Elementul Mitologic în Opera Eminesciană

Universitatea Babeș-Bolyai

Facultatea de Litere

Specializarea: Limba Română – Limba Japoneză, Anul I

Elementul mitologic în opera eminesciană

Coordonator științific, Student,

Lect. Univ. Dr. Oana Boc Cristina-Suzana Ocolișan

Cluj-Napoca

2016

Rezumat

Lucrarea se referă la existența și exemplificarea elementului de natură mitologică în opera lirică a lui Mihai Eminescu. Numeroși critici literari precum Dimitrie Popovici sau Vladimir Streinu au pus în lumină efectul conturat prin personalitățile antice prezente în poezia eminesciană, scoțând la sufrafață un caracter inovator, dar păstrător al autenticității. Spiritul eminescian s-a făcut remarcat printr-o varietate de tehnici lingvistice, care scot la suprafață originalitatea metodei artistice de a aduce în literatura română cea mai impresionantă operă lirică.

Cuvinte-cheie: mitologie, antic, operă lirică, operă eminesciană, zeu, geniu.

Elementul Mitologic în opera eminesciană

Lirica eminesciană se impune în literatura română a secolului XIX ca fiind o poezie inovatoare, din numeroase puncte de vedere. Unul dintre punctele de unicitate în centrul viziunii poetice a lui Eminescu se axează pe utilizarea figurilor mitologice din lumea antică în elaborarea lucrărilor lirice. Este evident faptul că Eminescu avea o înclinație spre mitologie. Personalitățile mitologice apar frecvent, în poeme diverse, precum O călărire în zori, La Bucovina, Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, Misterele nopții, La Heliade etc. Sfera lumii antice conturează activ scrierile consacrate prin faptul că apariția personalităților mitice atât de frecvent îi conferă poetului o trăsătură aparte a stilului și a viziunii artistice.

Elementul mitologic își face apariția în lirica eminesciană încă din prima poezie publicată în anul 1866, La mormântul lui Aron Pumnul. Finele poemului invocă Eliseul, regiune subpămînteană unde, în concepția celor vechi, ajungeau după moarte umbrele celor drepți. (Balaci 1969: 137). Invocarea Eliseului în condițiile întâmplării artistice, care se referă la moartea lui Aron Pumnul, reprezintă ideea conform căreia geniul, eroul Bucovinei, este întâmpinat într-un tărâm al muzelor, al prosperității, într-o binemeritată regiune de veci a unei personalități preamărite.

O altă creație artistică eminesciană care pune în valoare elementele mitice este poemul Venere și Madonă. Cu prilejul scrierii acestei poezii, Eminescu subliniază imaginea femininului ideal, a femeii în calitatea ei de ființă perfectă, dar și părțile sale întunecate, punând în antiteză încă din titlu două personalități feminine din lumea antică: Venus și Fecioara Maria. Venus, veche divinitate de origine latină, considerată inițial drept protectoare a vegetației și a fertilității și identificată de timpuriu cu Aphrodite din mitologia greacă (Ibidem, p 389), femeia pasională, chiar adulterină, este pusă în antiteză cu Madona, Fecioara Maria, cea care reprezintă puritatea și inocența absolută. Astfel, este scos la suprafață caracterul universal al femeii, care întrupează atât un spirit angelic, cât și unul demonic.

Revenind la titlurile amintite în primul paragraf, imaginea mitologică își face simțită prezența în opera O călărire în zori prin patru personalități antice: Aurora, zeița dimineții și a răsăritului, Chloris, zeița primăverii, Eol, zeul vântului și Eco, cea care păstra în secret legăturile amoroase ale lui Zeus. Făcându-se referire la acești zei din mitologia antică, Eminescu reia imaginea idilică a femeii, a iubitei și o concretizează cu ajutorul imaginii divine. Aurora și Chloris au cel mai mare impact în redarea portretului feminin, prin caracteristicile mitologice proprii fiecăreia.

Roz-alb-aurora, cu bucle de aur

Sclipinde-n rubin,

Revarsă din ochii-i de lacrimi tezaur

Pe-al florilor sîn;

Răspînde suflarea narciselor albe

Balsamu-i divin,

Și Chloris din roze își pune la salbe

Pe fruntea-i de crin;

Femeia este miticizată, este pusă pe un piedestal alături de divinitățile antice, de femeile care atingeau perfecțiunea sacră în antichitate.

O altă operă cu un impact considerabil asupra publicului, făcând parte din gama poeziilor patriotice, dar acaparând și importante referințe mitologice este Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie. Poemul apare drept un manifest care elogiază trecutul glorios al întregii națiuni. Ipostaza mitică apare prin Vesta, protectoarea căminului și Mars, zeul protector al Romei și, mai târziu, recunoscut drept zeu al războiului și al agriculturii.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,

Pe altarul Vestei tainic surâzând,

Ca pe Marte-n glorii să orbească-l face,

Când cu lampa-i zboară lumea luminând,

El pe sânu-ți vergin încă să coboare,

Guste fericirea raiului ceresc,

Tu îl strânge-n brațe, tu îi fă altare,

Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Elementele mitologice în poezia amintită, ca și în toate poeziile care pun în lumină personalități ale antichității, au o funcție esențială, dincolo de cea care se referă la unicitatea stilului. Este vorba, aici, de încălcarea temporalității, de suprimarea efemerului din opera lirică. Spirit contemplator, el orientează în sens regresiv prezentul său sau, în poezii cum este cunoscuta Pe lângă plopii fără soț, el face ca mitologia să se prelungească asupra prezentului, anulînd ideea de timp consumat. (Popovici 1972: 290).

În încercarea sa de a aduce în vizor mitologia poporului dac, Eminescu se lovește de lipsa datelor certe despre mitologia dacilor și geților, apelând la mitologia greco-romană și la cea germanică, creând o fuziune între personalitățile lumii antice prezente în opera lirică eminesciană.

Eminescu este în sine un creator de mitologie. Luceafărul și Demonul sunt numiri diferite ale aceluiași mit. Femeia de marmură, geniul morții, pădurea-crai sau codrul de vrăji întunecate, neființa etc., creațiuni suprafirești, care au un suflet de fabulă particulară și păstrează între ele o anumită ierarhie, formează la un loc cu Luceafărul-demon societatea mitologiei eminesciene.

Iar acest Eminescu al visului dublu, teurgic și mitologic, n-a fost imitat de nici un urmaș, rămînînd în întregime al vremii noastre. Încît, fără plăcerea paradoxului, putem afirma, în toată liniștea, că Eminescu nu e un poet popular, eminescianismul propriu-zis fiind un curent poetic pe care literatura noastră nu l-a avut încă. (Streinu 1969: 114).

Pentru a concluziona cele spuse mai sus, consider că mitul, în poezia eminesciană, dar și în operele celorlalți poeți români care au apelat la sursele și la personalitățile lumii antice, precum Iancu Văcărescu în Primăvara amorului, este un element inovator din punct de vedere stilistic, oferind poetului o semnătură autentică și unică. Pasiunea lui Eminescu pentru mitologie este certă, poetul fiind traducător al lui Homer și studiind îndelung lumea antică. Elementul mitologic oferă operei eminesciene o savoare aparte, accentuând capacitatea discursului liric de a seduce publicul într-un mod fascinant. Opera eminesciană mitică aduce la lumină o multitudine de personalități antice, dar, în același timp, inovatoare, fapt care confirmă prelungirea trecutului în prezent. Aurora, Apolon, Chloris, Eros, Eol, Edda și mulți alții sunt nume vechi, dar vii, care dau liricii eminesciene verdictul în ceea ce privește reușita de a acapara trecutul glorios al unei întregi lumi într-o operă care va rămâne, pentru totdeauna, însuflețită.

Bibliografie

1.Balaci Anca, Mic dicționar mitologic greco-roman, București, Editura Științifică, 1969;

2.Matei C. Horia, Lumea antică, București, Editura Danubius, 1992;

3.Popovici Dimitrie, Poezia lui Mihai Eminescu, București, Editura Albatros, 1972;

4.Streinu Vladimir, Clasicii Noștri, București, Editura Tineretului, 1969;

5.Tudor D., Femei vestite din lumea antică, București, Editura Științifică, 1972.

Cuprins

Rezumat…………………………………………………………………………………2

Elementul Mitologic în Opera Eminesciană…………………………………………….3

Bibliografie………………………………………………………………………………7