Elemente Tactice Criminalistice DE Constatare A Infractiunilor Flagrante

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ

la disciplina

CRIMINALISTICĂ

cu titlul

ELEMENTE TACTICE CRIMINALISTICE DE CONSTATARE A INFRACȚIUNILOR FLAGRANTE

Coordonator:

Prof. univ. dr. Emilian Stancu

Absolvent:

Petra Mariana –Constanda

București

2016

INTRODUCERE

În această lucrare voi prezenta aspecte privitoare la elementele tactice criminalistice de constatare a infracțiunilor flagrante. Am considerat importantă tema lucrării mele deoarece, fenomenul criminalității, fiind în plină ascensiune, atât la nivel național, cât și la nivel internațional, are o legătură de cauzalite directă cu criza economică cu care s-au confruntat foarte mulți oameni în ultimii ani. Asfel, se impune a fi necesară adapatarea la realitățile vieții, respectiv la modalitățile și formele tot mai ingenioase și avansate ale fenomenului infracțional, a reglementărilor și procedurilor în domeniu, care să aibă ca scop crearea efectivă a unui spațiu de securitate și justiție, necesar garantării ordinii sociale.

Având în vedere aspectele specifice comiterii unui act ilicit, mai ales aceluia care îndeplinește condițiile infracțiunii flagrante, respectiv profundul impact social negativ, necesitatea restabilirii încrederii în justițiabili și descurajarea comportamentelor infracționale pe viitor- dreptul statului de a interveni promt, precum și necesitatea unei reglementări specifice privind urmărirea și judecarea acestor fapte sunt pe deplin justificate.

Lucrarea este structurată în patru capitole. Primul capitol, intitulat “Aspecte introductive”, urmărește definirea noțiunii de constatare a infracțiunii flagrante, precum și importanța acesteia. În al doilea capitol, intitulat “Pregătirea în vederea constatării infracțiunilor flagrante”, vor fi evidențiate aspecte privind particularitățile în constatarea infracțiunii flagrante, organizarea flagrantului, elementele de referință în pregătirea flagrantului, alcătuirea echipei de prindere în flagrant, pregătirea de capcane criminalistice și alte mijloace tehnice criminalistice, iar în al treilea capitol, intitulat “Constatarea propriu-zisă a infracțiunii flagrante”, se parcurg următoarele etape: supravegherea locului în care făptuitorul va fi surprins, realizarea efectivă a flagrantului și fixarea rezultatelor. Ultimul capitol este destinat analizării unor particularități tactice în constatarea infracțiunii flagrante în cazul criminalității infracțiunilor din zona criminalității organizate, unde se analizează modalitățile de săvârșire a infracțiunilor din domeniul criminalității organizate, etapele și modalitățile de acțiune și organizarea flagrantului.

Scopul lucrării este acela de a cunoște pașii ce trebuie urmați, procedeele și regulile privind efectuarea actelor de urmărire penală și de anchetă, în cazul constatării infracțiunilor flagrante.

CAPITOLUL I

Aspecte introductive

Secțiunea I

Noțiunea și importanța descoperirii infracțiunilor flagrante

În cadrul acestei secțiuni se vor analiza elemente semnificative cu privire la: 1. Noțiunea de infracțiune flagrantă și 2.Importanța descoperirii infracțiunilor flagrante.

1. Noțiune

Etimologic, termenul de flagrant derivă din verbul latin  flagro,-are (arde), sens în care noțiunea de flagranță semnifică prinderea făptuitorului în focul acțiunii sale sau imediat după săvârșire.

Astfel cum este definită de art.293 din Noul Cod de procedură penală, este flagrantă fapta penală descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire. Deasemenea, este considerată flagrantă și infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârșire, este urmărit de organele de ordine publică și de siguranță națională, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârșit infracțiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune.

Conceptual, noțiunea de flagrant semnifică, din punct de vedere juridic, în sens larg, o infracțiune descoperită în momentul comiterii, chiar proveniența noțiunii sugerând acest sens: termenul “flagrant” derivă din participiul flagrant-tis al verbului latin flagro-flagrare (a arde) și care, folosit în contextul juridic, sugerează o contextualitate temporală referitoare la momentul comiterii infracțiunii și prinderea presupusului autor.

Luând în considerare înțelesul noțiunii de flagranță și reglementarea infracțiunii flagrante dată de Noul Cod de procedură penală, se poate aprecia că noțiunea de flagranță în domeniul juridic semnifică prinderea autorului în "focul" acțiunii sale sau imediat după aceea.

2.Importanța descoperirii infracțiunilor flagrante

Constatarea infracțiunilor flagrante ocupă un loc important printre activitățile care au o valoare semnificativă pe linia prevenirii. Această activitate prezintă o importanță deosebită deoarece, pe de o parte, duce la împiedicarea consumării activității ilicite, iar pe de altă parte, prin descoperirea operativă a infracțiunilor deja comise se realizează tragerea la răspundere penală a făptuitorului intr-un moment cât mai apropiat de cel comiterii faptei ilicite.

Felul în care se desfășoară constatarea infracțiunii flagrante, activitățile specifice și concrete ce se întreprind, diferă de la cauză la cauză.

Modul în care se desfășoară constatarea infracțiunii flagrante mai are o importanță deosebită în determinarea:

existenței infracțiunii;

vinovăției făptuitorului;

stării de flagranță.

            Totodată, prin constatarea infracțiunii flagrante se dorește obținerea următoarelor aspecte principale:

oprirea consumării activității ilicite, precum și înlăturarea pericolului social iminent;

surprinderea făptuitorului la locul și în momentul comiterii faptei sau într-un moment și spatiu cât mai apropiate;

strângerea tuturor probelor care certifică existența infracțiunii și care probează vinovăția făptuitorului;

restabilirea situației anterioare, recuperarea eventualului prejudiciului produs, precum și ridicarea obiectelor, bunurilor deținute sau traficate ilegal;

certitudinea inculpării infractorului și, totodată, tragerea la răspundere penală la un interval de timp cât mai apropiat de cel al săvârșirii faptei ilicite.

Secțiunea a II-a

Reglementarea procesual-penală

În Noul Cod de procedură penală se prevede 1.Regimul juridic al constatării infracțiunii flagrante, se reglementează 2.Regimul actelor încheiate de unele organe de constatare și se instituie 3.Regulile procedurale privind măsurile ce se iau față de făptuitorul surprins în flagrant.

1.Regimul juridic al constatării infracțiunii flagrante

În conținutul articolul 293 alineatele 1 și 2 din Noul Cod de procedură penală este prevăzută definiția legală a infracțiunii flagrante, pe care legiuitorul o consideră ca fiind acea infracțiune descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire.

Totodată, este de asemenea considerată flagrantă și infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârșire, este urmărit de organele de ordine publică și de siguranță națională, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârșit infracțiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune.

În vechiul Cod de procedură penală însă, infracțiunea flagrantă era analizată în cadrul articolului 465.

În alineatul 3 al articolului 293 din Noul Cod de Procedură Penală se prevede faptul că, în cazul infracțiunii flagrante, organele de ordine publică și siguranță națională întocmesc un proces-verbal, în care consemnează toate aspectele constatate și activitățile desfășurate, pe care îl înaintează de îndată procurorului. De asemenea, sunt puse la dispoziția organului de urmărire penală, plângerile și cererile prezentate în scris, corpul delict, precum și obiectele și înscrisurile ridicate cu ocazia constatării infracțiunii.

2.Procedura aplicabilă

Cu privire la procedura aplicabilă în cazul infracțiunii flagrante, în Noul Cod de procedură penală se limitează aria prevederilor și se stipulează doar faptul că în caz de infracțiune flagrantă, organul de cercetare penală este obligat să constate săvârșirea acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile. În aceeași ordine de idei, după constatarea infracțiunii flagrante, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată și, dacă aceasta declară că face plângere prealabilă, continuă urmărirea penală. În caz contrar, organul de cercetare penală înaintează procurorului actele încheiate și propunerea de clasare.

Față de vechea reglementare, procedura aplicabilă infracțiunii flagrante este stipulată în textul articolului 298 a Noului Cod de procedură penală, în care este însă mult mai limitată- nu mai este o procedură specială așa cum era prevăzută în vechea legislație, legiuitorul excluzand-o din cadrul acestora.

Urmărirea penală și judecarea cauzelor a căror obiect îl constituie o infracțiune flagrantă se realizează conform prevederilor procedurii obișnuite, fără a se mai prevede în mod expres modul de urmărire și judecare, fapt prin care s-a renunțat la aplicarea unei proceduri speciale.

În Noul Cod de procedură penală nu există referiri nici în ceea ce privește competența organelor de cercetare speciale. Totuși, în cadrul articolului 55 alineatul 1 se prevede că organele de urmărire penală sunt procurorul, organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală speciale.

În ceea ce privește atribuțiile organelor de cercetare penală speciale, acestea sunt îndeplinite de ofițeri anume desemnați în condițiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Tot astfel, organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală speciale își desfășoară activitatea de urmărire penală sub conducerea și supravegherea procurorului.

3. Actele încheiate de unele organe de constatare

În Noul Cod de Procedură Penală, din textul articolului 61 reiese faptul că ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, incluzând aici și cazul infracțiunii flagrante, organele de constatare sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate. Astfel, sunt considerate organe de constatare organele inspecțiilor de stat, ale altor organe de stat, cât și ale autorităților publice, instituțiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile care constituie încălcări ale dispozițiilor și obligațiilor a căror respectare o controlează, organele de control și cele de conducere ale autorităților administrației publice, ale altor autorități publice, instituții publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile săvârșite în legatură cu serviciul de către cei aflați în subordinea ori sub controlul lor și organele de ordine publică și siguranță națională, pentru infracțiunile constatate în timpul exercitării atribuțiilor prevăzute de lege.

Pentru conservarea locului săvârșirii infracțiunii, aceleași organe au obligația să ia anumite măsuri și să ridice mijloacele materiale de probă.

În cazul infracțiunilor flagrante, organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală speciale au dreptul de a face percheziții corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor și de a-l prezenta de îndată organelor de urmăire penală.

Dacă anumite obiecții sau precizări sunt făcute de făptuitor sau persoanele prezente la locul constatării ori aceastea au de dat explicații în ceea ce priveste consemnările din conținutul procesului-verbal, organul de constatare este obligat să le consemneze. Procesul-verbal astfel încheiat constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală. Acesta nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.

Totodată, actele încheiate, laolaltă cu mijloacele materiale de probă, se înaintează imediat organelor de urmărire penală.

Uurmărirea penală se realizează așadar în condițiile procedurii obișnuite, prevăzută de articolele 305-341 din Noul Cod de procedură penală. Dacă actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege și se constată că nu există vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale, prevazute la articolul 16 alinineat 1, se dispune expres începerea urmăririi penale cu privire la faptă (in rem) de către organul de urmărire .

“Din folosirea sintagmei ”în continuare” prevăzută în alin. 3 articolul 305 rezultă faptul că, în orice cauză penală în care se începe urmărirea penală față de o anumită persoană, este obligatoriu să se înceapă anterior urmărirea penală cu privire la faptă. În consecință, și în cazul infracțiunii flagrante (a se vedea și art. 293 N.C.P.P. – ”Constatarea infracțiunii flagrante”), după dispunerea începerii urmăririi penale cu privire la faptă, procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de făptuitor”.

Începerea urmăririi penale se dispune prin ordonanță dată de procuror în care se prevăd, după caz, mențiunile prevăzute la articolul 286 alineat 2 literele a)-c) și g). Ordonanța de începere a urmăririi penale, emisă de organul de cercetare penală este supusă confirmării prin efectuarea unei mențiuni pe aceasta de către procurorul care exercită supravegherea activității de cercetare penală, în termen de cel mult 5 zile de la data începerii urmăririi penale. În plus, organul de cercetare penală este obligat să prezinte și dosarul cauzei.

CAPITOLUL II

Pregătirea în vederea constatării infracțiunilor flagrante

Secțiunea I

Particularități în constatarea infracțiunii flagrante

Cu privire la particularitățile în constatarea infracțiunii flagrante, se vor analiza: 1.Aprecierea oportunității și necesității constatării infracțiunii flagrante, 2. Cunoașterea unor date despre făptuitor și activitatea pe care o desfășoară, 3. Stabilirea și pregătirea mijloacelor tehnice, 4. Stabilirea certă a participanților la activitatea de constatare, a dotării acestora și detalierea atribuțiilor pe care le are de atins fiecare participant, 5. Stabilirea modului de acțiune.

1. Aprecierea oportunității și necesității constatării infracțiunii flagrante

În luarea hotărârii privind necesitatea constatării infracțiunii, organul de urmărire penală trebuie să procedeze la analiza temeinică a fiecărui caz în parte, deoarece fiecarui caz îi sunt caracteristice anumite particularități de individualizare, iar în functie de aceastea se trece la un anumit mod de acțiune.

Aprecierea oportunității și necesității constatării infracțiunilor flagrante trebuie să aibă în vedere natura activității ilicite ce se desfașoară ori este pe cale de a se desfășura, frecvența acestor fapte într un anumit loc și timp, împrejurările în care se comit, modul de operare al făptuitorilor, numărul lor, activitățile ce le întreprind înainte și după săvârșirea infracțiunii.

2. Cunoașterea unor date despre făptuitor și activitatea pe care o desfășoară

Cunoscând unele date despre persoanele implicate la săvârșirea faptei (faptelor) ilice și activitățile desfăsurate de aceștia, organele de urmărire penală au posibilitatea să stabilească modalitățile concrete în care trebuie să acționeze pentru constatarea infracțiunii flagrante, respectiv întreruperea activității ilicite.

Datele despre persoană și activitatea acesteia trebuie cunoascute pentru a se stabili profilul moral al făptuitorului, dacă desfășoară sau nu o activitate utilă, dacă are antecedente penale, comportamentul său în familie și societate, poziția avută cu ocazia cercetărilor anterioare în care a fost implicat, caracterul, temperamentul. În cadrul acestei activități mai trebuie avute în vedere unele legături infracționale ale făptuitorului, mediile și locurile pe care obișnuiește să le frecventeze, precum și anturajul alături de care este văzut și cunoscut, dacă există perioade în care lipsește de la domiciuliu, posibile vicii și modul de viață în general. Mai interesează și naționalitatea, cetățenia, domiciulul sau reședința.

3. Stabilirea și pregătirea mijloacelor tehnice

Un aspect important ce trebuie luat în calcul de către organele de urmărire penală constă în pregătirea mijloacelor tehnice. Acestea se au în vedere în raport cu natura faptei ce urmează să fie constatată în flagrant, în cadrul căreia se stabilesc mijloacele tehnice necesare.

De exemplu, în cazul traficului de stupefiante, echipa trebuie să fie dotată cu trusă pentru testarea stupefiantelor, cu dispozitive pentru prelevari de aer din diverse locuri, cu aparate de fotografiat și video.

În cazul infracțiunilor săvârșite la regimul metalelor prețioase și pietrelor prețioase și semiprețioase naturale, echipa trebuie să fie dotată cu trusă pentru testarea metalelor și pietrelor prețioase.

În cazul în care organele de urmărire penală sunt sesizate în legătură cu comiterea unor activități ilicite pentru care este necesară cercetarea la fața locului, echipa va fi dotată cu aparatură specială în acest scop , însa se va ține seama și de natura infracțunii. Pot fi impuse, de exemplu, trusa criminalistică, magnetofon, videomagnetofon, aparat de filmat, aparat foto.

Cu ocazia stabilirii mijloacelor tehnice ce vor fi folosite se va avea în vedere și obținerea autorizațiilor pentru aplicarea metodelor speciale de supraveghere sau cercetare.

În practică, s-au demonstrat a fi utile interceptarea comunicațiilor, respectiv monitorizarea convorbirilor telefonice, în timpul desfășurării activităților de prindere în flagrant. Prin interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare se înțelege interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare.

4. Stabilirea certă a participanților la activitatea de constatare, a dotării acestora și detalierea atribuțiilor pe care le are de atins fiecare participant

Datele privind natura faptei, împrejurările săvârșirii ei, numărul participanților, modul de operare și altele, rezultate din verificările întreprinse , dau posibilitatea stabilirii necesarului de forțe care vor acționa în vederea constatării infracțiunii flagrante. În acest scop, alături de dotările ce fac parte din cadrul organului de urmărire penală, se impune ca fiind necesară participarea anumitor specialiști , anume desemnați în timpul activităților pregătitoare.

Se impune, deasemea ,uneori, asigurarea prezenței apărătorului la data și orele fixate în scopul desfășurării acestei activități. Conform legii, persoanei sau persoanelor prinse în flagrant trebuie să li se aducă la cunoștință atât motivele reținerii cât și învinuirea în prezența unui avocat ales sau din oficiu.

5. Stabilirea modului și a momentului de acțiune

Este necesar ca pentru stabilirea modului și a momentului în care se va interveni să se acorde o atenție mărită deoarece de modul în care sunt soluționate aceste probleme va depinde, într-un final, reușita sau insuccesul activităților desfășurate.

Modul de acțiune, respectiv momentul în care acesta se declanșează, se stabilește cu ocazia pregătirilor, ținând cont de natura faptei si condițiile în care activitatea ilicită se desfășoară. În același timp, se stabilesc, după caz, activitățile desfășurate în timpul constatării infracțiunii flagrante ori cele necesare pentru a se restabili situația anterioară.

De exemplu, în cazul infracțiunii de trafic de stupefiante, momentul acțiunii trebuie fixat în perioada producerii, deținerii sau altor operațiuni privind circulația produselor ori substanțelor stupefiante sau toxice, în timpul cultivării în scop de prelucrare a plantelor care conțin astfel de substanțe sau în timpul experimentării produselor sau substanțelor toxice.

Secțiunea a II-a

Organizarea flagrantului

1. Sublinieri generale

Organizarea flagrantului sau procedura de simulare a comportamentului infracțional – aceasta din urmă fiind un set de acțiuni care întrunesc elementele unei infracțiuni și care sunt autorizate cu scopul protejării intereselor legitime ale statului, societății sau ale persoanei , în sensul de anumite tehnici specifice de investigație ce nu pot fi folosite pentru a provoca sau instiga la comiterea unei infracțiuni căreia nu-i corespunde încă o rezoluție infracțională sau a instiga o persoană care a renunțat la planul de a comite o faptă ilicită.

Se comite o instigare ori de câte ori organele de urmarire penală nu se limitează la a cerceta în mod pasiv activitatea infracțională, ci exercită o asemenea influență asupra persoanei vizate, încât să determine săvârșirea unei fapte penale care fără aceasta intervenție nu ar fi fost săvarsită, cu scopul de a constata o infracțiune, respectiv de a obține probe și de a declanșa urmărirea penală.

2. Modalitățile de sesizare ale organelor de urmărire penală

Pentru organizarea flagrantului este necesară întotdeauna trasarea atentă a unor activități de pregătire, cu privire la fapte, propriu-zis, dar și la modul de sesizare.

De exemplu, în legătură cu săvârșirea unui act de corupție, organele de urmărire penală pot fi sesizate din oficiu sau prin denunț.

Frecvent, sesizările aparțin persoanelor din mediul autorilor – mediul familial, profesional, alte medii frecventate din motive diverse. De exemplu, există denunțători din mediul familial, de regulă fiind rude apropiate, inclusiv soția/soțul, neîncântați, adesea invidioși ori chiar răzbunători, pentru că nu au profit în cauză, sau invers, pentru că suferă prin oferirea avantajelor patrimoniale. Alți denunțători fac parte din mediul profesional, mai ales, colegii de serviciu, șefii sau subordonații, unii onești, alții răzbunători, invidioși, dar și nemulțumiți că nu s-au „bucurat” de câștigul operat, în urma unei anumite complicități la comiterea actului de corupție. Nu în ultimul rând, există denunțători din mediul celor antrenați în actul de corupție, cum ar fi, de exemplu, cei obligați să mituiască sau forțați să plătească o sumă de bani peste așteptările lor, inclusiv cei care pot să profite, în urma denunțului.

În funcție de modul de sesizare al organelor judiciare dar și de amploarea și complexitatea actelor săvârșite, e obligatoriu ca acestea să procedeze cu precizie și rigoare la pregătirea flagrantului, apelând la modalitățile procesual penale, tehnico-tactice criminalistice, în care le includem și pe cele proprii poliției judiciare sau unor servicii speciale de investigare, iar acțiunea trebuie minuțios pregătită și desfășurată pentru evitarea oricăror situații neplăcute.

În cazul în care poate exista posibilitatea prevenirii producerii unor consecințe nefaste, organele de urmărire penală au obligația de a lua toate măsurile necesare pentru a împiedica săvârșirea faptelor cauzatoare de astfel de consecințe, munca de prevenire fiind o latură esențială a activității lor.

Secțiunea a III-a

Elemente de referință în pregătirea flagrantului

Modul în care organele judiciare sunt sesizate cu privire la săvârșirea unei infracțiuni este primul dar și cel mai important element ce va fi luat în considerare pentru pregătirea surprinderii in flagrant. Sesizarea poate fi §1.din oficiu sau §2 prin denunț. Se vor urmări, de asemenea, §3 Elementele esențiale urmărite în realizarea flagrantului.

§1. Sesizarea din oficiu

Sesizarea din oficiu reprezintă modalitatea de sesizare internă, care constă în posibilitatea (dreptul și obligația) organului de urmărire penală de a se sesiza din oficu, ori de câte ori află, pe altă cale decât prin denunț sau plângere, că s-a săvârșit o infracțiune.

În cazul organelor de urmărire penală, parte componentă a organelor judiciare, declanșarea activității acestora este condiționată, în toate cazurile, de încunoștințarea despre săvârșirea unei infracțiuni. Mijlocul prin intermediul căruia este informat organul judiciar despre săvârșirea unei infracțiuni poartă denumirea de act de sesizare. În cazul acestora, sesizarea nu înseamnă doar o simplă informare, ci întocmirea actului în condițiile prevăzute de lege, astfel încât organul de urmărire penală să fie învestit/abilitat să poată începe cercetările și să își desfășoare activitatea în continuare, având efectul unui act dinamizator care, de regulă, constituie temeiul și punctul de plecare al desfășurării procesului penal.

În cazul sesizării din oficiu, organul judiciar este obligat să ia la cunoștință câteva date despre persoana făptuitorului precum și despre orice elemente cunoscute privind faptele săvârșite.

Datele despre aceste persoane și despre activitățile lor trebuie cunoscute pentru a se stabili profilul moral.

În acest sens, trebuie să se țină cont de preverile legale și anume de faptul că probele nelegal obținute nu vor putea fi folosite în cadrul procesului penal.

Verificarea acestor date se poate realiza prin metode/ mijloace tipice poliției judiciare: supravegherea persoanei în locuri publice, investigarea acesteia, interceptări sau înregistrări. La infracțiunea de corupție, de exemplu, se vor avea în vedere relațiile precedente dintre persoana care urmează să dea bani sau alte foloase necuvenite și persoana care urmează să intre în posesia acestor bunuri deoarece pot fi cazuri în care între cei doi participanți să existe relații de dușmănie, urmându-se, de fapt, compromiterea în plan social și juridic al celui dintâi.

În mod cert prinderea în flagrant va fi mai facilă în condițiile existenței unei colaborări a celui ce oferă un folos necuvenit, însă nu se exclude nici posibilitatea realizării flagrantului, pe baza unor informații rezultate din activități informative proprii, prin intermediul structurilor de informații specializate sau mass-media.

§2 Sesizarea prin denunț

Denunțul este încunoștințarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârșirea unei infracțiuniși se poate face numai personal.

Denunțul se deosebește de plângere prin prisma faptului că, prin denunț, se aduce la cunoștința organului de urmărire penală săvarșirea unei infracțiuni împotriva unei alte persoane, fără a fi necesar ca cel ce face denunțul să fi suferit o pagubă.

Din perspectiva urmăririi penale, denunțul este alternativa cea mai bună pentru stabilirea unor astfel de acte.În aceste cazuri, este posibilă audierea detaliată a denunțătorului, audiere care va fi efectuată potrivit tuturor regulilor tactice criminalistice, astfel încât să se poată realiza o imagine completă asupra faptelor infracționale.

 În cazul în care denunțul a fost făcut oral, acesta se va consemna într-un proces verbal.

Persoana fizică sau juridică, în calitate de denunțător, va fi audiată cu respectarea regulilor procedurale, dar și a regulilor tactice criminalistice ce guvernează audierea martorilor, raportate la personalitatea ori gradul de cultură, poziția în societate si vârsta. Astfel, pregătirea ascultării trebuie să constea atât din activități general valabile pentru orice ascultare, indiferent de vârsta persoanei, cât și din activități specifice, cerute de vârsta și de gradul dezvoltării sale psihice. În plus, anchetatorul trebuie să posede capacitatea de a se exprima clar și de a discuta în mod inteligent, atribut al unei gândiri suple, mobile și a unui înalt grad de profesionalism.

Pe lângă observarea profilului psihic al persoanei, interpretării capacității de recepție vizuală acustică, trebuie a se analiza și existența factorilor și împrejurărilor obiective și subiective ce ar fi putut influența percepția.

Mai trebuie adăugat că după relatarea liberă a faptelor de către denunțător și înainte de a se trece la luarea unei declarații în amănunt, anchetatorul trebuie să-i pună în vedere acestuia consecințele declanșării acestei proceduri judiciare și să-i atragă atenția asupra consecințelor ce le va suporta dacă cele afirmate și declarate sunt nereale și făcute cu rea-intenție (pedepsirea pentru infracțiunea de denunțare calomnioasă), nu de puține ori, întâmplându-se ca după acest moment, denunțătorul să devină șovăielnic, prudent sau evaziv, să ezite în a scrie declarația referitoare la aspectele relatate, să uite amănunte ori alte chestiuni esențiale expuse verbal, existând astfel indicii că persoana respectivă a fost de rea-credință, iar denunțul său a fost ticluit.

Organul judiciar îi va atrage atenția denunțătorului și asupra păstrării secretului, vizând operațiunile efectuate pentru a nu se compromite acțiunea de constatare a infracțiunii flagrante.

De asemenea, din punct din vedere tactic, în cazul în care sesizarea provine de la orice peroană fizică, este de preferat a se întocmi un proces verbal privind prezentarea acestuia în fața organelor de urmărire penală și în cuprinsul căruia să fie inserate în linii generale aspectele aduse la cunnoștință.

§3. Aspecte principale urmărite în realizarea flagrantului

Potrivit unei experiențe semnificative a organelor judiciare- parchet și poliție- învederată și în literatura de specialitate, problemele vizate de pregătire sunt:

Aflarea identității funcționarului, profilul personalității, calitatea oficială a acestuia, atribuțiile sale de serviciu, locul de muncă.

Cu privire la aflarea profilului personalității, se impun anumite precizări: participarea activă a omului la viața socială face ca și viața psihică să capete un aspect social, reflectarea (ca proces bilogic și psihic) să releve relația stânsă dintre subiect ți obiect, dintre act și motiv, iar prin interacțiunea factorilor interni cu cei externi se ajunge la un „rezultat al dezvoltării depline și unitare al însușirilor persoanei” și ca urmare la un „comportament tipic și unic” care pune în evidență personalitatea.

Locul în care s-a consumat sau urmează să se consume fapta calificată ca fiind ilicită.

Identificarea locului vizează denumirea orașului, strada, topografia imobilului, descrierea și localizarea mobilierului, dispunerea locurilor în s-ar ascunde banii sau bunurile.

Un alt aspect important este determinarea modalităților de operare, a circumstanțelor în care se va comite infractiunea. Totodată, trebuie stabilit dacă există intermediari, dacă banii vor fi dați direct funcționarului, sau vor fi lăsați intr-un loc indicat anterior. Raportat la modurile de operare mai noi trebuie observat dacă nu se recurge la depunerea la bancă a unei sume de bani sau dacă nu există o simulare de acte comerciale sau financiare, aparent legale. Așadar, organele judiciare trebuie să se raporteze și la modurile de operare.

Secțiunea a IV-a

Alcătuirea echipei de prindere în flagrant

Echipa de prindere în flagrant va fi coordonată de către procuror si va fi alcătuită din polițiști și criminaliști specialiști în domeniul înregistrărilor și interceptării comunicațiilor. În cazul în care informațiile provin de la servicii speciale, în măsura în care specialiștii acestora au calitatea de organ de cercetare penală, vor fi cooptați în echipe și cadre ale acestor organisme. Vor fi stabilite atribuții precise și clare pentru fiecare membru al echipei, în funcție de competența materială a fiecăruia. Aceștia vor transmite conducătorului echipei în permanență datele pe care le dețin.

Atunci când se impune prezența unei echipe tehnice, conducerea acesteia trebuie să fie unipersonală, astfel încât conducătorul echipei să cunoască toate împrejurările și informațiile despre activitățile întreprinse, asigurându-se, astfel, luarea unor decizii pertinente și coerente.

Se pot stabili pe lângă membrii echipei ori echipelor, subînțelegându-se atât calificarea cât și numărul, dacă este cazul, atribuții precise și clare pentru fiecare dintre ei, cu condiția verificării competenței materiale și care vor transmite conducătorului echipei, în permanență datele pe care le dețin.

Totodată se va stabili dispozitivul de filaj, stabilirea echipei de rezervă, diferite variante de acțiune în funcție de comportamentul ulterior al infractorului ori infractorilor, cu atribuții pe fiecare membru în parte și mod de acțiune.

Nu trebuie ignorați nici factorii secundari ce pot influența realizarea acțiunii, dintre care amintim factorii atmosferici, particularitățile zonei de acțiune, tehnica și dotările folosite în timpul acțiunii, mijloacele de comunicare utilizate atât de membrii echipei, cât și de infractori, semnalele ce vor fi folosite în timpul acțiunii, măsuri preconizate pentru siguranța participanților, măsuri de prim ajutor în cazul unor acțiuni care se pot solda cu vătămări corporale atât în rândul echipei de realizare a flagrantului, dar și în rândul infractorilor, nu de puține ori, aceștia vătămându-se, încercând să scape, să înlăture sau să altereze urmele infracționalității, ori autolezionându-se în încercarea de a deturna flagrantul sau a se sinucide.

Evident, odată constituite echipele de intervenție, se va proceda la selectarea unor resurse materiale utile în cadrul intervenției, în care se includ și mijloacele de transport utilizate pentru deplasarea urgentă a membrilor dar și a echipamentelor.

Stabilirea modului de acțiune al echipei care realizează flagrantul este o măsură deosebit de importantă. Vor fi stabilite variante diverse de acțiune ținând cont de datele pe care le dețin, de comportamentul autorilor. Aceste variante vor cuprinde pe larg inclusiv atribuțiile fiecărui membru al echipei, modul său de acțiune.

Este necesar să menționăm că în situații excepționale, complexe, unii membri ai echipei nu trebuie să cunoască sarcinile celorlalți.

De asemenea, sunt obligatorii luarea de măsuri de asigurare suplimentare necesare pentru blocarea căilor de ieșire din zonă în cazul persoanelor suspecte, de la instalarea dispozitivului și până în faza propriu-zisă de realizare a flagrantului, șeful echipei de intervenție urmând a avea în vedere îndeplinirea cumulativă unor exigențe, precum: acordarea de prioritate membrilor echipei de prindere în flagrant, securitatea cetățenilor din zona în care se lucrează, protecția membrilor din echipa ce lucrează sub acoperire, precum și a colaboratorilor, securizarea bunurilor, substanțelor, sumelor de bani.

Așadar, printre măsurile luate de către membrii echipei se numără supravegherea atentă a locului unde urmează să se deruleze infracțiunea, protejarea participanților la comiterea faptelor, începand cu denunțătorul și terminându-se cu organele judiciare, stabilirea modalităților și mijloacelor de comunicare între membrii echipei, apelarea la mijloace tehnice, logistice, adecvate acțiunii.

Toate aceste măsuri vor servi la realizarea flagrantului ca atare, identificarea și ridicarea bunurilor sau valorilor, conservarea unor mijloace materiale de probă și fixarea rezultatelor.

Secțiunea a V-a

Pregătirea de capcane criminalistice și alte mijloace tehnice criminalistice

În această secțiune se vor analiza noțiunile de 1. Capcane criminalistice și 2. Mijloace tehnice criminalistice.

1. Capcanele criminalistice

În cazurile de flagrant, în infracțiunile de luare sau de dare de mită, se recurge frecvent la capcane cu substante fluorescente, scriindu-se cuvantul „MITA” cu un creion fluorescent, pe bancnotele sau pe alte valori ce urmează a fi înmanate drept mită. În procesul-verbal de pregătire a acțiunii, vor fi înregistrare și seriile acestor bancnote. După flagrant, bancnotele vor fi supuse unei constatări tehnico-stintifiice.

Printre variantele de capcane criminalistice se enumeră și prafurile invizibile,ce se depun pe bani sau alte bunuri, devenind vizibile, fluorescente cu ajutorul lămpii cu raze ultraviolete si care se preiau pe pielea acelora cu care intră în contact.

Aceste operațiuni se realizează doar de către un specialist în criminalistică, astfel încât riscul contaminării să fie minim, singura persoană care ar mai avea acces fiind denunțătorul.

În cazul sesizării unor aspecte privind infracțiunea de primire de foloase necuvenite de către o altă persoană, s-a considerat constituirea unui fond minimal, în lei și în valută, aflat la dispoziția parchetelor, pentru utilizarea acestor sume la constatarea infracțiunilor flagrante.

Unii autori nu recomandă capcanarea banilor, în sensul tratării chimice a bancnotelor, cu motivația că aceștia trebuie a fi scoși din uz și că nicio unitate bancară nu este dispusă a renunța la o sumă de bani, mai ales dacă este una considerabilă, recomandând aplicarea substanței chimice pe plicul în care sumele urmează a fi introduse, după consemnarea în prealabil a seriilor bancnotelor, în plus pentru valute și anul de emitere, precum și banca emitentă, în vederea unei mai bune individualizări.

Un incovenient al acestei posibilități îl reprezintă faptul că persoana coruptă ar putea deține asupra sa instrumente de evidențiere a marcajelor chimice, instrumente ce se găsesc foarte ușor și în comerț.

2. Mijloace tehnice de înregistrare sau supraveghere

În privința acestor instituții, al căror caracter necesar nu poate nega însă aptitudinea unei intruziuni în exercițiul unor drepturi și libertăți fundamentale, noul Cod de procedură penală a optat pentru o reglementare detaliată, menită să asigure un cadru normativ suplu și eficient, care să satisfacă exigențele ambelor interese aflate în conflict în procesul penal.

Organele judiciare pot utiliza mijloace tehnice de înregistrare video sau audio. Aceste înregistrări reprezintă procedee tehnice de înmagazinare, relevare, conservare și evidențiere a probelor a căror forță obligatorie este egală cu a celorlalte probe, prevăzute distinct de titlul IV Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii din Noul Cod de procedură penală. Așadar, intră în categoria generală a mijloacelor de probă tot ceea ce rezultă din înregistrările video sau audio, de exemplu caseta video, CD, bandă magnetică, fotografie, ș.a. Folosirea acestora face posibilă informarea imediată a infracțiunii de corupție chiar în faza consumării.

În prezent, pot constitui mijloace de probă și înregistrările convorbirilor sau comunicărilor care, chiar dacă nu sunt efectuate de organele judiciare sau de părți, nu sunt interzise de lege.

Pentru a putea dispune supravegherea tehnică, conform art.139 alin.(1) din Noul Cod de procedură penală, judecătorul de drepturi si libertăti trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:

Există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni din cele prevăzute la alin.(2);

Măsura să fie proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii;

Probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.

Procurorul poate autoriza, pe o durată de maxim 48 de ore, măsurile de supraveghere tehnică, conform art.141 alin.(1) din Noul Cod de procedură penală, atunci când:

Există urgență, iar obținerea mandatului de supraveghere tehnică în condițiile art. 140 ar connduce la o întârziere substanțială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranța pesoanei vătămate, a martorului sau a membrilor familiilor acestora, și

Sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art.139 alin. (1) și (2).

Ordonanța procurorului prin care se autorizează măsura de supraveghere tehnică trebuie să cuprindă prevederile art.140 alin. (50 și anume:

Denumirea instanței;

Data, ora și locul emiterii;

Numele, prenumele și calitatea persoanei care a dat încheierea și a emis mandatul;

Indicarea măsurii concrete încuviințate;

Perioada și scopul pentru care s-a autorizat măsura;

Numele persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică ori datele de identificare ale acesteia, dacă sunt cunoscute;

Indicarea, în cazul în care este necesar față de natura măsurii încuviințate, a elementelor de identificare a fiecărui telefon, a punctului de acces la un sistem informatic, a oricăror date cunoscute pentru identificarea căii de comunicare sau a numărului de cont;

În cazul măsurii supravegherii video, audio sau prin fotografiere în spații private, mențiunea privind încuviințarea solicitării ca organele de urmărire penală să pătrundă în spații private pentru a activa sau dezactiva mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite pentru executarea măsurii supravegherii tehnice;

Semnătura judecătorului și ștampila instanței.

Caseta în original va fi sigilată de organele de cercetare penală, va fi atașată procesului-verbal care a fost certificat pentru autenticitate de către organul de urmărire penală, verificate și contrasemnate de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.

Înregistrările audio, video sau de imagini pot fi supuse expertizei tehnice la cererea celui interesat (procuror, inculpat, parte vătămată sau din oficiu de instanța de judecată).

CAPITOLUL III

Constatarea propriu-zisă a infracțiunii flagrante

Constatarea propriu-zisă a infracțiunii flagrante va parcurge următoarele etape:

§1. Supravegherea locului în care va fi surprins făptuitorul, §2. Realizarea efectivă a flagrantului, §3. Fixarea rezultatelor.

Secțiunea I

Supravegherea locului în care făptuitorul va fi surprins

Fiecare membru al echipei va supraveghea zonele sau spațiile, persoanele care i-au fost încredințate. Ei vor comunica în permanență cu conducătorul echipei, informându-l prompt asupra celor întâmplate, asupra unor elemente noi, neanticipate, care pot afecta desfășurarea flagrantului, cum ar fi: transmiterea de către autor a unor complici, cu mesajele de a li se da banii sau bunurile; transmiterea persoanei care a sesizat organul de drept de a reveni în altă zi sau de a preda banii la o anumită adresă ori într-un cont bancar; apariția unor noi persoane care doresc să dea bani sau bunuri.

În cazul prezenței persoanei care a sesizat organul de drept printr-o plângere, acesta este instruit să facă anumite gesturi prin care să transmită echipei mesaje. Supravegherea are loc cu ajutorul înregistrărilor video și audio care pot fi valorificate ulterior în administrarea probatoriului.

Secțiunea a II-a

Realizarea efectivă a flagrantului

În funcție de complexitatea acțiunii, echipa va alege momentul intervenției, asigurându-se de efectul elementului surpriză asupra infractorului, element tactic semnificativ pentru destrămarea sistemului de apărare a acestuia.

Există anumite reguli tactice criminalistice care trebuie urmărite cu atenție în aceste momente, precum:

Intrarea cu maximă urgență în spațiul infracțional, astfel încât făptuitorul să nu aibă posibiliatea de a fugi. În spațiul infracțional deschis, se vor bloca toate posibilele direcțiil de ieșire, iar în cazul spațiului închis se vor bloca toate căile de acces către uși sau ferestre. Toți membrii echipei, anterior stabiliți, se vor asigura că făptuitorul nu va distruge obiecte de vreun fel sau bani aflați la vedere ori asupra sa și, deasemenea, să nu încerce să se sinucidă.

Conducătorul echipei, ceilalți membri, trebuie să-și decline identitatea. Organele răspunzătoare cu aplicarea legii în domeniul securității naționale și/sau organele de urmărire penală, care efectuează operațiunea de surprindere în flagrant, își vor arăta calitatea în fața făptuitorilor surprinși și a martorilor oculari și asistenți, prin prezentarea legitimațiilor de serviciu și precizarea instituției și a organului din care fac parte, în mod clar, precis, ferm, încât să fie percepută împrejurarea fără putință de tăgadă. Această măsură este necesară, întrucât, de obicei, acțiunea de surprindere în flagrant se realizează în ținută civilă și trebuie făcută atenționarea celor prezenți că se află în prezența reprezentanților unor autorități de stat a căror dispoziții – din acel moment – se impun a fi respectate. În acest mod se previn manifestări violente la adresa și împotriva organelor de stat, iar dacă totuși acestea se produc, devin incidente prevederilor codului penal în ceea ce privește infracțiunea de ultraj sau infracțiunea privind viața, integritatea corporală și sănătatea.

Atitudinea membrilor echipei operative se va caracteriza printr-un ton ferm, clar, corectă dar intransigentă, fiind total contraindicate manifestările abuzive dure, comportamentul lipsit de respect. Prin astfel de atitudini organele care realizează flagrantul detensionează situația care prezintă un grad înalt de intensitate emoțională, contribuie la instalarea unei cât de câtă liniștire a celor ce se văd demascați, se evită reacțiile imprevizibile, unele de mare agresivitate, iar pe de altă parte câștigă încrederea și respectul celorlalte persoane prezente, a martorilor prezenți, de bună – credință, aflați la locul faptei.

Identificarea funcționarului sau a persoanei care a primit mita pe baza documentelor de identitate pe care le deține asupra sa. Vor fi reținute toate datele din documentul de identitate. Astfel, se va proceda la cunoașterea datelor de stare civilă, respectiv numele, prenumele, numele și prenumele părinților, data și locul nașterii, seria, numărul actului de identitate, domiciliul sau reședința acestuia.

Identificarea tuturor persoanelor care se găsesc în acel loc și care ulterior ar putea confirma sau oferi date despre activitățile desfășurate de făptuitor, despre bunuri și bani, în calitate de martori oculari. Până la finalizarea operațiunii, aceste persoane vor rămâne la fața locului pentru audiere și pentru semnarea actului de constatare.

Efectuarea percheziției corporale a autorului.

Înaintea percheziției se recomandă făptuitorului să declare ce valori sau bunuri deține și de unde provin. Apoi se solicită făptuitorului să scoată din buzunare obiectele și valorile și să dea explicații cu privire la acestea, explicații ce vor fi consemnate în scris. În cazul în care se vor găsi sume de bani sau bunuri provenite din fapte posibil similare, primite în aceeași zi, acestea vor fi consemnate în procesul verbal. Conform art.166 alin.(4), procesul-verbal de percheziție trebuie să cuprindă:

a) numele și prenumele persoanei percheziționate;

b) numele, prenumele și calitatea persoanei care a efectuat percheziția;

c) enumerarea obiectelor găsite cu ocazia percheziției;

d) locul unde este încheiat;

e) data și ora la care a început și ora la care s-a terminat efectuarea percheziției, cu menționarea oricărei întreruperi intervenite;

f) descrierea amănunțită a locului și condițiilor în care înscrisurile, obiectele sau urmele infracțiunii au fost descoperite și ridicate, enumerarea și descrierea lor amănunțită, pentru a putea fi recunoscute; mențiuni cu privire la locul și condițiile în care suspectul sau inculpatul a fost găsit.

Percheziția întregului spațiu în care a fost surprins făptuitorul.

Se vor căuta valori sau bunuri care vor putea fi folosite ca mijloc de probă. În cazul în care s-au găsit bani sau bunuri marcate criminalistic, autorul va fi întrebat dacă a pus mâna pe acestea și în ce context. Înscrisurile, ca și unele obiecte care aparent nu au valoare probatorie, vor fi analizate și ridicate pentru eventualele conexiuni cu alte materiale. Înainte de a fi ridicate, bunurile vor fi fotografiate, videofilmate și descrise cu minuțiozitate în procesul verbal. Vor fi menționate locul și poziția în care au fost găsite. Vor fi restituite persoanei în cauză bunurile care nu sunt supuse confiscării și care îi aparțin acesteia, cu condiția de a nu le pierde până la soluționarea cauzei.

Înștiințarea autorului cu privire la dreptul de a fi asistat de un apărător.

Ascultarea acestuia se va realiza la fața locului, după ce au fost audiate toate celelalte persoane. Declarațiile vor cuprinde detaliat faptele, scopul urmărit de făptuitor, persoanele care l-au ajutat, precum și toate împreujurările necesare lămuririi faptei. Dacă se va considera necesar se va dispune și efectuarea unei percheziții la domiciliu.

Ulterior, conform art. 89 alin. (1) al Noului Cod de procedură penală, suspectul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de unul ori de mai mulți avocați în tot cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară și al judecății, iar organele judiciare sunt obligate să îi aducă la cunoștință acest drept. Asistența juridică este asigurată atunci când cel puțin unul dintre avocați este prezent.
La alineatul (2) se specifică faptul că persoana retinută sau arestată are dreptul să ia contact cu avocatul, asigurandu-i-se confidențialitatea comunicărilor, cu respectarea măsurilor necesare de supraveghere vizuală, de pază și securitate, fară să fie interceptată sau înregistrată convorbirea dintre ei. Probele obținute cu încălcarea prezentului alineat se exclud.

Secțiunea a III-a

Fixarea rezultatelor

Potrivit prevederilor art. 161 Noul cod de procedură penală despre efectuarea percheziției, ca și despre ridicarea de obiecte sau de înscrisuri, se întocmește un proces-verbal. Printre alte măsuri privind obiectele sau înscrisurile ridicate se mai număra fotografierea, precum și desenul-schiță.

În această secțiune se vor analiza aspecte privind §1. Consemnarea în procesul-verbal, 2. Fixarea prin fotografiere, 3. Înregistrarea pe bandă videomagnetică, 4. Desenul-schiță.

§1. Consemnarea în procesul-verbal

Consemnarea în procesul-verbal este principala modalitate de constatare a rezultatelor unei percheziții. Conform prevederilor art. 161 alin(1) Noul Cod de procedură penală, activitățile desfășurate cu ocazia efectuării percheziției sunt consemnate într-un proces-verbal. La alineatul (2) se prevede că procesul-verbal trebuie să cuprindă:

a) numele, prenumele și calitatea celui care îl încheie;

b) numărul și data mandatului de percheziție;

c) locul unde este încheiat;

d) data și ora la care a început și ora la care s-a terminat efectuarea percheziției, cu menționarea oricărei întreruperi intervenite;

e) numele, prenumele, ocupația și adresa persoanelor ce au fost prezente la efectuarea percheziției, cu menționarea calității acestora;

f) efectuarea informării persoanei la care se va efectua percheziția cu privire la dreptul de a contacta un avocat care să participe la percheziție;

g) descrierea amănunțită a locului și condițiilor în care înscrisurile, obiectele sau urmele infracțiunii au fost descoperite și ridicate, enumerarea și descrierea lor amănunțită, pentru a putea fi recunoscute; mențiuni cu privire la locul și condițiile în care suspectul sau inculpatul a fost prins;

h) obiecțiile și explicațiile persoanelor care au participat la efectuarea percheziției, precum și mențiunile referitoare la înregistrarea audiovideo sau fotografiile efectuate;

i) mențiuni despre obiectele care nu au fost ridicate, dar au fost lăsate în păstrare;

j) mențiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale .

Procesul-verbal se semnează pe fiecare pagină și la sfârșit de cel care îl încheie, de persoana la care s-a făcut percheziția, de avocatul acesteia, dacă a fost prezent, precum și de persoanele arătate la alin. (2) lit. e)- persoanele ce au fost prezente la efectuarea percheziției, cu menționarea calității acestora. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze, se face mențiune despre aceasta, precum și despre motivele imposibilității sau refuzului de a semna. O copie de pe procesul-verbal se lasă persoanei la care s-a făcut percheziția sau de la care s-au ridicat obiectele și înscrisurile ori uneia dintre persoanele prevăzute la art. 159 alin. (5) sau (6) care au participat la percheziție.

Cu privire la modul de redactare a procesului verbal, dată fiind calitatea sa de mijloc de probă, se atrage atenția asupra necesității consemnării cât mai exacte, clare și precise a celor constatate din momentul pătrunderii la locul percheziției și până la terminarea acesteia. Descrierea obiectelor și înscrisurilor descoperite, a ascunzătorilor sau locurilor în care au fost găsite trebuie să se facă riguros, fără a se omite nicio caracteristică generală ori particulară, de exemplu, cu privire la formă, dimensiune, urme de uzură, culoare, marcă, etc. Necesitatea descrierii amănunțite a acestor caracteristici este dovedită în practică, unii învinuiți sau inculpați susținând, ulterior, că obiectele au fost introduse la locul percheziției fără știrea lor.

Pentru a se evita astfel de cazuri, în art. 160 Noul Cod de prcedură penală, după identificare, obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care sunt ridicate și persoanelor prezente, pentru a fi recunoscute și a fi însemnate de către acestea spre neschimbare, după care se etichetează și se sigilează. Se mai prevede faptul că obiectele care nu pot fi însemnate ori pe care nu se pot aplica etichete și sigilii se împachetează sau se închid, pe cât posibil împreună, după care se aplică sigilii. De asemenea, obiectele care nu pot fi ridicate se lasă în păstrarea celui la care se află sau a unui custode. Persoanei căreia i se lasă spre păstrare obiectele i se pune în vedere că are obligația de a le păstra și conserva, precum și de a le pune la dispoziția organelor de urmărire penală, la cererea acestora, sub sancțiunea prevăzută la art. 275 din Codul penal. Probele pentru analiză se iau cel puțin în dublu și se sigilează. Una dintre probe se lasă celui de la care se ridică, iar în lipsa acestuia, uneia dintre persoanele prevăzute la art. 159 alin. (11)- reprezentant ori martor asistent.

2. Fixarea prin fotografiere

Fotografierea este un procedeu tehnic deosebit de valoros nu atât prin caracterul său ilustrativ, ci mai ales prin obiectivitatea și precizia cu care sunt redate caracteristicile obiectelor, precum și ascunzătorilor în care au fost descoperite. Fotografia de percheziție se apropie mult de fotografia executată cu prilejul cercetării la fața locului, ea trebuind să îndeplinească aceleași cerințe de ordin tehnic și metodic. Astfel, pentru a fi cât mai sugestivă, fotografia de percheziție va fixa, în ordine, imaginea de ansamblu a locului percheziției, fotografiile schițe ale încăperii sau spațiului în care au fost descoperite obiectele sau înscrisurile, precum și fotografiile de detaliu ale acestora, ascunzătorilor sau ale modului de camuflare, în scopul punerii în evidență caracteristicilor de identificare. Pentru ușura înțelegerea mai exactă imaginilor, raportată la mențiunea din procesul-verbal, în ipoteza descoperirii mai multor obiecte în diverse locuri, este indicat să se procedeze la fotografierea și indicarea acestora cu numere existente ia trusa criminalistică. Fotografiile care redau imaginea obiectelor și înscrisurile ce nu sunt atașate la dosar vor fi vizate, ștampilate și incluse în dosar, sub forma unor planșe.

Fotografiile sunt vizate de organul de urmărire penală și se atașează ulterior la dosar.

3. Înregistrarea pe bandă videomagnetică

Înregistrările video, ca și filmarea, sunt modalități tehnice de fixare rezultatelor percheziției (care se dovedesc superioare fotografierii), modalități devenite, în prezent, aproape indispensabile surprinderii de secvențe, de momente-cheie ale unor percheziții dificile, efectuate în cazuri deosebite, complexe. Înregistrarea video va reda mai exact, complet, sub formă dinamică, cele mai semnificative aspecte ale percheziției și, mai ales, imaginea obiectelor ori înscrisurilor cu toate caracteristicile din chiar momentul descoperii lor. Acesta nu exclude, însă, efectuarea de fotografii judiciare.

4. Desenul-schiță

Schițele efectuate vor cuprinde locul percheziției, în întregime, indicându-se punctele în care au fost descoperite obiectele sau înscrisurile, într-o manieră asemănătoare schiței efectuate cu ocazia cercetării la fața locului. Fixarea prin intermediul desenului-schiță își găsește utilitatea atât în cazul percheziționării unor suprafețe mari de teren, cât și unor locuri închise, cu compartimentare complicată, greu de descris în procesul-verbal sau de fixat prin fotografiere. De exemplu, este necesar să se execute schița unor încăperi construite prin modificarea zidurilor, în scopul ascunderii persoanelor care se sustrag de la urmărirea penală sau de la executarea pedepsei, unor depozite de arme, de produse toxice, stupefiante etc.

CAPITOLUL IV

Particularități tactice în constatarea infracțiunii flagrante în cazul criminalității infracțiunilor din zona criminalității organizate

Secțiunea I

Considerații introductive

În această secțiune se va încerca arătarea 1. Cadrului normativ și 2. Definirea noțiunii de criminalitate organizată.

1. Cadrul normativ

În accepțiunea Legii nr.39/2003 prin „crimă organizată” se înțelege activitățile desfășurate de orice grup constituit din cel puțin trei persoane, între care există raporturi ierarhice sau personale, care permit acestora să se îmbogățească sau să controleze teritorii, piețe ori sectoare ale vieții economice și sociale, interne sau străine, prin folosirea șantajului, intimidării, violenței ori coruperii, urmărind fie comiterea de infracțiuni, fie infiltrarea în economia reală.

Folosind forța financiară de care dispun, grupurile crimei organizate au penetrat mare parte din domeniile de activitate ale statului și au corupt oficialități politice și guvernamentale, situație în care autoritățile române au fost nevoite să intervină pentru combaterea fenomenului crimei organizate, legislativul adoptând importante acte normative dintre care enumerăm:

Codul penal, cu modificările și completările ulterioare;

Legea nr.143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri;

Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție;

Legea nr.678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane;

Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală;

Legea nr.656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor;

Legea nr.682/2002 privind protecția martorilor.

Separat de acestea a fost adoptat un act normativ deosebit de important și anume Legea nr.39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, aceasta având la bază Convenția ONU împotriva criminalității transnaționale organizate. Legea reglementează măsuri specifice de prevenire și combatere a criminalității organizate la nivel național și internațional, definind în art.2 lit.a noțiunea de grup infracțional organizat, în art.2 lit.b noțiunea de infracțiune gravă, ca apoi în art.2 lit.c să se refere la infracțiunile cu caracter transnațional săvârșite atât pe teritoriul unui stat cât și în afara teritoriului acestuia. Potrivit art.2 lit.a din Legea nr.39/2003 „grupul infracțional organizat este acel grup structurat, format din trei sau mai multe persoane care există pentru o perioadă și acționează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni grave, pentru a obține direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material; nu constituie grup infracțional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracțiuni și care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membri săi”.

2. Definiția noțiunii de criminalitate organizată

Pentru o definire corectă a conceptului de „criminalitate/criminalitate organizată”, este necesară delimitarea conceptului de „criminalitate” și a celui de „mafie”. Sfera de cuprindere a acestor concepte, în structura de ansamblu a fenomenului infracțional deosebit, este necesar a fi cunoscută în scopul elaborării celor mai eficiente strategii de contracarare.

În delimitarea celor trei concepte: criminalitate- crimă- mafie menționate mai sus, s-a pornit de la definiția dată mafiei de către Giuseppe Rizzoleto și Gaetano Mosca, în lucrarea „Mafia din Vicaria”. Potrivit acestor autori „Mafia reprezintă o expresie curentă, folosită pentru a desemna un grup de indivizi, aroganți și violenți, uniți între ei prin raporturi secrete și de temut, aflați la originea unor acțiuni criminale. Acest concept a rămas neschimbat până s-a ivit necesitatea delimitării sferei de cuprindere a acestuia de cea a criminalitătii sau crimei organizate.

Criminalitatea de tip mafiot. Mafia reprezintă acel segment infracțional la care se raportează activități ilegale deosebit de periculoase, desfășurate prin metode agresive de către asociații de indivizi cu o structură organizatorică ierarhizată și un lider autoritar, având la bază un cod de conduită obligatorie, ritualuri de admitere a membrilor și o lege a tăcerii, în scopul instituirii controlului asupra unor sectoare ale economiei sau chiar asupra 152 unor niveluri de decizie ale societății și obținerii de câștiguri ilicite fabuloase.

Criminalitatea organizată. Spre deosebire de „Mafie”, realitatea criminalității organizate constă într-o gamă, practic infinită, de aspecte ale universului social, cele mai multe clandestine, diverse și complexe. Studiind conceptul acestui gen de criminalitate trebuie să luăm în considerație și unii factori sociali și politici care pot avea un rol semnificativ în formarea actualelor percepții asupra crimei organizate. Criminalitatea organizată, în esență, poate fi definită ca fiind acel segment infracțional la care se raportează activitățile ilegale, de natură să afecteze grav anumite sectoare ale vieții economice, sociale și politice, desfășurate prin diverse metode și mijloace, în mod constant, planificat și conspirat, de către asociații de indivizi, cu ierarhie internă bine determinată, cu structuri specializate și mecanisme de autoapărare, în scopul obținerii de profituri ilicite la cote deosebit de ridicate.

Secțiunea a II-a

Modalități de săvârșire a infracțiunilor din domeniul criminalității organizate

Modalitățile de săvârșire a infracțiunilor din domeniul criminalității organizate sunt: 1. Traficul de droguri, 2. Spălarea de bani, 3. Falsul de monedă, 4. Traficul internațional de autoturisme furate, 5. Traficul cu arme, 6. Corupția, 7. Terorismul.

1. Traficul de droguri

În ultimii 15 – 20 de ani asistăm la o generalizare a problemelor legate de traficul de droguri, iar situația generală în acest domeniu s-a înrăutățit foarte mult atât din cauză că nu ne mai confruntăm cu situații particulare, fenomenul cuprinzând toate regiunile lumii, cât și pentru faptul că dacă acum câțiva ani abuzul de droguri constituia o problemă pentru un număr limitat de țări, în prezent statele care nu se confruntă cu dureroasele consecințe ale consumului de droguri constituie veritabile excepții.

România prezintă interes din ce în ce mai mare pentru rețelele de traficare a drogurilor, în special a hașișului provenit din Africa și a cocainei traficată din America de Sud spre Europa Occidentală. Țara noastră este inclusă în așa numită „Rută balcanică” de traficare a heroinei dinspre Turcia spre piețele occidentale, prin 3 din totalul de 5 variante ale acestei rute.

2. Spălarea de bani

Pentru derularea operațiunilor financiare frauduloase din sfera spălării banilor, cel mai adesea sunt folosite firme private paravan, sau chiar fictive, în spatele cărora se desfășoară activități infracționale.

3. Falsul de monedă

Atât falsificarea cât și traficarea mijloacelor de plată cunosc o recrudescență îngrijorătoare, motiv pentru care pe plan internațional serviciile specializate sunt în continuă căutare a unor noi metode de prevenire și contracarare a acestui fenomen.

4. Traficul internațional de autoturisme furate

Traficanții, cu ajutorul unor legături infracționale cu persoanele angajate în vamă, reușesc să introducă în țară autoturisme ce nu le aparțin pentru care obțin chitanțe vamale care certifică achitarea taxelor legale pe repere mari, precum cele pentru caroserii și motoare ale mașinii.

Se cunoaște că organizațiile criminale implicate în traficul cu mașini furate au legături în aproape toate țările din Europa și de pe traseele parcurse până la locurile de valorificare reprezentate în general prin cele două piețe mari, respectiv: Comunitatea Statelor Independente – Extremul Orient și Asia Mică – Asia Centrală. Trebuie menționat că se disting două tipuri principale de bande organizate: menționăm pe cele care se ocupă de furtul autoturismelor de lux dar și cel al căror obiect infracțional îl constituie autovehicule de categorie mijlocie și care se caută în unele țări din Europa Centrală și de Est. Aceste bande sunt organizate la rândul lor, în grupuri criminale specializate pe diferite activități corespondente fiecărei porțiuni din lanțul infracțional, la rândul acestora acționând cu fermitate regula ca fiecare infractor să nu cunoască decât pe cei care participă cu el la executarea unor activități ilicite, practică ce limitează foarte mult numărul desconspirărilor, în cazurile în care rețeaua este descoperită

5. Traficul cu arme

Dezvoltarea pieței internaționale a drogurilor s-a făcut în paralel cu aceea a vânzărilor ilegale de arme. Fabricanții din țările dezvoltate vând aproape toate tipurile de arme mișcărilor de rezistență și chiar guvernelor din lumea a treia prin intermediul marilor traficanți, a comercianților oamenilor de afaceri și serviciilor secrete care obțin profituri considerabile în urma acestor activități, profituri comparabile cu cele obținute din comerțul ilicit cu stupefiante.

Astfel, între anii 1970 – 1985 cheltuielile militare în ansamblul țărilor lumii au crescut de mai bine de două ori atingând un nivel de aproximativ 800 miliarde de dolari anual, în prezent acestea depășind 1.000 miliarde. Concomitent au crescut de cca. 6 – 7 ori exporturile de armament, paralel cu operațiunile legale dezvoltându-se și piața neagră a livrărilor ilegale de arme, majoritatea operațiunilor de acest fel vizând țările Lumii a treia.

Pe lângă cei mai mari exportatori de arme din perioada postbelică, respectiv SUA, URSS, Anglia, în ultimii ani alți mari producători, Franța, Germania și Italia joacă un rol deosebit de important pe piața licită și ilicită a materialelor de război. Competiția a devenit tot mai puternică pe măsură ce în tabăra furnizoare și-au făcut apariția țări ca India, China, Brazilia și mai multe state din Europa, inclusiv fostul lagăr socialist.

Pericolul deosebit constă în faptul că țările cu regimuri dictatoriale sau care duc o politică de înarmare precum Iranul, Irakul, Libia, Coreea de Nord și Pakistanul procură materiale radioactive pe orice cale pentru construirea bombei atomice, nefiind exclusă nici posibilitatea ca organizații criminale să fie tentate în confecționarea de arme nucleare, îndeosebi pentru amenințare ori șantaj.

6. Corupția

Corupția reprezintă punctul de pornire al tuturor activităților infracționale desfășurate de organizațiile criminale. Ea este un fenomen extrem de nociv, cvasi-generalizat în toate structurile sociale. Deși există în toate țările lumii, în statele care trec printr-o perioadă de tranziție, nocivitatea corupției se simte mai acut.

“Cauze favorizante ale comiterii actelor de corupție, într o adaptare la criminalitatea organizată, sunt:

Lipsa de autoritate a puterii publice;

Incapacitatea partidelor de a se sustine finaciar;

Descentralizarea politico-administrativă;

Ineficința sau insuficiența legilor;

Perpetuarea vechii birocrații, cu deprinderile cunoscute, și consolidarea ei;

Promovarea în funcție de obediența față de superiori;

Promovarea unei economii de piață în condițiile unei penurii de capital;

Accederea la demnități politico-administrative prin „susținerea” de către structuri (oameni de afaceri) influente și cu interferențe în criminalitatea organizată.

Agresiunile masive asupra economiei, nenumăratele vandalisme produse în toate domeniile, sunt însoțite în marea lor majoritate de acte de corupție.”

7. Terorismul

FBI-ul definește terorismul ca „folosirea în afara legii a forței ori violenței pentru intimidarea ori constrângerea unui guvern, a populației civile, ori a unui segment din acesta, în îndeplinirea unor obiective politice ori sociale”. Activitățile infracționale în care teroriștii sunt implicați includ: bombardamente, incendii, asasinate, răpiri, luare de ostatici, deturnare de avioane, spargeri de bănci, furturi din arsenalul militar sau polițienesc.

Secțiunea a III-a

Etapele și modalitățile de acțiune

Printre etapele și modalitățile de acțiune se 1. Faza obținerii de informații, 2. Faza investigațiilor, 3.Faza urmăririi penale.

1.Faza obținerii de informații

În această fază, se desfășoară activități de cunoaștere și informare cu privire la activitățile rețelelor criminale. În acest sens, sunt consultate bazele de date și informații obținute de structurile specializate. Structurile informative își au propriile planuri de culegere a informațiilor despre criminalitatea organizată.

2.Faza investigațiilor

Activitățile investigative constau, în esență, în verificarea informațiilor deținute și completarea lor prin activități operative specifice poliției judiciare sau serviciilor speciale, cum ar fi:

Supravegherea operativă a unei persoane suspecte.

Verificarea surselor de venit ale suspecților.

Verificarea unor acte și înscrisuri.

3. Faza urmăririi penale

Din perspectivă urmăririi penale vor fi desfășurate următoarele activități consacrate în legea procesual-penală:

Audierea de martori, cu obligativitatea asigurării protecției lor.

Ridicarea de obiecte și înscrisuri. Acest mijloc de probațiune oferă posibilitatea examinării ulterioare a înscrisurilor și efectuarea unui raport de constatare tehnico-științific.

Secțiunea a IV-a

Organizarea flagrantului

În cadrul acestei secțiuni se vor analiza: 1. Noțiunea, 2.Pregătirea acțiunilor de realizarea a flagrantului, 3.Pătrunderea în zona de acțiune, 4.Realizarea flagrantului propriu-zis.

1. Noțiune

Flagrantul reprezintă unul dintre cele mai complete și eficiente mijloace de evidențiere a elementelor de fapt, de constatare în timp util și în mod complet a faptelor ilicite și a autorilor acestora. Astfel cum este definit de art.293 din Noul Cod de procedură penală, ne aflăm în prezența acelei fapte penale descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire. Deasemenea, este considerată flagrantă și infracțiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârșire, este urmărit de organele de ordine publică și de siguranță națională, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârșit infracțiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracțiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracțiune.

2.Pregătirea acțiunilor de realizarea a flagrantului

În această etapă, pentru a se continua operațiunea de efectuare a flagrantului, se va proceda la pregătirea acestuia. Iniațial, este necesar să fie analizate și verificate motivele acțiunii, respectiv informațiile obținute de la informatori, în special de la informatorii sub acoperire, ori cele care sunt aduse la cunoștința organelor de urmărire penală prin sesizările, plângerile sau denunțurile diferitelor persoane.

Procurorul și polițiștii din compartimentele specializate au în sarcina lor organizarea flagrantului, după ce, în prealabil , au fost verificate și completate informațiile.

Planificarea acțiunii are următoarele repere obligatorii:

Stabilirea locului, zonei și mediului unde se va desfășura acțiunea, recunoașterea zonei și fixarea activităților ce se vor desfășura în teren, a spațiului închis sau deschis al acțiunii ș.a.

Efectuarea unor investigații complexe în vederea identificării persoanelor implicate, a legăturilor lor infracționale, a modalităților de operare și a mijloacelor folosite.

Coroborarea tuturor datelor și stabilirea modalităților concrete de acțiune.

O dată stabilite aceste obiective, se va elabora planul acțiunii, care va cuprinde în amănunt atribuțiile exacte ale forțelor participante, se va efectua instructajul acestor persoane în așa fel încât fiecare să cunoască ce activități va desfășura, în ordinea cronologică a momentelor principale ale acțiunii. Membrii echipelor de intervenție vor fi informaați asupra numărului și semnalmentelor infractorilor, asupra periculozității lor. Caracterul secret al organizării flagrantului este esential pentru reușita acțiunii.

3.Pătrunderea în zona de acțiune

Efectivele participante vor intra în zona de acțiune pe trasee diferite, ocupându se locurile și pozițiile dinainte stabilite. Se vor lua măsuri de blocare a căilor de acces pentru persoanele suspecte sau autovehicule, pe toată durata desfășurării flagrantului și se va urmări îndeplinirea simultană a trei cerințe:

Asigurarea securității personalului participant la acțiune, precum și a cetățenilor care se află în zona vizată.

Luarea măsurilor de protejare a persoanelor care lucrează sub acoperire, a celor infiltrate în cauză și a informatorilor.

Protejarea și asigurarea tuturor materialelor folosite pentru identificarea infractorilor.

4.Realizarea flagrantului propriu-zis

În funcție de fazele comiterii actului infracțional, de regulă, există trei posibilități de acțiune a echipei de intervenție pentru realizarea flagrantului:

Intervenția înainte de consumarea actului infracțional, prevenindu-se astfel posibilitatea comiterii unei infracțiuni cu un grad ridicat de pericol social.

Intervenția în timpul comiterii faptei. În momentul în care faptele se află în curs de desfășurare, intervenția implica riscuri multiple, rănirea agenților care au intervenit, luarea de ostatici de către infractor pentru a-și asigura scăparea, recurgerea la gesturi sinucigașe.

Intervenția după consumarea actului infracțional. Este considerat cel mai prielnic mod de acțiune, întrucat infractorul se află intr-un moment de relaxare după săvârșirea actului infracțional, intervenția forțelor participante dispunând astfel de avanatajul factorului surpriză. Însă și în aceste momente sunt posibile reacții periculoase ale făptuitorilor.

CONCLUZII

Tema lucrării și totodată scopul acesteia este acela de a cunoște pașii ce trebuie urmați, procedeele și regulile privind efectuarea actelor de urmărire penală și de anchetă, în cazul constatării infracțiunilor flagrante.

Astfel, am observat, privitor la noțiunea de constatare a infracțiunii flagrante, reglementarea acesteia în Noul Cod de procedură penală, de unde reiese și importanța acesteia, legiuitorul dorind să acopere situațiile în care o faptă flagrantă ar putea fi definită ca atare, modul în care organele de urmărire penală pot fi sesizate, obligațiile acestuia, precum și procedura în cazul infracțiunii flagrante.

În ceea ce privește particularitățile în constatarea infracțiunii flagrante, am observat faptul că fiecarui caz îi sunt caracteristice anumite particularități de individualizare, iar în functie de aceastea se trece la un anumit mod de acțiune.

Privitor la constatarea propriu-zisă a infracțiunii flagrante, aceasta va parcurge următoarele etape: supravegherea locului în care va fi surprins făptuitorul, realizarea efectivă a flagrantului, fixarea rezultatelor. Astfel, în funcție de complexitatea acțiunii, există anumite reguli tactice criminalistice care trebuie urmărite cu atenție în acele momente.

Particularități tactice în constatarea infracțiunii flagrante în cazul criminalității infracțiunilor din zona criminalității organizate sunt o categorie a elementelor tactice de constatare a infractiunilor flagrante în general, cu o pondere semnificativă în acest domeniu, fiind larg reglementată, atât in Codul penal cât și în acte normative specifice. Modalitățile de săvârșire a infracțiunilor din domeniul criminalității organizate sunt: traficul de droguri, spălarea de bani, falsul de monedă, traficul internațional de autoturisme furate, traficul cu arme, terorismul și corupția, cea din urmă fiind punctul de pornire al tuturor activităților infracționale desfășurate de organizațiile criminale.

Așadar, fenomenul criminalității, aflat în plină ascensiune, atât la nivel național, cât și la nivel internațional a impus a fi necesară adapatarea la realitățile vieții, respectiv la noile modalități ingenioase și forme avansate ale fenomenului infracțional, a reglementărilor și procedurilor în domeniu, care să aibă ca scop crearea efectivă a unui spațiu de securitate și justiție, necesar garantării ordinii sociale. Consider astfel faptul că procedura în cazul unor infracțiuni flagrante este capabilă să asigure o combatere eficientă a fenomenului infracțional.

În ceea ce privește modalitatea de codificare a instituției constatării infracțiunilor flagrante, în Noul Cod de procedură penală, deși a fost exclusă din titlul acordat procedurilor speciale, reglementările în vigoare ne insuflă ideea unei eficiențe în practică.