Elementedeeducatiereligioasaingradinita (salvat Automat) [303887]

Master

Elementedeeducatiereligioasaingradinita (salvat Automat) [303887]

Byadmin ianuarie 1, 2024

[anonimizat]. ELENA-[anonimizat] a Patriarhiei Române București – 2014

[anonimizat], a urmat cursurile Școlii Doctorale a Facultății de Teologie

„Justinian Patriarhul” din București; a absolvit studiile de Master, „Pastorație și Misiune în context european” la Facultatea de Teologie din cadrul Universității „Valahia” [anonimizat] 2005 [anonimizat]. A [anonimizat] „Valahia” din Târgoviște. Este autor a [anonimizat] a participat la o serie de conferințe naționale și internaționale. Membru în Comisia Națională a Patriarhiei Române pentru Curriculumul Disciplinei Școlare Religie.

Elena-[anonimizat], psiholog și profesor pentru învățământul preșcolar, a [anonimizat]; a absolvit studiile de Master „Politici și management în educație” la Facultatea de Științe Economice din cadrul Universității „Valahia” din Târgoviște și tot la aceeași instituție a obținut titlul de licențiat în Teologie și Asistență Socială la Facultatea de Teologie Ortodoxă; ulterior a absolvit și studiile de licență la Universitatea „Spiru Haret” [anonimizat]. Este autoare a [anonimizat]: Psihologie, Teologie și Pedagogie și a participat la o serie de conferințe naționale și internaționale. În prezent este profesor pentru învățământul preșcolar la Grădinița Nr. 16 [anonimizat] a Patriarhiei Române pentru Curriculumul Disciplinei Școlare Religie.

Referenți

Î.P.S. Prof. Univ. Dr. NIFON Mihăiță

Arhiepiscopul și Mitropolitul Târgoviștei

Facultatea de Teologie Ortodoxă și Științele Educației din cadrul Universității „Valahia” din Târgoviște

Prof. Univ. Dr. [anonimizat], Universitatea „Al. I. Cuza” [anonimizat]-Ancuța SANTI

Ilustrația copertei

„Lăsați copiii să vină la Mine!” (Marcu 10, 14).

ISBN 978-606-29-0013-7

e-mail: [anonimizat], www.editurapatriarhiei.ro

CUPRINS

Cuvânt înainte……………………………………………………………………………………………………..

Introducere…………………………………………………………………………………………………….

Argument……………………………………………………………………………………………………….

Capitolul 1. Prezența educației religioase în Grădiniță și statutul ei în țările europene……………………………………………………………………………………………………………..

Capitolul al 2-lea. Cadrul normativ-legislativ privind necesitatea prezenței Religiei în

Grădiniță…………………………………………………………………………………………………………….

Capitolul al 3-lea. Atribuțiile profesionale și competențele necesare în activitățile educative din instituțiile preșcolare………………………………………………………………………

Calitățile psiho-pedagogice ale unui bun profesor de religie……………………….

Necesitatea educației religioase la vârsta preșcolarității……………………………..

Capitolul al 4-lea. Personalitatea copilului preșcolar și dezvoltarea religiozității …..

4.1. Personalitatea copilului preșcolar – trăsături și caracteristici……………………… 4.2. Premise fundamentale privind dezvoltarea religiozității la preșcolar…………… 4.3. Teorii și modele privind dezvoltarea religiozității……………………………………..

Capitolul al 5-lea. O cercetare empirică privind Religia ca disciplină temeinică și

necesară a procesului instructiv-educativ din Grădiniță ……………………………………….

Capitolul al 6-lea. Metode și tehnici utilizate în activitățile de Religie la vârsta preșcolară……………………………………………………………………………………………………………

6.1. Povestirea sau lectura textelor biblice și patristice……………………………………. 6.2. Explicația……………………………………………………………………………………………. 6.3. Descrierea…………………………………………………………………………………………… 6.4. Citirea de imagini…………………………………………………………………………………

Conversația euristică……………………………………………………………………………..

Problematizarea……………………………………………………………………………………

Observarea directă a lumii înconjurătoare………………………………………………..

Studiul de caz………………………………………………………………………………………. 6.9. Exemplul……………………………………………………………………………………………..

Rugăciunea……………………………………………………………………………………………

Jocul…………………………………………………………………………………………………. .

Dramatizarea……………………………………………………………………………………….

Exercițiul…………………………………………………………………………………………….

Metoda alianței……………………………………………………………………………………

Metoda diagramei cauză-efect……………………………………………………………….

Mozaic………………………………………………………………………………………………

Capitolul al 7-lea. Mijloacele de învățământ specifice demersului educativ religios din învățământul preșcolar……………………………………………………………………………………….

Capitolul al 8-lea. Componenta evaluativă în educația religioasă preșcolară…………

Capitolul al 9-lea. Proiectarea activității de educație religioasă în grădiniță și produsele activității copiilor …………………………………………………………………………………….

9.1. Specificul proiectării activității de educație religioasă în grădiniță……………. 9.2. Produse ale activităților copiilor preșcolari la Religie………………………………

Capitolul al 10-lea. Relația dintre educația religioasă și factorii educaționali (Bisericășcoală-familie) ……………………………………………………………………………………………………..

Concluzii ………………………………………………………………………………………………………..

Anexe – material didactic ……………………………………………………………………………….

Anexa 1 – Chestionar pentru părinți……………………………………………………………..

Anexa 2 – Ghicitori religioase pentru preșcolari…………………………………………….

Anexa 3 – Jocuri religioase pentru copii………………………………………………………..

Anexa 4 – Povestioare cu conținut moralizator și legende creștine…………………… Anexa 5 – Scenete religioase……………………………………………………………………….

Anexa 6 – Rugăciuni pentru preșcolari………………………………………………………….

Anexa 7 – Desene religioase de colorat…………………………………………………………

Anexa 8 – Lucru manual religios………………………………………………………………….

Anexa 9 – Proiect de parteneriat educațional Biserică-Grădiniță………………………

Bibliografie Generală……………………………………………………………………………………….

• CUVÂNT ÎNAINTE

Educația trebuie să răspundă provocărilor unei lumi în continuă schimbare, în care s-au pierdut și se pierd repere și în care sistemele etice se erodează permanent. Ea trebuie să construiască drumuri noi pentru speranță, prin formarea unor cadre cât mai flexibile, a unor capacități și comportamente capabile să facă față transformărilor care au loc și să adapteze elevul la nou și complexitate. Școala este chemată să contribuie decisiv la construcția moral-spirituală, la definirea unor noi sisteme de valori care să corespundă atât sistemelor axiologice universal valabile, cât și cerințelor și exigențelor pe care umanitatea în dinamismul ei le cunoaște. Cele mai multe dintre valorile și morala admise de către orice societate își au originea în învățăturile religioase. Majoritatea țărilor europene recunosc importanța religiei în procesul de devenire a ființei umane, atribuindu-i acesteia locul cuvenit în sistemul național de învățământ. Procesul educațional nu poate fi unul reușit fără valențe și nuanțe spirituale, care să vizeze dezvoltarea integrală a elevului și care să-l pregătească pentru viață, să-i dea curajul și răbdarea creștină într-o lume care se află în continuă dinamică și schimbare profundă.

Dimensiunea națională a prezenței Religiei în școli face ca panorama europeană a acestei probleme să fie una diversă, cu rădăcini adânci în spiritualitatea, cultura și istoria fiecărei țări. Educația religioasă constituie un mijloc de promovare a drepturilor omului, în baza valorilor și a atitudinilor pe care aceasta le propune. În cele mai multe țări europene educația religioasă face parte din curriculum-ul preșcolar și școlar, sub o formă sau alta. Detaliile referitoare la modurile de abordare și de realizare a educației religioase diferă însă de la o țară la alta, evidențiind faptul că nu se poate vorbi de un model european unic de realizare a acesteia în școală, ci fiecare stat își oglindește profilul și moștenirea culturală strămoșească, valorile și specificul național în modul în care concepe și realizează formarea tinerei generații.

Rolul formativ al religiei contribuie la reducerea efectelor negative ale crizei de identitate și sens care se resimte astăzi, mai mult ca niciodată, în societatea tulburată de schimbările bruște și de pierderea adevăratelor valori eterne, oferind tinerilor repere, modele autentice și coordonate clare după care să-și ghideze viața. Valorile religioase odată interiorizate atrag noi valori, se dezvoltă și generează speranțe și căutări profunde.

Educația religioasă oferă un scop și o direcție bună, luminând și hrănind persoana din interior spre descoperirea adevăratului eu în raport cu Dumnezeu Care l-a creat. Credința este cea mai mare bogăție pe care părinții o pot da copiilor lor, o investiție pe termen lung, în veșnicie, de aceea educația religioasă trebuie să înceapă cât mai devreme, încă din primii ani ai copilăriei. Religia îl învață pe copil iubirea față de Dumnezeu și de oameni, credința, speranța și solidaritatea, dreptatea și recunoștința față de părinți și față de binefăcători, dărnicia și hărnicia, sfințenia vieții, valoarea eternă a ființei umane, adevărul prim și ultim al existenței, binele comun și frumusețea sufletului uman, cultivat și îmbogățit prin virtuți.

Educația religioasă garantează adevăratele valori și promovează virtuțile, contribuie la dezvoltarea spirituală a persoanei. Ea reprezintă un factor de stabilitate și de comuniune în societatea românească, un izvor sfânt și statornic de inspirație pentru a apăra și promova identitatea spirituală și demnitatea persoanei care trăiește astăzi într-o lume din ce în ce mai pluralistă și mai fragmentată din punct de vedere spiritual și social. Parteneri în educația religioasă sunt familia, Biserica, școala și societatea în ansamblul ei.

Odată cu instaurarea în România a regimului totalitar, Biserica și educația religioasă au avut foarte mult de suferit, iar după anul 1989, în urma redobândirii libertății religioase, prin reintroducerea Religiei în învățământul public s-a revenit la normalitate, reparându-se o nedreptate și un abuz istoric. În prezent România cunoaște o încercare de redefinire a rolului social al educației, în contextul unui parteneriat pentru educație, un dialog deschis, lucid, responsabil, între toți factorii educaționali (familie, Biserică, școală, comunitatea locală). Dacă unul dintre factorii esențiali ai educației religioase nu colaborează la maxima capacitate, nu se poate realiza o educație religioasă autentică, de aceea, rolul părinților ca parteneri direcți ai școlii și ai Bisericii este unul definitoriu.

Religia este o componentă esențială a vieții omului, care influențează multe aspecte ale devenirii sale, promovează și încurajează adevăratele valori și susține desăvârșirea individului și devenirea sa ca persoană. Încurajăm o educație morală bazată pe preceptele Evangheliei, vorbim despre iubire creștină, despre hrană spirituală care ajută la desăvârșirea, la împlinirea formării copilului de la cea mai fragedă vârstă. Educația trebuie să se adreseze celor două dimensiuni ale ființei umane, trup și suflet, deopotrivă, contribuind în egală măsură la sporirea calităților fizice, intelectuale, afective, motivaționale, dar și sufletești, spirituale, să răspundă tuturor nevoilor pe care omul le are. Principala direcție a educației religioase constă în formarea bunului creștin, operă începută în familie și continuată în grădiniță și școală, iar datoria fiecăruia dintre noi, în calitate de părinte sau de educator, este aceea de a insufla copilului dragostea față de Dumnezeu și față de oameni, puterea de a lupta pentru adevăr și încrederea că, orice ar fi, vom izbândi.

Cu cât provocările lumii actuale sunt mai diverse și mai mari accentuate cu atât cresc așteptările pe care părinții și societatea în ansamblul ei le au din partea școlii, solicitând o educație bazată pe precepte morale și creștine, care să includă educația religioasă ca factor de apropiere față de adevăratele valori și tradiții religioase și culturale, de echilibru și echitate față de asaltul nonvalorilor morale din societatea noastră și față de promovarea din ce în ce mai agresivă a violenței și degradării.

Apreciem și salutăm demersul autorilor ghidului de față, o lucrare unică la nivel național, precum și inițiativa proiectului de introducere a educației religioase la grădiniță, Pr. Asist. Univ. Dr. Cosmin Santi de la Facultatea de Teologie Ortodoxă și Științele Educației din cadrul Universității „Valahia” din Târgoviște și Dna. Profesor pentru învățământul preșcolar Dr. Elena-Ancuța Santi de la Grădinița Nr. 16 din Târgoviște, care dau dovadă de multă dragoste, devotament și seriozitate pentru învățământul religios românesc și spiritualitatea Bisericii Ortodoxe strămoșești.

Editura Basilica

• INTRODUCERE

„Dacă nu plouă primăvara, degeaba plouă mai târziu”

(Vasile Băncilă)

Educația religioasă trebuie să fie realizată pentru copii de la o vârstă timpurie, conform celor mai recente studii și cercetări în domeniul psihologiei și pedagogiei, care arată faptul că, deși sunt mici, ecoul și reverberațiile pe care le are întâlnirea cu Dumnezeu în sufletul copiilor, rămân adânc înrădăcinate în ființa lor și rodesc frumos, cu roade morale: bunătate, hărnicie, onestitate, respect, altruism, iubire față de dreptate și adevăr. Am gândit și inițiat proiectul pentru introducerea educației religioase începând cu grupa mică din grădiniță cu speranța și convingerea că realitățile religioase nu sunt ceva artificial pentru copil, ci din contră acestea se înrudesc structural cu sufletul copilului, fac parte nativ din ființa acestuia. Privind în jur, la societatea de azi, am observat faptul că principiile și valorile creștine care erau împărtășite celor mici încă din primii ani de viață, în cadrul familiei, sunt din ce în ce mai neglijate, însăși familia fiind într-un real pericol de a-și pierde semnificația și sensul de Biserica de acasă, această instituție fundamentală pentru creșterea sănătoasă a copiilor, așa cum era în trecut. Educația religioasă afirmă sufletul curat al copilului, îl înalță către Dumnezeu, prin iubire, nevinovăție și gingășie.

Am încercat să sensibilizăm factorii decidenți în vederea introducerii educației religioase de la vârsta preșcolară, să facem auzit glasul copiilor noștri care sunt lipsiți de acest factor important care contribuie la o dezvoltare sănătoasă, bazată pe adevăratele principii și norme morale, fără de care viitorul adult nu poate avea cu adevărat un drum și un scop în viață.

Acest auxiliar pentru realizarea activităților educaționale religioase din grădiniță se dorește a fi un material ajutător pentru o realizare cât mai eficientă și în cele mai bune condiții a temelor cu conținut religios, în vederea susținerii procesului didactic, dar și formativ al micilor creștini.

Autorii

● ARGUMENT

De ce este necesară începerea educației religioase de la o vârstă cât mai fragedă, încă de la grădiniță? Sau, mai bine, de ce nu? Ca în cazul oricărei dileme, există păreri pro și contra, argumente care susțin și încurajează formarea religioasă cât mai de timpuriu, așa cum există și sceptici care, pierduți în vâltoarea și în tumultumul vieții cotidiene, uită un adevăr fundamental pentru fiecare om: suntem creați de Dumnezeu, din iubire, datori să transmitem copiilor noștri tezaurul spiritual cu care am fost înzestrați, mai presus de orice altă îndatorire.

Așa cum orice părinte bun încearcă să îi ofere copilului său tot ceea ce consideră că îl poate ajuta să crească și să se dezvolte frumos, un părinte creștin adevărat trebuie să se preocupe permanent de hrana spirituală a copilului, cea care îl ajută să se desăvârșească, avându-L drept model pe Însuși Mântuitorul Hristos. Viața oricărui copil trebuie să se asemene cu cea a Mântuitorului.

Primii ani din viață sunt foarte importanți, în această perioadă dezvoltarea copilului cunoaște progrese semnificative din toate punctele de vedere: fizic, psihic, moral, social, afectiv, spiritual. Copilăria reprezintă, pentru cei mai mulți dintre noi, cea mai frumoasă vârstă, o filă de poveste pe care o recitim cu drag ori de câte ori avem ocazia, experiențele ei ne-au marcat pentru tot restul vieții și au contribuit puțin câte puțin la ceea ce am devenit și suntem astăzi. Amintirea mamei sau a bunicii care, cu blândețe, citea din Biblie o pildă, seara, la lumina caldă a unei candele, mirosul de tămâie care învăluia Biserica la slujba de duminică, expresia de pe chipul mamei care ne învăța cum să rostim o rugăciune în fața icoanei, par atât de vii acum, la fel ca și atunci, și, cu siguranță, peste timp vor rămâne la fel de încărcate de trăire și de sens. Prima întâlnire a copilului cu Dumnezeu este, de obicei, mijlocită de părinți, în familie micul creștin descoperă că este fiul Tatălui ceresc, iar o atmosferă și un climat familial religios își pun amprenta cu desăvârșire asupra formării unei personalități armonioase, după cum afirma Preafericitul Părinte Daniel – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, familia este ,,biserica de acasă”.

Existența omului nu poate fi redusă numai la coordonatele de timp și spațiu, aici și acum, în care trăiește, pentru că ființa umană nu este doar material și temporal, ci ea are în structura sa o componentă veșnică, eternă – sufletul, care trece dincolo de timp și care ne face să ne înrudim cu Creatorul nostru. Această fărâmă de divinitate tinde permanent spre Dumnezeu, Îl caută și dorește să-I fie cât mai aproape. Omul care ascultă vocea sa

interioară, chemarea sufletului, descoperă că nu poate să trăiască altfel decât în legătură cu Dumnezeu. Iar copiii, în ciuda vârstei și a nivelului de dezvoltare, simt o înclinație naturală, firească și puternică spre a-L cunoaște cât mai mult pe Dumnezeu și spre a-L aduce în viețile lor. Preșcolaritatea este vârsta lui ,,Doamne-Doamne”, este momentul oportun în care trebuie împlinită nevoia de cunoaștere și descoperire a elementelor din sfera religiozității, acum copilul își dezvoltă primele reprezentări religioase și devine capabil de a înțelege și de a interioriza regulile moral-religioase, punând astfel baza unor principii morale autentice și durabile și a comportamentului de bun creștin, milostiv, credincios.

Activitățile de educație religioasă începând cu grupa mică la grădiniță trebuie să se realizeze, ținând cont de necesitatea și de importanța pe care o are Dumnezeu în viața copiilor, dar și de frumoasa, bogata și valoroasa tradiție spirituală a poporului român. Religia este un fapt real, o componentă a vieții omului care influențează multe aspecte ale devenirii umane, încurajează și promovează adevăratele valori dătătoare de sens vieții: dragostea, iertarea, încrederea, adevărul, cinstea, curajul, altruismul, empatia, respectul față de sine și față de semeni, credința în libertate și egalitate între oameni. Nu vorbim despre îndoctrinare, așa cum acuză fără niciun fundament opozanți ai creștinismului, ci vorbim despre educație morală, care se bazează pe preceptele Evangheliei, vorbim despre iubire creștină, despre hrană spirituală care ajută la desăvârșire, la împlinirea formării copilului de la cea mai fragedă vârstă. Și pentru că afirmăm și credem, fără dar și poate, în axioma dihotomiei omului, atunci educația trebuie să se adreseze deopotrivă celor două componente umane, trup și suflet. O educație care se îndreaptă doar către trup, către rațiune, nu poate fi decât una incompletă, o formă fără fond, fondul fiind sufletul copilului, care trebuie hrănit cu ceea ce are nevoie și simte nativ, lucru imposibil de realizat altfel decât printr-o formare competentă și sistematică, prin care trebuie să se aibă în vedere dezvoltarea de deprinderi religios-morale și comportamentale la micii creștini. Și cu cât se realizează acest lucru mai devreme, cu atât rezultatele nu vor întârzia să apară, rodind frumos.

Principala direcție a educației religioase constă în formarea bunului creștin. Reverberațiile ei se prelungesc în timp, peste generații, valorile religioase odată interiorizate atrag noi valori, se dezvoltă și generează speranțe și căutări profunde.

Vorbind despre necesitatea educației religioase timpurii, Constantin Cucoș (2009,

p. 35) aprecia următoarele: „În primul rând, să se realizeze o sesizare a factorilor de decizie în materie de politică educațională pentru a revizui planul de învățământ și programa destinată acestui nivel prin stipularea expresă a unei componente moral-religioase explicite cu aceeași amplitudine ca și celelalte laturi educaționale existente. De altfel, sesizăm o slabă reprezentare a valorilor morale (care aproape lipsesc), eventualele trimiteri realizându-se în cadrul educației pentru societate. Este îngrijorător faptul că activitățile de la grădiniță sunt centrate pe obiective instructive și practice, și mai puțin pe finalități moral-comportamentale. Țintele instructive țin să oculteze pe cele formative. Cum poate să completeze grădinița cei «șapte ani de acasă»? Concret, propunem redimensionarea numărului de ore alocate activităților alese și extinderilor lor, astfel încât să rezulte un număr rezonabil de ore pentru educația moral-religioasă. În al doilea rând, se impune stabilirea clară a responsabilului chemat să realizeze educația religioasă. Este posibil ca însăși educatoarea să fie abilitată în acest sens, fie prin formarea sa inițială (în colegii universitare, prin studii universitare cu o componentă teologică), fie prin stagii exprese de formare continuă a educatoarelor pregătite în formulă clasică. Poate fi responsabilizat, de asemenea, fie profesorul de religie din școală, fie preotul-profesor arondat comunității respective (o serie de chestiuni formal-administrative pot fi rezolvate din mers). În al treilea rând, se cer a fi pregătite suporturi curriculare, ghiduri sau îndrumare metodice, materiale didactice pentru educatoare/profesori de religie, în vederea prefigurării unor activități corect proiectate și realizate din perspectivă teologică și pedagogică.” Acestea pot fi gândite atât pentru profesori, cât și pentru copii, sub forma unor fișe de lucru.

A exclude din curriculumul școlar o ipostază definitorie a spiritualității, așa cum este religia, înseamnă să țintim spre o persoană incompletă, cu minte, trup, dar difuză sau diformă sub aspectul conștiinței. Umanitatea din noi își dovedește insuficiența când nu este racordată la chemările valorice superioare ale transcendenței (Cucoș, 2009, p. 56). Fără credință suntem incompleți, nu ne putem desăvârși, ne disipăm la orice adiere care se abate asupra noastră, ne pierdem în „neantul dezumanizării. Omul fără credință, este omul fără Dumnezeu (Nihil sine Deo).

Din activitatea practică de la catedră pot susține cu tărie următoarele: copiii preșcolari sunt deschiși și receptivi la orice activitate cu conținut religios, ei se simt atrași de misterul lumii nevăzute (Dumnezeu, îngeri, rai), trăiesc emoții și sentimente profunde în preajma marilor sărbători religioase și ori de câte ori au în față o icoană, cântă cu plăcere colinde și cântece religioase și se bucură de orice prilej în care intră în contact cu spațiul și timpul religios. Povestirile biblice, pline de învățături educative și morale, sunt accesibile înțelegerii copiilor și contribuie semnificativ la dezvoltarea caracterului moral al acestora, arătându-le adevărate modele de comportament și atitudini pe care un om trebuie să le aibă. Cu siguranță există multe exemple de situații care arată importanța prezenței lui Dumnezeu în viața copilului cât mai de timpuriu, însă o mamă care îi pune fetiței la gât o cruciuliță și îi spune că, ori de câte ori se simte singură, să se gândească la ea și să nu uite că Dumnezeu îi este tot timpul aproape, ceea ce îi creează fetiței un sentiment de siguranță și încredere, sau un copil de trei ani care își împreunează mâinile și șoptește rugăciunea îngerașului înainte de ora de somn, sau care își face semnul Sfintei Cruci când se așează la masă (exemple reale ale copiilor din grupa mea), demonstrează și întăresc tot mai mult două adevăruri: primul – copiii au nevoie de prezența lui Dumnezeu în viața lor și, al doilea – părinții conștientizează și întăresc relația copiilor cu Dumnezeu și efectele acesteia în viața lor.

Fiecare copil este unic. Are personalitate proprie și un mod individual de dezvoltare, evoluează într-un ritm propriu în raport cu particularitățile lui și cu vârsta și experiențele de viață trăite, însă toți copiii cresc și se dezvoltă frumos într-un mediu în care se promovează valorile morale, care pune preț pe valoarea celuilalt ca persoană și ființă creată de Dumnezeu, acolo unde iubirea, altruismul, bunătatea nu sunt doar concepte, ci realități fundamentale axiologice.

CAPITOLUL 1 PREZENȚA EDUCAȚIEI RELIGIOASE ÎN GRĂDINIȚĂ ȘI STATUTUL EI ÎN ȚĂRILE EUROPENE

Cele mai multe dintre valorile și morala admisă de către orice societate își au originea în învățăturile religioase. Majoritatea țărilor europene recunosc importanța religiei în procesul de devenire a ființei umane, atribuindu-i acesteia locul cuvenit în sistemul de învățământ obligatoriu. În 75% din Statele Uniunii Europene, religia este predată sub forma învățăturii de credință a religiei tradiționale, iar în 25% sub forma istoriei religiilor.

Religia apare sub diverse denumiri în planurile de învățământ ale statelor europene (Opriș, Opriș, 2010, p. 5) și are statut diferit: de exemplu, în Grecia, țară cu populație majoritar ortodoxă (95%), în școlile de stat se studiază disciplina religie ca parte a trunchiului comun, iar rugăciunea apare ca obligație publică (Cuciureanu, Velea, 2008, p. 55). În aproape toate țările, cu excepția Franței, statul consideră că religia este importantă în educația și formarea copiilor, ,,este o investiție în viitor și o dimensiune esențială a umanității” (Holbea, Opriș, Opriș, Jambore, 2010, p. 36).

În România, Potrivit Constituției, art. 32, alin. (7), ,,în școlile de stat, învățământul religios este organizat și garantat prin lege”, la fel cum se întâmplă și în cele mai multe state europene. Prezența disciplinei Religie în sistemele de învățământ europene reprezintă recunoașterea și valorificarea potențialului formativ-educativ al valorilor creștine, în formarea personalității umane, la nivel cognitiv, afectiv, volitiv și atitudinal.

Importanța religiei este conștientizată și afirmată, deopotrivă, de către elevi, părinți, profesori; într-o cercetare în acest sens (Cuciureanu, Velea, 2008, p. 68), subiecții chestionați atribuie, în procent de peste 85%, o valoare mare credinței religioase în viața lor. 85,7% dintre elevi consideră credința foarte importantă în viața lor și doar 1,5% consideră neimportantă credința religioasă; 91,4% dintre părinți văd credința foarte importantă, spre deosebire de 1% care o consideră neimportantă; în privința profesorilor chestionați 88,6% afirmă importanța credinței, pe când 1,7% o văd neimportantă.

ITALIA

Predarea religiei catolice este prevăzută în curriculum-ul tuturor școlilor italiene,

începând de la grădiniță. La înscrierea în grădiniță, părinții trebuie să declare dacă acceptă sau nu predarea religiei catolice. Dacă părinții nu acceptă studierea religiei catolice, ei trebuie să aleagă dacă elevii vor efectua studiu individual independent sau dacă vor învăța în afara institutului. Sistemul de învățământ public italian nu prevede predarea altor religii sau confesiuni. Însă, toate programele școlare, la toate ciclurile de învățământ (preprimar, primar, gimnazial, liceal) includ orele dedicate predării religiei catolice. Statutul orei de religie în grădiniță este unul de sine stătător, deci cu statut special (Unesco – Ibe, World Data Education, http://www.ibe.unesco.org/, p. 20).

Predarea religiei în școlile publice din Italia face parte dintr-un mare proiect catehetic italian promovat de Biserica Romano-Catolică, model de reușită în spațiul public de învățământ, care urmărește formarea creștină de bază a tinerilor, transmiterea către ei a unor convingeri și orientări spiritual-duhovnicești. În documentul cadru privind orientările educaționale pentru predarea religiei în grădiniță, semnat la data de 1 august 2009, se face referire la faptul că predarea religiei își propune să ofere oportunități pentru dezvoltarea integrală a personalității copiilor, pentru deschiderea spre dimensiunea religioasă, pe baza propriei experiențe. Educația religioasă din grădinițele publice se subordonează unui număr de patru indicatori:

Cunoașterea elementelor esențiale ale religiei catolice;

Recunoașterea unor termeni și utilizarea corectă a limbajului religiei catolice;

Capacitatea de a se referi la textele biblice și la alte texte catolice;

Recunoașterea și respectarea valorilor morale și religioase în viața oamenilor și din istoria omenirii (Tia, 2011, pp.114-115)

La nivelul preșcolar ora de educație religioasă este obligatorie și durează 1 oră și

jumătate pe săptămână.

NORVEGIA

Și învățământul de masă norvegian dedică un loc aparte disciplinei Religie, educația religioasă fiind introdusă încă de la nivelul preprimar, așa cum o arată domeniile curriculum-ului norvegian pentru grădiniță:

Etică, religie și filozofie;

Comunicare și limbă;

Mișcare și sănătate pentru corp;

Arta, cultura și creativitatea;

Natură, mediu și tehnică;

Societatea și comunitatea locală;

Numere, spațiu și forme.

Această disciplină numită „Etică, religie și filozofie” are, de asemenea, ca și în alte țări europene, un statul aparte, care vizează formarea dimensiunii religios-morale a viitorilor adulți (Unesco – Ibe, World Data Education, http://www.ibe.unesco.org/, p. 19).

AUSTRIA

În Austria grădinița are un caracter tradițional și vizează educarea și formarea copiilor cu vârste cuprinse între 3 și 5 ani, nefăcând parte din sistemul de învățământ obligatoriu. Educația în grădiniță este o responsabilitate a comunităților locale, participarea este opțională și copii sunt admiși, în funcție de disponibilitatea de locuri, la cererea părinților. Învățământul preșcolar cuprinde toate măsurile de promovare a dezvoltării complete a personalității copilului de la naștere până la vârsta școlară.

În ceea ce privește nivelul preșcolar, se pune accent mai mult pe educația în familie, scopul fiind acela de a transmite valorile familiale tradiționale. În general, educația din gradiniță are ca scop următoarele:

completează și continuă educația din cadrul familiei (un accent deosebit este pus pe cooperarea cu părinții sau tutori);

promovează dezvoltarea individuală a copiilor prin intermediul unor măsuri adecvate, precum și interacțiunea socială a colegilor;

dezvoltă principalele noțiuni religioase și contribuie la punerea bazelor educației morale (Unesco – Ibe, World Data Education, http://www.ibe.unesco.org/, p.

17).

CROAȚIA

În această țară copiii se pot înscrie în instituțiile de învățământ preșcolar încă de la vârsta de 1 an. Grădinițele se ocupă în mod normal de copiii cu vârsta între 3 și 6 ani; ultimul an de învățământ preșcolar este considerat ca fiind un an pregătitor înainte de admiterea la școala primară. Structura curriculum-ului preșcolar vizează dezvoltarea a trei dimensiuni fundamentale: – imaginea de sine;

eu și alții (membrii familiei, alți copii, comunitatea locală);

lumea din jurul meu (aspecte sociale, mediul înconjurător, patrimoniu cultural).

În fiecare conținut se concretizează dimensiunile pedagogice și psihologice ale procesului educațional, care sunt determinate de: condițiile de clasă, conținutul și activitățile asigură stimularea ansamblu fizic, intelectual, psihologic, emoțional, moral precum și dezvoltarea spirituală a copilului. Curriculum-ul croat se fundamentează, de asemenea, pe trei direcții principale, printre care una este cea bazată pe valori și atitudini: acceptarea, cultivarea, dezvoltarea valorilor sociale, morale și spirituale în familie, comunitatea locală și în societate în ansamblul ei (Unesco – Ibe, World Data Education, http://www.ibe.unesco.org/, pp. 14-15).

CIPRU

În Cipru programele de învățământ din grădinițele publice sunt stabilite de Ministerul de resort în colaborare cu asociația părinților și autoritățile locale. Astfel, cum este prevăzut în planul de învățământ pre-primar din 2005 (o versiune revizuită a curriculum-ului din 2002), obiectivele învățământului pre-primar urmăresc: să ajute copiii cu probleme să se adapteze la mediul școlar, să se integreze în societate cu ușurință și în condiții de siguranță, să asigure, să păstreze și să încurajeze dezvoltarea lor sănătoasă și completă (mentală, socială, emoțională, morală, religioasă, psiho-motorie și estetică), la cel mai înalt grad posibil și în conformitate cu nivelul de maturitate la care au ajuns.

Obiectivele generale includ: păstrarea și promovarea sănătății, îmbunătățirea competențelor psiho-motorii și emoționale, încurajarea exprimării creative și de gândire, dezvoltarea abilitățior mentale prin utilizarea sporită a funcțiilor mentale și a proceselor științifice, dezvoltarea noțiunilor și a modului de gândire legat de toate domeniile cunoașterii, precum și să se pregătească pentru accesul în școala primară.

Curriculum-ul preșcolar este axat pe învățarea centrată pe copil. Acest lucru înseamnă că atingerea obiectivelor este solicitată prin încurajarea participării active în procesul de învățare prin activități de rezolvare a problemelor, experimentare și investigare, în scopul de a activa gândirea critică și creativă. Programul zilnic din fiecare grădiniță cuprinde o succesiune de activăți, însă ordinea și durata acestora nu este fixă. Curriculum-ul și orarul din fiecare grădiniță este determinat de cadrele didactice, în funcție de nevoile, abilitățile și interesele copiilor, precum și de nevoia de realizare a echilibrului între structură și libertate, printr-o varietate de activități provocatoare. Principalele componente ale programului sunt următoarele:

Activități libere (80 minute): libertatea de a alege dintr-o varietate de activități sociale, de cooperare și creative, cum ar fi arta, jocuri de rol, experimentare, observare, citire de bază, scriere și matematică.

Activitatea de grup A (40 minute): educație pentru sănătate, educație de mediu, educație socială și religie.

Activitate de grup B (40-80 de minute): cuprinde povești, teatru, muzică și mișcare, teatru de păpuși, jocuri și poezie.

Joacă și activități în aer liber (40 minute), includ: educație fizică, jocuri, grădinărit și observarea mediului.

Activități liniștite în ultima parte a zilei de școală (40 de minute): limbă, matematică, lucru individual sau de grup, care sunt structurate și au ca scop dezvoltarea abilităților necesare pentru a facilita tranziția la ciclul primar.

Prin urmare și în acest sistem de învățământ Religia este studiată de la o vârstă timpurie, punându-se accentul pe întreaga dezvoltare a personalității copilului (Unesco – Ibe, World Data Education, http://www.ibe.unesco.org/, pp. 10-11).

FINLANDA

Curriculum-ul național de bază pentru învățământul preșcolar finlandez a intrat în vigoare în august 2002. Pe baza notificărilor curriculum-ului național, autoritățile locale au proiectat propriile programe școlare pentru învățământul preșcolar. Viziunea centrală a învățământului preșcolar este axată pe crearea de oportunități de învățare și de dezvoltare armonioasă fizică, psihică, emoțională și socială a copilului.

Principiile prevăzute în programa de bază subliniază individualitatea copilului, susțin învățarea activă și importanța de a acționa în calitate de membru al grupului.

Educația preșcolară se bazează pe propriile cunoștințe ale copilului, pe abilități și experiențe. Accentul se pune pe joc și pe o atitudine pozitivă asupra vieții.

O altă considerație centrală este aceea de a promova inițiativa copilului și de a sublinia semnificația ei ca fundament pentru toate activitățile.

Curriculum-ul de bază nu specifică diferite discipline pentru acest nivel, însă procesul de învățământ se bazează pe integrare, ceea ce înseamnă că acesta este compus din teme legate de sfera de viață a copiilor, pe de o parte și din conținuturi în expansiune și analizarea opiniilor copiilor asupra lumii, pe de altă parte. Printre ariile și domeniile de activitate în învățământul preșcolar finlandez se numără limbă și comunicare, matematică, etică și filozofie, natura și mediul înconjurător, sănătate fizică și mentală, precum și artă și cultură (Unesco – Ibe, World Data Education, http://www.ibe.unesco.org/, p. 17).

Prin urmare, în grădinițele din Finlanda nu există o uniformitate în privința disciplinelor studiate, lăsând liberă opțiunea comunității locale în ceea ce privește educația religioasă.

GRECIA

Cadrul curricular tematic pentru grădiniță stabilește direcțiile de bază în ceea ce privește planificarea și dezvoltarea de activități în cadrul următoarelor discipline: limbă, matematică, studii de mediu, creativitatea și exprimarea (prin arte plastice, teatru, muzică, educație fizică) și introducerea de TIC. Aceste programe nu sunt concepute ca domenii independente, mai degrabă se sugerează că acestea ar trebui să fie luate în considerare în planificarea și aplicarea în mod semnificativ a unei activități motivante pentru copii.

Conform curriculum-ului grecesc, activitățile din aria „studii de mediu” (studies of the environment), includ Religia ca domeniu de studiu.

Curriculum-ul își propune să realizeze socializarea copiilor, precum și dezvoltarea fizică, emoțională, mentală, socială și spirituală a acestora. Aceste programe sunt organizate în jurul unor „module” care atrag interesul copiilor și corespund din punct de vedere psihopedagogic profilului vârstei. Aceste module și proiecte stau la baza curriculum-ului preșcolar și abordează într-o manieră interdisciplinară și holistică cunoștințele, ținând cont de interesele și ideile copiilor în procesul de învățământ.

În grădiniță, educația religioasă face parte dintr-o unitate de învățare generală care are la bază activități cu conținut religios și care poate oferi elevilor oportunități de a le dezvolta conștiința lor religioasă, prin studiul anumitor teme religioase. Acestea pot fi legate de educația religioasă, deoarece se împărtășesc obiective comune, inclusiv dezvoltarea personală a elevilor, cultivarea valorilor universale și dezvoltarea conștiinței naționale și culturale (Unesco – Ibe, World Data Education, http://www.ibe.unesco.org/, p. 15).

ISLANDA

În Islanda, în Curriculum-ul Național din anul 2003, apare clar evidențiată necesitatea dezvoltării conștiinței morale și a eticii la copilul preșcolar (Unesco – Ibe, http://www.ibe.unesco.org/, p. 17).

IRLANDA

În Irlanda religia se studiază încă de la vârsta de 4 ani, conform tabelului de mai jos. Ea apare sub denumirea de Educație religioasă și are statut de disciplină obligatorie (Unesco – Ibe, World Data Education, http://www.ibe.unesco.org/, p. 30).

Ireland. Primary education: suggested minimum weekly time framework

LITUANIA

În această țară, obiectivele educației preșcolare vizează:

încurajarea autoindependenței copilului, dezvoltarea inițiativei și a creativității, conturarea unei individualități și a încrederii în forțele proprii;

dezvoltarea competențelor specifice preșcolarului pentru a putea prelua valorile de cultură și spiritualitate ale națiunii (moral, estetic, comunicativ, etc.) și altele (Unesco – Ibe, World Data Education, http://www.ibe.unesco.org/, p. 14).

OLANDA

În Olanda, învățământul primar începe cu vârsta de 4 ani. În conformitate cu termenii din Legea Educației olandeze, domenii precum aritmetică și matematică, geografie, istorie, științe etc., apar în planul de învățământ, alături de studiile sociale (inclusiv studii politice și religioase).

Și în Olanda putem observa existența educației religioase la vârsta timpurie (Unesco – Ibe, World Data Education, http://www.ibe.unesco.org/, pp. 21, 24).

POLONIA

Sistemul de educație polonez se bazează pe respectarea sistemului de valori creștine și pe principii etice universale. Curriculum-ul de bază pentru învățământul preșcolar este organizat pe domenii educaționale care urmăresc: achiziția de cunoștințe despre sine și lume, dobândirea de competențe active, construirea unui sistemul de valori creștine autentice individuale. În Polonia, până la finalul ciclului liceal, adică în întreg învățământul de masă, se studiază Religia și etica, parte a trunchiului comun (Unesco – Ibe, World Data Education, http://www.ibe.unesco.org/).

SPANIA

În ceea ce privește predarea religiei, autoritățile spaniole din domeniul educației au inclus Religia ca disciplină de studiu în a doua etapă de educație timpurie (3-6 ani), părinții sau tutorii elevilor având posibilitatea să opteze pentru a studia sau nu religia. Curriculum-ul pentru predarea religiei catolice și a diverselor confesiuni religioase cu care statul spaniol are acorduri de cooperare în domeniul educației este unul competitiv, bazat pe respectarea ierarhiei ecleziastice și a autorității religioase (Unesco – Ibe, World Data Education, http://www.ibe.unesco.org/).

SCOȚIA

În Scoția învățământul instituționalizat începe de la vârsta de 3 ani până la 18 ani, în centre preșcolare, școli și colegii.

Specialiștii din domeniul educației, cadrele didactice din învățământul preșcolar și școlar, precum și alte structuri educaționale au luat parte la crearea a opt domenii sau arii curriculare pentru învățământul 3-18 ani, precum: artă expresivă; sănătate și bunăstare; limbă (inclusiv alfabetizare, limba engleză și o limbă străină); matematică (inclusiv aritmetică); educație religioasă și morală; științe; studii sociale; informatică (Unesco – Ibe, World Data Education, http://www.ibe.unesco.org/, pp. 23-24).

Toate aceste hotărâri s-au luat în anul 2002 când Guvernul a aprobat așa-numitul „Curriculum pentru Excelență”. Astfel, studierea creștinismului care a modelat și marcat istoria și tradiția Scoției și care încă exercită o importantă influență în viața națională, este înțeleasă drept o caracteristică importantă a educației religioase și morale pentru toți copiii și tinerii scoțieni (Ciupală, 2011, p. 175).

REPUBLICA MOLDOVA

Institutul de Științe ale Educației de la Chișinău a elaborat un Сurriculum al educației copiilor de vârstă timpurie și preșcolară (1-7 ani), subliniind importanța dimensiunii religioase în educația copiilor preșcolari 3-7 ani prin includerea Religiei în aria curriculară „Dezvoltare personală, educația pentru familie și viața în societate”. La nivelul subunității Etica creștină și familie se regăsesc următoarele conținuturi sau teme: Ce înseamnă a fi creștin; Biblia – cartea cărților; Biblia pentru copii ne vorbește despre Dumnezeu; Sfânta Cruce; Omul credincios este un om blajin, mărinimos, care se conduce după Poruncile lui Dumnezeu; Rugăciunile „Tatăl nostru”, „Crezul”, „Către îngerul păzitor”; Sărbătorile religioase; Frecventarea bisericii; Credințe și religii în cadrul societății; La noi acasă: Noi suntem creștini, Biblia pentru copii ne învață Binele, Credința și iubirea de aproapele tău; Relația familiei cu alte instituții sociale: Grădinița de copii în viața familiei și a copiilor, Medicul familiei și sănătatea copiilor, Biserica în viața familiei, Colaborăm cu instituțiile sociale și cu alți oameni (Curriculum-ul educației copiilor de vârstă timpurie și preșcolară 1-7 ani, 2006, pp. 43-45).

Astfel că, în grădinițele de peste Prut educația religioasă se realizează în folosul personalității micilor creștini.

Se poate observa, din datele prezentate, că în țările europene educația religioasă este o componentă importantă a procesului de învățământ, fiecare stat rezervându-și dreptul de a implementa în sistem propriu valorile religioase, ținând cont de specificul național, de ethos-ul local, de cultură, tradiție, istorie și de aspecte sociale. Astfel, este exclusă abordarea uniformă la nivelul țărilor europene, însă nu sunt excluse preocupările, la nivelul Consiliului Europei, privind stabilirea unor puncte comune care să vizeze educația religioasă, ca parte a educației copiilor și tinerilor în general (Cuciureanu, Velea, 2008, p. 37).

Datele analizei comparative realizate evidențiază faptul că, în majoritatea țărilor europene, educația religioasă face parte din curriculum-ul școlar, sub o formă sau alta. Detaliile referitoare la modurile de abordare și de realizare a educației religioase diferă însă de la o țară la alta, evidențiind faptul că nu se poate vorbi de un model european unic de realizare a acesteia în școală.

• ROMÂNIA

Schimbările petrecute în România după anul 1990 în plan social, politic, economic și cultural, au contribuit la apariția unei noi viziuni asupra învățământului românesc, una dintre cele mai importante schimbări fiind reintroducerea Religiei ca disciplină de studiu în sistemul de învățământ preuniversitar.

În prezent Legea Educației Naționale nr. 1/2011 prevede includerea disciplinei

Religie în planurile-cadru ale învățământului primar, gimnazial, liceal și profesional, parte a trunchiului comun.

Educația religioasă, ca latură a educației, se realizează pe baza curriculum-ului formal, dar și prin activități extracurriculare, acestea având un rol complementar. Curriculum-ul școlar românesc pentru Religie promovează o abordare flexibilă a domeniului, care pornește de la valorificarea experiențelor și trăirilor copiilor, pentru a crea oportunități de problematizare și de descoperire a răspunsurilor la marile întrebări ale vieții.

Planul de acțiune adoptat de Adunarea Generală a Națiunilor Unite pune un accent deosebit pe următoarele elemente care pot constitui structura de rezistență în construcția unui sistem de educație timpurie în România:

„Dezvoltarea fizică, psihică, spirituală, socială, afectivă, cognitivă și culturală a copiilor constituie o prioritate globală și națională” (Matei, 2012, p. 17; a se vedea și

Curriculum pentru învățământul preșcolar (3-6/7 ani), 2009, p. 9).

Tot în Curriculum-ul pentru învățământul preșcolar (2009, p. 32) se arată că, la întrebarea „Cine sunt/suntem”, preșcolarilor li se răspunde: „O explorare a naturii umane, a convingerilor și valorilor noastre, a corpului uman, a stării de sănătate proprii și a familiilor noastre, a prietenilor, comunităților și culturilor cu care venim în contact (materială, fizică, sufletească, culturală și spirituală), a drepturilor și a responsabilităților noastre, a ceea ce înseamnă să fii om.”

Activitățile existente în interiorul structurii organizaționale a grădiniței de copii sunt destinate să promoveze și să stimuleze dezvoltarea intelectuală, afectivă, socială și fizică a fiecărui copil în parte și are în vedere atingerea următoarelor finalități ale educației timpurii (de la naștere la 6/7 ani):

Dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a personalității copilului, în funcție de ritmul propriu și de trebuințele sale, sprijinind formarea autonomă și creativă a acestuia.

Dezvoltarea capacității de a interacționa cu alți copii, cu adulții și cu mediul, pentru a dobândi cunoștințe, deprinderi, atitudini și conduite noi. Încurajarea explorărilor,

exercițiilor, încercărilor și experimentărilor, ca experiențe autonome de învățare;

Descoperirea, de către fiecare copil, a propriei identități, a autonomiei și dezvoltarea unei imagini de sine pozitive;

Sprijinirea copilului în achiziționarea de cunoștințe, capacități, deprinderi și atitudini necesare acestuia la intrarea în școală și pe tot parcursul vieții.

În Curriculum-ul pentru învățământul preșcolar (2009, p. 41), la Domeniul Om și

Societate, obiectivul cadru nr. 5 urmărește „cunoașterea unor elemente de istorie, geografie, religie, care definesc portretul spiritual al poporului român”, iar obiectivul de referință nr. 6 presupune „să descrie și să identifice elemente locale specifice țării noastre și zonei în care locuiește (elemente de relief, așezare geografică, obiective socioculturale, istorice, religioase, etnice)”. Astfel, în sistemul de învățământ preșcolar românesc educația religioasă există numai sub forma unor elemente sporadice, importanța redusă care le este atribuită făcând imposibilă formarea unei dimensiuni moral-religioase în personalitatea copilului. Deși face referire la o formare a dimensiunii spirituale, învățământul preșcolar nu îndeplinește obiectivele propuse, lipsind copilul de un element esențial în dezvoltarea sa armonioasă.

Sistemul de învățământ preșcolar din România este prevăzut să încurajeze parteneriatul cu familia și să valorifice cunoștințele și experiențele de viață ale copilului pe care le are din familie. Specificul familiei tradiționale românești include, printre altele, un element religios puternic, dominant, care, din păcate, nu se continuă și în mediul grădiniței.

Într-o cercetare științifică referitoare la importanța educației religioase în viața copilului preșcolar din perspectiva părinților, realizată pe un eșantion de 437 subiecți, copii înscriși în mai multe Grădinițe de stat, se arată faptul că părinții susțin și doresc, în proporție de peste 95% dintre cei chestionați, realizarea de activități cu conținut religios începând cu grupa mică. Această microcercetare este detaliată în capitolul al 5-lea al lucrării de față.

În unele grădinițe educația religioasă este valorificată prin parteneriatele cu Biserica, în cadrul opționalelor. Activitățile opționale, în general, sunt alese de către părinți, la propunerea educatoarelor. Categoriile de activități opționale pentru învățământul preșcolar sunt indicate cu titlul orientativ de Ministerul Educației Naționale. Unitățile de învățământ preșcolar pot propune părinților cursuri opționale; la grupa mică și mijlocie – 1 opțional, la grupa mare – 2 cursuri opționale.

(Unesco – Ibe, World Data Education, http://www.ibe.unesco.org/, p. 14).

Opționalele pot fi realizate pe parcursul unui semestru, a unui an sau pe parcursul întreg ciclului curricular preșcolar. Timpul afectat unei activități opționale din programul zilnic este același cu cel alocat celorlalte activități din programă. Conținuturile, obiectivele și modalitățile de realizare a opționalului se stabilesc în funcție de: tipul de opțional ales, durata de timp a acestuia, nivelul grupei, particularitățile individuale ale copiilor. Programele pentru activitățile opționale pot fi elaborate de Ministerul Educației Naționale, de inspectorul de specialitate sau chiar de educatoarea care desfășoară opționalul respectiv

(pentru ultimul caz este necesar avizul Comisiei metodice din Grădinița respectivă).

Tipuri de activități opționale în Grădiniță:

(Gherghina, 2007, p. 9).

Rolul religiei la vârstele mici este recunoscut și susținut de specialiștii din domeniul educației, psihologiei, teologiei și sociologiei, care consideră că educația religioasă are o influență majoră în formarea personalității copilului, a conduitei și a caracterului moral. Finalitățile propuse pentru disciplina Religie la nivelul învățământului preșcolar urmăresc dezvoltarea morală a copiilor și formarea comportamentului în acord cu valorile moralreligioase.

CAPITOLUL al 2-lea CADRUL NORMATIV-LEGISLATIV PRIVIND NECESITATEA PREZENȚEI RELIGIEI ÎN GRĂDINIȚĂ

Încă din secolul al XVIII-lea, legislația din Țările Române prevedea existența Religiei ca disciplină inclusă în învățământul din școlile de stat (Păcurariu, 1987).

Realizarea activităților de Religie la nivelul învățământului preșcolar este susținută de următoarele acte normative:

a) acte normative de ordin internațional:

Declarația Internațională a Drepturilor Omului (1948);

Convenția Europeană a Drepturilor Omului (1950);

Convenția pentru Lupta împotriva Discriminării în Domeniul Învățământului (1960);

Declarația privind Eliminarea tuturor Formelor de Intoleranță și Discriminare bazate pe Religie sau Convingere (1960);

Convenția Internațională privind Drepturile Economice, Sociale și Culturale (1966);

Convenția privind Drepturile Copilului, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990;

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE);

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (2010);

acte normative de ordin național:

Constituția României (2003);

Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor;

acte normative de ordin regional/local și instituțional

Planul regional de acțiune pentru învățământ (PRAI)

Planul local de acțiune pentru învățământ (PLAI)

Statutul instituției de educație timpurie (grădiniță)

Regulamentul de ordine interioară al instituției (ROI)

Planul de dezvoltare al instituției (PDI)

Planul de acțiune al școlii/grădiniței (PAS)

ordine și dispoziții ale Ministerului Educației Naționale

Regulamentul de organizare și funcționare a unităților din învățământul preuniversitar, O.M. nr. 4925/08.09.2005;

Regulamentul de organizare și funcționare a învățământului preșcolar, O.M. nr. 4464/07.09.2000;

Repere fundamentale în învățarea și dezvoltarea timpurie a copilului de la naștere la 7 ani, O.M. nr. 3851/17.05.2010;

Curriculum-ul pentru învățământul preșcolar, O.M. nr. 5233/01.09.2008.

Din punct de vedere al legislației internaționale cu privire la libertatea religioasă, la educația religioasă și la relația cu instituțiile de învățământ public amintim:

Declarația Internațională a Drepturilor Omului (1948) Articolul 18:

„Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conștiință și religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu alții, atât în mod public, cât și privat, prin învățătură, practici religioase, cult și îndeplinirea riturilor.”

În acest articol se prevede dreptul universal la libertatea de gândire, conștiință și religie; recunoaște libertatea părinților de a asigura pentru copiii lor o educație morală și religioasă în conformitate cu propriile convingeri (Horga, 2011, p. 35).

Convenția Europeană a Drepturilor Omului (1950)

Articolul 9: Libertatea de gândire, de conștiință și de religie

„1. Orice persoană are dreptul la libertate de gândire, de conștiință și de religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerile, precum și libertatea de ași manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învățământ, practici și îndeplinirea ritualurilor.

Libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru siguranța publică, protecția ordinii, a sănătății, a moralei publice, a drepturilor și a libertăților altora.”

Aceste articole de lege asigură dreptul tuturor oamenilor la libertate de gândire, de conștiință și de religie, la manifestarea acestor convingeri în mod public și colectiv, inclusiv prin învățământul de stat.

Articolul 2 din Protocolul Adițional, parte a aceluiași act normativ, vorbește despre dreptul la instruire: „Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea funcțiilor pe care și le va asuma în domeniul educației și învățământului, va respecta dreptul părinților de a asigura această educație și acest învățământ conform convingerilor lor religioase și filozofice.”

Aceste reglementări asigură recunoașterea dreptului părinților de a asigura copiilor lor o educație în conformitate cu propriile convingeri religioase și filosofice, inclusiv prin educația oferită de învățământul public.

Același drept este prevăzut și în Convenția pentru Lupta împotriva Discriminării în Domeniul Învățământului (1960), articolul 2, pct. B și articolul 5, alineatul 1, pct. B: „Statele participante la prezenta Convenție convin: că este necesar să se respecte libertatea părinților și, dacă este cazul, a tutorilor legali: 1. de a alege pentru copiii lor instituții de învățământ altele decât cele ale statului, dar corespunzătoare normelor minime care pot fi prescrise sau aprobate de către autoritățile competente; 2. de a asigura, conform modalităților de aplicare proprii legislației fiecărui stat, educația religioasă și morală a copiilor în conformitate cu propriile lor convingeri; de asemenea, nicio persoană sau nici un grup nu trebuie să fie constrânse să primească o instrucție religioasă

incompatibilă cu convingerile lor.” La punctul 2 se subliniază cu o mare claritate faptul că educația religioasă și morală intră în atribuția statului prin învățământul de masă cu acordul părinților, ținând cont de convingerile acestora.

Declarația privind Eliminarea tuturor Formelor de Intoleranță și Discriminare bazate pe Religie sau Convingere (1960), prevede dreptul copilului de a avea acces la educație în materie de religie sau credință, în acord cu convingerile părinților; susține că liberatea religioasă presupune „liberatea de a învăța o religie sau o convingere în locurile corespunzătoare acestei activități” (Horga, 2011, p. 36).

Convenția Internațională privind Drepturile Economice, Sociale și Culturale (1966) Articolul 13, alineatul 3: „Statele părți la prezentul Pact se angajează să respecte libertatea părinților și, atunci când este cazul, a tutorilor legali, de a alege pentru copiii lor instituții de învățământ altele decât cele ale autorităților publice, dar conforme cu normele minimale pe care le poate prescrie sau aproba statul în materie de educație și de a asigura educația religioasă și morală a copiilor lor în conformitate cu propriile lor convingeri.”

Și această prevedere subliniază dreptul părinților de a alege studiul educației religioase pentru copiii lor, în alte instituții de educație decât cele publice.

Convenția pentru Drepturile Copilului (1989), în articolul 14 prevede obligația statelor de a respecta dreptul copilului la libertatea de gândire, conștiință și religie.

Și Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (2010) reconfirmă aceleași drepturi și libertăți:

Articolul 10, Libertatea de gândire, de conștiință și de religie: „(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie. Acest drept implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea individual sau colectiv, în public sau în particular, prin intermediul cultului, învățământului, practicilor și îndeplinirii riturilor.”

Articolul 14, Dreptul la educație, alineatul 3: „Libertatea de a înființa instituții de învățământ cu respectarea principiilor democratice, precum și dreptul părinților de a asigura educarea și instruirea copiilor lor, potrivit propriilor convingeri religioase, filozofice și pedagogice, sunt respectate în conformitate cu legile interne care reglementează exercitarea acestora.”

Articolul 22, Diversitatea culturală, religioasă și lingvistică: „Uniunea respectă diversitatea culturală, religioasă și lingvistică.”

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE)

Articolului 165, alineatul 1: „Uniunea contribuie la dezvoltarea unei educații de calitate, prin încurajarea cooperării dintre statele membre și, în cazul în care este necesar, prin sprijinirea și completarea acțiunii acestora, respectând pe deplin responsabilitatea statelor membre față de conținutul învățământului și de organizarea sistemului

educațional, precum și diversitatea lor culturală și lingvistică”.

Preocupări ale instituțiilor internaționale și europene în domeniul educației religioase:

Națiunile Unite – Raportul HLG (2006): „Liderii religioși, decidenții în domeniul educației și organizațiile societății civile trebuie să lucreze împreună pentru a dezvolta linii directoare comune pentru studiul religiei în școală.”

UNESCO – Raportul J. Delors (1966): stabilește cei patru piloni ai educației, făcând

referire la importanța valorilor religioase în educație, a învăța să știi, a învăța să faci, a învăța să fii și a învăța să trăiești împreună, „dezvoltând capacitatea de a înțelege pe alții, istoria lor, tradițiile și valorile lor spirituale.”

Uniunea Europeană – activități ale Consiliului European pentru elaborarea de materiale de învățare care să reflecteze diversitatea culturală, etnică și religioasă a Europei și care să contribuie la combaterea rasismului; proiectul ECREDCo Religie, Educație, Dialog și Conflict (2006-2009).

Consiliul Europei – proiecte: Educație interculturală, diversitate religioasă și dialog (2002-2007); Dialog între credințe și drepturile omului (2000-2006); proiectul „Dimension of religion and non-religious convictions within intercultural education” (2008-2011).

OSCE – declarația de la Toledo: stabilirea principiilor orientative privind predarea religiilor și credințelor în școlile publice (2007) (Horga, 2011, pp. 39-40).

În urma celor prezentate se poate afirma faptul că, în legislația internațională, se recunoaște dreptul cultelor de realizare a educației religioase la copii și tineri. Toate documentele internaționale reprezintă un cadru de referință pentru politicile naționale în domeniul instruirii religioase. Nu sunt impuse soluții uniforme pentru educația religioasă din sistemele de învățământ, ci se lasă la libera alegere fiecărei națiuni, după specificul ei, să realizeze această educație atât de necesară.

În elaborarea la nivelul național a politicilor din domeniul educațional, trebuie să existe mai întâi un cadru legislativ adecvat, care să permită acest lucru.

În analiza pe care o facem problematicii educației religioase în învățământul public românesc, avem în vedere mai întâi legea fundamentală a statului de drept și anume:

Constituția României care în articolul 32, alineatul 7, arată că: „Statul asigură libertatea învățământului religios, potrivit cerințelor specifice fiecărui cult. În școlile de stat, învățământul religios este organizat și garantat prin lege.”

Articolul 29, alineatul 1 subliniază faptul că: „Libertatea gândirii și a opiniilor, precum și libertatea credințelor religioase nu pot fi îngrădite sub nicio formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credință religioasă, contrare convingerilor sale.” Libertatea exprimării sau învățării propriei religii nu poate fi îngrădită de nimic, accesul la educația religioasă trebuie să existe în toate instituțiile de învățământ public, la toate ciclurile de învățământ.

Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor (extras):

Articolul 1, alineatul 1: „(1) Statul român respectă și garantează dreptul fundamental la libertate de gândire, de conștiință și religioasă al oricărei persoane de pe teritoriul României, potrivit Constituției și tratatelor internaționale la care România este parte.”

Articolul 2, alineatul 1: „(1) Libertatea religioasă cuprinde dreptul oricărei persoane de a avea sau de a adopta o religie, de a și-o manifesta în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin practicile și ritualurile specifice cultului, inclusiv prin educație religioasă, precum și libertatea de a-și păstra sau schimba credința religioasă.”

Articolul 3, alineatul 1: „(1) Părinții sau tutorii au dreptul exclusiv de a opta pentru educația religioasă a copiilor minori, conform propriilor convingeri.”

Articolul 7, alineatul 1: „(1) Statul român recunoaște cultelor rolul spiritual, educațional, social-caritabil, cultural și de parteneriat social, precum și statutul lor de factori ai păcii sociale.”

Articolul 32, alineatul 1-2: „(1) În învățământul de stat și particular, predarea religiei este asigurată prin lege cultelor recunoscute. (2) Personalul didactic care predă religia în școlile de stat se numește cu acordul cultului pe care îl reprezintă, în condițiile legii.”

Articolul 34, alineatul 1: „(1) Cultele își elaborează planurile și programele de învățământ pentru învățământul teologic preuniversitar și programele pentru predarea religiei. Acestea se avizează de către Ministerul Culturii și Cultelor și se aprobă de către

Ministerul Educației și Cercetării.”

În România, disciplina Religie apare în planul de învățământ începând cu clasa pregătitoare și până la ultima clasă de liceu. De altfel, educația religioasă a fost o constantă de-a lungul timpului: „Regulamentele organice din Muntenia (1833) și din Moldova (1834), considerate a fi primele documente de politică educațională din spațiul românesc, valorizau rolul moralei creștine în educație și asigurau educației religioase un loc important în curriculum-ul școlar” (Horga, 2011, p. 45).

În „Regulamentul de organizare și funcționare a învățământului preșcolar”, se arată următoarele:

Articolul 9: „Învățământul preșcolar asigură dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a personalității copilului potrivit ritmului propriu și trebuințelor sale, sprijinind formarea autonomă și creativă a acestuia.”

Învățământul preșcolar vizează formarea personalității și a caracterului preșcolarului, dezvoltarea competențelor și aptitudinilor, socializarea copiilor, adaptarea la un alt mediu decât cel familial, activitățile având caracter formativ-educativ. Activitățile din grădiniță sunt planificate pe două nivele în raport cu vârsta copiilor: astfel, nivelul I (35 ani) urmărește cu precădere socializarea copiilor, integrarea lor în mediul instituțional al grădiniței, adaptarea la cerințele conviețuirii în grup. Nivelul al II-lea (5-6 ani) vizează achiziția de cunoștințe în diversele domenii de activitate stabilite în curriculum: limbă și comunicare, științe, om și societate care cuprinde și elemente de educație religioasă, estetic și creativ, și psihomotric.

Domeniul om și societate din cadrul curriculum-ului pentru învățământul preșcolar pornește de la premise că instituția grădiniței reprezintă un context care favorizează dezvoltarea principiilor și acțiunilor morale, înțelegerea unor concepte și valori morale precum dreptatea, bunătatea, adevărul, echitatea, dezvoltarea unor conduite bazate pe principii morale, toate acestea se constituie ca rezultate ale educației religioase aplicate, deși curriculum-ul actual nu valorifică deloc această oportunitate, spre deosebire de diferitele programe pentru grădiniță din țările europene.

Articolul 15: „Principiile generale care stau la baza organizării și funcționării învățământului preșcolar sunt: principiul educației globale și individualizate, principiul asigurării integrale a drepturilor copilului, principiul asigurării serviciilor sociale pentru copiii aflati în situații speciale, principiul cooperării cu familia și cu comunitatea locală și principiul asigurării respectului față de copil.

Principiul educației globale și individualizate se referă la valorificarea întregului potențial al copiilor, a tuturor dimensiunilor personalității acestora.

Principiul asigurării integrale a drepturilor copilului oferă șanse egale tuturor fără a se face interpretări conexe.

Principiul asigurării serviciilor sociale pentru copiii aflați în situații speciale se referă la asigurarea serviciilor sociale în grădinițele cu program prelungit și/sau săptămânal pentru copiii proveniți din medii defavorizate, din familii monoparentale, dezmembrate sau din familii în care părinții sau susținătorii legali au probleme de sănătate etc.

Principiul cooperării cu familia și cu comunitatea locală, ca parteneri egali în educația copilului, se referă la asigurarea unui sprijin real pentru dezvoltarea armonioasă a acestuia.

Principiul asigurării respectului față de copil, ca ființă umană care are nevoie de ocrotire, de instrucție și de educație, de supraveghere, de dragoste și de sensibilitate din partea adulților definește un drept al acestuia.”

Acest articol vorbește despre dezvoltarea tuturor dimensiunilor personalității copiilor, fără a exclude latura spirituală, pe care fiecare copil o are. Copiii sunt, în ciuda vârstei, capabili de o dezvoltare spirituală la fel ca și adulții. De ce-urile lor, curiozitatea infinită, imaginația creatoare și caracterul magic al gândirii lor sunt premise ale existenței unui potențial spiritual în continuă expansiune. Religia oferă un adevărat exemplu de respect și prețuire față de copii, prin modelul Mântuitorului Hristos, care a iubit și respectat copiii ca pe niște ființe deosebite.

În Ordinul Ministrului nr. 5233 din 01.09.2008, care cuprinde „Curriculum-ul pentru învățământul preșcolar”, se arată faptul că:

„În abordarea acestui domeniu se pleacă și de la premisa că instituția preșcolară reprezintă un context utilizabil pentru coordonarea principiilor și acțiunilor morale. Astfel, copiii vor înțelege mult mai ușor concepte precum dreptatea, echitatea, bunătatea, adevărul etc. atunci când le vor putea observa concretizate în acțiunile adulților cu care vin în contact. De asemenea, dezvoltarea unor conduite consistente cu principii morale va fi favorizată de observarea și discutarea de către copii a unor probleme morale, de exersarea lor în jocuri libere sau dirijate și de studierea și dezbaterea unor opere literare specifice vârstei” (Domeniul om și societate, p. 10).

Prof. Constantin Cucoș susține importanța educației religioase, astfel: ,,Pledoaria pe care o facem pentru realizarea educației religioase pleacă de la credința că educația este o operă de spiritualizare care nu atinge plenitudinea dacă lasă pe dinafară una dintre componentele ei fundamentale. Omul se raportează la realitate atât pragmatic, prin intelect, voință, acțiune, dar și spiritual, prin atitudini, simțire și credință. O educație integrală presupune pe lângă latura intelectuală, morală, estetică, tehnologică etc. și o componentă religioasă. Ființa umană tânjește după transcendent, iar această proiecție are nevoie de o întemeiere, îndrumare și o formare religioasă prin educație. Se observă astăzi o criză spirituală, o precaritate a referințelor axiologice, o debusolare morală a semenilor noștri. Educația religioasă poate fortifica ființa și o poate orienta înspre ținte autentice. Poate că prima sarcină a educației religioase rezidă în formarea bunului creștin, capabil de a cunoaște și a venera valorile sacre. Suntem creștini, prin integrarea noastră într-o tradiție și apoi prin Sfântul Botez, dar devenim creștini prin conduite învățate zi de zi” (http://oradereligie.3x.ro/educatie.htm, în data de 22.05.2013).

CAPITOLUL AL 3-LEA

ATRIBUȚIILE PROFESIONALE ȘI COMPETENȚELE NECESARE

ÎN ACTIVITĂȚILE EDUCATIVE DIN INSTITUȚIILE PREȘCOLARE

Învățământul preșcolar reprezintă primul contact pe care copilul îl ia cu un mediu instituționalizat, destinat formării și dezvoltării personalității acestuia. Depășirea cadrului familial și pătrunderea în mediul grădiniței este un pas extrem de important din viața copilului, oferindu-i o gamă largă de activități educative și formative specifice, menite să-i asigure condițiile optime care să favorizeze însușirea unor cunoștințe, aptitudini, modele comportamentale, atitudini și concepții despre sine, lume și alții, despre viață, în general. Grădinița este mediul în care copilul interacționează cu alți copii și cu adulți noi, își creează relații, învață să socializeze, să se integreze și să se adapteze unei lumi noi.

Educația copilului este un proces care începe încă de la naștere. Educația timpurie, ca primă treaptă de pregătire pentru educația formală desfășurată în școală, reprezintă baza sau fundamentul pe care se clădește capacitatea de a învăța, se formează deprinderi și se însușesc cunoștințe, care, la rândul lor, generează achiziția de alte noțiuni și competențe care valorifică potențialul uman cât mai eficient. Investiția în educația timpurie este cea mai rentabilă investiție în educație, după cum arată un studiu elaborat de R. Cuhna, laureat al Premiului Nobel în economie. Învățarea timpurie favorizează oportunitățile de învățare de mai târziu, grădinița asigurând condițiile optime ce garantează dezvoltarea integrală a personalității copilului, contribuind, astfel, la împlinirea priorităților educației la nivel național și mondial (Curriculum pentru învățământul preșcolar, p. 8).

Odată cu intrarea copilului în mediul grădiniței, la grupa mică, se realizează un pas semnificativ, la care el trebuie să se adapteze și să se integreze. Despărțirea de părinți, ieșirea din cadrul securizant al familiei îl poate afecta pe micuțul care se vede acum într-un loc nou, înconjurat de persoane noi și de copii necunoscuți. De aceea, educatoarea are o misiune dificilă, de a-i ajuta să se acomodeze cât mai repede și să depășească starea de anxietate care îi cuprinde.

Grădinița reprezintă un prim pas în direcția devenirii personalității umane, urmărind dezvoltarea globală a copilului. Planul de învățământ pentru ciclul preșcolar este structurat pe două niveluri de vârstă: între 3-5 ani, nivelul I, care vizează în special socializarea copilului și obținerea treptată a unei autonomii personale și nivelul al II-lea, cuprins între 5-6 ani, în care se accentuează mai mult pregătirea pentru școală și pentru viața socială (Curriculum pentru învățământul preșcolar, 2009, p. 21). Activitățile desfășurate în grădiniță au caracter special, sunt adaptate particularităților de vârstă ale copiilor, punând accent cu precădere pe învățarea realizată prin joc. În acest cadru copilul învață primele noțiuni despre el, lume și alții, se dezvoltă fizic și mental, învață să relaționeze și să comunice cu semenii, se adaptează regulilor, învață să facă compromisuri, să-l accepte pe cel de lângă el și descoperă o lume diferită de cea a căminului familial, căreia trebuie să învețe să îi facă față.

Învățarea în grădiniță se realizează prin activități specifice, cu caracter ludic și durează, în funcție de grupă, atât cât copilul poate să-și mențină voluntar atenția trează și capacitatea de concentrare: la grupa mică o activitate durează între 15-20 minute, la grupa mijlocie 20-25 minute, iar la grupa mare 25-30 minute. Toate activitățile unei zile respectă o temă aleasă, trecerile de la o activitate la alta se fac prin intermediul unor tranziții (strofe scurte, cântecele, jocuri de mișcare), există mai multe sectoare de activitate (bibliotecă, științe, artă, construcții, joc de rol, nisip și apă), dotate corespunzător, pe care copiii le alternează și care răspund interesului lor. Din grădiniță nu lipsesc materialele bogat colorate, atractive, educative, jucăriile, jocurile, cărțile, sau orice alte obiecte care pot fi valorificate în scop educativ și sunt sigure pentru copii.

Orice activitate desfășurată în grădiniță trebuie să valorifice potențialul și resursele fizice și psihice ale copiilor, să identifice căile cele mai potrivite pentru a capta și menține interesul copiilor, să fie adaptată nivelului și posibilităților de înțelegere pe care ei le au la această vârstă și să pună mai presus de orice binele și interesul educativ al micuților.

3.1. Calitățile psiho-pedagogice ale unui bun profesor de religie

Profesia de educator este una deosebită, complexă, nobilă, dificilă, dar și plăcută, care presupune abilități speciale de comunicare și transmitere a cunoștințelor, în care a știi nu înseamnă prea mult dacă nu poate fi împărtășit copiilor. Orice educator trebuie să aibă o serie de calități deosebite, care să-l facă apt de a modela personalitatea fragilă a copiilor.

Vocația de dascăl, formator și educator, este una extraordinară, deosebită, cu atât mai mult cu cât vorbim despre copii mici (începând cu vârsta de 3 ani), care acum se desprind de universul familial și pășesc nesiguri în această lume nouă.

Pentru preșcolarul mic educatoarea devine o a doua mamă, el îi transferă acesteia atenția și afectivitatea lui, o imită și o plasează în centrul existenței lui, devenind treptat una dintre persoanele importante din viața lui. Pentru copilul preșcolar, educatoarea este un adevărat model care influențează profund caracterul său, de aceea este necesar ca ea să aibă o personalitate deosebită.

Un educator adevărat, cu vocație și dăruire meseriei și misiunii sale, trebuie să aibă o serie de calități intelectuale, morale, psihologice, pedagogice, să iubească viața, pe copii și pe Dumnezeu. Profesorul de religie trebuie să se regăsească perfect în portretul dascălului ideal, întrucât el este chemat să vorbească despre Dumnezeu, să aplice concret cuvintele Lui, iar comportamentul lui să reflecte preceptele Legii divine.

Profesorul de religie este exponentul dragostei și respectului față de copiii inocenți și de sufletele lor curate. De la vârste fragede copiii sunt fascinați de Dumnezeu, au trăiri față de Acesta, Îl descoperă treptat și Îl includ în viața lor. Profesorul de religie are menirea de a-i canaliza pe copii pe calea spre Dumnezeu, de a le descoperi acestora un mod prin care să se apropie de El, să-L cunoască și să-L iubească. Prin intermediul educației religioase se poate activa și dezvolta potențialul uman la dimensiunea maximă și, cu cât se începe mai devreme această educație, cu atât rezultatele se vor vedea mai devreme și vor fi mai bogate. Copilăria este perioada în care achizițiile în plan intelectual, moral, afectiv se realizează cu ușurință și naturalețe, iar deprinderile bune formate acum se păstrează pentru întreaga viață.

Profesorul de religie trebuie să aibă o vocație sau o înclinare lăuntrică deosebită față de ceea ce săvârșește, trebuie să simtă ceea ce învață și să exemplifice în propriul comportament mesajul pe care îl susține, deoarece, pentru copii exemplul personal este mai puternic decât cuvântul. Copiii imită și preiau în comportamentul lor ceea ce văd, fără a avea capacitatea de a discerne între bine și rău. Profesorul de religie trebuie să poată să insufle în sufletele curate și nepervertite dragostea adevărată față de Dumnezeu și față de aproapele și trebuie să conștientizeze permanent importanța misiunii lui.

Dimensiunea duhovnicească și educațională a misiunii profesorului de religie rezultă din responsabilitatea și din rolul hotărâtor pe care acesta îl are în transformarea profundă a personalității, în formarea deprinderilor și atitudinilor de factură duhovnicească și socio-morală ale elevilor săi.

Profesorul de religie trebuie să aibă iubire pentru copii și pentru Dumnezeu, răbdare și înțelegere față de ei și să îi învețe să dăruiască din preaplinul inimii lor. Mesajul lui trebuie să vină din inimă și să se adreseze inimii copiilor.

Alte calități ale profesorului de religie derivă din străduința lui de a fi un bun creștin. Astfel, chipul lui trebuie să reflecte smerenia adevărată, bunătatea, blândețea și răbdarea față de copii, împletite cu profesionalismul și pregătirea psiho-pedagogică necesară transmiterii cunoștințelor pe care le are. Personalitatea lui trebuie să fie plăcută și atractivă pentru copii. Educatorul creștin trebuie, la rândul lui, să-L aibă drept model pe Mântuitorul Hristos și să-I urmeze Lui. ,,În căutarea modelului veritabil aducem în atenție paradigma formativă specifică religiei creștine, care ne poate oferi, prin însăși emergența sa, dar și prin reverberațiile acesteia în timp și spațiu, un veritabil model paideic al devenirii noastre autentice” (Cucoș, 2009, p. 113), reprezentat de Învățătorul Hristos.

Mântuitorul Iisus Hristos este exemplul suprem de la care se va inspira adevăratul creștin, Tradiția ne îndeamnă să-L imităm, să încercăm să ne apropiem cât mai mult de perfecțiunea Sa, pentru ca desăvârșirea persoanei să se realizeze, prin reîntipărirea pe chipul uman a frumuseții divine.

Dat fiind specificul lucrului cu copiii preșcolari, orice activitate desfășurată trebuie să aibă caracter ludic, de aceea profesorul de religie, ca și educatoarea, trebuie să dispună de abilitatea de a transforma orice activitate de învățare în joc și orice joc într-o activitate de învățare. Un profesor ideal trebuie să aibă imaginație bogată, să fie creativ, pentru a-i stimula permanent pe copii și a nu lăsa monotonia și rutina să se instaleze, de asemenea, este necesar ca el să aibă abilități de comunicare dezvoltate, să fie calm, răbdător, empatic, corect, ferm, optimist, modest, să fie un bun organizator, și, mai presus de toate, să iubească copiii.

3.2. Necesitatea educației religioase la vârsta preșcolarității

O scurtă privire asupra programei activităților instructiv-educative din grădiniță ne descoperă o realitate tristă și inexplicabilă, respectiv lipsa componentei religioase, atât de necesară în educarea și formarea caracterului și personalității copilului preșcolar. Prof. Constantin Cucoș (2009, pp. 36-37) sesizează ,,disproporția dintre importanța educației religioase și a celorlalte activități opționale” și consideră că, prin omiterea educației religioase din planul de învățământ pentru nivelul preșcolar, elevii de mai târziu sunt privați de ,,o serie de preachiziții fundamentale, absolut necesare” și sunt lăsate la voia întâmplării ,,virtuțile formative ale valorilor morale-creștine”, transferând această educație la nivelul bunicilor sau părinților. Educația religioasă trebuie să facă parte din activitățile obligatorii din grădiniță, mai ales că această educație este una tradițională și nu una noua, facultativă, ce ține de o modă sau alta. Se știe, de altfel, că vârsta copilăriei mici este cea mai permisivă și mai modelabilă dintre toate ipostazele psihogenetice.

Copilul descoperă și acceptă religia spontan, Dumnezeu pătrunde în viața lui firesc, natural, de aceea preșcolaritatea este perioada optimă pentru a pune bazele dezvoltării spirituale și pentru valorificarea maximă a potențialului uman. Religia este înscrisă în sufletul omului, în fiecare părticică a ființei sale. Ea creează un cadru specific, o perspectivă diferită de înțelegere a vieții, a valorilor supreme, religia îl ridică pe om la granița dintre cele două lumi: materială și spirituală, ne face să fim mai buni, să sperăm și să căutăm neîncetat desăvârșirea.

Educația religioasă reprezintă acea dimensiune a educației care urmărește activarea și dezvoltarea potențialului religios, a predispoziției spre religiozitate, care este înnăscută, pe baza unor principii didactice și cu ajutorul unor metode și mijloace specifice (Șebu, Opriș, Opriș, 2000, p. 21). Educația religioasă creștină se fundamentează pe două adevăruri de credință: existența sufletului uman (care poate fi modelat prin educație) și întruparea Mântuitorului Hristos, care S-a făcut om pentru a-i da omului posibilitatea de a participa la viața eternă a lui Dumnezeu (Holbea, Opriș, Opriș, Jambore, 2010, p. 24).

Necesitatea religiei în viața omului determină, implicit, necesitatea unei educații religioase care să înceapă de la o vârstă cât mai fragedă, pentru că religia dezvoltă caracterul, moralitatea, altruismul, empatia, umanitatea din noi. Importanța religiei în viața copilului este susținută de teoreticienii și practicienii din domeniul educației, în scopul formării unei personalități armonioase. La debutul școlarității, disciplina Religie constituie un important context de învățare, care valorifică în plan educativ ,,marile întrebări” ale copiilor, experiențele de viață ale acestora, atât de importante pentru dezvoltarea morală și pentru exersarea deprinderilor de socializare, pentru formarea comportamentului, prin valorificarea activă în acord cu valorile moral-religioase a diferitelor aspecte propuse de conținuturile învățării (Opriș, Opriș, Horga, 2012, p. 8).

Caracteristice vârstei preșcolare, de ce – urile copiilor constituie dovada cea mai puternică a frământărilor lor interioare, a întrebărilor existențiale care-l preocupă pe copil, încă de timpuriu.

Preșcolaritatea este perioada de vârstă când se pot recepta cunoștințe și conduite cu caracter moral, este, totodată, momentul în care copilului i se poate transmite rațional ideea de divinitate ca izvor a toate câte există în lume. La această vârstă Dumnezeu este perceput prin intermediul atributelor nemateriale (exemplu: bunătate, frumusețe), prin asociere cu valori pe care copilul le cunoaște din lumea concretă.

Educația religioasă garantează adevăratele valori și promovează virtuțile, contribuie la dezvoltarea spirituală a persoanei. Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, subliniază importanța religiei pentru formarea personalității umane, astfel: ,,Religia îl învață pe copil iubirea față de Dumnezeu și de oameni, credința, speranța și solidaritatea, dreptatea și recunoștința față de părinți și față de binefăcători, dărnicia și hărnicia, sfințenia vieții, valoarea eternă a ființei umane, adevărul prim și ultim al existenței, binele comun și frumusețea sufletului profund uman, cultivat și îmbogățit prin virtuți” (Holbea, Opriș, Opriș, Jambore, 2010, p. 7).

De asemenea, Religia contribuie semnificativ la configurarea și structurarea comportamentului și a conștiinței persoanei, oferă acces la noi semnificații și valori, descoperă sensul existențial și creează perspective optimiste atât pe termen scurt, cât și de lungă durată, îl ferește pe om de alunecarea în hăul materialismului și îl proiectează în nemărginirea transcendenței. Sacrul aduce suflu vieții, completează și împlinește dezideratul unei personalități complete și armonioase.

Rolul formativ al religiei contribuie la reducerea efectelor negative ale crizei de identitate și sens care se resimte astăzi, mai mult ca niciodată, în societatea tulburată de schimbările bruște și de pierderea adevăratelor valori eterne, oferind tinerilor repere, modele autentice și coordonate clare după care să-și ghideze viața. Credința este, poate, cea mai mare bogăție pe care părinții o pot da copiilor lor, o investiție pe termen lung, în veșnicie, de aceea educația religioasă trebuie să înceapă cât mai devreme, în primii ani ai copilăriei, ,,pentru a fortifica trăirea și conștiința religioasă” (Cucoș, 2009, p. 103).

CAPITOLUL AL 4-LEA

PERSONALITATEA COPILULUI PREȘCOLAR ȘI DEZVOLTAREA

RELIGIOZITĂȚII

4.1. Personalitatea copilului preșcolar – trăsături și caracteristici

Fiecare etapă din viața unui om este importantă. Totuși, copilăria, vârsta de aur, este cea care pune bazele viitoarei personalități, este perioada în care au loc cele mai importante achiziții, fără de care omul nu s-ar putea diferenția de restul ființelor: mersul, limbajul, gândirea etc, copilăria înseamnă inocență, deschidere, receptivitate, capacitate de perfecționare continuă, Sfânta Scriptură făcând referire la aceasta ca fiind o stare de perfecțiune asemeni celei pe care trebuie să o atingă adultul pentru a se putea mântui: ,,Lăsați copiii și nu-i opriți să vină la Mine, că a unora ca aceștia este împărăția cerurilor” (Matei 19, 14).

Etapa preșcolarității, cuprinsă între 3 și 6 ani, este puternic caracterizată de dorința nestăvilită de cunoașere, de comunicare, de curiozitate, de emoții și de situații inedite, cărora copilul trebuie să le facă față. Se observă acum o creștere fizică semnificativă, dezvoltarea mișcărilor, suplețea, finețea, elasticitatea, autonomia, siguranța în mișcare, formarea de priceperi și deprinderi, contribuind la susținerea eforturilor de angrenare în activități psihice complexe. Dezvoltarea în plan psihic în această perioadă cunoaște adevărate salturi, ceea ce face ca această etapă să fie extrem de bogată în posibilități de valorificare a potențialului uman.

Preșcolaritatea este perioada de început a experienței educaționale din viața unei persoane, cu influențe majore asupra evoluției biopsihice ulterioare. Caracteristic vârstei, tipul fundamental de activitate este jocul. Prin intermediul acestuia se dezvoltă limbajul, gândirea, imaginația, reprezentările, memoria, se învață lucruri noi și minunate, se descoperă talente, modalități de rezolvare a problemelor și de exprimare a stărilor sufletești. Jocul oferă posibilitatea înțelegerii lumii înconjurătoare. Copilul preșcolar traversează etapa cunoașterii prin lărgirea contactelor cu mediul social și cultural, din care asimilează modele de viață.

Se poate vorbi de o împărțire a perioadei preșcolarității în trei subperioade:

preșcolar mic (3-4 ani), preșcolar mijlociu (4-5 ani) și preșcolar mare (5-6 ani) (Șchiopu, Verza, 1997, p. 128). Fiecare etapă presupune salturi în dezvoltarea fizică și psihică a copilului. Între 3 și 6 ani copilul este dominat de multiple contradicții între cerințele, aspirațiile, interesele lui și posibilitățile reale de satisfacere a acestora, ceea ce îl intrigă și îl face să caute soluții de adaptare. Cadrul grădiniței, în care sunt cuprinși majoritatea copiilor la această vârstă, oferă multiple posibilități de cunoaștere, iar prin adâncirea contradicțiilor dintre cerințele externe și posibilitățile interne ale copilului, se creează premisele dezvoltării psihice a acestuia. Majoritatea copiilor, la această vârstă, își lărgesc universul socio-cultural prin adaptarea la viața de grădiniță. Mediul nou căruia trebuie să-i facă față implică dezvoltarea conduitei copilului, a comunicativității, a sociabilității, se stabilesc relații complexe, se dezvoltă viața interioară și se formează premisele evoluției ulterioare ca personalitate unică și originală. Dezvoltarea intereselor, mai ales a celor intelectuale (gnosice), se manifestă prin curiozitatea vie a copilului preșcolar (perioada ,,de ce – urilor”, la 4 ani) față de tot ceea ce îl înconjoară. El vrea să știe, să înțeleagă tot ce vede și ce aude, este permanent în căutarea unor răspunsuri; în activități, în joc, acasă, pe stradă, peste tot este atent la ce se întâmplă în jurul lui, urmărește, observă cu însetare.

Percepția copilului preșcolar se dezvoltă mult, în partea a doua a perioadei devenind observație perceptivă, căpătând direcție, focalizare și funcții de întreținere și satisfacere a intențiilor sale (Șchiopu, Verza, 1997, p. 133). Și reprezentările (evocatoare, de completare, de anticipare, fantastice) cunosc o structurare și o definire mai mare, totodată ele fiind puternic impregnate de impresii concrete și situaționale. Rolul

reprezentărilor este foarte mare, pentru că îl ajută pe copil să cunoască obiectele în absența lor, dar și să-și reactualizeze experiența și să o integreze. Se dezvoltă și reprezentările bazate pe memorie și cele bazate pe imaginație.

Gândirea, potrivit teoriei dezvoltate de J. Piaget (Piaget, Inhelder, 1976, p. 15), la vârsta preșcolară, se află în stadiul preoperațional, care are două substadii: până la 4 ani gândirea este preconceptual-simbolică, având următoarele particularități: este o gândire egocentrică, adică dorințele și plăcerile copilului sunt mai presus de orice, copilul este centrat pe sine însuși, considerându-se centrul universului, ceea ce se datorează, în principal, confuziilor dintre planul obiectiv și cel subiectiv. În absența conștientizării diferenței dintre acțiunile asupra obiectelor care aparțin subiectului și obiectele asupra cărora acționează subiectul, aparținând lumii exterioare lui (Mânzat, 2007, p. 767), copilul își centrează întreaga cunoaștere asupra activității proprii, rezultând de aici o serie de deformări ale realității, cum ar fi: sincretismul, animismul, artificialismul, realismul, etc.

Sincretismul gândirii copilului este o altă trăsătură specifică vârstei și se referă la înțelegerea globală, nediferențiată a fenomenelor; animismul infantil este o concepție egocentrică complementară realismului, este specific gândirii copilului în acest stadiu de dezvoltare și evidențiază tendința acestuia de a însufleți întreaga realitate înconjurătoare.

Copilul nu poate face distincție între Eu și lume, de aceea el proiectează trăirile proprii în realitatea lucrurilor, ceea ce are ca urmare fie atribuirea de obiectivitate subiectivismului (realism), fie de subiectivitate obiectivului (artificialism); astfel, subiectul capătă proprietăți care sunt de fapt ale obiectelor, iar obiectele dobândesc caracteristici care aparțin în realitate subiectului (Mânzat, 2007, p. 767).

Gândirea egocentrică a preșcolarului mai este caracterizată și de artificialism, convingerea că totul este fabricat de om, chiar și elementele naturii, și toate există pentru ai fi de folos omului (Popescu-Neveanu, 1978, p. 52), dar și de materializarea elementelor de natură spirituală, datorită incapacității de a diferenția între fizic și psihic. Realismul infantil este o altă particularitate a gândirii copilului preșcolar, semnificând faptul că el atribuie o valoare absolut obiectivă propriilor sale viziuni, credințe, impresii, nefiind capabil să realizeze diferențe între subiect și obiect, între intern și extern (Mânzat, 2007, p. 763). Realismul echivalează cu lipsa conștiinței de sine. Se poate vorbi și de caracterul practic-situațional al gândirii preșcolarului, semnificând faptul că judecățile individului sunt dependente de experiența concretă pe care acesta o posedă.

Gândirea copilului preșcolar este și o gândire magică, în care se stabilesc legături stranii între fenomene, iar evenimentele din jur au legătură cu acțiunile copilului. Toate aceste caracteristici ale gândirii copilului preșcolar sunt mai active până spre 5 ani, după această vârstă apare un declin al gândirii egocentrice, când raționamentul copilului se modifică, sesizându-se acum o acomodare mai puternică la realitatea exterioară obiectivă.

Gândirea egocentrică este o gândire prelogică, intuitivă și preconceptuală.

Între 4 și 7/8 ani, gândirea este intuitivă, semnificând următoarele:

se formează sub influența investigațiilor practice ale copilului, pentru dezvoltarea gândirii sunt foarte importante acțiunile concrete cu obiectele, deoarece operațiile mintale se formează prin interiorizarea acțiunii cu obiectele;

este destinată nu atât cunoașterii adevărului, cât mai ales rezolvării unor probleme imediate, precum și achiziționării unor cunoștințe elementare de viață;

gândirea este subordonată percepțiilor, copilul crede ceea ce vede și nu ceea ce ar trebui să deducă logic;

raționamentul transductiv sau preconceptual (de la particular la particular) este înlocuit, mai ales după vârsta de 5 ani, cu cel intuitiv, care apelează masiv la reprezentare.

În ceea ce privește afectivitatea preșcolarului, schimbările care se petrec în acest plan sunt semnificative atât pentru această etapă de vârstă, cât și pentru dezvoltarea ulterioară a copilului. Trăirile afective ale copilului sunt contextuale, legate de împrejurările prezente, de aici și acum și constituie matrița emoțiilor și sentimentelor de mai târziu. Sentimente precum vinovăția, mândria, bucuria, rușinea, se pot resimți încă de la 3-4 ani, pentru ca pe parcurs ele să devină mai intense și să se nuanțeze odată cu dezvoltarea psihică generală a copilului. Din momentul în care copilul înțelege din ce în ce mai mult ceea ce se întâmplă în jurul lui, devine capabil să trăiască emoții și sentimente numeroase, să fie mai sensibil și mai atent la reacțiile și nevoile celorlalți.

Imitația stă la baza învățării comportamentelor afective, preșcolarul preia modelele comportamentale ale persoanelor semnificative din viața sa, dar poate împrumuta și caracteristici afective ale personajelor din basme și povești sau din desenele animate.

Progresul și dinamica vieții afective a preșcolarului reprezintă un indicator important al dezvoltării psihice normale a acestuia, contribuind la cristalizarea unor sentimente superioare, precum cele intelectuale, estetice și morale.

Profilul psihologic al vârstei preșcolare evidențiază faptul că, în această etapă asimilarea intelectuală este bogată, are loc o lărgire a granițelor gândirii, limbajul, memoria, atenția, afectivitatea, toate procesele psihice se nuanțează, evoluează semnificativ față de perioada anterioară. Imaginația cunoaște o adevărată explozie, un nivel extrem de ridicat, greu de atins în oricare etapă ulterioară a vieții. Ea îi oferă copilului posibilitatea de a se transpune în orice situație, fie ea și fantastică, în timp ce în situațiile de viață concrete, oportunitățile sunt foarte restrânse și limitate. Legat de aceasta se dezvoltă creativitatea copilului, ca dorință și ca necesitate de a schimba, de a îmbogăți, de a adapta lumea cerințelor sale proprii. Astfel, imaginația îndeplinește la copil o funcție de echilibrare sufletească.

Dorința de a descoperi lumea face din copilul curios cel mai perseverent explorator, de aceea, pentru fiecare individ, copilăria lui reprezintă bogăția și frumusețea cea mai de preț. Aceasta este vârsta descoperirii lumii exterioare, dar și a lumii interioare. Procesul dezvoltării psihofizice a copilului este deosebit de complex și presupune parcurgerea mai multor stadii specifice și realizarea unor achiziții în diverse compartimente ale personalității (cognitiv, motivațional-afectiv, atitudinal-relațional) (Mitrofan, 2007, p. 35). Datorită specificului său, ceea ce urmează să dezvoltăm în această perioadă a vieții nu poate fi amânat, deoarece acum se întrunesc toate condițiile necesare unei formări și modelări eficiente a personalității copiilor. În această etapă de vârstă apar primele relații și atitudini, care constituie un nivel superior de organizare a vieții psihice.

Personalitatea reprezintă elementul care conferă unicitate și valoare fiecărui individ și este constituită din îmbinarea variabilelor interne, a însușirilor psihice, este ,,un construct sumativ care include gânduri, motive, emoții, interese, abilități etc.”, care conferă omului o identitate proprie (Nicola, 2003, p. 175). La nivelul personalității preșcolarului, cele mai importante achiziții ale vârstei, sunt: existența eu-lui, formarea conștiinței morale și socializarea conduitei.

Existența eu-lui: În preșcolaritate continuă dezvoltarea ontogenetică a eu-lui, adică simțul corporal devine mai fin, toate părțile corpului au importanță pentru copil, fiind personale. La această vârstă individualitatea copilului se conturează mai clar, Allport (1981) vorbește despre existența eului și imaginea eului. Primul aspect este direct legat de apariția simțului de proprietate, copilul considerând că tot ceea ce îl bucură este al său (tatăl meu, patul meu, câinele meu, mingea mea, păpușa mea etc). Existența eului echivalează cu lărgirea sferei de cuprindere și devine un determinant al gradului de dezvoltare a personalității copilului. Cel de-al doilea aspect se caracterizează printr-un început rudimentar de conștiință a copilului, care acum începe să-și dea seama ce așteptări au părinții de la el. Încă nu știe ce este, cum vrea să fie sau cum ar trebui să fie, dar aceste elemente constituie germenii dezvoltării viitoare a personalității copilului.

Conștiința morală: La copilul preșcolar, apariția conștiinței morale este strâns legată de imaginea de sine a acestuia. Copilul își formează imaginea de sine prin preluarea ei de la părinți, în sfera acesteia intrând atitudinile, expectanțele, exigențele, interdicțiile părinților, evident, așa cum sunt ele percepute și înțelese de către copil, uneori chiar deformate de propriile sale sentimente. Dar chiar și așa, imaginile parentale interiorizate au un rol extraordinar, constituind pentru copil un mijloc de autocontrol care îi oferă siguranță și îi sporește independența, constituind premisele încrederii în sine și în ceilalți (Allport, 1981, p. 101).

Referitor la conținutul conștiinței morale la copilul preșcolar, ea include atât elemente psihice relativ mai simple, cum ar fi reprezentări, noțiuni, judecăți morale, dar și elemente mai complexe, care se formează treptat, precum sentimente, atitudini, obișnuințe morale. Conștiința morală a preșcolarului are următoarele caracteristici: judecățile lui morale au un caracter situativ, fără a dispune de posibilitatea generalizării faptelor morale dintre oameni (de ex: este curajos acela care nu se teme de întuneric), aprecierile morale au caracter dihotomic, alb-negru, bun-rău, adeziunea la normele morale este mai mult bazată pe afectivitate decât pe rațiune. Conștiința morală a copilului preșcolar este, așadar, una primitivă, controlată în special de sentimente și nu de rațiune, de sisteme împrumutate de la adulți și nu de sisteme de valori personale.

Socializarea conduitei: Contextul în care are loc socializarea conduitei preșcolarului este reprezentat de cadrul în care el relaționează, la majoritatea copiilor acesta fiind reprezentat de grădiniță, unde el stabilește contacte cu alți copii, dar și cu alți adulți decât cei din propria familie. Se produce, astfel, saltul de la existența solitară, la existența colectivă, la interacțiunile sociale active. Jocul este mijlocul prin care se exprimă cel mai bine conduitele sociale ale copilului, fiind principala modalitate de a interrelaționa.

Socializarea se bazează pe dezvoltarea limbajului, acesta fiind mijlocul sau instrumentul prin intermediul căruia se stabilesc relațiile sociale din ce în ce mai diverse.

Așadar, perioada preșcolarității este una extrem de importantă pentru formarea și dezvoltarea personalității viitoare a copilului, reprezentând momentul cheie al constituirii primelor reprezentări despre sine, lume și viață, care își pun amprenta pe individualitatea fiecărui ins în parte în procesul devenirii umane.

Educația religioasă este o parte importantă în devenirea personalității, ca răspuns al nevoii de împlinire umană, ea asigură un sens vieții, ,,o direcție și un mod de a exista, o perspectivă care depășește imediatitatea faptică” (Cucoș, 2009, p. 195).

4. Premise fundamentale privind dezvoltarea religiozității la preșcolar

Religiozitatea la copii este un subiect foarte puțin abordat, studiile realizate până acum au avut drept țintă dezvoltarea intelectuală, neurologică, afectivă și socială a copilului, în timp ce dimensiunea spirituală a fost considerată drept o caracteristică a vârstei adulte. Puținele abordări ale religiozității la copii vin, cu precădere, din partea bisericii, realizate sub forma învățăturii catehetice. De-abia spre începutul anilor 90 psihologii, pedagogii sau lucrătorii sociali au început să cerceteze procesul dezvoltării religioase a copiilor.

Potențialul religios, asemeni altor manifestări specific umane, deși este un dat înnăscut, trebuie dezvoltat de-a lungul vieții. Nimic din ceea ce este prezent în ființa umană de la naștere nu se dezvoltă fără intervenția activă în perspectiva acestei desăvârșiri, așa cum talentul, dacă nu este descoperit și cultivat, se pierde, tot astfel religiozitatea primă și înclinația originară spre spiritualitate trebuie dezvoltate (Cucoș, 2009, p. 17).

Profilul psihologic al vârstei preșcolarității cuprinde multiple premise favorizante pentru cultivarea și stimularea potențialului religios.

Când spunem copilărie spunem inocență, spunem bogăție, speranță, proiecție către o atitudine spirituală. Psihologii vorbesc de marea plasticitate a sistemului nervos, specifică perioadei de vârstă premergătoare școlarității. Preșcolarii dispun de o bogată viață afectivă și o mare sensibilitate, ceea ce-i face foarte receptivi la tot ce este adresat sferei sentimentelor. Copilăria este vârsta deschiderii față de lume și față de alții, prin cele cinci simțuri.

Vârsta copilăriei este cea mai însemnată perioadă în formarea religioasă a omului. Copilul este, în chip natural, ca formă psihologică, mai apropiat de realitatea religioasă, ,,sufletul său e mai accesibil dialecticii de sublimare și mântuire, pe care o reprezintă religia” (Băncilă, 1996, p. 24). Copiii au un interes natural și înnăscut către Dumnezeu, ei descoperă în inima lor pe Dumnezeu și răspund la chemarea divină la fel de firesc precum respiră. Ei sunt capabili să înțeleagă conceptul de Dumnezeu și să aibă o viață spirituală bogată, după cum afirmă rezultatele unor cercetări în acest sens (Hay, Nye, 2006).

În jurul vârstei de 3 ani apar și se conturează primele trăiri religioase, sfera de cuprindere spirituală se lărgește, conștiința de sine se dezvoltă, copilul manifestă o atracție față de misterul existenței unei Puteri Supranaturale, astfel ,,de timpuriu întâlnim un candidat la credință și viață religioasă” (Claparede, 1975, p. 668).

Vârsta preșcolarității include și perioada ,,de ce-urilor”, când copiii adresează o serie de întrebări părinților și educatorilor, întrebări cu referire la originea lor, cine a creat lumea, cine este îngerașul păzitor, cine este Moș Nicolae etc, această etapă fiind extrem de importantă în formarea unei imagini corecte asupra realității. Tot astfel, firesc, natural, apar și întrebările despre Dumnezeu, copiii fiind atrași de Persoane cu puteri supranaturale, magice, iar siguranța și încrederea pe care o oferă copilului legătura cu Dumnezeu, în anumite momente de criză constituie dovada că, încă de la vârstele cele mai fragede, avem nevoie de Cineva Atotputernic, Bun și Iubitor, care să ne accepte necondiționat. Desigur că părinții fac aceste lucruri, însă la un moment dat copilul conștientizează că puterile mamei sau ale tatălui sunt limitate, că există anumite lucruri pe care ei nu le pot realiza și de aceea, Dumnezeu, perceput ca un părinte atotputernic, suplinește și completează nevoia de a se simți unic, special, iubit, atât de importante în conturarea unei personalități încrezătoare, creatoare și optimistă.

Religiozitatea copilului este influențată de anumiți factori, cum ar fi predispoziția religioasă, mediul în care trăiește, experiența copilului. În general, viața religioasă a oamenilor se aprinde din viața religioasă a altora, prin exteriorizarea trăirilor religioase ale acestora, pentru că suntem ființe sociale, create să trăim în comunitate, dar și în comuniune. Copilul se naște cu un sâmbure de divin în suflet, dar depinde foarte mult de evoluția ulterioară, de familia care poate sau nu să fie religioasă, de educația care uneori este lipsită de valorile adevărate și chiar de întâmplările prin care trece de-a lungul vieții. Astfel, unii Îl cunosc pe Dumnezeu mai devreme, încă de copii, alții la un moment dat, în viață, dar sunt și unii care Îl descoperă la sfârșitul vieții pământești.

Copilul, potrivit lui V. Băncilă (1996, p. 38), înțelege mai bine și trăiește mai mult ideea transcendentului decât adultul, deoarece el ,,are un fel de idealism metafizic, pe care adultul îl pierde. Are un fel de nostalgie a înălțimilor și a posibilităților necotidiene. Chiar în sens fizic copilul dorește înălțimile (…). Cerul e o idee de bază în reprezentarea lumii la copil; unii vor să crească să atingă cerul și pentru toți ideea mărimii maxime e «până la cer» ”.

Kelemen (2004) susține teoria conform căreia copiii sunt ,,intuitiv teiști”, adică ei au o predispoziție înnăscută spre a-L înțelege pe Dumnezeu, iar Richert și Barrett (2005) au arătat că preșcolarii au capacitatea de a înțelege atributele non-antropomorfice ale lui Dumnezeu.

Copilăria este perioada în care se formează cele mai multe dintre deprinderile bune, care uneori rămân valabile pentru întreaga viață; principiile și regulile de comportare civilizată și morală din perioada celor 7 ani de acasă, trebuie să fie desăvârșite și de învățămintele religios-morale, pentru că această perioadă este semnificativă pentru conturarea și construirea unui sistem axiologic, iar acum copiii învață și deprind lucrurile bune cu naturalețe, firesc, cu inocența caracteristică vârstei.

Copilul preșcolar dispune de o mare sensibilitate și empatie, care trebuie valorificate și cultivate și care constituie deschiderea spre o viață religioasă autentică, pentru că a fi religios presupune să îți pese de cel de lângă tine, să te implici, să ai un crez, altul decât a-i sluji propriului eu.

În perioada preșcolarității, gândirea copilului are caracter magic, fapt care constituie premisele formării unei credințe puternice. M. Florian (1993, p. 224) susține că în magie sunt prezente embrionar elemente caracteristice ale credinței. La această vârstă religiozitatea constă în formarea convingerilor care se suprapun mentalității magice și tind să fie influențate în a-L vedea pe Dumnezeu în fenomenele naturii: astfel, natura revelează Transcendentul în mintea copilului (Buzalic, Buzalic, 2010, p. 222). În jurul vârstei de 7 ani gândirea religioasă a copilului intră în stadiul concret, în care copilul asociază identitatea religioasă cu forme particulare de comportament, înrudite și rugăciunea cu activități concrete specifice; de asemenea, la această vârstă copiii interpretează povestirile din Biblie în mod concret și îl concep pe Dumnezeu ca fiind un om sau o putere specifică (Gottlieb, 2006, p. 244).

E. Subbotsky (1994) a arătat că la vârsta de 4 sau 5 ani copiii, în mod normal, realizează o distincție clară în relatările verbale între evenimentele care sunt posibile în lumea reală sau cele care sunt posibile numai în cărți; însă, dacă sunt puși într-un anume context, se comportă ca și cum evenimentele supranaturale ar fi posibile.

Copiii știu că o persoană se poate gândi la un obiect sau poate vorbi despre el, chiar dacă nu-l văd atunci. La 3 ani copiii știu că-și pot imagina lucruri care nu există, precum dragoni, fantome, marțieni, adică știu că mintea poate transcede realitatea (Isailă, 2006, p. 234). Copiii cred cu tărie în eficacitatea rugăciunii până la aproximativ 9 ani, când apare un declin al conceptelor magice și o creștere în frecvență a conceptelor raționale.

Se știe că sentimentul religios este înnăscut omului, copilul venind pe lume cu acest sentiment (Anghelescu, 1939, p. 45), însă nu poate fi negată importanța mediului în care copilul trăiește: într-o familie religioasă, copilul va dezvolta sentimente și atitudini religioase reale, într-o familie areligioasă, simțul religios al copilului se va estompa, va dispărea.

În perioada copilăriei în psihicul copilului coexistă, pe de o parte, fascinația pentru magie și mister, și, pe de altă parte teama de pedeapsă ca urmare a săvârșirii unei fapte rele. Copii Îl iubesc pe Dumnezeu, îi admiră puterile supranaturale, dar se și tem de o eventuală pedeapsă pe care ar putea-o primi în urma săvârșirii unei fapte rele. Copiii sunt capabili de a-L cunoaște pe Dumnezeu, fiind înzestrați cu trăsături speciale, cum ar fi: capacitatea de uimire, gândirea în imagini și metafore, deschiderea spre marile întrebări existențiale și receptivitatea spre a înfiripa o relație, aceste trăsături constituind potențialul religios al copilului, din care izvorăște necesitatea înaintării spre cunoașterea lui Dumnezeu.

Băncilă (1996, p. 22) susține că dezvoltarea religiozității se realizează cel mai bine în copilărie, deoarece este o etapă specială în viața omului, marcantă în devenirea sa, iar adultul credincios este astfel și pentru că ,,îl îndeamnă amintirile copilăriei sale”. Uneori aceste amintiri din perioada copilăriei devin cel mai tare argument și cel mai puternic stâlp în susținerea unei vieți religioase adevărate.

4.3. Teorii și modele privind dezvoltarea religiozității

Religiozitatea este o parte importantă a vieții și a dezvoltării umane, aflată în relație directă cu eul psihologic al individului, prezentă în interiorul omului pe tot parcursul vieții. În viziunea lui Helminiak (1996, p. 10), omul este o ființă bio-psiho-spirituală, care poate fi reprezentat sub forma a trei cercuri concentrice, având organismul în cercul central, psihicul în al doilea cerc și spiritualitatea sau dimensiunea religioasă fiind în al treilea cerc, care le cuprinde pe toate.

Din perspectivă ontogenetică, psihologii au explicat evoluția religiozității individului raportându-se la procesul maturizării sale biopsihice. E. Starbuck (apud Cuciuc, 2006, p. 33) consideră că religia este o funcție a ființei umane și că în fiecare etapă de vârstă este o religiozitate specifică, care evoluează odată cu dezvoltarea naturală a fiecăruia. În urma cercetărilor sale, a ajuns la concluzia că fenomenul religios este la fel ca oricare alt fenomen psihic, poate fi studiat ca și celelalte manifestări psihice. Desigur că cercetarea sa cunoaște niște limite, nu poți înțelege viața religioasă a unui individ doar realizând niște corelații între religiozitate și gen, vârstă, sex. Religiozitatea este mult mai complexă, ea presupune un studiu aprofundat, fiind vorba despre o dimensiune a sufletului uman imposibil de măsurat sau de diagnosticat.

J. Leuba (apud Cuciuc, 2006, p. 33) a încercat o altă abordare a religiozității, axându-se pe aprofundarea înțelegerii trăirii religioase. Concluziile sale, mai pragmatice, fac referire la relația credincios-Dumnezeu ca fiind una în care credinciosul este mai interesat de Dumnezeu ca și existență utilă intereselor pe care acesta le are (avantaj material sau suport moral în viața lui), religiozitatea fiind o manifestare activă a instinctului de conservare (dorința de a trăi, asigurarea fericirii personale etc). El mai consideră că viața religioasă evoluează simultan cu dezvoltarea bio-psihică a individului, religia fiind o dimensiune naturală a omului.

Încercările de abordare a problematicii dezvoltării religiozității la copilul preșcolar sunt foarte puține și au la bază modelul piagetian al dezvoltării cognitive (Goldman, 1964, 1965; Elkind, 1978; Fowler, 1981). Pe lângă acestea au mai existat câteva investigații ale unor cercetători care au încercat să elaboreze teorii despre dezvoltarea unor construcții și reconstrucții individuale ale experiențelor religioase, dar nu la noi în țară.

Henry Clavier (apud Anghelescu, 1939, p. 40), în lucrarea intitulată ,,L’idée de Dieu chez l’enfant” consideră că o concepție despre Dumnezeu se formează în jurul vârstei de 3 ani, însă una cu puternice accente animiste și antropomorfe, Dumnezeu fiind perceput ca un om cu caracteristici deosebite. Totuși, câteva elemente religioase, cum ar fi conceptul de Dumnezeu, conceptul de rugăciune, credința, identitatea religioasă, gândirea religioasă, judecata religioasă, au fost abordate, dar așa cum susțineau autorii americani Spilka și Gorsuch (1985, p. 75), se cunosc foarte puține lucruri despre factorii care influențează dezvoltarea religioasă cognitivă.

Dezvoltarea psihologiei cognitive a dus la crearea unui mediu teoretic care ulterior a fost adoptat și aplicat în sfera experienței religioase, cu privire la dezvoltarea gândirii religioase. Teoria lui Piaget referitoare la dezvoltarea cognitivă a avut o remarcabilă influență în cercetările din domeniu, în ultimii 50 de ani. Astfel, mai mulți cercetători au adoptat și au aplicat rezultatele lui în diverse sfere ale psihologiei, inclusiv în concepția privind dezvoltarea credinței și a religiei. Dintre aceștia, se remarcă:

R. Goldman, care studiază gândirea religioasă: ,,Religious thinking from childhood to adolescence” (1964, 1965);

J. Deconchy, cu lucrarea ,,The idea of God” (1965);

D. Long, D. Elkind and B. Spilka, abordează conceptul de rugăciune: ,,The child’ s conception of prayer” (1967);

J. Fowler, studiază problematica stadialității credinței: ,,Stages of faith” (1981);

N. Wakefield, cu lucrarea ,,Children and their theological concepts” (1986);

L. Steele, cu referire la dezvoltarea spirituală, în lucrarea ,,Developmental psychology and spiritual development” (1986);

R. Oser and Gmünder, despre judecata religioasă: ,,Religious judgement” (1991).

Este firesc să ne întrebăm cum se formează conceptul de Dumnezeu în mintea copilului, ce anume influențează dezvoltarea reprezentărilor religioase, cu ce diferă gândirea religioasă de alte tipuri de gândire, cum ar fi gândirea științifică sau matematică și în ce constă ea? Care este relația dintre afectivitate și religiozitate? Vom încerca să găsim un răspuns acestor întrebări și altora din perspectivă teologică și psihologică.

Ronald Goldman, prin două dintre studiile lui (1964, 1965), a abordat

problematica dezvoltării religioase în copilărie și adolescență (6 – 17 ani). După modelul piagetian al stadialității gândirii, acesta susține că gândirea religioasă nu diferă în mod și metodă de gândirea nonreligioasă (1964, p. 5) și, prin urmare, ea parcurge aceleași stadii în dezvoltare.

În timpul primei copilării, deși se poate observa un interes evident față de religie, nu există indicii ale prezenței sensului religios în gândirea copilului, de aceea Goldman denumește această perioadă ca fiind ,,pre-religioasă” (1965, p. 80). Goldman a identificat trei stadii corespondente etapelor de dezvoltare cognitivă din teoria lui Piaget

(preoperațional, concret și formal): un stadiu intuitiv (până la 7-8 ani), un stadiu concret (de la 7-8 ani la 11-12 ani), când se face trecerea de la stadiul preoperațional la cel al operațiilor concrete, ceea ce conferă mai mult realism gândirii, ideile religioase căpătând acum o dimensiune materialistă și fizică (1964, p. 103), și un stadiu abstract (de la 11-12 ani), acum copiii începând să recunoască faptul că Dumnezeu poate fi pretutindeni și în același timp, sau poate fi prezent într-un anumit loc, la un moment dat. Dumnezeu este conceput antropomorfic până la 10 sau 11 ani, după această vârstă copilul poate gândi despre Dumnezeu și poate acționa simbolic (de exemplu, trecerea prin Marea Roșie, una dintre cele trei povestioare folosite în cercetarea sa, poate fi interpretată într-un mod simbolic).

Dumnezeu este conceput ca spirit, nelimitat, dar totuși, caracterul concret al gândirii face ca aceste lucruri să fie dificil de înțeles (1965, p. 132). Pentru cei mai mulți oameni, dezvoltarea religioasă se oprește la nivelul care corespunde mental vârstei de 10 ani, când cele două lumi diferite încearcă să pătrundă în psihic: o lume în care Dumnezeu există și este deosebit de activ, ca în timpurile biblice, și cealaltă, o lume în curs de dezvoltare științifică, în care Dumnezeu nu există. Pe la vârsta de treisprezece ani, în medie, se pare că există un prag decisiv pentru majoritatea copiilor, când se produce un nou salt spre maturizarea gândirii religioase (Goldman, 1965, p. 133). Acum termenii religioși abstracți pot fi înțeleși mai bine, datorită gândirii generale, care se dezvoltă și ea.

David Elkind consideră că religia este rezultatul natural al dezvoltării în plan mental și identifică în dezvoltarea gândirii patru componente de bază cu rol critic în dezvoltarea religioasă, în paralel cu stadiile dezvoltării cognitive identificate de Piaget (Hood, Hill, Spilka, 2009, p. 78).

Studiile sale (1961, 1962, 1963) au fost realizate pe 790 de copii de religii diferite – evrei, catolici, protestanți, cu vârste cuprinse între 5 și 11 ani (folosind interviul semi-clinic proiectat de Piaget). Astfel, el a stabilit 3 etape sau stadii în dezvoltarea religiozității copiilor, paralele cu stadiile dezvoltării cognitive descrise de Piaget:

stadiul I, cuprins între 5 și 7 ani, este caracteristic vârstei preșcolare. În acest stadiu copiii au o gândire globală, nediferențiată, ceea ce se reflectă și asupra identității lor religioase. Ei încep să folosească semne și simboluri pentru a reprezenta obiectele din viața lor. Preșcolarii sunt capabili să utilizeze gândirea categorială, dar nu au încă dezvoltate abilitățile de a înțelege prin ce se distinge o categorie de alta, sau cum un obiect poate aparține simultan mai multor categorii, de exemplu copiii nu pot înțelege cum un individ poate să fie catolic și american, în același timp (Bridges, Moore, 2002). Acest stadiu este corespunzător stadiului preoperațional din teoria dezvoltării cognitive a lui Piaget.

stadiul II, cuprins între 7 și 9 ani, caracteristic anilor de școală primară, este stadiul în care se remarcă un real progres în conceptualizarea identității religioase. În concordanță cu stadiul operațiilor concrete care caracterizează gândirea copilului la această vârstă, gândirea religioasă se bazează și ea pe comportamentele observabile și mai puțin pe gândurile, trăirile sau motivele interioare. De exemplu, când un copil de această vârstă este întrebat despre rugăciune, el se concentrează pe descrierea actelor vizibile care însoțesc rugăciunea (mâinile împreunate, așezat în genunchi, în fața unei icoane etc), și nu pe emoțiile și sentimentele pe care le explorează atunci când se roagă.

stadiul III, între 10 și 12 ani, în perioada preadolescenței sau a adolescenței timpurii, este stadiul în care copiii acced spre un alt nivel al gândirii, caracterizat de reflecție (granița dintre stadiul operațiilor concrete și stadiul operațiilor formale). Acest stadiu este caracterizat și de formarea capacității de înțelegere a conceptelor abstracte, precum și de explorarea credințelor religioase, a valorilor și practicilor religioase. Pentru copiii aflați în acest stadiu, rugăciunea semnifică o experiență privată, personală a comuniunii cu Dumnezeu.

Elkind a studiat și conceptul de rugăciune (1967), despre care susține că se dezvoltă tot stadial și are la bază interacțiunea dintre activitatea mentală și experiența individului.

James Fowler s-a ocupat de studierea credinței, pe care o definea ca fiind o experiență dinamică și general umană, dar care nu este identică cu religia (Hood, Hill, Spilka, 2009, p. 83). Modelul lui Fowler referitor la dezvoltarea credinței este o construcție complexă. Fiecare stadiu al dezvoltării credinței conține șapte aspecte structurale, care sunt integrate și reintegrate în fiecare dintre cele șase nivele.

El considera că dezvoltarea credinței se realizează în contextul relațiilor interpersonale, iar capacitatea sau trebuința de credință sunt caracteristici înnăscute ființei umane. Potrivit concepției lui Fowler credința include credința religioasă, dar credința poate include, de asemenea, și încrederea sau loialitatea față de alte ,,centre de valoare”, cum ar fi familia, țara sau cariera (Bridges, Moore, 2002).

Concluziile cercetărilor sale privind dezvoltarea credinței religioase indică existența a șapte stadii, pe care nu toți oamenii sunt capabili să le parcurgă, fiind extrem de rari cei care pot accede în credința lor spre cel de-al șaptelea și ultimul stadiu (ex: Mahatma Gandhi, Martin Luther King Jr., Maica Teresa). Trecerea dintr-un stadiu în altul se face prin momente de criză, apariția unor experiențe în cunoaștere sau descoperiri (Roco, 1997, p. 115). Primele 4 stadii ale sale sunt paralele cu stadiile dezvoltării cognitive ale lui Piaget.

Astfel, există un stadiu 0, sau un pre-stadiu, inaccesibil cercetării empirice, este stadiul credinței nediferențiate, cel mai devreme apărut, chiar înaintea formării limbajului, prin relația copilului cu părinții și frații.

În stadiul 1 (3-7 ani), copilul manifestă o credință intuitiv-proiectivă, caracterizată prin imitație și influența exemplelor, productivitatea proceselor imaginative, fantezie bogată și prin trezirea emoțiilor morale. Este un stadiu al autocunoașterii. În acest stadiu credința este dominată de imaginație, aceasta fiind neîngrădită de gândirea logică. Trecerea în stadiul al doilea are loc prin apariția gândirii concret-operaționale.

Stadiul 2 este stadiul credinței mitic-literale, corespunzător perioadei anilor de școală primară (7-11 ani); la această vârstă copilul interpretează poveștile, credințele ori ritualurile comunității în mod literal. Gândirea logică se formează acum, de asemenea se dezvoltă simțul justițiar și al cinstei.

Stadiul 3 se conturează în adolescența timpurie și este stadiul credinței sinteticconvenționale, când experiența personală începe să se extindă peste granițele familiei. În acest stadiu credința devine sinteza valorilor și a informațiilor. Acesta este stadiul tipic perioadei adolescenței și oferă un echilibru multor adulți. Este ancorat puternic în identitatea proprie și judecata autonomă. Este un stadiu conformist, orientat spre așteptarea și judecarea celuilalt. Fowler consideră că mulți adulți rămân blocați în acest stadiu de dezvoltare și nu reușesc să se desprindă de nivelul conformismului față de doctrinele și ritualurile convenționale.

Stadiul 4, stadiul credinței individual-reflexive, se conturează în adolescența târzie sau în tinerețe, este caracterizat de un proces de ,,demitologizare”, simbolurile, ritualurile, miturile și convingerile sunt evaluate, semnificațiile lor sunt interogate și reconstituite.

Presupune actualizare și afirmare de sine versus servirea altora.

Stadiul credinței paradoxal-consolidative, al 5-lea, apare adesea la mijlocul vieții și implică reintegrarea elementelor de credință puternice din copilărie. Are loc adaptarea afectivă la realitate. Implică certitudinea sinelui, conștiința cognitivă, tendința de unificare a contrariilor, puterile simbolice sunt reunite cu înțelesuri conceptuale. Foarte puțini adulți ajung la acest stadiu de dezvoltare, care implică acceptarea de paradoxuri și de puncte de vedere diverse.

Stadiul 6, al credinței universale este foarte neobișnuit. Persoanele care ating acest stadiu se simt cumva unite cu puterea lui Dumnezeu. Ei văd totul acum raportându-se la Dumnezeu; sunt raportate valoric departe de orice considerații materialist-utilitare; aceste persoane ajung să fie recunoscute și apreciate, în special, după moartea lor, mai puțin în timpul vieții (Roco, 1997, p. 116). Acesta este stadiul cel mai înalt de dezvoltare religioasă.

Concepția lui Fowler, ca și teoria lui Piaget, presupune existența unor stadii progresive și logice în formarea credinței, însă Fowler a identificat stadii suplimentare față de cele descrise de Piaget, sugerând o continuare a dezvoltării cognitive la adult. Fowler a fost influențat și de teoria dezvoltării psihosociale a lui Erik Erikson privind dezvoltarea eului și a identității personale.

Având în vedere teoria lui Piaget asupra stadiilor formării gândirii logice, teoria lui Kohlberg cu privire la etapele gândirii morale și concepția lui Fowler referitoare la etapele formării credinței, Fritz Oser și Paul Gmünder au identificat 5 stadii ale construirii judecăților religioase, în plan ontogenetic (Hood, Hill, Spilka, 2009, p. 85). Concepția lor pornește de la ideea conform căreia gândirea religioasă este una dintre cele mai complexe și mai înalte forme ale gândirii umane. Cei doi autori consideră că judecata religioasă se referă la realități subiective care nu pot fi surprinse și descrise adecvat cu mijloacele funcționale și strategiile utilizate de gândirea logică pentru stăpânirea realității obiective. De asemenea, judecata religioasă privește realități subiective ce urmăresc semnificația, căutarea sensului și stăpânirea întâmplării (Roco, 1997, p. 118). Oser descrie cinci stadii în dezvoltarea judecății religioase, dintre care primele trei sunt caracteristice perioadei copilăriei și adolescenței. Cercetările sale au fost realizate pe baza unui interviu cu indivizi cu vârste cuprinse între 7 și 75 de ani.

În etapa 1, Dumnezeu exercită o influență directă asupra omului, acesta trebuind să îndeplinească permanent voia Lui de teama de a nu rupe legăturile cu El. În acest stadiu concepția despre Dumnezeu are un puternic caracter concret și literal. El este văzut ca având o implicare imediată în evenimentele zilnice din lume, cauzând toate evenimentele și lucrurile. Omul trebuie să fie obedient în fața lui Dumnezeu, să i se supună, întrucât nesupunerea i-ar aduce acestuia o pedeapsă imediată, cum ar fi accidente sau boală. În același timp, omul este văzut ca având o influență minimă asupra lui Dumnezeu. Această formă de judecată religioasă este paralelă cu stadiul preconvențional moral al lui Kohlberg

(1987), în care individul trebuie să respecte legile și regulile pentru a evita pedeapsa (Bridges, Moore, 2002).

În etapa a 2-a, voința lui Dumnezeu poate fi influențată prin rugăciunile omului, prin sacrificii și prin respectarea poruncilor și normelor religioase. Pe cei care respectă acestea, Dumnezeu îi iubește ca un tată. Omul poate influența pe Dumnezeu sau nu, prin comportamentul său bun, prin rugăciuni și prin practicarea ritualurilor religioase, în funcție de opțiunea lui personală. Dragostea lui Dumnezeu se concretizează în fericire și sănătate în viață, iar mânia lui Dumnezeu provoacă eșec. În același timp, Dumnezeu este văzut ca având o implicare mai redusă, fiind mai puțin probabil să intervină în mod concret și direct în activitățile umane.

În etapa a 3-a, omul conștientizează că libertatea, sensul, speranța, sunt lucruri care depind doar de alegerile pe care le face. Dumnezeu este situat în alt plan al existenței, are propriul domeniu de acțiune, dispune de libertate deplină și are un sens și o speranță diferite de cele ale omului. Individul este responsabil pentru propria stare de bine.

Transcendentul este în afara individului, El reprezentând ordinea fundamentală a vieții și a lumii. Trecerea de la etapa a doua la etapa a treia a dezvoltării judecății religioase se realizează prin experiențele personale și prin observarea oamenilor care prosperă sau care suferă pe nedrept și cărora nu li se răspunde rugăciunilor. În fața problemelor, nedreptății și suferinței, individul își pune întrebări referitoare la existența lui Dumnezeu și în unele cazuri se naște ateismul printre adolescenți (Bridges, Moore, 2002).

În etapa a 4-a, relația omului cu Dumnezeu este tot una indirectă, Dumnezeu hotărăște, dar lucrează prin oameni. Începând cu această etapă, Dumnezeu este considerat ca fiind condiția libertății, a responsabilității și a speranței, a cărui existență conferă sens vieții omului.

În etapa a 5-a, Dumnezeu este considerat ca fiind în tot și transcende tot. Transcendența și imanența devin oarecum alăturate. Împărăția lui Dumnezeu devine garanția îndeplinirii voii divine.

Din punct de vedere științific, omul poate fi definit ca ființă conștientă de sine. Această diferență specifică îl situează pe om deasupra creației, fapt susținut de toate științele existente. Omul este ființă religioasă, adică el este acea ființă care poate, este capabilă să admită existența necesară a Ființei Supreme creatoare, Dumnezeu.

Există și câteva studii mai recente cu privire la dezvoltarea religioasă a copiilor, dintre care amintim:

Robert Coles, în ,,The Spiritual Life of Children” (1990) explorează spiritualitatea la copii, prin intermediul desenelor realizate de aceștia. Din cuvintele și imaginile realizate de ei, autorul desprinde concepția copiilor cu privire la natura lui Dumnezeu, diavol, rai, iad, credință, așa cum sunt înțelese de copii. Potrivit rezultatelor cercetării sale, copiii au perspective profunde asupra scopului lui Dumnezeu în viața lor. Ideile copiilor sunt modelate de familiile lor și de comunitatea religioasă, dar, de asemenea, ei întrepătrund sensul cuvintelor lui Dumnezeu cu viețile lor. Coles le-a cerut copiilor să deseneze o imagine a lui Dumnezeu, mulți dintre copii răspunzând că Dumnezeu este ,,dincolo”, că este dificil să-L deseneze pe Dumnezeu, însă au reprezentat acele trăsături sau caracteristici atribuite lui Dumnezeu. Astfel, pentru ei este mult mai important modul în care Dumnezeu se comunică în viața lor, decât cum arată. Această carte este una dintre cercetările de bază recente privitoare la dezvoltarea spirituală a copiilor.

David Hay și Rebecca Nye, în ,,The Spirit of Child” (2006), timp de 3 ani au cercetat și explorat natura spiritualității la copii. Ei au descoperit că și copiii sunt capabili de a avea profunde și semnificative experiențe spirituale, încă de la o vârstă fragedă.

David Heller, în ,,The Children’s God” (1986), își începe cercetarea cu o întrebare: ,,Cum și-l pot imagina copiii pe Dumnezeu?”. Folosește în cercetarea sa un număr de 40 de copii, de diferite orientări religioase (catolici, baptiști, evrei, hinduși). Autorul constată că există unele elemente comune în modul în care acești copii îl percep pe Dumnezeu. Ei spun că Dumnezeu este o ființă puternică, capabil de relaționare cu oamenii, prezent pretutindeni, în orice moment; ei văd lumea și tot ceea ce este în ea ca fiind în legătură cu Dumnezeu. Unii copii au manifestat și o oarecare anxietate față de Dumnezeu. Unul dintre cele mai interesante rezultate ale cercetării sale îl reprezintă o colecție de scrisori ale copiilor către Dumnezeu, care dau glas preocupărilor spirituale și frământărilor interioare ale copiilor. Aceste scrisori către Dumnezeu au fost publicate într-o nouă carte numită

,,Dear God” (,,Dragă Dumnezeu”), publicată de către Doubleday în 1987.

Donald și Brenda Ratcliff în cartea ,,Childfaith: Experiencing God and Spiritual Growth with Your Children” (2010, p. 6) consideră că, la copii, conceptul de Dumnezeu, rugăciunea, precum și alte aspecte ale credinței, se dezvoltă treptat și într-o manieră inedită, specială. Cercetătorii au stabilit că preșcolarii îl concep pe Dumnezeu ca fiind asemeni unui magician care le poate îndeplini orice dorință, dacă ei îl roagă în modul potrivit. Copiii de vârstă școlară se pare că îl imaginează pe Dumnezeu ca pe un Super-om (Superman), mai mare și mai bun decât orice altă ființă umană, dar nu fundamental diferită. Copiii pot înțelege că Dumnezeu este omniscient (atotștiutor) în jurul vârstei de 67 ani; la 8 ani ei încep să înțeleagă omnipotența (atotputernicia) lui Dumnezeu și de-abia peste câțiva ani vor înțelege cu adevărat omniprezența lui Dumnezeu (Dumnezeu este pretutindeni în același timp). Și alte concepte religioase parcurg același traseu în dezvoltarea lor la copii. Aceiași autori susțin că viața spirituală a copiilor cunoaște o dezvoltare independentă de vârsta și de capacitățile lor mentale, existând momente în care ea este mai accelerată, dar și perioade de regresie sau stagnare efectivă, bogăția experienței religioase, relația unei persoane cu Dumnezeu fiind individualizată.

Dezvoltarea religiozității presupune mai mult decât înțelegerea conținutului religios din perspectivă cognitivă. Cele mai multe studii în domeniu se concentrează pe această direcție datorită posibilității de validare științifică, însă adevărata provocare constă în încercarea de instituire a unui model de experiență religioasă dintr-o perspectivă de dezvoltare non-cognitivă.

Chiar dacă nu se poate vorbi despre o viață religioasă complexă în perioada primei copilării, totuși acum se dobândesc o serie de conduite care vor sta la baza comportamentului religios de mai târziu, de aceea se impune a se sublinia, încă o dată, necesitatea realizării unui edificiu puternic al constructului religios în viața preșcolarului.

CAPITOLUL AL 5-LEA

O CERCETARE EMPIRICĂ PRIVIND RELIGIA CA DISCIPLINĂ

TEMEINICĂ ȘI NECESARĂ A PROCESULUI INSTRUCTIVEDUCATIV DIN GRĂDINIȚĂ

Religia a fost întotdeauna o variabilă importantă pentru cercetătorii din diferite domenii, care și-au propus cunoașterea omului ca ființă complexă și spirituală în relație cu Dumnezeu. Omul religios este acela care își asumă o existență teocentrică, cel care subsumează toate scopurile cotidiene și însăși viața sa apropierii de Dumnezeu, comuniunii cu El, înțelegând că viața terestră este trecătoare, numai o etapă sau o treaptă din ceea ce reprezintă adevărata viață, eternitatea. Religia creează premisele unei relații dinamice între om și Dumnezeu, este o legătură sfântă care îl pregătește pe om pentru această viață, dar și pentru viața cea veșnică în Împărăția lui Dumnezeu.

Pornind de la premisele existenței unei religiozități specifice și a unei forme de manifestare a acesteia încă de la vârsta preșcolară, susținute de teoriile unor mari cercetători și psihologi în domeniul religiei la copii (Ronald Goldman, David Elkind, James Fowler, Fritz Oser și Paul Gmünder, etc.), am realizat o cercetare, având ca subiecți 106 copii preșcolari, în scopul identificării elementelor (aspectelor) specifice reprezentărilor religioase la preșcolar. Folosind mai multe metode specifice lucrului cu copiii preșcolari (desenul religios, testul asociație-liberă, interviul semi-clinic cu motivarea răspunsurilor și un chestionar privind emoțiile religioase la copilul preșcolar), am obținut următoarele rezultate: reprezentările religioase la copilul preșcolar se structurează sub forma unor elemente religioase specifice, în funcție de experiența religioasă a acestuia. S-a evidențiat, ca un prim aspect, faptul că reprezentările religioase variază semnificativ în funcție de nivelul experienței religioase. Simultan cu creșterea nivelului experienței religioase, reprezentările religioase devin mai complexe. Astfel, preșcolarii cu experiență religioasă de nivel excepțional au reprezentări religioase mai complexe comparativ cu preșcolarii cu experiență religioasă de nivel dezvoltat.

Analizarea datelor recoltate la proba de desen religios a condus la evidențierea unei palete largi de elemente religioase. Au fost identificate un numǎr de 37 elemente (cruce, biserică, Iisus Hristos răstignit, înger, Dumnezeu, coș cu ouă roșii, Iisus Hristos – om, Maria Magdalena, Fecioara Maria, mormânt – cimitir, mormântul lui Iisus, lumânare, rugăciunea, coroana de spini pe cap, clopot, poarta raiului, muntele Golgota, Ierusalim, lumea creată, rai, Nașterea Domnului, peștera sfântă, lumina lui Dumnezeu, troiță, icoană, casa lui Dumnezeu din cer, călugăriță, Biblie, mănăstire, Baraba, Iosif, tâlharii răstigniți, arca lui Noe, magii, Iisus Hristos înviat, Iisus Hristos – prunc, Iisus Hristos în iesle), cu frecvențe diferite, în raport cu care au fost calculate scorurile aferente variabilei reprezentǎri religioase. Astfel, scorurile se întind între 1 – 6, cu o medie de 2,76. 35,8% dintre preșcolari au obținut scorul 2 (douǎ simboluri religioase), 32,1% – scorul 3, 15,1% – scorul 4. Cel mai frecvent simbol redat de copii atunci când Îl reprezintă pe Dumnezeu este crucea, cunoscut copiilor ca și semn distinctiv creștin, care apare în 90 dintre desenele lor. Reprezentările religioase sunt diverse, bogate, împletite cu elemente din sfera laică și detalii din viața copiilor.

În fiecare desen apare cel puțin un simbol religios, fapt care demonstrează că ei au formată o reprezentare proprie a lui Dumnezeu (cel mai frecvent în desenele copiilor apar 3 sau 4 elemente religioase diferite, dar există desene și cu 6 elemente religioase).

Mai multe desene fac referire la un eveniment plin de încărcătură afectivă din viața Mântuitorului Hristos, respectiv la Răstignirea Acestuia, marcant și impresionant pentru copiii de vârstă preșcolară. Desenele care redau scena Răstignirii Mântuitorului sunt îmbogățite cu elemente naturale personificate (ex: soarele care plânge, flori triste, nori cenușii, etc), care sugerează bogăția de emoții și trăiri afective pe care copiii le au în fața unui episod atât de trist.

Unii copii își transpun propriile emoții și sentimente în desen, prin intermediul paletei cromatice utilizate putem să observăm aspecte caracteristice vieții lor afective (culorile vii, puternice, diverse sunt caracteristice unei personalități puternice, expansive, denotă veselie, bucurie, entuziasm, plăcerea de a trăi, culorile închise, cenușiul și negrul folosite preponderant în desen evidențiază o personalitate introvertită, închisă, timidă, etc).

Experiența religioasă a preșcolarilor este reflectată în desene prin intermediul elementelor grafice care redau aspecte din viața copiilor și a familiilor lor, cum ar fi mersul la Biserică, mersul la cimitir, cu flori și lumânări, precum și diversitatea de scene religioase, de la desene care redau Nașterea Domnului, Intrarea în Ierusalim în duminica

Floriilor, Răstignirea Mântuitorului, la desene care simbolizează crearea lumii, îngerii, pe Dumnezeu, obiecte de cult, etc.

Se poate observa în desenele preșcolarilor bogăția de detalii care apar în jurul elementului sau elementelor principale religioase, copiii folosind în plan secund, ca decor, diverse reprezentări: flori, fluturi, iarbă, cer, soare, animale, ornamente, obiecte, etc.

Câțiva dintre copii s-au desenat pe ei sau membrii ai familiei lor, fapt care indică existența unei legături conștientizate între aceștia și Dumnezeu, Dumnezeu fiind perceput ca un „personaj” din viața lor. Acest fapt indică un nivel crescut al experienței religioase pe care unii copii o au, legătura lor cu Dumnezeu.

În majoritatea desenelor reprezentarea lui Dumnezeu este una antropomorfică, umanizată, Acesta fiind redat în chip de bărbat, pe nori, cu coroană de rege pe cap, cu barbă sau mantie, sau este reprezentat Iisus Hristos, răstignit, copiii atribuindu-i Acestuia numele de ,,Dumnezeu”. Aceste concluzii corelează cu observațiile studiului inițiat de Ernest Harms (1944) cu referire la reprezentările religioase la copii și adolescenți, potrivit căruia desenele realizate de copiii cu vârsta cuprinsă între 3 și 6 ani pot fi încadrate în ,,etapa de basm”, deoarece ei L-au reprezentat pe Dumnezeu asemeni unui rege sau ca un tată al tuturor copiilor, care are barbă și trăiește într-o casă de aur în nori, este slăvit de copii, fiind ființa supremă. Odată cu vârsta de 7 ani se face trecerea spre ,,etapa realistă”, copiii din această categorie folosind în redarea reprezentării lor despre Dumnezeu idei cunoscute sau derivate din experiența lor religioasă de până atunci. Pentru a-L reprezenta pe Dumnezeu ei desenau o cruce, un preot sau chiar pe Iisus; Dumnezeu este reprezentat antropomorfic, cu trăsăturile unei ființe umane, însă diferit de un personaj de basm, cu caracter mai realist și având influență în viața omului.

Cel mai frecvent simbol redat de copii atunci când Îl reprezintă pe Dumnezeu este crucea, cunoscut copiilor ca semn distinctiv creștin. Crucea apare în 90 dintre desenele preșcolarilor, fie ca element solitar, dar mai ales având pe Mântuitorul Hristos răstignit pe ea, sau ca ornament al unei biserici, cimitir, în mâna unui înger sau a lui Dumnezeu.

La această vârstă gândirea copiilor are un caracter concret, de aceea nu apar reprezentări abstracte ale lui Dumnezeu.

În multe dintre desene apare Biserica, despre care copiii cunosc că este casa (lăcașul) lui Dumnezeu pe pământ, și pentru că Dumnezeu este invizibil, deci imposibil de desenat, mulți au ales să redea acest aspect. Biserica este locul concret care garantează în ochii copiilor existența lui Dumnezeu, pentru că, având o casă, El există cu siguranță, chiar dacă ei nu-L pot vedea.

Dumnezeu este reprezentat ca bărbat, deoarece religia promovează ca model imaginea Tatălui.

În câteva dintre desene apare aura în jurul capului lui Dumnezeu, element specific redărilor iconografice creștine, sau veșmintele lui Dumnezeu sunt împodobite cu cruciulițe.

Îngerii sunt o altă formă de reprezentare a lui Dumnezeu, la această vârstă copiii știu că fiecare om are un înger păzitor trimis de Dumnezeu la botez, care îi poartă de grijă, adesea printre primele rugăciuni care se învață în familie fiind rugăciunea ,,Înger, îngerașul meu”.

Dintre obiectele de cult apar Biblia, lumânări, veșminte preoțești specifice, icoana.

Tatăl și Fiul, respectiv Mântuitorul Iisus Hristos apar în desenele copiilor, însă cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi, Duhul Sfânt, nu apare (fapt datorat cu probabilitate concepției subordinațianiste sau de subordonare existente în mediul familial, Dumnezeu fiind adesea imaginat ca Tatăl bătrân, atotputernic și omniprezent, Iisus Hristos ca Fiul răstignit, iar Duhul Sfânt în chip de porumbel, deși cele trei Persoane sunt deopotrivă egale și consubstanțiale).

Testul asociație-liberă descoperă aspecte inedite referitoare la reprezentarea lui Dumnezeu, dar și la volumul de cunoștințe și noțiuni religioase pe care copiii preșcolari le au. Concluziile desprinse în urma analizei termenilor asociați cuvintelor stimul date, sunt următoarele:

Se poate observa diversitatea și bogăția de cuvinte religioase folosite de copii, ceea ce indică faptul că ei au un vocabular de cuvinte dezvoltat, cunoștințe și noțiuni religioase diverse, variate, precum și experiență de viață în ceea ce privește domeniul religios.

Tatăl și Fiul, respectiv Mântuitorul Iisus Hristos sunt cunoscuți, însă cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi, Duhul Sfânt, nu apare în reprezentările verbale ale copiilor.

Raportul Tatălui cu Fiul, în viziunea copiilor, este asemeni celui dintre un tată și copilul său (subordinațianism), deoarece înțelegerea noțiunilor religioase de paternitate sau filiație se fundamentează pe modelul relației intrafamiliale, copilul extrapolează la scară mai mare ceea ce vede în jurul său, în familie.

Cuvântului stimul ,,Dumnezeu” copiii au asociat cel mai des cuvinte precum:

Iisus Hristos, Tatăl, cer, Biserică, dar și atribute precum iubire, puternic, bunătate.

Cuvântului stimul ,,Iisus” copiii au asociat cel mai des cuvinte precum:

Dumnezeu, răstignit, cruce, Paște sau Biserică.

Cuvântului stimul ,,cer” copiii au asociat frecvent cuvinte precum: nori, soare, albastru, dar și Dumnezeu, Iisus Hristos, sau înger, ceea ce indică asocierea dintre cer și divinitate stabilită în reprezentările copiilor.

Cuvântul stimul ,,suflet” este asociat de copii cu termeni precum: inimă, iubire, mama, Dumnezeu, bunătate, om, viață, ceea ce arată legătura dintre sentimentele lor și ființele cele mai dragi, mama și respectiv Dumnezeu.

Cuvântul stimul ,,Biserică” este asociat de copii cu următoarele cuvinte: preot, icoană, cruce, casă, mănăstire, precum și alte obiecte de cult și acte liturgice specifice, dar și Dumnezeu, ceea ce arată că ei văd Biserica drept loc concret în care îl întâlnesc pe Dumnezeu, chiar dacă nu Îl pot vedea și fizic.

Cuvântul stimul ,,cruce” este asociat de copii cu termeni precum: Dumnezeu, răstignit, Iisus, sau Biserică, lemn, icoană sau sfântă.

Cuvântul stimul ,,Biblie” este asociat de majoritatea copiilor cu termenul carte și cruce, fapt care arată că le este cunoscută.

Astfel, se poate afirma că există un fond de cuvinte religioase de bază, pe care majoritatea copiilor le au, precum: Dumnezeu, Iisus Hristos, Fecioara Maria, cruce,

Biserică, înger, etc, dar și o serie de termeni religioși specifici (altar, mir, parastas, mănăstire, Noul Testament etc), mai puțin întâlniți în viața de zi cu zi, ceea ce arată că există o participare și o implicare a părinților și bunicilor în sfera religioasă, cu rol major în formarea personalității copilului.

Pentru a evidenția modul în care copiii au asociat fiecare cuvânt stimul dat, s-a realizat următoarea sinteză:

Cuvinte asociate stimulului Dumnezeu: Iisus Hristos, Tatăl, Înger, Biserică,

Fecioara Maria, Cruce, soare, adevărat, haină, cer, om, gând, inimă, suflet, iubire, dragoste, viață, ajutor, bunătate, bun, lumină, bătrân, puternic, Domn, rege, Mântuitor, Înviere, copil, sfânt.

Cuvinte asociate stimulului Iisus: Dumnezeu, răstignit, Paște, Biserică, cer,

Fecioara Maria, lumină, poveste, cruce, aer, Fiul, Biblie, Hristos, îngeraș, Mesia, viață, strălucire, adunare, lumânare, bun, bunătate, Sfânt, credință, mare, om, milos, copil, ajută, Înviat, iubește.

Cuvinte asociate stimulului cer: nor, înnorat, soare, iarbă, albastru, ploaie,

Dumnezeu, Rai, Biblie, Iisus, Înger, fetiță, iubire, Maria Magdalena, ochi, trei,

Iosif, lumină, luminos, preot, Biserică, Maica Domnului, nemuritor, pământ, casă, mare, senin, frumos, aer, sus, spațiu, casa lui Dumnezeu.

Cuvinte asociate stimulului suflet: inimă, mama, cruce, eu, bunica, om, cald, iubire, dragoste, cer, nori, spirit, copil, Dumnezeu, soare, Iisus, bun, bunătate, lumină, Înger, viață, viu, vânt, morți, casă, milă, fantomă, piept, frumos.

Cuvinte asociate stimulului Biserică: Preot, mir, icoană, Dumnezeu, floare, Mănăstire, iarbă, Cruce, nori, cer, Iisus, brad, împărtășit, altar, casă, masa sfântă, soare, clădire, oameni, înger, Maica Domnului, frumoasă, suflet, ușă, credință, închin, sfinți, botez, rugăciune, casă sfântă (Casa Domnului, Casa lui Dumnezeu), slujbă, cimitir, sfântă, mare, mormânt, clopot, Paște.

Cuvinte asociate stimulului cruce: Dumnezeu, răstignit, Biserică, mormânt, mort, pământ, desen, înger, om, flori, mami, Iisus, lemn, cer, rugăciune, lumânare, imagine, icoană, Fecioara Maria, copaci, semn, frumoasă, închin, sfântă, Golgota, putere, plus, formă, cimitir, mănăstire, bunica, cruciuliță, carte, de aur.

Cuvinte asociate stimulului Biblie: carte, bibliotecă, cruce, suflet, Iisus,

Dumnezeu, amintiri, cer, Sfânta Scriptură, trecut, ou, Paște, Noul Testament, imagini, iubire, casă, parastas, copertă, Mesia, negru, pasăre, înger, sfântă, viață, religie, frumoasă, rugăciune, credință, preot, mică, amin, lumânare, biserică.

În urma sintezei cuvintelor obținute la testul de asociație liberă, am obținut un vocabular de cuvinte religioase, caracteristic vârstei preșcolare și dezvoltării religioase, alcătuit din următoarele cuvinte: Iisus Hristos, Tatăl, Înger, Biserică, Fecioara Maria, Cruce, Domn, Mântuitor, Înviere, sfânt, răstignit, Paște, Fiul, Biblie, Mesia, lumânare, credință, Înviat, Rai, Maria Magdalena, Iosif, preot, nemuritor, spirit, viață, viu, mort, milă, mir, icoană, Mănăstire, împărtășit, altar, masa sfântă, închin, botez, rugăciune, casă sfântă (Casa Domnului, Casa lui Dumnezeu), slujbă, cimitir, mormânt, clopot, Golgota, suflet, Sfânta Scriptură, Noul Testament, parastas, religie, amin.

Interviul a evidențiat cunoștințele pe care le au copiii de vârstă preșcolară despre Dumnezeu și relația Lui cu lumea, cunoștințe care constituie experiența religioasă a fiecărui copil, dat fiind faptul că, până la această vârstă, singurul mediu în care copiii iau contact cu realitatea religioasă este reprezentat de familie. Cunoștințele religioase deprinse de copii din mediul lor de viață constituie expresia dezvoltării religioase a familiei, cunoscut fiind faptul că ei imită și învață prin imitație, își însușesc ceea ce văd la persoanele semnificative din viața lor, respectiv părinții sau bunicii.

Astfel, cei mai mulți copii consideră că Dumnezeu este o Ființă Atotputernică, Atotvăzătoare, diferită de noi și totuși asemănătoare omului, care locuiește în cer (toți copiii surprind acest aspect), și care are grijă de oameni, îi vindecă și, uneori îi pedepsește (doar puțini copii surprind acest aspect), cei mai mulți dorind să-L întâlnească, să-L vadă sau să-I mulțumească, ori să-I spună că-L iubesc. Copiii îl concep pe Dumnezeu într-o formă antropomorfizată, fapt datorat atât specificității stadiului de dezvoltare a gândirii, cât și modelului reprezentat în icoane și biserici.

Concluziile cercetării de mai sus susțin faptul că, în ciuda vârstei, copiii sunt capabili să își formeze o imagine personală a lui Dumnezeu, un model interiorizat adaptat particularităților lor și o reprezentare bogată, pe baza cunoștințelor religioase pe care le au din familie. Primele noțiuni religioase le dobândesc din familie, însă, părinții lor, generația lipsită de o educație religioasă, nu le pot oferi prea multe. Bunicii rămân, de multe ori, din păcate, cei care conștientizează importanța valorilor religioase și a unei legături vii cu Dumnezeu pentru copil, însă ei transmit micuților nu atât cunoștințe, ci mai mult exemple de comportament religios – moral, bazat pe tradițiile și ritualurile păstrate de-a lungul generațiilor, fără o fundamentare biblică prea puternică. Pentru a deveni creștini adevărați, copiii trebuie să descopere cât mai multe despre Dumnezeu și să învețe să stabilească o legătură autentică cu El, bazată pe cunoaștere și pe trăire, având în față un model real al Modelului Absolut, Mântuitorul Iisus Hristos.

În urma cercetării modului în care copiii preșcolari se raportează la Dumnezeu și a felului cum apare și se manifestă religiozitatea în viața lor, putem afirma faptul că terenul sufletesc al micuților este „fertil”, pregătit pentru a fi sădite în el semințele credinței și a dragostei de Dumnezeu, pentru a modela cât mai frumos personalitatea și caracterul lor. Există un interes deosebit din partea preșcolarilor spre descoperirea lui Dumnezeu, curiozitate și dorință de pătrundere a realității sacre, care susțin necesitatea realizării unei educații religioase încă de la grădiniță.

Pentru a vedea care sunt părerile părinților referitoare la această inițiativă, am alcătuit un chestionar (Anexa I) alcătuit din 5 întrebări, care să reflecte atitudinile părinților față de studierea noțiunilor religioase din grădiniță. Acest chestionar a fost aplicat unui număr de 437 de subiecți, părinți ai unor copii preșcolari înscriși în mai multe grădinițe de stat din orașul Târgoviște. Formarea eșantionului s-a realizat după tehnica aleatorie, răspunzând solicitării de completare a chestionarului acei părinți care au adus copiii la grădiniță în perioada mai 2013. Nu a fost înregistrat niciun refuz cu privire la completarea chestionarului.

Din totalul de 437 de chestionare aplicate, 9 chestionare au fost anulate din cauza nerespectării regulilor de completare stabilite, părinții fie nu au completat toate răspunsurile, fie au bifat mai multe variante la aceeași întrebare, fapt care a condus la anularea lor. Au rămas 428 de chestionare valide.

Cele 5 întrebări din chestionar urmăresc să arate care este opinia și dorința părinților față de realizarea activităților religioase în grădiniță, dacă atribuie un rol deosebit religiei în formarea personalității copiilor lor și de la ce grupă de vârstă consideră ei că ar trebui să fie realizate activitățile religioase în grădiniță. De asemenea, o întrebare (întrebarea a 4-a) face referire la cum se consideră a fi părintele din perspectiva credinței religioase, iar ultima întrebare (a 5-a) aduce informații despre grupa din care face parte fiecare copil al cărui părinte a fost inclus în eșantion.

Prima întrebare – „Considerați că religia are un rol important în formarea și educarea unui copil?” a primit următoarele răspunsuri: din totalul de 428 de subiecți chestionați, 421 au răspuns afirmativ, adică 98% din totalul părinților incluși în cercetare, doar 7 subiecți, adică 2% au răspuns negativ, după cum se poate observa și din figura de mai jos:

Fig. 1. Răspunsurile subiecților la întrebarea: „Considerați că religia are un rol important în formarea și educarea unui copil?”

Așadar, părinții consideră religia ca fiind importantă în dezvoltarea armonioasă, fizică și spirituală a copiilor lor, pentru că ajută la formarea unei perspective optimiste asupa vieții, pentru că încurajează promovarea virtuților morale de la o vârstă cât mai fragedă și, nu în ultimul rînd, pentru că păstrează și cultivă inocența și frumusețea acestei vârste.

A doua întrebare urmărește să evidențieze opinia părinților referitoare la realizarea educației religioase la nivelul preșcolar, astfel, 95% dintre părinții chestionați consideră oportun și necesar acest demers, și numai 5% nu doresc acest lucru.

Fig. 2. Răspunsurile subiecților la întrebarea: „V-ar plăcea ca preșcolarul dvs. să învețe la grădiniță noțiuni de educație religioasă?”

Copiii sunt, în ciuda vârstei, mult mai pregătiți pentru a primi în sufletul lor pe Dumnezeu, decât își imaginează sau chiar decât sunt unii adulți. Conștientizând importanța pe care religia o are în viața lor, cu o mică excepție, toți părinții doresc ca și copiii lor să aibă privilegiul și bucuria întâlnirii cu Dumnezeu.

La întrebarea a III-a, referitoare la vârsta pe care o consideră potrivită pentru a începe formarea religioasă a copilului, părerile părinților variază, astfel 161 de părinți (37%) doresc începerea educației religioase de la grupa mică, 114 subiecți (27%) consideră grupa mijlocie ca fiind momentul potrivit începerii formării religioase, 99 dintre părinți (23%) sunt de acord cu religia de la grupa mare și numai 54 de subiecți (13%) au optat pentru varianta studiului religiei începând cu vârsta școlară.

Fig. 3. Răspunsurile subiecților la întrebarea: „De la ce vârstă considerați că este oportun să se studieze religia?”

Aceste rezultate sunt influențate de grupa în care se află copilul la momentul realizării chestionarului, mulți părinți care aveau copilul în grupa mică/mijlocie/mare au ales începerea educației religioase de la grupa mijlocie/mare/școală, motivând că anul școlar curent se află spre sfârșit, și doresc ca propriul copil să beneficieze de studiul religiei.

Întrebarea a IV-a intenționează să descopere modul în care părinții se autodefinesc ca fiind persoane credincioase sau necredincioase, pentru a observa în ce măsură religiozitatea lor influențează dorința de a transmite o educație religioasă propriului copil. Concluziile rezultate în urma acestei întrebări, evidențiază faptul că, din totalul de 428 de subiecți implicați în cercetare, toți (100%) se autopercep ca fiind persoane credincioase, indiferent de convingerile religioase pe care le au.

Fig. 4. Răspunsurile subiecților la întrebarea: „Sunteți o persoană care crede în Dumnezeu?”

Am ales această întrebare cu scopul de a evidenția dacă părerile personale și convingerile religioase ale părinților influențează alegerea formării moral-religioase a propriilor copii. Grijile cotidiene și probleme vieții își pun amprenta pe trăsăturile caracteriale mobile ale omului, însă, dacă religia există în interiorul nostru dificultățile devin mai ușor de întâmpinat și obstacolelel mai ușor de depășit.

Întrebarea a V-a vizează să stabilească din ce grupă fac parte copiii părinților chestionați.

Din grupele mici fac parte 124 de copii, din cele mijlocii 156 de copii și din grupele mari 148 de copii.

Fig. 5. Răspunsurile subiecților la întrebarea: „Din ce grupă face parte copilul dvs.?”

În urma aplicării acestui chestionar pot fi desprinse următoarele concluzii: nu doar copii își doresc să aibă o ocazie de întâlnire cu Dumnezeu, ci și părinții lor, conștientizând influența pozitivă și beneficiile pe care Religia le are în formarea micilor creștini, în etapa preșcolarității începând de la grupa mică, ținând cont de multidirecționalitatea amprentei pe care educația religioasă o are în formarea personalității, caracterului moral și conduitei adultului de mâine. După cum a adăugat un părinte al unui copil din grupa mijlocie în chestionar că „învață-l pe copil de mic calea lui Dumnezeu și când va fi mare nu se va abate de la ea” (Pildele lui Solomon 22,6), putem afirma că dezvoltarea valorilor religioase în sufletul copilului de la o vârstă cât mai fragedă, se imprimă asemeni unei peceți puse pe ceara caldă, realizând pentru tot restul vieții o legătură solidă și activă cu Dumnezeu.

Putem menționa, în încheiere, și părerile cadrelor didactice care au colaborat cu noi, acestea exprimându-și opinia potrivit căreia, după vasta experiență educațională de lucru cu copiii preșcolari, educația religioasă începută din grădiniță, are efecte vizibile pozitive asupra copilului, în plan personal, în familie și în societate (această cercetare științifică este parte constitutivă a tezei de doctorat cu titlul „Inteligența emoțională și reprezentările religioase la preșcolar” susținută de Santi Elena-Ancuța sub îndrumarea Dnei. Prof. Univ. Dr. Mihaela Roco, la catedra de Psihologie din cadrul Facultății de

Psihologie și Științele Educației, Universitatea din București, în anul 2013).

Tot în acest sens, J.P. Richter (apud Antonescu, Nicolau, 1937, p. 221) afirma:

,,Dacă n-ar fi copilul o întreagă metafizică religioasă, cum i s-ar putea da ideea de infinit, de Dumnezeu, de veșnicie, de sfințenie, deoarece nu le putem face înțelese prin idei concrete și nici nu posedăm decât limbajul gol, care poate trezi, nu însă crea. Dacă Dumnezeu și religia ar fi patrimoniul vârstei mature, (…) entuziasmul religios și iubirea divină nu s-ar găsi decât în sufletele celor mari. Pe când tocmai la vârsta inocenței se înrădăcinează lucrurile sfinte. Norii sau albastrul dimineții hotărăsc de strălucirea zilei”.

CAPITOLUL AL 6-LEA

METODE ȘI TEHNICI UTILIZATE ÎN ACTIVITĂȚILE DE RELIGIE

LA VÂRSTA PREȘCOLARĂ

Metodele reprezintă căi sau mijloace prin intermediul cărora se realizează obiectivele propuse în procesul instructiv-educativ. Fiecare disciplină de învățământ își are metodele ei specifice. Metodele sunt selecționate de cadrul didactic și sunt utilizate în funcție de nivelul și trebuințele sau interesele copiilor, în vederea asimilării temeinice a cunoștințelor, a trăirii valorilor, a stimulării spiritului creativ; metodele permit profesorului să se manifeste ca purtător competent al conținuturilor învățământului și ca organizator al procesului instructiv-educativ (Cucoș, 2006, p. 286). Alegerea unei metode constituie o decizie importantă pentru procesul de învățământ și se face având în vedere finalitățile educației, particulartitățile de vârstă ale copiilor, conținutul procesului educativ, caracteristicile individuale ale copiilor, în funcție de mijloacele utilizate, de experiența și competența didactică a profesorului.

Profesorul Ioan Cerghit (1980) identifică mai multe funcții specifice ale metodelor:

Funcția cognitivă – metoda constituie o cale de acces spre cunoaștere, ea devenind pentru copil un mod de a afla, de a cerceta, de a descoperi;

Funcția formativ-educativă – prin formarea de deprinderi intelectuale și structuri cognitive, atitudini, sentimente, capacități, comportamente, metoda este un proces educativ;

Funcția instrumentală sau operațională – metoda este o tehnică de execuție care mijlocește îndeplinirea obiectivelor instructiv-educative;

Funcția normativă sau de optimizare a acțiunii – metoda arată cum trebuie să se procedeze în procesul de predare-învățare-evaluare pentru a obține rezultatele cele mai bune.

Orice metodă pedagogică este rezultatul confluenței mai multor factori, ceea ce face ca educația să fie cu adevărat o artă: arta de a adapta permanent resursele deținute în scopul atingerii obiectivelor propuse.

Religia, în activitățile de învățare din grădiniță, se bazează pe folosirea mai multor metode și tehnici caracteristice învățământului preșcolar, însă adaptate specificului acestei discipline. Astfel, se pot folosi: metode expozitive (povestirea sau lectura, explicația, descrierea), metode interogative (conversația euristică, problematizarea), metode de cunoaștere a realității religioase (observarea directă a lumii înconjurătoare, studiul de caz, exemplul, rugăciunea) și metode fundamentate pe acțiune (jocul, dramatizarea, exercițiul).

Specificul lucrului cu copiii preșcolari, dar și domeniul prea puțin explorat al universului religios la această vârstă, impun o abordare specială, care să țină cont de particularitățile vârstei, respectiv de profilul psihologic și fizic al dezvoltării copilului preșcolar, dar și de specificul problematicii religiozității, care presupune o adresare către suflet, către spiritual, mai puțin accesibil măsurătorilor și parametrilor exacți. Astfel, în funcție de fiecare variabilă implicată, se vor identifica și adapta cele mai potrivite metode de investigație care pot fi utilizate în cazul copiilor preșcolari.

Existența lui Dumnezeu este o certitudine pentru credincios și nu presupune explicații, iar viața religioasă a omului care crede nu se bazează pe concepții raționaliste și reci asupra lui Dumnezeu, ci pe emoții în legătură cu Acesta.

Omul nu poate să-L cunoască pe Dumnezeu, în ființa Sa, deoarece Dumnezeu este mai presus de orice cunoaștere, iar ,,un Dumnezeu definit este un Dumnezeu finit”, (Galeriu, http://www.crestinortodox.ro/interviuri/parintele-galeriu-internetul-implicatiile-

70497.html), ci numai lucrările lui, actele, manifestările Sale în lume. Iar modul în care noi ne raportăm la Dumnezeu, prin credință, constituie elementele religiozității subiective a fiecărui om în parte.

Religiozitatea unui adult diferă foarte mult de cea a unui copil, însă acest lucru nu înseamnă că Dumnezeu este inaccesibil cunoașterii și descoperirii de către cei mici. Copiii sunt, prin natura ființei lor, cei care se pot apropia cel mai mult de Dumnezeu, prin modul lor inedit, curajos și lipsit de inhibiții de a încerca să și-L reprezinte. Ei nu se lasă opriți de convenționalisme sau de bariere create de însăși mintea noastră limitată, ci dau expresie și frâu liber imaginației lor bogate și spontane, cu inocența și frumusețea acestei vârste minunate.

6.1. Povestirea sau lectura textelor biblice și patristice

Metoda povestirii sau lecturii este o narațiune simplă într-un limbaj expresiv care implică o participare afectivă a copiilor, stimulează imaginația și creează noi motivații de învățare.

În lucrul cu copiii preșcolari metodele expozitive, dintre care face parte și lectura, reprezintă principalul mijloc de comunicare și transmitere de cunoștințe, dar și de îmbogățire a limbajului, de dezvoltare a gândirii și memoriei, de cultivare a emoțiilor și a creativității, o metodă agreată de copii și cu efecte semnificative în planul dezvoltării psihice.

Lectura sau povestirile oferă adevărate situații de viață la care copilul participă, se transpune prin intermediul personajelor, empatizează cu acestea, descoperă noi reacții și atitudini din care învață, contribuind la lărgirea orizontului de viață și la îmbogățirea experienței personale. Învățămintele care se desprind din anumite povestiri cu caracter moral constituie adevărate situații de învățare, influențând pozitiv procesul de formare a personalității copiilor, comportamentul și atitudinile lor în diverse situații.

Lectura textelor biblice și patristice evidențiază două aspecte pe care le presupune cunoașterea lui Dumnezeu: posibilitatea însușirii, prin educația religioasă, a adevărului revelat privind originea divină a omului și a scopului lui în lume și, respectiv, trăirea religioasă, ceea ce simte, gândește și exteriorizează omul față de Dumnezeu în anumite momente ale vieții (Holbea, Opriș, Opriș, Jambore, 2010, p. 34).

Preșcolarii sunt fermecați de lumea fantastică a povestirilor, le ascultă cu plăcere chiar dacă sunt repetate și își manifestă întotdeauna dorința ca ele să dureze cât mai mult. Prin intermediul povestirilor, copiii reușesc să se elibereze de impresiile nemijlocite și au posibilitatea să își reprezinte obiecte și fenomene noi.

Unul dintre scopurile predării religiei este formarea caracterelor religios-morale, iar povestirea sau lectura biblică contribuie la însușirea unor valori care să influențeze pozitiv comportamentul lor (Șebu, 2000, p. 78).

La activitatea de religie se va utiliza lectura (povestire, pildă) cu conținut religios cu scopul de a trezi în sufletul copilului stări de natură religioasă. Copilul trebuie să asculte lectura cu atenție, apoi să răspundă unor întrebări referitoare la sentimentele și stările sufletești pe care le trăiește.

Exemple de activități:

povestirea sau lectura vieții și minunilor Sfântului Ierarh Nicolae;

povestirea pildei samarineanului milostiv, accesibilizată la nivelul înțelegerii copiilor;

lectura zilelor creației;

povestiri despre persoane sfinte: Noe, Avraam, Moise, Iosif;

povestioare cu conținut moral (Leon Magdan, Povestiri creștine pentru copii);

povestiri despre bunătatea și iubirea lui Dumnezeu pentru oameni și despre minuni înfăptuite de sfinți;

lectura unor povestioare care să pună în valoare anumite caracteristici ale unui bun creștin: bunătate, ajutorare, prietenie;

povestiri moralizatoare referitoare la modul de comportare creștin față de semenii aflați în situații dificile;

povestiri care evocă tradiții și obiceiuri specifice unor evenimente și sărbători religioase:

îmbodobitul bradului, colindatul, încondeiatul ouălor.

6.2. Explicația

Este o metodă expozitivă care se pretează a se utiliza în activitățile din grădiniță pentru a facilita înțelegerea diferitelor concepte și termeni religioși de către copii. Pentru a fi mai eficientă, explicația este necesară a fi însoțită de suport vizual, deoarece în această etapă de vârstă gândirea copilului are caracter concret.

În activitățile de religie din grădiniță explicația este esențială pentru însușirea conținutului specific acestui domeniu. Prin explicație copiii își vor crea treptat un vocabular de termeni religioși, care vor constitui pe termen lung fundamentul unei credințe autentice. Această metodă, prin întrebuințarea ei, dezvoltă gândirea și activează mecanismul înțelegerii.

Exemple de activități:

explicarea unor termeni religioși de bază: credință, iubire, milă, recunoștință, mulțumire, familia creștină; Amin; Biblia; Biserică; creștin, Cruce; Domnul Iisus Hristos; Dumnezeu; sfinți; înger; Maica Domnului; rugăciune; sărbătoare; Sfântul Nicolae; Adam; Eva;

Biserică; casa Domnului; cruce; sfinți; înger păzitor; apă sfințită, minune, tămâie, creștin, lumânare etc.

Icoana, ca obiect de cult particular și public: se va explica ce este icoana și care sunt caracteristicile ei și se va aduce în fața copiilor un obiect concret;

Preotul, persoană liturgică: se va explica cine este acesta, ce face și va fi invitat în fața copiilor un preot;

Înger, ființă cerească: se va explica copiilor ce este și cum arată un înger, prin analogie cu elemente care nu pot fi văzute (vântul care nu se poate vedea, dar se poate simți), și se vor aduce în fața copiilor reprezentări iconografice cu înger;

explicarea importanței protejării naturii pentru sănătatea omului (elemente de ecologie creștină);

explicarea importanței sărbătorilor religioase în viața creștinului și a modului în care este sărbătorit un eveniment religios;

explicarea semnificației unor nume creștine uzuale (Maria, Emanuel, Andrei, Mihail, Cristian etc.).

6.3. Descrierea

Descrierea este metoda expozitivă care expune trăsăturile specifice și caracteristicile unor obiecte, locuri, persoane, fenomene, întâmplări, cu scopul de a crea o imagine cât mai clară a acestora, în contextul dat. Ea pune accent pe aspectele exterioare, vizibile ale obiectului ales. Această metodă dezvoltă la copii spiritul de observație. Ea se folosește de mijloace de învățământ cum ar fi: harta, imagini, filme, fotografii, planșe etc. Descrierea transpune în fața copilului imaginea obiectului, ajutându-l pe acesta să-și formeze o reprezentare figurativă cât mai fidelă originalului.

Exemple de activități:

descrierea unei biserici pe baza unor imagini și din propria experiență prin comparație cu o clădire obișnuită;

descrierea veșmintelor preoțești: copiii vor fi solicitați să observe părțile componente ale acestora, detalii estetice, materialul, culoarea, forma etc.

descrierea Mântuitorului Hristos, a Sfintei Fecioare Maria și a sfinților după reprezentările iconografice;

descrierea unor imagini sugestive care redau comportamente pozitive și negative ale unor

copii, cu accent pe îndeplinirea primelor și evitarea celorlalte;

descrierea unor trăiri și experiențe personale petrecute în familie și cu ocazia participării

la unele evenimente religioase (botez, cununie, denii, împărtășanie, vizitarea unei mănăstiri).

6.4. Citirea de imagini

Citirea de imagini este o metodă expozitivă specifică învățământului preșcolar, care presupune desprinderea unui mesaj dintr-o paletă de imagini sugestive pentru o temă dată. Neștiind să citească la această vârstă, copiii „citesc” imagini, adică redau în cuvintele lor o acțiune, o întâmplare, un eveniment, un fapt prezentat în simboluri grafice (desene și imagini), fiind solicitate astfel, procese psihice importante, precum: gândirea, limbajul, memoria, atenția, afectivitatea, voința, imaginația, creativitatea și inteligența emoțională.

La vârsta preșcolară imaginile au o importanță deosebită, ele facilitează învățarea, îmbogățesc reprezentările mentale ale copiilor, realizează corelații, analogii, punți de legătură între vechile și noile cunoștințe și dezvoltă inițiativa și voința copiilor spre descoperirea lumii pe baza experienței proprii. Citirea de imagini este primul pas și treapta pe care se bazează citirea efectivă.

Această metodă îi ajută pe copii să înțeleagă că imaginile, ca și cuvintele, sunt purtătoarele unui mesaj. Citirea de imagini stă în strânsă legătură cu formarea și îmbogățirea limbajului copiilor preșcolari, realizând o conexiune între percepție, reprezentările psihice, gândire și modul de exprimare prin cuvinte. Este o metodă foarte frecvent folosită la această etapă de vârstă, fiind eficientă în mai multe tipuri de activități: activități de comunicare și educare a limbajului, științe și activități matermatice, educație pentru societate, activități estetice și creative. Poate fi folosită cu succes și în activitățile de educație religioasă.

Exemple de activități:

citire de imagini: „La Biserică”; „La Paște”;

citire de imagini cu persoane care se roagă acasă sau la biserică;

citire de imagini care să evidențieze comportamente autentice creștine;

citire de imagini sugestive din viața copiilor, care marchează evenimente religioase

(Sărbătoarea numelui, Crăciunul în familie, Paștele);

citire de imagini care să ilustreze frumusețile naturii create de Dumnezeu.

6.5. Conversația euristică

Conversația euristică este o metodă interogativă care se bazează pe dialog și care solicită din partea copiilor răspunsurile la întrebări adresate de către profesor și creează situații de învățare noi. Conversația euristică realizează contextul unei incursiuni în propriul univers cognitiv și contribuie la formarea de conexiuni care facilitează dezvăluirea unor noi aspecte ale realității (Cucoș, 2006, p. 292). Ea stimulează aspectul critic al gândirii, îi învață pe copii să-și adreseze întrebări și să comunice. Această metodă este mai greu de utilizat la grupa mică, însă la grupele mijlocie și mare, când copiii încep să realizeze conexiuni între anumite întâmplări, evenimente, ea se poate utiliza cu succes.

Conversația euristică solicită din partea profesorului o măiestrie deosebită a modului în care sunt adresate întrebările. Dacă profesorul stăpânește foarte bine subiectul, el poate obține din partea copilului răspunsuri deosebite, inedite, creative și poate alcătui situații de învățare eficiente. Se spune că a întreba reprezintă primul pas spre cunoaștere, ceea ce aprobă eficiența acestei metode chiar de la vârsta preșcolarității. Adresarea unei întrebări contribuie la apariția motivului cognitiv (Cucoș, 2006, p. 292), care stimulează activitatea ulterioară. Profesorul Ioan Cerghit (1980, p. 116) considera întrebarea ca fiind „o invitație la acțiune, un ferment al activității mintale, un instrument de obținere a informațiilor”, iar copiii, prin natura vârstei lor, sunt adevărate izvoare de întrebări, care-i ajută să descopere și să înțeleagă tot ceea ce se întâmplă în jurul lor.

Exemple de activități:

convorbiri despre cine este Dumnezeu și ce rol are El în viața noastră;

convorbiri privind calitățile unui bun creștin (bunătate, iubire, ajutorarea semenilor);

dialog despre regulile de comportament creștin în clasă, în familie, în biserică și în societate;

convorbiri despre cum poartă de grijă Dumnezeu omului și naturii;

convorbire: „Ce simte prietenul meu?”;

convorbire: „Sunt creștin”;

convorbire: „Cum să fim buni”;

convorbiri despre actele pe care este bine să le practice micii creștini: rugăciunea, mersul la biserică, ascultarea de părinți, comportamentul corect față de semeni și natură;

convorbiri despre importanța rugăciunii în viața copiilor, prin referire la experiența personală;

convorbiri despre iubirea față de Dumnezeu, față de părinți, frați, colegi și despre iubirea lui Dumnezeu pentru oameni;

convorbire privind modul de manifestare a iubirii părinților pentru copii și a copiilor față de părinți;

convorbiri privind comportamentul față de semenii cu anumite probleme (de sănătate, sociale) reale sau imaginate;

convorbiri care să evidențieze importanța și valoarea fiecărui om, ca ființă unică și specială;

convorbiri care să evidențieze rolurile și responsabilitățile persoanelor în biserică (preot, credincioși), precum și în alte medii (ex. la grădiniță – copii, educatoare);

convorbiri pentru a evidenția diferențele dintre copiii grupei (în special) și dintre oameni (în general);

convorbiri pe tema unor sărbători importante din perspectivă creștină (Paștele, Crăciunul, Boboteaza etc.);

convorbiri referitoare la principalele evenimente religioase din viața omului (Botezul, Nunta, ziua onomastică);

convorbiri pe tema diferitelor sărbători religioase și a modului în care se celebrează acestea în familie sau comunitate;

convorbiri pe tema importanței sărbătorilor religioase din viața copiilor și a modului de manifestare în familie și societate: tradiții și obiceiuri cunoscute de copii.

6.6. Problematizarea

Pr. Prof. Dr. Sebastian Șebu (2000, p. 98) definea problematizarea ca fiind „metoda interogativă prin care se creează în mintea copilului o întrebare sau o situație problemă, cu scopul de a stimula efortul personal în surprinderea diferitelor relații între cunoștințele

dobândite anterior și noile cunoștințe, care să conducă la elaborarea soluției, sub îndrumarea profesorului.”

Specificul acestei metode constă în faptul că profesorul nu comunică pur și simplu cunoștințe elaborate anterior, ci dezvăluie elevilor săi embriologia adevărurilor (Cucoș, 2006, p. 297), determinându-i pe aceștia să inițieze un demers de căutare și de descoperire.

În realizarea activităților de religie problematizarea poate fi folosită la grupele de vârstă mare, când copiii sunt capabili să inițieze un demers de rezolvare a unei probleme, cu ajutorul dat de către profesor. Problematizarea, prin specificul ei, este o metodă care dezvoltă gândirea, îl transpune pe copil într-o situație căreia el trebuie să-i găsească rezolvarea potrivită. Această metodă poate fi folosită și în activitățile de religie, deși este specifică mai ales științelor exacte, însă profesorul de religie, cu măiestrie și înțelepciune, poate crea o situație problematică menită să dezvolte gândirea copiilor. În ceea ce privește conținuturile revelate ale credinței, problematizarea nu poate fi folosită.

În grădiniță poate fi folosită întrebarea-problemă și situația-problemă, problema fiind mai greu de utilizat, pentru că solicită un efort și o analiză cu un grad ridicat de complexitate.

Această metodă are o valoare formativă foarte mare, deoarece ea contribuie la consolidarea unor structuri cognitive, la stimularea spiritului de explorare, la dezvoltarea autonomiei, la formarea unui stil activ de lucru și la susținerea unui punct de vedere propriu (argumentare).

Exemple:

,,- Ce s-ar fi întâmplat cu omul căzut la pământ, dacă nu ar fi trecut pe acolo bunul samarinean?”;

,,- Ce s-ar fi întâmplat cu Isaac, dacă Dumnezeu nu l-ar fi oprit pe Avraam la timp?”;

,,- Care ar fi fost viața lui Adam și a Evei dacă ar fi ascultat porunca lui Dumnezeu?”;

6.7. Observarea directă a lumii înconjurătoare

Această metodă de cunoaștere a realității religioase presupune îndreptarea atenției copiilor spre lumea înconjurătoare, fie sub îndrumarea profesorului (observația sistematică), fie în mod autonom (observația independentă), cu scopul de a înțelege o realitate superioară, observând creația să descopere pe Creator. Observația are o valoare euristică și participativă, se bazează și dezvoltă receptivitatea copiilor față de fenomenele lumii înconjurătoare. Prin intermediul observației se urmărește explicarea, descrierea, interpretarea unor fenomene din perspectiva unor sarcini concrete de învățare (Cucoș, 2006, p. 295).

Această metodă contribuie la dezvoltarea unot trăsături comportamentale, cum ar fi răbdarea, perseverența, imaginația, consecvența, spiritul detaliilor. Prin contemplarea lumii, copiii descoperă dragostea și purtarea de grijă pe care Dumnezeu le are față de aceasta și înțeleg concepte generale cum ar fi: providența divină, crearea lumii și a omului, ordinea și legile naturii. Această contemplare a frumuseților create trebuie să trezească în sufletul copilului dorința de a se apropia și de a-L cunoaște pe Dumnezeu mai mult.

Exemple de activități:

activitate în aer liber, care va urmări descoperirea frumuseților naturii, ca părți ale lumii create de Dumnezeu;

observarea naturii ca dar al iubirii lui Dumnezeu față de om;

observarea dirijată a elementelor comune tuturor oamenilor precum și a trăsăturilor care ne fac unici;

observarea unor icoane care reprezintă evenimente din viața Mântuitorului, a Maicii

Domnului, a unor sfinți (Sf. Nicolae, Sf. Andrei etc.).

6.8. Studiul de caz

Studiul de caz este o metodă de cunoaștere a realității înconjurătoare care poate fi folosită și în activitățile cu conținut religios. Această metodă presupune analiza unui caz real, în vederea identificării anumitor elemente care pot aduce un aport educativ pentru copii. Analiza unui eveniment, a unei persoane, a unei situații de viață din sfera religioasă, oferă copilului contextul formării unor atitudini, deprinderi și comportamente practice. Din studiul unui caz copiii pot învăța cum să procedeze în situații similare sau pot evita consecințele unei alegeri greșite.

Această metodă trebuie utilizată ținând cont de particularitățile de înțelegere ale copiilor și de obiectivele în raport cu care urmărim însușirea unor comportamente. Cazul de studiat trebuie să fie relevant pentru tema aleasă, clar și să conțină elemente educative. Studiul de caz dezvoltă capacitatea de analiză și sinteză a gândirii copiilor și imaginația creativă, deoarece solicită din partea lor identificarea unui alt mod de rezolvare față de subiectul studiului.

Exemplu: – o povestioară care redă viața Sfintei Filofteia, din care copiii vor fi îndrumați să

analizeze faptele ei și consecințele care decurg din acestea și să desprindă învățături morale de viață.

6.9. Exemplul

Exemplul, ca metodă de cunoaștere a realității religioase, presupune aducerea în fața copiilor a unui model de comportament pozitiv din care aceștia să desprindă anumite învățături. La vârsta preșcolarității, imitația este una dintre caracteristicile cele mai importante prin care copilul își însușește limbajul, comportamentul, atitudinile, gesturile unei persoane cu semnificație afectivă pentru el. De aceea, exemplul poate și trebuie să fie folosit în activitatea religioasă și nu numai.

Primul model pe care copilul îl imită în viața lui este mama. Odată cu intrarea în grădiniță, educatoarea și profesorul de religie devin și ei exemple pe care copiii le imită. Astfel, profesorul de religie trebuie să reprezinte cu adevărat un exemplu de conduită morală și de reflectare a modelului suprem, Mântuitorul Iisus Hristos, pentru a trezi în ființa interioară a copilului sentimente pozitive, admirație și pentru a oferi un model de urmat. Puterea exemplului este, pentru copilul preșcolar, de cele mai multe ori, mai mare și mai rezonantă decât cuvintele profesorului.

Exemple:

exemplu de identificare a rolurilor pe care le are fiecare membru al familiei;

povestioară moralizatoare „Copilul bine crescut” (L. Magdan, 2004, p. 32);

povestioara „Căința păcătosului” (Revista Lumea Credinței pentru copii, anul I, nr. 7, p.

18-19);

– povestioara „Ecoul vieții” (L. Magdan, 2006, p. 52-53).

6.10. Rugăciunea

Rugăciunea reprezintă o legătură vie și personală cu Dumnezeu. Prin rugăciune omul se adresează direct lui Dumnezeu, fiind acea deschidere simplă și firească a omului ca ființă creată spre comunicare și comuniune cu El. Rugăciunea este expresia religiei trăite, ea presupune o stare de pietate deosebită în care omul se cufundă, copleșit de emoții și trăiri specifice intense, cadru în care se clădește relația lui cu Dumnezeu. Convorbirea cu Dumnezeu folosește o semantică emoțională care să descrie trăiri și stări diverse, de la iubire, iertare, căință, la milă, neputință, ajutor.

Rugăciunea la copil este o deprindere care se dezvoltă stadial, care evoluează și se transformă odată cu creșterea lui. Preșcolarii mici (3 ani) nu au încă dezvoltată capacitatea de a înțelege profunzimea și specificul rugăciunii, de aceea ei se concentrează, mai ales, pe comportamentele fizice (vizibile) pe care le presupune actul rugăciunii, după cum le-au observat a fi realizate de adulți: țin ochii închiși, mâinile împreunate, așezat în genunchi, în fața unei icoane. Ei imită gesturile simbolice, acțiunile observate, reducând actul rugăciunii la aspectul extern, vizibil al acesteia.

La 4 ani copiii consideră că, pentru a te ruga, este nevoie mai întâi să știi despre Dumnezeu și să crezi în El, dar totuși nu cred că rugăciunea implică să te gândești. Acum începe să se observe influența mediului în care copilul trăiește, cei care trăiesc într-o atmosferă preponderent religioasă reflectă acest lucru în comportamentul și atitudinile lor. La 5 ani, copiii conștientizează conceptul de rugăciune și sunt familiarizați cu el, totuși nu au foarte mare încredere în eficacitatea propriilor rugăciuni, dar consideră că în general ele se îndeplinesc. La 6 și 7 ani copiii cred că rugăciunile sunt eficiente, că ele pot influența sau modifica realitatea. Acum sunt conștienți de aspectele mentale ale rugăciunii, și le consideră la fel de importante ca și pe cele fizice. Ei atribuie capacitatea de a te ruga exclusiv ființelor umane și consideră că, pentru a face acest lucru, este nevoie de un anumit grad de dezvoltare fizică și mentală (ex. copiii foarte mici nu se pot ruga). De la vârsta de 8 ani copiii manifestă o capacitate semnificativă de a înțelege conceptul de rugăciune (Isailă, 2006, p. 218).

Rugăciunea copilului are ca fază incipientă rugămintea pe care el o exprimă emoțional față de părinți. Rugămintea copilului are o mare forță psihologică, deoarece ea este însoțită de o intensă emoționalitate. Ea este de fapt o dorință, care, împlinită de către părinți, produce liniște și bucurie intensă. Rugăciunea, după modelul rugăminții față de părinți, este însoțită de o stare de speranță, optimism, încredere, copilul fiind capabil să își reprezinte sau să anticipeze emoția și bucuria pe care îndeplinirea ei i-o va genera. Copilul vine în fața lui Dumnezeu cu încrederea și speranța pe care le are în părinți; rugăciunea copilului este sinceră și încrezătoare în posibilitatea reală de satisfacere a ei.

Copiii relaționează cu Dumnezeu în timpul rugăciunii. Ei Îi vorbesc, i se adresează, în tăcere sau chiar cu voce tare, înainte de culcare, când simt prezența lui Dumnezeu lângă ei. Dumnezeu este lângă ei când sunt bolnavi sau când au un coșmar. Astfel ajung copiii să-L iubească pe Dumnezeu, să-L integreze în viața lor ca pe o persoană reală. Copiii sunt ființe spirituale, care Îl caută pe Dumnezeu și care sunt receptivi și răspund cu iubire iubirii Sale.

Exemple:

încă de la grupa mică sau chiar mai devreme, copiii învață rugăciunea „Înger, îngerașul meu”, dar și alte rugăciuni adaptate capacității lor de înțelegere și memorare: ,,Tatăl nostru”, ,,Rugăciunea de dimineață”, ,,Rugăciunea de seară” etc. (vezi Cărticica de rugăciuni și Rugăciuni pentru copilașii buni);

la grupa mică pot fi învățate următoarele rugăciuni: „Doamne, ține-i fericiți”, „Doamne, Doamne, ceresc Tată”, cuvintele care însoțesc semnul Sfintei Cruci;

la grupa mijlocie pot fi învățate următoarele rugăciuni: „Tatăl nostru”, „Rugăciune pentru părinți”, „Toți, cu inima curată”;

la grupa mare pot fi învățate următoarele rugăciuni: „Rugăciunea preșcolarului”,

„Rugăciune la intrarea în clasă”, Rugăciune către îngerașul păzitor”.

6.11. Jocul

Cea mai importantă modalitate de exprimare a copilului preșcolar o reprezintă jocul. În activitatea de zi cu zi a unui copil jocul ocupă ponderea cea mai mare, fiind activitatea preferată a acestuia. A ne întreba de ce se joacă copilul înseamnă a ne întreba de ce este copil. Copilăria, cu frumusețea și veselia ei, nu poate fi imaginată fără joc.

Jocul este o metodă și totodată un mijloc de educare eficient și atractiv, prin intermediul lui se realizează învățarea la vârsta preșcolarității, copiii manifestând un interes deosebit față de orice activitate care se realizează prin joc. Pentru copil jocul nu reprezintă o simplă distracție; jucându-se, el cunoaște și descoperă lumea și viața într-o formă accesibilă și atractivă pentru el. Jocul este un instrument care stimulează dezvoltarea cognitivă, el îi pregătește pe copii pentru viață, oferă oportunitatea de a exersa roluri și de a-i imita pe adulți, stimulează fantezia, imaginația și creativitatea, prin intermediul lui se afirmă individualitatea fiecărui copil, el reprezintă climatul psihologic cel mai favorabil copilului preșcolar pentru a se forma armonios. Nu în ultimul rând, jocul este un exercițiu esențial pentru formarea și dezvoltarea responsabilității etice și morale.

Jucându-se, copilul utilizează bagajul de cunoștințe pe care îl are, se implică afectiv, acționează, se descoperă pe sine, pe ceilalți și lumea care îl înconjoară, jocul formează, dezvoltă și modelează întreaga viață psihică a copilului.

La vârsta de 3 ani, jocul copilului este legat de obiecte și mânuirea lor, copilul preferând să se joace individual, la 4 ani apare nevoia unui partener de joc, la 5 ani este preferat jocul de rol și jocul tematic, cu subiecte din viața copilului, iar în jurul vârstei de 6 ani apar în jocuri pattern-uri socio-profesionale cu conduite tipice (Golu, Ioniță, 2009, p. 25).

Jocul, prin specificul său, contribuie la reflectarea și transformarea în plan imaginar a realității complete prin care copilul cunoaște activ lumea. Achizițiile dobândite prin joc au o puternică amprentă, rămânând impregnate pentru toată viața în structura personalității copilului.

La vârsta preșcolarității, jocul are o dublă semnificație: el este cadrul în care se manifestă, se exteriorizează întreaga viață psihică a copilului și, totodată, prin intermediul lui se formează și dezvoltă capacitățile psihice ale acestuia (Golu, Ioniță, 2009, p. 27).

Învățarea prin joc este naturală, spontană și foarte durabilă. Jocul încurajează copiii să investigheze, să creeze, să descopere lumea din jurul lor și lumea din interiorul lor, universul lor emoțional.

Jocul poate fi utilizat în orice tip de activitate, inclusiv în cea religioasă, în funcție de obiectivele stabilite. Jocul religios este mijlocul prin care pot fi însușite atitudini și comportamente moral-religioase, facilitează dezvoltarea deprinderilor morale, ajută la formarea caracterului, într-o atmosferă plăcută, liniștitoare.

În activitatea de religie pot fi utilizate mai multe tipuri de jocuri, în funcție de:

resursele folosite: jocuri materiale, jocuri orale, jocuri pe bază de întrebări, jocuri pe bază de fișe individuale;

forma de exprimare: jocuri simbolice, jocuri de sensibilizare, jocuri-ghicitori, jocuri de cuvinte încrucișate etc.;

conținutul instruirii: jocuri de cunoștințe religioase, jocuri de literatură religioasă, jocuri muzicale religioase etc.

procesele psihice stimulate: jocuri de observație, jocuri de atenție, jocuri de memorie, jocuri de gândire, jocuri de limbaj, jocuri de creație etc. (Opriș, Opriș, Horga, 2012, p. 20).

Jocul este pentru copil la fel de important ca hrana pentru trup și dragostea pentru suflet. Un copil care nu se joacă nu poate fi decât un copil bolnav, pentru că jocul este însăși ființa copilului și modul lui de a se manifesta în lume. Există numeroase păreri ale specialiștilor pedagogi și psihologi cu referire la joc, însă toți, deopotrivă, afirmă importanța și necesitatea jocului în viața copilului, în dezvoltarea lui integrală. Educația religioasă se poate realiza cu succes prin intermediul jocurilor, asigurând totodată un progres moral-spiritual.

Exemple:

jocuri didactice care să valorifice experiența religioasă a copiilor (ajutarea semenilor, rugăciunea etc.);

jocuri didactice care să evidențieze atitudini și comportamente moral-religioase din experiența de viață a copiilor (mersul la biserică, rugăciunea, fapte bune);

jocuri didactice care să urmărească descoperirea calităților proprii și ale celorlalți;

jocuri „Așa da / așa nu”;

jocuri emoționale pentru a explora sentimentele copiilor în fața unor situații de comportament imaginate (ex. „Ce simt când…”);

joc senzorial-perceptiv: „Recunoaște obiectul după miros, după pipăit”;

joc de atenție: ,,Fă ce spun, nu ce fac eu!;

joc de observație: ,,Găsește diferențele!”;

joc-ghicitori: ,,Ghici, ghicitoarea mea!”;

joc de rol; ,,La Paște”; „Ce trei magi”; „Îngerașii și păstorii”; „De-a familia”;

jocuri de rol cu privire la asumarea diferitelor comportamente religioase în situații date și jocuri ce vizează împărțirea responsabilităților într-un grup;

jocuri de rol care să urmărească acceptarea necondiționată a semenilor (ex. „Copiii lumii”);

jocuri de rol care urmăresc descoperirea calităților celorlalți: „Întreabă-mă și îți răspund!”.

6.12. Dramatizarea

Dramatizarea este metoda prin care, pe baza procedeelor artei dramatice, se realizează exprimarea unor realități diferite, într-o manieră inedită. Dramatizarea este o modalitate de expresie specifică artei teatrale, dar ea poate fi adaptată și procesului instructiv-educativ. În grădiniță, dramatizarea poate fi folosită la grupa mare, pentru a pune

în scenă piese religioase și scenete.

Interperetarea unei scenete sau a unei piese religioase, în care copiii sunt implicați direct, prin intermediul rolurilor jucate, contribuie la exprimarea sentimentelor și trăirilor artistice, la dezvoltarea simțului estetic, la o învățare diferită și atractivă pentru copii și la aducerea în plan concret a unei realități din timpuri trecute. Prin faptul că preșcolarii trebuie să își însușească rolul personajelor, atitudinea lor, comportamentul și chiar îmbrăcămintea lor, scenetele sunt deosebit de atractive și formative. În plan psihic, piesele religioase contribuie la dezvoltarea memoriei, a afectivității și dezvoltă empatia.

Exemplu: – piese religioase (scenete): „Vicleimul”, „Copiii și îngerașii”, „Sfântul Nicolae și

fetele sărace”.

6.13. Exercițiul

Exercițiul moral este o metodă fundamentată pe acțiune, care constă în executarea repetată și intenționată a unor acțiuni în scopul formării unor deprinderi morale, în condiții asemănătoare. Cu cât o acțiune este realizată de mai multe ori, cu atât se conturează deprinderea respectivă și intenția de a fi repetată în context similar.

În activitățile religioase din grădiniță, exercițiul vizează formarea în contexte educative diferite a unor abilități practice necesare pentru integrarea în viața liturgică și sunt vizate un set de abilități teoretice legate de învățarea unor cântări după auz, aplicarea unor cunoștințe în noi contexte, realizarea de către copii a unor produse, materiale, lucrări etc. (Opriș, Opriș, Horga, 2012, p. 23).

În cadrul activității de religie, exercițiul contribuie la formarea unor deprinderi caracteristice unui bun creștin.

Exemple de activități:

exerciții de realizare a închinării (actul închinării și cuvintele însoțitoare) cu explicarea semnificației gestului de închinare;

copiii vor fi încurajați să rostească rugăciunea la intrarea în clasă și la plecare, dar și dimineața, înainte de masă, seara (în particular);

participarea la slujbele religioase din Duminici și sărbători;

exerciții de construire a unor enunțuri simple cu termeni nou învățați;

exerciții practice de cunoaștere și recunoaștere a Bibliei dintre alte cărți;

exerciții de identificare a faptelor bune/rele săvârșite de personajele biblice;

exerciții de identificare a responsabilităților ce reies din statusurile și rolurile pe care le au copiii în familie, la grădiniță, în grupul de prieteni;

exerciții pentru explorarea universului interior al copiilor și pentru autocunoaștere: „Ce îmi place mie?”;

exerciții de identificare a diferențelor dintre membrii unui grup;

exerciții de recunoaștere a unor evenimente și sărbători religioase, cu suport vizual sau pe baza audierii unor fragmente biblice sau din literatura religioasă.

6.14. Metoda alianței

Folosită cu precădere în școlile din Apus, această metodă își găsește începutul în activitatea învățătorească a Mântuitorului Hristos de a se raporta la cei doisprezece Apostoli. Metoda alianței se caracterizează prin:

nu este vizat individul ca atare, ci grupul văzut ca ansamblu;

Învățătorul nu este distanțat de ucenicii Săi, fiind accentuată dimensiunea comuniuniii și comunicării;

alianța se bazează pe raporturi de dialog și prietenie între elevii care devin coparticipanți la acțiunea de educare și formare reciprocă;

actualizează disponibilitățile relaționale ale copiilor, de deschidere și împlinire prin ceilalți, pentru că omul nu este un univers închis, ci o realitate deschisă, o existență în relație cu o alta (Cucoș, 2009, p. 299).

Profesorul care folosește această metodă trebuie să fie „printre copii” și nu „în fața” sau „în afara” lor, el trebuie mai întâi să devină prietenul sau fratele mai mare al copiilor, să comunice deschis cu ei, să le transmită sentimente pozitive de apropiere și implicare față de aceștia, să respecte opiniile și personalitatea lor, să caute împreună răspunsuri și să găsească rezolvările cele mai potrivite.

Specificul folosirii acestei metode cu copiii mici cere din partea educatorului o cunoaștere specială a tuturor copiilor din grupă, aplicarea unor tehnici de lucru în grup, crearea unui mediu care să îndemne la comunicare liberă bazată pe încredere și respect reciproc.

Exemplu: După modelul în care Domnul nostru Iisus Hristos predica Sfinților Apostoli și mulțimilor, profesorul poate explica o parabolă stând printre copii pe jos, pe pernuțe, transmițând copiilor o stare specială.

6.15. Metoda diagramei cauză-efect

Această metodă creează posibilitatea copiilor de a descoperi cauza și efectul unor procese, evenimente, fenomene, probleme, particularizând putem vorbi despre consecințe ale comportamentelor și acțiunilor întreprinse. Această metodă stimulează imaginația copiilor în căutarea celor mai oportune ideide rezolvare a unei probleme propuse. Ea are două elemente esențiale: cauza, care reprezintă punctul apariției problemei în anumite condiții determinate și efectul, ca urmare a cauzei care l-a provocat.

Diagrama se bazează pe folosirea următoarelor întrebări: „Când?”, „Unde?”, „Cine?”, „De ce?”, „Ce?”, „Cum?”.

Ele dirijează și facilitează în același timp înțelegerea cauzei și a efectului întâmplării evenimentului. Aceste întrebări reprezintă cauzele majore ale evenimentului și îmbracă axa principală a diagramei care reprezintă efectul.

Exemple:

– povestirea biblică: „Neascultarea lui Adam și a Evei – izgonirea din Rai”;

-„Pilda fiului risipitor” (adaptată nivelului de înțelegere al copiilor preșcolari).

6.16. Mozaic

Această metodă presupune învățarea prin cooperare, prin interdependența grupurilor și exercitarea statutului de expert în rezolvarea unei sarcini de învățare. Tehnica mozaicului se poate realiza astfel: se grupează copiii în 4-5 echipe și se repartizează fiecărei echipe câte un simbol ce corespunde unei subteme. Subtema se studiază independent în cadrul fiecărei echipe de către un copil care va deveni reprezentantul echipei. Reprezentanții expun colegilor cunoștințele lor.

Această metodă poate fi folosită cu succes în special la grupele mari, acolo unde copiii au un limbaj mai dezvoltat.

Exemplu: – „Zilele creației”; copiii vor fi împărțiți în 6 echipe, câte una pentru fiecare zi a creației, vor avea la dispoziție materiale ilustrative cât mai diverse care să le sugereze ce sa întâmplat în ziua respectivă. Fiecare echipă va primi câte un simbol (†, ☺, ☼, ș, ♪, ♥).

După documentare reprezentantul echipei prezintă celorlalți cunoștințele deprinse în echipa sa.

CAPITOLUL AL 7-LEA MIJLOACELE DE ÎNVĂȚĂMÂNT SPECIFICE DEMERSULUI EDUCATIV RELIGIOS DIN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR

Mijloacele de învățământ reprezintă resursele materiale (instrumente) ale procesului de învățământ, care facilitează comunicarea, înțelegerea, însușirea cunoștințelor, formarea priceperilor și deprinderilor, contribuie la crearea situațiilor de învățare, la favorizarea unei învățări rapide, conștiente, accesibile, sistematice și temeinice, la fixarea cunoștințelor sau la evaluarea și aplicarea cunoștințelor în practică.

Mijloacele de învățământ solicită și susțin operațiile gândirii, stimulează căutarea și cercetarea, dezvoltă imaginația și creativitatea copiilor.

Acestea se pot grupa în două mari categorii (Cucoș, 2006, p. 301):

Mijloacele de învățământ au un aport pozitiv asupra învățării, deoarece vin să suplimenteze explicațiile verbale, oferă un suport intuitiv și îi familiarizează pe copii cu realitatea mai greu observabilă. Eficiența utilizării mijloacelor de învățare ține de capacitatea profesorului de a le alege și a le folosi oportun.

Ele trebuie utilizate în funcție de metodele și tehnicile alese, pentru a putea atinge potențialul maxim educativ. Particularitățile grupelor de vârstă din grădiniță impun, pe lângă alegerea unor metode specifice, corelarea lor cu mijloacele de învățământ adaptate specificului nivelului de dezvoltare al copiilor. În activitățile de învățare a religiei la grădiniță pot fi utilizate o variată gamă de mijloace de învățământ cu specific religios, cum ar fi: textul biblic, icoana, cărți și reviste cu conținut religios pentru copii, planșe, imagini, fișe de lucru, cd-uri cu muzică religioasă, dvd-uri cu filme religioase, puzzle, cuburi, jetoane cu imagini religioase, machetă cu scene din viața religioasă (scena Nașterii Domnului), obiecte liturgice (candelă, lumânare, mir, tămâie etc.), panou de religie, calculatorul, softuri educaționale pentru copii. Pe lângă acestea mai pot fi folosite și alte mijloace de învățământ, precum: jucării, creioane colorate, carioca, acuarele, sticlă pentru pictură, plastilină, mingea, păpuși pentru scenete.

Textul biblic

În activitățile de educație religioasă desfășurate în grădiniță textul biblic poate fi folosit pentru crearea contextului de învățare potrivit, cu mențiunea că limbajul trebuie adaptat nivelului de înțelegere al copiilor preșcolari și trebuie selectate acele pasaje și episoade care pot fi receptate de copii la această vârstă. În acest scop există Biblia pentru copii, care este utilă educatoarei întrucât accesibilizează conținutul fără a pierde din profunzimea și din importanța mesajului. De asemenea, textele care vor fi prezenate copiilor trebuie însoțite de imagini bogate și expresive, pentru a-i ajuta pe copii să pătrundă

mai ușor conținutul. Există versete sau îndemnuri morale deosebit de frumoase și accesibile învățării de la cea mai fragedă vârstă: „Mai fericit este a da decât a lua” (Fapte 20, 35); „Unde este comoara ta, acolo este și inima ta” (Matei 6, 21); „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 19, 19).

Icoana

Icoana este, dincolo de caracteristica ei de reprezentare a realității divine, un mijloc de învățare cu un puternic impact emoțional pentru adult, dar mai ales pentru copii; prin intermediul ei copiii descoperă un conținut plin de semnificații și aduc aici și acum întâmplări și evenimente, fapte și persoane din istoria mânturii neamului omenesc. Icoana este pentru copil Biblia în imagini, de aceea are un puternic caracter educativ și formativ.

În copilărie, imaginea lui Dumnezeu este concepută aproape exclusiv așa cum este văzut în icoane. Copilul nu și-ar putea imagina niciodată pe Dumnezeu în lipsa unei reprezentări concrete din icoane (Bologa, 1930, p. 64). Reprezentarea lui Dumnezeu este mediată de calitatea de simbol a imaginii religioase, ca participant efectiv la realitatea reprezentată: imaginea religioasă redată este realitatea divină imaginată. În activitățile de educație religioasă din grădiniță icoana își are rostul ei, amintind copiilor, prin prezența ei, de spațiul liturgic al bisericii, dar și de locul de rugăciune de acasă, creând o atmosferă de siguranță, liniște, încredere și un sentiment al prezenței continue a lui Dumnezeu în viața lor. Se vor alege spre prezentare icoanele cu încărcătură emoțională pozitivă (ex. icoana Învierii Domnului, iar nu icoana Răstignirii pe Cruce a Mântuitorului Hristos), ținându-se cont și de subiectul activității curente. Este recomandat ca icoanele alese să fie cele pictate în spirit și după canoanele ortodoxe, de evitat reprezentările sau imaginile artistice (kitschuri).

Fișa de lucru

Fișa de lucru este un mijloc de învățământ des utilizat în mediul preșcolar, cu mențiunea că trebuie să se aibă în vedere construirea ei pe bază de imagini și de sarcini didactice adaptate, atractive și formative. Fișele pot conține desene de colorat, labirinturi, sarcini de descoperirea unor asemănări/deosebiri, de ordonare cronologică a unor evenimente, completarea unor părți lipsă, puzzle, unește punctele și creează o imagine etc.

(a se vedea exemplele din anexe).

Obiecte liturgice

Obiectele liturgice (candelă, tămâie, lumânare, cățuie, cruce, veșminte, potir, miruitor, clopotul, toaca, icoana) pot fi prezentate copiilor pentru a-i familiariza cu obiectele de cult specifice credinței noastre ce se regăsesc în spațiile eclesiale, dar și acasă.

În activitățile de învățare se pleacă de la experiența directă, personală pe care o au copiii în raport cu acestea, de la ceea ce cunosc și au văzut în biserică sau acasă, în special în momentele de captare a atenției. Obiectele liturgice contribuie la crearea unei atmosfere prielnice contextului de achiziții fundamentale, prin faptul că ei pot observa (candela, potir, icoana), pot simți (mirosul tămâiei, lumânarea, veșmintele), pot auzi (clopotul, toaca) și percepe în mod direct și concret componente ale vieții religioase, astfel se pun bazele unei învățări durabile, eficiente și se stimulează intersul natural față de descoperirea dimensiunii religioase.

Panoul de religie

Panoul de religie este un element care nu trebuie să lipsească dintr-un spațiu educațional, în sala de grupă se recomandă a se realiza un colț al micului creștin, cu icoane, candelă, desene religioase realizate de copii, îndemnuri morale, imagini sugestive și altele. În construirea acestuia educatoarea trebuie să îi implice pe copii, să-l îmbogățească cu materiale noi la diferite ocazii (marile sărbători, vizite la mănăstiri sau biserici), dar și cu produse proprii ale copiilor (lucru manual: îngeri de hârtie, decorațiuni de Crăciun realizate manual, desene sau colaje de Paște etc.).

Calculatorul și mijloacele de învățământ moderne

Acolo unde dotările materiale permit (calculator, proiector, tablă inteligentă) pot fi utilizate în activitatea de religie mijloacele moderne de învățare, softuri educaționale, filme religioase, cd-uri cu muzică religioasă pentru copii și jocuri interactive, deoarece impactul acestora este unul deosebit, copiii sunt foarte receptivi, atenți, dornici de descoperire și atrași de astfel de mijloace tehnologice. Acestea reprezintă o alternativă eficientă la activitățile tradiționale, fiind complementare modalităților clasice de realizare a procesului instructiv-educativ din învățământul preșcolar. Este bine a fi folosite în diverse ocazii, fără a se abuza de acestea, cu scopul de a crea și alte contexte de învățare. Sunt necesare și utile, însă nu sunt obligatorii.

***

Dat fiind caracterul și necesitatea concretului în viața copiilor preșcolari, mijloacele de învățământ, prin specificul lor intuitiv, contribuie semnificativ la însușirea unui volum mai mare de cunoștințe și la o învățare mai eficientă și durabilă. În grădiniță se recomandă folosirea unor mijloace didactice cât mai bogate, variate, colorate, atractive, estetice, sigure și cât mai corect realizate pentru copii. De calitatea lor și de alegerea momentului în care sunt folosite depinde o parte din reușita activităților propuse. Cu certitudine vocația și creativitatea ce le caracterizează pe educatoare în general sunt factori care contribuie cu succes la identificarea și adaptarea celor mai eficiente motode, tehnici și mijloace în scopul realizării unei educații religioase autentice și a formării personalității și conduitei adecvate a micilor creștini.

CAPITOLUL AL 8-LEA COMPONENTA EVALUATIVĂ ÎN EDUCAȚIA RELIGIOASĂ PREȘCOLARĂ

Evaluarea este cea de-a treia componentă a procesului instructiv – educativ, alături de predare și învățare, care îndeplinește trei funcții: măsurare (ce a învățat copilul?), predicție (este copilul destul de dezvoltat pentru a face față stadiului următor și intrării în școlaritate?), diagnoză (ce anume blochează sau întârzie dezvoltarea copilului?) (Curriculum pentru învățământul preșcolar, 2009, p. 15).

Evaluarea reprezintă totalitatea activităților prin care se colectează, organizează și interpretează datele obținute în urma aplicării unor instrumente de măsurare, în scopul emiterii unei judecăți de valoare pe care se bazează o anumită decizie în plan educațional.

Evaluarea în grădiniță urmărește progresul copilului în raport cu el însuși, deoarece fiecare copil este unic și se dezvoltă într-un ritm propriu, diferit de cel al altor copii chiar de aceeași vârstă.

Activitatea instructiv-educativă din grădiniță presupune multiple forme de evaluare, printre care: evaluarea inițială, evaluarea continuă și sumativă. Evaluarea inițială se realizează la începutul anului școlar, odată cu intrarea copilului în grupa respectivă. Evaluarea sumativă sau cumulativă se realizează prin verificări la sfârșitul anului școlar sau la finalul unei grupe. Evaluarea continuă sau formativă presupune evaluarea tuturor copiilor privind conținuturile esențiale și însoțește mereu activitățile de predare-învățare, semnalizând dificultățile care intervin, spre a se realiza un proces ameliorativ. Această formă de evaluare se raportează la obiectivele pedagogice definite. Controlul sistematic oferă un feed-back operativ asupra perfomanțelor atinse și contribuie la cunoașterea nivelului atins de copii în dezvoltarea lor.

Sfânta Scriptură descoperă faptul că un creștin este evaluat de Dumnezeu, de semeni și de conștiința proprie (autoevaluarea).

În activitățile de religie evaluarea urmărește nu atât însușirea unor cunoștințe, cât mai ales formarea unor competențe și deprinderi moral-religioase. Este dificil de cuantificat achizițiile dobândite de copii, mai ales când vorbim despre religie, deoarece comportamentul preșcolarilor se modifică treptat, în timp. Este necesar să ținem cont de mai mulți factori care aparțin de individualitatea fiecărui copil (factori genetici, structura neuronală, mediul din care provin și familia etc.) atunci când evaluăm un copil.

Evaluarea eficientă este aceea care pornește de la obiectivele operaționale stabilite în fiecare activiate, ea trebuie să vizeze raportul dintre rezultatele obținute și rezultatele scontate. Scopul evaluării este de a perfecționa în permanență procesul instructiv-educativ.

Trebuie ca fiecare copil să fie evaluat în raport cu evoluția sa proprie, în ritmul său, fără să fie comparat cu alt copil. Pot fi evaluate cunoștințele copiilor, atitudinile, conduitele, deprinderile, comportamentele, cantitativ sau calitativ; credința, însă, nu poate fi evaluată (Holbea, Opriș, Opriș, Jambore, 2010, p. 36).

Constantin Cucoș (2009, p. 18) considera că ,,scopul final al evaluării nu este de a stabili dinafară cât de mare este credința elevului, ci de a-l face pe acesta să se interogheze, să se aplece spre sine, spre credința sau necredința sa. Obiectivul prioritar al evaluării la disciplina Religie rezidă în punerea elevilor în situația de autoevaluare. Noua concepție asupra evaluării pleacă de la premisa că aceasta este un proces circular, activ, dinamic, de îmbunătățire a activității educative și nu de ratificare definitivă a unor achiziții. În evaluare se va pune accent nu pe realizările elevilor, ci pe procesele formative și autoformative care se activează. Acestea sunt mult mai importante pentru că ele garantează conduite responsabile prezente sau viitoare”.

Printre metodele de evaluare a progresului copilului se numără: observarea sistematică a comportamentului copiilor, analiza produselor activității, desenele, jocurile didactice, fișele individuale, autoevaluarea. La grădiniță nu există teme pentru acasă, calificative sau note, însă profesorul poate constata dacă un copil a atins sau nu un anumit prag de dezvoltare.

Exemplu de instrument care poate fi folosit în evaluarea progresului învățării și a comportamentului copiilor la disciplina religie:

Numele și prenumele copilului: ………………………………… Grupa: ………………………………..

Exemplu de fișă de lucru care poate fi folosită în evaluarea curentă la disciplina religie, la grupa mică:

Exemplu de fișă de lucru care poate fi folosită în evaluarea curentă la disciplina religie, la grupa mijlocie:

Exemplu de fișă de lucru care poate fi folosită în evaluarea curentă la disciplina religie, la grupa mare:

Evaluarea în educația religioasă pune accentul pe dezvoltarea întregii persoane, în plan cognitiv, spiritual și afectiv, o componentă vitală a obiectivelor educației religioase vizând dezvoltarea conduitei morale și formarea personalității în acord cu valorile și principiile creștine.

CAPITOLUL AL 9-LEA

PROIECTAREA ACTIVITĂȚII DE EDUCAȚIE RELIGIOASĂ ÎN

GRĂDINIȚĂ ȘI PRODUSELE ACTIVITĂȚII COPIILOR

9.1. Specificul proiectării activității de educație religioasă în grădiniță

Educația religioasă creștină este ,,o acțiune specific umană, care se desfășoară conștient de către un educator, conform unui plan și unei metode bine precizate. Ea este susținută de iubire, de încredere, de libertate și de harul lui Dumnezeu și are drept scop realizarea caracterului religios-moral cu desăvârșirea lui în personalitatea creștină”, după cum o definea Părintele Dumitru Călugăr (1984, p. 75).

Idealul educației religioase este unul integralist, el constă în ,,a cultiva toate forțele de care dispune omul ca ființă psihofizică, precum și valorile ideale menite să inspire pe cele dintâi și să le dea direcție” (Radu, 1990, p. 32).

Scopul educativ al activității de religie în grădiniță are dublu caracter instructiv și formativ, cu mențiunea că, pentru etapa de vârstă preșcolară este imerios necesar să se pună accent pe componenta formativă. Conținutul informativ al educației religioase trebuie să cuprindă aspectele esențiale ale religiei: informații cu privire la crearea lumii, cunoștințe despre viața și activitatea Mântuitorului Hristos, despre Biserică, despre faptele bune etc.

Componenta formativă a educației religioase la preșcolar trebuie să primeze și să vizeze însușirea deprinderilor moral-religioase, a comportamentelor concordante cu valorile credinței creștin-ortodoxe și a atitudinilor corelate acestora.

Prof. Constantin Cucoș (2009, p. 238) consideră că „scopul educativ al Religiei se concretizează prin:

înfiriparea, dezvoltarea și întreținerea sentimentului religios la copii și tineri;

formarea unor deprinderi de a gândi și făptui în spiritul normelor creștinești;

formarea unei coeziuni la nivelul comunitar pe baza principiilor morale creștine și a tradițiilor neamului nostru.”

Obiectivele sau competențele educaționale ale educației religioase în grădiniță vizează achizițiile ce urmează a fi însușite și care sunt redate sub forma unor comportamente vizibile, concrete, măsurabile și observabile, derivate din scopul educativ.

Pentru această etapă se recomandă a dezvolta comportamente care determină atitudini prosociale și morale, cum ar fi: altruismul, empatia, prietenia, respectul, acceptarea etc.

Reușita oricărui act didactic și progresul educativ al copiilor sunt garantate de o cât mai bună anticipare și o planificare a situațiilor de învățare cât mai exacte. Planificarea și implicit proiectarea activității didactice, în general, reprezintă ansamblul proceselor și operațiilor anticipative, care să asigure acesteia un caracter sistematic, rațional și o eficiență sporită. Proiectarea activităților de educație religioasă din grădiniță reprezintă premiza unui demers reușit, având valoare de ghid în conceperea și desfășurarea situațiilor de predare-învățare-evaluare.

În construcția unei situații de învățare de tipul unei activități de religie din grădiniță, trebuie să se parcurgă următoarele procese și operații:

stabilirea obiectivelor generale;

alegerea resurselor și a condițiilor de desfășurare a procesului de instruire;

organizarea și pregătirea conținutului procesului instructiv-educativ;

operaționalizarea obiectivelor activității și identificarea tipurilor de comportamente vizate;

alegerea strategiei (metode, mijloace, forme de organizare) în funcție de tipul activității;

determinarea modalităților de evaluare a activității (Gherghina-coord., 2007, p. 160).

Activitatea de educație religioasă din grădiniță urmărește aceiași pași în demersul de proiectare ca orice altă activitate de nivel preșcolar, ținând cont de particularitățile de vârstă ale copiilor și de posibilitățile lor reale de înțelegere, cu mențiunea respectării principiilor specifice disciplinei: principiul hristocentric și cel eclesiocentric.

Conținuturile educației religioase din grădiniță vor fi selectate în raport cu particularitățile de vârstă ale copiilor, cu nivelul de dezvoltare a gândirii lor, cu specificul activității din grădiniță și în raport cu obiectivele propuse. Astfel, conținuturile vor fi generale, vor viza însușirea de competențe și formarea de deprinderi religioase, asigurând optimizarea cunoașterii învățăturii de credință și a moralei creștine. Pașii care trebuie urmați în stabilirea conținutului învățării la religie sunt:

delimitarea și ordonarea unităților informaționale (capitole, subcapitole, teme);

identificarea elementelor fiecărei unități de învățare;

organizarea conținutului pe activități;

accesibilizarea conținutului în funcție de capacitățile copiilor și de ritmul de însușire a lui;

ordonarea logică a conținutului, ierarhizarea noțiunilor (Gherghina-coord., 2007, p. 161).

Conținutul disciplinei Religie din grădiniță trebuie selectat cu atenție, în funcție de nivelul de vârstă, de particularitățile copiilor din grupa respectivă, de nevoile și trebuințele lor, precum și de problemele cu care se confruntă și pentru care activitatea de religie poate oferi un model de rezolvare pozitiv. Rolul educatoarei, în acest sens, este unul extrem de important, întrucât ea trebuie să ,,cântărească” cât și cum trebuie să ofere copiilor pentru a le trezi interesul și pentru a le susține dorința de cunoaștere și motivația la cote ridicate. Succesul unei activități de educație religioasă depinde foarte mult de factorul uman care realizează acest demers, de cât de mult pune în practică ceea ce susține teoretic și de câtă dragoste și credință are în suflet și este capabil să împărtășească și altora.

***

Proiectarea unei activități constituie o provocare pentru fiecare cadru didactic.

Succesul survine în urma unei pregătiri minuțioase și a unei anticipări corecte a secvențelor instructiv-educative. Elaborarea unei scheme mentale a activității constituie ,,un act de creație prin care se imaginează și se construiesc momentele ei principale, dar și cele de amănunt” (Cucoș, 2009, p. 322). Educatorul dispune de liberatate în a concepe situații noi, secvențe instructive, dând curs creativității sale pedagogice, creând sau valorificând momentele fericite apărute pe neașteptate.

Proiectul de activitate trebuie să descrie detaliat situația de învățare, el este un „instrument intermediar între prefigurările mentale și concretizările faptice ale acțiunilor instructiv-educative” (Cucoș, 2009, p. 323).

Proiectarea unei activități de religie presupune realizarea unei concordanțe între obiective sau scopuri, metode, materiale, mijloace, experiențe, exerciții de învățare și evaluarea rezultatelor.

Mai jos propunem câte un model de proiect de activitate la disciplina Religie, pentru fiecare grupă (mică, mijlocie și mare):

PROIECT DE ACTIVITATE

DATA:

UNITATEA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: GRUPA: Mică

ARIA CURRICULARĂ: Domeniul Om și Societate

DENUMIREA ACTIVITĂȚII: Religie

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE: Despre credință

SUBIECTUL ACTIVITĂȚII: Semnul Sfintei Cruci

TIPUL ACTIVITĂȚII: însușire de noi cunoștințe / formare de priceperi și deprinderi

SCOPUL ACTIVITĂȚII: însușirea modului de realizare a semnului Sfintei Cruci;

formarea deprinderii de a se închina corect, în diferite contexte;

TIPUL DE INTERACȚIUNE: prin activitate directă și expozitivă

TIPUL ÎNVĂȚĂRII: prin descoperire și imitare

TIP DE EVALUARE: prin observarea comportamentului și aprecierea orală a activității, prin joc.

OBIECTIVE:

a) Cognitive:

Să descrie elementele semnului Sfintei Cruci;

Să identifice contextul în care se realizează semnul Sfintei Cruci;

Să asocieze cuvintele potrivite semnului Sfintei Cruci; b) Afective:

Să manifeste interes și bucurie față de activitatea propusă; c) Comportamentale:

Să execute corect semnul Sfintei Cruci;

STRATEGII DIDACTICE:

METODE ȘI PROCEDEE: conversația, explicația, demonstrația, instructajul, exercițiul, jocul, munca independentă, îndemnul moral;

MIJLOACE: imagini iconografice, reprezentări ale Sfintei Cruci, fișe de muncă independentă, filmuleț educativ, calculator;

FORME DE ORGANIZARE: frontal, pe grupe, individual;

DURATA: 15-20 minute BIBLIOGRAFIE:

***, Curriculum pentru învățământul preșcolar, 2009, București, Didactica Publishing House.

Șebu, Sebastian, Opriș, Monica, Opriș, Dorin, 2000, Metodica predării religiei, Alba Iulia, Editura Reîntregirea.

Cucoș, Constantin, 1999, Educația religioasă, Iași, Editura Polirom;

Magdan, Leon, Jocuri creștine pentru copii, Editura Mateiaș, București, 2006.

Scenariul didactic

PROIECT DE ACTIVITATE

DATA:

UNITATEA DE ÎNVĂȚĂMÂNT:

GRUPA: Mijlocie

ARIA CURRICULARĂ: Domeniul Om și Societate

DENUMIREA ACTIVITĂȚII: Religie

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE: Sărbătorile creștine, izvor de bucurie

SUBIECTUL ACTIVITĂȚII: Sfântul Nicolae – prietenul copiilor

TIPUL ACTIVITĂȚII: însușire de noi cunoștințe SCOPUL ACTIVITĂȚII:

– Însușirea cunoștințelor despre viața Sfântului Nicolae, ca model de comportament creștin; – Dezvoltarea trăsăturilor pozitive de voință și caracter și formarea unei atitudini pozitive față de sine și față de ceilalți.

TIPUL DE INTERACȚIUNE: prin activitate directă și expozitivă

TIPUL ÎNVĂȚĂRII: prin descoperire și imitare

TIP DE EVALUARE: prin observarea comportamentului și aprecierea orală a activității, prin joc.

OBIECTIVE: La sfârșitul activității, copiii vor fi capabili:

să rețină mesajul poveștii, acela de a fi darnici și buni asemenea Sfântului Nicolae;

să identifice situații în care se pot comporta și ei asemeni Sfântului Nicolae; • sǎ exprime prin cuvinte stǎrile emoționale provocate de întâmplǎrile poveștii;

să-și exprime emoțiile și sentimentele față de Sfântul Nicolae.

STRATEGII DIDACTICE:

METODE ȘI PROCEDEE: conversația, explicația, povestirea, instructajul, exercițiul, jocul, munca independentă, îndemnul moral, turul galeriei;

MIJLOACE: păpuși pentru teatru, panou pentru teatru, carte de povești, cd, calculator, fișe de muncă independentă, lipici, mărgele, vată, semințe, fulgi de hârtie decupați, sclipici;

FORME DE ORGANIZARE: frontal, individual

DURATA: 20 – 25 minute

BIBLIOGRAFIE:

***, Curriculum pentru învățământul preșcolar (3-6/7 ani), 2009, București, Didactica Publishing House

Șebu, Sebastian, Opriș, Monica, Opriș, Dorin, 2000, Metodica predării religiei, Alba Iulia, Editura Reîntregirea

Cucoș, Constantin, 1999, Educația religioasă, Iași, Editura Polirom

***, Laborator preșcolar, Ghid metodologic, 2002, București, Editura V&I Integral

***, Revista Învățământului Preșcolar, 2013, nr. 3- 4, București, Editura Arlequin.

Scenariul didactic

Anexă

Povestea lui Moș Nicolae

Trăia odată într-un sat îndepărtat un om foarte sărac care avea trei fete. Casa în care trăiau omul și cele trei fete era una foarte sărăcăcioasă. Fetele dormeau înghesuite în vatra sobei pentru că era foarte frig în casă iar peste noapte focul se stingea. Tatăl lor muncea din greu dar în zadar, nu câștiga decât să le ajungă pentru o pâine. Tatăl se gândea în fel și chip cum să își crească cele trei fete până într-o zi când plănuii să-și vândă fetele celor care le va lua de neveste crezând că astfel va duce un trai mai bun. Plânsetele și rugămințile fiicelor sale nu l-au înduplecat pe bătrânul care nu mai avea nici o speranță că altfel o va duce mai bine. Sfântul Nicolae care era cardinal pe atunci a aflat despre nenorocirea ce se petrecea nu departe de locuința sa. Noaptea, pe furiș, el a așezat o pungă cu galbeni pentru fata cea mare. Astfel ea a reușit să se mărite curând. Situația sa repetat și în cazul surorii mijlocii, astfel că, atunci când i-a venit vremea și fetei mici, tatăl s-a hotărât ca în noaptea dinaintea nunții să stea de pază. Tatăl îl văzu pe Sfântul Nicolae cum a venit noaptea și a așezat o pungă cu galbeni lângă ușă într-o pereche de ghete ce erau uitate afară. Cardinalul l-a rugat pe om să păstreze secretul, însă acesta nu a făcut-o și de atunci fiecare sărac care primea ceva, îi mulțumea lui Nicolae.

De aici a apărut obiceiul așezării ghetuțelor în noaptea de Moș Nicolae.

De atunci în noaptea de 5 spre 6 decembrie, se spune că Moș Nicolae vine la geamuri și vede copiii care dorm și sunt cuminți, lăsându-le în ghetuțe, dulciuri și diverse cadouri.

Tot el este acela care-i pedepsește pe cei leneși și neascultători lăsându-le o nuielușă.

PROIECT DE ACTIVITATE

DATA:

UNITATEA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: GRUPA: Mare

ARIA CURRICULARĂ: Domeniul Om și Societate DENUMIREA ACTIVITĂȚII: Religie

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE: Dumnezeu, creatorul lumii

SUBIECTUL ACTIVITĂȚII: Crearea lumii văzute TIPUL ACTIVITĂȚII: comunicare/însușire de noi cunoștințe

SCOPUL ACTIVITĂȚII:

– Însușirea unor cunoștințe despre crearea lumii văzute; – Cultivarea respectului față de Creatorul lumii.

TIPUL DE INTERACȚIUNE: prin activitate directă și expozitivă

TIPUL ÎNVĂȚĂRII: prin descoperire

TIP DE EVALUARE: prin observarea comportamentului și aprecierea orală a activității, prin joc.

OBIECTIVE: La sfârșitul activității, copiii vor fi capabili:

să rețină faptul că Dumnezeu este creatorul lumii;

să identifice creații ale lui Dumnezeu, prin comparație cu creații ale oamenilor;

sǎ precizeze care este datoria oamenilor față de natura creată de Dumnezeu;

să-și exprime emoțiile și sentimentele față de frumusețea lumii create.

STRATEGII DIDACTICE:

METODE ȘI PROCEDEE: conversația, explicația, povestirea, expunerea, observarea dirijată, jocul, munca independentă – modelaj, îndemnul moral;

MIJLOACE: planșe cu zilele creației, imagini cu aspecte ale naturii, obiecte din sala de grupă (carte, creioane, ceas, o haină, jucării), plastilină colorată, planșete, șervețele umede, buline roșii;

FORME DE ORGANIZARE: frontal, individual

DURATA: 25 – 30 minute BIBLIOGRAFIE:

***, Curriculum pentru învățământul preșcolar (3-6/7 ani), 2009, București, Didactica Publishing House

Șebu, Sebastian, Opriș, Monica, Opriș, Dorin, 2000, Metodica predării religiei, Alba Iulia, Editura Reîntregirea

Cucoș, Constantin, 1999, Educația religioasă, Iași, Editura Polirom

Scenariul didactic

9.2. Produse ale activităților copiilor preșcolari la religie

Produsele activității copiilor preșcolari reprezintă expresia concretizată a imaginației și creativității lor, dar și a personalității lor în devenire. Când vorbim despre produse ale activității copiilor ne referim la orice rezultat obținut prin efortul lor creativ, respectiv: desenul, modelajul, crearea de povești și poezii, dansul, construcții, improvizația muzicală, colajul, felicitări, ghicitori etc. Acestea reflectă particularitățile percepțiilor și reprezentărilor copilului, gradul de dezvoltare al gândirii și imaginației, al simțului estetic, precum și direcția în care se dezvoltă aptitudinile și interesele lor. Așadar, în produsele activității se oglindesc o serie de importante însușiri psihice și prin aceasta se descoperă aptitudinile speciale și talentele copiilor. Toate expresiile creatoare ale activității copiilor sunt relevante pentru viziunea sa asupra realității și a impactului acesteia asupra modului său de a fi și asupra psihodinamicilor inconștiente (Mitrofan, Ene, 2010, p. 26). În produsele realizate de el, copilul proiectează disponibilitățile, forțele psihice, însușirile, potențele, capacitățile interioare, ceea ce face ca aceste rezultate ale activității să constituie un adevărat tezaur pentru cei care doresc să pătrundă în universul interior al copilului.

Vârsta preșcolarității este caracterizată de interesul deosebit al copiilor pentru desen, despre acesta Prof. Iolanda Mitrofan afirma că „se află chiar la temelia dezvoltării psihice și exprimă într-un fel sau altul particularitățile nișei de dezvoltare a copilului. În această postură, desenele sunt și trebuie privite ca autentică oglindă a întregii evoluții bio-psihosociale a copiilor” (Mitrofan, Ene, 2010, p. 28). Așa cum fiecare copil este unic ca ființă în lume, tot astfel fiecare desen, pictură sau orice altă creație a sa nu va fi niciodată identică cu a altui copil. Creațiile copilului permit exprimarea fără cuvinte și dau sens lumii sale interioare vorbind celorlalți despre sine fără cuvinte.

După vârsta de 3 ani când copilul pătrunde în mediul grădiniței, universul lui exterior își extinde granițele, el învață să comunice și să exprime emoțiile, stările sufletești, nevoile, dorințele și capacitățile prin activități creative, care trebuie apreciate și valorificate asemeni mesajelor comunicate verbal. Educatoarea și părinții pot desprinde informații prețioase despre schimbările prin care trec copiii, despre aspirațiile lor interioare, dar și despre temerile, fricile și neliniștile provocate de necunoscutul cotidian. Mai frecvent decât prin cuvinte copilul se exprimă prin desen, ceea ce face ca psihologii și pedagogii să atribuie o mare importanță acestui mijloc de comunicare nonverbală, nu din prisma talentului sau a acurateții realizării lui, ci din detaliile, culorile, liniile, personajele, plasarea în spațiu etc. pe care copilul le transpune inconștient. Fie că vorbim despre desen, modelaj, construcții, creație literară sau improvizație muzicală, se remarcă o componentă comună a acestora și anume transpunerea spontană a vieții interioare într-o manifestare exterioară a personalității, constituind un mijloc atât de important pentru cunoașterea și pentru dezvoltarea optimă a potențialului copilului.

Educația religioasă este o activitate care poate genera produse ale activității copiilor extrem de valoroase. În cadrul orei de religie, în funcție de tema aleasă, pot fi realizate desene (libere sau cu temă dată, de exemplu: desenul unei biserici, al unei cruci, al

familiei, al unei scene biblice, frumusețile lumii create, în culori sau în acuarele, în diverse tehnici), colaje (care redau scene biblice, obiecte bisericești, felicitări cu ocazia marilor sărbători creștine), creații literare (poezioare simple folosind termeni religioși accesibili copiilor preșcolari, cel mai adesea fără rimă, sau cu rimă atunci când nivelul de dezvoltare intelectuală permite, povestiri cu început sau sfârșit dat pe care copiii trebuie să le creeze cu sau fără imagini, ghicitori simple etc.), modelaj (plastilină din care să creeze obiecte liturgice, personaje etc.).

În urma unei cercetări empirice privind reprezentările religioase ale copiilor preșcolari s-au obținut desene cu subiect religios extrem de interesante, cum ar fi:

Dumnezeu înconjurat de îngeri, Un înger, o biserică, lumânări aprinse,

realizat de David P. (6ani și 6 luni) realizat de Ana Maria M. (6 ani și 7 luni)

Îngerul păzitor, în nori, cu o cruce în mână, O măicuță cu Biblia și o cruce în mână, o mănăstire, realizat de Daria T. (7 ani) realizat de Luana A. (6 ani și 9 luni)

Un preot care se roagă, în genunchi, doi îngeri lângă El, realizat de Andrada A. (6 ani și 4 luni)

Exemple de activități care pot fi realizate cu copiii preșcolari:

colorarea unor imagini despre crearea lumii;

desen liber: „Îngerașul”;

dactilopictură: „Soarele, luna și stelele”, „Chipul meu”;

desen cu palmele: „Copacul prieteniei”;

desen cu temă dată: „O faptă bună”, „Biserica mea”, „Prietenii mei”, „Familia mea”;

activitate practică (decupare și lipire): „Dar pentru părinți”, „Felicitare pentru mama”, „Felicitare pentru un copil din altă țară”;

modelaj: „Cadou pentru un prieten”;

imagini de colorat pe diverse teme religioase;

ghicitori religioase cu suport vizual;

conceperea unei scurte povestiri cu început dat și final creat de copii, pentru a arăta modul în care poate fi îndreptat un comportament greșit (ex. „Fapta lui Mihai”);

construirea unor povești cu început dat care pun în evidență comportamente și atitudini creștine;

realizarea unui afiș al grupei pentru care copiii trebuie să îndeplinească individual o sarcină de lucru simplă (colorare/ rupere/ lipire/ decorare etc.);

colaj pe diferite teme și cu diferite materiale, pentru realizarea căruia fiecare copil îndeplinește o sarcină prestabilită;

atelier de lucru: realizarea unor felicitări, ornamente, cadouri, desene, colaje, cu ocazia marilor sărbători religioase, utilizând tehnici și materiale diverse;

atelier de lucru: crearea unui panou cu evenimente și sărbători religioase importante.

Aceste exemple reprezintă numai o scurtă expunere a activităților creative care pot fi realizate cu copiii preșcolari, care să deschidă oportunități infinite de valorificare a potențialului interior al micilor creștini.

CAPITOLUL AL 10-LEA RELAȚIA DINTRE EDUCAȚIA RELIGIOASĂ ȘI FACTORII EDUCAȚIONALI (BISERICĂ-ȘCOALĂ-FAMILIE)

Valoarea educației crește într-o lume în care schimbările s-au accelerat simțitor, într-o societate a opțiunilor individuale și sociale multiple, marcată de o multitudine de tranziții, de naturi diferite. Educația este somată să răspundă provocărilor unei lumi a societăților și indivizilor în derută, o lume în care s-au pierdut și se pierd repere, sisteme de referință, iar sistemele etice se află în criză. Ea trebuie să construiască drumuri noi pentru speranță, prin formarea unor cadre cât mai flexibile, a unor capacități și comportamente capabile să facă față schimbării permanente și să adapteze elevul la incertitudine și complexitate. Școala este chemată să contribuie decisiv la reconstrucția spirituală, la redefinirea unor noi sisteme de valori.

Educația răspunde atât cererii sociale, cât și nevoilor și aspirațiilor individuale. Presupune eliberarea de energii lăuntrice și depășirea, prin împlinirea armonioasă și creatoare, a insecurității, inferiorității și dependenței pe care le poate simți ființa umană într-o societate aflată în schimbare rapidă.

În prezent România cunoaște o încercare de redefinire a rolului social al educației, în contextul unui „parteneriat pentru educație”, un dialog deschis, lucid, responsabil, între toți factorii educaționali (familie, Biserică, școală, comunitate locală). Școala se deschide spre mediul comunitar și se fac propuneri de realizare a osmozei școală – comunitate (școala în comunitate și comunitatea în școală), în perspectiva înțelegerii școlii ca un centru cultural și civic, centru complex de învățare la îndemâna tuturor, tineri și mai puțin tineri.

Cooperarea activă a școlii cu ceilalți factori educaționali – familia, Biserica – trebuie să conducă la realizarea unor parteneriate viabile, de natură să permită o abordare pozitivă a problemelor diverse ale tinerilor elevi. Școala trebuie să găsească formele optime prin care cei implicați în acest proces de educare să poată gestiona resursele umane, să aibă cunoștințe de psihologie și pedagogie, să se poată adapta rapid la managementul schimbărilor din societatea actuală.

Familia ocupă locul central în viața copilului: aici el își trăiește primii ani, află informațiile inițiale, însușește valorile, începe să descopere lumea și pe sine, acumulează și simulează modele de comportament, care îi determină ulterior personalitatea. Educația în familie constă dintr-un ansamblu de acțiuni sistematice orientate spre formarea și

dezvoltarea calităților intelectuale, morale și fizice ale copilului, acțiuni care încep să fie realizate odată sau chiar înainte de conceperea lui.

Familia este mediul în care copilul vine pe lume, descoperă, învață și își însușește primele noțiuni despre el și despre viață, și tot în familie el află prima dată despre Dumnezeu. Potrivit unor cercetări mai noi, încă dinainte de a se naște copilul este influențat și se dezvoltă în funcție de mediul și de activitățile pe care mama le întreprinde. A fost demonstrat faptul că, după naștere, copiii ai căror mame ascultau muzică, recunoșteau sunetele cu care se familiarizaseră prin intermediul mamei. De asemenea, muzica bisericească, trăirile și experiențele religioase ale mamei se transmit indubitabil nou-născutului. Mai târziu, când începe să vorbească și să realizeze anumite acțiuni independent, copilul va imita pe mama care se roagă, va învăța rugăciuni simple și se va comporta asemenea modelului din familie. Tot acum copilul ia legătură cu mediul bisericesc, prin aducerea la Biserică, participarea la sfintele slujbe; el este impresionat de ambient, de atmosfera tainică a locașului de cult, de cântările religioase, de esteticul cultului: icoane, veșminte, lumina lumânărilor, mirosul tămâiei etc., prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului, toate acestea vor crea micului creștin terenul fertil în care mai târziu, prin educația religioasă și prin trăirile religioase personale, vor rodi frumoase virtuți creștine autentice.

„A descoperi frumosul în lucruri, a descoperi ființa umană prin ceea ce este, și nu doar prin felul în care se manifestă, a descoperi noutatea și misterul în tot ce ne înconjoară etc. sunt doar câteva dintre obiectivele educației religioase care confirmă această idee” (Momanu, 2002, p. 87). În realizarea unei educații religioase pot fi propuse următoarele finalități: însușirea cunoștințelor specifice, conturarea conștiinței religiozității și formarea unor atitudini spirituale, refelectate în conduite și fapte de viață (Momanu, 2002, p. 88).

Pentru orice persoană familia este mediul natural cel mai favorabil pentru formarea, dezvoltarea și afirmarea lui, asigurând condiții de securitate și protecție, atât fizică, dar și psihică, în orice perioadă a vieții. Aici se conturează concepția despre viață și conceptul de sine. Cei „șapte ani de acasă”, ca și lipsa lor, marchează destinul fiecărui om. Dacă în familie nu doar s-a vorbit despre cele sacre, despre adevăr, bine, frumos, dragoste, respect, toleranță, ci copilul a și simțit cum e să fii iubit, a fost obișnuit să manifeste dragoste față de cei dragi, să-i respecte pe cei mai în vârstă, să spună adevărul, știind că va fi tratat cu îngăduință, să aprecieze binele și frumosul, să se îngrijească de cele sacre, acest copil va crește iubitor, politicos, tolerant, responsabil. Dacă copilul va participa la elaborarea bugetului familiei, împreună cu părinții va determina prioritățile, va distribui respectiv veniturile, le va completa, în măsura posibilităților sale, acesta va ști să-și gestioneze cu mai mult succes în viitor propriile opțiuni.

Odată cu intrarea în grădiniță, când limbajul, gândirea, afectivitatea, motivația și celelalte procese psihice se dezvoltă, copilul este pregătit, este apt să fie familiarizat cu primele noțiuni religioase și să descopere, puțin câte puțin, pe Dumnezeu. Aflat la vârsta lui „de ce?” și a lui „Doamne-Doamne”, copilul de vârstă preșcolară este asemenea unui burete, dornic să absoarbă tot din jur, de aceea grădinița trebuie să-i deschidă orizonturi nemărginite în cunoaștere, inclusiv în sfera vieții religioase.

Ei, copiii care răsar asemenea florilor, cresc ocrotiți de dragostea părintească. Se înalță vegheați de căldura familiei unde învață primele taine ale lumii înconjurătoare. Află ce este bine și rău, cum să se poarte frumos. Părinții și educatorii contribuie, în strânsă colaborare, la ridicarea nivelului educativ al elevului integrat în colectiv. Reușita acestei acțiuni presupune însă o cunoaștere specială a fiecăruia. El trebuie urmărit permanent și profund, sub toate aspectele personalității lui.

Necesitatea unei educații religioase, făcută sistematic, își face simțită nevoia de foarte timpuriu, mai ales la vârsta preșcolarității, când deja copilul ar trebui să vină cu o minimă educație religioasă din familie, iar acum este momentul unei educații religioase făcute într-un mediu instituțional, așa cum este grădinița, de oameni special pregătiți, care să cunoască atât sfera religioasă, cât și nivelul de înțelegere al copiilor de la această vârstă.

Educația religioasă este o acțiune amplă, orientată în diverse direcții, dar care își are scopul și rolul bine definit acela de a da celui educat o înfățișare și o structură deosebită, prin dobândirea virtuților. „Ea reprezintă fundamentul informativ și formativ-educativ al unei experiențe religios-morale, un suport al aspirației firești a omului spre regăsirea de sine și o parte componentă care prefațează și condiționează educația teologică” (Panaite, 2011, p. 221).

La vârsta timpurie Dumnezeu este cunoscut de copii prin raportarea la părinții lui, pe care, în inocența și curățenia sufletească, copilul îi vede atotputernici și atotștiutori. După acest pattern se formează concepția copilului despre Dumnezeu, pentru că altfel nu poate concepe o Ființă pe care nu o vede. Nevoia copilului de concret este împlinită și de icoane, acestea oferindu-i un suport și o reprezentare a lui Dumnezeu, care se păstrează în mintea copilului, permanent. La vârsta la care el începe să înțeleagă conceptele abstracte (după 9-10 ani), reprezentarea lui Dumnezeu se îmbogățește, capătă însușiri mai complexe, și un nou mod de înțelegere a ideilor dogmatice. În preșcolaritate nu se poate vorbi de transmiterea și însușirea unor cunoștințe și noțiuni religioase complexe, acum trebuie pus accent pe dezvoltarea trăirilor, a emoțiilor, pe formarea caracterului moral și, mai târziu, spre adolescență, când gândirea lui se maturizează, pot fi asimilate conținuturi abstracte. Copilul mic se închină pentru că mama lui face la fel, nu înțelege la această vârstă semnificația gesturilor și simbolistica lor, dar, mai târziu, când va realiza importanța actelor liturgice și va asocia cunoștințele religioase gesturilor de ritual, va dobândi o perspectivă mai complexă asupra religiei trăite.

De aceea, educația religioasă, ca și educația în general, trebuie să înceapă cât mai devreme, pentru ca bazele ei să fie cât mai bine înrădăcinate în ființa și personalitatea viitorului adult. Chiar dacă, până la 7 ani copilul nu are conștiință bine dezvoltată, totuși el trebuie să fie învățat să distingă faptele bune de cele rele, să cunoască consecințele faptelor sale.

Nu poate exista nici religie, nici educație religioasă, dacă excludem necesitatea cunoașterii lui Dumnezeu și a problemei existenței. Cunoașterea lui Dumnezeu presupune atât însușirea învățăturii de credință, cât și experiența trăirilor religioase. Această cunoaștere se realizează prin cei trei factori constitutivi: Familia, Biserica și Școala.

A crește și a educa un copil – viitorul tânăr, este o operă care cere, înainte de toate, multă dragoste; aceasta nu înseamnă că ea nu impune și rațiune, bazată pe cunoștințe precise. Copilul pe care noi îl creștem și educăm nu este la fel cu toți ceilalți, el este unic pentru noi și de aceea educația pe care i-o dăm trebuie adaptată personalității lui. Ca și o plantă, copilul crește diferit în funcție de ambianța favorabilă sau defavorabilă a mediului familial. Această ambianță, acest climat, poate să-l ajute sau să-l împiedice să se dezvolte normal, și răspunderea o poartă educatorii și părinții lui. Copilul are nevoie să fie ajutat, apărat, călăuzit, are nevoie să se simtă important pentru cei din jurul său.

Primele elemente religioase și le însușește copilul acasă, în mediul familial, familia fiind numită și biserica de acasă. Apoi, primele școli au luat ființă în tinda Bisericii. De aceea, legătura omului cu Dumnezeu, cunoașterea realităților religioase se realizează cel mai potrivit în Biserică, prin cateheze, prin predicile de la Amvon, prin activități misionarpastorale, prin dinamismul laicatului creștin, prin apostolat creștin și prin diverse proiecte educaționale și moral-religioase, precum cele inițiate de Patriarhia Română („Hristos împărtășit copiilor”, „Alege școala” etc.).

Școala de Duminică, la care participă copiii de la cele mai fragede vârste, este completată de educația din mediul instituțional. În prezent, Religia, ca disciplină de învățământ, se predă la ciclul primar, gimnazial și liceal, iar pentru ca să se realizeze întregul, doar ciclul preșcolar lipsește din acest tot, pentru ca această necesitate a educației religioase să cuprindă întreg mediul instituțional. Sporadic, în grădinițe se studiază Religia, prin proiecte bilaterale între o gradiniță și o Parohie, sau între o grupă și o Parohie, prin bunăvoința și prin voluntariatul preoților și a studenților teologi, care desfășoară activități religioase, dar nu unele sistematice sau organizate pe conținuturi logico-științifice, conform unei programe și ținând cont de o pregătire psihopedagogică specială a celui care predă.

Educația religioasă este acțiunea specific umană pe care educatorul o desfășoară spre folosul beneficiarului, a creștinului, având ca bază principiile și valorile creștine autentice, folosind metode și mijloace specifice demersului didactic, și are ca scop teleologic dobândirea de cunoștințe religioase, dar și de deprinderi morale.

Reușita actului educațional la Religie se fundamentează pe 3 factori:

responsabilitatea educatorului care trebuie să dovedească, pe lângă cunoștințe temeinice de teologie și psihopedagogie, virtuți, credință și încredere, ascultarea și răbdarea copilului, dragostea față de Dumnezeu și Biserica Sa și ajutorul și providența lui Dumnezeu care pe cele slabe le întărește, iar pe cele lipsă le împlinește. „Educația religioasă creștină este posibilă numai dacă Hristos însuși este primit în sufletul omului și dacă acest suflet lucrează împreună cu Hristos la mântuirea sa” (Călugăr, 1984, p. 83).

Educația religioasă se realizează atât pe cale cognitivă, prin intelect, prin cercetare, prin descoperire, dar mai ales pe cale afectivă, prin trăire, prin rugăciune, prin post, printro relație specială a omului cu Dumnezeu. De aceea, Religia nu o putem asemăna cu nici o altă disciplină curriculară, pentru că ea este disciplina care se ocupă de sufletul copilului, dar și disciplina sufletului copiilor așa cum afirmă aceștia când sunt întrebați ce loc ocupă Religia în viața lor. La ora de Religie nu putem vorbi ca la orice alt obiect de studiu despre obiectul și subiectul disciplinei, ci doar de doi subiecți, Dumnezeu și omul, ființe personale; de altfel, cuvântul „teologie” nu desemnează din punct de vedere etimologic vorbire despre Dumnezeu, ci mai degrabă vorbire cu Dumnezeu, comuniunea copilului cu Dumnezeu, cu Hristos și în Hristos, prin rugăciune, prin milostenie și prin toate virtuțile și deprinderile religios-morale pe care le dobândește la școală, la Biserică și în familie.

Ideea învățăturii religioase de timpuriu a preocupat și preocupă pe oameni până astăzi. Încă din primele veacuri creștine, a fost o certitudine faptul că noțiunile religioase învățate în copilărie contribuie decisiv la formarea unei personalități moral-religioase, după

cum afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur: „dacă în sufletul încă fraged se întipăresc învățăturile bune, nimeni nu le va mai putea șterge atunci când se vor face tari ca o întipărire, precum ceara” (Opriș, 2010, p. 37).

Necesitatea educației religioase rezidă în formarea unei personalități a copilului polivalentă și multidirecțională. Așa cum arată Prof. Constantin Cucoș, argumentele care sprijină necesitatea unei educații religioase la toate nivelurile de învățământ se împart în: culturale, psihologice, etice, sociologice, istorice, ecumenice, teologice și pedagogice. Un învățământ autentic trebuie să conjuge și să pună în complementaritate cele două categorii de valori, valoarea religioasă și valoarea laică, în perspectiva culturalizării, spiritualizării și desăvârșirii ființei (Cucoș, 1999, pp. 13-16).

În școala românească azi trebuie să lăsăm elevul să aibă acces și la educația moralreligioasă și la educația morală laică. Deși valorile morale în religia creștină se fundamentează, în/pe Dumnezeu, viața morală rămâne ceea ce este în esența sa: realizarea liberă a valorilor morale, căci credinciosul rămâne cu libertatea sa de a alege. Termenii de personalitate morală creștină și libertate, conlucrează și se întrepătrund reciproc.

Educația este o acțiune care vizează întregul, armonia trup-suflet din om. Sufletul însă, ca esență spirituală și deci superioară, stăpânește trupul și-l conduce spre țintele sau idealurile făurite de el sau descoperite de Dumnezeu. Prin educație se poate nădăjdui realizarea unității morale, unitate ce dirijează apoi în mod statornic viața și toate acțiunile omului. Astfel se realizează și caracterul moral.

Educația religioasă este o componentă a formării spirituale a omului, care presupune asimilarea și operarea în viața de zi cu zi cu noțiuni ce țin de cultura religioasă, de formarea în spiritul moralei creștine prin iubirea de Dumnezeu, de aproapele, de sine.

Religia creștină este un mod de viață și dorește să formeze la elevi anumite atitudini în fața lumii, vieții și a morții. În viața omului, educația religioasă poate aduce mai multă bunătate, echilibru și rezistență în fața problemelor curente, a dificultăților și încercărilor.

Sentimentul religios este o sursă de energie și de putere morală, deoarece avem în față modelul perfecțiunii: Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru.

Pentru reușita actului educațional și pentru realizarea cât mai eficace a educației religioase este nevoie să se țină cont de anumite principii didactice: respectarea particularităților de vârstă și individuale, crearea unei atmosfere plăcute și interesante pentru copil, educația să fie temeinică și durabilă, să se pună accent pe intuiție, pe participarea conștientă și activă a copiilor și, mai ales, respectarea principiilor hristocentric și eclesiologic. Toate acestea trebuie să aibă în centru sufletul copilului și formarea personalității moral-religioase, ca viitor membru al societății în care va trăi.

Este interesantă abordarea educației religioase în viziunea cercetătorului J. Hull care propune: a învăța religie, a învăța despre religie și a învăța din/de la religie (Panaite, 2011, p. 223). Primele două sintagme se bazează exclusiv pe o cunoaștere catafatică, cale cognitivă, să cunoști despre ceva, iar cea de-a treia include o parte afectivă, de experiere, prin învățarea și utilizarea a ceea ce înveți, o religie aplicată și aplicabilă.

Educația religioasă făcută în mediul instituțional ține cont de vârsta intereselor tehno-cognitive, socio-concrete și intelectual-concrete. Odată intrat în mediul școlar, care înseamnă totodată începutul perioadei de optim educațional, copilul trebuie să se supună necesității de a memora, a gândi, a clasifica, renunțând la egocentrismul vârstei anterioare, prin încadrare în viața grupului organizat. Ora sau activitatea de Religie trebuie să se adreseze în primul rând simțurilor lui, să-i dezvolte capacitatea de a percepe; lecțiile să fie însoțite de material didactic intuitiv, propriu pentru vârsta preșcolarității. Atenția copilului este preponderent spontană, din acest motiv activitățile trebuie să fie întotdeauna realizate într-o manieră atractivă, interesantă, care să răspundă curiozității naturale a copiilor. Exprimarea pedagogului trebuie să fie clară, precisă, simplă și accesibilă, să țină cont de principiul intuitiv, adică discuția să plece de la cunoscut la necunoscut, să se adapteze conținuturile și stilurile de lucru prin activități centrate pe elev și un factor foarte important este acela ca pedagogul să fie considerat un prieten al copiilor, un frate mai mare. Raportul dintre mediul instituțional al grădiniței/școlii și spațiul eclesial, Biserica, trebuie să fie unul bazat pe o legătură strânsă, apropiată între profesorul de religie și preot. Profesorul de religie trebuie să păstreze viu contactul copiilor cu realitatea concretă a Bisericii, antrenarea în activitățile practice ale Bisericii, prin participarea la sfintele slujbe, prin spovedanie și împărtășanie a copiilor, prin activități filantropice de vizitare a instituțiilor de asistență a persoanelor vârstnice sau a copiilor abandonați, precum și explicarea sensului participării copiilor la viața Bisericii, ca dinamism al vieții liturgice și sociale ale acesteia. „Educația religioasă nu este o problemă de monopol (fie din partea laicilor, fie din patrea instanțelor eclesiastice), ci de conlucrare, de completare sub aspectul competențelor.

De educația religioasă se va ocupa nu numai Biserica, după cum nu numai școala”, susține prof. Constantin Cucoș (2009, p. 360).

Toate aceste direcții sunt posibil de realizat doar dacă educatorul creștin creează împreună cu micii creștini, sau cu cei mai mari, un climat de încredere, prin oferirea de modele vii și autentice, prin cunoașterea vieții sfinților și prin imitarea acestora.

Trebuie subliniată ideea că sistemul valoric individual reprezintă o componentă importantă a caracterului uman. Valorile individuale se leagă strâns de sistemul de credințe și de sistemul atitudinal.

Biserica, factor esențial al educației religioase este un punct de reper în educația morală și comunitară a copilului; se implică activ în sensibilizarea populației referitor la relațiile părinte-copil, promovarea unor comportamente morale atât pentru părinți, cât și pentru copii.

Chiar dacă cea mai fidelă categorie de enoriași rămân a fi cei vârstnici, Biserica are în vizor și generația în creștere. Astfel, ea ar putea susține copilul aflat în dificultate prin predicile sale, ar putea crea un cerc pe interese privind studierea cărților bisericești, cât și alte activități cu caracter religios. Biserica ar putea promova serviciile de voluntariat în care să fie implicați și copii din familii dezintegrate, având ca scop susținerea categoriilor defavorizate: bătrâni, persoane cu dizabilități, copii abandonați etc.

Succesul tuturor inițiativelor depinde de personalitatea preotului, de atitudinea acestuia față de problemele locale, cât și de atitudinea celorlalți actori comunitari față de biserică.

Privind activitatea de Religie din grădiniță, preotul împreună cu educatorii pot încheia un acord de parteneriat educațional pe un an școlar, sau pe un ciclu de învățământ

(3 ani), în vederea formării unei educații religioase a micilor creștini; preotul, dacă nu a urmat un modul psihopedagogic, va privi activitatea de religie ca un moment catehetic, trebuind să își pregătească materialele prezentate copiilor ținând cont de vârsta și particularitățile copiilor.

Aceste lucruri se săvârșesc de ceva vreme în Biserica Romano-Catolică în mod organizat și generalizat, educația religioasă fiind inclusă și la grădiniță în învățământul public de stat din Italia (din anul 2009), programa de învățământ având în vedere 4 indicatori: cunoașterea elementelor esențiale ale religiei, recunoașterea unor termeni și utilizarea corectă a limbajului religiei, capacitatea de a se referi corect la texte biblice și la alte texte bisericești și recunoașterea și respectarea valorilor morale și religioase în viața oamenilor și din istoria omenirii (Tia, 2011, pp. 114-115). Prin aceste demersuri se arată foarte clar interesul Bisericii Romano-Catolice pentru educația religioasă, care se desfășoară în Italia la toate nivelele școlare.

Astăzi, în România, educația religioasă la nivelul preșcolar este inclusă în curriculum-ul preșcolar în domeniul „Om și societate”, însă nu se desfășoară într-un mod organizat și generalizat, ci numai unii copii se bucură de acest univers minunat al cunoașterii pe tărâmul credinței, al iubirii, al speranței, în Domnul nostru Iisus Hristos și în Biserica Sa. Educația religioasă la nivelul preșcolar se realizează și prin parteneriate încheiate între Biserică și Grădiniță în diferite comunități locale, având însă caracterul unei activități sporadice, lipsită de cele mai multe ori de resursele umane necesare unei formări eficiente care să țină cont de specificul vârstei preșcolare, o etapă anevoioasă și care necesită din partea pedagogului o pregătire specială, teologică și psihopedagogică deopotrivă.

Astfel, „într-o lume caracterizată de o tot mai mare diversitate etnică și religioasă, educația religioasă propune cunoașterea propriei identități, dar și a celor de alte credințe și convingeri, favorizează incluziunea socială și contribuie la depășirea prejudecăților și a oricăror forme de discriminare” (Holbea, Opriș, Opriș, Jambore, 2010, p. 25).

Privind spre cei trei factori ai educației religioase, Biserica, Școala și Familia, putem conchide că între acestea există un raport de complementaritate și numai prin efortul comun se poate vorbi despre o educație religioasă permanentă și eficace, care să permită copilului și viitorului adult o frumoasă formare a personalității moral-civice, spre o construcție nouă a unei societăți românești autentice și bazată pe adevăratele valori creștine, păstrând etosul, cultura, limba, religiozitatea și tradițiile seculare ale poporului român, într-o Europă multiculturală și plurireligioasă.

▪ CONCLUZII

Omul este o ființă dihotomică și are în structura sa o parte rațională și una spirituală; prima îi permite să cunoască tot ceea ce îl înconjoară, cea de-a doua îi deschide porțile cunoașterii spre lumea de dincolo de rațiune, unde intervine credința. Astfel, ființa umană se raportează atât la lumea exterioară, cât și la universul interior, în care se reflectă Dumnezeu.

Copiii simt nativ o dorință de cunoaștere puternică, asemănătoare senzației de foame sau sete. Ei vor să știe totul despre tot, de aceea întrebările lor caută neîncetat să descopere, să exploreze, să găsească tot ceea ce le-ar putea hrăni curiozitatea. Această căutare a lor se îndreaptă și în direcția lui Dumnezeu, întrucât misterul existenței divine îl atrage pe copil și-l fascinează, îi conferă încredere și siguranță. Sufletul copilului este ontologic deschis spre bine și frumos, el nu este pervertit și întinat de nimic, el rezonează de dragoste, este plin de sensibilitate și constituie terenul cel mai potrivit pentru sădirea și cultivarea valorilor morale creștine și a principiilor de viață sănătoase, care mai târziu vor deveni convingeri și idealuri personale.

Constantin Cucoș susține necesitatea educației de la o vârstă cât mai fragedă, arătând că „realizarea în școală a unei culturi sau conduite religioase a elevilor este posibilă și necesară. Formarea tinerilor prin sistemul de învățământ se cere a fi multidirecțională și polivalentă. Cum școala pregătește sistematic individul în perspectivă individuală, morală, civică, estetică, igienică etc., componenta religioasă se adugă acestora firesc, organic, urmărindu-se complementaritatea și continuitatea de ordin instructiv și formativ” (Cucoș, 2006, p. 85). Același autor aduce în sprijinul susținerii religiei ca disciplină de învățământ în instituțiile special destinate realizării educației, o serie de argumente: cultural, psihologic, etic, sociologic, istoric, ecumenic, teologic, pedagogic, fiecare dintre acestea susținând necesitatea și valoarea religiei pentru domeniul respectiv, pentru viața omului, în general și pentru formarea și desăvârșirea lui spirituală.

Esența educației religioase constă în ,,generarea și întreținerea unei stări spirituale interioare prin care ființa umană transcende realul și se raportează la absolut. Sensul său este deci, acela de stimulare a conștiinței în vederea elaborării, în condițiile unei libertăți depline, a unei viziuni personale asupra existenței” (Nicola, 2003, p. 240). Sensul formativ al educației religioase se exprimă prin implicarea tuturor proceselor psihice în descoperirea sensurilor profunde ale existenței și prin valorificarea substratului moral intrinsec al valorilor religioase.

Relația copilului cu Dumnezeu antrenează procesele intelectuale, vibrațiile și trăirile afective cele mai puternice ale personalității umane (Nicola, 2003, p. 241), de aceea educația religioasă trebuie să înceapă cât mai de timpuriu, în perioada preșcolarității, când copilul află pentru prima dată despre bine și rău și când începe să se structureze conștiința sa morală.

Educația religioasă urmărește cunoașterea, interiorizarea și concretizarea valorilor religioase, precum și modelarea personalității copilului în conformitate cu acestea. Valoarea competențelor care pot fi dezvoltate prin intermediul activității de religie evidențiază rolul acestei discipline de învățământ în formarea profilului viitorului adult creștin.

Prin religie, afirmă Constantin Cucoș (2006, p. 89), ,,copilul nu numai că este pus în relație cu zonele perfecțiunii transcendente, dar, totodată, la nivelul persoanei, se creează o predispoziție de inserție a eului într-o regiune de valori profunde, unde viața se concentrează, devine mai ardentă, mai personală, mai autentică”. Credința întărește motivațiile, susține acțiunile și contribuie la rezolvarea unor sarcini dificile. Ea este o treaptă de bază pe drumul cunoașterii și al autocunoașterii.

Educația religioasă constituie o latură și un domeniu mai special, întrucât ea lucrează și se adresează sufletelor copiilor, frumusețea ei solicitând și o mare responsabilitate din partea celor care o predau. Tot ceea ce se adresează sufletului trebuie să vină din suflet, cu suflet.

Omul se naște cu un dat ontologic sau un potențial religios care trebuie activat, dezvoltat și desăvârșit, ca și talentul înnăscut, care trebuie cultivat și sporit prin exercițiu. Credința în germene se află în sufletul fiecărui om din naștere, însă ea trebuie să fie îngrijită asemeni unei plante firave, dar, care va deveni, în timp, asemeni unui copac viguros. Cu cât rădăcinile sunt hrănite mai devreme, cu atât copacul va fi mai puternic și mai statornic, mai greu de doborât de vicisitudini.

Într-o societate precum cea de astăzi, valorile creștine rămân singurul reper în viața oamenilor și numai călăuziți de acestea putem găsi calea spre adevăratul eu și spre

Dumnezeu. Credința este cea care îl deosebește pe om de restul ființelor create și îl pune în legătură cu Dumnezeu. Nădejdea sau speranța creștină îl ajută pe om să depășească încercările și greutățile vieții, vindecând pe omul contemporan de bolile pesimismului, egoismului și depresiei. Dezvoltarea excesivă a tehnologiei a contribuit la izolarea individului, la pierderea identității persoanei, la individualism, lipsa relaționării și a comunicării și la răcirea reațiilor interumane. Structura psihică a omului tehnologizat este diferită și lipsită de Dumnezeu, de nobil, frumos și spiritual. Acolo unde tehnologia ocupă cea mai mare parte din viața omului, Dumnezeu ajunge să fie doar un concept, o realitate îndepărtată, Deus ex machina, iar iubirea și prețuirea semenului rămân uitate. Numită de Sf. Ap. Pavel ca fiind coroana vituților (1 Corinteni 13, 13), iubirea este sentimentul deopotrivă dumnezeiesc și uman, cel mai profund și capabil de a schimba caracterul omului.

Copilul este exemplul adevăratei iubiri sincere, pure și inocente, iar educația în general și educația religioasă în special, trebuie să pună accentul tocmai pe această coordonată spirituală, urmărind formarea caracterului moral creștin. Dumnezeu este o realitate a vieții noastre și trebuie să învățăm încă de mici să formăm o legătură cu Acesta care să dureze întreaga viață. Educația religioasă ,,deschide sufletul copilului spre bine și frumos, spre respect și dragoste față de aproapele, cultivă sensibilitatea și sădește sămânța pentru valorile morale care, mai târziu, vor deveni convingeri și idealuri personale” (Nicola, 2003, p. 202).

Ghidul de față este o inițiativă curajoasă, izvorâtă din dragostea de Dumnezeu, de Biserică și de copii, un demers științific de formare și educare în spiritul creștin a tinerelor mlădițe aflate la vârsta cea mai deschisă spre cunoaștere. El vine să sprijine și să informeze pe profesorii de religie/educatoare în proiectarea didactică, dar și în procesul de predareînvățare-evaluare, în activitățile de Religie din grădiniță. Considerăm că bucuria pe care o va aduce această activitate în sufletul copiilor și efectele benefice asupra construcției personalității acestora vor depăși barierele mentalităților limitate și lipsite de profunzime și vor reuși să aducă o rază de mai bine, mai frumos, mai curat în viața noastră, a tuturor.

▪ ANEXE

MATERIAL DIDACTIC

ANEXA 1

CHESTIONAR PENTRU PĂRINȚI

INSTRUCȚIUNI: Bifați în căsuță răspunsul care considerați că vă reprezintă:

Considerați că religia are un rol important în formarea și educarea unui copil?

DA □ – NU □

V-ar plăcea ca preșcolarul dvs. să învețe la grădiniță noțiuni de educație religioasă? – DA □ – NU □

De la ce vârstă considerați că este oportun să se studieze religia?

începând cu grupa mică □

începând cu grupa mijlocie □

începând cu grupa mare □

la școală □

Sunteți o persoană care crede în Dumnezeu? – DA □ – NU □

Din ce grupă face parte copilul dvs.?

– mică □ – mijlocie □ – mare □

VĂ MULȚUMESC!

ANEXA 2

GHICITORI RELIGIOASE PENTRU PREȘCOLARI

E trimis de Dumnezeu,

E ocrotitorul tău,

Totdeauna ți-e aproape

Și în zi și-n miez de noapte;

E din lemn sau din metal

Stă pe masă în altar

Sau la gât la fiecare

Căci puterea ei e mare!

Te va însoți mereu

Și la bine, și la greu.

E deschisă orișicui,

Este „Casa Domnului”!

Un Ierarh Mare și Sfânt,

Îl aștepți cu nerăbdare,

Cu emoție în gând

Și ghetuțe la intrare.

Nu e fruct, da-i ca o pară!

Nu e zmeu, da-l tragi de sfoară!

Nu e om, dar are limbă

Și stă agățat de-o grindă!

ANEXA 3

JOCURI RELIGIOASE PENTRU COPII

JOC: Care este ordinea petrecerii evenimentelor?

INSTRUCȚIUNI: Privește imaginile de mai jos și stabilește ordinea în care s-au petrecut evenimentele:

AJUTĂ-I PE CEI 4 PRIETENI SĂ AJUNGĂ LA BISERICĂ!

UNEȘTE PUNCTELE ȘI DESCOPERĂ CINE I-A CĂLĂUZIT PE MAGI LA PRUNCUL IISUS. APOI COLOREAZĂ!

UNEȘTE PIESELE DE PUZZLE!

ÎNTRE CELE DOUĂ IMAGINI EXISTĂ 3 DIFERENȚE.

GĂSEȘTE-LE!

UNEȘTE CU O LINIE CELE DOUĂ BISERICI IDENTICE!

Sursa: ***, Chemarea Credinței, revista Patriarhiei Române pentru copii și familia creștină, seria nouă, anul II (XVIII) 2010, nr. 6 (205-206), p. 13.

ANEXA 4

POVESTIOARE CU CONȚINUT MORALIZATOR ȘI LEGENDE

CREȘTINE

Patru piersici

Odată, un țăran a vrut sa-i încerce pe cei patru fii ai săi. I-a chemat dimineața la el și i-a dat fiecăruia câte o piersică. A plecat apoi la câmp, lăsându-i să-și vadă de treburi și să-și împartă ziua cum cred ei de cuviință. Seara însă, când s-a întors, i-a chemat pe toți patru în tindă și l-a întrebat pe cel mai mare:

Spune-mi, ce-ai făcut cu piersica ta?

Ce să fac, tată, am mâncat-o și-ți mulțumesc. A fost bună. Am luat apoi sâmburele, l-am plantat în spatele casei, am udat locul și nădăjduiesc să crească acolo un piersic frumos și roditor.

Bine ai făcut, băiatul tatii, sigur tu o să ajungi un bun gospodar. Dar tu, îi zise celui de-al doilea, ce-ai făcut cu piersica ta?

Am mâncat-o. A fost așa bună, coaptă și fragedă …

Și apoi?

Păi, am aruncat sâmburele și m-am dus la mama să-i mai cer câteva, că tare bune erau.

Fiule, zise atunci omul cu întristare în glas, ai grijă să nu ajungi un om lacom „lacomul mai mult pierde și leneșul mai mult aleargă”.

Dar ție ți-a plăcut piersica, a fost bună? – l-a întrebat țăranul și pe cel de-al treilea fiu al său.

Nu știu.

Cum nu știi, da' ce-ai făcut cu ea?

Am vândut-o. M-am dus cu ea în târg și am dat-o cu zece bani. Uite-i!

Fiule, tu sigur o să ajungi mare negustor, dar ai grijă că nu sunt toate de vânzare în viață; mai ales ce ai primit de la părinți. În sfârșit, țăranul l-a întrebat și pe ultimul băiat, cel mai mic dintre toți.

Dar ție ți-a plăcut piersica?

Nici eu nu știu, tătucă.

Cum, și tu ai vândut-o?

Nu, tată. Eu m-am dus în vizită la prietenul meu de peste drum, care e bolnav, și iam dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea și mi-a mulțumit din suflet. Cu lacrimi în ochi, tatăl și-a luat copilașul pe genunchi și i-a spus:

Nu știu ce te vei face tu în viață, dar știu că, indiferent ce drum vei urma, vei fi un bun creștin și asta e tot ce contează.

(Leon Magdan, 2004, Povestiri creștine pentru copii, pp. 5-6).

Ecoul vieții

Aflându-se în excursie pe munte, o tânără familie a poposit într-o cabană de la marginea unei văi. Băiatul cel mic, supărat pe fratele său, s-a dus în spatele cabanei și a strigat de ciudă: „Te urăsc!” Dar, imediat, un glas puternic i-a răspuns: „Te urăsc, te urăsc, te urăsc… !” Era ecoul. Speriat, copilul a alergat în casă și i-a povestit tatălui toată pățania, spunându-i că, afară, cineva strigă la el că-l urăște. Au mers împreună la locul cu pricina, unde tatăl i-a spus fiului său:

Aici erai când ai auzit că cineva te urăște ? – Da!

Ia spune-i că-l iubești!

Te iubesc ! – a strigat copilul și, de îndată, văile i-au răspuns: „Te iubesc, te iubesc, te iubesc! …”

Ține minte, i-a mai zis tatăl, așa este și în viață: dacă ești om rău, numai răutate vei întâlni, dar dacă ești om bun și te porți frumos cu ceilalți, atunci doar dragoste vei găsi, la tot pasul. Și, chiar dacă nu vei fi iubit totdeauna de către oameni, în schimb dragostea Domnului va fi mereu cu tine. Să nu uiți asta!

(Leon Magdan, 2006, Pilde ortodoxe și povestiri cu tâlc, pp. 52-53).

Așa nu! Așa da!

Pe un drum, un câine a sărit la un om și a început să-l latre. Omul însă a pus imediat mâna pe o piatră și a aruncat după animal. Câinele s-a ferit imediat și, ce să vezi?!, a sărit mai tare la om, gata-gata să-l muște. Speriat rău, omul a mai apucat doar să intre într-o curte și să trântească poarta. Acum stătea acolo, în timp ce câinele urla de mama focului dincolo de gard.

Chiar în acel timp, a trecut pe stradă și un călugăr. Văzându-l, câinele a sărit la el, lătrând și arătându-și colții. Liniștit, călugărul a scos o bucată de pâine din traistă și i-a întins-o cățelului. Imediat, acesta a încetat să latre, s-a apropiat ușor-ușor și, dându-și seama de bunătatea omului, a luat bucățica de pâine chiar din mâna acestuia și a început să o mănânce de zor. Apoi s-a așezat lângă călugăr, dând din coadă.

– Vezi, omule – i-a spus părintele celui din spatele gardului – bunătatea naște totdeauna bunătate. Dacă tu ai fost rău cu câinele, cum ai fi vrut să fie el cu tine? Hai, vino și mângâie-l!

Să nu mai faci niciodată un rău, acolo unde poți face bine. Și crede-mă, oriunde și oricând poți face numai bine. Doar de tine depinde!

(Lumea credinței pentru copii, I, nr. 4, pp. 20-21).

De ce are asinul cruce pe spate?!

– legendă creștină –

Asinul, numit și măgar, este un animal des întâlnit în legendele și credințele oamenilor. Nepretențios, asinul a fost totdeauna un ajutor pentru om, fiind un bun animal de povară. Credința populară spune că diavolul se poate

preschimba în orice vietate, dar nu are puterea de a se transforma în măgar și nici nu poate face vreun rău acestui animal sau oamenilor care sunt întovărășiți în călătorie sau la muncă de un măgăruș.

Călare pe un asin au călătorit Fecioara Maria cu Pruncul Iisus, împreună cu Sfântul Iosif, atunci când au fugit în Egipt, pentru a scăpa de mânia Regelui Irod, care omora toți pruncii. 30 de ani mai târziu, Mântuitorul Iisus Hristos intra în Ierusalim, întâmpinat de mulțimi, purtat tot de un asin. Venea călare pe un animal blând și simplu, dând astfel dovadă de smerenie și modestie. Nu a venit călare pe un cal, căci în acea perioadă caii nu erau folosiți decât de cei bogați sau de soldați, în luptă. Mântuitorul însă era Domnul Păcii, al celor umili și simpli. Asinul a fost binecuvântat de Dumnezeu, căci animalul acesta are, încă de la naștere, semnul crucii pe spinare. Iată ce ne povestește legenda: „Atunci când a fäcut Dumnezeu animalele pe pământ, a fäcut și pe măgar, urechiat și blând tot ca acum… iar dunga ce o are pe spinare, în formă de cruce, se povestește că acest semn i-a fost fäcut de Dumnezeu, când l-a binecuvântat, pe vremea când l-a încălecat Iisus Hristos, spre a intra în Ierusalim.”

(Leon Magdan, Legende creștine pe înțelesul celor mici, 2006, pp. 12-13).

ANEXA 5

SCENETE RELIGIOASE

Fiul risipitor

Personaje:

Tatăl

Fiul cel mare

Fiul risipitor

Falșii prieteni din țara străină – 2-3 copii

Stăpânul porcilor din țara străină

Slugile tatălui – 3-4 copii

Îngerul păzitor al fiului risipitor (îmbrăcat în alb, cu aripi confecționate) Povestitorul

Copilul care ascultă pilda

Povestitorul și copilul care ascultă pilda stau la taifas, pe două scaune.

Povestitorul: Multe pilde-a zis Iisus

Și în ele tâlc a pus:

Ca să ne înțelepțim Haideți să le povestim.

Și a fost demult, cândva, Când timpul abia curgea, Un tată foarte bogat….

Copilul care ascultă pilda (Copilul): Și ce s-a mai întâmplat?

Se aude un fragment de melodie (la alegere). Intră tatăl, fiul risipitor, îngerul păzitor.

Tatăl: Fiule, să te gândești Bine, să nu te căiești!

Hotărârea nu e glumă,

Viața nu-i balon de spumă!

Fiul risipitor: Tată, bine m-am gândit, La ce mi s-a cuvenit,

Ca un fiu al tău ce sunt…

Eu nevoie aș avea

Ca să-ți împarți averea!

Partea mea cer să mi-o dai, Ca să trăiesc ca în Rai!

Îngerul păzitor se îndepărtează treptat de fiu, plângând.

Tatăl: Fiule, vrei ca să pleci! Tu, de fapt, răul alegi!

Ce vei face prin străini? Acolo-s oameni haini.

Fiul risipitor: Tată, nu te supăra, Dă-mi numai averea mea…

Îngerul păzitor iese din scenă. Tatăl îi dă fiului niște genți mari, simbolizând averea împărțită.

Copilul: Vai, și fiul a plecat?

Tatăl nu s-a supărat? Unde se va duce el,

Așa, singur – singurel?

Povestitorul: Și s-a dus fiul cel mic,

S-a crezut bogat, voinic,

Până la mari depărtări, În înstrăinate țări…

Fiul risipitor și prietenii din țara străină dansează pe o melodie veselă, cu câte un pahar în mână.

Falșii prieteni (în cor): Bine este să petrecem, Viața dulce s-o alegem!

Fiul risipitor: Banii mei se duc, se duc,

Însă tot ne mai ajung Să trăim în desfătări, Multe zile fără nori!

Falșii prieteni: De ce să te chinuiești,

De ce din greu să muncești? Vom fi cu tine mereu, Și la bine, și la greu!

Apoi prietenii falși pleacă. Fiul risipitor rămâne singur și trist.

Fiul risipitor: Vai, soarta mi s-a schimbat, Cum banii s-au terminat!

N-am prieteni, nici dușmani,

Și mi-e foame, dar n-am bani;

Viața mi s-a transformat

În coșmar neașteptat!

Stăpânul porcilor: Te văd trist, înfometat,

Dacă vrei, te-am angajat Pe la porci, ca să muncești, Cu roșcove să-i hrănești. Plată multă nu-ți voi da, Măcar pâine vei avea.

Pentru sugerarea porcilor, se pot decupa din carton câteva forme, prinse într-un colț al scenei.

Fiul risipitor: Accept slujba, ce să fac, Sunt străin și prea sărac…

Copilul și povestitorul intră în scenă.

Copilul: Îmi e milă de-acest om, Cum putem să-l ajutăm?

Povestitorul îi face semn să tacă și să urmărească firul evenimentelor. Îngerul păzitor al fiului risipitor se apropie tiptil de acesta și-i șoptește ceva la ureche.

Fiul risipitor: Dacă stau și mă gândesc

La tot ce aici pățesc,

Mai bine aș accepta Să fiu slugă la tata; Aici porcii sunt sătui,

Iar eu îmi pun pofta-n cui,

Tatei iertare să-i cer,

Să nu fiu aici stingher!

Îngerul rămâne alături de fiul risipitor, care mimează că străbate un drum lung. Apare tatăl, care vine în întâmpinarea fiului.

Tatăl: Ai venit! Cât m-am rugat! Zilnic eu te-am așteptat!

Fiul risipitor (spășit): Tată, eu mult am greșit, Averea ți-am cheltuit. Pe Domnul L-am mâniat,

Am trăit doar în păcat.

Măcar slugă de ți-aș fi,

Din suflet ți-aș mulțumi!

Tatăl (cheamă slugile): Haideți să vă bucurați, Fiul meu cel mic, plecat, Astăzi s-a înapoiat!

Luați vițelul îngrășat, Dați-i haină și inel,

Să ne veselim de el!

Se aude o muzică veselă. Cu toții se îmbrățișează, fericiți.

Copilul: Ah, povestea s-a sfârșit,

Fiul s-a întors, spășit, Ce bine c-a fost iertat

De tatăl lui cel bogat!

Povestitorul: Nu, încă nu s-a sfârșit, Cineva nu a venit…

Fratele cel mare (către slugi): E ospăț fără să știu? Am sosit eu prea târziu?

Slugile: Fratele tău s-a întors,

Stăpânul e bucuros,

Intră și tu la ospăț,

Să ne veselim cu toți!

Fratele cel mare, împreună cu tatăl și cu fiul risipitor stau de vorbă.

Fratele cel mare (către tată): Sunt tare nemulțumit De ceea ce-am auzit. Nu e drept, nu e corect,

Nici nu este înțelept! Zilnic eu m-am străduit, Fără să fiu răsplătit!

Tatăl: Fiule, mă întristezi

Dacă îl invidiezi Cât mă bucur că s-a-ntors

Din păcat viața și-a scos!

Tu ai fost neîncetat Cu mine; m-ai ascultat, Te-am iubit și te iubesc. Munca ta o prețuiesc. Vino să ne bucurăm,

Cu toți să ne ospătăm!

Fratele cel mare îl îmbrățișează pe fiul risipitor și se așează la masă, lângă el.

Povestitorul: Ospățul nu s-a sfârșit,

Mai sunt oaspeți de venit:

Și alți fii risipitori Plecați înspre patru zări.

Tatăl este Dumnezeu,

El ne așteaptă mereu

Să ne amintim de El,

Fiii Lui cu toți suntem.

(Adaptare după: http://mirelasova.over-blog.com/pages/Piese_de_teatru_scenete915667.html).

Copiii și îngerașii – scenetă de Crăciun

Personaje:

Copiii – 9

Îngerașii – 9 (îmbrăcați în alb, cu aripi confecționate din diferite materiale)

Mama

Bradul de Crăciun – un brăduț natural sau artificial, împodobit (element de decor neapărat necesar)

Moș Crăciun – copil îmbrăcat în costum de Moș Crăciun

Decor de iarnă, desenat pe cartoane mari.

La început sunt în scenă numai cei nouă copii. Ei cântă un colind („Colinde, colinde" – M. Eminescu sau altul, apoi „Îngerii vestesc sara de Crăciun" sau alt colind).

Colinde, colinde

Colinde, colinde,

E vremea colindelor

Și gheața se-ntinde Asemeni oglindelor.

Și tremură brazii

Mișcând rămurelele

Căci seara de azi-i Când scânteie stelele.

De dragul Mariei

Și-al Mântuitorului

Lucește pe ceruri

O stea călătorului.

Îngerii vestesc

Îngerii șoptesc, lumii-întregi vestesc:

Astăzi e Crăciun. Domnul S-a născut ca de început, Astăzi e Crăciun.

Creștinilor, noi astăzi

Un praznic mare avem, Ca să-l putem cunoaște, Veniți la Vifleem.

Că a născut în lume

Pe-Acel Cel așteptăm,

Maria, Maica Sfântă,

Veniți, ca să-L vedem.

Pe paie, între vite,

Iisus este străin,

Să-I ducem și noi daruri, Veniți la Viflaim.

Să mergem cu păstorii

Și să Îl preamărim,

Spre-a noastră mântuire, Veniți la Viflaim.

Îngerii șoptesc, lumii-întregi vestesc:

Astăzi e Crăciun. Domnul S-a născut ca de început, Astăzi e Crăciun.

Intră cei nouă îngerași, cântând:

O, ce veste minunată

În Viflaim se arată,

Că a născut Prunc,

Prunc din Duhul Sfânt Fecioara curată.

Că la Vifleem Maria,

Săvârșind călătoria, Într-un mic sălaș,

Lângă-acel oraș,

A născut pe Mesia.

Pe Fiul cel din vecie,

Ce L-a trimis Tatăl mie,

Să se nască

Și să crească,

Să ne mântuiască.

Copiii se bucură de vederea îngerașilor. Copiii și îngerașii se așează în jurul bradului.

Îngerașul 1: Auzind la voi în casă

Colindița cea frumoasă, Chiar în seara de Ajun, Am venit cu Domnul Bun,

Să vă povestim ce-a fost… Ați ținut vreo zi de post?

Copilul 1: Păi… doar o zi, că suntem mici,

Sfinte Înger, dacă zici, De acum vom ține trei, Chiar de suntem mititei…

Mulțumim că ați venit Cu ceva de povestit.

Martori Nașterii ați fost,

Ați văzut Pruncul frumos!

Îngerașul 2: Am fost tare bucuroși

La Nașterea lui Hristos.

Am cântat, am format cor, Pruncului Mântuitor!

Îngerașul 3: Iar chipul Măicuței Sfinte,

În icoană stă-nainte;

Maica și Împărăteasa

În iesle a fost să nască…

Ocrotită de-un bătrân,

De Iosif cu suflet bun,

Luminată de o stea,

Care-n raze o scălda;

Cântă cu toți îngerii: „Fecioara astăzi".

Fecioara astăzi pe Cel mai presus de ființă naște

Și pământul peștera Celui neapropiat aduce

Îngerii cu păstorii vestesc

Iar magii cu steaua călătoresc,

Căci pentru noi S-a născut

Prunc tânăr,

Dumnezeu Cel mai-nainte de veci.

Copilul 2: Aș fi vrut să fiu și eu Martorul lui Dumnezeu.

Să-L văd gângurind în brațe,

Iar Măicuța să-L încalțe, Să-L înfeșe, să-L iubească,

Și la pieptu-i să-L hrănească! Să-L alinte, să-L adore, Să Îl scalde-n aurore!

Îngerașul 4: Chiar așa s-a întâmplat! Animalele-au suflat În ieste, să-I facă cald!

Și-au venit din depărtări

Cei trei crai rătăcitori,

Care urmăreau o stea

Ce prea tare strălucea!

Îngerașul 5: Mândre daruri I-au adus,

Aur, smirnă, ca la regi,

Și tămâie-ncet I-au pus, Tu, copile, înțelegi?

Copilul 3: Cum? Trei crai s-au închinat

Pruncului micuț născut?

Maica Sfântă s-a mirat? Sau pe toate le-a știut?

A știu că Fiul ei

Este Fiu de Împărat? Cine i-a spus Mariei Tainele de neaflat?

Îngerașul 6: Tot noi, îngerii, i-am spus,

După voia Domnului,

Ei i s-a vestit de sus

De puterea Pruncului.

Numele I-a pus „Iisus",

Ce înseamnă „Salvator"; Și de nume, noi i-am spus, Că va fi Mântuitor.

Copilul 4: Înseamnă că toate Au fost ca la carte, Ca-n Scriptura sfântă!

Și nașterea-n iesle, Preasfânta poveste S-a împlinit toată – E adevărată!

Îngerii (în cor): Da, așa sunt toate,

Ca la Sfânta Carte,

Și nașterea-n iesle,

Preasfânta poveste S-a împlinit toată – E adevărată!

Îngerul 7: Au fost și păstorii

Martori sărbătorii. Tot noi i-am chemat La Pruncu-nfășat.

Ei oi și-au lăsat

Pe câmpu-nnoptat,

La iesle-au venit,

Pe Prunc L-au găsit. Bucurie mare

Făr' de-asemănare!

Copilul 5: Înseamnă că voi

Ne-nsoțiți pe noi,

Ne dați vestea bună,

Ne dați din lumină!

De ce ne-ajutați?

Îngerul 8: Lucrăm din iubire,

Pentru împlinire A voii nespuse Din ceruri aduse. A lui Dumnezeu Domn Arhiereu.

Întâi Îl iubim,

Pe El, și-L slăvim,

Dară și pe voi,

Creați, ca și noi;

Mult v-am ajuta,

De v-ați închina!

Copilul 6: Noi ne închinăm,

Așa învățăm, Așa ne-a spus mama – Acasă – și doamna:

Rostește împreună cu toți copiii rugăciunea „Cruce-n masă".

Cruce-n masă,

Cruce-n casă, Cruce-n cer,

Cruce-n pământ,

Cruciulița unde mă culc,

Cruciulița mă păzește,

De în zi până în noapte,

Până la ceasul de moarte. Amin.

Copilul 6 (continuă): Și mai încercăm

Să mai învățăm

De tot ce e bine, Să facem în lume.

Singuri, nu putem, De voi, nevoie avem!

Îngerul 9: Gândiți-vă mereu la Bunul Prunc,

Cum creștea,

Cum învăța,

Copilul 6: Ca El, pot și eu să ajung?

Îngerul 9: Da! Asemenea Lui, Fratele Fiului Și fiu Tatălui! Toți sunteți chemați Cu El să fiți frați!

Copilul 7 (plângând): Dar eu voiam să fiu cu El atunci,

În noaptea sfântă, să Îl văd pe Prunc,

Să-I dau o plăpumioară de mătase,

Hăinuțe noi, cusute-n fir, frumoase, Să-i duc și flori Măicuței, parfumate, Și alte daruri, românești, curate… Dar n-am putut… Căci m-am născut târziu, Și Pruncul nu mai este Prunc, eu știu!

Îngerul 1: Nu plânge, drag prieten mititel,

Copiii toți și-ar fi dorit la fel, Nu plânge azi; în seara asta sfântă

Doar bucuria-n cer și-n oameni cântă. (șoptit)Avem să vă mai spunem un secret…

Copilul 8: De ce vorbești acum așa încet?

Îngerul 2: Se naște Domnul și-n suflet la voi,

Copii cuminți ce ascultați de noi,

De la Botez pe Domnul L-ați primit, De-atunci în voi, ca-n iesle-a locuit,

Și crește mare, nevăzut și bun,

În inimioara voastră e Crăciun; Daruri Îi dați când sunteți cuminței Și liniștiți, drăguți și hărnicei; Micuților, nevinovați!

Copilul 8 (trist): Eu aș avea ceva de spus…

Eu nu sunt chiar așa nevinovat… Pe mama eu am supărat

N-am făcut tema de vacanță,

Am pus pastă de dinți pe clanță, Pe frățiorul meu l-am îmbrâncit,

Și mai presus de toate, am mințit!

Îngerașii: Vai! Vai!

Îngerul 9: Eu te-am văzut și știu ce ai făcut,

Însă mai știu și că rău ți-a părut.

Căci strop cu strop și bun și rău se-adună, Doar pentru bine,-n cer primești cunună!

Copilul 9: Ar trebui să mergem la culcare, Dar nu-nainte de închinare.

Mulțumesc de sfaturi și sosire, De bunătate și învățăminte.

Toți copiii: Înger, înger, îngerel, Vino pe al razei fir,

Pe-un gând tainic, subțirel,

Răspândind în casă mir;

Vino pe umărul drept,

Cu aripi îmbrățișând;

Să-mi dai sfatul înțelept, Când în rele mă afund. Vino, înger, îngeraș, Pe umăr de copilaș!

În timpul rugăciunii, fiecare înger păzitor vine în dreapta fiecărui copil (la copilul 1 – îngerul 1 ș.a.m.d.)

Apoi îngerii se retrag, devenind nevăzuți pentru mamă, iar copiii par să ațipească. Intră mama, cu o beteală pe care o pune pe brad.

Mama: Copiii mei s-au și culcat…

Așa cuminți, e de mirare…! Nu mi s-au plâns, nu s-au certat,

Probabil sunt în așteptare!

Să intre Moșul, ușurel

Să pună darurile toate

Sub brad, și dorințele lor

Să se-mplinească peste noapte!

Intră Moșul și pune desaga cu daruri sub brad. (pot fi daruri reale sau cutii frumos ambalate).

Moșul: Of, păcat că s-au culcat,

Tare i-aș fi ascultat, Un cântec, o poezie,

Să-mi spună care ce știe!

Că mi-s dragi așa micuți, Și-i știu că la minte-s iuți! Le dau și ce n-am în sac:

Sănătate, lenei leac,

Bucurii în clipe mii, Fericiți-i pe copii!

În final, se aude o melodie de colind.

(Adaptare după: http://mirelasova.over-blog.com/pages/Piese_de_teatru_scenete915667.html).

ANEXA 6

RUGĂCIUNI PENTRU PREȘCOLARI

Rugăciune către Îngerul păzitor

Îngeraș, coboară lin Lângă patul meu, Somn ușor să îmi aduci De la Dumnezeu.

Să adorm pe brațul tău

Dulce, drăgăstos,

Până-n zori când m-oi trezi Dintr-un vis frumos.

Rugăciune pentru părinți

Doamne, ține-i fericiți Pe părinții mei iubiți. Să mă poată crește bine, Să se bucure de mine!

Ochiul lui Dumnezeu (poezie religioasă)

Nimănui să nu-i faci rău

Căci te vede Dumnezeu,

Tu, când vezi un gândac mic, Nu-l strivi, nu-i fă nimic!

Rău nu-ti face nici un pic, Să nu-i faci nici tu nimic. Cât îl vezi de mititel, Dumnezeu știe de el.

Firul ierbii îl hrănește,

Iară roua-l răcorește.

Lasă-l și nu-i face rău,

Că te vede Dumnezeu.

Cruciulița

Am o cruciuliță sfântă Și la gât o port mereu, O iau seara în mânuțe

Și mă rog la Dumnezeu:

„Doamne, ai grijă de mine,

De bunici, părinți, copii, Dă-ne ajutor la toate

Și la greu lângă noi fii!

Ajută-mă să cresc mare,

Pe părinți să-i mulțumesc,

Doamne, fii mereu cu mine

Și mă iartă când greșesc.”

Rugăciunea copiilor mici

Doamne, Doamne, ceresc Tată,

Noi pe Tine Te rugăm

Luminează-a noastră minte, Lucruri bune să-nvățăm.

Că Tu ești Stăpânul lumii

Și al nostru Tată ești Și pe toate cele bune

Numai Tu le împlinești. Amin.

Rugăciune la intrarea în clasă

Dumnezeule, Prea Sfinte Noi cei mici te mai rugăm, Luminează a noastră minte Carte bună să-nvățăm

Carte bună, sănătoasă

Care face fericiți

Pe copiii cei cuminți.

Rugăciunea preșcolarului

Ajută-mă, Doamne Sfinte,

Să cresc mare și cuminte, Să învăț mereu cu spor, Să pot fi de ajutor.

Pe părinți să îi iubesc,

Munca să le-o răsplătesc,

Dă-mi putere să fac bine,

Să Te port mereu cu mine.

Toți cu inima curată

Toți, cu inima curată,

Ție, Doamne-ți mulțumim!

Tu, cu harul tău, Preasfinte

Ne-ajuți oameni buni să fim, De greșeli să ne ferim, Ție, Doamne-ți mulțumim!

Amin.

ANEXA 7

DESENE RELIGIOASE DE COLORAT

COLOREAZĂ DESENUL !

ANEXA 8

LUCRU MANUAL RELIGIOS

Înger confecționat din hârtie pliată

Îngerașii sunt poate cel mai potrivit decor de sărbători. Iată un model simplu făcut de mână.

Materiale necesare:

hârtie albă, A 4

un ciucure confecționat din bumbac

o foarfecă, simplă sau decorativă

În prima etapă, se îndoaie pe jumătate o coală albă de hârtie și se taie. Opțional se decorează marginile cu o foarfecă decorativă. Jumătate se îndoaie ca pentru un evantai, foarte mărunt. Va fi corpul îngerașului. Cealaltă parte se taie încă odată pe jumătate, și i se rotunjesc două dintre colțuri. Sfertul obținut se pliază, tot ca pentru un evantai. Vor fi aripile îngerului. Se suprapun cele două părți, și se leagă la jumătate ciucurele pregătit anterior. Se lipesc apoi între ele părțile evantaiului mare și îngerul este gata.

Spor la lucru!

Brăduțul de Crăciun

Materiale necesare:

Hârtie glasată verde – Creioane, markere, sclipici, acuarele

Foarfecă

Scotch transparent

Hârtie glasată de alte culori

Lipici

Stickere

Pioneze

Împăturiți o hârtie în jumătate apoi tăiați-o în jumătate. Puneți cele două piese împreună și îndoiți-le din nou în jumătate. Desenați o jumătate de brad pe fața opusă împăturită. Tăiați de-alungul liniei (ar trebui sa aveți doi brazi identici). Îndoiți pomul la jumătate doar ușor pentru a marca centrul. Tăiați o fantă de-a lungul jumatății de jos până la vârf. Împreunați cei doi brazi de-a lungul tăieturii. Folosind un scotch transparent lipiți capetele și vârfurile împreună pentru a face un brad care să stea singur și să nu alunece. Desenați/decorați bradul cu creioane colorate, tempera, sclipici, lipici. Ați obținut o frumoasă decorațiune de Crăciun!

Opțional: Decupați o stea de hârtie, tăindu-i o fantă și plasați-o ușor în vârf.

Stea de Crăciun și Sorcovă

1. Steaua

Materiale necesare:

polistiren, băț;

beteală sau panglici;

scoci cu dublă față;

hârtie creponată diverse culori

Se decupează plistirenul în formă de stea. Se îmbracă în hârtie creponată de culoare deschisă (auriu, galben, alb, bej, albastru deschis), și se lipeșete cu scociul cu dublă față. Se pune în centru o iconiță cu reprezentarea scenei Nașterii Domnului. Se îmbracă marginile stelei cu beteală. Opțional se decorează și razele stelei cu mărgele, steluțe decupate etc. Bățul se poziționează în partea de jos a stelei și se învelește în folie de aluminiu sau hârtie creponată.

Cu Steaua se colindă în noaptea din Ajunul Crăciunului, și se cântă versurile: Steaua sus răsare

Ca o taină mare,

Steaua strălucește Și lumii vestește. Că astăzi Curata, Prea Nevinovata, Fecioara Maria,

Naște pe Mesia.

Magii cum zariră

Steaua și porniră,

Mergând după rază

Pe Hristos să-L vază. Și dacă porniră

Îndatp-L găsiră, La Dânsul intrară Și se închinară.

Cu daruri gătite

Lui Hristos menite, Având fiecare Bucurie mare. Care bucurie

Și aici să fie,

De la tinerețe

Pân’ la bătrânețe.

2. Sorcova

În 2-3 pași simpli ne-am făcut cu ustensila perfectă pentru a ne colinda prietenii de Anul Nou, tradiție din moși-strămoși. Cele necesare:

o crenguță sau o baghetă de plastic de circa 30-40 de cm;

panglică colorată, beteală, hârtie creponată sau bucăți de material; – sârmă subțire;

lipici, scotch;

ață colorată; – sclipici.

Se ia bacheta, se înfășoară în sârmă. Apoi pe cadrul de sârmă se prind alte bucăți de sârmă, modelate în tulpini, de un capăt se prind de baghetă, pe celalalt se pune pamponul. Batonul apoi se înfășoară în panglică sau beteală, care se fixează cu lipici sau ață. Pentru a face pampoanele sorcovei, se ia hârtia creponată sau pânza și se împăturește semi-haotic în încercarea de a emita aspectul de floare (inițial pe jumatate, apoi se cutează laturile). Pentru un pampon se pot folosi 1-2, poate chiar 3 flori legate cu ață sau direct cu sârmă, apoi sunt fixate pe băț. Combinația de culori și texturi rămâne la latitudinea creatorului.

Douăzeci de minute mai târziu avem în mână o sorcovă.

Sorcova se utilizează de Anul Nou și doar atunci, în rest este un băț decorat frumos.

În caz ca ați uitat versurile, iată-le:

Sorcova, vesela,

Să trăiți, să-mbătrâniți,

Peste vară, primăvară,

Ca un păr, ca un măr,

Ca un fir de trandafir"

Tare ca piatra,

Iute ca săgeata,

Tare ca fierul,

Iute ca oțelul.

La anul și la mulți ani!

Sursa: ***, Chemarea Credinței, revista Patriarhiei Române pentru copii și familia creștină, seria nouă, anul II (XVIII) 2010, nr. 5 (203-204), p. 6.

ANEXA 9

PROIECT DE PARTENERIAT EDUCAȚIONAL

GRĂDINIȚĂ – BISERICĂ

Director, Preot Paroh,

………………….. …..…………………….

Grădinița nr. ……….. Parohia

Inițiatori,

……………………

…………………………………

FORMAREA MICULUI CREȘTIN

– PROIECT DE PARTENERIAT EDUCAȚIONAL –

INIȚIATOARI: EDUCATORI, PREOȚI

GRUPA: MICĂ, MIJLOCIE, MARE

MODUL DE ORGANIZARE: FRONTAL, INDIVIDUAL, PERECHI, GRUPE

LOCUL DE DESFĂȘURARE: SALA DE GRUPĂ, BISERICĂ

DURATA: 1 AN ȘCOLAR sau 1 CICLU PREȘCOLAR (3 ANI)

NR. ACTIVITĂȚI ALOCATE – PE LUNĂ: 1 (sau mai multe după caz)

GRUP ȚINTĂ: COPIII GRUPEI

ARGUMENT

Cu ajutorul științei și tehnicii, omul contemporan a reușit să domine lumea exterioară fără a-și mai putea controla viața interioară. Multe aspecte ale unei vieți fals religioase sunt expresia degradării spirituale și morale la care asistăm astăzi și care ne îndreptățesc să vorbim despre necesitatea și modalitățile de introducere a unor elemente de educație religioasă încă de la vârsta preșcolarității.

Dacă educația morală reprezintă acea latură a procesului de pregătire a copilului pentru viață, care are în vedere cunoașterea, înțelegerea și practicarea binelui în viața socială și adaptarea la viața societății, educația religioasă trebuie privită în legătură strânsă cu educația morală, acordându-i fundament divin.

Acest proces simbiotic trebuie început încă din primii ani de viață ai copilului, dat fiind faptul că la vârsta preșcolară acesta este mai receptiv la diversele influențe care se exercită asupra lui.

Aceasta este perioada propice ca toți copiii să fie învățați să-L iubească și să-L asculte pe Dumnezeu.

COMPETENȚE GENERALE

Dobândirea de cunoștințe și sentimente capabile să stimuleze dezvoltarea spirituală;

Stimularea și conștientizarea de a se ruga;

Formarea unor reprezentări clare și familiarizarea copiilor cu noțiunea de Biserică;

Educarea dragostei și respectului față de Biserică și față de Dumnezeu;

Familiarizarea copiilor cu evenimentele religioase importante: Nașterea Domnului,

Patimile și Învierea Domnului, Înălțarea;

COMPETENȚE SPECIFICE

Să facă corect semnul crucii;

Să învețe rugăciuni simple;

Să cunoască câteva obiecte de cult;

Să se închine la Biserică și atunci când trec prin dreptul unei troițe;

Să cunoască pilde și învățături din Biblie;

Să cunoască semnificația anumitor evenimente religioase importante;

CONȚINUTURI

Ce înseamnă a fi creștin?

Învățăm să ne închinăm;

Prima rugăciune;

Fapte bune, fapte rele;

Slujba Sfeștaniei la începutul anului școlar;

Sărbătoarea Crăciunului sau Nașterea Domnului

Ce reprezintă Crăciunul pentru noi?

Colinde și obiceiuri creștine de Crăciun;

Amenajarea panoului din clasă;

Hristos a Înviat!

Cea mai mare sărbătoare creștină;

Oul roșu – simbolul vieții;

Sensuri creștine;

Amenajarea panoului din clasă;

Hristos împărtășit copiilor

Concurs de desene creștine;

Înălțarea Domnului; ▪ Semnificația numelor noastre;

Să fim mai buni.

RESURSE

UMANE: copii preșcolari, educatoare, preot, părinți, bunici, diverși invitați.

MATERIALE: spațiu special amenajat printr-un colț religios ce conține icoane, îngerași, panou cu iconițe ale diferiților sfinți, obiecte de cult (sfeșnic cu lumânări, tămâie, aghiazmă, candelă); Mica Biblie, cărți cu conținut religios, imagini, reviste, iconițe mici pentru toți copiii, etc.

MODALITĂȚI DE EVALUARE

Având în vedere că evaluarea este o componentă importantă a procesului de

învățământ (și a oricărei situații de învățare), vor fi utilizate cele mai variate, dar eficiente modalități de evaluare, care pot fi adaptate conținuturilor și individualității copiilor: probe practice, fișe de activitate individuală, jocuri-concurs etc.

CONCLUZII

Așa cum grădinarul se apleacă asupra florilor sale cu migală, dragoste și răbdare, pentru a le urmări creșterea, tot așa și noi avem înalta responsabilitate de a sădi în sufletele copiilor mugurii bunei cuviințe. Dacă se implică în activitățile creștinești, copiii înțeleg că trebuie să fie buni, curați sufletește, iubitori, prietenoși, cinstiți, înțelegători și milostivi față de alții.

Nu este important cât de des facem aceste activități cu conținut religios sau cât de des mergem cu copiii la Biserică. Este importantă intensitatea trăirilor afective ale copiilor în aceste momente și modul cum se răsfrâng acestea în comportamentul lor de zi cu zi. Ei trebuie să fie ajutați să-și deschidă mintea și sufletul spre credință.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Biblia ilustrată color, Editura ,,Biserica Ortodoxă”, Alexandria, 2003;

Arhimandrit Cleopa Ilie, Povestiri pentru copii, vol. I, II, III și IV, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2006;

Leon Magdan, Cele mai frumoase pilde ortodoxe și povestiri cu tâlc, Editura Mateiaș, București, 2006;

Idem, Cele mai frumoase jocuri creștine pentru copii, Editura Mateiaș, București, 2006;

Idem, Ce înseamnă numele meu, Editura Mateiaș, București, 2006;

Idem, Legende creștine pe înțelesul celor mici, Editura Mateiaș, București, 2006.

CONTRACT DE PARTENERIAT

Încheiat astăzi, ……………….., pentru perioada de ………………………, între următoarele instituții:

Grădinița Nr. ………….. din localitatea ………….., jud. ………….., reprezentată prin ………………… în calitate de Director, și ……………………………………………………………………….., educatoare/inițiatoare.

Biserica ………………….., din comuna (orașul) ………….., reprezentată prin Pr. Paroh

……………………., în calitate de preot partener/inițiator în proiect.

Prezentul contract s-a convenit a fi încheiat având în vedere următoarele condiții:

Respectând Legea Educației Naționale Nr. 1/2011, Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, Statutul Personalului Didactic și Regulamentul de Organizare și Funcționare al instituțiilor implicate;

Conform recomandărilor M.E.N. (Hotărârea guvernului României nr. 690/1997), privind aplicarea programului de parteneriat educațional;

Urmărind menținerea și creșterea prestigiului instituțiilor și dezvoltarea relațiilor comunitare;

Ținând cont de potențialul educativ al învățământului extrașcolar (informal sau de timp liber) și de nevoile de a întări relațiile dintre educația școlară și cea extrașcolară în scopul modelării personalității elevilor și eficientizării procesului instructiv-educativ.

Modificarea condițiilor prezentului contract poate avea loc numai cu acordul ambelor părți.

Încheiat în două exemplare, câte unul pentru fiecare parte.

Director, Pr. Paroh, ……………………….. …………………………

L.S. L.S.

Educatoare,

…………………………

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

Biblia sau Sfânta Scriptură. (2008), tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Preafericitului Părinte DANIEL – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, București:

Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.

Allport, G.W. (1981). Structura și dezvoltarea personalității, traducere de Ioana

Herseni, București: Editura Didactică și Pedagogică.

Anghelescu, A. (1939). Psihologia religioasă a adolescentului cu aplicațiune la învățământul religios, Brăila.

Antonescu, G.G., Nicolau, V.P. (1937). Antologie pedagogică, vol. II, București:

Editura Cultura Românească.

Băncilă, V. (1996). Inițierea religioasă a copilului, București: Editura Anastasia.

Bologa, L. (1930). Psihologia vieții religioase. Contribuții la studiul structurii și evoluției vieții religioase individuale pe bază de cercetări statistice, Cluj: Editura

Cartea Românească.

Breben, S., Gongea, E., Ruiu, G., Fulga, M. (2002). Metode interactive de grup. Ghid metodic, Craiova: Editura Arves.

Bridges, L.J., Moore, K.A. (2002). Religion and Spirituality in Childhood and Adolescence, Washington DC: Child Trends.

Bulacu, M. (2009). Pedagogia creștin-ortodoxă, Constanța: Editura Școala

Brâncovenească.

Bunea, I. (2009). Psihologia rugăciunii, Cluj-Napoca: Editura Limes.

Buzalic, Al., Buzalic, A. (2010). Psihologia religiei, ediția a II-a, Târgu Lăpuș: Editura Galaxia Gutenberg.

Călugăr, D. (1984). Catehetica, București: Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.

Cergit, I. (1980). Metode de învățământ, București: Editura Didactică și Pedagogică.

Ciupală, D. (2011). Educația religioasă și morală în Scoția, în Opriș, D., Opriș, M. (coord.), Religia și școala. Cercetări pedagogice, studii, analize, București: Editura Didactică și Pedagogică.

Claparede, E. (1975). Psihologia copilului și pedagogie experimentală, București:

Editura Didactică și Pedagogică.

Coles, R. (1990). The Spiritual Life of Children, Boston: Houghton Mifflin.

Cuciuc, C. (2006). Sociologia religiilor, ediția a III-a, București: Editura Fundației România de Mâine.

Cuciureanu, M., Velea, S. (2008). Educația moral-religioasă în sistemul de educație din România, Institutul de Științe ale Educației, București.

Cucoș, C. (1991). Educația și spiritualitatea religioasă, în Revista de Pedagogie, 11, pp. 28-30.

Cucoș, C. (1996). Educația religioasă. Conținut și forme de realizare, București:

Editura Didactică și Pedagogică.

Cucoș, C. (1997). Educația în perspectiva valorilor religioase. Repere pedagogice, în

Educație și valori. Valori educaționale românești în context european, Iași: Editura Spiru Haret, pp. 184-194.

Cucoș, C. (2004). Educația religioasă – cale de resurecție a ființei umane, în Educația ieri – astăzi – mâine, Buletinul Departamentului pentru Pregătirea Personalului Didactic, Iași: Editura Universității ,,Al. I. Cuza”.

Cucoș, C. (2006). Pedagogie, Iași: Editura Polirom.

Cucoș, C. [1999] (2009). Educația religioasă. Repere teoretice și metodice, Iași: Editura Polirom.

Cucoș, C. (2007). Consecințe ale educației religioase asupra formării conduitelor tinerilor, în Revista de Psihologie și Științe ale Educației, II (2), Brașov: Editura Universității Transilvania, pp. 13-43.

Cucoș, C. (2009). Catehizarea și educația religioasă: abordare comparativă, în Lucreția Vasilescu (coord.), Cultură și religie. Statutul religiei și instrucția școlară, București:

Editura Universității, pp. 12-22.

Cucoș, C. Problema educației religioase, http://oradereligie.3x.ro/educatie.htm, în data de 22.05.2013.

Deconchy, J.P. (1965). The idea of God: Its emergence between 7 and 16 years, Bruxelles: Lumen Vitae 19, pp. 285-296.

Eliade, M. (1994). Nostalgia originilor, București: Editura Humanitas.

Elkind, D. (1977). The origins of religion in the child, Current Perspectives in the Psychology of Religion, ed. H.N. Malony (Eerdmans), pp. 269-278.

Elkind, D. (1978). Religious development. In The Child's Reality, Three Developmental Themes (Erlbaum).

Florian, M. (1993). Misticism și credință, București: Editura Minerva.

Fowler, J.W. (1981). Stages of Faith: The Psychology of Human Development and the Quest for Meaning, New York: Harper & Row.

Galeriu, C. (1990), Ora de religie în trecut și astăzi, în vol. colectiv Îndrumări metodologice și didactice pentru predarea religiei în școală, București: Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, pp. 5-12.

Galeriu, C., Internetul și implicațiile lui, http://www.crestinortodox.ro/interviuri/ parintele-galeriu-internetul-implicatiile 70497.html, în date de 29.10.2013.

Gherghina, D. (coord.) (2007). Metodica activităților instructiv-educative în învățământul preprimar, vol. I, Craiova: Editura Didactica Nova.

Goldman, R. (1964). Religious Thinking from Childhood to Adolescence, London:

Routledge & Kegan Paul.

Goldman, R. (1965). Readiness for Religion, London: Routledge & Kegan Paul.

Golu, F., Ioniță, C. (2009). Aplicații practice ale psihologiei copilului. Dezvoltarea personală ca program de educație alternativă, București: Editura SPER.

Gottlieb, E. (2006). Development of religious thinking, Religious Education, 101 (2), pp. 242-260.

Harms, E. (1944). The Development of Religious Experience in Children, American

Journal of Sociology, 50 (2), pp. 112-122.

Hay, D., Nye, R. (2006). The Spirit of the Child, revised edition, London and Philadephia: Jessica Kingsley Publisher.

Heller, D. (1986). The Children's God, Chicago: University of Chicago Press.

Helminiak, D. (1996). A Scientific Spirituality: The Interface of Psychology and Theology, The International Journal for the Psychology of Religion, 6 (1), pp. 1-19.

Holbea, G., Opriș, D., Opriș, M., Jambore, G. (2010). Apostolat educațional. Ora de religie – cunoaștere și devenire spirituală, București: Editura Basilica.

Hood, R.W., Hill, P.C., Spilka, B. (2009). The Psychology of Religion, 4rd edition, New York: Guilford Press.

Horga, I. (2011). Organizarea educației religioase în școlile publice: cadrul legal, în

Opriș, D., Opriș, M. (coord.), Religia și școala. Cercetări pedagogice, studii, analize, București: Editura Didactică și Pedagogică.

Iorda, C. (2009). Educația preșcolarilor după principiile Sfântului Ioan Gură de Aur, traducere de Diaconescu Ion, București: Editura Sophia.

Isailă, A.Ș. (2006). Relația dorință-rugăciune la copiii de 5-7 ani, Studia Theologica IV, 3/2006, pp. 218-285.

Kelemen, D. (2004). Are children intuitive theists? Reasoning about purpose and design in nature, Psychological Science, 15 (5), pp. 295-301.

Koulomzin, S. (2010). Biserica și copiii noștri, București: Editura Sofia.

Long, D., Elkind, D., & Spilka, B. (1967). The child’s conception of prayer, Journal for the Scientific Study of Religion, 6 (1), pp. 101-109.

Magdan, L. (2004). Povestiri creștine pentru copii, ediția a III-a, București: Editura Sfântul Alexandru.

Magdan, L. (2006). Cele mai frumoase pilde ortodoxe și povestiri cu tâlc, ediția a V-a,

București: Editura Mateiaș.

Magdan, L. (2006). Ce înseamnă numele meu?!, dicționar ortodox pentru copii, București: Editura Mateiaș.

Magdan, L. (2006). Jocuri creștine pentru copii, București: Editura Mateiaș.

Magdan, L. (2006). Legende creștine, București: Editura Mateiaș.

Magdan, L. (2006). Pilde ortodoxe și povestiri cu tâlc, vol1 și 2, București: Editura Mateiaș.

Magdan, L. Cele mai frumoase proverbe, București: Editura Mateiaș.

Magdan, L. De ce a creat Dumnezeu animalele?, București: Editura Mateiaș.

Magdan, L. Ghicitori creștine, București: Editura Mateiaș.

Magdan, L. Pilde ortodoxe, carte de citit și colorat, colecția Cărțile Copilăriei, București: Editura Mateiaș.

Magdan, L. Poveste pentru toți copiii, București: Editura Mateiaș.

Magdan, L. Povești cu îngeri, București: Editura Mateiaș.

Magdan, L. Povești cu har, vol. 1, București: Editura Mateiaș.

Maica Magdalena. (2008). Cum comunicăm copiilor credința ortodoxă. Convorbiri, reflecții și alte sfaturi, Sibiu: Editura Deisis.

Matei, G. (2012). Managementul calității în Învățământul preșcolar, Valori, competențe, practici, București: Editura Universitară.

Mânzat, I. (2007). Istoria Psihologiei Universale, București: Editura Univers Enciclopedic.

Mitrofan, N. (2007). Noi perspective privind cunoașterea copilului din grădiniță, în

Metodica activităților instructiv-educative în învățământul preprimar, Craiova: Editura Didactica Nova.

Mitrofan, I., Ene, A. (2010). Ne jucăm învățând… învățăm jucându-ne!, ediția a II-a,

București: Editura SPER.

Momanu, M. (2002). Introducere în teoria educației, Iași: Editura Polirom.

Moore, D.L. (2010). Guidelines for Teaching About Religion in K-12 Public Schools in the United States, Produced by the AAR Religion in the Schools Task Force, American Academy of Religion.

Nicola, I. (2003). Tratat de pedagogie școlară, București: Editura Aramis.

Opriș, D. (2010). Dimensiuni creștine ale pedagogiei moderne, ediția a II-a, Iași: Editura Sfântul Mina.

Opriș, M., Opriș, D. (2010). Curriculum creștin-ortodox pentru școlile parohiale duminicale, Alba-Iulia: Editura Reîntregirea.

Opriș, M., Opriș, D. (2013). Cercetare și religie. Repere și demersuri comune, ClujNapoca: Editura Eikon.

Opriș, M., Opriș, D. (2013). Religia și educația de mâine. Cercetări pedagogice, ClujNapoca: Editura Eikon.

Opriș, M., Opriș, D., Bocoș, M. (2004). Cercetarea pedagogică în domeniul educației religioase, Alba-Iulia: Editura Reîntregirea.

Opriș, M., Opriș, D., Horga, I. (2012). Religia la clasa pregătitoare, ghid pentru profesori, București: Editura Basilica.

Opriș, M., Opriș, D., Horga, I. (2012). Religie, fișe de lucru pentru clasa pregătitoare, București: Editura Basilica.

Opriș, M. (2010). Metodologia evaluării. Abordări teoretice și investigative în educația religioasă, ediția a II-a, Iași: Editura Sfântul Mina.

Opriș, M. (2011). Religie, morală, educație. Perspective teologice și pedagogice, București: Editura Basilica.

Oser, F.K., Gmünder, P. (1991). Religious judgement. A developmental perspective, Birmingham AL: Religious Educational Press.

Panaite, O. (2011). Modelul educațional bizantin și relevanța sa pentru școala de azi, în Opriș, D., Opriș, M. (coord), Religia și școala. București: Editura Didactică și Pedagogică.

Păcurariu, M. (1987). Două sute de ani de învățământ teologic la Sibiu, 1786-1986, Sibiu: Editura Arhidiecezana.

Piaget, J., Inhelder B. (1976). Psihologia copilului, București: Editura Didactică și

Pedagogică.

Piaget, J. (2012). Judecata morală la copil, București: Editura Cartier.

Popescu, E. (1999). Fundamentarea pedagogică a educației religioase creștine în

școala românească, București: Editura Didactică și Pedagogică.

Popescu, V., Popa, V. (2002). Carte de metodică predării Religiei în școli. Târgoviște: Editura Macarie.

Popescu-Neveanu, P. (1978). Dicționar de psihologie, București: Editura Albatros.

Radu, D. (1990). Idealul educației creștine, în Îndrumări metodice și didactice pentru predarea religiei în școli, București: Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.

Ratcliff, D. (1992). Handbook of Children’s Religious Education, Birmingham AL:

Religious Education Press.

Ratcliff, D. (editor). (2008). Handbook of Preschool Religious Education, Eugene OR: Wipf & Stock.

Ratcliff, D., Ratcliff, B. (2010). Childfaith: Experiencing God and Spiritual Growth with Your Children, Eugene OR: Wipf & Stock Publishers.

Richert, R.A., Barrett, J.L. (2005). Do you see what I see? Young Children’s assumptions about God’s perceptual abilities, The International Journal for the Psychology of Religion, 15, pp. 283-295.

Roco, M. (1997). Religie și creație, în M. Zlate (coord.), Psihologia vieții cotidiene, Iași: Editura Polirom, pp. 111-133.

Santi, E.A. (2014). Inteligența emoțională și reprezentările religioase la preșcolar, București: Editura Universitară.

Sava, V., Aelenei, S., Neptun, R.O. (2007). Primii pași – culegere de exerciții creștineortodoxe pentru copiii mari și micii, Brașov: Editura Transilvania Expres.

Spilka, B., Hood, R.W., Gorsuch, R.L. (1985). The psychology of religion: an empirical approach, Englewood Cliffs, N.J: Prentice Hall.

Steele, L. (1986). Developmental psychology and spiritual development, in S.L. Jones (Ed.), Psychology and the Christian faith, Grand Rapids, MI: Baker Book House, pp. 95-117.

Subbotsky, E. (1994). Early rationality and magical thinking in preschoolers. Space and time, British Journal of Developmental Psychology, 12 (1), pp. 97-108.

Șchiopu, U., Verza, E. (1997). Psihologia vârstelor, București: Editura Didactică și Pedagogică.

Șebu, S., Opriș, M., Opriș, D. (2000). Metodica predării religiei, Alba Iulia: Editura Reîntregirea.

Tia, T. (2011). Preocuparea pastorală prioritară și constanță a Bisericii RomanoCatolice din Italia: predarea Religiei în învățământul public de stat, în Opriș, D., Opriș, M. (coord), Religia și școala. București: Editura Didactică și Pedagogică.

Tillich, P. (2007). Dinamica credinței, București: Editura Herald.

Velasco, J.M. (1997). Introducere în fenomenologia religiei, Iași: Editura Polirom.

Vigopoulou, M. (2012). Din cetatea lui Eu în cetatea lui Tu, traducere de Ilioniu

Georgeta Mariana, Galați: Editura Egumenița.

Wakefield, N., Clark, R.E. (1986). Children and their theological concepts, in R.E. Clark, J. Brubaker & R.B. Zuck (Eds.), Childhood education in the church, Chicago: Moody Press, pp. 347-362.

***. (2006). Curriculumul educației copiilor de vârstă timpurie și preșcolară 1-7 ani, Chișinău: Institutul de Științe ale Educației.

***. (2009). Curriculum pentru învățământul preșcolar, București: Didactica Publishing House.

***. (2010). Curs de formare pentru formatori, Proiectul „Alege Școala” al Patriarhiei

Române, București.

***. (2011). Biblia pe înțelesul copiilor; să cunoaștem Biblia prin joc, vol. I și II, București: Editura Curtea Veche.

***. (2012). Clasa pregătitoare – Programa școlară pentru disciplina Religie, cultul ortodox, București.

***. (2013). Studiul Religiei în școlile publice din Statele Uniunii Europene,

Reprezentanța Patriarhiei Române – Bruxelles, București: Tipografia Cărților

Bisericești.

***. Cărticica de rugăciuni, București: Editura Mateiaș.

***, Chemarea Credinței, revista Patriarhiei Române pentru copii și familia creștină.

***. Rugăciuni pentru copilașii buni, București: Editura Mateiaș.

***. Lumea Credinței pentru copii, I (1-10).

http://www.ceosyd.catholic.edu.au/Parents/Religion/RE/recurr/intro-curr-00-02.pdf, în data de 22.10.2013.

Unesco – Ibe, World Data Education, Ediția a 7-a, 2010/2011, http://www.ibe.unesco.org/, în data de 15.02.2014.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Elementedeeducatiereligioasaingradinita (salvat Automat) [303887] (ID: 303887)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Elementedeeducatiereligioasaingradinita (salvat Automat) [303887]

Copyright Notice

TITLU: DRUMUL CATRE CLOUD _________________________________ [625250]

Academia de Studii Economice din Bucuresti [310552]

SCOALA NATIONALA DE STUDII POLITICE SI ADMINISTRATIVE [608619]

STUDIU OSTEARHEOLOGIC AL MORMINTELOR DE INHUMAȚIE DIN NECROPOLA NEOLITICĂ DE LA ICLOD, JUD. CLUJ. [305347]

COMUNICAREA DINTRE GRĂDINIȚĂ ȘI FAMILIE DIRECȚII, STRATEGII, PERSPECTIVE [303441]

____________________________________________ [304403]

Copyright Notice

Similar Posts