Elementul National In Poezia Lui Vasile Voiculescu
Cuprins
ARGUMENT 5
Capitolul I PRELIMINARII 8
I.1. Câteva precizări terminologice în cheie poetică: neam, țară, credință 9
I.2. Influențe fondatoare: Alecsandri, Vlahuță, Coșbuc 13
I.3. Interbelicul – o perioadă zbuciumată 15
I.3.1. Gândirismul 18
I.3.2. Elementul național și ideologizarea la Nichifor Crainic și Octavian Goga 19
I.3.3. Un caz aparte: Vasile Voiculescu 22
Capitolul II fORMAREA OPEREI POETICE 25
II.1 Existență și esență într-o viață marcată de experiența religiozității 25
II.1.1. Călătoria în inocență și mistic pe harta traseului ființial 25
II.1.2. Crezul voiculescian – manifestare harică după modelul hristologic 30
II.1.3. În urcușul spre „Golgota” războiului 32
II.1.4. De la război la împlinire literară prin vocația de misionar 36
II.1.5. Recuperarea tradiției populare și valorizarea literară a elementului național 38
II.1.6. Parcursul existențial spre isihie 45
II.1.7. Trăirea isihastă, calea de la „chip” la „asemănare”- Rugul Aprins 49
II.1.8. Rugăciunea în suferință – autentică transpunere poetică pe drumul crucii 53
II.2. Începuturile poeziei: Poezii, Din Țara Zimbrului și Pârga 57
II.3. În căutarea identității poetice: Poeme cu îngeri, Destin, Urcuș și Întrezăriri 64
II.4. O sincopă creatoare: rezonanța poetică a unui fior dimensional livresc 67
CAPITOLUL III PENTRU O ARS POETICA VOICULESCIANĂ 74
III.1. Stilistica tributară a începuturilor: Vasile Voiculescu și Gândirismul 75
III.2. Primatul credinței: o abordare originală a actului poetic 79
Capitolul IV
Receptări postume: Vasile Voiculescu, un altfel de tradiționalist 83
Concluzii 86
BIBLIOGRAFIE 89
ANEXE 97
ARGUMENT
Există în istoria culturală a fiecărei țări elemente cheie, considerate absolut necesare pentru creionarea oricărui demers formator, elemente a căror recurență le transformă în veritabile idei fondatoare. Între acestea, noțiunea de neam, asociată desigur patriotismului este, poate, cea mai des întâlnită și, în egală măsură, cea mai discutată și controversată. De la ethos-ul grec și patria latină, până la naționalismele ce au însoțit formarea statelor europene moderne, noțiunea de neam a reprezentat nu atât o abstractizare a unor valori comune, cu evidentă tendință de perenitate, ci, mai degrabă, un ideal de la care se revendică toate trăsăturile unui popor anume.
Cazul românesc, departe de a fi unul special, se încadrează întru totul în această dinamică a așa numitelor idei fondatoare, utilizând noțiunea de „neam” ori de câte ori a fost necesară afirmarea și conturarea identității. Primele elemente de acest tip apar odată cu promovarea unității naționale, la începutul secolului al XIX-lea. Pe tot parcursul acestui veac atât de zbuciumat, „neamul românesc” s-a afirmat ca principalul subiect al literaturii române, cunoscând valențe și abordări care merg de la evocarea unor origini aproape legendare, până la exacerbarea unor virtuți și trăsături naționale excepționale. Aceeași trăsătură se poate constata, de altfel, în toate literaturile țărilor din arealul balcanic și nu numai. Ideile iluminismului și ale Revoluției franceze reușeau să impună, în locul vechilor principii de unitate ecleziastică, germenii unității naționale, determinată mai degrabă de identități culturale, decât de împărtășirea aceleiași credințe. Cu toate acestea, elementul religios nu și-a pierdut întru totul valoarea și importanța, însă a suferit o transformare radicală: tot ceea ce presupune actul religios și manifestarea lui își pierde independența sau, mai precis, supremația unificatoare, devenind doar un simplu aspect al unei realități etnice distincte. Altfel spus, națiunea conturează și fixează religia și nu invers. În chip firesc, elementul național impregnează sentimentul religios, particularizându-l până la scindarea totală de originile sale. Chiar și astăzi, când vorbim mai mult despre o religiozitate estompată, decât despre un sentiment religios viu și activ, ea se manifestă mai degrabă ca expresie a unor trăsături etnice (de tipul creștinismul românesc, creștinismul slav, creștinismul grec), decât a unor fundamente unitare, revelate.
O astfel de transformare a oferit acces literaturii, creației artistice la un fond de inspirație rezervat secole de-a rândul spațiului exclusiv bisericesc. Mai mult, temele religioase integrate în sfera cultural-artistică s-au impus nu atât prin profunzimea lor, cât mai ales prin capacitatea de a se plia pe subiecte cheie în epocă. Astfel, lupta pentru dobândirea independenței naționale și pentru afirmarea națională devine sfântă, neamul, patria se impregnează și ele de aceeași „sfințenie”, mai mult sau mai puțin evidențiată, în funcție de dinamica mentalităților. Literatura celei de-a doua jumătăți a secolului a XIX-lea și începutul secolului al XX-lea constituie cel mai bun exemplu în acest sens. De la pașoptiști, trecând prin clasicii literaturii române și până la începutul modernității, subiectul neamului și al religiozității ocupă un loc de frunte. Desigur, abordarea nu este unitară, nici n-ar putea fi vreodată astfel, de vreme ce ea este determinată exclusiv de evoluția mentalităților. Sunt extrem de rare cazurile în care se poate vorbi despre o creație literară religioasă românească fără vreo legătură cu ideea de neam. „Românul s-a născut poet” după cum „românul s-a născut creștin” sau „limba română s-a născut în tinda Bisericii” sunt doar trei sintagme dintre multele generate de această abordare. Fără a discuta veridicitatea acestor afirmații, se cuvine să reținem doar faptul că cele două planuri – al religiosului și al elementului național – s-au impus în poezia românească, mai ales în perioada dintre cele două războaie mondiale, ca principalele subiecte de creație. Fie că vorbim despre un creștinism național, ca la Octavian Goga sau Nichifor Crainic, fie despre unul cosmic, dar cu evidente influențe etnice, ca la Lucian Blaga, elementul religios național și-a făcut simțită prezența în modul cel mai percutant cu putință.
Există totuși câteva excepții importante, fără a reprezenta totuși abateri de la paradigma oferită de această simbioză dintre religios și național. Cea mai importantă dintre acestea, considerăm noi, o reprezintă poezia lui Vasile Voiculescu. Deși contemporan cu două dintre cele mai interesante mișcări de afirmare a identității naționale – naționalismul de dreapta cu derapajele extremiste ale Mișcării Legionare și naționalismul de stânga, paradoxal anti-stalinist, susținut de Gheorghe Gheorghiu Dej – Vasile Voiculescu este creatorul unei poezii mai degrabă religioase integratoare, decât al uneia integrate în ideologiile epocii. Poate că tocmai de aceea, un studiu asupra elementului național în poezia religioasă voiculesciană este inexistent în critica românească actuală.
Lucrarea noastră dorește să abordeze tocmai această temă atât de delicată, pornind nu atât de la identificarea unei posibile și firești influențe a mișcărilor naționale din epocă asupra operei doctorului Voiculescu, ci de la constatarea unei „naționalizări” subtile, însă eficiente, a temelor creștine tratate poetic. Poezia religioasă a lui Vasile Voiculescu nu are accente patriotice, nu incită la revoluții național-spirituale, ci este caracterizată de existența unui bogat fond de elemente creștine, particularizate în spațiul românesc dar necontaminate în nici un fel de tendințe naționaliste. Poate că tocmai din această cauză, poezia lui Vasile Voiculescu se apropie mai degrabă de literatura mistică bizantină, decât de filonul religios-național, atât de puternic în literatura română interbelică.
Lucrarea de față își propune să aprofundeze elementul național prin studiul poeziei acestui mare poet. Alegerea temei ține de o opțiune personală, legată de o preocupare îndelungată privitoare la receptarea cât mai fidelă a elementului național prezent în poezia lui Vasile Voiculescu, precum și de modul în care noțiunile de neam, credință, țară determină o viziune cât mai autentică asupra percepției poeziei lui.
Un obiectiv important al lucrării va fi identificarea similitudinilor dintre temele și motivele pe care le-a abordat Vasile Voiculescu, aspect înlesnit de profunda lui religiozitate și de credința lui față de neam și țară. Poezia voiculesciană este o prelungire a stării lui sufletești, a unei vieți ce abundă de trăiri deosebite. În demersul nostru vom face referire și la viața poetului, cu toate aspectele pe care le implică, dar și la perioada istorică în care a trăit și a scris. Terminologia în cheie poetică va ocupa un loc aparte în lucrare, constituind suportul de lucru în realizarea lucrării și ne vom baza în acest sens pe utilizarea diverselor cărți atașate în bibliografie.
Studiu Tg Mureș (mov)Astăzi poezia nu mai este citită, operele clasicilor poeziei românești au devenit subiecte de discuții sterile, prilej de manifestare a unei locvacități pseudo-critice, lipsită de consistență și de vreun efect constructiv. Metafora este invadată de jargonul fără noimă, epitetul elegant este retrogradat de invectiva impertinentă, ritmul și rima sunt umbrite de platitudinea limbajului de lemn. Mai mult decât atât, incisivitatea mesajului poetic, pe cât de subtilă, pe atât de eficientă și percutantă se pleacă în fața clamărilor încropite ad-hoc și aruncate cu ură și părtinire pe la toate colțurile pseudo-mediei autohtone. Dată fiind această situație, a vorbi despre poezie, mai mult, despre poezie religioasă de cea mai înaltă ținută, este un risc, însă unul ce trebuie asumat. Vasile Voiculescu și l-a asumat la vremea lui, oferind o alternativă elegantă în fața ofensivei unei poezii religios-patriotarde. De ce nu ne-am asuma și noi astăzi acest risc, militând pentru punerea în valoare a elementelor unei poezii a echilibrului într-o epocă a lozincii și sloganului?
Capitolul I
Preliminarii
Ref II Abordarea unui corpus poetic din perspectivă analitică impune stabilirea unor date preliminare, cu efect catalizator pentru trasarea unor concluzii coerente. Chiar dacă o asemenea manieră de lucru strică într-o oarecare măsură „corola de minuni” a poeziei în sine, ea este absolut necesară pentru înțelegerea resorturilor care au dus la realizarea acesteia. Bunăoară, nu se putea vorbi despre stilul unei opere poetice, fără o atentă abordare a elementelor de limbă, a structurilor stilistice, dar și a contextului poetic în care această operă apare. Toate acestea îl îndepărtează pe critic de frumusețea ingenuă a poeziei, însă nu-l separă de ea, ci îi creează toate condițiile necesare pentru înțelegerea acesteia.
Cazul poeziei voiculesciene nu face excepție de la regulă. O critică riguroasă este menită să pună în valoare această creație amplă, o analiză temeinică și bine ancorată atât conceptual cât și contextual înlătură riscul unor interpretări ambigue. Simplu spus, nu se poate sesiza bogăția artistică și culturală a poeziei fără această coborâre autoimpusă a criticului în sfera aparent rigidă a conceptelor, a structurilor stilistice și lingvistice și, nu în ultimul rând, în lumea datelor și evenimentelor istorice.
Prezentul capitol își propune, așadar, să identifice și să analizeze, desigur, în cheie poetică, noțiunile cadru pe baza cărora se structurează ars poetica voiculesciană. Pentru că am decis să ne referim cu precădere la elementul național, în mod firesc primul termen ce se cere precizat este cel de „neam”, cu insistență asupra perioadei interbelice. Fără a minimaliza contribuțiile poetice anterioare acestui interval temporal, este important să subliniem faptul că interbelicul reprezintă pentru cultura românească un important punct de cotitură, de unde vechea tradiție literară lasă locul impetuozității tinerești, avidă de noutate europeană, nostalgică după culorile molcome ale Bizanțului și circumspectă cu propriile-i capacități de expresie originală. Respectând aceleași rigori, următorul termen ce se cuvine să fie analizat este cel de „țară”. Pentru prima dată, în sfera culturală românească, ideea de „țară” începe să capete în perioada interbelică forme tot mai precise. Ele se regăsesc în susținerea identității lingvistice din cele trei mari provincii românești, în susținerea aceleiași credințe și, mai ales, în afirmarea acelorași idealuri. Actul de naștere al culturii române se definitivează în această perioadă și el conține toate datele necesare pentru înțelegerea evoluției ulterioare. Nu în ultimul rând, am optat pentru o scurtă incursiune în precizarea sau, mai bine zis, în delimitarea noțiunii de „credință”, deși nu putem vorbi despre o argumentare și o formulare tipic românească, ci mai degrabă despre o înșiruire de elemente specific naționale, cu trimiteri către sfera profund populară, către sinteze orientale și către imixtiuni, adesea greu de explicat, între credința oficială creștină și credințele populare ancestrale.
I.1. Câteva precizări terminologice în cheie poetică: neam, țară, credință
Ordinea propusă pentru explicarea termenilor cheie –de neam, țară și credință – nu este întâmplătoare. Raportată la arealul vorbitor de limbă română, primele elemente definitorii ale spiritului național sunt cele legate de unitatea neamului, vorbitor al unei singure limbi, legat prin valori cu relevanță comună. Istoria recentă consideră ideea de neam una dintre ideile fondatoare ale poporului Român, aplecându-se însă critic asupra acesteia. În secolul al XVII-lea, cronicarul Grigore Ureche era primul care vorbea despre originea românilor „de la Râm”. La câteva decenii, Miron Costin, în De neamul moldovenilor, realiza prima monografie a poporului român. Începutul secolului XX se remarcă printr-o preocupare îndârjită pentru stabilirea identității naționale. Sinteza daco-romană avea să facă o veritabilă carieră în arena disputelor politice și istorice, fără a-și găsi pe deplin echilibrul. Sunt de remarcat intervențiile lui Vasile Pârvan, care insista pe ideea unei omogenități desăvârșite a dacilor pe toate palierele – social, economic, cultural, religios – prin comparație cu celelalte populații din arealul balcanic. La fel de interesante sunt ipotezele lui Constantin Giurăscu, pentru care elementul autohton, deși numeros, a fost asimilat de către ocupatori nu numai prin impunerea pe câmpul de luptă, ci printr-un puternic spirit de atracție: „Romanismul a biruit în Dacia fiindcă el a câștigat pe autohtoni”.
Fără îndoială, aceste aprecieri ar putea face subiectul unor dezbateri extinse, așa cum s-a întâmplat și în perioada interbelică. Reținem pentru moment faptul că ideea de neam sau, mai bine zis, ideea unei identități naționale bine stabilite și prestigioase – simbioza daco-romană – a reprezentat o constantă a preocupărilor culturale din perioada despre care ne ocupăm. Mihai Eminescu utilizase deja cu mare succes această idee. Răspunsul lui Mircea din Scrisoarea a III-a ne trimite deja către o unitate cosmică a neamului românesc: Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul…/Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul,/ Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este,/ Dușmănit vei fi de toate făr-a prinde chiar de veste. Exemplele de acest fel abundă în poezia eminesciană. La fel de percutant este spiritul național în poezia lui Alexandru Vlahuță, poetul nostalgiilor generației de la 1900. Nu putem scăpa din vedere faptul că poezia acestei perioade este încărcată de un anume patetism, de lamentații față de tot ceea ce înseamnă element alogen – fanarioți, evrei, turci, ba chiar occidentali – ale cărui influențe asupra purității naționale sunt cu totul nocive. Există însă și voci mult mai cerebrale, precum cea a lui Caragiale, din cunoscuta sa scrisoare către Vlahuță. În fața patetismului acestuia din urmă, Caragiale răspunde în stilul ce l-a consacrat, deopotrivă sarcastic, ironic dar și realist: „Așadar, să nu ne mai facem inimă rea și spaimă gândindu-ne că lumea românească ar fi mai stricată decât altele. Nu, hotărât; neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefăcut încă; nu e pân-acum dospit cumsecade. E încă nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit junghetura frântă; încă nu crede în dreptate; încă nu poate scoate din sânu-i pe cine să-i poată comanda; încă nu știe de cine să asculte – fiindcă nu are deocamdată încredere în nimeni”.
Privind aceste două poziții antagonice, nu putem să nu ne întrebăm totuși ce este neamul din perspectiva culturii românești? Un răspuns oficial ar suna astfel: neamul este elementul definitoriu prin care orice popor își revendică apartenența la aceeași limbă, aceleași valori și aceleași deziderate, fiind legitimat să folosească orice mijloc pentru apărarea, păstrarea și dezvoltarea acestora. Este de la sine înțeles însă că astfel de definiții au dat frâu liber naționalismelor de tot felul, mergând de la exacerbările iluzorii ale unui tradiționalism rural atoatecreator, până la impunerea unor forme și structuri politice naționaliste, cu tot bagajul lor de propagandă, inclusiv literară.
Strâns legată de ideea de neam este și aceea de țară. În special după 1918, România începe o veritabilă campanie de afirmare atât în plan național cât și în plan internațional. Diplomația românească de la începutul secolului al XX-lea are ca prioritate impunerea României în cadrul civilizației europene atât prin apartenența la aceleași valori culturale, cât și prin adoptarea unor norme, criterii, valori, dar și moravuri ale Occidentului. Fără îndoială, această apropiere de cultura occidentală nu a fost unanim apreciată. Conservatori și progresiști se vor lupta aprig pentru susținerea propriilor idei. În spirit tipic românesc, ironizat de Caragiale, această dispută se va transforma însă într-o fascinantă manifestare a unor diatribe elucubrante despre… conflictul generațiilor. În 1929, Călinescu, într-un articol publicat în Viața literară, muștruluia zdravăn noua generație, numită ironic „tipul mucosus”, de care se simțea terorizat. Erau vizați cu precădere Petru Comărnescu, „organizatorul celei mai detestabile insurecții de colegieni”, dar și Constantin Noica, „elev de liceu”, ale cărui aere nu puteau stârni decât ilaritate și îndoială cu privire la viitorul lui. De cealaltă parte, Emil Cioran nu se sfia să-i numească pe cei ce depășiseră vârsta de 30 de ani drept „ramoliți” și să se considere pe sine ca personaj exponențial al unei generații de geniu. Cert este că generația interbelică, incluzând aici nu doar numele cele mai cunoscute precum Eliade, Noica sau Cioran, ci și pe Mihail Polihroniade, Petru Comărnescu, Mihail Sebastian, Mircea Vulcănescu, s-a impus în cultura națională ca generație de aur și, totodată, de sacrificiu în slujba modernității.
Pe lângă aceste transformări importante la nivel cultural, nu trebuie să scăpăm din vedere orientările politice ale acestora, cei mai mulți aderând mai mult sau mai puțin oficial la Mișcarea Legionară, alții poziționându-se radical împotriva ei, însă toți menținând același patriotism justițiar. În centrul acestor ample mișcări se afla noțiunea de țară, asociată cel mai adesea cu aceea de patrie, militându-se pentru păstrarea neștirbită a unității de neam, limbă și, mai nou, credință, și prin impunerea țării în plan internațional ca partener serios, de primă mână. Pentru această generație România este în primul rând țara devenirii lor culturale, spațiul bine precizat geografic în care spiritul românesc își manifestă optim și plenar multitudinea de valențe.
Generația interbelică aduce în discuție pentru prima dată într-o manieră riguroasă ideea unei corespondențe și interdependențe intime între noțiunile de neam – țară și credință în spațiul românesc. Desigur, asocierea nu este nouă, însă cultura românească de după 1848 se axase cu precădere pe integrarea în marile curente culturale europene, în cadrul acestora elementul religios fiind mult diminuat pe fondul influenței Iluminismului. Odată însă cu Marea Unire din 1918, credința (a se înțelege Ortodoxia), capătă și ea valențele unui element fondator al neamului românesc. Este de la sine înțeles că devierea către naționalismul radical, extremist a implicat și o deraiere de la principiile autentic creștine, către forme surogat, mai mult sau mai puțin conceptualizate. Nae Ionescu se face exponentul acestei direcții, militând pentru o ortodoxie sintetizată de spiritul tradițional românesc, împotriva unui creștinism occidental depersonalizat, rigid și steril. Pe urmele lui, Mircea Eliade va susține același lucru, consacrând conceptul de creștinism ca religie cosmică. Nichifor Crainic, unul dintre cei mai importanți scriitori ai epocii, afirma fără echivoc faptul că „modul nostru de a ne manifesta în istorie e totodată românesc și creștin. Numai ipotetic am putea face o deosebire între ceea ce e românesc și ceea ce e creștin, de vreme ce realitatea istorică, una singură, ni se înfățișează ca o fuziune organică între românism și creștinism”.
Poziția lui Nichifor Crainic impune două precizări: prima se referă la sublinierea unității indestructibile între neamul românesc și creștinism, cea de a doua, ușor de dedus din rândurile articolului citat mai sus, indică o poziție într-o oarecare măsură opusă curentului european din acea vreme. România are șansa de a fi un stat creștin, în vreme ce Franța, spre exemplu, a pierdut această calitate în urma revoluției din 1789. Pe aceeași coordonată, tânărul teolog Dumitru Stăniloae, într-un articol publicat în Telegraful Român, în 1936 susținea absoluta necesitate a afirmării statului român ca stat creștin: „Statul român-creștin: iată imaginea-ideal care trebuie să ne domine visurile și să ne încoroneze puterile spre a o face cu un ceas mai curând realitate. Iată haina cea mai potrivită a sufletului românesc pe acest pământ!”. Desigur, o atare poziție ar stârni astăzi zâmbetele celor mai mulți dintre cititori și nu ar reuși să entuziasmeze decât un număr nesemnificativ de nostalgici, însă în perioada interbelică astfel de atitudini aveau mare priză la public. Numărul articolelor pe această temă a creștinismului românesc este destul de mare, fiind grupate în jurul unor nume de rezonanță precum Nae Ionescu, Nichifor Crainic sau Sandu Tudor. Doar sporadic, autori realiști precum Mircea Vulcănescu încearcă abordarea unei poziții de echilibru, în care creștinismul și românismul, deși strâns legate, nu se confundă.
Creștinismul se caracterizează, în primul rând, prin pretenția sa de universalitate, nu atât la nivel ideologic, ci la nivelul sentimentului, al credinței. Creștinismul este, înainte de toate, manifestarea vie a credinței în moartea și învierea lui Iisus Hristos, în întâietatea iubirii și posibilitatea evaluării morale corecte, riguroase și definitive a fiecărei persoane în parte. Învățătura creștină are în centru persoana umană chemată la desăvârșire. Într-un atare context, orice asociere de tipul creștinism – națiune este pe cât de fragilă, pe atât de eronată. Valorile unei națiuni pot fi și altele decât cele creștine, după cum creștinismul în sine nu poate fi circumscris nici lingvistic, nici cultural, nici social, nici politic. Reprezentanții culturii dar și ai politicii interbelice românești au cochetat totuși cu această asociere, reușind, din păcate, să politizeze Biserica, să folosească numele credinței pentru justificarea unor acțiuni ce nu au nimic de-a face cu iubirea creștină (a se vedea discursul radical naționalist al lui Octavian Goga și, mai ales, mesajul Mișcării Legionare) și, mai mult, să creeze o imagine falsă despre o Românie aflată încă în zona căutării propriei identități. În viziunea unui riguros analist al Ortodoxiei, „România dinaintea Unirii de la 1918 asculta vocea aceleiași Ortodoxii ancestrale, cu infinite resurse ascetice și sapiențiale, dar bulversată de geometriile variabile ale spiritului modern, timidă în fața stilisticii culturale apusene”. Același teolog surprindea capacitatea uimitoare cu care „totalitarismele se grefează pe complexul țesut al memoriei sacre a umanității, dar și eșecul diagnosticării acestor mutații antogenetice, datorat în bună măsură unei teologii analfabete din punct de vedere politic”. Într-adevăr, atitudinea culturii interbelice față de acest triptic – națiune, țară, credință – este dovada cea mai bună a eșecului unor mutații artificiale, pe alocuri identitar-frustrate, dar care a putut afla și expresii echilibrate, eliberate de naționalismul îndârjit, dar și de deschiderea fără frontiere și criterii a secularizării. Un astfel de exemplu îl constituie opera literară a lui Vasile Voiculescu.
I.2. Influențe fondatoare: Alecsandri, Vlahuță, Coșbuc
Ref III Pe 26 aprilie 2013 s-au împlinit cincizeci de ani de la moartea poetului Vasile Voiculescu. Despre opera sa s-au spus multe, de la părerile oarecum rezervate ale contemporanilor, până la supraevaluările cripto-idolatre ale unora dintre lectorii de circumstanță ai poeziei, prozei și dramaturgiei sale. La fel de incertă este și încadrarea sa într-un curent anume. Vladimir Streinu, bunăoară, în prefața la Capul de zimbru, spunea că „locul lui Vasile Voiculescu în poezia română dintre 1924 – 1944 este bine fixat. Poetul face parte din grupul tradiționaliștilor de după primul război mondial, care au ținut dreaptă cumpăna lirismului nostru”. Criticul literar era, de altfel, profund legat de Voiculescu, primul său articol de critică fiind tocmai asupra volumului de poezii Pârga, articol publicat în revista Muguri – Câmpulung Muscel, în 1922. Fără a încerca o evaluare pripită a elementelor critice sugerate de Vladimir Streinu, reținem totuși două aspecte: perioada în care este încadrat Voiculescu este 1924 – 1944, iar curentul din care face parte este cel tradiționalist.
Ref III Încercând o mai bună clarificare a apartenenței lui Vasile Voiculescu la un curent anume, George Călinescu propune integrarea poetului în curentul așa-zis „ortodoxist”, fixat în jurul revistei Gândirea. Mai mult, Călinescu este de părere că Vasile Voiculescu ar fi optat pentru această poziționare cu mult înainte de colaborarea la Gândirea, însă aici și-a sistematizat și fixat orientarea. Din această perspectivă, sursele de inspirație și chiar de comparație le reprezintă poeziile lui Nichifor Crainic, Lucian Blaga, Ion Pillat, însă vorbim mai degrabă despre o inspirație și o comunicare a ideilor, decât despre o apropiere stilistică. Aceste influențe trebuie căutate în operele poetice ale lui Vasile Alecsandri, Alexandru Vlahuță sau George Coșbuc. De la primul preia lirismul curgător, pastelat, însă cu o bună temperare și ritmicitate a metaforei și epitetului. Vlahuță, încă influent în epocă, este un maestru al zugrăvirii sentimentelor, adesea melodramatic, dar gustat de publicul larg, iar Coșbuc, prin formația sa de clasicist, este mânuitorul desăvârșit al metrilor, aplicați însă într-o operă poetică cu subiecte aproape exclusiv populare.
Începuturile poetice ale lui Vasile Voiculescu sunt marcate, fără îndoială, de opera lui Vasile Alecsandri. Experiența versificației din adolescență trimite în mod clar către o apropiere de poetul de la Mircești. În așa numitul manuscris Caietul Negru (manuscrisul 3B din Arhivele C.N.S.A.S., fila 57) descoperim chiar o poezie închinată lui Alecsandri, scrisă probabil prin 1956 (textul nu este datat cu precizie), ce se încheie cu următoarele versuri: Azi slava îl așază din drumuri glorioase/ La vasta temelie de spirite și oase/ Cu ctitorii de limbă și descălitorii. Este interesant ca, după ani buni de la debutul său din 1912, sentimentele lui Voiculescu să fie la fel de pline de reverență față de Alecsandri.
Aceste aprecieri nu sunt însă singulare. În poeziile din primii ani descoperim elogii aduse lui Mihai Eminescu și lui George Coșbuc dar și catrene ironice, precum cel dedicat lui Macedonski. Într-o poezie datată 16 iulie 1901, îl descrie pe Eminescu drept receptacol al unei suferințe acute dar și creatoare, prin care poetul se depersonalizează, însă înnobilează și înveșnicește poezia: Aceasta-i suferința toată a unei inimi ce-i pe lume/ Aceasta e nefericirea și nenorocul fără nume,/ Tu prea mult ai simțit, poete, te-ai zbuciumat în grele gânduri/ Și de-aia toată suferința pe tine fuse rânduri, rânduri. Într-o altă poezie, scrisă în același an, 1901, datată 29 august, încerca o evocare și o elogiere a lui George Coșbuc, utilizând una dintre cele mai dragi figuri de stil ale acestuia: succesiunea de epitete și repetiții cu valoare augmentativă: Peste tot întunecime… o suflare ce ne strânge./ Peste tot înfricoșare… peste tot totul se plânge/ Și cu spaimă totul, totul e cuprins de amorțire/ Duhul morții-ncet se lasă… ne îneacă în neștire!. Se poate resimți în aceste versuri influența stilisticii, dar și a prozodiei extrem de variate a lui Coșbuc, așa cum apare ea în volumul Balade și Idile, foarte popular încă la începutul secolului al XX-lea. Dacă pe Eminescu, Alecsandri sau Coșbuc îi venerează, nu aceleași sentimente îl animă în cazul lui Alexandru Macedonski. Orgoliul uriaș al poetului, vanitatea, teatralitatea gesturilor sale, dorința de a epata i-au adus lui Macedonski numeroase critici și mulți dușmani. Vasile Voiculescu citea probabil cu aviditate poezia maestrului rondelurilor, însă nu putea să nu observe, cu toate tenacitatea și incisivitatea tinereții, derapajele sale de la o presupusă „deontologie” poetică. De aceea, într-un catren din 1901, încearcă o timidă ironie la adresa lui Macedonski: În gloriosul drum al artei/ Ai fost cu laur coronat/ Dar spre a-ți mări avântul sacru/ Tu laurul ți l-ai mâncat.
I.3. Interbelicul – o perioadă zbuciumată
Despre interbelicul românesc s-au scris multe studii importante și au fost emise o seamă de judecăți de valoare, menite să păstreze o linie de echilibru între atitudinea exaltată și negarea radicală a valorilor culturale, sociale, politice, economice pe care le-a produs acest răstimp. O incursiune în creația literară interbelică capătă chipul concret al potolirii setei după o îndelungată cale de rătăcire în pustiul prezentului nostru secetos, căruia neîncetat îi căutăm sensul literar. De aceea, adăparea din belșugul creativ al operelor acestor mari scriitori nu este decât o ploaie ce trezește în noi dorul adormit de frumos, tainic și mister, ascunse în scrisul anilor dintre războaie, aidoma unei lumini aparte ce curăță adâncul nostru de necunoaștere și întuneric. De aceea, în viață este nevoie să mai străbatem, din când în când, un drum spre vremurile interbelice, să stăm de vorbă cu marile spirite creatoare ale acelor vremuri, fără să ne simțim stingheriți de gloria lor profundă, să ne potolim setea, însetați fiind de seceta lumii și să ne descoperim mai vii, ca după o ploaie ce-și picură stropii de lumină în inima noastră ca într-o biserică uitată de vreme și de lume.
Ref III Epoca literară interbelică se instalează cu conștiința deplină a valorii pe care o are. Este demonstrația puterii creatoare a unui popor cu o specificitate relevată prin profunditatea geniului creator, ce își dezvăluie marile însușiri într-o tematică autentic-religioasă. Scriitorul și creația au poziții deosebite de cele anterioare. Apare o nouă viziune artistică, cu un limbaj mai viguros. Latura gândirii estetice este ancorată profund în religiozitate, din perspectiva ideologiei gândirist-ortodoxiste. Această orientare estetică afirmă superioritatea artei și a literaturii de inspirație religioasă. Sunt relevante spusele lui Nichifor Crainic: ,,Religiozitatea. Iată un aspect extrem de interesant al sufletului românesc, pe care literatura noastră nu l-a explorat încă”.
Perioada interbelică este, de asemenea, perioada unei noi afectivități poetice, accentuată de o nouă conștiință de sine a poeziei, ce se va integra perfect în mișcarea de idei axate pe valoare și creație la nivel european. Se produce o mutație de viziune poetică determinată de conjunctura istorică, în cadrul unei ascensiuni dialectice, obiective, în care viziunea tradiționalistă se află la confluența valențelor moderniste. Perioada de dinainte de război pare foarte îndepărtată datorită efectului dezastruos al războiului. „Principalele direcții ale liricii românești interbelice sunt reacții la reificarea tot mai accentuată pe care o cunoaște existența omenească în perioada aceasta. Imaginea și sensibilitatea își conjugă eforturile spre a descoperi locurile unde poate să supraviețuiască poezia. O asemenea problemă dramatică ajunge să i se pună și lumii noastre, prinsă mereu mai strâns, după război, în sistemul capitalist mondial, care extinzând sfera alienării sociale, provoacă o restrângere necontenită și la noi a câmpului existenței autentice”. „Nicio altă generație n-a trăit mai intens un ideal și nu a murit mai bucuroasă, ori n-a fost mai închegată, mai unitară la viață ca și la moarte, ca generația războiului”.
După catastrofa militară din 1916 și pacea dură de la București din 1918, Marea Unire a fost primită de societatea românească, mai ales pentru cei din Vechiul Regat, ca trezirea dintr-un vis urât ce părea fără sfârșit, ca un dar pe care Istoria, atât de binevoitoare față de români, îl făcea poporului nostru, după ce îl lăsase să creadă că năzuința sa de unitate a fost compromisă sau, în cea mai bună situație, îndepărtată pentru mult timp. Perioada interbelică este o perioadă a exaltării naționalismului în contextul ascensiunii ideologiilor totalitare, dar și a crizei generale a societății după primul război mondial. „O ultimă zonă, sustrasă prozaizării vieții și deschisă poeziei, le pare unora a fi rămas natura frustă, neatinsă de ravagiile civilizației industriale. Credința aceasta hrănește o lirică a regăsirii vigorilor originare, sufletești și trupești, în sevele pământului natal, prin înfrățirea cu lumea lui vegetală și animală pe care o străbate un comun duh teluric”.
Confruntările profunde de ideologii literare din perioada interbelică, sub aspect creativ, din perspectiva tendințelor spirituale dar și estetice, au oferit posibilitatea apariției unor premise pentru dominante ale artisticului, pentru profunditatea artei, marcate de influențe ale unui suflu spiritual împrumutat.
Investigarea ideologiei perioadei dintre cele două războaie mondiale ne procură interesul pentru specificul național cu particularitățile lui intrinseci: social-estetic-politic, cultural-estetic, național-universal, etic-estetic. Privite în ansamblu, aceste determinante conceptuale par a susține una predominantă, etnicitatea, care constelează prin problematica sa.
Starea firească de echilibru instaurat între tradiție, puterea și libertatea expresiei, dar și efectul inovației nu sunt îndepărtate din spiritualitatea poporului român. În ciuda metamorfozelor de stil, dar și ale percepției sensului cultural, specificitatea națională rămâne neschimbată.
În perioada interbelică, economia națională a cunoscut un progres uimitor după criza din 1929-1933, iar pe plan cultural s-au afirmat personalități culturale ca Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Tudor Arghezi, Radu Gyr, Tudor Vianu, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Dumitru Stăniloae, Ion Pillat, Ion Barbu, George Bacovia. „Întregirea țării și convulsiile sociale violente, în condițiile cărora visul atâtor generații se realizase, lărgesc dintr-o dată considerabil orizontul conștiinței poetice românești. Ea capătă într-adevăr sentimentul că a devenit europeană și nicio frământare lirică a vremii nu-i mai este străină”.
Nu se poate realiza însemnarea unor gânduri de admirație față de acești coloși ai literaturii interbelice fără un sentiment de sfială, dar și de recunoștință că, în tumultul vremii lor au reușit să preia din ființa spirituală a poporului nostru profunda lui religiozitate și să ne-o lase nouă, ca să avem de unde ne trage seva credinței nepieritoare. Iar noi, prin referire la scrisul lor să putem să transmitem mai departe mesajul plin de înțeles ce transpare din el.
I.3.1. Gândirismul
După Marea Unire înfăptuită prin jertfa neprețuită a neamului nostru, se impunea ca un îndemn sacru pentru trecerea ei în eternitate, reconstrucția făpturii noastre spirituale. În conjunctura istorică existentă, asaltați din toate părțile și în toate modalitățile de diverse interese străine neamului nostru, apariția Gândirii a fost ca o izbândă a sufletului românesc de înlăturare a pericolului și de afirmare a ceea ce suntem de fapt noi ca popor, invocând parcă întoarcerea la izvorul pur al națiunii și al credinței noastre ortodoxe.
Gândirea a fost o revistă literar-filozofică de îndrumare creștină, unică în Europa și menționată alături de mentorul ei, Nichifor Crainic în 12 enciclopedii străine. A fost singura mișcare literară din cultura noastră, care a creat un curent de un prestigiu deosebit al spiritualității românești – Gândirismul. Termenul cuprindea în sine spiritul dogmatic al revistei, care o deosebea de toate celelalte reviste pe un plan de concretizare cu totul excepțional, mai ales prin componența de excepție cu scriitori renumiți ai vremii, dar și prin articolele pe care le semnau, care îi confereau o notă cu totul aparte.
Revista Gândirea a contribuit la crearea celui mai adecvat climat pentru afirmarea poeziei noastre religioase. „Ea a fost lucrarea lui Nichifor Crainic, ieșită din concepția și călăuzirea lui. Spre deosebire de alți poeți ai vremii, el este poetul vieții noastre unanime, aceasta semnificând cuprinderea totală într-un fond elevat a misterului întregii noastre alcătuiri: credință, obârșie, natură, neam, sat, ca unitate organică, celulară a întregului, în sfera iubirii cu toate aspectele ei, Dumnezeu, Patrie, familie. El se situează pe linia Eminescu, Coșbuc, Goga, dar face din revista pe care o conduce un altar al poeziei noastre religioase, care s-a cultivat aici și numai aici”.
Pe ușile redacției au intrat Vasile Voiculescu, poetul cu suflet de pustnic, trăitor al iubirii lui Dumnezeu și al urcușului spre Cer, a intrat și Ion Pillat, poetul Maicii Domnului cu poezii despre sfințirea plaiurilor noastre strămoșești, a mai intrat și Lucian Blaga, cu lumina mistică întipărită pe chip și în mână cu poemele sale inspirate din frumusețea necunoscută de nimeni a creației lui Dumnezeu. Nichifor Crainic îi primea și împreună formau un mănunchi de flori înmiresmate de Duhul divin și reușeau să transmită mai departe taina nepătrunsă a lui Hristos sosit prin scrierile lor în spațiul nostru românesc. Acestea au fost spiritul și viziunea poeziilor gândiriste.
I.3.2. Elementul național și ideologizarea la Nichifor Crainic și Octavian Goga
Ref. III (la Nichifor Crainic) Neînfricat polemist, poet de o inegalabilă forță creatoare, om politic, personalitate complexă ce a cunoscut pe de o parte notorietatea, dar și recunoașterea pe scena culturală și politică, Nichifor Crainic este reprezentativ pentru mulțimea de cărturari ieșiți din mijlocul satului plin de tradiții, dar care, rămânând „oameni ai pământului”, devin forțe ale culturii noastre interbelice, capabile să instituie un model creator în națiunea noastră.
Ideea națională vibrează în întreaga operă a lui Nichifor Crainic. Conjunctă acestei idei se conturează cealaltă idee ce a stat la temelia întregii sale creații, ideea creștină. Aceasta o călăuzește pe prima spre un naționalism de sorginte ortodoxă, cu adânci rădăcini în tradiția neamului nostru. Nichifor Crainic îmbină, într-o manieră originală, sacralitatea plaiului strămoșesc cu sfințenia si structura sufletului românesc. El nu este atât poetul aspectelor exterioare sau lăuntrice, cât trăitorul solidarității cu ele.
Nichifor Crainic influențează, prin calitatea de mentor al Revistei Gândirea și prin frumusețea operei sale, mulți tineri creatori și critici de artă și literatură. Nicolae Iorga l-a considerat cel mai tipic reprezentant al poeziei tradiționale, iar Dumitru Stăniloae l-a văzut pe Crainic poetul creștin prin excelență al românilor, așa cum Paul Claudel este poetul creștin al francezilor și Rainer Maria Rilke al germanilor.
Nichifor Crainic observă că perspectiva religioasă transfigurează toate perioadele de înflorire spirituală și culturală. Cultura autentică se integrează în concepția religioasă și exprimă un raport simbolic cu cerul. Viziunea religioasă, însă, are un raport real și nu simbolic. Lumina realității oferă înțeles simbolului, prin urmare se poate trece ușor de la una la cealaltă. „La el lumina lăuntrică este fructul cel mai adânc al rațiunii, pe care se sprijină cu convingere și cu încredere. Credința nu face decât să continue rațiunea și să o împlinească acolo unde puterile ei sfârșesc… Din această dovedire a rațiunii și desăvârșire a ei prin credință, naște la Nichifor Crainic o liniște calmă și senină, o credință luminoasă și gravă, firească și odihnitoare, mângâietoare și binefăcătoare”.
La Nichifor Crainic, fiorul religios este redat ca fiind substrat al sentimentului mesianismului național. „Cursul, la început nefavorabil, al războiului e privit ca o expiațiune; poetul cere „ partea lui de cruce” în această osândă divină a neamului (Pe drumuri); ocupația străină face din voinici „pustnici” și din țara cotropită, „Tebaida” lor (Agapă eroică); idealul României întregite strălucește pentru fiii ei ca steaua care i-a condus pe cei trei crai de la răsărit spre Betleem, unge frunțile combatanților cu o „magică licoare” și le îmbracă trupurile în hlamida „cerescului polei” (Magii). Victoria este sărbătorită printr-un gest unanim de reculegere pioasă: Pășiți încet ! E ceasul când mistica nevoie/ De-a ne pleca genunchii ne cheamă-n dangăt calm…/ Văzduhul e-o mireasmă de smirnă și aloe,/ Iar vuietul pădurii se suie ca un psalm. (Vecernie)”.
Gândirea lui Nichifor Crainic este ca o lumină revărsată asupra vieții spirituale românești, aducându-i o contribuție majoră. În viziunea naționalistă, în poezie, în teologie, contribuția lui Crainic este remarcabilă. Se poate afirma cu certitudine că naționalismul, poezia și teologia și-au aflat o autentică împlinire de sens. „Nichifor Crainic fundamentează teoretic obârșia divină a artei și o învăluie într-o aureolă de strălucire nepieritoare cu aprigul dor de trăire omenească prin setea de regăsire în nostalgia paradisului pierdut. Iată cum își armonizează poetul într-o completare desăvârșită, poezia și gândirea, printr-o susținere de neclintit”.
Nichifor Crainic nu și-a îndreptat atenția numai asupra operei sale, ci s-a orientat cu tot sufletul spre crearea unui climat ce a influențat în sens pozitiv operele unor mari scriitori ca Vasile Voiculescu, Ioan Pillat, Horia Vintilă sau Radu Gyr.
Relevante și impresionante sunt versurile scrise de Ion Pillat lui Nichifor Crainic la împlinirea vârstei de 50 de ani, în Revista Gândirea, în anul 1940: Poet încununat al țării mele,/ I-ai ridicat cucernic mânăstiri/ În grai boltit de versurile grele./ Cu Voiculescu-alături și cu mine,/ Ai dat cuvânt în vremi de șovăiri/ Tradiției române și creștine.
Un alt exponent de renume al idealului nostru național este Octavian Goga, cel ce ne-a lăsat în amintirile publicate inegalabilul său crez literar: „Eu, grație structurii mele sufletești, am crezut întotdeauna că scriitorul trebuie să fie un luptător, un deschizător de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtrează durerile poporului prin sufletul lui și se transformă într-o trâmbiță de alarmă”.
Devotat țăranului român, cum a fost Coșbuc, radiind o vibrație etică și patriotică asemenea lui Eminescu, Goga a reușit să dezvolte cele mai importante tradiții ale poeziei naționale într-o formă autentică și utilizând un timbru plin de naturalețe. El s-a făcut cunoscut în anul 1906 printr-un volum de poezii, în care ne făcea cunoștință cu o lume nouă, plină de sentimente noi, dar și o formă nouă. După Alecsandri, care a cântat figura țăranului român într-un decor pitoresc, a venit Coșbuc, care a cântat viața idealizată a țărănimii fericite. După aceea a venit Goga, cel care spre deosebire de ceilalți, ne-a zugrăvit figura țăranului asuprit. Patriotismul lui Octavian Goga se relevă de foarte multe ori prin evocarea bisericuței din satul natal: Domol purcede glas de schijă/ De la clopotnița din deal/ Să povestească lumii jalea/ Înstrăinatului Ardeal. (Poezia Pe înserate)
Funcția elementului religios, deși utilizat mai des, nu se deosebește foarte mult în poezia lui Goga de cea folosită în opera lui Coșbuc, unde se dorește a spori valoarea estetică a tiradei retorice și a imaginii hiperbolice. În Bisericuța din Albac, biserica este de fapt o sinecdocă ce înseamnă întreaga Transilvanie cu visurile nerealizate încă: Bisericuța din Albac/ Tu ești a vremurilor semn/ Tot bietul nostru plâns sărac/ E-nchis în trupul tău de lemn./ Din ce-am cerut, din ce-am gândit/ Atâtea rugăciuni cuprinzi/ Și-atâta vis neîmplinit/ Sub vechiul tău tavan de grinzi.
Asemănător lui Coșbuc, Goga ne transmite aceeași viziune poetică creatoare a unei lumi care își trăiește viața în glasul unic al satului, topos al liturghiei, în cântarea unui neam care are nădejde doar în Dumnezeu întru izbăvire, iubire și mântuire: În suflet seamănă-mi furtună/ Să-l simt în matca-i cum se zbate/ Cum tot amarul se revarsă/ Pe strunele înfiorate;/ Și cum sub bolta lui aprinsă,/ În smalț de fulgere albastre,/ Închiagă-și glasul de aramă:/ Cântarea pătimirii noastre.
O imagine asemănătoare, revelatoare a suferințelor poporului nostru întâlnim în poezia Plugarii, a căror cântare este plânsul strunei mele, contopit cu nădejdea că Îndurător v-ascultă Domnul/ Și vă trimite mângâiere.
Revelatoare pentru evidențierea spațiului autentic românesc este poezia Noi, în care percepem sentimentul moștenirii acestui paradis, pe care, noi românii, l-am primit de la „Hristos prin încreștinarea noastră ca neam; e un Eden situat pe munte, pe plai, în codru sau în câmpuri de mătase. Îngemănând o simbioză între pământ, grai și credință, el se afirmă ca un duh local, suflet al pământului, spațiu consacrat printr-o calitate spirituală. Paradisul acesta este plaiul nostru originar, este biserica unei liturghii cosmice, în care au loc nunțile cele de taină și de unde curg izvoarele vieții neamului”. Acest paradis atât de plastic evocat se regăsește între zidurile bisericii, deoarece orice implicare în artă atrage prezența divină, căci așa cum evidenția Nichifor Crainic, „în artă ești în casa lui Dumnezeu, în familia lui sacră. Procesul lăuntric al plăsmuirii frumosului este, dintre toate îndeletnicirile omenești, cel care seamănă mai apropiat cu procesul creației lumii; în artă ești în familia lui Dumnezeu fiindcă geniile cele mai luminoase ale omeniirii sunt înnobilate de suflul credinței și fiindcă arta însăși este generoasă ca Dumnezeu”.
Poezia lui Goga abundă de specific național și este sincronă cu problemele neamului românesc, iar stilul lui are o notă arhaică și o expresie poetică în care predomină forța telurică. El însuși mărturisea în Scrisoarea din 23 martie 1923: „Am privit satul și l-am despicat programatic, dându-mi seama că el e cel mai mare rezervor de energie națională… am crezut în sat fiindcă era sinteza care reprezintă înaintea mea marele tot: neamul. Am cutreierat satul cu ochii deschiși, conștient că fac o analiză permanentă și că fiecare clipă de contact al meu cu țărănimea e o clipă de disecare a acelui izvor de energie, care se confundă, în judecata mea, cu însuși rostul existenței noastre. Am crezut în sat și am căutat în sufletul poporului nostru… M-am născut într-o vreme când principiul național domina toate fluctuațiile sufletului românesc”.
I.3.3. Un caz aparte: Vasile Voiculescu
Ref III În poezia sa, Vasile Voiculescu s-a angajat să investigheze sufletul românesc, dându-i repere creștine, dar și valorile care l-au însuflețit peste veacuri. Sufletul românesc este îmbibat de taină, de coeziunea dintre lumea de aici și cea de dincolo, între care există axa credinței care i-a dat mereu forță lăuntrică. ,,Numai în credință ne putem construi un spațiu de viață mai presus de al târâtoarelor, arhitecturat cu dimensiunile adâncirii și înălțimii în infinit”.
Vasile Voiculescu a dovedit că stăpânește forța interioară a gândului exprimat. Gândirea lui Vasile Voiculescu are o dimensiune existențială și răspunde frământărilor societății românești. De asemenea în gândirea lui s-au întrupat atât valorile ethosului ortodox, cât și cele ale ethosului românesc, temeiuri de viață pe care și-a zidit întreaga viață și pe care și le-a asumat cu discreția și modestia care îl caracterizau.
Un sfânt mlădios învăluit într-o odihnitoare blândețe ce se cumpănea cu „genezele ochilor cosmici, izvorâtoare de lumi”. Chipul său, deși ascetic, era numai melodie, adiat de o frunte pe care juca nimbul unei simplități inteligente care era în același timp al unei rafinate distincții. „Voiculescu trăia simplu, foarte simplu, în casa lui din care își păstrase o singură odaie, înghesuit între cărți, multe și foarte felurite… Era destul de strâmtorat… Iarna nu avea destule lemne de foc și deseori dormea în căciulă și bocanci… Nu se plângea însă niciodată, nu învinuia pe nimeni. Mai mult, starea lui de sărăcie era o opțiune deliberată, ca într-un vot monahal și se conjuga cu sentimentul demnității” – ne mărturisește Mitropolitul Clujului, Prea Sfințitul Bartolomeu Anania, pe atunci poetul Valeriu Anania, care l-a cunoscut și l-a apreciat în mod deosebit pentru inima lui castă: „Rar am întâlnit o inimă atât de castă”. Era „discret și atent cu toată lumea, drapat într-o modestie care de fapt era înfățișarea cea mai potrivită nobilei sale ținute. O solidă pregătire intelectuală în varii domenii ale literaturii și științei era perfect stăpânită, fără a face caz de ea, ci folosind-o cu proprietate și îndemânare”.
Prin cuprinderea domeniului poeziei în axa religiozității creștine, poetul reușește afirmarea ideii de naționalitate prin creionarea unor nuclee importante de mare originalitate. Voiculescu își plimbă în peregrinarea lui prin viață, învăluită în ștergarul de aur al poeziei, o durere a neamului. Poezia lui este o oază de binecuvântare literară, în pustiul propriei noastre conștiințe, îmbibate de negura necunoașterii și ne apare ca o transpunere a unui patos interior, ca un credo personal izvorât dintr-o experiență individuală veritabilă. Expresia aceasta o redă poetul în versuri de o rezonanță deosebită:
„Cerească floare, albă, strălucită,
Cu blând miros de rai, e Poezia.
Sămânța ei de îngeri e zvârlită
Și brazdă caldă-i copilăria.
Ascunsă-n suflet, tainică, cuminte,
Din lin izvor de lacrimi amare
Și din dulceața bucuriei sfinte
Ea suge hrană și se face mare.
Înmugurește floarea minunată
Sub mângâierea stelelor iubirii,
Când, pătimașă, inima se-mbată
De clocotul năvalnic al simțirii,
Dar nu-nflorește falnică, deplină
Decât la viul soare-al cugetării,
Când patima nedreaptă se alină
Și face loc doar milei și iertării…
Cobor la floare gândurile toate,
Ca un norod de harnice albine,
Și mierea dulce, scumpă care-o scoate
E năzuința largă spre mai bine.
Ca o fâneață pururi înflorită
Îmbălsămat e sufletul de floare
Și-n toată lumea zboară risipită
Mireasma-i dulce, binefăcătoare.” (Poezia)
Capitolul II
Formarea operei poetice
II.1 Existență și esență într-o viață marcată de experiența religiozității
Conferinta TG MURES mai 2015 Porniți pe urmele pașilor vieții lui Vasile Voiculescu, îndrăznim a încerca activarea călăuzei interioare, inițiate și profilate pe coordonata contemplării slavei lui Dumnezeu. Astfel, vom expune ochilor cititorului icoana simbolică a scriiturii și limbajului lui Voiculescu, întru pătrunderea în esența fierbinte a sensibilității sale creative.
II.1.1. Călătoria în inocență și mistic pe harta traseului ființial
Un popas plin de răbdare în lumea de poezie, plină de o frumusețe aparte, însoțită de o lectură atentă a scriiturii marelui poet, dar mai ales a mesajului oferit de fiecare crestătură a timpului care a trecut peste paginile scrise cu talent și implicare, face posibilă retrăirea acelor vremuri, înlesnind și parcurgerea acelor plaiuri ale satului românesc.
Rari sunt scriitorii români născuți pe plaiurile țărănești și copilărind acolo, care să nu-și fi evocat în scrierile lor anii copilăriei în culori pline de nostalgie. Cu deosebire, poeții care au deschis ochii în lumea satului l-au definit pe acesta ca fiind fundamentul operei lor ulterioare. Dacă vom face o incursiune în bibliografia și creația scriitorilor și poeților noștri din toate vremurile vom întâlni suficiente argumente pentru a sprijini această afirmație. Mihail Sadoveanu, Ion Slavici, Octavian Goga, Ion Creangă sunt cei mai reprezentativi dintr-o listă de nume foarte bogată.
Ca să pătrundem în universul vieții lui și să-l vedem pe Voiculescu cu ochii posterității, trebuie să intrăm în lumea satului în care s-a născut, spațiu pe care pe care acesta l-a ocrotit prin transpunerea lui în pagini poetice de o inegalabilă expresivitate, de la primele sale poeme, de la scurtele însemnări ale călătoriilor din jurul satului și ajungând la frumoasele lui povestiri fantastice și, mai ales, la esența inegalabilă a Ultimelor sonete închipuite ale lui Shakespeare, toate scrise cu finețe artistică din resursele arsenalului lingvistic și imagistic al mediului în care s-a născut.
Lumea satului voiculescian ascunde subtila taină a scrisului acestui mare scriitor, evidențiată prin originalitate și vigoare, calități care o individualizează și îi atribuie perenitate. Fereastra larg deschisă spre această lume care l-a fascinat pe Voiculescu – satul natal – ne invită să pășim în această vatră de cultură printr-o poezie deosebită Casa noastră:
„Ce pașnic era satul…Pitit la poala culmii
Ca un ostrov de cuiburi sub strașina-nvechită,
Îl străjuiau din muche, doinindu-i pururi, ulmii
Și-l încingea pe vale pădurea de răchită.[…]
De cum intrai pe poarta ce-ți deschidea Jitarul,
Te-ntâmpina cu cinste bătrâna noastră casă,
Părând, din largul curții ce prejmuia hotarul,
Că-ți zice bună vreme, poftindu-te voioasă.
Tihnită-n rost și-n robot, ca un altar de sfântă,
Curată,-ncăpătoare, primind cum se cuvine,
La spate cu fântâna și-un tei cu coama frântă
Și-alături cu prisaca chiaburilor albine,
Așa am pomenit-o pe când trăiau bunicii,
Zâmbind, ocrotitoare, la marginea pădurii…
Pelinul, izma, cimbrul, rochița-rândunicii
Umpleau nesupărate tot globul bătăturii.[…]
Mijea, sfioasă-n suflet, cucernică și dreaptă,
Ca zorile de vară, domoala fericire.
Curgea viața dulce, firească și-nțeleaptă,
Cum curg din guri sfințite lungi stihuri de psaltire…
Și nu știu aste vremuri de-au fost ani lungi au clipe…
Creșteam în cuibul pașnic și-ntocmai ca lăstunul
De cum prinsei oleacă a bate din aripe,
Zburai în lungul lumii și părăsii cătunul.”
Însuși numele satului, Pârscov, ne sugerează simbolistica unui peisaj aspru, plin de sălbăticie. Sugestivitatea cuvântului redă întreg universul natal, ce ființează într-un spectru spiritual dominat de un anume arhaism. „Localitatea – situată pe valea mijlocie a Buzăului – se află, din multe puncte de vedere, la o răscruce de drumuri. Drumuri vechi și ele, drumuri ale transhumanței oierilor coborând de dincolo de munți, din Transilvania, către câmpie și bălțile Dunării. Geografic, zona Pârscovului are privilegiul de a reuni pe un teritoriu relativ mic – frumuseți diverse: dealuri acoperite de vii, livezi și fânețe întinse, lunci cu sălcii și arini crescând aproape în sălbăticie; la orizont, către nord, domină culmile semețe și albastre ale Munților Buzăului. În plus, ținutul a conservat multă vreme tradiții, obiceiuri și datini de o rară frumusețe, satul propriu-zis apărând menționat în documente, însă, abia la 1515, când Neagoe Basarab le confirma unui anume Tatu Vătafu și altor boieri stăpânirea peste așezare și moșiile ei”.
Ținutul acesta mirific nu își etalează doar farmecul peisajelor, ci ne încântă mai ales prin frumusețea poetică ce se degajă din cultura și civilizația lui. În această vatră spirituală s-a născut, într-o noapte de toamnă a anului 1884, Vasile Voiculescu. Dând la o parte cortina peisagistică, să pătrundem în viața scriitorului și să ipostaziem copilăria lui puternic ancorată în rădăcinile formației religioase ca poet. Detaliile ni le oferă însuși poetul într-o confesiune către studenții teologi din București, la vârsta de 50 de ani: „Cât mă pot descoperi eu însumi înapoi, aproape de orizontul amintirii, mă văd un copilaș stând singur într-o poiană de flori sălbatice, la marginea unei gârle…Nu e nici poezie, nici o proză…E adevărul.[…] Teatrul nostru cel mai scump erau liturghia și serviciul religios din fiecare Duminică și sărbătoare, mai ales după ce descoperisem sensul ascuns al tuturor gesturilor și aluziilor liturgice. Mai desfătătoare decât orice gală de operă din câte am văzut de atunci încolo, mi-au rămas pentru totdeauna deniile Paștilor, cu marea și minunata Vinere, când cântam Prohodul.[…] Ocolirea bisericii, slujba triumfală a Învierii au pus peceți indelebile pe o amintire ce n-aș vrea să o pierd niciodată.”
Încă din copilărie, poetul a trăit cu o mistică așteptare, care era de fapt chemarea lui Dumnezeu către vocația de poet religios. Încă de atunci, el s-a arătat a fi un copil deosebit de inteligent, dotat cu o memorie rară. „Mi se spunea că m-am născut cu căiță pe cap, că voi avea noroc” mărturisea Vasile Voiculescu. „Evenimentele matriceale ale devenirii personalității sale sunt întâi de ordin mistic, apoi intelectual”.
„Mama mă adora”, mărturisea Vasile Voiculescu în 1935 și va purta toată viața în suflet icoana cu chipul celei care l-a adus pe lume și care i-a îndrumat pașii pe cărările credinței și ale iubirii de carte. „Părinții mei, oameni simpli, au fost pioși, de o credință neabătută de nici o clipă de șovăire sau îndoială. Practicanți moderați, fără habotnicie, religia a fost însă pravila, enciclopedia vieții lor practice.[…] Și mama și tata, a adăugat el, ca toți oamenii de la țară, erau mari pasionați ai cititului, mai ales ai cititului cu glas tare, ca la strană”. La lumina credinței mamei și-a scris Voiculescu viața sa, în care a lăsat să se vadă urmele pașilor ei pe potecile inimii lui, pe care le-a păstrat cu sfințenie neatinse de trecerea vremii. Ne-a rămas din acele vremuri un portret sugestiv al Sultanei: o ființă luminoasă cu o personalitate puternică, capabilă de sentimente și trăiri interioare deosebite, dar mai ales hotărâtă să le insufle copiilor nu doar gustul pentru lectură, ci și iubirea pentru biserică, mergând cu ei mereu la slujbele de sărbători și străduindu-se să respecte datinile religioase. „Firea practică a Sultanei era însă dublată, sau mai degrabă completată am zice, de cealaltă ipostază, a femeii dornice de instrucție și cu credință nestrămutată în Dumnezeu și-n cele sfinte, într-un cuvânt de prețuirea valorilor morale ale omului. Preocuparea ei, transmisă și viitorului scriitor, va fi un factor fundamental în formarea acestuia”.
Purtând amintirea mamei permanent în suflet, scriitorul îi va povesti fiicei lui cum în noaptea de Sfintele Paști, dormind împreună cu mama sa în același pat, își lega cu o frânghie piciorul său de cel al mamei, pentru a se asigura că mama îl va lua cu ea atunci când va pleca la biserică. „La căpătâiul ei, moartă, nu s-a mișcat ore în șir privind-o…apoi a rătăcit pe malul Buzăului”, avea să mărturisească mai târziu una dintre fiice, referindu-se la durerea scriitorului în tristul moment al despărțirii de mama sa.
„Prima copilărie”, așa cum o numește în Confesiune… este regăsită în scrierile literare de mai târziu. Se răsfrânge și în poezie, dar și în proză, probând regretul pentru spațiul și vârsta copilăriei, pentru ținutul rămas în urmă, luminat de frumusețea amintirilor. „Desprinderea tragică de sat”, cum mărturisește poetul într-un interviu, plecarea la Buzău îl determină să trăiască o adevărată dramă, pe care o conștientizează profund când realizează că se îndepărtează de farmecul vieții de la țară, de oamenii care l-au ajutat să descopere primele orizonturi ale lumii.
Imaginea cea mai relevantă a spațiului natal ne este descoperită în poezia Isus în copilărie (volumul Destin, 1933), ce oferă veriga cea mai importantă din lanțul trecerii de la copilărie la adolescență, de la sat la oraș:
„Isuse, ca să te urci la Ierusalim de Florii,
Treceai și prin orașul unde eram la școală.
Cum te-așteptau sufletele de copii să vii,
Plângând pe la gazde-n cămăruța goală!
Tu ne mântuiai și ne trimiteai iar la părinți,
Cu brișci și căruțe pornindu-ne acasă
Sub soarele cu luciri fierbinți
Pe drumuri domoale de plasă.
Joi porneam în cete la pădure
S-adunăm călțunași și viorele,
Umpleam de chiot și cântec dealurile sure,
Uitând că ești mort și c-o să te împodobim cu ele:
Zăceau pe sfânta masă biete flori vinete, încă înfrigurate,
Și printre ele lucea, vie, zugrăvită pe icoană,
Roșia floare a coastei tale însângerate
Și stropii de sânge picurați din coroană.
Poetul retrăia, hrănindu-se din candoarea sufletului său de copil, însuși drumul parcurs de către Mântuitorul Iisus Hristos:
Mama mă strângea la piept cu suspine
Și muream și noi toți cu Tine,
Până ce duminică înviam iară:
Tu ca să te urci la cer și să Te schimbi la față,
Noi să ne-ntoarcem jinduiți la viață,
La ouă, la miel, la cozonaci
Și la scrânciobul aninat între copaci.
Chipul divinității, pe care Vasile Voiculescu l-a văzut cu privire și percepție de copil, l-a călăuzit în trecerea lui de la existență la viață. Poetul a recunoscut toată viața lui acest chip divin și l-a avut mereu sălășluit în suflet, de unde a primit putere de jertfă și iubire:
Mângâietorule încununat de spini,
Oricâte amărăciuni am înghițit pe cale,
Mi-s încă stupii sufletului plini,
De toată mierea amintirii Tale.”
Viitorul autor al Poemelor cu îngeri se pregătea să părăsească satul natal și, înarmat cu trăsături fizice deosebite dar și cu un moral puternic ancorat în credință, ajungea la Buzău și ulterior la București, pentru a urma cursurile Liceului Gheorghe Lazăr, pe care îl va absolvi în anul 1902. Tânărul Dile, sosit din lumea viselor, deprins cu activitățile intelectuale și mai ales cu cititul, este forțat de familie să abandoneze cursurile facultății de litere și să se înscrie la cea de medicină. Deși se simte cuprins de deznădejde, Vasile Voiculescu nu se descurajează, părăsește lumea făurită în imaginație dominată de setea de lectură și „plonjează direct în mecanicismul prozaic al vieții”, confirmând astfel posibila încadrare a evoluției biografice a acestuia „pe o axă pe care o putem figura prin două coordonate: etic și estetic”.
II.1.2. Crezul voiculescian – manifestare harică după modelul hristologic
Anul 1909 îi aduce lui Vasile Voiculescu diploma de doctor în medicină, susținând lucrarea „Rezecția intestinului cu sutură termino-terminală în herniile strangulate”. Postul pe care l-a primit la Circumscripția Ocolul din județul Gorj i-a oferit o imagine elocventă despre traiul țăranilor lipsiți de un orizont cultural și aflați la un nivel minim de supraviețuire. Scrisorile pe care le trimite familiei sunt pline de gânduri legate de etica unui medic autentic, care se reflectă în condiția medicului de țară. „Dragă Lica – îi scrie soției cu care se căsătorise de curând – sunt zece ceasuri dimineața, abia am sosit din Izvoare, unde m-a chemat un bolnav, bineînțeles pe gratis, chiar eu vreau să se învețe lumea așa, de aceea le spun la toți să nu se sfiască a mă chema, în cazuri mai grave, căci vin degeaba”. Privindu-l prin filtrul imaginației, îl putem vedea pe Voiculescu îmbrăcat într-un pardesiu, având pe cap pălăria, iar în mână o geantă, destul de stângaci, mergând la casele bolnavilor în ceasurile nopții, neținând cont de noroiul gros în care se i se afundau picioarele sau de praful ce îi sufoca respirația. El mergea însuflețit de gândul că în acele case îi era așteptată cu multă nădejde sosirea. Diferitele episoade din viața medicului Voiculescu le putem percepe, de asemenea, ca având multiple semnificații: acorda îngrijiri fără să aștepte vreun semn de recunoștință și de nenumărate ori cumpărându-le medicamente din banii lui. În această perioadă, Voiculescu și-a desăvârșit etica profesiei, care era deja ivită undeva, în adâncul sufletului.
Ajungând în urma unei detașări la Buftea în anul 1915, se pare printr-o orânduire divină, Vasile Voiculescu ajunge să o cunoască pe Nadejda Știrbey, nepoata domnitorului Țării Românești, Gheorghe Bibescu (1842-1848), cumnata Marthei Bibescu și prietenă cu Regina Maria. George Pațurcă, doctor în literatură comparată a Universității Sorbona și profesor de limba franceză la Universitatea din Texas, a descoperit în arhivele din România numeroase informații referitoare la apropierea scriitorului de familia regală. Astfel, acesta nota: „În această perioadă de sejur la Buftea, ca localnici și iubitori ai literelor și culturii, Vasile Voiculescu și Nadejda Știrbey s-au cunoscut și s-au plăcut într-o amiciție ce va dura mai mulți ani”, argumentând cu răspunsul dat de fiica cea mică a scriitorului, Gabriela Defour Voiculescu: „În acel răstimp cât a stat la Buftea, s-a legat cu familia Știrbey, am putea spune o caldă prietenie, care a continuat printr-o elevată corespondență între medicul fără de arginți și prințesa Știrbey…Tatăl meu a îngrijit familia Știrbey și, la recomandarea Nadejdei, Regina Maria l-a inclus și pe el în nenumăratele consultări la căpătâiul micuțului prinț Mircea care, din păcate, nu a putut fi salvat. Totuși, Regina Maria a ținut să-și arate recunoștința, trimițându-i oficial un dar ce consta dintr-un ceas bărbătesc de buzunar cu două capace de aur. Pe unul era încrustată o enormă cruce dublă în email albastru închis, iar pe celălalt, în interior, erau gravate cuvinte de mulțumire și semnat: Regina Maria a României. Acest obiect prețios a fost confiscat și pierdut odată cu toate lucrurile ce le-a avut în momentul condamnării lui”.
Vasile Voiculescu îi dedică Nadejdei Știrbey două catrene intitulate Se plânge cerul, care vor fi incluse mult mai târziu în volumul Din Țara Zimbrului:
„Vin sprintene aeroplane
Ca paseri hulpave de pradă
Și prin văzduh sbucnind dușmane,
Încep granatele să cadă.
Pe sus omoru-și duce toiul
Și cerul sdruncinat se plânge
Că strămutând în el răsboiul
Azi omul l-a mânjit cu sânge!”
Cu siguranță, Vasile Voiculescu a ascultat în taina palatului de la Buftea poeziile scrise de Nadejda Știrbey, binecunoscut fiind faptul că, mai târziu, acesta va traduce multe dintre poeziile scrise de prințesă în germană sau în franceză. „Vasile Voiculescu va trăi și se va bucura din plin de perioada de glorie a României Mari, înfăptuită cu har de Regele Ferdinand și Regina Maria. El se va apropia de familia regală atât în calitate de medic cât și ca scriitor. La rândul ei, Nadejda Știrbey era, se știe, foarte apropiată reginei mai ales prin serviciile soțului ei, Barbu Știrbey, oferite întotdeauna cu fidelitate și înțelepciune”.
II.1.3. În urcușul spre „Golgota” războiului
Timpul reveriilor poeziei era însă pe terminate. Discordia distrugea temelia întregii lumi și începea să domine dezordinea. Țara noastră va fi, la rândul ei, implicată în vâltoarea unui război pe care cu greu îl va depăși. Viitorul poet nu a fost prins în dispute politice. Familia lui era preocupată de propria existență și nu mai avea timp de opinii politice.
După ce doctorul Vasile Voiculescu primește o nouă detașare în 1916 la Budești – Ilfov, în București și în întreaga țară se așterne atmosfera sumbră a războiului. Încep mobilizările și poetul se află printre cei chemați să sprijine țara. Prezent fie direct în acest război, fie îngrijind răniții, medicul Vasile Voiculescu oferă țării prezența lui morală și sufletească. Va continua această prezență și după sfârșitul războiului ca o reflecție literară a ceea ce a trăit pe front: volumul Din Țara Zimbrului, 1918, poezii de război.
Cărările războiului îl duc pe medicul Voiculescu la Bârlad, odată cu sosirea verii anului 1917. În acest oraș, în 1915, într-o atmosferă intelectuală dominată de adevărate virtuți, lua ființă Academia Bârlădeană, o societate literară care aduna scriitorii, cărturarii și profesorii locali și pe cei aflați atunci în oraș. Această societate – inițiată de poetul George Tutoveanu, Tudor Pamfile și Toma Chiricuță – era răspunsul unei intense nevoi a intelectualilor bârlădeni de a se întâlni și de a face schimb de idei și opinii culturale, de a-și citi și comenta propriile creații literare. „Știind că unitatea culturală și sufletească a tuturor popoarelor a mers înaintea unității lor politice, noi am răspuns la vrășmășia celorlalte neamuri, printr-o singură hotărâre: Statornicirea-n inimi și-n minți a unei luminoase conștiințe naționale, prin ajutorul unei literaturi izvorâte din adâncurile sufletului românesc și răspândirea acestei literaturi până-n cele din urmă straturi ale neamului nostru. Scriitorii, fiind înaintașii firești ai acestei continue lupte de reînălțare, ei, în orice colț de țară i-ar sili viața să trăiască, trebuie să rămâie de-a pururi, la înălțimea chemărilor lor. Din aceste idei și sentimente a luat ființă, în mai 1915 această societate literară”.
Printre cei care au participat la întrunirile societății se numărau: profesorul G. Alexandrescu, medicii Virgil și Iuliu Nițulescu, prozatorul Donar Munteanu, dramaturgul V. I. Popa, Petru Cancel, Natalia Pașa și bineînțeles Vasile Voiculescu. Un scriitor de renume va întregi rândurile participanților – Alexandru Vlahuță, refugiat într-o casă simplă, unde se simțea fericit să îi primească pe cei care îl admirau dar și pe cei ce se aflau la început de drum în literatură.
Caracterizat, după cum știm de fireasca lui cumințenie, Vasile Voiculescu devine preferatul lui Vlahuță. Dar războiul nemilos aduce cu sine nenumărate probleme, de la cele legate de numărul refugiaților în continuă creștere, până la cele legate de igienă și alimentație. Destul de repede, grija pentru hrana zilnică și neliniștea înlocuiesc atmosfera romantică a serilor de altădată. Cu toate că pare scurtă, șederea lui Voiculescu la Bârlad este deosebită din perspectiva faptelor cu totul sugestive și puternic ancorate în conturarea unui portret moral al acestuia, în inima căruia se înfiripă și ia amploare ideea iubirii de țară. Romulus Dianu scria despre el astfel: „Vasile Voiculescu, îmbrăcat într-o haină soldățească, de culoare kaki, purta pe umeri trese de tablă albă și o cruce roșie pe guler: era medic căpitan…Cu bărbuța lui roșcată, slab și molatic (cum nu sunt, de obicei, oamenii slabi), Voiculescu venea de pe la spitale, intra prin casele oamenilor și făcea mai ales operă de higienist, decât de medic curant, fiindcă medicamentele lipseau…”.
Spiritul de sacrificiu care l-a caracterizat mereu se evidențiază mai acut în această perioadă. Îmbolnăvindu-se de tifos exantematic în timpul cumplitei epidemii care a măcinat populația țării noastre, după vindecare, doctorul Voiculescu nu acceptă concediul ce i se cuvenea și dorește să rămână în spital alături de pacienții săi. Comportamentul său deosebit nu rămâne nerăsplătit. Astfel, Voiculescu primește decorația „Coroana României cu spadă și panglică de Virtute militară”.
La Academia Bârlădeană, medicul-poet va intra într-o relație de simbioză literară cu multe personalități ale vremii, cum ar fi George Tutoveanu, Toma Chiricuță, Tudor Pamfile, dar mai ales, așa cum am mai spus, cu Alexandru Vlahuță. Cu toată nefericirea în care se afundase prin eșecurile în căsnicie, autorul României Pitorești va aduce un suflu nou activității de la „Academia Bârlădeană”, care va lua un curs literar. „La ședințele ținute de obicei după amiază până noaptea târziu – își amintește unul dintre secretarii „Academiei Bârlădene”- luau parte: Vasile Voiculescu, I. Gr. Oprișan, G. M. Vlădescu, Mihail Lungeanu, Iuliu Săvescu, D. Iov, scriitori din București, refugiați și ei în Moldova. Toți acești cunoscuți poeți, prozatori sau critici, discutau aprins literatură și citeau din operele lor. În nesfârșite seri provinciale, camera ilustrului oaspete (Vlahuță), se transforma în salon literar”.
Admirația scriitorului Vasile Voiculescu față de Alexandru Vlahuță este deosebită, socotindu-l un idol, a cărui prezență o numește „nespusul noroc” și un imens privilegiu: „N-a fost un gând al meu pe care să nu i-l spun, n-a fost vers, pe care să nu ceară să i-l citesc, n-a fost faptă de care să nu se știe. A te răsfrânge necontenit într-o asemenea oglindă (cum era omul și scriitorul Vlahuță), în care să te vezi cum ar trebui să fii, care să te corecteze fără siluire, să te supravegheze senină și bună, să te lumineze asupra ta însuți, este să-ți schimbi înfățișarea morală cu desăvârșire, înseamnă să te plăsmuiești a doua oară după un model, după un îndreptar ideal ce l-ai avea pururi în față”.
Cu toate că se auzeau tunurile , iar foametea și suferința încă mușcau năprasnic din viața și sănătatea oamenilor, devotamentul pentru marile idealuri ale țării i-au înflăcărat mereu pe membrii „Academiei Bârlădene”. Astfel, aceștia editează un volum intitulat Calendarul nostru pe 1918, ca o dovadă fierbinte de atașament al intelectualității și de solidaritate în lupta împotriva defetismului și a dezastrului din faimosul „triunghi al morții” din Moldova. Se făcea dovada că alături de marile bătălii cu arme și baionete, tunuri și mitraliere, cu sufletul la tranșee, mai era și oastea condeierilor, însuflețitorii lor, prin gând și simțire eroică”.
Acest calendar era de fapt o antologie literară cu „bucăți literare” scrise de Ion Creangă, Mihai Eminescu, Barbu Delavrancea, Nicolae Iorga, George Coșbuc, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Alexandru Vlahuță, George Tutoveanu și alții. Aceștia doreau să transmită un impuls și o o hrană sufletească ostașilor aflați pe front.
Vasile Voiculescu editează în Calendar două poezii: Frunză verde și Morți în țara lor. În prima poetul exprimă indignarea față de dușmanul care s-a adăpostit în „codrul frate cu românul”. Cea de-a doua poezie este o evocare a suferințelor și sacrificiilor ostașilor români căzuți la datorie față de țară pe câmpul de luptă.
Interesantă este corespondența pe care poetul Vasile Voiculescu a purtat-o cu Nadejda Știrbey, prietena sa. Scrisorile păstrate la Biblioteca județeană Vasile Voiculescu din Buzău transmit mărturia unui medic care se străduiește să încurajeze și să susțină moralul celor din jur. Într-una dintre scrisori, medicul-poet scria: „Individ, popor, națiune nu înseamnă nimic; omenirea este totul, ea se distruge, se arde singură ca să răsară iar luminoasă ca fenixul din propria cenușă”. În altă epistolă ne transmite puternicul său idealism: „Cel puțin să credem așa cum spune Marcu Aurel: presupunând că nu e nici bine, nici rău, nici virtute, nici viciu, că acestea toate sunt iluzii ale noastre, de ce să cred ce e bine și de ce să nu făptuiesc ce este virtute? Pe rana inimii ce moare/ Nădejdea vremilor mai bune/ Răsare pururi ca o floare…Lasă să fim numiți iluzioniști, utopiști. Cei ce cred numai în realitatea brută și materială se înșeală…și aceea este tot o iluzie, dar o iluzie grosolană și primejdioasă. Din noi afară nu putem ieși, singura realitate deocamdată, sigură și temeinică este numai cea interioară… De partea cui este iluzia?… De altfel putem crede orice numai să fim îngăduitori, toleranți, să nu impunem credințele și părerile noastre și celorlalți ca sigure și adevărate! Probabil că lumea cu întâmplările ei are infinit mai multe aspecte decât câți ochi o răsfrâng de la vierme până dincolo de om”.
Remarcabilă este relația de prietenie ce îi lega pe cei doi, relație bazată pe o neostoită încredere manifestată reciproc, poetul încredințându-i la fiecare scrisoare adresată și una-două poezii, iar Nadejda trimițându-i din creațiile sale și rugându-l să le traducă și să le publice.
Cu toate că a fost extenuantă ca experiență a vieții, perioada șederii la Bârlad a fost totuși benefică. În primul rând, deoarece a trăit experiența influenței lui Vlahuță, sub puternica lui înrâurire scriind două cărți: Din Țara Zimbrului și Amintiri despre Vlahuță. La fel de importante din punct de vedere creativ au fost prieteniile legate cu mai multe personalități, dar mai ales cu George Tutoveanu, cu care va avea o fructuoasă corespondență timp de un sfert de veac.
La Biblioteca Națională se găsește o fotografie cu Voiculescu și Tutoveanu. În semn de prețuire pentru George Tutoveanu, Vasile Voiculescu a scris pe spatele fotografiei următoarele versuri, cu mențiunea anului și locului în care le-a scris, 1938, București:
„Prinde vremea să ne caine…
Negre haine peste taine,
Ce stafii prinse-n hârtie
Îndrăznesc să întârzie,
Vorovind de poezie?”
De asemenea, se găsește în volumul de la Bârlad o poezie plină de semnificații Cununa de aur, ce anticipează prin multitudinea de metafore Sonetele închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară. Încă de la prima strofă, ne străbate gândul Autoportretului romantic:
„Eu mi-am lucrat cununa și pe de-a-ntregu-n mine
Și sufletul, în flăcări, fu singur meșter faur:
Semeață, neatinsă de foc și mâini străine,
S-a făurit în mine cununa mea de aur”
Se cuvine să amintim și debutul în proză al lui Vasile Voiculescu, cu schițele Singuri și Momâia, cu subiecte preluate din vremea războiului. Scriitorul și-a mai făcut simțită prezența și în publicistică, făcând parte din comitetul de conducere al revistei „Florile dalbe”, alături de T. Pamfile, G. Tutoveanu și M. Lungeanu.
II.1.4. De la război la împlinire literară prin vocația de misionar
Războiul s-a sfârșit și odată cu acesta au apărut criza economică, dar și cea intelectuală. Cea din urmă l-a marcat și pe scriitorul nostru. Experiența dură și tristă l-a maturizat și l-a transformat într-un alt Voiculescu, nu numai din perspectivă morală, cât mai ales datorită grijilor familiale și profesionale. „Scriitorul și medicul erau acum aidoma unor izvoare ce-și căutau matca zdruncinată, ferestruită și zăgăzuită de război”.
Ajuns în capitală, medicul Voiculescu nu a stat decât două luni, deoarece a primit decizia de transfer la Buftea. Dar, în primăvara și vara următoare a izbucnit o epidemie de tifos exantematic în Dâmbovița, iar medicul de plasă a fost chemat să ofere marea lui disponibilitate cu care fusese înzestrat de către Dumnezeu. Bineînțeles, acesta nu a abdicat de la exemplarul său devotament al împlinirii datoriei de medic, dovedind iar un sacrificiu ieșit din comun și nelăsând să-i umbrească sufletul vreun semn de oboseală sau de rutină.
Aflăm din Revista de igienă, bacteriologie, virusologie, parazitologie, epidemiologie, pneumoftiziologie că medicul-scriitor a vizitat de foarte multe ori unele din comunele repartizate lui, examinând persoanele suspecte și izolând bolnavii de tifos. A mai depistat 96 cazuri tifos, 6 de variolă, 1 de febră tifoidă și a luat imediat măsurile care se impuneau. „Se va publica în Buletin tabela de activitate a acestui medic, care… a lucrat în 20 de comune într-o perioadă de o lună. Direcțiunea atrage atenția d-lor medici de circumscripție și chiar a unora din d-nii medici de județ aupra a ceea ce trebuie să fie activitatea unui medic, mai înainte de a-și decerna calificativul de apostol. Se va arăta D-nului Voiculescu adânca noastră satisfacție”.
După terminarea campaniei din Dâmbovița, începând cu toamna anului 1919, Vasile Voiculescu se stabilește în București. Casa care i-a găzduit după îndelungi căutări a fost cea din strada M. Kogălniceanu (astăzi Dr. Staicovici). Fiul scriitorului, Ion Voiculescu, consemnează într-un articol Amintirile unei odăi sosirea familiei în această casă. Acesta ne introduce în atmosfera casei, personificându-o: „…într-o dimineață din septembrie 1919, mă pomenesc vizitată de un bărbat svelt, mic de statură, căruia nu-i puteai ghici ușor vârsta din pricina unei bărbuțe castanii care-i umbrea obrazul. Ochii îi erau ageri și pătrunzători, dar foarte blânzi. Venise purtând de mână doi băieți: unul cam de patru și celălalt de șase ani… În câteva zile am cunoscut toată familia. Soția lui, o tânără cu un păr negru și frumos, ce îi încadra obrazul măsliniu, luminat de ochii verzi, a venit împreună cu două fetițe ceva mai mari decât frații lor…și un camion cu mobile și lucruri vechi. Păreau destul de săraci, dar arătau a oameni cumsecade”.
Sosit în București cu distincția „Coroana României cu spadă și panglică de virtute militară” decernată pentru meritele sale în timpul războiului, Vasile Voiculescu a fost imediat numit „medic al Domeniilor Coroanei”. Dintre privilegiile oferite de această numire, scriitorul s-a bucurat doar de drumețiile gratuite la casele de odihnă aflate în administrarea Domeniilor Coroanei, datorită atmosferei stimulatoare din punct de vedere creativ al acestor locuri în natură.
Cel mai înalt for de recunoaștere și impunere a numelui unui scriitor, Societatea Scriitorilor Români îl primește în rândurile membrilor ei, cu toate drepturile și onorurile depline, ca o dovadă de recunoaștere a valorii acestui mare scriitor. De asemenea, anul 1920 îi aduce premierea cărții Din Țara Zimbrului de către Academia Română.
Numele scriitorului devine tot mai rostit de către cititori. Totuși, critica este încă reticentă, etichetându-l în continuare ca poet sămănătorist, tradiționalist, veritabil rural în linia lui Coșbuc- Vlahuță, ce nu ar putea sta alături de Blaga, Pillat sau de Arghezi. Cu toate acestea, poetul își canalizează eforturile creative spre un făgaș de investigare a eului liric. „Este aidoma săpătorului de fântâni căutând cu migală și răbdare sunetul îndepărtat, ascuns de humă, de roci și nisipuri, al apei bune și dătătoare de vigoare și tinerețe. Iar nopțile de trudă asupra cuvântului, de șlefuire a metaforei și de încrustare în materialul brut, nelucrat, al limbii comune sunt urmate curând de reușite – semn că poetul se află pe drumul cel bun”.
În anul 1921, poetul publică volumul Pârgă la Editura „Cartea Românească”, iar odată cu acesta, critica devine din ce în ce mai interesată de evoluția scriitorului. Anul 1921 îi aduce și numirea în funcția de subdirector al Fundației Culturale „Principele Carol”, iar anul următor funcția de director cultural al acesteia. Acesta își canalizează toate forțele diseminării culturii la sate, acțiune la care vor adera mai târziu Nichifor Crainic, Victor Ion Popa, Adrian Maniu, Ion Pillat ș.a.
II.1.5. Recuperarea tradiției populare și valorizarea literară a elementului național
Atmosfera spirituală de la această fundație, dar și posibilitățile oferite de conjunctura creată de către cei care pot să facă bine poporului român devin argumente convingătoare pentru poetul Vasile Voiculescu. El își încununează calea dictată de inimă cu o muncă asiduă în domeniul cultural, plan deschizător de orizonturi noi pentru locuitorii de la sate.
Astfel, în colaborare cu Gheorghe Mugur, Voiculescu scrie nenumărate broșuri: Cartea misionarului, Chestionar de anchetă socială pentru monografie, Proverbe culese, Îndreptar cultural, Chestionar folcloric, Îndreptar pentru conducătorii culturali de la sate – Căminul cultural. Toate acestea au apărut începând cu anul 1928 la București și Craiova și oferă cititorilor măsura devotamentului întelectualului profund ancorat într-un efort continuu, canalizat în direcția ridicării spirituale a satului din care provine. De asemenea, destul de multe dintre problemele menționate în aceste broșuri reprezintă și în zilele noastre suportul de bază în realizarea unei monografii sătești. Menționăm doar câteva pentru a evidenția atașamentul scriitorului față de durerile satului din care s-a desprins: Adevărata cultură, Falsa cultură, Căminul cultural, Cultura noastră națională.
Dorind să evidențieze importanța instituțiilor culturale pentru deschiderea spirituală a poporului, nu doar ca instrumente de răspândire a cunoștințelor științifice și culturale, ci văzute în contextul național, Vasile Voiculescu pledează și susține cu argumente convingătoare înființarea acestora. Un alt detaliu semnificativ îl constituie dorința lui arzătoare de a milita pentru păstrarea vestigiilor trecutului, având în vedere că era un bun cunoscător al vieții rurale, în care se păstra, după cum bine știm, străvechea tradiție a istoriei și folclorului, din cele mai vechi timpuri și până astăzi: „Ceea ce pentru copiii părăsiți din basme a fost cenușă caldă, pe dâra căreia veneau oricând voiau acasă, deși luau suflet și puteri, pentru noi sunt bătrânele tradiții, datinile noastre vechi cu care moșii și părinții și-au țesut straiele, și-au durat casele, și-au întemeiat gospodăriile etc. Ele sunt cenușa fierbinte din vechea vatră de cultură băștinașă ce ne-a încălzit și ne-a luminat în toată noaptea istoriei noastre – și nu trebuiesc aruncate. Ca o cenușă scumpă, strânsă grămăjoare-grămăjoare în fiecare sat prin muzeele sătești presărate de-a lungul drumurilor țării, aceste lucruri pline de sufletul cinstit al trecutului, să ne dea pururi putința de a ne întoarce când voim la noi înșine. Nimic din toate aceste odoare și moaște nu trebuie să se piardă, cele mai de nimic putând fi cele mai scumpe, de la oala de lut ce se dă de pomană, fluierul încrustat și traista vărgată a ciobanului, până la lada înflorată cu teancul de zestre deasupra. Cele mai prețioase care ne caracterizează rasa și geniul, mărturisind astfel despre obârșiile voastre, vor fi strânse în muzeul etnografic al neamului”.
Importantă este și pledoaria sa cu privire la cultură, care contribuie la viața săteanului nu numai pe plan social, ci și pe plan intelectual și moral: „Cultura a fost o forță recunoscută, pe care s-a rezemat societatea…ea se adresează caracterului și sentimentului, ea umanizează”, așadar trebuie să fie asimilată „în suflet și în minte, în orice clipă”. Vasile Voiculescu, percepând cu ochii minții și cu căldura sufletului forța excepțională a culturii și emanciparea celor de la țară, îndrăznește să afirme că „pregătirea culturală, ca și cea a apărării naționale, trebuie să fie unitară, nesupusă nici intemperiilor, nici sâcâielilor. Țara nu poate fi un câmp de experiență fără ordine și fără norme”. Mai susținea, de asemenea, datorită erudiției sale deosebite, despre cultură că „a dat popoarelor ce au avut-o un prestigiu și o autoritate pe care n-a egalat-o forța războinică”. Foarte convingătoare a fost afirmația sa din Doctrina culturii: „Din toate încercările și din toată truda de până acuma trebuie să răsară o pedagogie metodică și rațională în cultivarea acestui domeniu afectiv, temelia sufletului popular.”
Remarcabilă este implicarea scriitorului în propagarea creației populare, acesta semnalând nevoia de prețuire a acesteia și punând în evidență sensurile ei filosofice și morale: „Făt Frumos a îmbrăcat, în concepția populară, sensul ideii de neam. În el se personifică însuși poporul care l-a făurit și l-a taxat ca ideal. Toate însușirile sale, generosul neam i le atribuie lui: frumusețe, istețime, bunătate, devotament, loialitate, idealism”.
Conjunctura în care și-a desfășurat activitatea de medic de plasă i-a determinat descoperirea esenței folclorului românesc, dar și descoperirea profunzimii gândirii țăranului român. De aceea, în viziunea lui cultura are valențe profunde, nebănuite de sensul obișnuit al cuvântului. Astfel, spune Voiculescu „chipul cum mănâncă un popor nu este străin de cultura lui. Sufletul, gândurile lui despre viață se văd și se răsfrâng până și în felul cum se hrănește”.
Asimilându-și vocația de „misionar”, de susținător al rolului pozitiv al culturii în viața obștii de la sate, Voiculescu crede cu tărie în energia superioară pe care o poate da satul. Este chiar contrariat de concepția conform căreia țăranii nu pot accede la o viață superioară din punct de vedere cultural. De aceea, condamnă cu măiestria condeiului său această teorie: „Între multe aberații și meschine erezii care conduc viața noastră politică își face repede loc încă una și poate cea mai boacănă. Anume că țăranii trebuie să rămână numai acolo la țară, ca un fel de vegetație…superioară porumbului și grâului, pentru consumația citadinului. (…) În numele unei stupide doctrine de ocrotire, țărănimea e condamnată la o veșnică existență mecanică, de plug rural. (…) Puii de țărani să nu mai năzuiască spre lumina mare, cu superba năvală către școlile înalte. Ci să se înghesuie și să se asfixieze toți, acolo în bordeiele și dughenele cătunelor din vârsta pietrei. Orice acces către ideal, către o viață superioară – interzise cui nu se naște în burg. (…) Dar țăranul să fie un strein și un dușman în cetate, iar cetatea să rămână pururi străină prin lipsa țăranului din ea? Îl apărăm suficient prin asta? Dar acolo, la țară, el șomează aproape tot anul, acolo îl seceră mizeria, foametea și boala fără de scăpare?”.
Gândită din perspectivă istorică, concepției, potrivit căreia propășirea satului se poate realiza prin cultură, nu i se pot contesta dimensiunile umaniste, cu profunde intenții și ecouri binemeritate, care se vor concretiza prin apariția mai multor articole, studii și cărți, din care s-au valorificat ulterior ideile valoroase referitoare la viața socială. Astfel, misionarismul lui Vasile Voiculescu poate fi catalogat drept a incursiune de pionierat, căreia i se cuvine aprecierea posterității.
Anul 1922 îi aduce scriitorului și medicului nostru funcția de director al culturii la Fundația Culturală „Principele Carol”. În toamna anului, pe 22 noiembrie, i se confirmă meritele excepționale de medic acordându-i-se „Coroana României în grad de ofițer” și este numit medic și profesor de igienă la Institutul Pompilian. În acest post nu va rămâne multă vreme datorită rigorilor disciplinei didactice, iar în anul 1923 va fi reconfirmat „medic definitiv de circă urbană”. „Doctorul ține în continuare pasul cu scriitorul, dar li se alătură – parcă încercând o conciliere și chiar legarea unei prietenii între cei doi – din acest an, un al treilea Voiculescu: publicistul. Este momentul în care omul meseriei exacte, om de cultură totodată, începe să creadă tot mai mult în misionarismul său”. Începe așadar o etapă deosebit de importantă în viața lui Vasile Voiculescu. Astfel, medicul va scrie o literatură cu conținut medical de o valoare incontestabilă, adresată celor din mediul rural, scriind în paralel opera literară propriu-zisă. În revista Albina publică peste 15 articole în care abordează diferite teme medicale. Următoarea revistă în care va publica este România administrativă, la rubricile „Tribuna medicală”, „Leacuri”, „Pagina medicală”; aici va publica peste o sută de articole cu teme despre educație sanitară, bacteriologie, igienă, parazitologie, terapeutică, medicina muncii. Din 1925 Voiculescu conduce cabinetul de consultații medicale înființat de revista Albina. Remarcabil este modul în care medicul a înțeles să îi ajute pe pacienți; aceștia plăteau indiferent de numărul de consultații un abonament la revistă. Anul 1925 îi aduce o răsplată pentru probitatea morală, cinstea și deosebita competență, Crucea „Meritul sanitar”, clasa I.
Ref III Profund îndrăgostit de natură, scriitorul-medic o caută în liniștea inimii lui și se străduiește să-i cunoască tainele pline de înțeles ori de câte ori are ocazia. Natura contemplată îi descoperă înțelesurile misterioase și se transformă în vers, pastel, metaforă, care îi animă acestuia condeiul și inima.
În această perioadă, se face evidentă orientarea religioasă a poetului în textele lirice pe care acesta le scrie. Postum, titlurile volumelor tipărite între anii 1921-1939, Pârgă, Poeme cu îngeri, Destin, Întrezăriri „au fost interpretate ca simbolice trepte în ascensiunea liricii lui către o inițiere în cele sfinte, către o apropiere de Dumnezeu, prin isihasmul în care, după toate aparențele, a fost un inițiat”.
În acest moment, sunt destule date despre religiozitatea poetului și pare verosimilă afirmația, nu este doar o speculație critică. Poezia voiculesciană are o dimensiune care reflectă suferința hristică de pe cruce, poetul aflând chemarea crucii în chiar pacienții pe care i-a tratat ca medic. Perspectiva verticală ne oferă imaginea Logosului ce ne încarcă de înțelesuri spirituale, iar perspectiva orizontală ne transmite dorința eliberării de ego-ul pământesc printr-o comuniune plină de iubire și rugăciune. Modelul hristologic i-a călăuzit mereu pașii în viața sa ordonată pe un palier al jertfei pentru aproapele.
Așa cum avea să mărturisească, poetul s-a născut și a rămas toată viața un mistic: „Eram un copil de cel mult trei ani, stam copăcel între flori de in sălbatic, cu un cer albastr deasupra, cu un șir de munți albaștri în fund, visam cu ochii deschiși la soartă și eram fericit de așteptare […] Cred că n-am să pierd nici în clipa morții acest sentiment clar și mistic despre care nu mă pot înșela, sentimentul unui copil fericit pe un mal cu flori, sub un cer albastru, într-o tainică grădină, așteptând ceva încă și mai minunat. Refăceam experiența edenică? Eram iarăși primul om nostalgic după paradis? Cert e că sentimentul meu de atunci era de ordin religios și astăzi, când arar, mă duc departe, acasă, locul de predilecție, mi-e tot acolo în fundul grădinii, astăzi săracă în flori. Cu tot orizontul îngustat, aceeași vastă așteptare tabără asupra mea…”.
Investigațiile spirituale ale lui Vasile Voiculescu au fost potențate de acest fundament nativ: „N-am nici un merit să cred, m-am născut așa!”. Referindu-se la el, considera credincioșia o însușire organică. Voiculescu susținea că este firesc ca omul să vină pe lume credincios, într-un orizont și într-o vreme în care credința era actuală. La vârsta de trei ani, a trăit o transfigurare celestă, printr-un sentiment al fericirii paradisiace: „sentimentul unui copil fericit pe un mal de flori, sub un cer albastru, într-o tainică grădină, așteptând încă ceva și mai minunat”. Odată cu părăsirea spațiului ocrotitor al familiei și al satului și pătrunderea în cel profan, citadin și școlar, a apărut anormalitatea „…numai educația modernă, faustiană ne abate de la tipul primitiv; așa cum ne orășenează trupul, ne alterează și spiritul”. Voiculescu însă a continuat să creadă nu în virtutea obișnuinței, ci prin afect, cu toate că mintea a trecut „prin toate vămile materialismului”. Esențial este că nu s-a produs în sufletul lui nicio apostazie.
Poetul este mistuit de îndoieli, de tot felul de întrebări, la care care caută răspuns pretutindeni, dar fără a abdica de la credință: „Am alergat la tot ce ispitea o minte înțărcată de credință și hrănită științificește: materialism, pozitivism, evoluționism, Littre, Claude Bernard, Aug. Comte, Darwin, Spencer [….] Ceea ce vă pot afirma, sfârșind – spune Vasile Voiculescu – este că pregătirea științifică, studiile medicale, cunoștințele de filosofie și tot câștigul meu în celelalte domenii de cultură, artă, literatură, în loc să mă depărteze, m-au apropiat de credință. Unilateral aș fi fost poate un ateu naiv, un simplist negativ. Cu cât mai poliedric, cu atât au avut loc pe unde să străbată experiențe complete, puncte de vedere noi, interferențe de doctrine, putința de comparații, lumină mai multă. Iar din toate reiese că neapărat credința trebuie să stea la temelia spiritului omului normal”.
Extrem de prolific, Vasile Voiculescu se regăsește înconjurat de un public iubitor de cultură și publică la mai multe reviste, dar una singură se pliază pe structura lui sufletească profund religioasă, Gândirea, căreia îi va rămâne fidel colaborator până la dispariția ei, timp de cincisprezece ani.
În acest moment al vieții sale, Voiculescu poate fi considerat încă un poet tradiționalist. El se inspiră în poezia sa din natură, de la peisajele pe care le savurează în diferitele sale peregrinări pe cărările munților, pe malul Mării Negre. De aceea, putem spune cu certitudine că viziunea creativă a poetului s-a conturat din seva poporului și a naturii sale. Acesta „a folosit experiențele familiare poporului pentru a construi icoana sa despre lume”și pentru a-și scrie poeziile într-o „viziune pastorală a lumii, un adevărat panpastoralism”.
Am fi tentați să credem că și în viața poetului nostru, mai bine zis a medicului poet, a intervenit oarecum și la un moment dat rutina, că a devenit mai puțin sensibil la suferința din jurul său. Lucrurile nu stau deloc astfel. Avem în acest sens mărturiile desosebit de mișcătoare ale familiei: „De o rară bunătate și sensibilitate sufletească, iubea oamenii, natura, animalele. Îmi aduc aminte – spunea nepoata acestuia, Daniela Defour – de frigul care mă izbea dimineața în camera lui. Geamul – spart, nu se punea la loc, căci acolo își întinsese o azurie plasă un biet păianjen. Poate ani a stat așa, până micul chiriaș s-o fi hotărât să moară”.
Puterea de muncă și ambiția de a nu precupeți niciun efort pentru viață, de a nu irosi nicio clipă a vieții, sănătatea moștenită de la părinții viețuitori în aerul curat al munților Buzăului, toate constelate de o bogăție intelectuală extraordinară, care merge la esențial, îi conferă acestuia un discernământ aparte propriu marilor caractere, un dar minunat care l-a propulsat într-un avânt cerut de inima sa caldă și primitoare.
Pe lângă lecturi, reculegeri, meditații în singurătate, Voiculescu era pasionat de muzică, iar audițiile muzicale îi confereau poetului o stare dramatică de contrast cu sinele său, generată de furtunile interioare.
Din 1933, Vasile Voiculescu va fi numit referent literar la Radio București. Aflăm despre aceasta de la fiul său, Ion Voiculescu în Amintirile unei odăi. Ne putem imagina în persoana poetului-medic un redactor foarte activ, căutând permanent colaboratori și diverse modalități de realizare a unor emisiuni pline de savoare literară, captivante. Nu pregeta să-și cheme confrații în fața microfonului, să-și citească poeziile, articolele. Ne amintim dialogul purtat cu Virgil Carianopol, pe atunci tânăr poet sfios, bătând la porțile consacrării. „Vasile Voiculescu se interesa de fiecare scriitor. Știa cum trăiește, ce necazuri are și dacă putea să îl ajute, nu pregeta”.
În cadrul dialogului, Voiculescu, gândindu-se la propriile dezamăgiri, a adăugat cu multă tristețe în glas: „Așa tinerețe aș fi vrut să am să am și eu. La vremea mea, în adevăr, să fi fost medic și poet în același timp era o mare dezamăgire. Nimeni nu te lua în serios. Nici clienții nu te mai căutau. Confrații în ale medicinei te considerau poet, iar poeții doctor”.
Cea mai elocventă imagine despre scriitorul redactor ne este oferită de George Sbârcea, un tânăr poet care, la numai douăzeci de ani, încerca sfios să pătrundă în universul poeziei: „Mărunt, subțire, cu trăsăturile fine ale unei nobile figurine de Tanagra, el dispărea pentru ore întregi între maldărele de cărți, reviste și manuscrise de pe masa de lucru dintr-o încăpere scundă, cu geamurile dând spre o curte fără lumină. Răsărea de după mormanele de hârtie, la intrarea vizitatorilor, cu ochii zâmbind vesel, ca bălțile tulburi în soare. Gazdă bucuroasă de oaspeți, de o sensibilitate caldă și mângâietoare, cucerea îndată printr-o modestie neprefăcută, prin cultura, prin spiritul, prin seriozitatea și bunătatea sa. Căuta să elimine din relațiile cu colaboratorii tot ce era artificial, orice sentimentalism fad și convențional. Receptiv și înțelegător, avea atâtea ferestre spre lume încât vedeai dintr-o dată tot ce e întrânsul, de asta surâd emoționați cei ce își aduc aminte de el”.
Remarcabile erau și conferințele religioase; erau pline de har, bogate în epitete și metafore, iar vocea lui curgea de undeva dinăuntru, lipsită de iscusințe retorice și de patos exclamativ, dar fiind minunată tocmai datorită modestiei și unicității sale organice. Dar, impresionant era cum reușea să picteze din cuvinte, realizând un fel de muzică în interiorul sufletului. Redăm un fragment din conferința Poezia tradiționalistă, susținută în 5 mai 1933:
Poezia este una și aceeași: pretutindeni și totdeauna criticii și istoricii au botezat-o arbitrar și uneori absurd cu felurite nume, așa cum exploratorii geografi au denumit râurile, mările și oceanele pe măsură ce le străbăteau…(…) Clasicism, romantism, simbolism, tradiționalism se varsă unul în altul, se îmbucă, se amestecă și se prelungesc, eterne reîntoarceri ale aceluiași spirit între alte maluri și sub diferite latitudini. Colo unda răsfrânge coline unduioase, cireși și palmieri, ceruri de azur: e poezia clasică…Dincolo un fluviu măreț, în cădere răsunătoare, răsfrângând ruine și stânci romantice…Aici apele unui râu pornit din munte coboară către șesuri icoanele întâlnite; plaiuri cu turme de oi, codri întunecați, cătune răslețe, oameni muncind pe ogoare, drumuri lungi și care cu boi, răscruci închinate cu troițe, bărăgane copleșite de grâne și arșițe,o anume poezie a unei țări, – poezia tradiționalistă care merge să se înfrățească și să se verse în marea cea mare a poeziei universale.
II.1.6. Parcursul existențial spre isihie
După ce și-a pierdut soția, în ultimii ani ai războiului, Vasile Voiculescu s-a supus unui regim auster de viață: a trăit fără foc, chiar și în iernile cele mai friguroase, a dus o adevărată viață de pustnic. Ne spune fiica cea mică a poetului: „Camera sa devenise un fel de chilie de ascet, nu ne mai dădea voie să-i facem curățenie, petalele uscate (de trandafir, floarea preferată) rămâneau pe jos, își îmbrăcase soba cu cărți…”.
Dorul profund după o viață netrăită deplin, cu referire mai ales la viața alături de soția sa, și l-a exprimat în anul 1909, într-o poezie deosebită dedicată ei:
„Ochii verzi ca solzii de balaur,
Ce veninos o prad-așteaptă,
Ochi verzi cu scăpărări de aur,
Ades, vicleni, spre voi se-ndreaptă.
În a doua strofă, intuim influența lui Arghezi, care îi scria Dalilei:
Ce dulce-i pașnica copilă…
Dar ochii-i sunt așa cumpliți,
Ucigători și fără milă!
Feriți în lături, nu-i priviți!…”
Celei căreia i s-a adresat mereu cu maică dragă, poetul îi va închina veșnic slova sa, după care era Maria Voiculescu mereu dornică. „E multă vreme de când nu am mai citit slova ta scumpă”, scria într-o scrisoare buna lui soție. Am putea fi îndreptățiți să considerăm sonetele ca fiind închinate ei. La această susținere vin să argumenteze versurile Sonetului CXCVI, care nu par altceva decât niște dialoguri purtate peste timp și împotriva morții, luminate de raza unei iubiri veșnice pentru fecioara cu ochii verzi:
„Alungă vicleșugul și nu da crez poveștii
Să minți iubirea, strâmbă s-o guști, ca pe-o merinde:
Lumina voluptății depline îți aprinde,
Ea pârguiește carnea, acest fruct dulce-al vieții…
Vrei să rămâi copila cu sâni suavi și coade?
Dar floarea fecioriei se scutură la fel.”
Poetul și muza lui au plecat în eternitate „din bolta de aur a iubirii, au aprins văpăi din cuvintele lor, pentru a lumina grădina cu merele de aur. Ostrovul de cuvinte ne aduc cu pietate în fața tripticului sonetului voiculescian, compus din Iubire-Artă-Eternitate”.
Transpunerea patosului iubirii din adorare în suferință, poziționarea pe cale ascensională a creației voiculesciene, toate grefate pe durerea pierderii ființei celei mai dragi, îl determină pe poet să exclame în Sonetul CCXXV:
„Ce-am să mă fac acolo dacă ne va desparte
Fără de-această mană cu care mă hrănesc?”
Dar în sufletul lui de creștin se întrezărește speranța:
„De nu vei fi cu mine, suflarea-mi să te strângă,
Învăț eternitatea cu hohote să plângă.”
De fapt, eternitatea îi oferă poetului posibilitatea de a-și șlefui diamantul creației sale, așa cum bine argumenta Tudor Vianu, „poetul se simte ca un diamant spălat de mâna Domnului în apele eternității; el este un arcuș purtat pe o vioară de mâna lui Dumnezeu, un potir turnat de marele Faur; cugetarea lui veghează ca un corăbier care întâlnește ostroave mari de idealuri”.
Fără a se declara împotriva regimului comunist, Vasile Voiculescu nu a colaborat în niciun chip cu acesta, păstrându-și dorința de autonomie, de libertate a gândirii, proprie marilor creatori. De fapt, el a simțit încotro se îndreaptă evenimentele politice și unde va duce tăvălugul acelei ideologii.
De altfel, avem mărturia lui Virgil Carianopol, care l-a rugat să ia parte la diversele șezători literare; Vasile Voiculescu a răspuns tranșant: „Știu de ce ai venit, dar nu primesc să merg cu voi. Eu nu mă expun, nu sunt piesă de muzeu. Nu vreau să-mi etalez rănile, pentru că fiecare poezie este o rană a mea. Sunt prea multe și și prea dureroase pentru a le arăta și altora…Nu iubesc niciun fel de spectacol. Sunt împotriva șezătorii, a războiului și pentru singurătate!”.
Această atitudine, urmată de multe altele ulterioare, au atras suspiciunea regimului comunist și totul avea să conveargă spre procesul ce i se va intenta în anul 1958.
Însingurarea, pustiirea din suflet, pierderea marii lui iubiri, a soției sale, nu vor reuși să-i modifice fondul său generos, constelat de bucuria relațiilor umane. Această generozitate, în schimb o va transpune într-o profundă afecțiune canalizată înspre copiii săi.
În această perioadă din viața sa, înfățișarea poetului începe să capete trăsături spiritualizate. Ne relatează Ovidiu Papadima că mergând odată poetul în tramvai și văzându-l un copil, acesta i-a șoptit mamei: Uite-l pe Doamne, Doamne!. De altfel, și Zaharia Stancu descrie astfel de întâmplări petrecute în desele plimbări ale poetului prin Cișmigiu; copiii, atunci când îl vedeau cu barba mare și albă, cu fața trasă, cu ochii de o blândețe celestă, strigau după el: Uite-l pe Dumnezeu!”. „Este interesant cum poetul-filosof, grav și profund în discursul său liric și prozatorul întors cu unghiul privirii către practicile de început, primitive, ale lumii se întâlnesc și coexistă în aceeași persoană și în aceeași etapă a biografiei, fără a se influența în vreun fel. Necunoscând separații didactice ori metodologice, geniul urmează logica sa interioară uneori șocantă, alteori încifrată, întotdeauna însă mergând pe căi subtile, aidoma izvoarelor din cele patru zări, către o aceeași unică și mare matcă a credinței”.
Din momentul trecerii în lumea de dincolo a soției sale, în inima poetului își face loc pe lângă prăbușirea simțită profund o puternică nădejde în Dumnezeu. În apropierea morții, pe care el o vedea ca pe o trecere în transcendent, ca pe o unificare cu Dumnezeirea, speranța cea mai puternică rămâne Marele Creator, înspre care își canalizează deopotrivă dragostea și gândirea. Dumnezeu, din splendoarea blândeții Sale, i-a văzut durerea și i-a dăruit puterea biruitoare ce transfigurează sângerările sufletului în râuri de lumină. „În ziua când mama murea de congestie cerebrală – ne relatează fiul poetului, Ionică – el, care știa deznodământul, m-a luat la farmacie și pe drum, printr-o ploaie măruntă și deasă, pe cheiul gârlei, țin minte că m-a oprit și mi-a spus: „Vreau să te rog ceva și promite-mi că vei încerca să mă asculți: Să crezi în Dumnezeu!..(…) După moartea mamei, tata și-a schimbat felul de viață, s-a sihăstrit. Nu mai ieșea decât prin împrejurimile casei, pentru plimbarea zilnică, sau în Cișmigiu. (…) Își propusese să ducă o viață lipsită de distracții și plăceri și chiar de comodități normale. Soba și-a blocat-o cu cărți și nu s-a mai făcut foc în ea timp de zece ani sau unsprezece ani…”.
Profund ancorat în sentimentul de înțelegere a vieții, provenit din educație, dar încununat de experiența apropierii de Dumnezeu, Vasile Voiculescu trage o densă cortină între el și agresivitatea care îl înconjoară, trecând în ochii tuturor celor din jur aidoma unui sfânt bizantin, „cu chipul său prelung, uscățiv, adiat de o frunte inteligentă, luminat de barba albă îngrijită,(…) a cărui odihnitoate blândețe se cumpănea cu genezele ochilor cosmici, izvorâtoare de lumi”. Voiculescu trăia în această perioadă a vieții sale sentimentul și de fapt starea însingurării, în care descoperea cele mai profunde înălțimi ale poeziei sale.
Voiculescu a creat pentru sinele său o poliedricitate a propriei existențe care i-a facilitat „experiențe complete, puncte de vedere noi, interferențe de doctrine, putința de comparații, lumină mai multă”, concluzia finală fiind aceea că „numai în credință ne putem construi un spațiu de viață mai presus de al târâtoarelor, arhitecturat cu dimensiunile adâncirii și înălțimii în infinit”.
II.1.7. Trăirea isihastă, calea de la „chip” la „asemănare”- Rugul Aprins
Acum găsește Voiculescu forța de a se dedica unui alt gen literar neabordat până atunci – proza. Astfel, între anii 1947 și 1954, oferă posterității literare remarcabilele lui Povestiri și originalul lui roman Zahei Orbul. De asemenea, relevant pentru aspectul tratat în această teză o constituie elaborarea în această perioadă a unei mari părți a poeziei religioase, Clepsidra și Călătorie spre locul inimii, aceasta fiind de fapt rezultatul acumulărilor precedente și al evoluției vieții poetului în planul apropierii de Dumnezeu și al însingurării, dar și rezultatul unor experiențe imediate, din aceeași perspectivă, dobândite prin frecventarea așa-numitului grup al Rugului aprins ce se baza pe dezbateri spirituale la Mănăstirea Antim din București.
Aici a descoperit un grup de intelectuali care manifestau o dornică și veritabilă comunicare cu Dumnezeu și care împreună au observat că pentru aceasta nu sunt suficiente multitudinea de valențe ce determină dorința și efortul uman, că o asemenea comunicare nu se poate concretiza decât în prezența și sub influența divină a harului pe care Dumnezeu îl oferă prin Sfintele Taine ale Bisericii.
Analizând originile formării grupului de intelectuali de la Antim – „Rugul aprins”, Mihail Rădulescu scrie că „ideea de a se întemeia o asociație cu statut legal, menită răspândirii ortodoxiei prin conferințe publice și autorizate, denumită Rugul aprins al Maicii Domnului s-a născut încă de prin 1946, când un grup de clerici (în frunte cu un duhovnic rus, Ivan Kulîghin, refugiat din Rusia sovietică), aflat la Govora, a găsit de cuviință să propovăduiască practicarea Rugăciunii lui Iisus, ca modalitate de apropiere de Dumnezeu și de contopire în dragostea pentru semeni. Denumirea Rugul aprins venea de la o icoană pe care o adusese același monah rus, fost duhovnic al mitropolitului rus Nicoale de Rostov, icoană ce se poate vedea și astăzi la Mănăstirea Antim”.
Despre Rugăciunea lui Iisus „Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”, Părintele Dumitru Stăniloae ne mărturisea: „În rugăciunea curată este vorba de unirea minții cu inima. Nu trebuie ca mintea să rămână singură, nici ca inima să rămână singură. O rugăciune care se face numai cu mintea este o rugăciune rece; o rugăciune care se face doar cu inima este o rugăciune pur sentimentală, care ignoră tot ceea ce Dumnezeu ne-a dat, ceea ce ne dă și ne va da în Hristos. (…) Trebuie să precizăm încă o dată că această întâlnire a minții cu inima nu se face prin ridicarea inimii în minte, ci prin coborârea minții în inimă. (…) Propriu-zis mintea coborâtă în inimă nu-L mai întâlnește pe Dumnezeu prin mijlocirea ideilor, ci prin simțirea prezenței Lui, ceea ce îi permite să verifice în realitate ceea ce gândea mintea… Ne adresăm lui Dumnezeu și exprimăm prin înșăși ființa noastră lauda adusă lui Dumnezeu, uimirea în fața lui Dumnezeu, recunoștința, smerenia. Această profundă stare emoțională este mai adecvat exprimată de către întreaga ființă. Este vorba despre o expresie dincolo de cuvinte. Este rugăciunea curată, rugăciunea întregii ființe care manifestă ieșirea emoțională în afara lucrurilor, în afara sinei proprii, spre întâlnirea cu Dumnezeu. Și în starea de rugăciune, această ieșire este trăită în gradul cel mai intens în inimă. În inimă întreaga ființă este proiectată în Dumnezeu cu o iubire nesfârșită”.
Pragul Mănăstirii Antim l-au trecut Părintele Dumitru Stăniloae, Părintele Sofian Boghiu, părintele Roman Braga, Părintele Benedict Ghiuș, Părintele Andrei Scrima, Ioan Savin, Anton Dumitriu, Alexandru Mironescu, Ion Marin Sadoveanu, Ion Barbu, Constantin Joja, Constantin Manolache Alexandru Elian, Gheorghe Dabija, Virgil Stancovici, Paul Constantinescu, Paul Sterian, Olga Greceanu, Vladimir Streinu, Nicolae Nicolau, Șerban Mironescu și nenumărați alții – ierarhi, ingineri, profesori secundari, medici, chiar și studenți.
Voiculescu a perceput influența călugărului rus în sensul inițierii în taina Rugăciunii lui Iisus. Sensul acestei expresii, Rugul aprins, este evidențiat tot de el. Aceasta derivă dintr-un episod din Vechiul Testament, în care se relatează că Dumnezeu i s-a arătat lui Moise într-un rug ce ardea și nu se mistuia. Minunea rugului aprins este prăznuită la 4 septembrie.
Voiculescu nu a lipsit nici de la conferințele duminicale ce se țineau în sala bibliotecii mânăstirii. În 1948, arestarea unora dintre membrii grupului a determinat destrămarea lui. Totuși membrii cercului au continuat să se întâlnească ilegal la domiciliul lui Alexandru Mironescu, cu precădere în perioada în care Sandu Tudor (ajuns stareț al unui schit din Rarău) venea în București, între anii 1954-1958.
Poetul nostru participă și la întrunirile unui alt grup de intelectuali, mai ales între anii 1955-1958. Interesul lor era orientat cu precădere către cultură, mai mult decât către dimensiunea mistico-religioasă a vieții. Astfel, ei se întâlneau la pictorița Maria Brateș-Pillat, iar în fiecare marți mergeau la Barbu Slătineanu, un specialist în ceramica artistică, fost colonel. „Nu era vorba de un cenaclu literar propriu-zis, deși în cadrul acelor reuniuni nu se citea și nu se discuta nimic altceva decât literatură și artă, ci de o familie spirituală ce-și căuta supraviețuirea, întru noblețe, de-a lungul unei epoci literare dominate de ceea ce s-a numit mai târziu sociologism vulgar”. De asemenea, luau parte la aceste întâlniri și Elena Iordache, Dinu Pillat, Cornelia Pillat, Alice Voinescu, Vladimir Streinu, Claudia Millian, Șerban Cioculescu. Tot aici, Voiculescu citea din povestirile sale. Cei care îl ascultau, deslușeau momente în care se evidenția capacitatea de contopire a conținutului și formei într-un tot unitar, frumusețea exterioară a stilului fiind umbrită oarecum de aripa modestiei, poetul presărând uneori inflexiuni reci menite să încânte prin unicitatea organică a vocii sale. Sentimentul care plutea printre auditori era acela al unei dominări a spiritului. „Vocea lui nu se poate uita (…) o voce mică de tenor, puțin acrișoară, vocea unui om extrem de lucid, dar când ne citea în special povestirile se adâncea și căpăta o dulceață și-o adâncime de taină. Citea firesc, fără nimic teatral dar ne cucerea pe toți”.
Parcursul său experiențial nu era inedit. Persoanele care au încercat să acceadă spre Dumnezeu pe calea rugăciunii inimii au trecut prin încercări și puțini au reușit să le depășească. Într-o scrisoare adresată lui Andrei Scrima în anul 1957, poetul nostru și-a recunoscut ispitele și gândurile de trădare față de Dumnezeu: „Domnul să vă apere de toate ispitirile și căderile spiritului, mai amare ca ale trupului, îndeosebi de orgoliul minții, setea de putere intelectuală asupra semenilor, deșertăciunea înnoirilor și curvia cu ideile. Le înșir gândindu-mă la mine și la mica mea experiență de viață, care a fost doar o potecuță, față de calea largă și…circulată…ce vi s-a deschis înainte”. Fiind conștient de prezența în sufletul lui a frământărilor, el și le-a recunoscut, cu atît mai mult cu cât se simțea invadat de oscilațiile ce decurgeau dintr-o ispită a culturii, a aprofundării intelectuale, care l-au adus în apropierea lui Dumnezeu la un anumit moment al transfigurării sale spirituale. Această determinare lăuntrică au trăit-o toți cei atrași de cultură spre Rugul aprins. Însă odată inițierea mistico-religioasă pătrunsă în suflet, a-L trăda pe Dumnezeu, prin păcate sufletești sau mentale, era pentru Voiculescu un „adulter”. Asemenea celorlalți, fiind rezultat al lumii moderne, s-a simțit determinat de această conjunctură să-și însușească semnele transcendentului prin cultură, să cunoască viața duhovnicească prin cărți, putem spune prin propriile cărți, prin poezia și proza create. Era conștient că înțelepciunea mistico-religioasă asimilată rămâne neputincioasă în fața adversităților mentale, deoarece cele mai teribile polemici au loc la nivelul minții, care riscă să fie coruptă dacă nu se află pe un fundament solid de trăire și credință în Dumnezeu. Avem, în acest sens, mărturisirea poetului: „Sunt profund nemulțumit de neputințele mele duhovnicești cu care vin din adâncurile formației mele: ab ovo, și mă voi duce cu ele să le înfățișez Cui de Drept se cuvine, Carele să hotărască după dreapta Sa Judecată”.
Referitor la rolul și contribuția avute de Voiculescu la realizarea profilului grupului, toți memorialiștii au văzut în persoana poetului un om cu aură, cu o forță inegalabilă de atracție pentru ceilalți. De altfel, trăirea mistică de o profunzime inegalabilă a poetului venea dintr-o accentuare a credinței și, de asemenea, dintr-o inițiere veritabilă în isihasmul cuprins în Rugăciunea inimii. Mărturie stau versurile următoare, versuri născute din profunda lui trăire:
„…Locul inimii noastre? Cine-l știe? Câți îl cer?
Vârtejul cugetelor nu-i chip să ne poarte…
Locul inimii noastre sălășluiește-n Cer
Și-n el lumina lină a Celui făr-de-moarte.
Aspre prăpăstii se sparg în orice ins,
Pe munții sufletului ninși de blesteme
Arde floarea minunilor – Rugul Aprins-
Ce-n scrum preface spațiu și vreme.
Doamne, spre locul inimii noastre? Inimii Tale’ndreptează
Pașii rugăciunii obosită de cale,
Acolo unde deodată mintea se deșteaptă trează,
În amiaza Eternității Tale.” (Călătorie spre locul inimii)
Așadar, trecând prin filtrul esențial, plin de mister al inimii, mintea capătă harul transfigurării, metanoia, ajungând să atingă mult râvnita stare a Trezviei, în care și numai în ea se poate contempla eternitatea. Aceasta, deoarece astfel devine posibilă ieșirea din capcana căderii și a păcatului, părăsirea vârtejului lumesc. Aspirația isihastă, drumul purtării icoanei dinspre inimă spre minte, apare în multe poezii. O regăsim și în poezia Făclia:
„De ce nu pot icoana-Ți, din tărie,
Să cobor, în inima-mi s-o prind,
Și veșnică, extatică făclie,
În fundu-i negru mintea-mi stă să-Ți aprind?”
Impresionante sunt gândurile de prețuire exprimate de către Valeriu Anania referitoare la isihasmul poetului Vasile Voiculescu: „…Voiculescu este infuzat de credință și pietate prin educația primită de la părinții săi și înainte de a-și face din creștinism unul din motivele majore ale poeziei sale, îl practică în viața de fiecare zi, dăruindu-se cu fervoare rugăciunii, meditației cultului bisercesc și, mai ales, iubirii de aproapele…Prin mijlocirea acestor reuniuni, el se inițiază și apoi se adâncește în literatura filocalică și face din isihasm nu numai un obiect de studiu, ci și universul unei aventuri spirituale din care poezia sa va beneficia din plin…”.
Isihasmul voiculescian cunoaște motivații destul de profunde, ținând cont în definirea manifestărilor lui, de felul deosebit de a trăi al poetului. Vasile Voiculescu nu fuma, nu bea, practica medicina naturistă, făcea deseori dușuri reci. De altfel, accentuând această latură a existenței lui, Valeriu Anania ne lasă următoarea mărturie: „Prin meditație și prin exercițiile spirituale ale isihiei, Voiculescu se ridica până la starea de extaz, adică la întâlnirea eu-lui cu Logosul.(…) Rodul literar al acestei experiențe, sau, mai precis, expresia ei artistică este ciclul Ultimelor sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu, poezii care, după părerea mea, nu pot fi pe deplin înțelese fără considerarea isihiei”.
Neavând acces la tipar, ocolit de reviste, ignorat de scriitorii din noua generație, foarte sărac, poetul ajunge să facă un gest disperat, acela de a-și vinde cărțile sale, pentru a-și asigura condițiile unei existențe modeste. „Destul de strâmtorat, iar aceasta se cunoștea mai întâi după ținuta lui vestimentară, întotdeauna corectă, dar trădând intervenția repetată a curățătoriei chimice, și după indiscreția paltonului întors, cu nasturii de-a-ndoaselea. Iarna nu avea destule lemne de foc și deseori dormea în căciulă și bocanci. Când conducta de gaze i-a ajuns în dreptul casei, nu a avut bani să-și tragă branșamentul și multă vreme a continuat să sufle-n pumni”.
II.1.8. Rugăciunea în suferință – autentică transpunere poetică pe drumul crucii
În perioada anilor 1956-1969, în contextul unor evenimente politice deosebit de grave, se desfășoară o adevărată prigoană a intelectualilor, pornind de la studențime și terminând cu elitele culturii românești, multe dintre ele la vârsta pensionării, cum este cazul lui Vasile Voiculescu. După tipicul celor de la Securitate, au loc descinderi la casele oamenilor, urmate fiind de arestări, anchete epuizante, procese interminabile și cu sentințe hotârâte cu mult înainte de finalizarea lor, astfel încât judecata ultimă devenea un „spectacol” perfect regizat, organizat cu scopul de a intimida populația din exterior.
„Poate că nu suntem noi cei mai îndreptățiți să judecăm epoca aceea cu toate convulsiile și nedreptățile ei. Acest lucru l-a făcut și îl face în continuare istoria. Dar nici nu putem, pe de altă parte, să nu receptăm toate acele mari nedreptăți și erori (judiciare ori de altă natură) ca pe niște mari și întunecate pete de rușine ce s-au așezat pe trecutul nostru, distrugând cariere și destine și lipsind patrimoniul științei și culturii naționale de inestimabile contribuții pe care victimele de atunci le-ar mai fi putut aduce dacă destinul lor n-ar fi fost brutal (și adesea iremediabil) schimbat, strivit și anihilat”.
Unul dintre destinele schimbate în mod brutal, dar și iremediabil, a fost cel al poetului nostru Vasile Voiculescu. Perioada imediat următoare Revoluției din Ungaria se caracterizează printr-o intensificare a măsurilor de supraveghere a școlilor, universităților, dar și mânăstirilor și bisericilor, trecându-se la „acțiunea de reducere forțată a vieții mânăstirești și religioase, în general; un număr considerabil de trăitori în mânăstirile României au fost atunci expulzați”.
Se subînțelege, așadar, că regimul nu tolera „tăcerea” unor personalități culturale, mai în vârstă, care se afirmaseră în timpul orânduirii trecute. În asemenea condiții, Vasile Voiculescu se aștepta să fie arestat, mai ales datorită întâlnirilor cu prietenii săi, întâlniri ce puteau fi considerate niște întruniri conspirative, ai căror participanți trebuie judecați. Avem mărturia Corneliei Pillat: „Într-un rând, Vasile Voiculescu mi-a spus că suntem asemenea personajelor lui Yedgar Allan Poe din nuvela Masca morții roșii. La fel ca în poveste, el ne strângea în jurul operei sale, după cum Prospero este primul ucis de ciuma care a pătruns prin ușile ferecate. Tot astfel, Vasile Voiculescu ne izola înăuntrul operei sale și evadam împreună din cotidian. El a fost primul arestat, urmat de Dinu, Barbu Slătineanu, Vladimir Streinu, Sandu Lăzărescu, Dr. Nini Radian și prietenul acestuia Dinu Ranetti – care a căzut ca musca în lapte la unele din lecturile de duminică seara din casa doctorului”.
După arestarea sa din 5 august 1958, la acuzația că ar fi avut o activitate potrivnică regimului democrat popular din R.P.R., Voiculescu neagă, cum era și firesc, că ar avut o astfel de atitudine. Însă adaugă: „Recunosc că am scris și difuzat poezii. Începând din anul 1947 și până în prezent eu am scris multe poezii cu conținut religios, de îndemn la o viață duhovnicească, de rupere de viață, care prin interpretare pot părea a avea un caracter dușmănos față de regim. Așa cum este poezia Noul arhitect. Și altele. Așa cum sunt poeziile Neagra labă, Cerșetorul și altele”.
Insistăm asupra poeziilor din dosarul penal al poetului tocmai pentru a evidenția dezacordul acestuia cu privire la ateismul colegilor scriitori, care în virtutea atașamentului față de noua doctrină, condamnă credința în Dumnezeu, ca în poezia Neagra labă:
„A ridicat păcatul neagra-i labă,
O-nmoaie-n scrâna aurului greu
Și-o-ntinde scribilor să scrie-n grabă
Ocări asupra lumii Tale, Doamne-al meu.”
Bineînțeles, versurile sunt într-un antagonism pertinent cu doctrina materialismului dialectic, de fapt cu tot ce alimentează negarea existenței lui Dumnezeu.
Cea de-a doua strofă exprimă convingerea poetului de a nu abandona chemarea către poezia mistică și de a nu se lăsa biruit de textele „comandate”, care umpleau revistele epocii:
„Tu, verb al al Slavei, cât sunt de pigmeu,
Ferește-mă să nu mă fac tarabă
Și-n orice poezie, cât de slabă,
Să-nchid un tainic strop de Dumnezeu.”
Poezia Noul arhitect debutează cu o interogație (Tu altfel, arhitecte, să clădești nu știi/ Decât din piatră și materii grele?), mai departe continuându-se cu îndemnul de a lua aminte la creația cea mai importantă – omul, cununa creației divine (Privește, sunt zidiri din carne, vii…/ Și tu te numeri, liber printre ele…). Ceea ce urmează este un alt îndemn, de data aceasta de apropiere de Dumnezeu (Sus! Înc-o treaptă-n tainica lucrare!/ Nu mai dura palate celorlalți,/ Ia din Iisus, Lumina ziditoare/ Un schit de Duh în inima-ți să-i-nalți).
Poezia Cerșetorul debutează cu schițarea unui portret al țării (Cunosc demult o blândă țară veche:/ Se-nvecina cu basmul și balada/ Avea mai gingaș sufletul ca nada, / Iar inima mai pură ca zăpada/ Și milostivă fără de pereche), urmat de transfigurarea într-un cerșetor a lui Dumnezeu, care dorea să încerce în peregrinările Sale bunătatea oamenilor (Ca să-ți încerce multa-ți bunătate,/ O, țara mea mâncată de jivine,/ Pe drumurile-ți albe-n triste sate,/ Cu traista de cerșetor în spate,/ Azi iar colindă Dumnezeu prin tine).
Condamnat la „temniță grea”, Vasile Voiculescu a cunoscut timp de patru ani o viață de închisoare marcată de rigoare și asprime, trăind drama și teama de necunoscut ce îi umbrea viitorul imediat, dar și neliniștea cu privire la familia sa. Însă, comunicarea cu Dumnezeu nu a fost nici în cele mai grele clipe umbrită de îndoiala, căci așa cum cum spunea Roxana Sorescu, „Voiculescu face parte dintre acele ființe pentru care credința a fost înnăscută, aceasta este categoria ființelor fericite. El nu a avut nici îndoieli, nici stări de căutare a divinului. A avut stări foarte puternice de căutare a comunicării cu spiritualitatea, dar o îndoială în întreaga lui existență nu a fost niciodată“.
Trăind șaptezeci de ani în fapte de binefacere, în dragoste față de aproapele său, în duhul prieteniei, Vasile Voiculescu nu și-a părăsit vocația venirii lui pe pământ nici între zidurile temniței. Vocea lui caldă, rostită într-un vers frumos sau într-un îndemn de credință în Dumnezeu și în minunile pe care numai El le poate face, răsuna în sufletele colegilor de suferință, lăsându-le deschise spre o profundă recunoștință pentru cunoșterea unui mare om, marele scriitor și poet, Vasile Voiculescu, el însuși resemnat: „Asta mi-e crucea pe care trebuie să mi-o duc!”.
Ref III conf. Tg Mures mai 2015Prevalența viziunii religioase asupra trăirii cotidiene cu multitudinea de avataruri care o caracterizează i-a deschis marelui nostru poet o pătrundere ascensională către comunicarea cu Divinitatea. Împlinirea acestei căutări stă, în mod paradoxal, sub semnul unei izbăviri de tensiunea umană și așezarea sub oblăduirea Creatorului, care i-a oferit trecerea în eternitate, într-un univers în care omul Voiculescu trăiește senzația unei ancorări ontologice. Ancorarea în veșnicie s-a produs după o îndelungată suferință în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, când și-a încredințat sufletul în mâinile Celui pe care L-a căutat toată viața și în care a crezut cu toată forța ființei lui, de la primii pași prin viață și până la peregrinarea dincolo de zidurile acestei lumi, în veșnicia în care „Domnul…ne măsoară cu pas de stea”, iar noi auzim vocea caldă a poetului aflat pe pragul trecerii, rostind un adevăr pe care, de fapt, l-a trăit întreaga viață: „O clipă, inima mi se făcuse Cer”. (Prizonierul)
II.2. Începuturile poeziei: Poezii, Din Țara Zimbrului și Pârga
De-a lungul vieții sale, în poeziile sale, Vasile Voiculescu a aprofundat teme literare care reflectau timpul în care trăia. Tema primodială care i-a captat preocupările poetice a fost cea de interes istoric, poetul situându-se temporal în vremea primului război mondial. Această temă „este o temă a solidarității în înfrângere și a vieții irosite pentru un ideal a cărui victorie nu era deloc sigură. Toată poezia de război până la Voiculescu este una a victoriei, chiar obținută cu sacrificii, de la Alecsandri la I. Nenițescu. Din Țara Zimbrului este un volum al sacrificiului neresemnat, dar nerăsplătit. Al sacrificiului omului sărman, simplu și cu sufletul curat, cu credință în ideea de patrie ca și în Dumnezeu”.
Voiculescu a simțit pulsația sufletului poporului din care își trage seva vieții sale, s-a identificat cu idealurile țării, păstrându-și neștirbită virtutea speranței. Este revelatoare, în acest sens, impresia lui Liviu Grăsoiu: „Nu cunosc, în istoria literaturii noastre, mulți poeți în ale căror versuri să revină cu o asemenea frecvență și cu valențe de absolută continuitate ideea de patrie ca în lirica lui Vasile Voiculescu”.
Ca poet, Vasile Voiculescu realizează un univers distinct, a cărui evoluție lentă a marcat până la război momentele importante ale poeziei tradiționaliste. „Suflet de artist român, de om al unei țări fără de care nu ar fi putut exista, Voiculescu a receptat încă din anii formației sale orientarea estetică impusă de pașoptiști”.
În funcție de fondul ideatic, poeziile se împart în trei categorii. Cea mai numeroasă grupă o constituie poeziile de război, multe dintre ele având forma unui „monolog țărănesc realist” în care sunt relatate întâmplările de pe câmpul de luptă (Șase cruci, Când a fost să moară Neculuț, Era o zi de bătălie, La Cheia Buzăului). Se înscriu în tradiția poeziei patriotice a lui Vasile Alecsandri și George Coșbuc. Poetul reține, în imagini disparate, gesturile eroice ale soldaților anonimi, sacrificiul acestora într-un limbaj tipic muntenesc, cu numeroase cuvinte dialectale.
În aceste poeme, accentul este pus cu predilecție pe dramatismul perioadei, pe evenimentele culminante. Poetul a simțit momentul de cumpănă, a trăit alături de eroii cărora le dedică versurile sale. Se întâlnește foarte rar metafora. Poezia este construită printr-o autentică regie: sunt descrise contextul și atmosfera, ulterior fixându-se momentul propriu-zis. Urmează, bineînțeles, momentul final, care poate semnifica o descriere a unui cadru natural în care s-a petrecut drama, ca în La Cheia Buzăului:
„Fusese aprigă năvala și crâncenă împotrivirea…
Dușmanul sta înfipt la Cheie și nu-l puteam clinti din loc…
Ca-ntr-un bârlog intrase-n steiuri și, plănuindu-ne strivirea,
Făr’de răgaz vărsa întruna un iad de flăcări și de foc.
[…]
A fost un fulger…căci dușmanul nu și-a venit în fire încă,
Când, într-un iureș de izbândă, într-un imens avânt pornit,
S-a prăbușit batalionul, ca un perete greu de stâncă,
Și, valmeș, a făcut fărâme și-a spulberat tot ce-a-ntâlnit!…
[…]
Prin văile adânci Buzăul se-ncolăcea ca un balaur,
Mai sus, pe creștete, molifții ardeau, troznind, ca niște torți,
Din slăvi amurgul, ca un giulgiu de purpură cu vergi de aur,
Se întindea deopotrivă peste răniți și peste morți…”
Poetul cultivă descrierea și relatarea epică, ambele centrate în jurul unui personaj, figură reprezentativă pentru participarea românilor la al doilea război mondial. Acesta dezvoltă acțiunile personajului aducându-le în viziunea cititorului sub incidența alegoriei. De asemenea, momentul final poate fi o concluzie care a constituit momentul de debut dar și cel la care s-a ajuns, închizând, de fapt, un cerc, ca în Popa din dealul Sării:
„Aciolați pe Dealul Sării, într-un ungher de țintirim,
Aveam poruncă hotărâtă să ținem piept ori să murim.
Pe după cruci pitiți cu toții, trântiți pe brânci sau în genunchi
Trăgeam în văile deschise, din gropile pleșuvei muchi…
În spate, satul gol de oameni pe brîna coastei se pierdea;
Doar popa singur rămăsese – și tot urca de ne vedea.
Era un om voinic și tânăr, cu niște ochi adânci, frumoși,
Vorbea cu noi de biata țară, ne povestea despre strămoși
Și-nsufleținu-ne întruna cu focul dragostei de neam
Ne trimitea chiar el la luptă, iar noi voioși ne supuneam…
Dar cum nu mai putea să suie din sat în vârf de-atâtea ploi,
S-a hotărât ca să rămâie și s-a mutat în deal la noi…
Și-a luat cu el numai o carte și-mpărtășania-n potir
Și nu se mai clintea acuma din sângerosul cimitir…
Toți câți cădeau loviți de gloanțe pe pieptul lui se sprijineau,
El îi grijea cu sfânta taină și-i mângâia până mureau…”
Preotul este cel care le acordă soldaților asistență sufletească, întărindu-i și insuflându-le tăria unui sacrificiu, cu care se contopeau până în ultima clipă. Tot el este acela care, prin forța cuvântului său, îi oprește de la fuga din fața dușmanilor:
„Cei slabi de înger dau fugă și mulți spuneau să ne predăm…
Atuncea popa, ca o fiară, sări din șanț răcnind cumplit,
Ne fulgeră cu vorbe grele, ne rușină și ne-a oprit.
Ne-a pus să-ngenunchem sub schile, în sânge proaspăt și noroi
Și ne-a jurat pe sfânta cruce un pas să nu dăm înapoi.
[…]
Cinci zile ne-am bătut ca leii cu popa-n frunte, când, blestem,
O schijă l-a plesnit în coaste, și-a mai trântit vreo patru ghem!
El, pipăindu-și pașnic rana, văzu că totul s-a sfârșit
Și liniștit cerând potirul, el singur s-a împărtășit.
Apoi, senin plecându-și ochii, muri pe brațe de soldați.
Cuvântul său din urmă fuse «Cu niciun chip nu vă predați,
Copii, luptați până la urmă, cu noi e însuși Dumnezeu»…
Și nu mai știu nimic în urmă, c-atunci am fost rănit și eu!…
Dar azi, cineva mă-ntreabă, mărturisesc cinstit și drept
Că fără popa de la Sarea, noi nu țineam acolo piept!…”
Putem să intuim în poeme nucleul care a generat esența epică a prozei fantastice, multe dintre ele fiind îmbibate de miraculos, element care i-a menținut întotdeauna atenția trează și condeiul inspirat.
În cea de-a doua categorie sunt incluse poeziile fundamentate pe ideea războiului. Cea mai elocvent sugerată rămâne tristețea provocată de cotropirea țării de către dușmani (O, țară, Pe Siret, Frunză verde, Țara, Țării mele).
Ilustrativă este, din această perspectivă, poezia Țara, în care poetul pornește de la contemplarea însemnelor heraldice ale patriei, adevărate simboluri ale vetrelor străvechi de viață, civilizație și cultură ale românilor („Hotarele mele sunt numai o rană/ Ș-adânc sfârtecate zac toate în sânge…”). Urmează o trecere în evidență a ideii inițial enunțată: „Leul Băniei în lanțuri se plânge”, iar „falnicul Vultur” este „sărac, fără hrană” și obligat să stea „în cușca robiei”, în timp ce Delfinii „se zbat fără pace și țipă”. Întreaga speranță rămâne în zimbrul Moldovei, cu o „neînfrântă cerbicie” și care, astăzi, în contextul războiului, este „zimbrul sălbatic și tare” care adunat în „oaste” la hotare va arunca din coarne „puhoiul de haite”.
O altă poezie reprezentativă pentru ilustrarea adeziunii poetului la idealurile țării noastre este poezia Țării mele. Aceasta reprezintă o odă constituită pe opoziția a două realități fundamentale: muntele, simbol al țării, al trăiniciei, al permanenței în timp a vetrei strămoșești, având ca serie sinonimică termenii cremenea, culmea, pe de o parte, și, pe de alta, norii, puhoiul, vijelia, cu rol de a sugera adversitățile pe care poporul român le-a înfruntat de-a lungul istoriei lui zbuciumate.
Țara-matcă a începuturilor, țara-munte a stăruit și stăruie în veac pură și maiestuoasă, ca o superbă coloană a infinitului, iar ploile și puhoaiele o spală de „clisă și țărână”, fără să o clintească, mărindu-i strălucirea și înălțându-o pe noi culmi. Eminescu folosește în oda Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie simbolurile țara-mamă (prezent și la Arghezi) sau țara-mireasă.
Metafora „cheag de lavă” semnifică forța de a dăinui a poporului român, biruitor și călit de-a lungul existenței sale, iubindu-și frenetic patria și stând de veghe neclintit la hotarele ei.
Opoziția verbală s-adâncește – se-nalță („Pe cât la poale râpa s-adâncește/ Pe-atât se-nalță muntele de tare”) redau sensurile tulburătoare ale poemului. Asemenea fabuloasei păsări Phoenix din mitologia egipteană, țara-munte nu piere niciodată, ea renaște în perpetua curgere a timpului, mai vie, mai puternică, înfruntând opreliști și descătușând ample energii regeneratoare. Versurile ilustrează în același timp adevărul exprimat de unul dintre cunoscutele proverbe ale literaturii noastre populare: Apa trece, pietrele rămân. Caracterizările adjectivale roasă, brăzdată, grea, neclintită adâncesc sistemul de opoziții de bază ale poeziei, vizând categorii temporale (ieri-azi).
Epitetul substantival și verbul susțin din plin limbajul afectiv al poeziei. Tensiunea lirică a versurilor rezultă din sistemul de opoziții creat de autor, ca și din tonalitatea lor solemn-imnică.
Vocativul țara mea, precedat de interjecția o, potențează fluxul emotiv al versurilor ultimei strofe, dezvăluind sensul cuvântului-cheie, marcat încă din prima strofă în versuri cu caracter exclamativ și configurează ideea țării din suflet.
După încheierea Păcii de la Buftea, poetul strigă durerea unui neam, cu al cărui glas s-a contopit mereu:
„Nu vin spumos, nici păcură aprinsă,
Nici blestem furios de Prometeu:
Eu sunt Durerea voastră necuprinsă
Și sunt un dar făcut de Dumnezeu.
[…]
Înfricoșata pulbere-i la pândă:
De-o scăpăra scânteia dedesubt,
Va nărui o lume sub osândă,
Atâta foc și pară-n mine-am supt.
Va fi un fum, un vauer și-o lumină…
Detunetul la ceruri va urca
Și neamul tot zbucni-va, ca o mină…
Scânteia mânioasă de-ar pica!…”
A treia categorie este reprezentantă de poeziile care transpun diferite stări sufletești individuale sau în anumite contexte, care nu au legătură cu atmosfera de pe câmpul de luptă. Un exemplu edificator ar fi modalitatea stilistică în care este redată singurătatea. Metafora este procedeul stilistic și este atât de pregnant, încât cititorul trăiește senzitiv clipa singurătății:
„Era o noapte plină de zăpadă
Și-ntreg pământul sta în amorțire..
Era în tot atâta nepăsare
Atât pustiu și-amară vitregie,
Așa dezmoștenire și uitare,
Că însăși luna fără de viață,
Trecând pe cer ca dusă de urgie,
Părea un sloi rătăcitor de gheață.” (Noapte de iarnă)
Idealul poetic voiculescian concretizat într-un veritabil crez, evidențiat în primul volum de poezii, îi va trasa coordonata firului de aur al întregii experiențe poetice, ajungând ca în celebrele Sonete închipuite…să atingă apogeul.
În volumul Pârgă se sesizează deja deplasarea spirituală a poetului creștin înspre profunditatea oferită de veritabilele calități ale unui creator psaltic. Dacă în volumele Poezii și Din Țara Zimbrului, se remarcă o atitudine a poetului „în sensul depășirii trecutului, volumul Pârgă însemnează accentuarea elementelor tradiției”.
Cu volumul Pârgă, Vasile Voiculescu se impune cu originalitate, semnificație și mai ales expresivitate. „Se precizează acum teme predilecte, toposuri individualizatoare, se decantează un stil greu confundabil ce topește în sine un simbolism aparte tratat în mod ușor didacticist, o vervă descriptivă și o grație specifică ce hieratizează imaginile lirice”.
În spatele noțiunilor predominante în aceste poezii, ca motiv religios sau pastel profund lucrat, se află concentrată într-o rugă a nației române, dorința comunicării cu Divinul, pe care poetul o lasă să se întrevadă prin îndemnul de a înfrunta vicisitudinile vieții cu curaj și bărbăție, ca în poezia Îndemn:
„Acum, când Fericirea nu-i floare, s-o culegi,
Ci luptă-nfricoșată cu vechi fărădelegi,
Când trebuie să semeni în sânge și în scrum
Și-n sârg să dai viață cenușii de pe drum,
O trudă să vă-ncingă din ce în ce mai tare:
Aprinderea luminii pe noile altare.
[…]
Mergând către pământul sfânt al făgăduinței
Izbiți în plin chiar piatra cu vergile voinței;
În inima pustiei loviți fără cruțare
Să tremure adâncul de apriga chemare;
Atunci, din stânca morții vedea-veți, ca profeții,
Țâșnind, vijelioase, izvoarele Vieții!”
Într-un atare context, o orientare de tipul poeziei voinței, a pulsiunii vitale, marcate de sensibilitatea acută a poetului, este pe cât de evidentă, pe atât de interesantă. Traiectoria sensibilității poetice e îndreptată către sfera vocabularului pietros, țărănesc, îmbibat de înțelepciunea sacră a poporului, așa cum întâlnim în poezia Urează-mi:
„Urează-mi luptă, nu-mi ura izbândă,
Hotarul vieții nu râvnesc să-l mut…
Dar cum mă simt o flacără flămândă,
Mă zbucium tot și singur mă asmut…
Țin rob, ca Navi, vulturul Trufiei,
Ca să-l reped, cu sângele pe cioc,
Să-mi țintuiască-n bezna bătăliei,
În loc de soare, zodiile-n loc;
[…]
Stau smirna-n ceruri stelele și cată
Cum trage spada mâna de pământ,
Ca-n lama ei de veci predestinată
Să-și vadă toate fulgerul răsfrânt!”
Poetul a intuit în modul cel mai fidel împotriva cui este canalizată trufia omenească, „a simțit cu atât mai mult cu cât poezia din Pârgă, deși freamătă de afirmația vieții, adică de principiul sănătății morale, se realizează în intuiții ce țin de cadrul biblic, evocă mituri creștine, acele ficțiuni consolatoare ale oamenilor fără vigoare în viață”.
În poemele din aceste volume, compoziția poetică se schimbă, iar dominantă devine viziunea în care se constată un echilibru între suflu și implicație. „Operația poetică nu are darul de a caracteriza personaje prin graiul lor – precum la Ion Creangă. Poezia nu creează impresia de dialectal, ci de grai vetust, care vine de la izvoarele vorbirii și sună straniu, aproape de neînțeles”.
Volumele despre care am amintit mai sus pot fi așezate sub îndemnul căutării și asimilării stilistice, al unui efort expresiv concretizat prin exercițiu asiduu și, de asemenea, sub semnul vocației lui de discipol. Dacă primul lui volum „transcria, fără discernământ și exigență, teme de filiație tradiționalistă, neizbutind să contureze autorului o fizionomie prea distinctă (ecourile din Coșbuc, Cerna sau Vlahuță putând fi percepute cu supărătoare claritate)”, seria de poezii patriotice Din Țara Zimbrului „dădea relief, într-o manieră exterioară și prea discursivă, unor sentimente de mare înălțime etică și, poate tocmai de aceea, greu tratabile în penița fragilă a poeziei fără o deplină asumare interioară”.
II.3. În căutarea identității poetice: Poeme cu îngeri, Destin, Urcuș și Întrezăriri
Întreaga evoluție literară a lui Vasile Voiculescu a fost o neobosită strădanie de „a împăca arta pură și credința, în care starea de rugăciune, infinita deschidere spre Unu să devină comunicabilă prin perfecțiunea unei forme finite. Natura complex contradictorie a celui ce se roagă, aparențele în confruntare dramatică ale lumii sensibile tind să se unească în forma apolonic armonioasă a poemului, devenit astfel un semn vizibil, comunicabil, al coincidenței contrariilor. Este o nevoință, o ardoare, o asiduitate dincolo de orice etichetare drept tradiție sau modernism, în zona râvnei spre arta arhetipală, atemporală, perenă”.
În acest mod se explică atracția dar și ancorarea profundă a poetului în farmecul irezistibil al literaturii, pentru că: „putem gândi literatura (arta, în general) ca pe una dintre modalitățile privilegiate prin care sondăm și ordonăm lumea/lumile, proces cosmotic de îmblânzire, sfidare, ori măcar ignorare a haosului și a hazardului”.
Pentru Vasile Voiculescu, esența literară a fost întotdeauna un exponent al experienței spirituale, experiență în tumultul căreia, acesta a căutat căi de comunicare: „Legăturile între artă și credință sunt vechi legături de pură dependență. Arta nu a relevat. Arta a slujit totdeauna credința de-a lungul tuturor religiilor. De când însă arta s-a emancipat, de când arta a devenit ea însăși o religie, de atunci nu se mai poate sluji drept la doi domni. Cine vrea să facă artă pură trădează credința cea pură. Adevărata inspirație religioasă, care mai poate împreuna arta și credința, a rămas rugăciunea…”.
Prin poezia sa, Voiculescu a căutat și a reușit să comunice cu Dumnezeu, iar volumele Poeme cu îngeri, Destin, Urcuș, Întrezăriri descoperă treptele unui urcuș spre divinul pe care dorea, în neliniștea sa existențială, să îl perceapă și mai ales să îl trăiască profund și inconfundabil. Vasile Voiculescu a reușit să lase posterității una dintre cele mai autentice opere lirice de factură religioasă, care străbate sufletul cititorului prin fiecare lecturare, găsindu-i alinare expresiei adâncite în sufletul îmbibat de căldura versurilor oferite Iubirii din Iubire.
În poeziile din volumul Poeme cu îngeri, se conturează prezența „mesagerului transcendent” sau „operatorul îngereții”, așa cum afirma Marin Mincu. Poetul preia imaginile arhetipale ale îngerilor și le reprezintă simbolic în versurile sale, populându-și universul poetic cu aceste prezențe din lumea sacrului, reprezentante ale unei sacralități protectoare. Dar, așa cum sesiza acesta, „toposul cultural/universal” reflectat de îngeri nu este întâlnit numai la Voiculescu, „Adrian Maniu îl caligrafiază în stil bizantin, însuși Arghezi este plin de îngeri, după cum aceștia se găsesc din abundență și în Blaga”. Dar, Vasile Voiculescu este cel care izbutește să dea semnificația „cea mai complexă acestei noțiuni indefinibile, cu implicații vaste asupra gnozei creștine”, spre deosebire de Blaga, „care-i conferă o semnificație gnostică și față de Arghezi, a cărui invocare este apostatică”. Poezia lui devine dominată de o „convenție decorativă…și nu e lipsită de efluvii lirice,…sensul ei este grațiosul și caligraficul ca în pictura primitivilor”.Voiculescu caută mesagerul divin în spațiul terestru și „în consonanță cu sentimentul panteistic precreștin al spațiului spiritual românesc, Vasile Voiculescu face din înger o prezență apropiată, materială, chiar domestică, ca o entitate integrabilă ființei în modul cel mai firesc cu putință”.
După publicarea volumului intitulat Poeme cu Îngeri, Vasile Voiculescu a transformat poezia în rugă, situată oarecum „sub semnul recuperării transcendenței”. Sfântul Apostol Pavel ne învață că văzând slava Domnului, suntem prefăcuți chiar în Chipul Mântuitorului nostru (2 Corinteni 3: 18). Cum vedem slava Domnului? O vedem în adâncul inimii care se roagă cu adevărat. Așa cum ne spune Sfântul Siluan Atonitul, rugăciunea este mijlocul prin care în suflet se poate „sălășlui iubirea lui Dumnezeu, pentru că harul Duhului Sfânt vine prin rugăciune. Rugăciunea îl ferește pe om de păcat, pentru că mintea aflată în rugăciune stă atentă la Dumnezeu și în umilința duhului se așază înaintea Feței Domnului, pe care Îl cunoaște sufletul celui care se roagă” .
Poezia lui Vasile Voiculescu este, prin excelență, o rugăciune fierbinte în duh, „rugăciune literară însă, deoarece fiecare om înmulțește talantul pe care-l primește, iar Voiculescu a primit talantul poeziei ca expresie culminantă a întâlnirii omului cu Dumnezeu-Iubire. Deși este un poet al marilor lupte ale sufletului uman de-a atinge desăvârșirea și împlinirea în și prin Iubire, (și fără a fi panteist, cum spun unii critici), Voiculescu apare în ipostaza unui psalmist conștient de adânca sa înrădăcinare creștină (este cunoscut faptul că știa multe capitole întregi din Sfânta Scriptură pe de rost!), nu în ipostaza unui poet sfâșiat de dileme existențiale, influențat de diverse îndoieli filosofice, precum Arghezi sau Blaga”.
Asimilându-și rugăciunea ca pe un mod de existență, Voiculescu a reușit să facă din poezie o stare permanentă de rugăciune și pâine duhovnicească, el fiind, de fapt, un mare poet al dragostei creștine, deoarece lirica lui Vasile Voiculescu a făcut „din iubire un simțământ în care teluricul și spiritualul fuzionează, opunându-se dureros. Aliajul contradictoriu al naturii poetului ajunge astfel aici să se valorifice pe deplin”. Intuite de la primele poezii, valențele poetice excepționale ale lui Vasile Voiculescu își aflau o amplificare poetică profund creștină pe măsură ce poetul pășea pe poteca creației religioase. De fapt, acesta și-a așezat întotdeauna cuvântul sub aureola iubirii divine, reflectând revelarea Raiului din sufletul uman, care-și impropriază harul poetic și-l determină să ofere lumii Poezia atât de frumoasă și de pură.
Relevante pentru ilustrarea sentimentului național, care îi străbate ființa poetului, sunt poemele în care face referire la personalitățile istoriei noastre. Astfel, Decebal este văzut din negura veacurilor „cu fruntea-mpovărată de gândurile morții”, iar „destinul lui zvârlise, greșit, cu stânga sorții…”. Decebal era simbolul „rostogolitei țări”, al unei „Patrii-njunghiate”, pe care o purta „în palmele-i strivite, la groapa-ntunecată”, spre un „mormânt grozav asemeni unei adânci genuni”. Tudor ne este înfățișat „cu hainele morții”, iar oastea de panduri ne apare într-un tablou remarcabil, a cărui imagine se îmbină armonios cu „aura lui de erou tragic”.
Dintre poeziile cu reverberații în ființa neamului nostru, mai amintim Pe decindea Dunării, „puternică retrospectivă asupra neguroasei preistorii locale, din care se deșteaptă sciții, ca să cânte dimpreună cu un căruțaș de astăzi, același străvechi cântec țărănesc”. Esența acestei poezii are un puternic răsunet în poezia lui Ion Pillat, Scitul, poetul angajându-se în mitologia românească „spre a împlini programul tradiționalist”.
„Pe decindea Dunării, la vale,
Printre triste miriști cu ciulini,
Trece-n baltă, legănat agale,
Un chervan cu coviltir de rogojini.
[…]
Când deschide ochii, vulturește,
Peste roata zărilor năprui,
Inima-i se umple-n piept și-i crește,
Parcă șesul, tot, ar fi moșia lui.[…]”
Volumul Poeme cu îngeri (1927) nu se încadrează genului poemelor cu îngeri publicate la Gândirea. De fapt, momentul de aur al poeziei voiculesciene de până la acest moment a fost atins cu aceste poezii, caracterizate printr-o deosebită unitate tematico-motivică, constelată de originea reflexivă a discursului construit pe teme morale, cum ar fi sufletul și neliniștile lui existențiale, armonia credinței, itinerariul identitar între sacru și profan, între uman și divin. Corespunzător acestui discurs, avem un univers ideatic, armonizat prin valențe imitative într-o stilizare iconografică de inspirația creștină.
Poetul trăiește o multitudine de reflexe ale conștiinței referitoare la condiția sa de creator, de „faur, ce liniștește avântul cuvintelor. Voiculescu resimte cu intensitate nebănuită aici drama limbajului incapabil să desemneze fără rest, integral, realitatea cu multiplele ei fețe, după cum înregistrează cu luciditate relația subtilă dintre exprimat și neexprimat, dintre nomabil și inomabil”.
Etapa cuprinsă între anii 1927 – 1939 este și cea mai prolifică pentru Vasile Voiculescu. Abordarea stilistică reflectă o tot mai evidentă independență față de ideile curentului gândirist. Există în poezia voiculesciană a acestei perioade o preocupare deosebită pentru stil, pentru perfecțiunea versificației și, nu în ultimul rând, pentru rafinarea modelelor utilizate. Cu toate acestea, elementul popular, național rămâne sursa principală de inspirație.
II.4. O sincopă creatoare: rezonanța poetică a unui fior dimensional livresc
Poeziile postume au fost publicate în mai multe cicluri intitulate Călătorie spre locul inimii, Clepsidra și Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu, fiind expresia maximă a sufletului în care Poezia este transfigurată în Iubire și Iubirea care vine de la Dumnezeu este, de fapt, „o desăvârșire, o dragoste din împliniri, din preaplin, o îmbrățișare liberă și minunată, în bucuria de taină și har a lui Dumnezeu. Adevărata dragoste nu este o poruncă a firii, o necesitate, ci este ordinea darului, o poruncă a libertății, har sporit la culme. Ea este o primire și o dăruire de sine, în cea mai înaltă străduință și desăvârșire, în suprema sfințenie”.
Vasile Voiculescu a pornit în viață din sfera cea mai înaltă și a murit într-o zonă a infernului unei suferințe nefiresc de grele. Destinul lui a fost marcat de la început vieții lui de semne antonimice. „Mă văd într-o zi luminoasă, cu sora mea cea mare de mână, mergând pe drum afară din sat. Deasupra mea, pe cerul verzui, un înger imens, ca un Christ Pantocrator pe bolta bisericii… Întreb și acum pe sora mea, care nu-și amintește și crede că am visat”. Deși Îl simte pe Dumnezeu aproape, nu Îl poate găsi, așa cum se exprimă în poezia Un fir de păr: „Tu stai de față-n tot ce se petrece,/ Nu Te ascunzi, dar nu Te pot găsi deloc”. Regăsirea de dincolo de orice reper spiritual îl transpune pe poet într-o postură de fiu rătăcitor, care tânjește după iertarea, îndreptarea și mângâierea divină: „Căci depărtările de Tine nu-s departe,/ Ești pretutindeni, ierți, îndrepți, mângâi…”.
Vasile Voiculescu a păstrat nealterată imaginea îngerilor pe care i-a văzut, a crezut până la sfârșitul vieții în realitatea existenței lor. A reușit să transpună în poezie contopirea în lumina taborică a „tuturor celor văzute și nevăzute”:
„Suflete, fii gata să urcăm Taborul:
Soarele și luna au orbit în piscuri
Când, Atunci, splendoarea și-a vărsat zăporul
Peste spăimântate, negrele lor discuri.
Ci pe noi, schimbații mai presus de îngeri,
Vipiile sacre slobozi azi ne lasă…
Doar atât să spunem, tari, fără de-nfrângeri:
Noi, copiii Slavei, ne-nturnăm acasă.” (Taborul)
Iisus Hristos Pantocrator și acei îngeri, pe care i-a văzut în copilărie ca date celeste, sunt redați în cheie poetică sub forma unor alegorii. Imaginea care răzbate din versuti ne dau viziunea unei metafore, dar de fapt este „o realizare a sinelui celui mai adânc, o mărturisire, […] o trăire de tip mistic ce se comunică prin literatură”.
Rugătorul – latura aparte a poetului – își strigă de nenumărate ori neputința de a ajunge la binecuvântata stare a rugăciunii mântuitoare. Poezia Numele tău descoperă tocmai această natură a rugăciunii, tainica rugă ce invocă Dumnezeirea:
„Iisuse, numele tău dulce jar
Cu buzele-l spun în zadar
Tot rece rămân, tot făr’ de har
În minte-l aduc: dar curând
Îl scap iar, putredul gând
Se rupe ca firul plăpând.
Doamne, acum mă căznesc
Numele Tău împărătesc
Cu inima mea să-l rostesc
Statornicește-l Iisuse, în ea
Și arză acolo până la moartea mea”
Poezia Rugăciunea cordială aduce în prim plan sugestiv Rugăciunea inimii, cea care de la Sfântul Grigorie Palama împodobește ortodoxia noastră și cea după care poetul nostru a tânjit mereu:
„Inima nesimțit se roagă fără cuvinte,
Arde numai ca o candelă cuminte
A cărei rostire-i lumina.”
Poemele redate mai sus datează din anul 1958, an în care au apărut în viața poetului grozavele încercări ale suferințelor din închisoare. Râvna căutătorului ajunsese departe cu toată nemulțumirea despre propriul sine întregită de o smerenie foarte adâncă. Năzuința integratoare de unire cu Dumnezeu ce pulsa în sufletul poetului se exprima des și în ipostaze inedite. „Strivit uneori de duritatea vremurilor, poetul își îndreaptă privirea spre Dumnezeu, având nevoie de mila și dragostea Lui”. În așteptarea binefăcătoarei iubiri divine, „omul se identifică din ce în ce mai mult cu artistul, descoperind trăirea în spirit și, odată cu ea, suprema libertate, aceea a viețuirii în fantezie și creație”:
„Mi-am făurit o bătrânețe bravă,
Cu părul alb ca faldul unui steag,
Cu crângul bărbii tărcuind șirag,
Un chip uscat de pajiște firavă.
În pieptul liber, bântuită navă
De-al talazurilor vălmășag,
Port încă sus, ci tot mai lângă prag,
O inimă răcită, dar de lavă.
Visez mereu, căci visul mi-e trezie,
Din lene mi-am făcut amică vie:
Cu ea țin sfat când gânduri, mii, mă trag…
Nu mai întreb ce vremuri bat afară;
Privesc, în mine, pulberea de seară,
Și coborând lăuntrica mea scară,
Mă sprijin în condei ca în toiag.” (Autoportret romantic)
Pentru că este vorba despre căutarea tot mai dramatică întreprinsă parcă în virtutea unor valențe superioare, Voiculescu dorea de fapt să pătrundă pe de o parte la nivelul spiritului platonizant-shakesperian în Sonete și, pe de altă parte, la nivelul cosmic, prin intermediul Rugăciunii inimii, experimentând unirea cu Creatorul divin. Ilustrativă este în acest sens Liturghia cosmică, una dintre ultimele poezii ale anului 1958, în care poetul realizează cadrul întoarcerii creației către Creator:
„Doamne, lucrarea pe care-ai început-o cu mine
Simt că nu se va sfârși aici și cu moarte:
Slujesc în alaiul unei uriașe liturghii străine,
Și nu mă poate opri în el și pentru sine
Acest pământ îndatorat doară să mă poarte.
Îl calc numai – tindă cu lespezi puține –
Lapăd în el straie de rând, îmbrac pe cele divine
Și trec cu alaiul Tău spre altar mai departe
La spăimântător de dulcea-mpărtășire a-ntreg Cosmosului cu Tine.”
Părintele Gheorghe Holbea susținea la una dintre conferințele sale că „în unele din poeziile sale arată că viața poetului este o liturghie a cuvintelor, că ceea ce săvârșește el prin poezie este o euharistie lăuntrică. În același timp, […] putem spune că pentru Vasile Voiculescu, poezia este și ca o postire în care poetul se retrage pentru a regăsi noima vieții. Una dintre constatările pe care le face în poezia sa religioasă este: «Doamne, pe măsură ce cred și Te iubesc, îmbătrânesc în lume și întineresc în Tine»”.
Perioada elaborării Sonetelor este aceea în care poetul ne apare transfigurat de duioșia bătrâneții, care se manifestă într-un mod cu totul aparte. Este din ce în ce mai obosit… mărturisind chiar el că acest progres tehnic și viața trepidantă nu-i mai lasă omului din zilele noastre timpul să gândească, să mediteze, să creeze.
Cu Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară…, tipărite postum, în anul 1964, Vasile Voiculescu completează seria de CLIV ale marelui Will cu încă nouăzeci de sonete numerotate până la CCXLIV, reușind să redea prin simbolistica lor o alternanță „între brutalitatea și suavitatea expresiei, între resemnare și entuziasm, între o iubire care-l îmbogățește și alta care-i oferă doar disprețul și trădarea, între decepția care-i stârnește invectivele și credința că se va salva printr-o poezie”, iar pe noi făcându-ne părtași, prin lecturarea lor „la una din legile fundamentale ale Firii”.
„În felul poetului de a-și concepe viața este un manicheism, care, oricât de modern prin conflictualitatea lui arzătoare, duce gândul cititorului peste momentul bogomilic valah, la acea perioadă de tranziție din istoria spiritului european, când evul mediu creștin viețuiește încă în zorii Renașterii, deși combătut de noile și mai pământeștile idealuri umaniste. Am zice astfel că în destinul liric al lui Vasile Voiculescu, după o clară ucenicie la lirismul etic, tip Vlahuță, din primele volume, Poezii și Din Țara Zimbrului, după gustul imaginii pentru imagine din Pârgă, unde abundă reprezentări creștine, după scenele biblice din Poeme cu îngeri, după larga experiență formală și filologică din Destin și mai ales din Urcuș și Întrezăriri, în care ispirația își convertește mijloacele plastice cunoscute în mijloace muzicale, exprimând procese mentale în felul lui Paul Valery, era parcă în destinul acestui neobosit experimentator liric să se regăsească în erotismul englez elizabetean și cu deosebire în Sonetele lui Shakespeare”.
Sonetele reprezintă poezia de maturitate lirică a poetului, acesta reușind să îngemăneze cu o măiestrie artistică rar întâlnită rafinamentul expresiei cu profunzimea sensurilor. Aici, Voiculescu plasticizează paradoxul revelării dimensiunilor acestei lumi prin reflectarea imensității universului într-un spațiu efemer mult mai restrâns. Imaginea predominantă este aceea a ascensiunii spre cer, redată foarte fidel prin cuvântul-instrument poetic, care cuprinde, în esența sa firavă, simbioza sentimentelor umane, ura, nostalgia, revolta, toate constelate de iubire și redate de vocabula nenumăratelor modulații. „Iubirea e o temă privilegiată a sonetelor voiculesciene. În această poezie, iubirea e reprezentată poetic ca o forță aproape divină ce are darul de a smulge ființele din postura lor efemeră, din condiția lor precară, pentru a le reda unei condiții originare, arhetipale, pentru a le sugera o lume ideală”.
Iubirea determină o conștiință care se manifestă și se împlinește real, devenind sursă de viață și putere, procurându-i ființei umane o dezrobire din temnița vieții efemere, terestre, prin sustragerea din timpul și spațiul acestei lumi și pătrunderea în spațiul celest, toată umanizarea petrecându-se într-un mod virtuos al vieții într-un timp utopic, căci numai virtutea restituie persoanei umane puterea ekstatică, posibilitatea ieșirii iubitoare spre ceilalți sau a comuniunii. Virtutea este veritabila stare de a fi a omului, ca transparență binevoitoare față de ceilalți, în timp ce lipsa iubirii îl reduce pe om la sine, adică la nimic. Realitatea sa este în primul rând una experiențială, descoperind permanent noi și noi valențe ale trăirii.
„Sămânța nemuririi, iubite, e cuvântul,
Eternul se ascunde sub coaja unei clipe,
Ca-n oul ce păstrează un zbor înalt de-aripe,
Pân’ ce-i sosește timpul în slăvi să-și ia avântul;
A fost de-ajuns un nume, al tău, sol dezrobirii,
S-au spart și veac, și lume; ținut prizonier
A izbucnit din țăndări, viu, vulturul iubirii,
Cu gherele-i de aur să ne răpească-n cer.
Cine ne puse-n suflet aceste magici chei?
Egali în frumusețe și-n genii de o seamă,
Am descuiat tărâmul eternelor idei;
Supremelor matrițe redați, care ne cheamă
Din formele căderii, la pura-ntâietate,
Să ne topim în alba, zeiasca voluptate.” (Sonetul CLXX)
În viziunea voiculesciană, cuvântul poetic are esență magică, reflectând atât viziunea reală a umanității, cât și pe cea idealizată, transfigurându-o, conferindu-i acea imagine ce nu poate fi percepută decât printr-o simbolistică poetică. „Cuvântul are însușiri demiurgice, e logos purificator și întemeietor, ieșire din conturul strâmt al cunoașterii sterpe și înălțare la rosturile arhetipale ale cunoașterii mitice”.
Cuvântul poetic conține în vocabula lui atât mărginirea, cât și nemărginirea, atât efemerul cât și nemurirea, atât trecutul, cât și viitorul. Cuvântul poetic este purtătorul magicelor chei, ce simbolizează „acele modele originare ale cunoașterii și ale afectivității pe care le-a sădit Dumnezeirea și prin care conștiința omului se poate ridica la contemplarea ideilor platoniciene imuabile, eterne și desăvârșite”.
De asemenea, putem spune odată cu Mitropolitul Bartolomeu Anania că „după secole de căutări și șovăieli, o lectură adecvată a Cântării Cântărilor devine accesibilă prin opera de maturitate și elevație duhovnicească a lui Vasile Voiculescu. De altfel, modelul arhetipal poate fi recunoscut și în arhitectura Sonetelor; numerotate în continuarea celor shakespeariene, ele par ordonate într-o curgere fluidă, dar ordinea aparentă e contrazisă de cele mai neașteptate asocieri și disocieri nucleice. Este ceea ce găsim în Cântarea Cântărilor; poemul este alcătuit dintr-un colaj de de secvențe scurte și concentrate, al căror ritm e supus unor ruperi abrupte, menite să deruteze […], o construcție în care arta ambiguității, din care nu lipsesc jocurile gramaticale, operează interferențe, suprapuneri și extrapolări deloc lipsite de o anume spontaneitate. Desigur, nu toate simbolurile își găsesc, imediat sau neapărat, corespondentul alegoric, dar totul e făcut să conveargă spre o viziune organică asupra uniunii mistice dintre inima omului și Dumnezeu”.
Antonimia insolubilă a poeziei voiculesciene se concretizează în aceste sonete într-o viziune duală a iubirii. Astfel, avem expresia spirituală desăvârșită a Iubirii și, conjunctă acesteia, se află iubirea efemeră, umană, tragică, dar inundată de noblețe. „Iubirea este identificată cu Poezia, primește din partea acesteia girul unei biruințe asupra cărnii și efemerului(…). De aceea, iubirea – asemenea poeziei – are un rol orfic: acela de a transforma suferința în bucurie, păcatul în inocență și extaz; căci scrisul e o nuntă, care făcând din orice cuget o patimă adâncă, izbutește să salveze din spațiul durerii inima îndrăgostitului”.
Capitolul III
Pentru o ars poetica voiculesciană
Amplitudinea operei voiculesciene și evoluția stilisticii sale ne îndreptățesc să vorbim despre o veritabilă ars poetica voiculesciană. Lectura atentă a poeziilor sale ne determină să identificăm principalele trăsături comune ale acesteia: rafinatul și discretul recurs la elementul clasic (vorbind fie de sursele de inspirație, fie de versificație), tușeele subtile cu accente populare, sesizabile mai ales în poeziile din perioada 1927–1939, elementul religios ca factor definitoriu al poeziei voiculesciene, cu precizarea că utilizarea imaginilor religioase nu suferă în niciun fel de dogmatism.
După ce a trecut atât de frumos pe poteci liniștite de esență literară, Voiculescu ne determină să îl urmăm pe acele trasee ale împlinirii sale ca om și, nu în ultimul rând, ca artist de elită, care își țese impresionanta experiență de viață și literară pe urzeala trainică a Sfintei Scripturi, ce s-a întrepătruns cu tradițiile poporului român, dând astfel suflu de viață unor „scoarțe” literare, create în duh, asemănătoare unor icoane îndemnătoare la a le privi cu ochiul sufletului, în bucuria „logodnei contemplației noetice”.
Acest poet, a cărui fibră intelectuală a fost conturată definitoriu de Sfânta Scriptură, a trăit mereu cu convingerea că Lumina este unica și splendida cale de a atinge liniștea sufletului, încercând să ajungă la ea atât cu inima, cât și mintea, sau spre finalul vieții cu mintea coborâtă în inimă, prin Rugăciunea inimii.
Toate aceste trăsături particularizează opera lui Vasile Voiculescu, ea putând fi considerată una dintre cele mai reprezentative creații artistice cu subiect religios din literatura românească.
III.1. Stilistica tributară a începuturilor: Vasile Voiculescu și Gândirismul
Noua orientare propagată de revista Gândirea își propunea să inițieze tradiționalismului o perspectivă metafizică, imprimând sensul ortodoxiei în configurarea idealului național. „Sămănătorul a avut viziunea magnifică a pământului românesc, dar n-a văzut cerul spiritualității românești.[….] Peste pământul pe care am învățat să-l iubim din Sămănătorul, noi vedem arcuindu-se coviltirul de azur al Bisericii Ortodoxe”.
Așadar, gândirismul se desfășoară ochiilor posterității ca un „tradiționalism spiritualizat, cu o bază religioasă. De aceea a fost numit, adeseori, pur și simplu ortodoxism”. Adversitatea față de organizarea socială modernă creează conjunctura favorabilă pentru ideologii grupării să contureze o imagine a creștinismului mai apropiată de ființa poporului român, cu o implicare mai mare în obiceiurile și credința poporului român. „Cultura noastră istorică s-a dezvoltat în biserică (…) Dar, însăși cultura populară – folclorul, arta plastică, muzica, înțelepciunea proverbului, moravurile – e străbătută de duhul creator al cultului ortodox și al concepției bizantine”.
Având grupați scriitori de renume, precum Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, Ion Pillat, revista Gândirea „a izbutit grație acestei direcții imprimate năzuințelor ei (…), peste absolutizările
ei să impună un stil în stare a da efectiv expresie spiritualității naționale, și nu pitorescului ierftin”.
Pe palierul tradițiilor literare, gândirismul a reușit să-și demonstreze intenția continuării valorilor promovate în trecut. Acesta s-a implicat cu precădere în evidențierea simbiozei dintre folclor și religie, contribuind la conturarea unei expresii autohtone a tendințelor poetice moderne. Poezia întâlnită la Gândirea este străbătută de un fior religios inconfundabil, trasând o traiectorie retorică despre rostul omului în univers. Vasile Voiculescu a fost acela care, alături de Nichifor crainic, a adus în poezia lui „sentimentul unei dimensiuni transcendentale a existenței. Ei au căutat să-l concretizeze în viziuni extatice, stăpânite, nu o dată, de tulburătoare năzuințe către înălțări sufletești”. Ancorarea idealului sofianic în profunzimea etnicului presupunea ideea de primitivism, căci numai o astfel de atmosferă era favorabilă păstrării fiorului pur al dreptei credințe.
Vasile Voiculescu a fost unul dintre stâlpii literari ai revistei Gândirea, având în vedere contribuția substanțială pe care a avut-o poetul nostru, fiind declasat doar de către Ion Pillat, prietenul său. Spiritul acestei reviste, caracterizat prin eclectism datorită diversității temelor publicate de către majoritatea scriitorilor interbelici, este îmbibat de talent și valoare.
Profund ancorat în tradiționalism, Vasile Voiculescu a afișat întotdeauna o poziție smerită și demnă, ocolind polemicile și zgomotul grupărilor artistice. A răspuns, însă, provocărilor printr-o gândire așezată, reflectată adânc în opera sa. În Confesiunea unui scriitor și medic, poetul exprimă profunditatea religiozității sale: „Mă întrebați despre credință și expresia ei lirică? Despre artă și credință? (…) Credința e un instinct de ritm și orientare care nu se poate deșuruba în cuvinte, oricât de măiestre. (…). Arta a slujit totdeauna credința, de-a lungul tuturor religiilor. (…) Adevărata inspirație religioasă care mai poate împreuna arta și credința, a rămas numai rugăciunea…Dar și rugăciunea supremă se rostește mutește…cu buzele sufletului”.
Poetul cultivă acea neșlefuire a graiului, așa cum ne-o relevă acea ars poetica care deschide volumul de poezii Destin (1933), printr-o adresare Gândului: „Am să te port prin vorbele cele mai colțuroase/ Să te-nglodească și să te doară/ Razna, din albia limbii de rând afară,/ Pe cărări de piatră abia slomnite,/ În graiuri cu urcușuri bolovănoase”. Tonul pe care aceste versuri l-au imprimat gândirii poetului așază poeziile din această etapă creativă „sub semnul literaturizării lumii”.
Considerăm importantă o reactualizare a viziunii criticii românești asupra poeziei voiculesciene prin câteva repere critice, care stabilesc, de fapt, principalele repere ale interpretării poeziei caracterizate prin acumulări de ocurențe surprinzătoare. Menirea acestora constă tocmai în evidențierea evoluției valorice a poeziei presărată cu sclipirile geniului poetic orientat înspre origini, de fapt în direcția în care poetul nostru sesiza tradiția. Liviu Grăsoiu, în Poezia lui Vasile Voiculescu, subliniază că verdictul oferit de Nicolae Iorga se dovedește a fi îndreptățit: „o sănătoasă poezie socială și națională care-și dădea samă de asprele cerinți ale vremii”. În Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea, Z. Ornea susține că „până la urmă vocația i-a fost recunoscută și poezia prețuită cum se cuvine pentru sensibilitatea htonică turnată în forme expresive de o unicitate relevabilă. Firește că marea sa artă trebuie căutată în poezia de sentiment religios”.
În Istoria didactică a poeziei românești, Iulian Boldea sublinia că la Voiculescu „ideea e absorbită cu totul în discurs, dizolvată în lirism, prin cele mai variate și multiple procedee artistice, cu concursul, mai ales, al alegoriilor, care traduc idealul, rerefiat prin chiar natura lui, în termeni ai sensibilului. Discursul se densifică astfel, ideile capătă pondere și determinații, vagul se precipită în retortele liricului”.
Alexandru Cistelecan, în Vasile Voiculescu – poet de a V-a parte, sesizează că spiritul religios al acestuia, „pur religios (…) se arată un homo duplex; și nu doar prin opoziția intra-poetică dintre senzualitate și rugăciune”. În Sincronism și tradiție, Mircea Braga consideră că Voiculescu, în viziunea lui de poet religios, exprimă în poezia sa o criză a sacrului, în care Dumnezeu este obiectul dorinței și al încordării. De fapt, Mircea Braga a fost cel care a evidențiat cel mai bine tradiționalismul voiculescian în V. Voiculescu în orizontul tradiționalismului.
În Vasile Voiculescu – monografie, Nicolae Oprea sublinia referitor la poezia lui Vasile Voiculescu: „Poezia, ca toată arta, este un instinct vast și primordial, cu care omul se naște”. Tudor Vianu, în Figuri și forme literare, capitolul „Alegorism”, constată religiozitatea poetului ca izvorând nu dintr-o comuniune calmă cu Dumnezeu, ci mai degrabă fiind ecoul luptei cu el însuși, cu starea sa de spirit, care pornește de la tragismul unei singurătăți lăuntrice, doritoare de a se întoarce la Dumnezeu.
La Vladimir Streinu întâlnim o altfel de percepție a poeziei voiculesciene, de „dramă lirică. Pe scena conștiinței, actori ca Sufletul și Trupul, Voința și Simțirea se mișcă solemn printre simboluri creștine ce-i vin din Biblie și din rânduieli liturgice ortodoxe. Aceste personaje străvezii, declarat conceptualiste, dezbat totuși între ele, cu mare aprindere conflictul teologal, de sigură proveniență bogomilică, dintre Virtute și Păcat, dintre Spirit și Carne, dintre Bine și Rău”.
Tudor Vianu îl percepe pe Voiculescu ca pe un „poet religios, hrănit din substanța Evangheliilor, cărora le-a împrumutat forma alegoriilor și a parabolelor, dar și aceea a Vechiului Testament, poate mai apropiat de asprimea și tensiunea propriului său sentiment de viață”.
Ov. S. Crohmălniceanu limpezește divergența de păreri cu privire la mesajul poeziei religioase a marelui poet. El accentuează ideea atracției religioase pronunțate, care constelează creația voiculesciană, considerându-l „poetul cu cea mai pronunțată înclinație religioasă” din literatura română interbelică, redând în poezia sa „evocarea unei lumi fruste, plină de clocotitoare energii vitale, dar și de inepuizabile candori sufletești”.
Poezia sa devine conformă cu doctrina tradiționalismului interbelic și datorită faptului că îngemănează câteva dominante ale gândirii populare și le transpune prelucrându-le, asemenea tuturor poeților gândiriști, în motive și teme simbiotice: autohtonia neafectată cu naturalul satului, solidaritatea celestă cu satul copilăriei perceput din perspectiva timpului, cultul străbunilor cu sentimentul religios, etnicismul cu folclorul.
După cum sesiza George Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ortodoxismul trăit și manifestat în scrisul său poetic este situat cu mult timp înainte de Gândirea, dar atunci l-a conștientizat și sistematizat. George Călinescu ne descoperă o viziune a scriiturii voiculesciene, aceea a iconicității. Firul roșu al operei sale poetice este dat de simbioza dintre credință și iubire, ce vor fi transmise prin intermediul realului și prin transpuneri ale realului în imagine. Acestea ne aduc perspectiva autenticității celor două aspecte ale experienței pe care o transmit: spiritual-religioasă și literar-poetică, cu construcția acelui complexio oppsitorum. „Temele religioase alimentează masiv lirismul lui Voiculescu, cu un timbru al cărui farmec inedit e furnizat de amestecul de grație stilizată și tușă densă, de materialitate grea și hieratism botticellian inedit”, apreciază Iulian Boldea, în Spiritualitate și poezie: Vasile Voiculescu.
Critica a observat că parcursul liric al poetului este un labirint al frământărilor sale interioare. Limbajul liric este încărcat de simboluri, de unde survine imaginea transparenței sensului poetic. Întregul mesaj poetic este transmis prin simbioza dintre sentiment și gând. Vasile Voiculescu procedează asemenea vechilor cărturari pentru a reda filonul său spiritual, utilizând alegoreza biblică. Imaginile perceptate sunt situate astfel într-un mister cuprinzător al orizontului imaginar.
Crezul poetic voiculescian este orientat înspre răscumpărarea omului, dar cuprinzând în sine o aplecare asupra sufletului uman aflat în suferință și salvat prin îndurarea suferinței. Mircea Braga îi contura drumul poeziei din punct de vedere critic considerându-l „o lentă și sinuoasă acumulare: sunt parcurse spații mici, adesea neînsemnate, după care se revine – cu voluptate parcă – în punctele pe care le credeai, le sperai definitiv abandonate, pentru ca, apoi, alți pași să-ți vorbească despre aproape insesizabile, dar totuși certe cuceriri. Se insinuează un gând: pe V. Voiculescu pare a nu-l interesa drumul, particularitățile spațiilor parcurse, ci doar actul de a merge, de a săvârși gestul trecerii. (…) De aceea, pentru V. Voiculescu, o experiență nu e niciodată încheiată; același lucru îl poate relua, mereu în alte condiții, mereu cu alt instrumentar – și nu este esențial că se ajunge la același rezultat. Fiindcă nu caută un rezultat”.
Viziunea poetică este situată într-un plan subtil și imaginar sub imperiul unei triade Iubire-Timp-Eternitate. Sensul poeziei conceptuale este element constitutiv primordial în întreaga poezie voiculesciană, parcurgînd asemenea unui fir roșu evoluția valorică a poetului, începând cu poemele sale despre conceptele despre bine și rău, până la Sonete și definind în lirica sa segmente profund ideatice, dar suprinzătoare, precum suferința, supunerea, idealul, mila.
III.2. Primatul credinței: o abordare originală a actului poetic
Acest poet credincios, înzestrat de Dumnezeu cu o „cumințenie” nativă, hrănit din rândurile Sfintei Scripturi cărora le dă forme stilistice de parabole și alegorii, se întoarce întotdeauna la sufletul strămoșesc, de unde a știut întotdeauna să se adape și să reînvie frumusețea credinței acestui neam prin poeziile lui de o inegalabilă forță interioară. Poetul reușește într-o manieră inegalabilă să stabilească o simbioză între suflet și vers. Poezia lui a devenit astfel o oază de binecuvântare pentru cei ce caută dincolo de sensul înșelător al vieții o altfel de „viață”. „Poetul se simte un diamant spălat de Mâna Domnului în apele eternității (imagine de superbă plasticitate ce traduce fragilitatea și frumusețea ființei umane, aurorala prezență a omului), un arcuș purtat pe o vioară de Mâna lui Dumnezeu, un potir turnat de marele Faur”.
Viața lui Vasile Voiculescu a fost profund ancorată, din perspectiva etapelor ei, în căutarea desăvârșirii, pe care a gândit-o numai în legătură cu Dumnezeu, descoperind Atotprezența Acestuia în nenumărate ipostaze epifanice. Năzuința integratoare ce pulsează atât în viața cât și în opera poetului dovedește permanența acestei unice idei, cu toate că ea este exprimată în diferite modalități, conferind putere și sens existenței sale, ce ar putea fi calificată drept monotonă la o enumerare succintă de fapte și titluri.
În poezia lui Vasile Voiculescu, dar și în proză, îl vedem pe om astfel: „îngenuncheat pe pământ, își împreunase mâinile și ridicase ochii…Deasupra lui, tavanul parcă se găurea, căci se străvedea cerul. Un abur luminos ieșea din trupul omului, mai ales din osul frunții și din creștet, închegându-se în juru-i ca un cearcăn…Lumina ajunsese din ce în ce mai puternică. Îl îmbrăcă într-un văzduh aprins, nesuferit ochilor. Omul era o lungă flacără albă, ca o torță care arde toată deodată. Și văpaia învăluitoare lua din ce în ce înfățișarea unui paznic îngrozitor, în picioare, plecat ușor asupra omului din el, care se ruga”. Rămâne ilustrativ acest pasaj din punctul de vedere al scriitorului credincios, care își creionează personajele din această perspectivă. „Viața și poezia mea, din nefericire, au curs strâns împletite”, spune Voiculescu. Nefericire, deoarece poetul a fost îndemnat de căutările sale în domeniul credinței să-și formuleze universul literar ca o mărturisire sinceră a frământărilor dramatice provocate de distanța dintre efemeritatea omului și Dumnezeu, care este de fapt, singura șansă de împlinire umană. Nefericire, de asemenea, deoarece Voiculescu și-a trăit istoria vieții sale atât ca o creație a sa, cât și din perspectiva că el este plămădit de Dumnezeu, dar și dependent de Creatorul tuturor.
Voiculescu, departe de a deține „puteri și taine aproape faustice”, a putut „la o vârstă când cultura sa se îngemăna cu înțelepciunea experienței de-o viață să le convertească în actul creației, dedicându-i-se cu totul”.
Călătorind de-a lungul unui traseu în spirală, poetul nostru, a cărui ființă poetică a fost echilibrată de medicul din ea, a reușit să parcurgă un drum în care a acumulat dulcele și amarul din cultura universală, dar, la finalul vieții, a poposit pe pragul ei spre trecerea în eternitate cu adevărul cel simplu descoperit în copilăria lui fermecătoare, trăită în atmosfera ancestrală a tradițiilor românești, marcată de fiorul alinător al credinței strămoșești.
Toate faptele sale, decantate, au devenit poezie. Se dovedește încă o dată prin puterea exemplului voiculescian, cum faptele vieții se pot transpune în fapte de artă, cum diversele fapte petrecute în conjuncturi spațiale și temporale diferite devin, în tumultul creației, pretextul ilustrării prin imagine și metaforă a unor suberbe idei.
Orice analiză a poeziei voiculesciene ar trebui să fie orientată spre adâncimea apelor poetice interioare, transfigurate într-un motto, chintesența a ceea ce însuși Voiculescu a afirmat în Confesiunea unui scriitor și medic, în 1936: „Pregătirea științifică, studiile medicale, cunoștințele de filosofie și tot câștigul meu în celelalte domenii de cultură, artă literară, în loc să mă depărteze, m-au apropiat de credință. Unilateral, aș fi fost poate un ateu naiv, un simplist, un negativist. Cu cât mai poliedric, cu atât au avut loc pe unde să străbată experiențe concrete, puncte de vedere noi, interferențe doctrinare, putința de comparații, lumină mai multă. Iar din toate, sinteza că neapărat credința trebuie să stea la temelia spiritului omului normal”.
Vasile Voiculescu este creatorul unei poezii profunde, a cărei lectură determină o dependență mistică, așa cum afirma Pan M. Vizirescu, un mare eseist și publicist, dar mai ales un mare prieten al lui Vasile Voiculescu: „Cu mult înainte de a-l întâlni, îi citisem poeziile. De la început am simțit o mare afinitate față de versurile acestui poet, prin orga unor mișcări sufletești ce mă atrăgea în spațiul acelorași credințe. Pentru mine a devenit, cu timpul o necesitate lectura operei sale, cu care mă găseam într-o rudenie de înaltă simțire”.
Experiențele trăite, bazate pe diverse interferențe doctrinare l-au condus pe Voiculescu către Ortodoxie, determinându-l să afirme că la cele două laturi „de jos”, „dimensiuni pasionale” – „bucuria și durerea” – trebuie percepută și o a treia „înălțimea, dimensiunea spiritualității” și, prin transfigurare, să se treacă în „a patra dimensiune metafizică, în extaz și sfințenie”.
Există o deosebire esențială între poezia religioasă a lui Nichifor Crainic și aceea a lui Voiculescu. Nichifor Crainic este un religios ce dă impresia unui lirism de natură programatică care necesită să fie susținut dogmatic. Aici am putea aminti și despre tipul meditativ ce îl definește pe Arghezi, care se concentrează cu precădere în cugetare. Însă la Voiculescu natura existențială și poetică este de tip contemplativ. „Nici contemplația lui însă nu are un sens comun; el nu trăiește starea de extaz, înmănunchere a spiritului în propriul său interior, o perpetuă angajare în urcușul lăuntric, până acolo unde se consumă Logodna contemplației noetice, punctul de întâlnire și unire a omului cu Dumnezeu. (…) În faza ultimă, poezia lui Voiculescu nici nu poate fi numită de inspirație religioasă, arta însăși devine rugăciune”.
Relevant în acest sens este fragmentul din confesiunea poetului, care ne oferă cel mai profund lirism voiculescian: „Domnilor, dacă n-aș fi ajuns medic, cred că aș fi fost preot. Cel mai plăcut joc al meu a fost de-a biserica. Nu o maimuțăreală și nici o batjocură, ci o reală și sinceră practică copilărească a marilor mistere”.
Capitolul IV
Receptări postume: Vasile Voiculescu, un altfel de tradiționalist
Pentru întreaga noastră spiritualitate, Vasile Voiculescu nu este doar un excepțional reprezentant al condeiului, cu implicații consistente atât în poezie, cât și în proză. El este, așa cum am specificat de nenumărate ori pe parcursul lucrării, un veritabil trăitor al revelației divine, pe care a dorit și, credem cu convingere, a reușit să ne-o transmită pe calea atemporalității.
Ca să nu ne înscriem pe calea săvârșirii păcatului secolului nostru, care este „uitarea”, după cum considera un mare gânditor francez, Olivier Clement, suntem datori să îi trezim pe oameni, „altfel devenim somnambuli” și riscăm ca „această uitare, devenită colectivă”, să deschidă „drumurile decăderii”.
Putem spune cu certitudine că neasumarea mesajului transmis de marele nostru poet poate fi considerat „un păcat” raportat la evoluția noastră spirituală, dar și un abis cultural care nu suportă regrete.
Vasile Voiculescu își căuta sensul poetic încercând să rețină momentele abisurilor spirituale. „Pe orizontală, Voiculescu a comunicat cu semenii, prin condei ajutându-i cu timp și fără timp să devină mai bogați sufletește, iar pe verticală, s-a înălțat în permanență spre Divinitate, rezultând poate cel mai frumos tip de comunicare cruciformă din spațiul spiritualității românești. A experimentat mereu în opera sa călătoria de la cuvântul scris la metanoia. A parcurs cu însetare etapele cunoașterii catafatice și apofatice, ajungând să-și trăiască viața cu o credință eshatologică de nezdruncinat”.
Aprofundarea personalității voiculesciene relevă cititorului a perspectivă largă, ce acoperă atât viziunea umană, cât și pe cea literar-artistică. Astfel, deslușim un model de urmat, pentru că, așa cum spunea Zoe Dumitrescu Bușulenga, „nu se poate trăi fără modele”, căci riscăm să pătrundă în mintea noastră „o confuzie absolut dramatică”. De asemenea, deslușim și sufletul literei, evidențiat printr-o exprimare încărcată de frumos, ce a fost înlocuită astăzi de beția de cuvinte, care inundă tabloidele.
Relevante sunt versurile dedicate de către Alexandru Macedonski în 1914, acestea purtând pecetea unei admirații profunde pe care i-o purta poetului nostru:
„Sub ceru-n veci întunecat
Trăiși o viață-ntristătoare…
Răsari ca soare-ntârziat,
Însă răsari tot soare.”
Poetul a scris o poezie încărcată de o frumusețe, pe care Tudor Vianu a văzut-o ca provenind „din valorile ei de conținut”, căci, aprecia el, „ a compune poetic însemna a gândi cu înălțime și noblețe”. În viziunea comparativ-constructivă a lui Vianu, cunoaștem un Voiculescu „religios, în căutarea unui Dumnezeu transcendent, o ființă trăind în strânsă comuniune cu viața poporului ale cărui basme le transforma în simboluri grele de înțeles.[…] Voiculescu cugetă prin alegorii, prin parabole și apologuri, cu care el sporește vechiul tezaur al cărților sacre și al tradiției mistice, rămasă până astăzi principalul izvor al culturii lui”.
De altfel, „poezia lui Voiculescu înseamnă un urcuș interior, spiritual, fiind expresia cea mai înaltă și mai pură a credinței și sentimentului religios din întreaga literatură română”.
Semnificația poeziilor voiculesciene devine greu de perceput unor cititori neancorați în studiul și practica Filocaliei. „Poeziile sale se situează, dacă ar fi să configurăm un spațiu al sacrului, între Betleem și Golgota. Vasile Voiculescu declară că versurile sale coapte în cuptorul inimii le vărsa ca pe un mir la picioarele lui Dumnezeu”.
Imaginile poetice arată asemenea unor clișee spiritualizate. Se observă o evidentă sensibilitate la elementul cosmic, pe care o putem sesiza și la Blaga, la care redarea abstractului și a tot ce însemna imaterial reprezenta aprofundarea nedefinită a senzațiilor, trăirilor și conjugarea lor, cu scopul de a face sesizabilă ideea dezmărginirii și a parcurgerii unor zone înconjurate de hotarele spiritualului. În poezia lui Vasile Voiculescu, asemenea plasticizări reprezintă priveliștea unui desen interior, care își face conexiunea cu peisajul redat printr-o putere de sugestie intens mărginită. La Voiculescu, sufletul nu-și află zone redemptorii, așa cum întâlnim la Blaga. Cutremurele interioare nu se exteriorizează. Cea care oferă mărturie este însăși poezia. Vasile Voiculescu a reușit să fie un poet autentic păstrându-și limitele la nivelul hotarelor aplecării spre Divinitate.
Concluzii
Opera lui Vasile Voiculescu oferă o plajă extrem de largă de analiză, datorită tematicii sale diverse. Se consideră, în general, că poeziile sale sunt cu precădere unele de factură religioasă, ba chiar se insistă asupra faptului că în spatele versului se ascunde o trăire mistică autentică, experimentată chiar de către poet. Într-adevăr, legăturile sale cu mișcarea „Rugul Aprins” și cu membrii săi marcanți creează cadrul unei astfel de considerații. Este arbitrar și cu totul neproductiv să catalogăm o persoană dintr-o perspectivă mai degrabă idealizantă, decât realistă. Fără a minimaliza importanța factorului religios în poezia și proza voiculesciană, se cuvine să subliniem un lucru deosebit de important pentru înțelegerea acestei opere la justa ei valoarea: creștinismul, în viziunea lui Voiculescu, și nu numai, este puternic impregnat de un element național difuz, ce-l particularizează în mod deosebit.
Această particularizare nu scoate în evidență nici o pretinsă evlavie și presupusă apropiere de mistică a ethosului popular, nici vreo efuziune spirituală determinată de întâlniri excepționale, nici atitudini tranșante, bine delimitate dogmatic-doctrinar. Asistăm, mai degrabă, la o admirabilă punere în versuri a mentalității populare românești cu privire la creștinism. Poeziile lui Voiculescu sunt expresia unui spirit creștin popular extrem de simplu, structurat binomic – jertfă / mântuire; moarte / viață; iubire / ură; credință / necredință; bine / rău. Apelul la elementele populare – creștine nu face decât să confirme acest lucru. Nu există la Voiculescu neliniști metafizice, precum la Arghezi sau Blaga, însă întâlnim adesea tendința dogmatizării, ca în cazul lui Crainic. Poeziile din volumul Poeme cu îngeri sau mai ales cele din ciclul poeziilor postume sunt bune exemple în acest sens. Zbaterea poetică este adesea sinonimă cu indignarea în fața neînțelegerii, a nerecunoașterii și, implicit, a neasumării valorilor creștine și mai puțin rezultatul unei drame a cunoașterii.
Există, în altă ordine de idei, o profundă apropiere a poetului de divinitatea înțeleasă în primul rând ca persoană – Treime de Persoane, capabilă de comunicare și comuniune. La realizarea unei asemenea imagini, elementul popular contribuie simțitor. Poetul se întâlnește, spre exemplu, cu Îngerul Nădejdii, însă nu oriunde, ci la răscruce, recunoscută în tradiția populară ca spațiu de trecere între lumi. Odată stabilit acest cadru, imanentul și transcendentul nu mai reprezintă două realității distincte, ci două lumi care se pot întâlni, care pot coabita. Pe o asemenea osatură se pot construi o multitudine de imagini poetice, ce evidențiază valori religioase și morale creștine. Se observă însă o anumită sincopă în utilizarea acestor elemente populare în raport cu cele creștine. Niciodată acestea din urmă nu le asimilează pe primele, de unde se poate ușor constata faptul că poezia lui Voiculescu este, numai la suprafață, tradiționalistă. În profunzime, lirica autorului vădește o spiritualitate modernă, în permanentă evoluție. Nu există o ancorare solidă în tradiția populară, ci se merge, mai degrabă, pe ideea unui creștinism deopotrivă esențializat și doar formal adaptat la această tradiție. Spre deosebire de proză, unde elementul fantastic popular este extrem de pregnant, dar și de dramaturgie unde se poate observa o certă apropiere a autorului de spiritul autentic creștin, poeziile au totuși ceva din rigiditatea marilor opere clasice și din dramatismul romanticilor. Ethosul este preponderent folcloric și metafizic, pathosul este de factură romantică, iar rigoarea logosului îl apropie de clasicism.
Se remarcă în egală măsură și o foarte mare eleganță a versului, o mânuire excepțională a metrilor și un foarte fin simț al rimei. Poezia lui Vasile Voiculescu poate reprezenta, din această perspectivă, un foarte bun exemplu de rafinament stilistic. Poate că tocmai de aceea interesul pentru opera sa este în continuă creștere.
Există, de asemenea, o tot mai accentuată preocupare pentru elementul național, prezent în opera voiculesciană. Interesul este, în bună măsură, determinat de investigații similare asupra unor contemporani ai acestuia, precum Crainic, Blaga sau Mircea Eliade. Dacă în fiecare dintre aceste cazuri s-au emis ipoteze variate, mergând de la postularea unui patriotism autentic, până la presupunerea și insinuarea unui naționalism cu accente radicale, la Voiculescu totul pare mult mai așezat, mult mai temperat, dar și mult mai confuz. Simplu spus: în ce constă acest element național? În creștinism? O astfel de poziție contravine chiar dogmei creștine și mărturiilor din Evanghelii, potrivit cărora învățătura Mântuitorului Iisus Hristos este universală și nu circumscrisă vreunui areal teritorial sau etnic. Nu întâmplător, Voiculescu, sesizând acest aspect, este mai universalist decât toți ceilalți gândiriști.
Blaga încercase să identifice acest element într-o sinteză dintre tradițiile populare și învățătura creștină, însă numai parțial. La rândul său, Crainic încercase ceva asemănător, însă fără prea mare succes. Arghezi a preferat să joace rolul revoltatului dornic de cunoaștere, fără a-și asuma în vreun fel această spinoasă căutare. Nici în cazul lui Voiculescu lucrurile nu stau altfel. Spre deosebire de colegii săi de redacție, el înțelege că marea miză nu este aceea a găsirii unui element național creștin, ci în integrarea tuturor elementelor populare definitorii în spiritul atot-cuprinzător creștin. Aceasta este, în esență, marea realizare a operei lui Vasile Voiculescu și, totodată, elementul ce-l diferențiază radical de generația sa.
BIBLIOGRAFIE
Opera autorului
Poezii, Tipografia Poporului, București, 1916.
Din țara Zimbrului și alte poezii, Tipografia C. D. Lupașcu, Bârlad, 1918.
Pârgă, Cartea Românească, București, 1921.
Cântece de stea, plugușor, vicleim… (culegere în colaborare cu Gh. D. Mugur), Tipografia Ion C. Văcărescu, București, 1922.
Poeme cu îngeri, Cartea Vremii, București, 1927.
Amintiri despre Vlahuță, Institutul de arte grafice și editură „Lumina poporului”, Slobozia, Colecția Teatrul de mâine, 1927.
Proverbe culese de…, (culegere în colaborare cu Gh. D. Mugur), Editura Cartea Vieții, Co. Literară, București, 1928.
Chestionar folcloric, în colaborare cu Gh. D. Mugur, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1930.
Chestionar de anchetă socială pentru monografii, în colaborare cu Gh. D. Mugur, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1930.
Cartea misionarului. Îndreptar cultural, în colaborare cu Gh. D. Mugur, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1930.
Îndreptar pentru conducătorii culturii la sate, în colaborare cu Gh. D. Mugur, Fundația Culturală ˝Principele Carol”, București, 1930.
Carte de citire, pentru clasa a IV-a primară, (în colaborare cu S. Mehedinți), Craiova, 1931.
Călăuza farmaciei cu leacuri de întâiul ajutor… (în colaborare cu Dr. Manoliu), 1934.
Destin, Editura Cartea Românească, București, 1933.
La pragul minunii, poem dramatic, Editura Cartea Românească, București, 1934.
Toate leacurile la îndemână, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1935.
Urcuș, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1937.
Întrezăriri, poeme, Editura Fundației Regale pentru Literatură și Artă, București, 1940.
Duhul pământului, Teatru românesc. Umbra, Fata ursului, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1943.
Demiurgul, piesă în 4 acte, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1943.
Poezii, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1944.
Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară, cu o prefață de Perpessicius, Editura pentru Literatură și Artă, București, 1964.
Poezii. Antologie și cuvânt-înainte de Al. Piru (col. „Cele mai frumoase poezii”), Editura Tineretului, București, 1966.
Povestiri, vol. 1, Capul de zimbru, vol. 2, Ultimul Berevoi, îngrijite de Ion Voiculescu și Victor Iova cu un studiu introductiv de Vl. Streinu, Editura pentru Literatură, București, 1966.
Articole, comunicări, documente, Buzău, 1974.
Documente, vol. 1, Comitetul de cultură și educație socialistă, Buzău, 1974.
Jurnal, Manuscriptum, nr. 1/1978.
Coiful de aur, (cu ilustrații de Elena Bouariu), ediție pentru școlari, Editura Ion Creangă, București, 1981.
Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară, selecție, postfață și biografie de Cornel Ungureanu, Editura Minerva, București, 1981.
Alcyon sau Diavolul alb. Povestiri, Editura Minerva, București, 1981.
Opere, I. Capul de zimbru, II. Iubire magică, ediție de Victor Iova, Editura Cartea Românească, București, 1982.
Poezii, 2 vol., ediție și prefață de Liviu Grăsoiu, tabel cronologic de Ion Voiculescu, Editura Cartea Românească, București, 1983.
Iubire magică. Povestiri. Ediție îngrijită de Victor Iova, Editura Minerva, București, 1984.
Gânduri albe, Ediție și cronologie de Victor Crăciun și Radu Voiculescu. Studiu introductiv, note și variante de Victor Crăciun, cu un cuvânt-înainte de Șerban Cioculescu, Editura Cartea Românească, București, 1986.
Capul de zimbru. Povestiri, Ediție îngrijită și prefață de Marin Beșteliu, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1988.
Toiagul minunilor. Proze, Ediție de Nicolae Florescu, Editura Jurnalul Literar, București, 1991.
Poezii inedite și corespondență, Editura Porto-Franco, Galați, 1993.
Călătorie spre locul inimii. Poeme religioase, ediție de Radu Voiculescu, Editura Fundației Culturale Române, București, 1994.
Poezii, Editura Porto-Franco, Galați, 1995.
Poezii alese, Editura Vremea, București, 1996.
Integrala prozei literare, Editura Anastasia, București, 1998.
Integrala operei poetice, Editura Anastasia, București, 1999.
Înaltele neliniști, versuri și proză, Editura Doina, București, 2000.
Nuvele, Editura Hera, București, 2002.
Poezii, Editura Hera, București, 2003.
Opera literară. Proză, poezie, teatru, documente, 3 volume, ediție îngrijită, prefață și cronologie de Roxana Sorescu, Editura Cartex 2000, București, 2004.
Poezii, Editura Cartex, București, 2004.
Nuvele, Editura Nemira, București, 2006.
Poezii, Editura Cartex, București, 2006.
Poezii, Editura Semn, București, 2006.
Proză, Editura Nemira, București, 2006.
Nuvele și povestiri, prefață și tabel cronologic de Roxana Sorescu, Editura Cartex București, 2006.
Lucrări de istorie și critică literară
Volume:
Alexandru, Ioan, Iubirea de patrie, vol. I, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979.
Anania, Valeriu, Opera literară IX. Publicistica, vol. 2, prefață de Ovidiu Pecican, cronologie Ștefan Iloaie, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008.
Anania, Valeriu, Rotonda plopilor aprinși, Ed. Cartea Românească, București, 1983.
Anania, Valeriu, Rotonda plopilor aprinși, Ed. Florile dalbe, București, 1995.
Ardeleanu, Virgil, Vasile Voiculescu, Ed. pentru Literatură, București, 1969.
Boia, Lucian, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950, Ed. Humanitas, București, 2011.
Boia, Lucian, Istorie și mit în conștiința românească, Ed. Humanitas, București, 2011.
Boldea, Iulian, Istoria didactică a poeziei românești, Editura AULA, Brașov, 2005.
Braga, Mircea, V. Voiculescu în orizontul tradiționalismului, Ed. Minerva, București, 1984.
Caragiale, I. L. , Despre lume, artă și neamul românesc, Ed. Humanitas, București, 1994.
Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundația Europeană Drăgan, Editura Nagard, Milano, 1980.
Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Minerva, București, 1982.
Coman, Mihai, Mitos și epos – studii asupra transformărilor narative, Ed. Cartea Românească, București, 1985.
Constantineanu, Mihail, Doctor la oameni de seamă, Ed. Anastasia, București, 2000.
Crainic, Nichifor, Spiritualitatea poeziei românești, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 1998.
Crainic, Nichifor, Teologie și filosofie. Publicistică (1922 – 1944), ediție critică, text stabilit, cronobiografie, note și bibliografie de dr. Adrian Michiduță, Ed. Aius, Craiova, 2010.
Crohmălniceanu, Ovidiu S., Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. II, Ed. Minerva, București, 1974.
Crohmălniceanu, Ovidiu S., Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. I și II, Ed. Universalia, București, 2003.
Doinaș Ștefan Augustin, Orfeu și tentația realului, Editura Eminescu, București, 1974.
Dumitrescu Bușulenga, Zoe, Vasile Voiculescu interpretat, Ed. Eminescu, București, 1973.
Eliade, Mircea, Încercarea labirintului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1990.
Eliade, Mircea, Memorii, vol. I (1907 – 1960), Ed. Humanitas, București, 1991.
EliAde, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Ed. Humanitas, București, 2006.
Eminescu Mihai, Poezii, Ed. Junimea, București, 1990.
Ene, Ileana, Prefață, în vol. Poezii inedite și corespondență, Editura Porto Franco, Galați, 1993.
Farias, adelina, Poezia românească interbelică,vol.I, Ed. Universității Petrol-Gaze, Ploiești, 2011.
Gallatin Matthew, Însetând după Dumnezeu, De la rătăcirile protestante la adevărul Ortodoxiei, Editura Cartea Ortodoxă, Editura Egumenița, Galați, 2005.
Giurăscu, Constantin C., Istoria românilor, vol. I, ediția a V-a, Ed. Fundației pentru literatură și artă „Regele Carol II, București, 1946.
Goga, Octavian, Fragmente autobiografice, Ed. Eminescu, București, 1974.
Grăsoiu, Liviu, Poezia lui Vasile Voiculescu, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1977.
Grăsoiu, Liviu, Voiculesciana, Editura Nouă, București, 2008.
Mincu, Marin, O panoramă critică a poeziei românești din secolul al XX-lea, Editura Pontica, 2007.
Măduța, sabina, Vasile Voiculescu și Rugul aprins, Editura Florile Dalbe, București, 2001.
Moldovan, Ilie, Pr., Iubirea-Taina Căsătoriei, Teologia iubirii. În Hristos și în Biserică, vol. I, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 1996.
Neamțu, Mihail, Gramatica Ortodoxiei – Tradiția după modernitate, Ed. Polirom, Iași, 2007.
Oltean, Dan, Religia dacilor, Ed. Saeculum I. O., București, 2002.
Oprea, Nicolae, Vasile Voiculescu – Monografie, Ed. Aula, Brașov, 2006.
Ornea, Z., Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea, Ed. Eminescu, București, 1980.
Pănăzan, Maria Daniela, Poezia religioasă românească. Eseu monografic, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006.
Pârvan, Vasile, Dacia, ediția a V-a, Ed. Științifică, București, 1972.
Pillat, Cornelia, Eterna întoarcere, Editura du Style, București, 1996, p.201.
Pop, Marius, Vasile Voiculescu în amintirea contemporanilor, Ed. Litera, București, 1989.
Popescu, Florentin, Pe urmele lui Vasile Voiculescu, Ed. Sport-Turism, București, 1984.
Popescu, Florentin, Viața lui Vasile Voiculescu, Ed. Vestala, București, 2003.
Rădulescu, Mihai, Rugul aprins. De la Mănăstirea Antim la Aiud, Ed. Ramida, București, 1998.
Rotaru, Ion, Vasile Voiculescu, Ed. Recif, București, 1993.
Sbârcea, George, Cafeneaua cu poeți și amintiri, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.
Scrima, André, Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană, Ed. Humanitas, București, 1996.
Spineto, Natale, Mircea Eliade – Istoric al religiilor, Ed. Curtea Veche, București, 2009.
Stăniloae, Dumitru, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, Editura Deisis, Sibiu, 1995.
Streinu, Vladimir, „Opera literară a lui V. Voiculescu”, prefață la Vasile Voiculescu, Povestiri I. Capul de zimbru, Editura pentru literatură, București, 1966.
Streinu, Vladimir, Poezie și poeți români, Editura Minerva, București, 1983.
Ulici, Laurențiu, Arghezi, Bacovia, Barbu, Voiculescu prezentați de Laurențiu Ulici, Ed. Enciclopedică, București, 1974.
Vianu, Tudor, Scriitori români din secolul XX, Editura Minerva, București, 1979.
Zaharia-Filipaș, Elena, Introducere în opera lui Vasile Voiculescu, Ed. Minerva, București, 1980.
*** Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediție Jubiliară a Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2001.
*** Sfânta Scriptură, Ediție Jubiliară a Sfântului Sinod, Versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Mitropolitul Clujului, Editura IBMBOR, București, 2001.
*** Buchet de acatiste ale Maicii Domnului, Editura Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2001.
Periodice:
Anania, Valeriu, „Poezia religioasă modernă; mari poeți de inspirație creștină; V.Voiculescu – liniștea supremă a iubirii”, în vol. Din spumele mării, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995.
Anania, Valeriu, Introducere la Cântarea Cântărilor, în Sfânta Scriptură, Ediție Jubiliară a Sfântului Sinod, Versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Mitropolitul Clujului, Editura IBMBOR, București, 2001.
Boghiu, Sofian, „O mărturie despre Vasile Voiculescu”, în Renașterea, nr. 5/1999.
Boldea, Iulian, „Spiritualitate și poezie: Vasile Voiculescu”, în Tabor, nr. 4 (iulie)/2010.
Brătescu, George, Dr. „Preocupări epidemiologice ale doctorului V. Voiculescu”, în Revista de igienă, bacteriologie, virusologie, parazitologie, epidemiologie, pneumoftiziologie, nr. 1, ianuarie-martie 1980.
Carianopol, Virgil, Vasile Voiculescu, în Steaua, nr. 8/1967.
Călinescu, George, „Invazia adolescenților”, în Viața literară, 12 ian. 1929, reprodus în Opere, Publicistică, vol. I (1920 – 1932), Ed. Fundației naționale pentru știință și artă, București, 2006.
Cârstoiu, Ștefan, „Poezie și religie în opera poetică a lui Nichifor Crainic”, în Gândirea, nr. 4 / 1949.
Cistelecan, Alexandru, „Diacritice. Vasile Voiculescu – poet de a V-a parte”, în revista Argeș, ianuarie 2007.
Crainic, Nichifor, „Spre europenizare”, în Cuvântul, nr. 153 / 1925.
Crainic, Nichifor, „Sensul tradiției”, în Gândirea, anul IX, nr. 1-2/1929.
damaschin, vasile, „Am trecut și eu pe la „Academia Bârlădeană”, în vol. Bârladul odinioară și astăzi, II, 1982.
Defour-Voiculescu, Gabriela, „Discreția binelui și strălucirea geniului”, în Lumea magazin, nr. 4 / 1997.
Delavrancea, Cella, „O generație de stele”, în România literară, nr. 50/1977.
Grigoriu, George, „Spiritulal evolution from communication to impartment in Vasile Voiculescu’s work”, în TEO, Editura U.A.V., Arad, 2013 (2).
Oproescu, Alexandru, V. Voiculescu în intimitate, ipostaze inedite, în vol. Articole, comunicări, documente V. Voiculescu, II, 1979.
Oproescu, Alexandru, „Din destăinuirile familiei”, în vol. V. Voiculescu, Contribuții buzoiene, Biblioteca județeană V. Voiculescu- Buzău, Buzău, 1993.
Pillat, Cornelia, „Mărturii despre Vasile Voiculescu”, în vol. Vasile Voiculescu și Rugul aprins, de Sabina Măduța, Editura Florile Dalbe, București, 2001.
Pillat, Ion, „Lui Nichifor Crainic”, în Gândirea, nr. 4/1949.
Pop, marina, Vasile Voiculescu și Academia Bârlădeană, în vol. Bârladul odinioară și astăzi , Bârlad, 1984.
Popescu, Florentin, „Sentimentul religios în poezia lui V. Voiculescu”, în Steaua, nr. 7/1992.
Smântânescu, Dan, „Academia Bârlădeană în focul înfâptuirii idealului de unitate națională”, în vol. Bârladul odinioară și astăzi, III, Bârlad, 1984.
Stancu, Zaharia, „Locuri de mormânt”, în Luceafărul, anul XIV, nr. 47/1971.
Stăniloae, Dumitru, „Spre statul român creștin”, în Telegraful Român, an LXXXIV, nr. 18, 26 aprilie 1936, p. 2, reprodus în Cultură și duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român (1930 – 1936), vol. 1, Ed. Basilica, București, 2012.
Vizirescu, Pan M., „Cu privire la poezia noastră religioasă”, în Gândirea, nr. 4 / 1949.
Voiculescu, Ion, „Amintirile unei odăi”, în Steaua, nr. 4/1971.
Voiculescu, Ion, „Amintiri despre Vasile Voiculescu”, în Steaua, nr. 3 / 1973.
Voiculescu, vasile, „Confesiunea unui scriiitor și medic”, în Gândirea, Anul II, nr. 2/1993.
Vrabie, Gheorghe, Gândirismul. Istoric, doctrină, realizări, Ed. Cugetarea, București, 1940.
Vulcănescu, Mircea, „Generație”, în Criterion, nr. 3 – 4 / 1934.
Webografie:
http://www.ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/aducere-aminte-despre-poetul-vasile-voiculescu
http://ro.scribd.com/doc/24805909/poezia-religioasa-romaneasca
http://www.crestinortodox.ro/parinti/vasile-voiculescu-poetul-isihast-97491.html
http://www.crestinortodox.ro/religie/rugaciunea-sfantului-efrem-sirul-talcuita-olivier-clement-69396.html
ANEXE
(Sursa: Pe urmele lui Vasile Voiculescu, de Florentin Popescu, Ed. Sport-Turism, București, 1984)
Casa natală din Pârscov
Casa poetului din Str. Dr. Staicovici nr. 23
Vasile Voiculescu student 1902
Vasile Voiculescu la mobilizarea din 1916
Vasile Voiculescu, la un an de la căsătoria cu Maria Mitescu
Manuscris voiculescian
Medic la Domeniile Coroanei
Portret de Maria Brateș Pillat 1927
Redactor la Radio București
Chip de sfânt bizantin
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Elementul National In Poezia Lui Vasile Voiculescu (ID: 154115)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.