Elementul Romanesc In Ardeal Dupa Cucerirea Ungara

INTRODUCERE

Împlinind porunca Mântuitorului de a propovădui Evanghelia la toată făptura, după pogorârea Sfântului Duh(Matei 28,), Sfinții Apostoli au făcut cunoscut Evangelia lui Hristos la toate popoarele„Și veți lua putere venind Duhul Sfânt peste voi, și veți fi mie martori în Iereusalim și în toată Iudeea și în Samaria și până la marginea pământului”(Fapte 1,8). Prin aceste puține cuvinte, este arătat câmpul de activitate al Apostolilor și până unde se întinde Evanghelia: “până la marginile lumii”. Ceea ce indică o arie universală și o misiune permanentă și după Apostoli.

“Pogorârea Sfântului Duh în ziua Cincizecimii este marea minune și unul din cele mai importante evenimente din viața Bisericii, fiindcă acum Biserica este întemeiată în chip văzut, fiindcă în chip nevăzut, Biserica a fost întemeiată de Mântuitor prin jertfa Sa pe cruce. Acum Duhul Sfânt cel făgăduit de Mântuitorul (Ioan 14,26; 15,26;16;13-14; Luca 24,49), vine să continue și să desăvârșească în numele Lui, opera Sa.

Apostolii pe lângă propovăduirea Evangheliei au întemeiat și comunități creștine, având în frunte ierarhia bisericească, aceată ierarhie a continuat ceea ce Apostolii au întemeiat:Biserica.

Propovăduirea Evangheliei nu s-a oprit nici după bărbații Apostolici ci chiar a continuat până în secolul XVI-XVII- lea.

Un alt mijloc de răspândire a Evangheliei a fost și migrația popoarelor care au intrat în contact cu popoare creștine și indirect au fost influențați.

O astfel de apropiere de populația creștină a avut și poporul maghiar, păgân, plecat după Volga și ulterior a dorit să primească creștinismul fapt ce s-a și întâmplat când au fost în preajma Imperiului Bizantin, de unde de fapt a și primit învățătura nouă. Dar după o perioadă de timp și-a făcut simțită prezența în rândul populației maghiare influența apuseană fapt ce-i determină să renunțe la ritul răsăritean și să îmbrățișeze ritul latin.

În aceasta constă importanta creștinării ungurilor deoarece au primit un creștinism răsăritean având și episcopi răsăriteni, totuși fiind mai departe de centru răsăritean au adoptat mai târziu, creștinismul latin.

CAP. I. ORIGINEA ȘI MIGRAREA UNGURILOR

“Ungurii popor fino – ungric, a căror limbă se înrudește cu limba finlandezilor, a estonienilor și a laponilor, sunt originari din Asia Centrală. Strămoșii lor au locuit mai întâi în regiunea ce se întinde de la Apus până la cele din urmă ramificații ale Munților Altai nu departe de Nordul Persiei”

Unii istorici sunt de părere că aceștia ar fi migrat din părțile de nord ale Europei sau Asiei.

Numele lor este și de maghiari, după tribul din care își alegeau conducătorul, și înseamnă, pare-se “oamenii(sau odraslele) pământului”… Alți îl traduc prin “puternicii stăpâni’, considerându-l totuna cu turcescul bajar.

Ungurii – cum îi numesc germanii, românii și bizantinii – aveau la năvălirea lor în Europa înfățișarea obișnuită a fino- ungrienilor: mici de statură, cu pomeții obrajilor ieșiți în afară, ochii puțin oblici, pielea de culoare mai închisă, nu albă, și părul împletit în cozi în care le cădeau pe spate. Se ocupau cu creșterea vitelor.

“Ungurii rătăcesc în pustietățile panonilor și avarilor și își caută hrana zilnică din vânat și pescuit. Ei luptă mai ales cu săgeți pe care știu să le arunce cu mare dibăcie din arcurile lor de lemn. Nu se pricep a lupta într-o ordine de bătaie sau a asedia cetăți; adeseori se prefac a fugi pentru a înșela pe dușman. Nu țin mult timp la luptă; astfel dacă stăruința lor în bătălie are egala furia primelor ciocniri, ar fi de neînvins”.

Dualitatea denumirii etnice respective :unguri și maghiari, menționată până astăzi explică apariția legendei despre eroii lor Honor și Magor. În secolul I după Hristos, ungurii părăsesc așezarea lor din Asia Centrală și se mută mai spre Apus, locuind puțin timp în ținuturile de stepă care se întind între Munții Urali și cursul mijlociu al Fluviului Volga. Mai târziu, către anul 830 îi găsim în regiunea situată între Don și Nipru, cunoscută sub numele de Lebedia, după informațiile date de Împăratul Bizanțului, Constantin al VII-lea Porfirogenetul (930-919; 944-956). Din cauza pecenegilor, popor înrudit cu turcii, care îi atacă, o parte din ei s-au întors la așezările lor strămoșești din Asia, iar ceilalți s-au îndreptat mai spre apus și ajung, pe la 889, în regiunea numită de ei Atelkuz ( în maghiara de astăzi, Etelkoz), adică “Țara dintre râuri”. Această regiune este amintită de numeroși istorici, ca fiind situată între cursul inferior al Nistrului și Prutului, regiune cunoscută astăzi cu numele de Bugeac.

Aici, diferite triburi ale ungurilor se unesc și aleg drept conducător pe Arpad, despre care Împăratul Bizanțului, Constantin Porfirogenetul ne spune că era „cel mai demn (de această onoare), înțelept la sfat și înțelegător, de o vitejie deosebită și înzestrat pentru domnie".

Ungurii nu au putut rămâne multă vreme în zona Buceagului deoarece în anul 894, a izbucnit războiul între țarul Simeon al bulgarilor (893 – 927) și bizantini, aceștia din urmă, potrivit unei vechi tactici de a combate pe barbari ridicând pe unii împotriva altora, se adresează ungurilor, cerându-le ajutor. Și, ungurii atacă, în 895, pe bulgari, și îi învinge în trei bătălii, ocupând chiar capitala, ceea ce îl face pe Simeon să încheie pace cu bizantinii. O dată asigurat din partea aceasta, țarul bulgar face tot posibilul să se răzbune pe unguri încheiind o alianță cu pecenegii și împreuna atacă așezările lor. O parte din armata ungară lipsea tocmai fiind dusă într-o expediție. Armata bulgară a putut deci să biruie ușor pe cei ramași și să devasteze cumplit așezarea. Când au văzut ungurii dezastrul – pieriseră mulți dintre ai lor, alții fuseseră luați prizonieri, o mare parte din turme erau pierdute, s-au hotărât să plece din zona Buceagului și să caute o nouă așezare.

După însemnările notarului Anonim al regelui Bela, ungurii au pornit spre miazănoapte, de-a lungul Carpaților moldoveni și galițieni, până în dreptul orașului Munkacs, unde au trecut peste munți, coborându-se în Câmpia Tisei. Alți istorici care nu vor să admită continuitatea noastră în Dacia și nu sunt de acord cu cronica notarului Anonim, susțin că ungurii n-au mai ocolit pe la miazănoapte, ci au trecut de-a dreptul spre apus, prin trecătorile Carpaților moldoveni și au ajuns astfel, peste Ardeal în șesul Tisei.

Încă din anul 884, susțin acești istorici, o parte dintre unguri, ocupaseră răsăritul Ardealului și se așezaseră acolo, din aceștia s-ar trage secuii de astăzi. Totuși, cei mai mulți istorici cred mai degrabă pe notarul Anonim și admit că năvălitorii au coborât dinspre miazănoapte, prin Carpații Galiției.

Trecerea peste munți a avut loc în toamna anului 895, iar așezarea în 896. Pentru a putea înțelege mai bine poziționarea geografică a ungurilor în ținutul dintre Dunăre și Tisa, este bine să cunoaștem faptul că popularea acestui teritoriu de către unguri a fost posibil după distrugerea Moraviei Mari, prima organizare politică din Europa Centrală , care ajunsese la apogeul dezvoltării și aflase o expansiune teritorială însemnata în acea perioadă, până în jurul anului 855.

În acest sens, observăm faptul că întinderea statului, care pornea de la est și până la sudul Carpaților Galiției, ocupa în întregime Câmpia Panoniei, câmpia brăzdată de Dunăre, uneori trecând și peste aceasta pană la Tisa, iar în sud ajungând până la teritoriul de astăzi al Sloveniei și Croației.

CAP. I-1. PRIMELE CONTACTE ALE UNGURILOR CU POPULAȚII CREȘTINE:MORAVI ȘI ROMÂNI

Moravia sub comanda lui Ratislav scapă de sub stăpânirea francilor în anul 855 și de misionarii latini care au avut un rol negativ în viața populației deoarece i-au sprijinit pe franci. În acest caz dorind ca populația:moravii, să nu mai rămână fără a primi învățătura nouă: creștinisimul, regele Ratislav s-a adresat Bizanțului cerându-le misionari printr-un pact.

Prin această cerere înaintată imperiului, se încheie o alianța politică. Pactul alianței, făcut între cele două puteri, este favorabil pentru ambele părți, moravii având de câștigat o puternică influență culturală, iar bizantinii reușesc să oprească expansiunea francilor spre Balcani, câștigând de partea lor, un nou stat – Bulgaria – și să-și extindă influența asupra triburilor slave ale viitoarei Serbii.

În acest sens, împăratul bizantin, Mihail al III-lea (820 – 869) și Patriarhul ecumenic, Fotie al Constantinopolului, răspunzând cererii principelui morav, trimit acestuia, în anul 863, pe frații Chiril și Metodie, amândoi numiți mai târziu, datorită marilor lor merite misionare apostolii Slavilor".

Văzând că moravii au primit pe acești misionari răsăriteni, ungurii i-au dorit și ei.

În „Viața Sfântului Metodiu" ni se dă știrea, că el, pe când se afla în misiune la moravi, s-a întâlnit cu regele ungurilor în regiunile dunărene, desigur înainte de 885. Când regele ungurilor a venit în părțile dunărene, ni se spune că a voit să-l vadă pe Metodiu. Metodiu se duce la acesta și a fost primit ca un principe, cu cinste, solemnitate și bucurie. Le-a vorbit cum trebuie să se vorbească unor astfel de oameni și s-au despărțit cu dragoste, spunându-i, în timp ce-1 îmbrățișa și copleși de daruri: „Părinte Sfinte amintește-ți totdeauna de mine în rugăciunile tale".

Rezultatele misiunilor se arată în urma convertirii moravilor și a cehilor, a căror credința primită rămâne de nezdruncinat în fața propagandei catolice, care se lupta să domine mase teritoriale cât mai întinse. Este de remarcat faptul că influența și impactul pe care 1-a avut creștinismul asupra cehilor și moravilor s-a răsfrânt și asupra poporului maghiar. De "aceea, putem spune că o parte a ungurilor a cunoscut creștinismul prin intermediul acestor două popoare.

Procesul destrămării Moraviei va începe în anul 904 și se va încheia în anul 906, punându-se astfel capăt unui regat ce stăpânise nu mai puțin de douăzeci de teritorii distincte. „Noul stat a fost complet distrus de săbiile germane și a fost făcut una cu pământul sub copitele cailor maghiari.

CAP. I-2. FORMAȚIUNI POLITICE ROMÂNEȘTI ÎN TRANSILVANIA LA VENIREA UNGURILOR

În timpul expediției lor în partea de răsărit a Tisei, ungurii au dat peste o populație romano-slavă, care se îndeletnicea cu creșterea vitelor și cu agricultura. Pe lângă o serie de mărturii cu caracter arheologic, lingvistic și toponimic, se cunosc și două izvoare scrise, care atestă prezența românilor în spațiul carpatic în momentul venirii lor.

Primul izvor îl constituie „Gesta Hungarorum" (Faptele ungurilor), o cronică scrisă de notarul sau secretarul regelui Bela; autorul nu-și dezvăluie identitatea (de aici termenul utilizat în istoriografie de Anonimus) și nici nu arată cărui rege numit Bela i-a fost notar (majoritatea istoricilor înclina spre Bela al III-lea, 1173-1196).

Potrivit relatării acestei cronici, ungurii stabiliți în Câmpia Panonică, la sfârșitul secolului al IX-lea, au întâlnit în incursiunile lor în interiorul arcului carpatic, trei formațiuni statale: cea a lui Menumorut, care își avea reședința în cetatea „Byhar", așadar în Țara Crișurilor (Luptele s-au dat mai ales în jurul cetăților Sătmar și Biharea, ultima fiind cucerită abia după 13 zile. Atunci Arpad s-a împăcat cu Menumorut a cărui fiică s-a căsătorit cu fiul lui).

Al doilea voievodat a fost al lui Glad, în Banat, între Mureș și Dunăre. Și acesta a încercat să-și apere țara, concentrând oaste numeroasă pe Timiș, formată din romani, bulgari și pecenegi, dar rezistența lor a fost înfrântă.

Glad se refugiază în cetatea Cuvin, care a fost apoi cucerită. La cererea lui, s-a încheiat pace cu căpeteniile maghiare.În sfârșit, privirile căpeteniilor maghiare s-au îndreptait relatării acestei cronici, ungurii stabiliți în Câmpia Panonică, la sfârșitul secolului al IX-lea, au întâlnit în incursiunile lor în interiorul arcului carpatic, trei formațiuni statale: cea a lui Menumorut, care își avea reședința în cetatea „Byhar", așadar în Țara Crișurilor (Luptele s-au dat mai ales în jurul cetăților Sătmar și Biharea, ultima fiind cucerită abia după 13 zile. Atunci Arpad s-a împăcat cu Menumorut a cărui fiică s-a căsătorit cu fiul lui).

Al doilea voievodat a fost al lui Glad, în Banat, între Mureș și Dunăre. Și acesta a încercat să-și apere țara, concentrând oaste numeroasă pe Timiș, formată din romani, bulgari și pecenegi, dar rezistența lor a fost înfrântă.

Glad se refugiază în cetatea Cuvin, care a fost apoi cucerită. La cererea lui, s-a încheiat pace cu căpeteniile maghiare.În sfârșit, privirile căpeteniilor maghiare s-au îndreptat spre „Țara Transilvaniei" (Terra Ultrasilvana), unde era un voievodat locuit de români și slavi, conduși de ducele român Gelu, Anonymus relatează că un conducător maghiar cu numele Tuhutum, cu acordul lui Arpad, a pornit cu oaste în Transilvania, în care domnea Gelu. Acesta a încercat să se împotrivească ungurilor la Porțile Mesesului, pe urmă la râul Almaș, apoi a căutat să se salveze „în cetatea sa de lângă râul Someș, dar a fost prins și ucis". Descoperirile arheologice din satul Dabarca au dus la concluzia că aici era cetatea „ducelui" Gelu, centrul stăpânirii sale politice. Desigur aceste infiltrări maghiare în Transilvania au avut caracter de expediții.

Al doilea izvor îl reprezintă „Cronica rusă de la Kiev", numită și a lui Nestor (sfârșitul secolului XI sau începutul celui următor), care arată că după ce au trecut niște munți înalți (Carpații), ungurii „începuse să lupte cu volohii și cu slovii care trăiau acolo".

Din relatările lui Anonymus se desprinde faptul că la sfârșitul secolului IX și începutul celui următor, existau anumite formațiuni politice pe teritoriul Transilvaniei, unele voievodate conduse de „duci" sau „voievozi". Puterea acestora rezulta nu numai din faptul că au izbutit să închege asemenea organizații, din care-și strângeau și oști,dar ei își construiră și unele cetăți,ca Sătmarul,Biharea,Cuvinul,Orșova și Dabarca.

În Transilvania propriu-zisă au existat însa și alte formațiuni politice românești reamintite de Anonymus, pentru că nu s-au luptat cu triburile maghiare în perioada de pătrundere a lor în Ardeal.

Existența unor cetați ca Teligrad și Bălgrad, cu urme de locuire din secolele IX – X – urme ce atestă o populație românească înainte de pătrunderea ungurilor în Transilvania – duce la concluzia că a existat o formațiune politică și pe Valea Mureșului, cu centru la Bălgrad (Alba Iulia). La început, Notarul Anonim se bucura de o autoritate necontestată. „A fost un timp, în care istoricii unguri erau gata să jure pe el ca pe Biblie și îl socoteau drept „Părintele istoriografiei ungurești”.În a doua jumătate a veacului trecut, această venerație s-a schimbat într-un scepticism extrem. Învățații unguri și străini, de comun acord, micșorează meritele bravului Notar: ei privesc lucrarea sa ca o biată carte pedantă, o fantasmagonie poetică și o fabulă, care de-abia merită un studiu serios.

Ei privesc pe autorul ei drept un înselator conștient, un falsificator al istoriei, un alcătuitor de fabule și etimologii naive", constată acum câțiva ani unul dintre cei mai de seamă istorici maghiari, domnul Balint Homan.

În special istoricii și filologii care porniseră să combată prin toate argumentele posibile, ideea continuității neamului românesc în vechea Dacie Traiana susținând ideea unei imigrări târzii a „vlahilor" din Peninsula Balcanică la nordul Dunării, trebuiau să ridice îndoieli asupra relatării Notarului Anonim.

Chiar dacă exista dovezi că acest cronicar nu a fost bine informat cu privire la evenimentele importante petrecute în Ungaria și în țările învecinate, nu se poate susține totuși că, toate informațiile lui sunt inventate.

Alți istorici maghiari, printre care Moravcsik Gyula, sunt de părere că informațiile lui Anonymus reflecta esența adevărului istoric, chiar dacă – după obiceiul vremii – sunt intercalate pasaje literare aflate la modă pe la 1200, modele antice.

Pentru apărarea teritoriilor intrate în stăpânirea lor, regii Ungariei s-au folosit și de secui care, deși vorbesc limba maghiară, au origine foarte discutabilă: fie urmași ai avarilor, fie ai unor populații turce sau ai unor triburi kazare (desprinse din statul Kazarilor), după alți cercetători ar fi un amestec de elemente etnice diferite. Luptând în avangarda oștilor maghiare, erau așezați, de obicei, la hotare.Astfel, sunt întalniți inițial în Bihor, apoi, pe măsura ce au înaintat cuceririle ungare, pe Mureș și pe Târnave, iar la începutul secolului al XHI-lea, pe locurile în care trăiesc și azi, în sud-estul Transilvaniei.

Pe la mijlocul secolului al XlII-lea, regii unguri au adus în Transilvania coloniști sași – din părțile Flandrei, Rinului de Mijloc si Saxoniei – care să dea un nou impuls agriculturii, meșteșugurilor și comerțului. Importanța ungurilor ca factor politic în Europa Centrală a început să crească după ce au îmbrățișat creștinismul. Este posibil ca unii dintre ei să fi cunoscut învățătura creștina încă din timpul șederii lor în stepele din nordul Marii Negre (fie de la bizantini, cu care întrețineau relații diplomatice, fie de la vecinii lor Armeni), iar mai târziu de la ruși (tocmai atunci se petrecea încreștinarea acestora în ritul ortodox).

După stabilirea ungurilor în Câmpia Panonică, au venit în contact cu unele popoare creștine ortodoxe (moravii, la început, apoi sârbii, grecii, românii).

O puternică înrâurire ortodoxă au primit de la populația băștinașă româno – slavă din Câmpia Tisei și de la românii din Transilvania.

CAP II. COLONIZAREA TRANSILVANIEI ȘI NOI CONTACTE CU POPULAȚII CREȘTINE

Ungurii au trecut prin regiunile dunărene, în incursiunile lor, înainte de a se așeza în Câmpia Panonică, de două ori, o dată în anul 862 și altă dată în 887, această pătrundere a poporului maghiar în ținuturile panonice fiind întârziată de îndelungatele lupte purtate între creștini și păgâni.

Datorită numărului redus, ungurii au fost nevoiți să facă apel la elemente de colonizare străine spre a-și consolida stăpânirea în noua provincie cucerită. Primii colonizați aduși de unguri în Transilvania au fost secuii. Cronicarul Anonymus îi prezintă ca fiind înrudiți cu ungurii lui Attila, iar cronicarul Simeon De Keza în secolul al XIII-lea împărtășește aceeași părere considerându-i rămășițe ale hunilor cu ajutorul cărora ungurii au cucerit Panonia. Drept răsplată, secuii ar fi primit un teritoriu în regiunea munteană de la frontiera unde s-au amestecat cu vlahii și au împrumutat de la aceștia felul de a scrie.

Ioan Shilting emitea, în secolul al XVIII-lea, teoria că secuii ar fi descendenți ai pecenegilor, iar Ludovic Schlozer îi credea coborâți din cumani, pentru că mai târziu, istoricul Ioan Aracsonyi să îi considere de origine gepidă. La rândul său, Iosif Thuri, îi socotea proveniți din avari. Ungurii îi foloseau pe secui mai mult pentru a le fi coloane de sacrificiu. În lupte, secuii erau puși în prima linie de bătălie. Tot cronicarul Anonymus amintește despre secui că se bucurau de anumite privilegii pentru serviciile militare prestate Regatului Ungar, cum ar fi: scutirea de dăjdii, singura lor obligație fiind aducerea unui dar simbolic regelui, cu prilejul încoronării, al primei căsătorii sau la nașterea primei odrasle regale. Darul se făcea în natură, și constă într-un bou din partea fiecărei gospodarii.

Ocuparea Ardealului de către maghiari a stat în strânsa legătura cu colonizarea germanilor și a sașilor. Conducătorii unguri doreau să aibă în noua țară sprijin din partea altui neam care să încadreze populația românească și pe care să se poată bizui.

De asemenea, vroiau să construiască centre mari unde să poată dezvolta cu vremea o viața orășenească de la care să aibă venituri corespunzătoare.Nu se cunosc exact împrejurările în care a avut loc așezarea sașilor în Ardeal pentru că primele lor acte s-au pierdut cu prilejul năvălirii tătarilor în anul 1241. Se știe cu siguranța că ei au avut pe vremea lui Geza al II-lea (1141-1162) relații cu ungurii, despre care cunoaștem că le-a dat un privilegiu. Alți sași au sosit mai pe urma în timpul regilor Bela al III-lea și Andrei al II-lea. Se crede că locul de baștină al unora dintre acești coloniști germani a fost Flandra sau un ținut din apropierea Marii Nordului.

Alții au venit din părțile Rinului și mai ales din Luxemburg. O parte a sașilor s-au așezat pe Târnave, o a doua în părțile Sibiului, și o a treia în Țara Bârsei. Ultima grupa de coloniști s-au fixat în partea de nord – est a Ardealului. Regii unguri le-au dat tuturor o serie de avantaje, grație cărora sașii au putut avea de timpuriu o situație înfloritoare din punct de vedere economic.

Se păstrează un act din anul 1224 al lui Andrei al II-lea, prin care acesta le confirmă privilegiile conferite de Geza al II-lea. Printre altele, li se dă și „pădurea românilor și a pecenegilor" („silva Blacorum et Bissenorum "), cu apele care străbat, spre a se folosi de ea în comun cu zișii români și pecenegi.

Dacă, în ce-i privește pe sași, se poate stabili epoca venirii lor în Ardeal, lucrul e mai complicat pentru secui. Prima mențiune documentară despre ei este cu prilejul expediției comitelui Ioachim de Sibiu contra răsculaților din Vidin în 1213: oastea comitelui este formată din „sași, romani, secui și pecenegi („Saxonibus, Olacis, Siculis et Bissenis"). În 1222, în privilegiul acordat teutonilor, apare, alături de „țara românilor" („terra Blacorum") și „țara secuilor" („terra Sicolorum"). Asupra așezării lor în partea de răsărit a Transilvaniei sunt mai multe păreri.

Cronicile vechi ungare îi consideră ca descendenți ai hunilor lui Atila. După sfărâmarea împeriului acestuia, ei s-au retras în locurile în care trăiesc și astăzi; aici i-au găsit pe frații lor ungurii care au venit în Ardeal. Această poveste cu originea hunică nu corespunde adevărului. Unii dintre istoricii mai noi unguri îi considera însă coloniști aduși de regele Ladislau cel Sfânt (1077 -1095) sau de vreun urmaș al său pentru a păzi hotarul de răsărit al țării.

Chiar numele de secui ar însemna, după ei, „păzitori ai marginii". Alți istorici unguri îi socotesc drept unul din triburile avare sau cuturgur – bulgăre sau chiar neamul înrudit, ca limbă și obicei, al Kabarilor, care s-au stabilit aici, dezvoltându-se apoi izolat, fără să fie influențați de restul ungurilor.

În sfârșit s-a mai emis încă o ipoteză: ca secuii ar fi coloniști aduși de cavalerii teutoni, așadar, între 1211 și 1225. Este surprinzător însă faptul că nu se face niciun fel de mențiune în diplomele și actele vremii despre o asemenea colonizare masivă. Nici cele două păreri anterioare nu pot invoca argumente peremptorii. În orice caz, ele sunt mult mai aproape de adevăr decât primă cu descendența din hunii lui Atila. Problema nu este încă rezolvată.Secuii vor avea legături amiabile cu barbarii care vor fi convertiți la catolicism mai târziu. Și secuii vor milita pentru ritul latin, asemenea barbarilor, cu toate că îi avuseseră vecini în Ardeal și pe „românii de peste plaiuri care însă, firește nu-și părăsiseră pe vlădicii lor".

După stabilirea lor în Câmpia Panonică, numeroși militari creștini, germani, cehi, moravi, poloni și chiar italieni începuseră să predice creștinismul printre unguri. Mai mult decât atât, în incursiunile lor de pradă, ungurii au intrat în contact cu popoarele creștin-ortodoxe din împrejurimi, precum românii, rușii, sârbii, bulgarii și grecii.

În secolul IX ungurii au cunoscut creștinismul după cum s-a relatat, l-au adus pe Metodiu, fără să înceapă procesul de încreștinare.Încă înainte cu trei decenii de la venirea ungurilor, în Panonia existase un puternic centru ortodox la Valehrad. O puternică influența asupra ungurilor, din partea credinței creștin – răsăriteană, a venit și prin contactul cu populația băștinașa mixtă slavo-română ce se afla în Câmpia Tisei și în Transilvania. Ungurii sunt cunoscuți în Imperiul Bizantin sub denumirea de turci „fiindcă erau de neam turanic".

Problema încreștinării, în instanță, problema religiozității poporului maghiar se regăsește mai ales în sfera politică, încă din anul 943 împăratul Bizanțului, Romanos I Lecapenos (919 – 944), uzurpatorul tronului lui Constantin al Vll-lea Porfirogenetul (913-919 și 944-956) încheie o pace cu ungurii pe o perioadă de cinci ani, în scopul de a-i atrage pe unii conducători unguri la credința de rit răsăritean.

După unele opinii, Roman I Lecapenos, iar după altele mai degrabă Constantin al Vll-lea Profirogenetul, trimise la unguri în solie pe clericul Gavriil, probabil preot, să-i îndemne din partea împăratului că să atace pe pecenegi, dar ungurii refuzară, spunând trimisului împerial că neamul acestora este numeros și țara lor întinsă, încât să nu-i mai supere cu astfel de propuneri.

Fără îndoiala că acest cleric Gavriil, în afară de problemele politice, va fi discutat cu căpeteniile mai de seamă ale ungurilor și chestiuni religioase, iar împărații bizantini socoteau că au, între altele, și misiunea de a atrage la creștinism noile popoare care năvăleau din marele rezervor de oameni al Asiei Centrale în Europa.

Pentru respectarea păcii dintre bizantini și unguri, împăratul ceru drept garanție, ca unul dintre cei mai de seamă principi unguri să vină și să locuiască la Constantinopol, ca ostatec. Ungurii acceptă această condiție. Constantin al Vll-lea Porfirogenetul ne spune că însuși principele Termetzus, fiul lui Tebele (Tevele) și nepotul lui Arpad, a sosit de curând la Constantinopol, ca prieten, împreuna cu Bultzos sau Bulcsu (Bulchu), al treilea conducător și carchan al Ungariei.După toată probabilitatea, cei doi principi unguri au sosit în Constantinopol la sfârșitul anului 948 sau începutul lui 949, cu ocazia reânoirii păcii dintre unguri și bizantini, pe încă cinci ani.

Împăratul nu ne mai informează, însă, dacă aceștia s-au botezat în Constantinopol, primind creștinismul. Informațiile împăratului Constantin al Vll-lea Porfirogenetul au fost reluate și completate, cu un secol și jumătate mai târziu, de doi cronicari bizantini, anume de Gheorghe Kedrinos, care a trăit la sfârșitul secolului al Xl-lea și începutul celui de-al XH-lea, al cărui cronograf se sprijină aproape exclusiv, pentru anii 813 – 1057, pe cronograful lui Ioan Skylitzes și de Ioan Zonaras,trăitor în secolul al-XII-lea.

Acești doi cronicari bizantini nu ne mai amintesc de principele Termatzus, dar adaugă ca după principele Bulcsu, numit de ei Bulosudes sau Bolosudes, a sosit la Constantinopol, la câtva timp în urmă și principele Gyulas (Gyla), despre care se știe că era al doilea în demnitate la unguri, după conducătorul suprem, și amândoi principii unguri s-au botezat, îmbrățișând credința Bisericii Ortodoxe.

Iată, în traducere românească, după textul grecesc al cronografului lui Gheorghe Kedrinos, pasajul în care ni se vorbește despre creștinarea principilor unguri Bulosudes sau Bolosudes și Gylas sau Gyla: „iar ungurii (numiți în textul grecesc turci), nu încetau să facă năvăliri în împărăția romeilor (bizantinilor), prădându-o, până când Bulosudes, principele lor, hotărându-se să îmbrățișeze credința creștină, a venit la Constantinopol”. Și, botezându-se, a avut ca naș pe împăratul Constantin (Porfirogenetul).

Iar după ce a fost cinstit cu vrednicia de Patriciu – Patrikios – și i s-au dat și mulți bani, s-a întors apoi la el acasă. Nu după mult timp, și Gylas, fiind și el principe al ungurilor, a venit în cetatea împărătească și s-a botezat, învrednicindu-se și el de aceleași binefaceri și onoruri.A luat cu sine și pe un monah, cu numele Ierotei, vestit pentru evlavia sa, hirotonit episcop al Ungariei de către Teofilact patriarhul Constantinopolului între anii 933-956, care, ajungând acolo (în Ungaria), a întors pe mulți de la rătăcirea barbară la creștinism. Gylas, într-adevăr, a rămas statornic în credința și nu a mai năvălit niciodată împotriva romeilor, nu a lăsat pe creștinii prinși ,fără îngrijire, ci i-a răscumpărat, i-a tratat cu omenie și i-a eliberat. Bulosudes, însă, călcând legământul față de Dumnezeu, a năvălit adeseori, împreună cu tot neamul, împotriva romeilor.Încercând să facă același lucru și împotriva Francilor și a altora, a fost tras în țeapă de Ioan (corect Otto, împăratul sfântului imperiu romano-german), regele acestora. E întâia mențiune care ne informează că ungurii au primit un episcop, și acesta era ortodox.Deosebit ca formă de exprimare și mai scurt, aceeași informație se află și la cronicarul Ioan Zonaras. Pentru că unii istorici români și străini n-au dat traducerea exactă a textului luat din cronograful lui Zonaras, punând pe seama acestuia ceea ce de fapt spune Kedrinas, ne îngăduim să dăm aici, după textul grec, traducerea corectă.

iată textul lui Zonaras „Iar neamul turcilor – căci am spus mai înainte că așa se numeau ungurii – pustiind provinciile romeilor s-a întâmplat să se liniștească pentru un timp. Căci dintre conducătorii lor, unul numit Bolosude, iar mai târziu un altul, Gylas, fiind și acesta principele unei părți din Ungaria, au venit la împăratul (Bizanțului). Fiecare din ei s-a învrednicit de baia dumnezeieștii renașteri și s-a inițiat în tainele credinței noastre. Și au fost cinstiți amândoi cu demnitate de Patriciu – Patrikios – și li s-a dăruit bani, și astfel s-au întors la așezările lor, luând și un Episcop, prin care mulți au ajuns la cunoștința de Dumnezeu.

Ecoul convertirii principelui ungur Gyula și a ungurilor în credința ortodoxă a Răsăritului a ajuns până la rușii de la Kiev. O cronică rusă din secolul al XlV-lea, întocmită după un original grec din secolul al Xll-lea „Povesti Latineah ”, vorbește despre principele ungur Gyula (Gylas) care a primit la botez numele de Ștefan și după ce a săvârșit multe fapte plăcute lui Dumnezeu, a trecut cu pace în împărăția lui Dumnezeu.

Curând după aceea, de la răsărit, miazănoapte și miazăzi năvăliră multe popoare și multă frământare și groază cuprinsese împărăția grecilor, așa că ei nu putură întări în credință acest popor și n-aveau nici cărți în limba lor.„Latinii porniră din Roma și convertiră la legea lor dumnezeiască, cu cărțile și scripturile lor și pe poenii numiți și ugri și celelalte neamuri vecine cu ei, huni și ipizi (gepizi).

CAP. II-1. PRIMUL EPISCOP AL UNGURILOR

Datorită legăturilor cu bizantinii și primind creștinismul de rit răsăritean era firesc ca Bizanțul să trimită un episcop pentru organizarea teritorială a noii episcopii. De aceea în anul 953 după ce s-a botezat prinicipele maghiar Gyula ,a adus cu el în Câmpia Panonică și pe episcopul Ierotei ca să fie sub ascultarea Bizanțului.

Ierotei va fi locuit undeva prin părțile Tisei sau ale Câmpiei Panonice fără a avea o reședința stabilă. De menționat faptul că, la începuturi, ungurii nu au putut avea o eparhie delimitată din punct de vedere canonic, datorită inconsecventei păstrării unui anume teritoriu din pricina contextului istoric.

Dacă se pune întrebarea de ce a trebuit să meargă și să ceară tocmai de la Constantinopol un episcop bizantin când erau vecini cu românii ortodocși din Transilvania, răspunsul este unul simplu, trebuia „nu creștinismul însuși și singur, ci ierarhia și trebuia autoritatea" Constantinopolului, fiind leagănul ecumenic al ortodoxiei; în același timp, remarcăm faptul ca românii, nu era de competența lor să asculte cerințele ungurilor de a le da un episcop misionar, ei nu aveau o Biserică organizată sub conducerea unei autorități superioare. Profesorul Richard Huss din Debrețin, este de părere că episcopul grec Ierotei, a stat în fruntea unui stat, în fruntea unei episcopii răsăritene, numită de dânsul „greco-catolică", aflată unde altundeva dacă nu la Alba Iulia, orașul lui Gyla. Episcopul Grec Ierotei (Hierotei) a fost canonizat de Patriarhia Ecumenică în anul 2000.Nu se poate ca odată primit creștinismul răsăritean să nu ia ființă și o Mitropolie, fapt ce s-a întâmplat, și nu a vea cum să fie greco-catolică deoarece ungurii nu primise învățătură de rit latin, lucru petrecut mai târziu în secolul XI. Știm că nici la bulgari nu s-a întâmplat așa ceva, nu exista această posibilitate.

CAP. II-2.DATE BIOGRAFICE DESPRE PRINCIPELE GYULA

Gyula ar fi locuit în părțile de răsărit ale Ungariei și a plecat la Constantinopol din părțile Tisei.

După referințele lui Constantin Porfirogenetul, principatul lui Gyula se afla în apropierea pecenegilor cunoscuți și ei, cum de fapt erau, sub numele de turci, dar nu ni se spune nici măcar în parte hotarele geografice ale principatului său.În afară de aceasta, trebuie avut în vedere, ca la început, la unguri, Gylas- era numele unei demnități, a doua autoritate după cea a ducelui, un fel de judecător suprem.

Unii istorici și filologi maghiari socotesc că denumirea de „gylas -gyula" este identică cu termenul turcesc „jyla – jula" (=lumina), iar „charchas" era un fel de mare vornic, al treilea demnitar la unguri.Acest cuvânt va da prilej ungurilor să afirme că numele orașului Alba Iulia ar fi de provenința maghiară, știut fiind faptul că Gyla s-ar fi stabilit în apropierea pecenegilor, unii cercetători, aduc afirmații cum că „gvla", ține locul termenului „Iulia", componentă a numelui orașului Alba. Adică spun ei că de la Gyula al II-lea sau cel tânăr, și-ar fi primit orașul Bălgrad numele de Alba lulia, care este o redare mai nouă și greșită a ungurescului „Gyula – fehervar = Alba Gyulae sau Julae. Aceasta ar fi, după ei, dovada vie a unei încercări de a demonstra existența lor de la început pe teritoriul țării noastre.

Michael von Ferdinondy socotește că, înainte de stabilirea unității naționale maghiare de către dinastia Arpad, au fost la unguri trei triburi principale și anume: tribul lui Gyula, care conducea partea de răsărit a țării, cel al lui Horea, care conducea părțile dinspre Apus și tribul lui Arpad.

Între primele căpetenii ale ungurilor, întâlnim trei inși care poartă numele „Gyula". Notarul Anonim al Regelui Bela notează în Gesta Hungarorum, în capitolul XXVII, ca Tuhutum a dat naștere lui Horea lui Geula (Gyula) cel botezat la Constantinopol și lui Zubur sau Zumbor Gyla fusese un împărat mare și pe când acesta se afla la o vânătoare în Ardeal a găsit o mare cetate ce fusese construită mai demult de români, cu siguranță fiind vorba de orașul Bălgrad sau Alba lulia.Vânătoarea principelui ungur Gyula în Ardeal, însă, precum și descoperirea cetății Alba lulia pare a fi mai degrabă o legendă decât o istorisire adevărata. Acest Gyula a avut două fete, una numită Caroll (Caralu), iar cealaltă Saroltu (Sarulta) care erau ortodoxe. Cel dintâi pas către unificarea națională maghiară s-a făcut prin căsătoria principelui Geysa, fiul lui Tocsum, cu Sarolta, principesa ortodoxă, fiica celui dintâi Gyula. Dar nu numai principele Geysa, care a ținut să-și ia de soție o principesă ortodoxă, avea înclinare și simpatie fată de ortodoxie.

Este sigur, astfel după celebrul profesor Nicolae Iorga, că primii duci unguri, Mihail (Mihal), care se numise mai înainte de a trece la creștinism Coppany, fratele lui Geysa, precum și fiul lui Geysa, Wazul, un pretendent la tronul Ungariei către sfârșitul domniei regelui Ștefan cel Sfânt ,și-au primit
numele creștine sub influența creștinismului de răsărit, unde întâlnim împărați
cu numele de Mihail și Vasile, ca de exemplu Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025).

Din căsătoria principelui Geysa cu Sarolta s-a născut Vajk (Voicu-Ștefan), primul rege al Ungariei, numit „Ștefan cel Sfânt", despre care unii afirma că s-a născut ortodox, având mama ortodoxă și a rămas ortodox până la trecerea sa la catolicism.

Fratele primului Gyula, Zubar sau Zumbor, a avut fiu pe Gyula cel Mic, care a avut fii pe Biie și Bucne. Acest Gyula al II-lea era deci nepot de frate al lui Gyula I și unchi după mamă, regelui Ștefan.

Din cronică aflăm că regele Ștefan cel Sfânt al Ungariei a pornit război în anul 1002, împotriva unchiului său Gyula, care stăpânea peste toată țara Utra – Silvaniei.Gyula cel Mic, nepotul primului Gyla, era un susținător zelos al ortodoxiei și, sprijinindu-se pe ajutorul pecenegilor păgâni din Moldova, se răsculase împotriva regelui. Biruindu-1, regele Ștefan cel Sfânt, 1-a trimis la închisoare în Ungaria cu soția și cei doi fii ai săi.

Capitolul următor din cronică ne spune că Gyula, unchiul regelui Ștefan, a fost silit să se boteze împreuna cu toată familia sa, probabil în anul 1004 în biserica din Alba Iulia, adică după toată probabilitatea, 1-a silit să îmbrățișeze catolicismul, și regele 1-a cinstit după aceea ca pe un părinte.

Se pare însă că existența stăpânirii acestui Gyula al II-lea asupra Transilvaniei, precum și lupta regelui Ștefan cu el, nu e un fapt sigur, ci aparține mai mult de domeniul tradiției.În afară de acești doi Gyula, în „Chronicon pictumVindobonensese", în capitolul cincisprezece, se amintește de un alt Gyula, al treilea, care a fost dus în Ungaria într-o captivitate și nu se mai oferă amănunte despre el.Cunoscând situația celor trei persoane cu numele de Gyula, ne întrebăm care din aceștia putea să aibă în principatul său o episcopie ortodoxă cu reședința la Alba Iulia pentru episcopul grec Ierotei?

Desigur, că nu Gyula al II-lea, care a trăit tocmai sub regele Ștefan cel Sfânt, fiind rudenia sa și cu atât mai puțin de Gyula al III-lea, care este cunoascut numai după nume.

Indiferent de cauza diferendului dintre rege și Gylas sau de originea etnică a celui din urmă, până în jurul anului 1000, maghiarii încă nu se înstăpâniseră asupra cursului transilvan al Mureșului, deci sudul Transilvaniei era încă în afara regatului, ceea ce înseamnă că Gylas putea fi sprijinit de românii de aici, zona făcând parte din voievodatul de la Bălgrad, adversar al expansiunii puterii centrale ungare.

Datorită cercetărilor istorice temeinice făcute atât de istorici romani, cât și de cei străini, se știe că până sub regele Ladislau cel Sfânt (1077-1095), ungurii n-au avut stăpânire asupra Transilvaniei. Cu cincizeci de ani mai târziu, de la botezul principelui Gyula în Constantinopol, ungurii se aflau încă la începutul organizațiilor politice ca stat, și dacă în timpul lui, sau chiar mai înainte de el, au pătruns în Ardeal, acesta a făcut-o sub forma unor incursiuni de pradă. Abia sub regele maghiar Ladislau cel Sfânt, după biruința lui asupra cumanilor, din anul 1070, ungurii ocupă efectiv Valea Mureșului și a Târnavei Mici până în Munții Secuimii, când și zidiră, pentru asigurarea cuceririi lor, patru cetăți: la Turda, Alba Iulia, Cetatea de Baltă și Hunedoara.

În privința cuceririi Transilvaniei de către unguri, Nicolae Iorga spune „Ungurii și strămoșii noștri nu s-au întâlnit înainte de începutul secolului al Xll-lea". Prin urmare, nimic nu ne îndreptățește, istoricește, să afirmăm că, principele ungur Gyula a stăpânit la 950 în Transilvania și sub el s-a organizat prima episcopie ortodoxă la Albă Iulia, păstorită de Episcopul grec Ierotei, adus de la Constantinopol.

Mai aproape de adevăr este să credem că episcopul Ierotei ar fi locuit pe undeva prin părțile Tisei sau ale Câmpiei Panonice fără să aibă o reședință stabilă ținând mai ales seama de faptul că, la începutul creștinării lor, ungurii nu puteau să aibă o eparhie strict delimitată canonicește.

Alți cercetători vorbesc despre o reședință a ierarhului grec", după toată probabilitatea, în mănăstirea orotodoxă de călugărițe a Sfintei Fecioare Maria, situată în localitatea Veszpremvolgy = Valea Vesprimului, în Câmpia Panonică, la nord-est de lacul Balaton (întemeiată de principesa ortodoxă Sarolta, fiica lui Gyula-Stefan, care primise botezul în Constantinopol).

Creștinarea în masă a ungurilor nu se face sub auspiciile Bizanțului, ci ale papei de la Roma. Ea este opera regelui Ștefan, căruia ungurii i-au spus apoi „cel sfânt”.

CAP. II-3.RITUL APUSEAN LA UNGURI

La scurt timp după primirea creștinismului răsăritean de către conducătorii unguri au început să pătrundă în Ungaria și misionari apuseni.Nu trebuie trecut cu vederea faptul că Ungaria se afla pe linia de întâlnire a civilizației romano-germane cu cea greco-slavă, respectiv a creștinismului apusean cu cel răsăritean.

Apoi, Roma papală nu putea lăsa o tara că Ungaria să intre în sfera creștinismului răsăritean cum se întâmplase nu demult cu Bulgaria și Serbia, căci aceasta ar fi însemnat pentru ea o dublă înfrângere, politica și religioasă, în același timp.

Acțiunea misionarilor apuseni a început, după anul 973, când principele Geysa a încheiat o alianța cu puternicul său vecin Otto I al Germaniei (936-973), care din anul 962 devenise împăratul „sfântului imperiu roman de națiune germanică". Între altele, se obliga să trimită misionari catolici să predice în Ungaria și chiar să-i ocrotească.

Acțiunea misionarilor apuseni s-a întărit mai ales după moartea Saroldei, soția lui Geysa, susținătoarea Ortodoxiei în Ungaria, și după ce acesta s-a recăsătorit cu principesa catolică Adelaida, sora unui principe polonez, susținătoarea catolicismului, este cea care permite misionarilor latini să vină în Ungaria.

O încercare de opoziție a celor care sprijineau pagânismul a fost înfrântă, ca în Bulgaria.

Mari succese misionare au reînregistrat printre unguri episcopii Pilgrin de Passau și apoi Adalbert de Praga, de origine ceh. După sfatul lui Adalbert și Adelaidei, Geysa și toată familia sa au îmbrățișat creștinismul de rit latin. Izvoarele catolice afirma că Adalbert ar fi botezat în 985 și pe fiul lui Geysa și al Saroldei, Wajk, la vârstă matură, primind numele de Ștefan (Iștvan).

Cercetările mai noi arata însă ca el a primit de la naștere botezul în credința ortodoxă a Răsăritului. Adalbert de Praga și misionarii cehi veniți cu el au evanghelizat apoi în mare măsura întreaga Ungarie.

Regele Ștefan „cel Sfânt" (997-1038) căsătorit cu principesa catolică bavareză Ghizela, a fost un mare sprijinitor al ritului latin în Ungaria.

Ștefan a cerut papei Silvestru al II-lea (999-1003), cu prilejul creștinării, doua lucrări: întâi titlul și coroana papei de rege și apoi împuternicirea de a organiza, sub raport bisericesc, țara sa.

Papa s-a grăbit să-i satisfacă dorințele deoarece convertirea ungurilor era nu numai o victorie a creștinismului în general, dar și în special, una personală, a lui, care își lărgea astfel sfera de influență. I-a trimis deci coroana și împuternicirea cerută, împreună cu o delegație de prelați care să-1 ajute în opera de organizare,încoronarea lui Ștefan deschide o nouă era în istoria Ungariei.

Într-adevăr, prin creștinare, ungurii scapă ca formațiune politică de pieire și intră în conceptul statelor și popoarelor europene. Dacă nu s-ar fi creștinat, statul lor n-ar fi putut dura și dispărea ca și al avarilor: conducătorii bisericii i-ar fi îndemnat pe monarhii creștini să pornească împotriva acestor noi barbari păgâni și să-i distrugă. Mai ales că, descendenții ungurilor de la început, aceia ai lui Arpad, începuseră să se amestece cu populațiile găsite în țara ocupată și erau pe cale să-și piardă caracteristicile somatice, să dispară cu totul, ca rasă, în mijlocul supușilor. Chiar istoricii și etnografii unguri, cum e Vambery, de pildă, recunosc că ultimii lor strămoși curați trebuie să se fi stins prin preajma anului 1000.

Prin orientarea principelui Geysa spre imperiul romano-german de Apus și prin înlocuirea ritului răsăritean cu catolicismul s-a pus temelia unui stat ungar catolic susținut de papa. Cu toate aceste, a continuat să dăinuiască un timp și creștinismul de rit răsăritean.

CAP.III. LOCAȘURI DE CULT ȘI EPISCOPI ROMÂNI DIN TRANSILVANIA ÎN SECOLUL

IX -XI

Odată cu formarea primelor formațiuni politice cunoscute în teritoriile intracarpatice: Gelu, Glad, Menumorut și formațiunea din jurul orașului Alba Iulia, locul horepiscopilor, care au activat de la începutul secolului IV până în secolului IX a fost luat, venind episcopi statorinici.

Fiecare conducător politic dorea să aibă în cetatea sa un episcop care să păstorească duhovnicește peste preoții și credincioșii din hotarele respectivei formațiuni.Cele peste o sută de așezări omenești descoperite în teritoriile din interiorul arcului carpatic, existente în această perioadă atestă în fiecare din ele și o comunitate creștină, o parohie condusă de un preot. Admițând că existau numai o sută de preoți, aceștia trebuiau să aibă ei înșiși anumiți conducători spirituali care să-i hirotonească, să-i învețe și să-i cerceteze.

O primă episcopie a putut exista la Dăbâca, centrul stăpânirii lui Gelu. Aici s-au descoperit fundațiile mai multor biserici, cea mai veche fiind construită din piatră, considerată o biserică voievodală.

A fost construită, probabil, în secolul IX, încetându-și existenta două secole mai târziu, iar peste temeliile ei s-a ridicat o biserică nouă. La locul numit „Boldaga", la circa 1,5 km de cetate, s-au descoperit fundațiile a trei biserici suprapuse. Cea de-a doua este din secolul XI, deci prima trebuie să fie cu mult mai veche. Pe lângă acestea, s-au mai descoperit și alte fundații de biserici.Urmele de locuire ocupa o suprafață mare, după cum arata vetrele de foc, bordeiele, gropile de provizii, zecile de morminte, etc. care au fost scoase la lumină până acum.De asemenea, fragmentele de ceramică, monedele și o cruce din bronz, toate de origine bizantină dovedesc legăturile economice, politice și bisericești pe care le aveau voievozii de la Dăbâca cu bizanțul încă din secolul IX. Toate acestea duc la presupunerea existenței unui episcop ortodox român.

Un alt episcop va fi activat în părțile de apus ale țării noastre, în Bihor și Arad, unde se întinde formațiunea politică a lui Menumorut. Episcopul nu putea să locuiască decât în cetatea Biharea alături de conducătorul politic.

Când spunem aceste fapte, avem în vedere relatarea lui Anonymus că Menumorut în tratativele duse cu trimișii lui Arpad invoca în sprijinul său suzeranitatea împăratului bizantin – pe atunci Leon VI Filosoful (886-912). Tot Anonymus scrie că Menumorut, aflat într-o situație critică, în urma luptelor cu maghiarii, se pregătea să plece în „Grecia". Reiese că voievodul bihorean avea legături strânse cu Bizanțul, dar acestea nu se puteau limita pe atunci numai la probleme politice sau economice, ci împlicau și pe cele bisericești, fiind bine cunoscută politica Bizanțului de a atrage popoarele vecine, prin mijlocirea Bisericii oficiale ortodoxe.Un alt argument, care ne face să credem că la Biharea a stat un episcop ortodox, este faptul că în această cetate, ungurii au stabilit „centrul" comitatului Bihor, atestat pentru prima oară în anul 1111. Tot aici, la Biharea, a fost și o episcopie latină. Deși, așa cum centrul comitatului a fost fixat în cetatea fostului voievodat sau ducat a lui Menumorut, tot așa reședința episcopiei latine a fost stabilită în locul în care funcționase înainte cea ortodoxă, pentru ca să dispară orice urmă a vechii organizații statale și bisericești a populației autohtone.În sprijinul acestei ipoteze vin însă și unele informații maghiare. Astfel, istoricul Karacsonyi Janos, fost episcop la Oradea, afirma că regele Ștefan I cel Sfânt a cucerit teritoriile din stânga Tisei până la pădurile („Silvania") care separa Transilvania istorică de ținuturile de vest ale țării noastre, așezând un episcop latin în Biharea.

Probabil, în urmă distrugerii cetății de către cumani, în anul 1091, sediul episcopiei a fost mutat la Oradea. Canonicul maghiar Ganoczy Antal, din Oradea scria în 1775 că prin mutarea episcopiei latine de la Biharea la Oradea, episcopul ortodox român a trebuit să părăsească orașul. Aceasta înseamnă că episcopul ortodox pe care l-am așezat prezumtiv la Biharea s-a mutat la Oradea, unde a trebuit să facă loc, pentru a doua oară, episcopului latin.

Un alt episcop a putut sta la Alba Iulia, unde majoritatea cercetărilor așează reședința unui conducător politic.Deși ne-am pronunțat împotriva stabilirii lui Ierotei la Alba Iulia, el fiind un „episcop misionar" pentru unguri și nu pentru români, considerăm ca aici, în Alba Iulia sau în alt loc din apropiere, și-a avut reședința un episcop de neam român, pe lângă conducătorul formațiunii politice de care am făcut amintire mai sus.În sprijinul acestei păreri vin descoperirile arheologice efectuate la Alba Iulia. Sub actuala catedrală romanică, din secolul XII – XIII, s-a descoperit o „rotondă" (rotonda ecclesia), cu absida semicirculară aparținătoare secolelor IX -X, dar și urmele unui lăcaș de cult creștin, firește mult mai vechi.Înseamnă că, după retragerea autorităților romane din Apulum, s-a ridicat aici o biserică, probabil pe locul unui lăcaș de închinare păgân, ca și la Densuș – Hunedoara, iar mai târziu o biserică rotundă.

Peste aceasta s-a ridicat apoi catedrala episcopală catolică-maghiară (secolul XII, refăcută în secolul XIII). În urma expansiunii regatului feudal ungur în Transilvania, s-a creat și un comitat al Albei, cu centrul în Alba Iulia (atestata prima dată în 1177), în locul vechii formațiuni politice românești din centrul Transilvaniei.

Același lucru se va întâmpla și cu instituția bisericească a românilor ortodocși. În locul episcopiei ortodoxe de aici, a fost adusă episcopia catolică maghiară, întemeiată inițial la Tășnad mutată apoi la Cluj. Mutarea ei la Alba Iulia s-a petrecut în timpul domniei regelui Ladislav, probabil în anul 1092. Deci ca și la Biharea, peste organizarea bisericească ortodoxă s-a suprapus cea catolică maghiară. Această situație a fost sesizată în urmă cu mai bine de un veac și jumătate de Petru Maior, care scria că episcopia catolică maghiară din Alba Iulia nu este de la regele Ștefan I cel Sfânt, „sau din vreo episcopie din cele vechi ale romanilor sau…de la vreun episcop din aceia misionari e născuta".

Înlocuirea lăcașurilor de cult și a instituțiilor bisericești ortodoxe cu altele noi catolice, poate fi urmărită și în alte părți ale Transilvaniei. De pildă, sub biserica din cetatea Prejmer – județul Brașov (secolul XIII), s-au descoperit temeliile unei alte biserici, zidită de autohtoni, probabil în secolul VI, având planul „în cruce grecească".

Planul respectiv este o mărturie a legăturilor pe care le avea Transilvania cu lumea bizantină. La Cluj și Meseș se știe de două mănăstiri românești care au devenit mai târziu catolice. Putem deci concide că episcopiile de la Alba Iulia și Oradea au luat naștere pe locul unor vechi episcopii românești.

CAP.III – 1. CREȘTINISMUL ÎN MORISENA

O numeroasă populație de rit răsăritean se afla în părțile de vest ale Banatului, care desigur a avut o mare influență asupra creștinării ungurilor. Este amintit într-un izvor istoric, cu numele „Vita major Sancti Gerhardi", (despre redactarea acestei lucrări St. Endlicher, crede că ar fi anterioară lui 1083, anul când a fost canonizat sfânt, regele Ștefan), de un anume principe Ochtum sau Achtum. Acesta își avea reședința la Morisena, românește Murisana, aflată în apropierea malului stâng al Mureșului și vărsarea sa în Tisa.

Cercetătorii constată că cetatea Morisenei este construită pe o veche cetate antică geto-dacă, Giridava sau Ziridava, ceea ce în traducere înseamnă Zuru sau Ziri = apa și dava = oraș-cetate; așadar, cetatea de lângă apa Mureșului, de aici și numele, de la râul Mureș.Acthum este un nume turanic, sau mai de grabă de origine bulgărească, după cum socotesc cei mai mulți cercetători și presupune numirea unei demnități. Acesta era de rit răsăritean și fusese botezat la Vidin în Bulgaria, după ritul grecilor, adică după ritul ortodox. Achtum avea însă șapte soții, pentru că nu era desăvârșit în credința creștină. În țara lui era bărbat renumit prin putere și vitejia sa. De care asculta întreaga țară care se întindea de la râul Caras până în părțile Transilvaniei și în munții apuseni de Nord, iar în Sud – Est până la Vidin și Severin, pentru că pe toate le supusese cu puterea sa.

Regelui Ștefan al Ungariei îi dă puțină cinste, încrezându-se în mulțimea soldaților și nobililor săi, asupra cărora își exercita autoritate. Astfel, el a oprit vasele regelui care coborau sarea din Trensilvania pe Mureș, punând de-a lungul râului paznici și slujitori, până la vărsarea lui în Tisa.

Viața Sfântului Gerard spune despre el ca primit încuviințarea de la greci și a ridicat în numita cetate Morisena o mănăstire în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul, așezând în ea un egumen și călugări greci, după rânduiala și ritul acestora. Călugării greci amintiți aici sunt „ortodocși căci în documentele medievale prin denumirea de greci trebuie să înțelegem mai mult credința decât neamul".Nimic nu ne împiedică să credem că aceștia erau călugări români. Tot despre același principe Achtum, în legenda Sfantului Gerard, se spune că avea în slujba sa un oarecare bărbat pe nume Chanadinus (Cinadin sau Cinad), fiul lui Dobvca și nepot al lui Ștefan cel Sfânt.

Acest Cinad era comandant peste armata și ajunsese să cunoască toate secretele lui Achtum. Cinad lucra în ascuns pentru Ștefan; și după ce fusese botezat de acesta, merge să lupte contra lui Achtum. Noaptea în vis, Cinad are o vedenie cu un leu care îl îndeamnă să lupte.

Următoarea zi după război, învinsul nu s-a arătat de nici o parte. Noaptea Cinad se retrage cu armata sa pe muntele Oroslanos și face rugăciuni Sfântului Gheorghe să îi ajute în luptă și el îi va închina după biruință o biserică.

După victorioasa bătălie, Cinad își ține făgăduința făcută și pune să se zidească mănăstirea închinată sfântului Gheorghe.

În semn de prețuire, regele ungurilor Ștefan numește Morisena după numele conducătorului Charidina, azi Cianad sau Cenad, iar în ungurește Csanad. Tot în acest timp, regele Ungariei, Ștefan cel Sfânt urmărește înființarea a doisprezece episcopii în țară. Pentru aceasta îl cheamă la sine pe Sfântul Gerard, de origine venețiană și îl numește episcop peste Chanadia.

Canadinus apară călugării de rit răsăritean și îi mută de la Mănăstirea Sfântului Ion Botezătorul, la mănăstirea Sfântului Gheorghe, așezată pe colina numită Orozlanus. Teritoriul stăpânit de Achtum se învecina de la începutul secolului al Xl-lea direct cu Imperiul Bizantin.

Se știe că în anul 1004, după distrugerea răscoalei bulgare condusă de țarul Samuel (976-1025), ocupa Vidinul, puternica fortăreață a Bulgariei occidentale la Dunăre, în vecinătatea frontierelor Ungariei. Urmarea naturală a restabilirii frontierei bizantine pe Dunăre a fost pătrunderea nemijlocită a unui nou val de influență bizantină în Ungaria având în vedere prestigiul de care se bucura Bizanțul în Evul Mediu, socotit atunci cel mai civilizat oraș din lume, iar lumina culturii și civilizației sale iradia până departe în Răsărit și Apus.Aceasta înrâurire bizantină asupra Ungariei a devenit tot mai puternică după anul 1018. Când prin supunerea totală a Bulgariei Occidentale, primul țarat bulgar își înceta existența.Dacă expediția lui Chanadinus împotriva lui Achtum a avut loc cu adevărat, ea s-a întâmplat între anii 1028-1030, când Bizanțul încăpu pe mâna unei temelii slabe, împărateasa Zoe (1028-1050), asociata soților ei succesivi la domnie, iar luptele pentru tronul imperial slăbiră puterea și prestigiul Bizantiului, căci altfel, Vasile al II-lea, Constantin al VIII-lea (1025-1028) care a continuat politica acestuia, i-ar fi dat cu siguranță ajutor și n-ar fi fost învins de regele Ștefan al Ungariei.

Deși veridicitatea istorisirii luptei dintre Chanadinus și principele Achtum este pusă la îndoială, fiind socotită ca făcând parte dintr-un sistem care urmărea să creeze o istorie a trecutului Transilvaniei, după numirile de localități, existența mănăstirii ortodoxe de călugări cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul în cetatea Morisena, din colțul de Vest al Banatului, rămâne un fapt istoric sigur, care este confirmată și de descoperirile arheologice.Nici-un document istoric, însă, nu confirmă că a existat aici și o episcopie ortodoxă, așa cum s-a afirmat de G Popa – Lisseanu.Cu referire la întinderea fortificației cetății Morisenei, aceasta cuprindea și localitatea românească cu numele San Nicolau Mare, aflată la 6 km de Mureș. Pe teritoriul acestei comune, s-au descoperit în anul 1799, 23 de vase de aur, în diferite forme de cupe, o comoară de mare valoare. Pe fundul unora dintre cupe și pe părțile lor laterale, se afla mai multe inscripții cu caractere grecești, într-o limbă a cărei cunoaștere a preocupat și mai preocupa încă pe cercetătorii din mai multe țări.

Astfel, Joseph Hampel în anul 1885 propunea pentru inscripția circulară grecească de pe fundul vaselor cu numerele 9 și 10, care înconjoară o cruce traducerea prin: Dacă te cureți prin apă, vei fi eliberat de toate păcatele, și care nu face referire la altceva decât la Taina Sfântului Botez.

În anul 1888, cu trei ani mai târziu, Bruno Keil cercetează din nou inscripția circulară grecească a vaselor 9 și 10 și oferă o nouă traducere „Prin apă Hristos a eliberat pe oameni, trimițând noul Său Duh.

Un alt învățat bulgar I. Gosev, este de părere că inscripția este de origine proto-bulgară și se traduce: Prin apă, du-mă Hristoase, la viața veșnică. Inscripția de pe cupa 21 a fost descifrată în 1917 de Wihelm Thomson, într-un memoriu prezentat de pe vasul 21, e de altă natură decât cea de pe vasele 9 și 10, fiind redactată cu caractere grecești într-un vechi dialect turcesc, care corespunde în limba română cu traducerea: Zaopanul Buila (Bouila) a terminat cupa (aceasta), cupa de băut pe care Zaopanul Butaul (Boutaoul) a adaptat-o să poată fi agățată.Referitor la această cupă, savantul maghiar Gyula Nemeth, crede că cei doi jupani, Buila și Butaul, sunt pecenegi, iar inscripția aceasta a fost redactată în limba pecenegă, înrudită cu limba turcească. Nemeth a reușit să facă o traducere care în românește sună: „Cupa lui Boila Cioban a fost executată după porunca sa. Cioban a lăsat să-i facă toarta. E cupa sa de băut. Fără îndoială Buila și Butaul puteau fi voievozi bulgari sau zaopani (jupani) pecenegi, dar nimic nu ne împiedică să luăm în considerație și posibilitatea că aceștia să fie voievozi de origine slavo-română sau chiar numai română, mai ales ca aceste numiri se întâlnesc și la români.Inscripția de pe fundul cupelor 9 și 10 din comoara de la Sân Nicolaul Mare ne arată clar că spre sfârșitul secolului al IX-lea sau chiar mai înainte, exista în partea de vest a Banatului un puternic centru creștin de rit răsăritean.În 1868, cu prilejul demolării bisericii din Cenad, arheologii maghiari au descoperit urmele a trei biserici străvechi în stiluri și dimensiuni diferite: cea mai nouă în stil gotic, a doua în stil romanic sau bizantin și a treia – cea mai veche – în stilul bazilicilor romane având în față și un baptisteriu cu un canal pe care se scurgea apă direct în Mureș.Cea de a treia, cu construcțiile anexe, era datata din secolul IV. Probabil urmele bisericii în stil romanic sau bizantin sunt alte mănăstiri ale lui Ohtum.Se poate spune că Morisena a reprezentat cel mai însemnat centru al creștinismului antic din Banat. De la sine înțeles este că activitatea călugărilor de rit răsăritean din mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din Morisena au avut o mare contribuție asupra încreștinării ungurilor.Este de semnalat și ideea istoricului maghiar G. Feher care a încercat să demonstreze că această mănăstire s-a aflat sub jurisdicția bulgarilor și nu sub jurisdicția Bisericii ecumenice de la Constantinopol.Părerea aceasta nu poate fi adevărată din cel puțin două motive:

-primul, încă din 1004, Vidinul, oraș în care primise botezul Achtum, fusese ocupat de împăratul Bizanțului, Vasile al II-lea Bulgaractonul, și mai târziu întreaga Bulgarie occidentală a fost ocupată de bizantini.

-al doilea motiv are la baza legenda Sfantului Gerard „a primit încuviințarea de la greci și a construit în numită cetate Morisena o mănăstire" denotă clar că mănăstirea a fost întemeiată din porunca principelui Achtum cu sprijinul și încuviințarea grecilor, ca atare se afla sub jurisdicția bizantină. Se poate afirma că la sfârșitul secolului al X-lea, exista în Ungaria, la Vespremvolgy, în Câmpia Panoniei, la Nord – Vest de locul Balaton și o mănăstire de rit răsăritean de călugărițe, care se presupune a fi ctitoria Saroltei, fiica principelui Gyula închinată Maicii Domnului.

Fără îndoială că activitatea a măicuțelor de rit răsăritean din această mănăstire a contribuit de asemenea la propagarea creștinismului de rit oriental printre unguri.

Se crede că ar mai fi existat o biserică ortodoxă și la Serghedin, datând din timpul lui Ștefan cel Sfânt, cu hramul Sfântului Dimitrie. Cercetările ulterioare au arătat ca această așezare se pare că a fost întemeiată mai târziu în secolul XII.Descoperirile arheologice vor scoate până la urmă la iveală că a existat și biserică de rit răsăritean.

CAP.III – 2 . EPISCOPIA DIBISCOS

Într-o diplomă data de împăratul Bizanțului Vasile al II-lea Bulgaroctonul (996-1025), în anul 1019 pentru organizarea arhiepiscopiei greco-bulgare de Ohrida, a cărei forma originală s-a pierdut, dar ni s-a păstrat într-un hrisov din 1272, apare un episcop de Dibiskos, în unele variante sub forma Dibisiskos, Timbisko sau Timpisko, care, după părerea bizantinologului maghiar Mathias Gyoni, avea o episcopie cu centrul la Timiș care poate fi eventual localizat către Timișoara de azi.Bizantinologii români ca Alexandru Elian, Eugen Stănescu și Răzvan Teodorescu au acceptat localizarea episcopiei Dibiskos în regiunea Timișului, recunoscând existența unei episcopii de rit răsăritean în Banat, pe care au fixat-o, prin analogia numelui, în vechiul municipiu roman Tibiscum.

Istoricul I.D. Suciu a susținut că în anii 1019 -1020, fostul municipiu Tibiscum nu mai exista, formându-se lângă el un sat nou, sediul unui jupanat (de aici numele de jupa). În acest caz, cetatea sau castrul Dibiscos din 1019 – 1020, nu este altceva decât Timișoara de azi, care în toate documentele din secolul XIII apare sub denumirea de „castelul Timiș". înseamnă că la începutul secolului XI exista o episcopie românească în Banat. Probabil că, în urma evenimentelor din 1028 -1030 pe care le-am relatat, și-a încetat existența, pentru că nu mai avem alte știri despre ea. În secolul al Xl-lea, numărul mănăstirilor ortodoxe din Transilvania și Ungaria a crescut foarte mult cu toate că informațiile arheologice și istorice nu ne-au păstrat, după opinia bizantinologului german Franz Dolger, decât numele a trei sau patru mănăstiri de rit răsăritean, în afară de mănăstirea de călugărițe de rit răsăritean Sfânta Fecioară Maria din Weszpremvolgy, de mănăstirea de călugări de rit răsăritean Sfântul Ioan Botezătorul din cetatea Morisena. În realitate, aceste mănăstiri ortodoxe de călugări și călugărițe au fost mult mai numeroase, după cum ne confirmă bizantinologul maghiar, Gyula Moravcsik. După părerea sa, înainte de marea invazie tătară din 1241, numărul mănăstirilor de rit răsăritean în sudul Ungariei, se ridica la 600. Majoritatea au dispărut, dar circa 400 au putut fi localizate. Gy. Moravcsik atribuie înflorirea Bisericii de rit oriental în secolele XI – XIII în Ungaria, vecinătății ei cu imperiul bizantin, unde Biserica de Răsărit ajunsese încă din timpul patriarhului Fotie (858 – 867; 877 – 886) la o mare dezvoltare; imperiu care avea în partea de apus, granița comună cu Ungaria. Din scrisoarea papei Inocențiu III (1198 – 1216) din 16 aprilie 1204 trimisă episcopului Simeon al Oradiei și abatelui de Petis (în loc de Peliș sau mai bine de Beliș) din diaceza Veszprimului, aflăm că „regele Emeric al Ungariei (1192 – 1204) 1-a înștiințat că unele biserici ale monahilor greci, aflătoare în Ungaria, se ruinează de tot, prin lipsa de grijă a episcopilor diocezei … El (regele Emeric) ne-a rugat cu umilință și cu stăruință ca prin autoritatea noastră să se înființeze un episcopat din sânul acelorași greci care să ne fie supus nouă direct, sau să fie așezați în acele biserici abați ori latini – (ut auctoritate nostra unus fieret episcopatus ex ipsis, gui nobis nullo mediante subesset, vel abates aut prepoziți Latini constituentur exillis), prin râvna cărora să se poată îndrepta mai bine starea acelor biserici".

Față de această situație, papa Inocențiu III poruncește, în aceeași scrisoare, episcopului Oradiei și abatelui de Peliș, ca „ascultând rugămințile acelui rege … mergând la pomenitele biserici să cercetați cu sârguință adevărul (ca să vedeți) dacă starea acelor mănăstiri poate fi îndreptată de monahii greci amintiți, sau dacă s-ar putea înființa un episcopat în frunte cu unul din aceia cu învoirea episcopilor diocezei, care să ne fie supus nouă", „iar ceea ce veți fi aflat în privința acestor lucruri, însemnându-le credincios sub mărturia peceților voastre, să ni le trimiteți și nouă, pentru că, după ce vom fi lămuriți cât mai temeinic prin cercetarea voastră, noi să putem hotărâ în această cauză.

Între timp, însă „voi să vă dați silința să-i îndreptați pe aceia". Monahii greci despre care se vorbește erau monahi de rit răsăritean, în cea mai mare parte români ortodocși din Transilvania și Banat.

Scrisoarea papei Inocențiu III, datata din 16 aprilie 1204, e trimisă regelui Emeric al Ungariei cu patru zile mai târziu, după ocuparea Constantinopolului de către cavalerii franco-venețieni ai cruciadei a IV-a (12 aprilie 1204), iar papa dorind unirea Bisericilor, voia să menajeze într-un fel Biserica Greacă.

La 3 mai 1205, același papă, scria arhiepiscopului de Calocea – sub jurisdicția căruia era și episcopul catolic de Oradea – ca pe moșiile fiilor cneazului Balea, exista „o episcopie … care nu este supusă nici unei mitropolii", cerându-i să-1 aducă sub ascultarea Bisericii romane.

S-a afirmat că este vorba de o episcopie de rit răsăritean în părțile Bihorului, în ținuturile stăpânite odinioară de Menumorut. Putea fi, însă și în părțile Hunedoarei, unde se găsesc zeci de biserici românești din piatră, din secolele XII – XIV, poate chiar mai vechi, unele fiind ctitorite chiar de cnezi români cu numele Bilea, cum sunt cele din Streisângeorgiu și Crișcior.

CAP.IV.ELEMENTUL ROMÂNESC ÎN ARDEAL DUPĂ CUCERIREA UNGARĂ

Una din problemele cele mai importante care se pun în legătura cu ocuparea ținuturilor din stânga Tisei și a Ardealului de către unguri este soarta poporului român de aici în primele timpuri ale cuceririi.

În momentul când au năvălit ungurii, românii dintre Tisa și Carpați și slavii conlocuitori și pe cale de asimilare aveau aceeași organizare ca și cei de dincoace de Carpați.

Trăiau, adică, împărțiți în cnezate și voievodate, conduse de cnezi și voievozi. „Ducatele" despre care vorbește notarul anonim al regelui Bela nu sunt altceva decât voievodatele acestei populații mixte româno-slave, în fruntea cărora se găseau voievozi slavi sau români cum este cazul legendarului Gelu. Se pare că voievodatul care se găsea în Ardealul propriu-zis, în podișul Transilvaniei, avea o deosebită importanță, deoarece ungurii au păstrat titlul de „voievod" după cucerire.

Care a fost situația, din punct de vedere social și juridic, a acestor cnezi și voievozi, sub noii stăpânitori? Cnezii apar în documentele ungare ca administratori ai satelor romanești și ca judecători ai locuitorilor acestora în cauzele mici.

Ei nu sunt proprietari, așadar, ca în Principate, ci reprezintă pe proprietari, adică pe rege, pe nobili sau clerul. Pentru serviciile pe care le aduc proprietarului, acesta le dă, pe timp limitat sau pe viață, uneori trecând și asupra urmașilor, dreptul de cnezat sau cnezial (jus Kenezatus, jus Keneziale sau simplu Keneziatus).El comporta următoarele avantaje:

O bucată mai mare de pământ decât a celorlalți locuitori ai satului. Nu știm dacă aceștia trebuiau să ia și să lucreze cum se întâmpla cu cnezii români din Galiția.

Dreptul de a ține moară, deci venit de la sătenii care măcinau acolo.

Scutirea de unele dări. Un act din 1552, ne spune că acești cnezi „nu plătesc guinguagesima", adică darea pe oi.

În unele regiuni se pare că nu plăteau dări chiar deloc. Acesta este cazul cnezilor din Hunedoara, despre care un document din 1482 afirmă că, potrivit „vechii prerogative de libertate", ei nu plătesc nici o „taxă, cens sau contribuție"

4. Dreptul de a judeca în pricinile mărunte sau, cum se spunea pe
atunci, în „cauzele minore".

Acestea erau bătăile, loviturile, insultele, cauzele majore, adică uciderea, flirtul, incendiul rămânând pe seama proprietarului sau a slujbașilor regelui. Judecând, cneazul putea pronunța amenzi sau gloabe, care-i reveneau,constituind astfel încă un venit al lui. Cnezii de pe domeniile regale aveau o situație mai bună decât aceia de pe moșiile nobililor și ale clerului.Aceștia din urmă nu puteau transmite urmașilor dreptul cnezial și nici nu erau scutiți de darea pe pământ.

Cu vremea începe să se producă un proces de diferențiere în rândul cnezilor unii se înalță ajungând, prin avere, prin diferite servicii, prin fapte de arme sau prin favoarea regelui, nobili, alții coboară în mijlocul sătenilor pe care-i administrau.

Primul caz cunoscut nouă de înnobilire a unui cneaz este din timpul lui Carol Robert. Acesta dăruiește, în 1326, lui Stanislau, cneaz de Maramureș, pentru serviciile sale, moșia Surduc, pe veci, scutindu-1 de orice dări și dându-i aceleași drepturi pe care le aveau ceilalți nobili.

În secolele al XlV-lea și al XV-lea mai ales în timpul luptelor cu turcii, innobilirea cnezilor români se face pe o scară întinsă. Aceștia toți sunt însă pierduți pentru neamul nostru: intră în mijlocul nobililor, ei devin unguri, se maghiarizează.

Așa se explică numele românesc al unora dintre cele mai însemnate familii ungurești, de pildă Dragfi (din Drag), Banfi (din Ban), Kendeffy (din Gândea), Csomortani (din Ciomartan) etc.

Tot români au fost la origine și Corvineștii, Ioan, vestitul general și Matei, contemporanul lui Ștefan cel Mare, precum și acel ilustru arhiepiscop și diplomat Nicolae Olahul, adică Nicolae Românul.

Voievozii apar mai rar în documente. Uneori, ei au aceeași situație ca și cnezii, administrând, ca și aceștia, satele proprietarilor, având grijă să se strângă dările și să se presteze muncile sau serviciile cerute. Așa de pildă, cei șase voievozi pomeniți în documentul din 1445, cărora banul de Maciva le cere să se adune și să curme o ceartă de hotărnicie între un sibian și locuitorii din Baia de Criș. Doi dintre cei șase voievozi sunt arătați ca locuind în satul „Bolya", alți doi în satul „Ribitze", iar ceilalți doi, fiecare în câte un sat.

Evident, situația acelora nu era superioară cnezilor. Alteori însă, și anume în unele regiuni, în Bereg, dar mai ales în Maramureș, constatăm voievozi cu o situație mai înaltă.

Printr-un document din 1364, regina Elisabeta a Ungariei autorizează „obștea românilor din comitatul Bereg", să-și aleagă un voievod , pe care-1 vor dori ei. Acesta va avea să pună capăt tuturor certurilor iscate intre dânșii, să strângă toate veniturile și să supravegheze îndatoririle pe care le aveau românii față de regină și de comitele respectiv. Tot el, potrivit unui act din 1370, va avea și dreptul să-i judece în cauze mai mici, cele însemnate fiind rezervate comitelui. Cei mai însemnați dintre voievozii români din statul ungur au fost voievozii din Maramureș. Aici întâlnim, pe la jumătatea veacului al XlV-lea, pe voievodul Bogdan, care va întemeia în 1359, Moldova. Tot cu același titlu găsim pe Iuga, fratele lui Bogdan, și pe Bale și Drag, fii lui Sas, nepoții lui Dragoș.

Se pare că atribuțiile voievozilor din Maramureș, erau mai întinse decât ale celorlalți din restul ținutului ocupat de unguri; de aceea și puterea lor a fost mai mare.

Pentru serviciile aduse, regii le acordă folosirea unor moșii care câteodată li se dau chiar cu titlu de proprietate deplină; voievozii devin în cazul acesta la fel cu ceilalți nobili ai regatului. Cu vremea și voievozii, ca și cnezii, și-au pierdut rostul și însemnătatea. O parte au ajuns nobili, maghiarizându-se, ceilalți au coborât în rândurile iobagilor.

Ultimii voievozi și cnezi pe care-i amintesc documentele datează de la sfârșitul veacului al XVIII-lea și începutul celui de-al XlX-lea.

În 1827, găsim în satul Buzesti, din comitatul Sărmanului, un voievod roman scutit de serviciile iobăgești.

Trebuie încă o dată se accentuăm deosebirea care exista între cnezii și voievozii din Ungaria și cei din Principate. Cei dintâi nu sunt proprietari, ci numai administratori și judecători în pricini mici, pe când ceilalți sunt proprietari deplini. Aceștia din urmă, reprezintă, prin urmare, un stadiu mai vechi, nesemnificativ al instituției, pe când cei de peste munți reprezintă stadiul modificat prin cucerirea ungară.

Cunoscând situația cnezilor și voievozilor din Ungaria, se poate deduce care trebuie să fi fost situația populației romanești din satele pe care le administrau ei. Zicem se poate deduce, deoarece pentru primele secole, până în al XlII-lea nu avem decât foarte puține documente și ele nu precizează situația socială și juridică a acestei populații. Este adevărat, actul din 1075, în care apar denumirile romanești Rotunda, Sorul și Crisul vorbește și de „serv, adică de șerbi și de pământul pe care-1 lucrau ei, dar nu avem siguranța că se referă la români.

În consecința, nu putem trage o concluzie precisă. Se pare că, populația satelor administrate de cnezi și voievozi era în stare de șerbie sau, cum se spune mai târziu, în secolele al XlV-lea și al XV-lea, de iobăgie. Ca atare, această populație datora proprietarilor, adică regelui, nobililor sau clerului anumite dări și munci sau servicii. Pentru pământul pe care-1 lucrau , fiecărui tânăr, i se dădea o bucată numită în actele latinești sessio sau mansio și plăteau o sumă fixă.

Într-un document din 1387, se specifică suma: 3 groși de fiecare „sessio". Plăteau apoi diferite dijme: din oi, numită „guinguagesima”; aceasta era darea prin excelență a românilor.

Potrivit numelui, cuantumul ei a fost la început o oaie din cincizeci; mai târziu, pe la mijlocul veacului al XIV-lea, s-a luat însă o oaie din cincizeci, cu mielul ei, și o mioară.

Venea apoi dijma din porci, din stupi, adică din miere și ceară și, probabil din alte produse. Se plăteau dijme și bisericii catolice; nu cunoaștem însă cuantumul lor.

Într-un document din 1301, potrivit lor, românii așezați în „Villa Olachalis" de lângă Odorhei, se spune că ei nu vor da nimănui dijme afară de

cele obișnuite, care se dau bisericii. Pe lângă dijme, țăranii trebuiau să mai facă și diferite munci.

Știm, de pildă, ca cei din Villa Olachalis trebuiau să care lemne pentru cetatea regală de la Odorhei. Șerbii sau iobagii se puteau muta de pe moșia pe care stăteau, dacă obțineau voia proprietarului și dacă-și plăteau darea.

Așa se spune în actul din 1298, care poate fi considerat ca un fel de construcție a Ungariei medievale. Prin condiția cea dintâi – voia proprietarului -este adevărat că acest drept de strămutare devenea de cele mai multe ori iluzoriu.De aceea, mulți țărani fugeau, trecând uneori și peste hotare, în Țara Românească, în Moldova sau în Polonia. Cei care izbuteau să părăsească – legal sau ilegal – moșia pe care stăteau se duceau fie pe alte moșii, fie în slobozii, adică în sate care se formau atunci și ai căror locuitori se bucurau câtva timp de scutiri de dări sau de o reducere a lor.

Cunoaștem o asemenea întemeiere de slobozire în anul 1292; documentul eliberat cu acest prilej precizează că proprietarul „va putea strânge români și-i va putea reține pe cei strânși". Într-un alt document din 1341, dat magistrului Nicolae, se spune că acesta sau urmașii săi vor avea dreptul „de a strânge români" în mai multe sate, proprietatea sa.

Un alt caz întâlnim în 1233, pe vremea lui Andrei al III-lea; el scutește 60 de case de români așezați pe moșiile Filesti și Aiud, aparținând capitolului din Alba, de guinguagesîma, de dijmă și de orice altă dare regală. La fel se proceda și în Țara Românească și în Moldova: cunoaștem numeroase cazuri de astfel de slobozii ai căror locuitori beneficiau de o scutire mai mult sau mai puțin îndelungată în ce privește dările cuvenite domniei.

În afară de cnezi și voievozi și de șerbi, documentele ungare mai arată însă în Ardeal și nobili români. Nu ne referim la aceia despre care constatăm că au fost făcuți nobili, la un moment dat, pentru diferite merite militare sau de altă natură și al căror număr a fost apreciabil, ci de nobilii români despre care nu se poate preciza de când au această situație.

Prima mențiune a acestui fel de nobili români este din 1291. În acest an, regele Andrei al III-lea convoacă la Alba Iulia o adunare a tuturor nobililor sași, secui și români din Transilvania. Documentul latin suna astfel: „cum universis nobilibus, Saxonibus, Syculis et Olahis în partibus Transsylvanis".

Prin urmare, exista o întreagă categorie de nobili romani pe care actul îi pune pe aceeași linie cu nobilii sași și secui. Chiar dacă pasajului latin i s-ar da alta traducere, considerându-se cuvântul nobilibus ca substantiv, nu adjectiv, desemnând, prin urmare, el singur pe toți nobilii din Transilvania – într-un atare caz am avea „cu toți nobilii, cu sașii, cu secuii și cu românii – însă prezența „Olahilor" în acest document, alături de celelalte „națiuni" ale Ardealului dovedește situația lor juridica egală. În 1399, Stibor, voievodul Transilvaniei, se adresează „către toți și către fiecare din nobili, atât unguri cât și români, castelani sau vicecastelani și mai cu seamă către castelanii din Hațeg și Hunedoara", cerându-le să nu mai facă greutăți negustorilor din Sibiu.

În 1439, Albert, regele Ungariei, confirma lui Mihail din Craiova și lui Blas din Stoian ,din același sat moșiile lor pentru a le stăpâni în același fel în care-și stăpâneau moșiile ceilalți „nobili români" din Banat.

În sfârșit, în Maramureș, găsim o mulțime de români proprietari de moșii, cu hotare „adevărate sau vechi". Astfel sunt Ștefan și Ioan, fii lui Iuga, cărora li se face în 1353 o nouă delimitare a moșiei lor „capitale și principale" Cuhea; apoi Dragoș, fiul lui Gyula (Ghiula), și frații săi, ale căror moșii Giulești și Nires se hotărnicesc din nou în anul 1355; apoi, Stan, fiul lui Gureș, căreia regele Ludovic îi întărește în anul 1360 a treia parte din moșia Sara – Seu (Saraseu) ce-i fusese dată de socrul sau Stan sin Ivan, cneazul din Saraseu.

Cum se explica prezența acestor nobili romani în Ardeal, în veacurile al XIII-lea și al XlV-lea? Nu este exclus să ne aflăm în fata descendenților celor nobilitați pentru diferite servicii sau merite de către regii unguri, într-o epocă mai veche.

Mai probabil, însă, ni se pare următoarea explicație: în unele regiuni mai retrase, mai greu accesibile, de peste munți, cum sunt Maramureșul, Hațegul; Hunedoara și partea muntoasă a Banatului, stăpânirea ungurească nu a putut lua, din cauza rezistenței băștinașilor sau din alte împrejurări locale, caracterul de deposedare pe care 1-a avut în celelalte regiuni ale Ardealului.

Nou-veniții au fost nevoiți să recunoască, prin urmare, proprietățile vechilor stăpâni ai țării. Urmașii acestor stăpânitori sunt nobilii romani, proprietarii de moșii, pe care-i întâlnim în actele secolelor al XlII-lea și al XIV-lea.

Din nefericire, aceasta nobilime românească nu s-a putut păstra, ca atare, în decursul vremurilor. Participând la viața de stat, care era străina, ungureasacă, fiind câștigată apoi în bună parte, pentru catolicism, ea s-a deznaționalizat, intrând în rândul nobilimii maghiare.

Făptura etnică a neamului nostru a fost păstrată așadar în Ardeal nu de boierime, ci de cei săraci și prigoniți, de marea mulțime a țăranilor.

CAP. IV – 1.DISPUTA DINTRE CELE DOUĂ RITURI ALE CREȘTINISMULUI, PE TERITORIUL UNGARIEI

Deși unii istorici maghiairi au căutat să nege orientarea ungurilor spre Bizanț, la începutul creștinării lor, sau să micșoreze importanța acestui fapt, alți istorici unguri, cu bună reputație științifica s-au străduit să pună în lumina acest adevăr istoric, încât el nu mai poate fi trecut cu vederea, oricât ar vrea unii, sub influența părtinitoare a istoriografiei catolice, să micșoreze intenționat influența greacă orotodoxă la creștinarea ungurilor.

Astfel, Iozsef Fărcaș, unul dintre istoricii maghiari care admite influența Ortodoxiei grecești asupra creștinării ungurilor, spune: „Putem accepta ca adevăr istoric că Biserica creștină maghiară, înainte de Ștefan cel Sfânt, s-a format aproape în întregime sub influența spirituală a Bisericii răsăritene.

La rândul său, unul dintre cei mai competenți istorici, Valentin Homan, recunoaște că sunt mărturii sigure ca ungurii au avut la începutul creștinării lor puncte de contact cu Biserica de Răsărit și curtea Bizantină.

În secolul al X-lea, au umblat în Ungaria misionari greci, mai precis, grecii au contribuit la creștinarea ungurilor. De asemenea, istoricul ungur Gzula Moravcsik, un temeinic cunoscător al legăturilor ungurilor cu Bizanțul, prin studiile sale, a pus într-o nouă lumină puternică influența Bisericii Răsăritene asupra creștinării Ungurilor și a formării Bisericii creștine maghiare.

Principele ungur Gheza (Geza sau Geysa; 972 – 997), care se căsătorise cu Sarolta, fiica lui Gyula cel botezat în Constantinopol, a respectat credința ortodoxă a soției sale, i-a îngăduit să țină la curte preoți ortodocși și nu a împiedicat propaganda creștinismului răsăritean. El încheie și o legătura de rudenie cu un principe orotodox bulgar. Astfel, una dintre principesele maghiare care a fost fie fiică lui Geza, fie rudenia sa, se căsătorește în anul 980 cu principele moștenitor bulgar Gavriil Radomir, fiul țarului Samuil (980 – 1014) al Bulgariei occidentale, care însă în 984, la îndemnurile tatălui său, o trimise acasă și-și luă soție bizantină.

Creștinarea ungurilor nu era însă numai o chestiune religioasă, ci intra și în planul unor calcule politice ale timpului. Un eveniment care a avut urmări politice și religioase, s-a petrecut în Europa în a doua jumătate a secolului al X-lea, împăratul Germaniei, Otto I cel Mare (936 – 973), chemat fiind de papa Ioan al XXII-lea (955 – 963), care dorea să scape de tirania regelui Berengar, merse în 951 în Italia și primi la 23 septembrie 951, la Pavia, titlul de „rege al Italiei", alipind astfel Italia la Germania.

Cu zece ani mai târziu, ca recunoștință pentru ajutorul primit împotriva lui Berengar și pentru alte calcule politice, papa Ioan al XXII-lea, oferi la 2 februarie 962 împăratului Otto I cel Mare și soției sale Adelaida, coroana imperială, după vechiul ceremonial bizantin și franc, în timp ce poporul aclama cu entuziasm pe urmașul lui Constantin și al lui Carol cel Mare.

De acum Otto I devine împăratul „Sfântului Imperiu Roman de națiune germană", numit simplu și „Imperiul romano-german". Acest imperiu al împăratului Otto ajunse în Evul Mediu în Europa un exemplu de putere politică.

Scopurile imperiului lui Otto se ciocneau direct de Imperiul Roman de Răsărit, care continua cu legitimitate, tradiția împeriului roman universal de odinioară. Otto I cel Mare și succesorii săi susțineau, din punct de vedere religios, pe teritoriul ocupat de el și în țările învecinate catolicismului, cu toate că mai târziu unii împărați veniră în conflict cu papa.

Sfântul Imperiu romano-german, ca moștenitor al imperiului carolingian, urmărea, acum pentru sine, posesia exclusivă a universalității, adică

restaurarea imperiului roman universal din trecut, posesiune disputată de Imperiul roman de Răsărit și distribuia și el, imitând datinile bizantine, coroane de regi în Boenia și Polonia, creând „craii" sau „crai", după numele lui Carol cel Mare, pentru a-și afirma și întării autoritatea.

Aceste regalități, odată întemeiate deveniră cu timpul naționale, iată de ce, mai întâi, Otto cel Mare, apoi succesorii săi, Otto al II-lea (973 – 983) și Otto al III-lea (983 – 1002), contemporanul lui Ștefan cel Sfânt al Ungariei, nu puteau vedea cu ochi buni ridicându-se la frontiera orientală a sfantului Imperiu romano-german puterea Ungariei în sfera de înrâurire a imperiului roman de răsărit cu reședința la Constantinopol și a creștinismului de rit oriental.

Pe de altă parte, Roma papală nu putea lăsa o tara că Ungaria în imediata vecinătate a intereselor catolice, să intre în sfera creștinismului oriental, cum intrase nu cu mult înainte Moravia, Bulgaria și Serbia, căci aceasta ar fi însemnat, în prîmul rând, o înfrângere politică a Romei, dar și o lovitură pe plan religios pentru papalitate.

Un document al vremii, păstrat sub forma unei scrisori către papa Benedict al Vl-lea (973 – 974), prezintă pe unguri ca veniți „din orice parte a lumii" și arăta primejdia pentru Biserica Romano – Catolică ca acești „neofiți" să nu cadă pradă „ereticilor" adică ortodocșilor.

Dimensiunile de încreștinare și din partea occidentală nu întârzie să apară, astfel încât numeroși misionari catolici din Italia, Germania, Boemia și Polonia încep să vină în Ungaria să își propovăduiască doctrina. Dintre misionarii germani mai cunoscuți amintim pe călugărul Wolfgang de Einsiedeln din Svabia, apoi între anii 972 – 994, Episcopul de Ratisbona sau Regensburgm care a predicat în Ungaria până la 972, când a fost numit episcop.

Murind Sarolta, ocrotitoarea Ortodoxiei în Ungaria, principele Gheza își luă de soție, în a doua căsătorie, cu ajutorul diplomației catolice – germane, o tânără principesa catolică, numită Adelaida, sora principelui polonez Mieczyslaw (950 – 992), o mare susținătoare a catolicismului în Ungaria.

Un mare misionar catolic, în persoana lui Bruno de Querfurt, îi prezintă pe ducele Gheza ca pe un bărbat slab, lipsit de voința aflat cu totul în stăpânirea tinerei principese catolice poloneze care ținea în mâna întreg regatul.

Influența autoritară a nevestei, îi face pe ducele Gheza să negocieze cu împăratul german Otto I cel Mare, în 973 o pace durabilă. În acest scop el trimite, în 973, o solie de 12 persoane la adunarea de la Quedlinburg, în Germania, unde se afla împăratul, cu prilejul sărbătorii Paștelui, la care veniră și ducii de Boenia și Polonia, precum și solii marelui principe Iaropolk al Kievului (972 – 980).

Ungurii reușiră să încheie cu germanii o alianță prin care, între altele, ei se obligau să lase liberi pe misionarii catolici să predice în Ungaria, iar regele ungar să le acorde protecție. Împăratul Otto I moare la 7 mai 973, însă politica sa de împăcare cu ungurii și atragerea lor în sfera intereselor germane a fost continuată de succesorii tronului german prin persoana lui Otto al II-lea.

Ca răspuns la solia lui Gheza din 973, Otto al Il-lea trimite în Ungaria pe Episcopul său, Bruno de Verden și scrie și lui Pilgrim de Passau să sprijine pe reprezentantul său.

Pilgrim, Episcop de Passau (971 – 991), scaun pe care predecesorul său Adalbert (946 – 971) încercase să îi considere drept moștenitorul vechii biserici de Lauriacum (Lorch) din epoca romană, de aceea el se mai numește și Pilgrim de Lauriacum, a venit în Ungaria în 973 cu numeroși misionari germani. Pentru a înlătura, însă, concurența lui Wolfgang de Svabia, înainte de a pleca în Ungaria, Pilgrim îi recheamă pe acesta la Passau și din decembrie 972 îl numi episcop de Ratisbona.

Succesele misionare ale lui Pilgrim de Passau printre unguri au fost mari. Într-o scrisoare adresată papei Benedict al Vl-lea, el însuși ne informează că a creștinat aproape cinci mii de unguri de ambele sexe dintre familiile nobile, care au îmbrățișat credința catolică.

După 984, însă ungurii s-au supărat din nou cu germanii, încât misionarii germani au fost alugati din Ungaria. La îndemnul Adelaidei, după plecarea lui Pilgrim de Passau, Gheza cheamă în Ungaria pe Episcopul Adalbert de Praga (983 – 997), numit mai înainte Voitech, de origine ceh, cu totul devotat Germaniei și Bisericii Catolice, o rudă mai îndepărtată a Adelaidei. După sfatul lui Adalbert de Praga și al Adelaidei, Gheza și toată familia să îmbrățișează creștinismul de rit latin între anii 984 – 989.

După izvoarele catolice, Episcopul de Praga ar fi botezat, în 985, pe fiul lui Gheza, Wajk (Voicu) care a primit numele de Ștefan (Istvan), la vârstă matură. Se crede însă, după cercetări mai noi, ca Ștefan primise de mai înainte botezul în credința ortodoxă a Răsăritului, mama sa Sarolta fiind o principesă ortodoxă, și s-a numit Ștefan după numele primului martir al Bisericii Ortodoxe.

În acest caz, știrea că Ștefan cel Sfânt ar fi fost botezat de Episcopul Adalbert de Praga, iar după alții de Bruno de Querfurt sau de vreun preot catolic din suita lui Pilgrim de Passau, apare ca o născocire a clericilor latini de mai târziu de anul 1100.

Din 986 a început Adalbert de Praga și colaboratorii săi să boteze masa cea mare a poporului maghiar. Misionarii cehi evanghelizară în mare măsura Ungaria. La insistențele și rugămințile principesei Adelaida și ale Episcopului Gheza construiește o mănăstire la Pannonhalma lângă Gyor (Raob) în cinstea Sfântului Martin, pentru călugării benedictini veniți de la Monte Cassino din Italia, în fruntea căreia a pus pe Anastasie venit de la mănăstirea Brevnon de lângă Praga, care în timpul lui Ștefan cel Sfânt a ajuns Arhiepiscop catolic de Strigonium în 1006.

Un alt colaborator al Sfântului Adalbert de Praga a fost un anume Astrik (Ascricus) care va fonda mănăstirea din Pecsvarad și ajunsese și el sub Ștefan cel Sfânt, în 1009, Arhiepiscop de Calocsa (Kolocsa).

Aflându-se pe linia de întâlnire a civilizației romano-germane cu civilizația greco-slavă, în Ungaria, se dă o luptă aprigă pentru întâietate între

cele două principale ramuri creștine rivale, între creștinismul ortodox al Răsăritului și creștinismul romano-catolic al Apusului.

Deși nu mai avea sprijinul căpeteniei politice a statului, Ortodoxia s-a putut totuși menține în Ungaria multă vreme chiar după schizma cea mare din 16 iulie 1054. Între cauzele acestei mențineri, trebuie avut în vedere și faptul că romano – catolicismul din veacurile precedente schismei celei mari nu se prezintă cu sistemul său actual de dogme și canoane, care s-au adăugat de-a lungul veacurilor și l-au diferențiat atât de mult de Biserica mamă ecumenică.

În faza nașterii schismei celei mari, el era încă în fașă, cu mult mai puțin deosebit de ortodoxie, decât în timpul de după ivirea protestantismului, încât nu este de mirare dacă cele două rituri, latin și ortodox, au putut conviețui multă vreme pe teritoriul Ungariei, după creștinarea ungurilor.

Legăturile de parteneriat dintre Germania și Ungaria se întăresc, din nou, prin căsătoria lui Ștefan cel Sfânt (997 – 1038), fiul lui Gheza și al Șarlotei, cu principesa germană, Gisela, fiica principelui Henric al Il-lea de Bavaria, încheiată în 995, cu încuviințarea împăratului romano-german, Otto al Ill-lea (983 -1002).Ștefan, urmând tatălui său, Gheza, la tronul Ungariei, a fost sprijinit în tot timpul vieții sale, din punct de vedere politic și religios de Germania și de papalitate, de aceea el se arăta binevoitor la răspândirea catolicismului în regatul său, dorind să facă din biserica autonomă maghiară o anexă a papalității.

În timpul său, a predicat în Ungaria, între anii 1004 – 1006, Bruno de Kuerfurt, capelanul împăratului Otto al Ill-lea, hirotonit în 1004 la Magdeburg ca „Arhiepiscop al neamurilor", care a plecat în misiune după hirotonie mai întâi în Ungaria, apoi, trecând pe la Vladimir al Kievului, a mers la pecenegi și ungurii negri, în locurile de origine ale ungurilor, și și-a încoronat viața ca martir la 9 martie 1009, în misiune la prusieni.

Împăratul romano-german, Otto al Ill-lea, fiul lui Otto al Il-lea și al principesei bizantine Theophano, nepoata împăratului bizantin loan al Il-lea Tzimiskes (969 – 976), visând să refacă imperiul roman universal din trecut, nu mai dorea să facă din Biserica Ungariei, ca tatăl sau, în timpul lui Pilgrim, o sufragană a Episcopiei de Salzburg sau Passau, ci o Biserică autonomă maghiară sub jurisdicția directă a papei.După tradiție, el a înființat în Ungaria, două arhiepiscopii și opt episcopii catolice, înlocuind episcopii și monahii ortodocși cu clerici latini.Prima Arhiepiscopie a luat ființă în anul 1001, la Gran (Strigonium-Esztergom), pe Dunăre pusă sub conducerea Arhiepiscopului Anastasie, iar a doua la Kolacsa, sub conducerea lui Astrik.

Prin orientarea ducelui Gheza spre imperiul romano-german din Apus și prin înlocuirea ortodoxismului în timpul regelui Ștefan , cu catolicismul, s-a pus temelia unui stat catolic maghiar, susținut puternic de Sfântul Scaun apostolic de la Roma. Cât de mare devenise zelul misionar al regelui Ștefan cel Sfânt al Ungariei pentru Biserica Romano-Catolică o arată și faptul că el trimise delegații săi să însoțească împreună cu delegații regelui Boemiei – ambasada trimisă de papa Silvestru al II-lea în anul 1000 la marele cneaz Vladimir Sviatoslavici al Kievului (978 – 1015), cu scopul de a-1 întoarce pe acesta de la legăturile sale religioase cu grecii.

Dar și aceasta impunătoare solie a papei Silvestru al II-lea, ca și cele două solii trimise mai înainte de papa Ioan al XV-lea (985 – 996) lui Vladimir, prima în anul 990 la Cherson în Taurida (Crimeea), cucerit în 989 de Vladimir de la bizantini, iar a doua la Kiev în 991, rămaseră fără rezultat, rușii dorind să rămână orotodocsi.

Ca o concluzie a acestor date menționate mai sus, se poate observa dorința prioritară a papalității de a degrada ideea imperialității. Papalitatea militează pentru extindere și după ce câștigă bătălia purtată împotriva puterii statale a imperiului romano-german reușește să limiteze simțul proprietății eclesiastice, care aparținea sistemului germanic.

Concordatul de la Worms (1112) le-a conferit papilor puterea de a dispune liber de beneficiile ecleziastice din Italia, iar în timpul împăraților slabi ca: Lothar al II-lea (1125 – 1137) sau Conrad al III-lea (1138-1152) puterea de la Roma a reușit să ducă imperiul sub directa supraveghere.

Papalitatea nu numai că devine cel mai important factor din sfera eclezială cât și din aria politică a Evului Mediu, dar reușește să dispună de resurse financiare mai mari decât cele aflate la dispoziția oricărui conducător contemporan.În succesiunea evenimentelor vom trata despre alianța încheiată între Ștefan cel Sfânt al Ungariei și papa Silvestru al II-lea.

CAP. IV-2. COROANA LUI ȘTEFAN CEL SFÂNT

După părerea unor istorici se crede că împăratul romano-german Otto al IlI-lea i-ar fi oferit lui Ștefan cel Sfânt al Ungariei „coroana de rege", drept recompensă pentru latinizarea treptată a Ungariei, scotându-1 astfel de sub influența bizantinâ și din sfera creștinismului răsăritean.

Nu toți istoricii, însă, sunt de acord cu această părere. După tradiție, mult timp s-a crezut că regele Ștefan cel Sfânt ar fi primit, în 1002, de la papa Silvestru al II-lea (999 – 1003), numit înainte de a ajunge papă Gerbert de Aurillac, mai întâi Arhiepiscop de Reims, apoi de Ravena, primul papă francez pe scaunul papal, o bulă solemnă prin care papa i-ar fi oferit o „coroană de aur", precum și titlul de „rege apostolic" împreuna cu privilegiile excepționale de jurisdiscție bisericească în Ungaria.

Privilegiile date lui Ștefan de papa Silvestru al II-lea sunt cunoscute în istoria Uungariei și a Bisericii maghiare sub numele de „jus patronatus".

Problema „coroanei de aur" și a titlului de „rege apostolic" oferite regelui Ștefan de papă reprezintă una din cele mai dificile și controversate din istoriografia maghiară.

Unii savanți maghiari, români și germani au arătat că așa zisa bulă a papei Silvestru al II-lea este doar „un falsificat unic în felul său", în consecință nu există nicio dovadă documentară acceptabilă care să ateste oferirea unei „coroane de aur" și cu atât mai puțin a titlului de „rege apostolic".

Istoricul maghiar Ianoș Karacsonyi, fost Episcop romano-catolic de Oradea Mare afirma că acest falsificat se datorează lui Ioan Tomka Marnavici (1580-1637) și urmează să servească intereselor episcopului ungaro-catolic dintre anii 1620-1644.

De menționat este faptul că acest Ioan Tomka Marnavici a candidat pentru postul de episcop romano-catolic al Bosniei; și în urma numirii în scaun, de către împăratul Austriei, Ferdinand al II-lea (1619-1637), nu aștepta decât recunoașterea papei. Pentru a grăbi recunoașterea din partea papei, se presupune că ar fi falsificat această bulă papală după Ioan Karacsconyi, în anul 1635 doar pentru a-1 forța pe papă să confirme numirea sa ca episcop catolic al Bosniei. În ceea ce privește titlul de „rege apostolic", aceasta datează de la a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, din timpul reginei Maria Tereza (1741-1780), care fiind numită doar „regină" a Ungariei, urmărea sporirea autorității prin intensificarea cultului religios închinat primului rege al acestei țări.

Cu ajutorul doctrinei mistice „sacra coroana", regina își întemeia pretențiile asupra Galiției și Dalmației. Nici chiar papa Clement al XlII-lea (1758-1769) care a fost înduplecat de împărateasa Maria Tereza să-i încuviințeze ei și succesorilor ei, ca un nou privilegiu titlul de „rege apostolic",

n-a voit să admită vreo justificare istorică a acestuia, socotind argumentele din trecut, lipsite de putere convingătoare.

Petre Ravei, unul din paznicii acestei coroane a observat primul (1659) că inscripțiile acestei coroane de aur sunt grecești, iar nu latinești și reușește să descifreze, după cum credea el, numele de „Constantinus", despre care s-a crezut că ar fi Constantin cel Mare (306 – 337).

După tradiție, împăratul Constantin cel Mare, ar fi dăruit papei Silvestru I (314-335) o coroană, iar urmașul său din secolul al X-lea, Silvestru al II-lea (999-1003) ar fi trimis coroana aceasta la anul 1000 sau 1002 regelui Ștefan cel Sfânt al Ungariei.

Această afirmație nu are nici un temei acceptabil; cel mult, ar putea fi vorba, dacă numele de Constantinus ar fi fost cel adevărat pe coroană, de împărații bizantini din secolul al Xl-lea care poartă numele de „Constantin": Constantin al VIII-lea (1025-1028), Constantin al IX-lea Manomachos (1042-1055) sau Constantin al X-lea Ducas (1059-1067).

Iosif al II-lea (1780-1790) a adus „coroana sacra" la Viena; iar după moartea acestuia a fost readusă la Budapesta și expusă vederii publice. Acum s-a cercetat din nou, cu toată atenția și s-a constatat sigur că, departe de a fi o coroană latină partea ei principală și anume partea ei inferioară o formează o construcție în stil bizantin cu icoane ca aceea a Pantocratorului (IC XC), a arhanghelilor Mihail și Gavril, a Sfinților Mucenici Gheorghe, Dimitrie, a sfinților doctori fără de arginți Cosma și Damian, precum și a împăratului bizantin Mihail al Vl-lea Ducas Parapinakes (1071-1078) și al soției sale, Maria.

Mihail al Vl-lea Ducas i-a dăruit aceasta coroană regelui Gheza I (Geza 1074-1077), ca expresie a legăturii strânse dintre regele ungar și ruda sa imperială din Bizanț.

Se știe că regele Ungariei, Gheza I, era căsătorit cu o principesă bizantină numită Synadena, fiica lui Theodulos Synadenos din Bizanț, verișoara împăratului Mihail al Vl-lea Ducas Parapinakes și nepoata succesorului său, împăratul Nichifor al II-lea Botaniates (1078-1081), de la care aveau un fiu crescut la Constantinopol, Almus sau Almos.

Înaintea lui Mihail al Vl-lea Ducas, ajunsese în Ungaria, între anii 1042-1050, așa numita coroană a lui Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1055). Aceasta coroană a fost găsită pe teritoriul ungar și se păstrează astăzi la Muzeul Național Maghiar din Budapesta. Trimiterea coroanelor de către împărații bizantini, succesorii legitimi ai imperiului roman din trecut precum și unele înrudiri ulterioare ale membrilor familiei imperiale din Bizanț cu regii Ungariei au avut drept scop atragerea Ungariei în sfera politică a Bizanțului.

Dăruirea acestei coroane de către regi demonstra nu numai rudenia, ci avea pentru perioada de atunci și un mare sens politic. Ele au fost dăruite de bizantini regilor unguri, tocmai pentru a atrage Ungaria și de a o scoate din sfera de interes a sfântului imperiu romano-german, care urmărea de asemenea refacerea imperiului roman universal din trecut, în detrimentul imperiului de răsărit.

În anul 1075, regele Gheza I al Ungariei a fost încoronat cu coroana trimisă de împăratul Mihail al Vl-lea Dukas; aceasta coroană era împodobita cu icoane, ornamente, inscripții grecești, care au format partea principală a „sacrei coroane maghiare".

Regele Solomon (1063-1074), rivalul împăratului Mihail al Vl-lea Ducas, închinase cu un an în urmă Ungaria împăratului romano-german. Pentru a împiedica închinarea totală a Ungariei, împăratul bizantin Mihail al Vl-lea Ducas a trimis regelui Gheza I coroana. Așadar, în lumina cercetărilor istorice serioase, regele Ștefan cel Sfânt al Ungariei n-a primit din partea papei Silvestru al II-lea, cum s-a crezut multă vreme, după tradiția istoriografică maghiară catolicizată, nicio bulă solemnă, prin care papa i-ar fi oferit „o coroană de aur" și titlul de „rege apostolic".

Nimeni, însă, nu poate pune la îndoială faptul istoric real că, în timpul regelui Ștefan cel Sfânt, acțiunea de catolicizare a Ungariei a făcut mari progrese. Ungurii au primit creștinismul mai întâi de la Biserica Ortodoxă și apoi au îmbrățișat creștinismul de rit apusean, trecând sub jurisdicția Bisericii Romano-Catolice.

Cu toate că regele Ștefan cel Sfânt s-a orientat în politica sa spre împărații sfântului imperiu romano-german, fiind sprijinit în opera de catolicizare a Ungariei de papa de la Roma, de ierarhii catolici germani, cehi și poloni, el a arătat totuși toleranță și pentru credincioșii unguri de rit răsăritean din regatul ungar.

În timpul convertirii ungurilor la creștinism se aflau pe teritoriul Ungariei doua mănăstiri grecești: una de maici a Sfintei Fecioare Maria din Wespremvolgy și una de călugări cu hramul Sfantului Ioan Botezătorul din cetatea Morisenei; aceste două mănăstiri au avut o contribuție importantă la răspândirea creștinismului ortodox printre unguri.

Numărul mănăstirilor ortodoxe din Ungaria a crescut în secolul al Xl-lea, cu toate că informațiile arheologice și istorice nu ne-au păstrat decât numele altor trei sau patru mănăstiri ortodoxe în afară de cele amintite mai sus. Primele biserici și catedrale ridicate de Ștefan cel Sfânt pe teritoriul Ungariei au fost construite în stil bizantin.

Mulți arhitecți și meșteri bizantini au lucrat în timpul său în Ungaria. Ștefan cel Sfânt al Ungariei a avut o râvna deosebită pentru locașurile de cult, care s-a întins peste granițele țării.

Astfel a construit o mănăstire la Ierusalim – „monachorum coenobium" -, pe care a înzestrat-o cu locuințe și vii, pentru pelerinii unguri. La Constantinopol, în cetatea împărăteasca a zidit o casă de oaspeți, căreia împăratul bizantin îi dărui o frumoasă biserica, pe care regele a înzestrat-o cu toate cele necesare.La Roma a dat poruncă să se construiască o mănăstire de călugări pentru pelerinii unguri care doreau să viziteze mormintele Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Acest fapt nu trebuie să ne surprindă, deoarece Biserica Occidentală nu se separase de Biserica Orientală. Abia de la 16 iulie 1054 s-a petrecut acest dureros eveniment.

CAP. IV- 3. MĂRTURII FILOLOGICE ALE CREȘTINISMULUI RĂSĂRITEAN LA UNGURI

Puternica înrâurire a Ortodoxiei asupra ungurilor, înaintea domniei regelui Ștefan cel Sfânt, se poate constata și prin unele mărturii filologice. Numeroase cuvinte de origine ortodoxă sau cu sens creștin ortodox, care ne arată diferite practici creștine ortodoxe, au pătruns în limba maghiară, fie de la populația slavo-româna ortodoxă peste care s-a așezat în Câmpia Panoniei, fie de la românii ortodocși cu care au venit în legătura nemijlocită, fie de la popoarele vecine ortodoxe, ca sârbii, bulgarii, moravii și rușii.

Știm că moravii primiseră, cu trei decenii mai înainte de năvălirea ungurilor în Câmpia Panoniei, creștinismul răsăritean. Dintre cuvintele creștine ortodoxe împrumutate de la românii ortodocși, menționăm: „pogani" pentru „păgân"; „altar" pentru „altar"; „szent" pentru „sfant"; „nanas" pentru „nanaș"; „paradicsom" pentru „paradis", latinește „paradisus"; „Szombat" pentru „sâmbăta".

Alte cuvinte creștine orotodoxe au pătruns în limba maghiară prin mijlocirea slavei vechi, folosită în cult, începând din secolul al X-lea și de români, „Kereszteny" – „creștini"; „angyel" – „înger", în latinește „angelus"; „vecsernye" – „vecernie"; „miloszt" pentru noțiunea de „grație", „har", care a devenit în limba maghiară actuală „malaszt".

Termenii „pap" – preot, papa și „barat" – frate, de unde românește avem „Bărăția" – frăția. Din limba veche slavă, folosită de români în cult, ungurii au împrumutat următoarele cuvinte:„Vizkereszt" – bobotează, format din termenii slavoni vodocrest, „apa botezată", pe care o serbau cu slujba lungă a sfințirii mari a apei, după rânduiala păstrata până azi a Bisericii Ortodoxe; „Keresztelni" – a boteza și „Keresztelo" – botez, este vorba de Taina Botezului.

După forma slavonă avem în românește „cristelnița", vasul de botezat copiii. Tot prin slava veche au pătruns în limba maghiară termenii creștini „feszulet", „cruce", „crucifix"; zsolozma și zsoltar, „psalm"; Kamo -„cumătru", precum și numele zilelor săptămânii ca szereda (szerda) -„miercuri"; csiitorok – „joi"; pentek – „vineri".

Din perioada începutului creștinării sau păstrat până târziu și chiar și în timpul nostru, unele practici și obiceiuri creștine de la românii ortodocși, existente în Biserica Răsăritului.

Menționăm, de exemplu, numirile lunilor anului bisericesc: ianuarie este numită Boldogasszony hava, „luna Prea Fericitei Fecioare", amintind de faptul că Biserica Ortodoxă celebrează „Soborul Maicii Domnului" a doua zi de Crăciun, de la sfârșitul secolului al IV-lea, precum și de datina Bisericii Ortodoxe vechi, care serba în ziua de 6 ianuarie Epifania, adică „Arătarea Domnului", arătarea dumnezeirii Sale în apele Iordanului; luna februarie este numită la unguri bojtelo hava, ,,luna dinaintea postului mare" al Paștelui; martie este numită bojtmas hava, „luna intrării în post", este vorba de postul Paștelui; aprilie este numită Szt.Gyorgy hava, „luna Sfântului Gheorghe", pe care Biserica Ortodoxă îi sărbătorește cu mare pompă și bucurie spirituală la 23 aprilie în fiecare an; iunie este numită Szt.Ivan hava, „luna Sfantului Ioan", amintind de faptul că la 24 iunie, Biserica Ortodoxă serbează Nașterea Sfantului Ioan Botezătorul, numită popular cu termenul latin Sânzienele, iar cu termenul slav Drăgaica. Popularitatea Sfantului Ioan Botezătorul la unguri este o înrâurire a Bisericii Ortodoxe, căci Biserica Romano-Catolică a căutat să-1 înlocuiască cu Sfântul Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare Maria.

Spre a se face deosebire între Sfantul Ioan Botezătorul, celebrat la 7 ianuarie, a doua zi după sărbătoarea Botezului Domnului sau Bobotează și „Sânt – Ionul" din 24 iunie, ungurii îi numeau pe acesta din urmă „Viragos" – cel cu flori, împodobit cu flori, când toate poienile și câmpiile sunt împodobite cu flori splendide, împrumutând de la romani obiceiul păgân din epoca daco-romană, de a arunca flori galbene peste casa, „sânziene", în ziua de 24 iunie când se sărbătorește nașterea Sfântului Ioan.Luna decembrie este numită la unguri Szent Andras hava, „luna Sfântului Andrei", amintind de faptul că la 30 noiembrie, deci cu o zi înainte de începutul lui Decembrie, Biserica Orotodoxă sărbătorește pe Sfantul Apostol Andrei, „cel întâi chemat" la apostolie, de Iisus Hristos. Chiar și Sfântul Dumitru era popular la vechii maghiari creștini, sărbătorit de Biserica Ortodoxă la 26 octombrie, în timp ce la romano-catolici, cultul acestui sfânt nu este atât de răspândit. În cinstea Sfântului Dumitru, vechii unguri, au închinat o biserică în orașul Szeged (Seghedin).

Datina colindelor au împrumutat-o ungurii de la românii din Transilvania. După modelul Bisericii Ortodoxe, la începutul creștinării lor, ungurii respectau cele patru posturi de peste an, întocmai ca românii. Într-o dietă dată de regele Ștefan cel Sfânt, se vorbește de cele patru posturi de peste an „care erau tuturor cunoscute".Ungurii au respectat cele patru posturi ortodoxe la fel ca românii până târziu, când ei au adoptat rânduiala romano-catolică, referitoare la post. Hotărârile unui sinod ținut în anul 1092 la Szabolcs, localitate în Ungaria, dincolo de Tisa, în timpul regelui Ungariei, Ladislau cel Sfânt (1077-1095) ne confirmă, prin hotărârea 31 din cele 40 de capitole, că ungurii păstrau încă unele datini ale Bisericii Ortodoxe cu privire la postul cel mare dinaintea Paștilor.

Ei începeau postul cel mare după ritul răsăritean, nu în miercurea cenusie-Hamvazo Szerda – după tradiția Bisericii Romano-Catolice. Sinodul a luat această măsură, provocată de practica unor zidari catolici veniți din Italia, care nu posteau odată cu ungurii, după ritul oriental și li se ordona ca în viitor să înceapă postul odată cu ungurii, care respectau practica Bisericii de Răsărit.„Dacă italienii care locuiesc în Ungaria nu vor să postească după obiceiurile ungurești, ci pretind să mănânce carne mai mult timp (la începutul postului mare), ei trebuie să părăsească țara și să lase în ea banii câștigați".Mulți dintre preoții catolici unguri erau în secolul al X-lea și al Xl-lea căsătoriți, urmând practica Bisericii Orientale, care îngăduie căsătoria preoților și diaconilor de mir.

Se cunoaște că Sinodul I ecumenic de la Niceea, din 325, urmând canoanele Sfinților Apostoli permite preoților și diaconilor de mir, căsătoria, aceasta fiind considerată ca fiind o Taină a Bisericii și nu numai o ceremonie civilă.

Un fapt istoric relatat în Chronicam pictum Vindabonense în cap. IV, ne relatează că ducele Ladislau, într-o luptă care s-a dat cu cumanii în timpul regelui Solomon al Ungariei (1063-1074), după toată probabilitatea în regiunea Bihorului, lângă muntele Kyrieleis, nume bisericesc ortodox, după ce a alungat pe cumani, a zărit că unul dintre cumani ducea pe spatele calului său o fată ungurească foarte frumoasă.

Ducele, „socotind că aceasta e fiica episcopului de Oradea" – „putans illam esse filiam episcopi warachiensis" – s-a luat după cuman și ucigându-1, a eliberat-o.

Deși, în urmă s-a dovedit că acea fată nu era fiica episcopului, care avea o fată, această interesantă informație confirma faptul că episcopul catolic de Oradea, fusese înainte de hirotonia sa în arhiereu, preot căsătorit, cu familie și copii, cum au până azi preoții români ortodocși și preoții ortodocși ai altor popoare ortodoxe.

Este cunoscut, de altfel, ca în Ungaria celibatul preoților catolici a putut fi introdus abia în secolul al XII-lea. Sinodul episcopilor catolici maghiari, ținut în 1092, la Szabolcs, permise căsătoria prima a preoților, dar numai provizoriu și din grație.

Punctul 1 din cele 40 de capitole prevede: „Preoții care au contractat o primă și legitimă căsătorie, trebuie, din dragoste pentru pace să folosim îngădiunță, până la răspunsul papei". În acest timp, era papa Urban (1088-1099).

S-au păstrat la vechii unguri creștini, urme din rugăciunile unor slujbe ale Bisericii Ortodoxe practicate de romani. Astfel, unul dintre cele mai vechi texte de limba maghiară este o traducere din secolul al Xl-lea, a rugăciunii ortodoxe la sfințirea apei, păstrată în biblioteca universității din Zagreb. Serviciul înmormântării se făcea în secolul al XII-lea la unguri după ritul Bisericii Ortodoxe, precum se constată prin legea 73, data de regele Coloman Cărturarul (1095-1116).

De altfel, un foarte vechi monument literar de limba maghiară este fragmentul din slujba înmormântării ortodoxe care începe „Latiatuc feleym zumtuchel, Sermo șup sepulcrum. Mic vogmuc ysa pur es chomuv vogmuc. Menyi milostben terumteve eleve miv isemucut adamut, es adutta voia neki paradisumut hazoâ. Es mend paradisumben volov gîmilcictul …." Rugăciune la înmormântare: „Vedeți, fraților, ce suntem. Suntem pământ și țărână. (Vedeți) cu câtă milostenivire a fost creat strămoșul nostru Adam și (cum Dumnezeu) i-a dăruit ca loc de ședere raiul etc…".

Fragmentul continuă cu învățăturile ortodoxe despre păcat, despre îndurarea sau harul lui Dumnezeu, despre mijlocirea Sfintei Fecioare Maria și a Sfinților. Este fără îndoială că acest fragment face parte din rugăciunile serviciului de înmormântare ortodoxă, folosite la românii din Transilvania și Banat.

După cum constatam din Viața Sfintei Ludmila (+ 927), văduva regelui Borivoi al Boemiei (+ 925), în versiunea latină serviciul divin ortodox în limba slavă se practica „până azi în Ungaria (sec. X) și în cele mai multe regiuni slave" – „usgue hodie în Ungaria et în pluribus slavonorum regionibus observator".

Ritul ortodox s-a răspândit în secolele X-XI până în Polonia catolică. într-un text latin din 1027, deci la începutul secolului al Xl-lea găsim o mustrare adresată regelui Poloniei, care nu se mulțumea să se roage lui Dumezeu numai după ritul latin, ci adăugase și pe cel grec, adică ortodox, formulată în astfel de termeni: „Cum in propria et în latina Deum digne venerări posses, în hoc tibi satis, graecum superaddere maluisti" – Deși ai putea să te închini cu vrednicie lui Dumnezeu în limba ta proprie (polonă), sau în limba latină, crezând că nu este deajuns, ai preferat să adaugi și ritul grec.

Istoricii unguri, recunosc influența Bisericii Ortodoxe asupra începutului creștinării ungurilor, iar aceasta s-a exercitat direct asupra lor, de la Bizanțul Ortodox și de românii ortodocși din Transilvania și Banat cu care ei au venit în contact nemijlocit, începând din secolul al X-lea.

Astfel, Jozef Farkas, care admite înrâurirea Ortodoxiei asupra creștinării ungurilor, ca și mulți alți istorici maghiari, români, germani etc citați în cursul studiului, se exprimă în acești termeni: „Putem accepta ca adevăr istoric că

Biserica creștină maghiară, înainte de Ștefan cel Sfânt (1001 – 1038), s-a format în întregime sub influența spirituală a Bisericii răsăritene".

La întrebarea unora, de ce au trebuit ungurii să se așeze în Câmpia Panoniei și a Tisei în secolul al X-lea, și se increstinară sub înrâurirea credinței ortodoxe a românilor din Transilvania, Banat și Crișana, să meargă la Constantinopol, pentru a primi în 953, pe primul lor episcop ortodox, Ierotei, hirotonit canonic de către patriarhul ecumenic Teofilact (936 – 956), în timpul împăratului bizantin Constantin VII Porfirogenetul (913-919; 944 – 959) și nu l-au primit de la români, istoricul Nicolae Iorga, de renume mondial, a răspuns pe drept, astfel: „Trebuia nu creștinismul însuși și singur, ci ierarhia și trebuia autoritatea".

Într-adevăr, Patriarhia de Constantinopol, centul ecumenic al Ortodoxiei, era atunci aceea care conferea autoritatea episcopală și mitropolitană de care aveau nevoie ungurii care îmbrățișaseră creștinismul ortodox.

Pe de altă parte, trebuie să ținem seama că românii, aflându-se la începuturile organizării lor politice, nu aveau în secolele X-XII o Biserică organizată sub conducerea unei autorități spirituale superioare, căreia să se fi putut adresa ungurii pentru organizarea Bisericii lor ortodoxe.

Trăind în vecinătatea românilor, iar între secolele XI-XIII, cucerind Transilvania fie prin tratative cu conducătorii politici români, fie prin lupte și incursiuni, ungurii au putut cunoaște direct credința ortodoxă a românilor, cum ne confirmă documentele istorice, mărturiile filologice și unele servicii creștine ale Bisericii Ortodoxe, acceptate și practicate de primii creștini unguri.

Trăind ca vecini, la hotarul de apus al României, ei sunt cei mai în măsura și azi să aprecieze valoarea, puterea și tăria credinței ortodoxe îmbrățișată de geto-daco-romani, strămoșii românilor, în veacurile I-IV și păstrată și practicată de-a lungul veacurilor până azi.

Arătând în acest studiu, contribuția elementului românesc la creștinarea ungurilor, aducem în același timp un pios omagiu memoriei vechilor credincioși și conducători unguri din secolele X-XII, care au primit cu bucurie spirituală credința ortodoxă a Răsăritului creștin fiind membrii Bisericii Ortodoxe. „Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească" a Domnului Iisus Hristos, care a păstrat până azi fără schimbare, stricare sau adăugire, adevărurile, revelate de Dumnezeiescul ei întemeietor.

CONCLUZII

Încreștinarea ungurilor a reprezentat un proces istoric de durată și a suportat foarte multe mutații de ordin istoric și identitar, pentru că la sfârșit să se ajungă la deturnarea liniei confesionale primordiale, din cea a ritului răsăritean, în cel apusean.

Realitatea istorică a primirii creștinismului de către unguri sub formă răsăriteană nu poate fi contestată, în acest sens existând multe dovezi care atestă rolul misionar pe care populațiile de la est de Tisa l-au avut la încreștinarea migratorilor care se așezară în Câmpia Panonică, adaptând astfel modul de viața sedentar.

În încercarea lor de a administra vastul teritoriu cucerit, regii arpadieni au păstrat uneori vechea organizare voievodală, cum s-a întâmplat și în Transilvania intracarpatică.

Un „comes de Bellegrat" (Balgrat) amintit în 1097 este posibil să fie aceeași persoană amintită în 1111 ca „Mercurius princeps Ultra Silvanus".

Dacă misiunea bizantină urmarea sădirea elementului creștin în cultura poporului respectiv, scaunul papal în acțiunea sa de acaparare teritorială și politică nu făcea altceva decât să întrerupă un întreg șir al factorilor ce au influențat încreștinarea ungurilor în ritul răsăritean, pentru a-și aronda jurisdicțional acest popor.

Cu toate eforturile făcute de occidentali, n-au putut să scoată din vocabularul maghiar cuvinte și obiceiuri răsăritene împrumutate de la românii din Ardeal de rit răsăritean, dovadă stau atâtea mărturii filologice.

Se poate spune că împrejurările istorice au făcut ca poporul maghiar creștin de rit răsăritean să primească creștinismul latin, mai bine-zis a doua soție Adelaida și-a făcut datoria catolică.

BIBLIOGRAFIA LUCRĂRII

I. IZVOARE

***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura, Societatea Biblică Interconfesională din România, București, 1999;

II. CĂRȚI

Bărbulescu, Mihai; Dorner, Anton; Glodariu, Ioan; Năgler,Thomas; Pop,Grigor; Aurel,Pop;Ioan,Rotea; Mihai, Vasiliev, Valentin; Istoria Transilvaniei, voi. I (pana la 1541), Cluj –Napoca, Editura Institutul Cultural Român, 2003;

Bărbulescu, Pr. Dr. Laurentiu, Biserica de la începuturi până în secolul al XI-lea, Târgoviște, Editura Macarie, 2006;

Bratianu, Gheorghe, Tradiția istorica despre întemeierea statelor românești, București, Editua Eminescu, 1980;

Drâmbă,Ovidiu,Istoria Culturii și Civilizației,vol.III,București,2001;

Dumea, Pr.Prof.Emil Istoria Bisericii vol.I,Iași,Editura,Sapientia ,1998;

Chifar, Pr. Nicolae, Istoria creștinismului, vol. III, Iasi, Editura Trinitas, 2002;

Cozma, Pr. Prof. Sorin, Cuvinte ale dreptei credințe, Arad, Editura Tiparul Tipografiei Eparhiale Sibiu, 1992;

Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, București, Editura, Univers Enciclopedic, 1997;

Drăgoi, Pr. Eugen, Istoria Bisericească Universală, București, Editura Historica, 2001;

Dvornik, Francis, Slavii in istoria si civilizația europeană, traducere și prefață de Diana Stanciu, București, Editura ALL, 2001;

Franzen, August, Remigius Baumer, Istoria Papilor,București, Editura,Arhiepiscopia Romano-Catolică,1996;

Giurascu, Constantin, Istoria Romanilor din cele mai vechi timpuri până la moartea lui Alexandru cel Bun (1432), București, Editura BIC ALL, 2007;

Hertling, Ludwing Istoria creștinismului,București, Editura,Ars Longa,1998;

Iorga, Nicolae, Istoria bisericii romanești si a vieții religioase a romanilor, ediția a II-a, voi. I, București, Editura Ministerului de Culte, 1928;

Idem, Istoria Românilor, vol. III, București, 1937;

Lendvai,Paul,Ungurii,Editura,Humanitas,București,2001;

Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediția a II-a, vol. I, București, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 1991;

Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Istoria Bisericească Universală, București, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 1992;

19. Vesa,Pavel,Episcopia Aradului,Cluj Napoca,2006;

20. Vintilă,Horia,Dicționarul Papilor,Ediura,Saeculum,Iași,1999;

III. STUDII ȘI ARTICOLE

Mircea, Magistrand Pr. Ioan, Organizarea Bisericii si viața primilor creștini după „Faptele Apostolilor”, in revista „Studii Teologice”, nr. 1-2, seria a II-a, ianuarie – februarie, anul VII, 1955;

Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Rolul elementului românesc în încreștinarea ungurilor, în revista „Biserica Ortodoxa Română”, anul XCVIII, nr. 1-2, ianuarie – februarie, București, 1980;

Idem, în revista „Studii Teologice”, nr. 1-2, seria a II-a, ianuarie – februarie, anul IX, 1957;

Cuprins

Introducere

CAP.I Originea si migrarea ungurilor

CAP.I.1 Primele contacte ale ungurilor cu populații creștine:moravi și români

CAP.I.2 Formațiuni politice românești în Transilvania la venirea ungurilor

CAP.II Colonizarea Transilvaniei și noi contacte cu populații creștine

CAP.II.1 Primul episcop al ungurilor

CAP.II.2 Date biografice despre principele Gyula

CAP.II.3 Ritul apusean la unguri

CAP.III Locașuri de cult și episcopi români din Transilvania în secolul IX-XI

CAP.III.1 Creștinismul în Morisena

CAP.III.2 Episcopia Dibiscos

CAP.IV Elementul românesc în Ardeal după cucerirea ungară

CAP.IV.1Disputa dintre cele doua rituri ale creștinismului pe teritoriul Ungariei

CAP.IV.2 Coroana lui Ștefan cel Sfânt

CAP.IV.3 Mărturii filologice ale creștinismului răsăritean la unguri

Concluzii

Bibliografie

BIBLIOGRAFIA LUCRĂRII

I. IZVOARE

***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura, Societatea Biblică Interconfesională din România, București, 1999;

II. CĂRȚI

Bărbulescu, Mihai; Dorner, Anton; Glodariu, Ioan; Năgler,Thomas; Pop,Grigor; Aurel,Pop;Ioan,Rotea; Mihai, Vasiliev, Valentin; Istoria Transilvaniei, voi. I (pana la 1541), Cluj –Napoca, Editura Institutul Cultural Român, 2003;

Bărbulescu, Pr. Dr. Laurentiu, Biserica de la începuturi până în secolul al XI-lea, Târgoviște, Editura Macarie, 2006;

Bratianu, Gheorghe, Tradiția istorica despre întemeierea statelor românești, București, Editua Eminescu, 1980;

Drâmbă,Ovidiu,Istoria Culturii și Civilizației,vol.III,București,2001;

Dumea, Pr.Prof.Emil Istoria Bisericii vol.I,Iași,Editura,Sapientia ,1998;

Chifar, Pr. Nicolae, Istoria creștinismului, vol. III, Iasi, Editura Trinitas, 2002;

Cozma, Pr. Prof. Sorin, Cuvinte ale dreptei credințe, Arad, Editura Tiparul Tipografiei Eparhiale Sibiu, 1992;

Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, București, Editura, Univers Enciclopedic, 1997;

Drăgoi, Pr. Eugen, Istoria Bisericească Universală, București, Editura Historica, 2001;

Dvornik, Francis, Slavii in istoria si civilizația europeană, traducere și prefață de Diana Stanciu, București, Editura ALL, 2001;

Franzen, August, Remigius Baumer, Istoria Papilor,București, Editura,Arhiepiscopia Romano-Catolică,1996;

Giurascu, Constantin, Istoria Romanilor din cele mai vechi timpuri până la moartea lui Alexandru cel Bun (1432), București, Editura BIC ALL, 2007;

Hertling, Ludwing Istoria creștinismului,București, Editura,Ars Longa,1998;

Iorga, Nicolae, Istoria bisericii romanești si a vieții religioase a romanilor, ediția a II-a, voi. I, București, Editura Ministerului de Culte, 1928;

Idem, Istoria Românilor, vol. III, București, 1937;

Lendvai,Paul,Ungurii,Editura,Humanitas,București,2001;

Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediția a II-a, vol. I, București, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 1991;

Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Istoria Bisericească Universală, București, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 1992;

19. Vesa,Pavel,Episcopia Aradului,Cluj Napoca,2006;

20. Vintilă,Horia,Dicționarul Papilor,Ediura,Saeculum,Iași,1999;

III. STUDII ȘI ARTICOLE

Mircea, Magistrand Pr. Ioan, Organizarea Bisericii si viața primilor creștini după „Faptele Apostolilor”, in revista „Studii Teologice”, nr. 1-2, seria a II-a, ianuarie – februarie, anul VII, 1955;

Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Rolul elementului românesc în încreștinarea ungurilor, în revista „Biserica Ortodoxa Română”, anul XCVIII, nr. 1-2, ianuarie – februarie, București, 1980;

Idem, în revista „Studii Teologice”, nr. 1-2, seria a II-a, ianuarie – februarie, anul IX, 1957;