent sau ,dimpotriva,prea calm,inhibat.Pot aparea semne psihosomatice ,adica tulburari fizice a caror cauza este psihica(probleme respiratorii,dermatologice,de tranzit,urinare etc.),ca si reveniri ale bolilor de copii obisnuite.

Simptomul poate fi,de asemenea ,de ordin afectiv:copilul este trist,descurajat,crede ca nu este iubit,se desconsidera,se inchide in sine,este nervos.

In fine,poate prezenta si tulburari cognitive:dificultati de invatare,de intelegere,de memorare si de concentrare.

Aceste simptome trebuie sa ingrijorezez daca se prelungesc in timp-mai mult de un trimestru-si daca au tendinta de a invada viata copilului si a familiei(certuri in legatura cu rezultatele scolare,cu modul de comportare etc.).Trebuie sa fie considerate drept semnale prin care se exprima robleme mai profunde .In aceste cazuri,este recomandabil sa fie consultat psihologul scolar sau un terapeut.

Anexe

Bibliografie

1.Rima Bezede, Viorica Goras-Postică, Diana Cheianu, Aliona Cristei, Mihai Nani – Ch. ,,Relatia scoală-familie pentru calitate în educatie “. Centrul Educational PRO DIDACTICA, 2010 (Combinatul Poligrafic) – 56 pag.

2. Marinela Marc, Inspector Scolar General Adjunct,Inspectoratul Scolar Judetean Cluj, “Relatia Scoala- Familie- Comunitate in contextual schimbarilor legislative”

3. Revista:Traditie si inovatie in abordarea retatiei familie-scoala;

4. Dr. Spencer Johnson ,,Mama la minut” ;

   5. Mircea Agabrian-,,Scoala,familie,comunitate”-Editura Intitutul European,2007;

    6. Șincai  Eugenia, Alexandru Gheorghe- "Scoala Și Familia" – Editura Gheorghe Alexandru, , 199 ;

7. Rus Georgeta Nicoleta,  Șorobetea Saveta, Pop Sorina Teodora,  Marcu Camelia, Andonescu Cristina ; ,,Suport de curs capitolul scoala- familie- comunitate” ;
8. Ioan Dolean, Dacian Dorin Delean ,,Meseria de părinte” , Editura București 2002;

9. Pavel Mureșan ,, Învățarea eficientă și rapidă ”, Editura Coresi, București 1990;

10. Michiela Giga ,, Minte sănătoasă în corp sănătos” , Editura Coresi, București, 2003;

11. Nicolae Oprescu ,,Pedagogie” , Editura Fundației ”România de mâine”, București 1999.

12. Dr. Doina Cherata ,,ABC-ul sănătății copilului ” , Editura Sibila, Craiova, 1994;

13. Fabienne Cattarossi,Roland Sefcick , ,, Ghidul parintilor –Intrarea in scoala”

14. http://orizontdidactic.wordpress.com/;

Bibliografie

1.Rima Bezede, Viorica Goras-Postică, Diana Cheianu, Aliona Cristei, Mihai Nani – Ch. ,,Relatia scoală-familie pentru calitate în educatie “. Centrul Educational PRO DIDACTICA, 2010 (Combinatul Poligrafic) – 56 pag.

2. Marinela Marc, Inspector Scolar General Adjunct,Inspectoratul Scolar Judetean Cluj, “Relatia Scoala- Familie- Comunitate in contextual schimbarilor legislative”

3. Revista:Traditie si inovatie in abordarea retatiei familie-scoala;

4. Dr. Spencer Johnson ,,Mama la minut” ;

   5. Mircea Agabrian-,,Scoala,familie,comunitate”-Editura Intitutul European,2007;

    6. Șincai  Eugenia, Alexandru Gheorghe- "Scoala Și Familia" – Editura Gheorghe Alexandru, , 199 ;

7. Rus Georgeta Nicoleta,  Șorobetea Saveta, Pop Sorina Teodora,  Marcu Camelia, Andonescu Cristina ; ,,Suport de curs capitolul scoala- familie- comunitate” ;
8. Ioan Dolean, Dacian Dorin Delean ,,Meseria de părinte” , Editura București 2002;

9. Pavel Mureșan ,, Învățarea eficientă și rapidă ”, Editura Coresi, București 1990;

10. Michiela Giga ,, Minte sănătoasă în corp sănătos” , Editura Coresi, București, 2003;

11. Nicolae Oprescu ,,Pedagogie” , Editura Fundației ”România de mâine”, București 1999.

12. Dr. Doina Cherata ,,ABC-ul sănătății copilului ” , Editura Sibila, Craiova, 1994;

13. Fabienne Cattarossi,Roland Sefcick , ,, Ghidul parintilor –Intrarea in scoala”

14. http://orizontdidactic.wordpress.com/;

Anexe