Elemente Realistice In Opera Lui Liviu Rebreanu

In the period of national unity following World War I, the novel began to compete with lyrical poetry. Writers took inspiration from society or recent events, principally the war. Liviu Rebreanu wrote about the peasants’ difficult lot and the need for the redistribution of land; Răscoala (1932; The Uprising) described the Romanian peasant uprising of 1907. His best work, Pădurea spînzuraților (1922; The Forest of the Hanged), was inspired by his brother’s fate during World War I. In it, he describes the tragedy of a Romanian soldier forced to turn against his own people as a member of the Austro-Hungarian army. He tries to flee but is caught and hanged as a deserter.

Liviu Rebreanu’s work is mainly made up of novels, novellas, theatrical plays, memoirs, travel notes, and journalism. As a novelist he published at remarkable speed: Ion (1920), The Forest of the Hanged (1922), Adam and Eve (1927), Our Little King (1929), Rascoala (The Uprising) (1932), Flacara (Flame) (1934), Gorilla (1938), and Amandoi (Both) (1940).

In this paper I want to highlight the writing style of Rebreanu in his main novels and to describe their realistic features. It is well known that his novels depict the strugle of the human life and also the life of simpletans. The way that these deatures are put on the paper make his writings belonging to the current of realism.

As space construction (more precisely, the restructuring, thought as radical, of traditional space concepts) is also one of the central themes of the novel, the analysis provides the opportunity for the author not only to identify the different variations specified by the narratology of space and their narrative functions respectively, but also to examine the narrator’s narrative strategies.

“Ion” is the work of an epic poet who solemnly sings about the general conditions of life, birth, nature, and death.

The novel Ion introduces us in the life of the peasants and intellectuals of Transylvania before the war. The action takes place in Pripas village and in the little town Amaradia. Ion Pop al Glanetașului, industrious son of poor parents, has a passion for land. He fixes his eyes on Ana, rich man Vasile Baciu's, daughter. But the rich man does not want him as his son-in-law. He dishonours Ana, to force the father to give him his daughter and the fortune. He reaches his goal, as Ana really falls in love with him. Ion, the master of the lands, is now satisfied. He hisses the gained land, but beats Ana, now his wife. Suddenly, Ion is ruled by a love for the beautiful Florica, old sympathy, now married. Florica answers to Ion's wild passion. Ana understands the cruel reality. Beaten by her husband and by her father she hangs herself. Their child dies too. The quarrel between Ion and his father-in-law begins again. In the end, Ion does not stop his passion for Florica, and in a night the two are caught by Florica's husband who kills Ion.

The spaces in the narrated world outlined by the narrator are categorized into four main types in narratology (based on the criterion of unfolding the plot): intrinsic spaces, target spaces, liminal spaces and taboo spaces.

The Forest of the Hanged, whose themes are outlined in the sketch The Catastrophe, is our first moral novel, in which instead of analysis and introspection, the author favors conscience relationships, and, instead of daily events of the soul, he favors great spiritual crises.

Pădurea spânzuraților is the artistical transfiguration of his brother Emil's case. The hero of the novel is Apostol Bologa, son of a Romanian lawyer from Transylvania. In the Hungarian schools he gets an education contradictory to his Romanian soul. He becomes a conscientious Austrian officer, he even contributes (by his vote in court) at the sentencing to death of a Czech officer, who had deserted the Austro-Hungarian army. Follows his soul metamorphosis, under the influence of the Czech officer Klapka, who seeded in his heart the hatred against the Austrian empire and the love for the Romanian nation. Sent on the Romanian front, in the Eastern Carpathians, the thought of desertation becomes an obsession for him. Being forced again to take part in a mility tribunal, to judge a Romanian peasant for espionage, Apostol Bologa starts in the night towards the Romanian lines, to get to his blood brothers. He is caught and hanged, in much the same way as the Czech that he had helped condemn.

The spaces of narration, which in Rebreanu’s case are always created from the viewpoints of the particular characters, based on their imagination and senses, are subordinated to the space constructing efforts of the model author, creating the narrator and subconsciously guiding its speech acts.

The life and work of Liviu Rebreanu have always received ample reviews from Romanian critics, both in literary syntheses and histories (G. Călinescu, Eugen Lovinescu, Nicolae Manolescu, and Ovid S. Crohmălniceanu) as well as in stand-alone books, mostly of the monograph type: Alexandru Piru, Liviu Rebreanu (1965); Lucian Raicu, b#%l!^+a?Liviu Rebreanu (1967); Alexandru Săndulescu, Introduction to Liviu Rebreanu’s Work (1976); Aurel Sassu, Liviu Rebreanu, the Feast of His Work (1978); Mircea Muthu, Liviu Rebreanu or the Paradox of the Organic (1988); Ion Simuț, Liviu Rebreanu – Monograph (2001); Ion Bălu, Liviu Rebreanu, Human Destinies (2004); and Dan Mănucă, Liviu Rebreanu or the World of the Presumed (2011).

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

INTRODUCERE

Opera lui Liviu Rebreanu este una „deschisa” care necesita evaluari interpretative .

Despre Liviu Rebreanu pare a se fi spus totul .Chiar si această propoziție resemnată a fost repetată de cateva ori:,,Despre puțini scriitori români s-a crezut cu atâta stăruință că,în ce-i privește totul a fost spus,cum se crede încă despre Liviu Rebreanu”-constată Nicolae Manolescu în 1969 , în plin proces de înnoire radicală.

Umanitatea de apreciere superlativă a făcut inutil gestul polemic al criticii de valorizare a unei personalități despărțite .Situarea în penumbră ,”nedreptățirea”stârnesc o atitudine mobilizatoare ,care prinde atât de bine ,ca fapt de reconsiderare spectaculoasă ,reflexelor de sfidare si surpriză ce dinamizează viața intelectuală.Nu e cazul lui Liviu Rebreanu.Dimpotrivă .Cazut într-o încuviințare blazată și o dolatrizare didactică , subiectul riscă să fie vehiculat cu ușurință dintr-un mediu într-altul acoperit de o falsă cunoaștere .

Nu e mai puțin adevărat că familiaritatea cu opera rebreniană era facilitată în perioada interbelică de mentalitatea preponderent rurală a unei societăți ce se simțea flatată regăsindu-se în expresia ei cea mai evoluată .Eugen Lovinescu însuși,care milita în sensul citadinizării literaturii pentru a-i dobândi emanciparea ,modernizarea și , în cele din urmă,europenizarea ,a fost nevoit să recunoască :”La această consacrare scoborâtă în mase ,la popă și la învățător,a contribuit , firește ,și calitatea națională a operei,ruralismul ei ,prin care sămănătorismul s-a prelungit cu o tehnica schimbată și evoluată .

In perioada de vârf a scriitorului, în 1935, la semicentenar, dar si dupa aceea,critica interbelică a pus în circulatie o reprezentare care s-a convenționalizat, s-a perpetuat în posteritate si s-a accentuat în tabuizare si monumentalizare mai ales prin uzul didactic si uzura publicistică. De altfel,despre oricare mare scriitor se vehiculează banalități și prejudecăți foarte rezistente. Statura impunătoare a lui Rebreanu l-a împins pe scriitor in mit sau legendă. O admirație crispată predispune la idolatrizare și are drept consecință eclipsarea spiritului critic.Insa nu putem să nu constatăm că scriitorul ardelean au fost considerat chiar de contemporanii săi un prototip sau un model al Prozatorului din totdeauna, având o forță demiurgică, înzestrată cu o triplă disponibilitate.

Lucrarea de fata își propune să aducă în atenția cititorului romanul ilustru al lui Liviu Rebreanu, aflat în apogeul carierei literare; este vorba despre caracteristica scrierilor sale, realizate din realismul cotidianului la vremea respectivă.

Realismul lu Rebreanu este unul covârșitor, reușind să capteze atenția cititorului său și să îl transpună într-un univers al omului simplu, care își arata trăirile interioare și zbuciumui psihic.

Rebreanu forează în psihicul uman cu o îndemânare aparte, făcând astefel un univers unic al omului.

Lucrarea este alcătuită din 3 capitole: capitolul I ilustrează începutul carierei lui Rebreanu ca scriitor complex și anturajul de scriitori care l-au influențat în operele sale. De-alungul capitolului, este descrisă și tematica scriitorului, atât de bine introdusă în scrierile sale.

Capitolul II este nucleul lucrării, în care sunt descrise elementele realismului în marile sale romane: Ion, Pădurea spânzuraților, Răscoală, cât și câteva aspecte ale romanelor mai puțin vehiculate în aria literară.

Capitolul III concluzionează personalitatea scriitorului, afișând caracteristicile personajelor principale din romanele amintite. Deasemenea, sunt expuse și criticile și omagiile altor scriitori din acea perioadă și nu numai, la adresa complexității scriitorului.

CAPITOLUL I

REBREANU – INCEPUTURI

1.1 Nuvelistul stingher

Până în 1920, prozatorul Rebreanu – nuvelist cu experiență din ce în ce mai bogată – e aproape cu totul ignorat de critica momentului. Publică volumele Frământări (1912), Golanii (1916; ediția a doua, în 1920), Mărturisire (1916), Calvarul (1919), Răfuiala (tot 1919) – cu un minim ecou critic. E un publicist activ, e implicat în viața literară, dar cărțile parcă și le trimite în pustiu. Dezolarea o va fi resimțit și autorul. Până să ajungă la marele său prestigiu de după apariția romanului Ion, la difuzarea și receptarea generoasă a prozei lui, Liviu Rebreanu a trecut, înainte de primul război, prin calvarul aspirațiilor și eșecurilor începătorului. Evoluția lui ca nuvelist nu este însoțită de o critică de întâmpinare atentă, situație explicabilă prin starea precară a vieții noastre literare. Nu e nimic semnificativ denut din extrem de puținele și sărăcăcioasele note critice despre volumele de nuvele ale lui Rebreanu. Primul text critic i se datorează lui C. Sp. Hasnaș:e o consemnare mediocră a volumului de debut Frământări, o semnalare formală a cărții.

Dacă nu s-ar fi sinucis în 1913, e de bănuit că Ilarie Chendi s-ar fi aplecat stăruitor asupra operei ardeleanului cu care avea multe lucruri în comun (originea, cultura, tendințele estetice și naționale). Ilarie Chendi va fi acela care îl va îndrepta pe Rebreanu spre primul său protector, după propria mărturisire a scriitorului: „Printre primii scriitori pe care i-am cunoscut în București a fost Ilarie Chendi. într-o zi, având o bucată în buzunar, Chendi mi-a spus: – Du-te și citește-o la cenaclul lui Mihalache Dragomirescu".

In faza debutului în presa românească, în anii 1908 – 1909 ai pregătirilor febrile, speranța lui Rebreanu se îndreptase spre G. Ibrăileanu, căruia îi trimite din Prislop la Iași schița Domnul Ionică, însoțită de o scrisoare. Nu primește nici un răspuns din partea criticului de la Viața românească. Trebuie să remarcăm și să subliniem faptul că b#%l!^+a?în faza debutului său românesc Rebreanu este foarte preocupat de relația cu criticii, lucru evident și în conspectele din Caiete.

Mai întâi ,el este un constructor desăvârșit,un mare arhitect, capabil să structureze în romanele lui un întreg univers. Imaginea lucrătorului de altă dată în conditiile mai neevoluate ale arhitecturii,a lucrătorului care singur își construia schele,singur ducea în spinare cărămizile,singur le alinia și le întărea cu mortarul plămădit de el însuși ,după ce tot el a fost acela care trasase planul construcției lui,această imagine mă urmărește când încerc să definesc muncile titanice ale autorului lui Ion,al Pădurii spânzuraților și al Răscoalei.

Detașarea și obiectivitatea constructorului sunt,în al doilea rând,calități rare,promovate de Pompiliu Constantinescu în efigia prozatorului :’’Viața pură,condusă numai de legile ei interioare,își sapă aspectul în contururi de bloc;viziunea artistului e un fragment desprins din armonia întregului cosmic.Impasibil ,suveran prin mijloacele sale de realizare, autorul se supune la obiect cu detașarea completă a unei conștiințe b#%l!^+a?exterioare;creatorul e un arhitect,căruia nu i-a ramas pe frontispiciul operei decât iscălitura”.

Prozatorul este apoi un ingenios creator de viață. Rebreanu însuși explicita astfel virtuțile marii arte :”Artă inseamnă creațiune de oameni adevarați și de viață reală.Nu atât meșteșugul stilistic ,cât pulsația vieții intereseză”.In acelaș spirit ,argumentația continuă:”Opera odată creată ,trăiește singură prin antitatea de viață ce conține,ca un izvor de energie infinită.Când creează ,artistul face operă de sinteză .’’Rebreanu are ,din câte se vede o ambiție mai mare decât a face concurență stării civile:ambiția de a face concurență demiurgului însuși .

Efortul expresiv lui Rebreanu in convorbire cu prietenii și cunoscuții lui era atât de avar pentru că îl consacra în întregime operei lui vaste, adânci și exacte .Imaginea lui Rebreanu în postumitate , impusă deja de contemporanii prozatorului ,este aceea a scriitorului devotat muncii lui până la sacrificiu vieți personale.Lucian Raicu își începea eseul său monografic din 1967 tocmai de la acest prag: vocația de romancier, consolidată prin” asceza muncii artistice “.Soliditatea construcțiilor epice sustine firesc și energic prestigiul unei profesii ,aceea de scriitor.L. Rebreanu întruchipează prototipul creatorului ,marcat de trudă ,încrâncenat si perseverent în efortul elaborării .Variantele ,jurnalul, paginile de manuscris care însoțesc fiecare volum din seria de OPERE sunt o mărturie convingătoare a istovitorului efort creator .

Critica interbelică a promovat imaginea clasică a prozatorului format odată cu apariția romanului Ion ,în 1920, ignorând o istorie interesantă a propriei evoltii.G. Călinescu însuși, în ISTORIA sa din 1941, a statuat această apreciere ,considerând nuvelele simple exercitii în vederea marii fresce,deși-e clar , chiar dacă exegetul nu o recunoaște – între ele se găsesc capodopere ale speciei .

Evoluția prozatorului până la stadiul stăpânirii depline a uneltelor sale cuprinde etape obscure, naivități ,tatonări ,eforturi penibile, dar demne de tot interesul ,cu atât mai mult cu cât e vorba de începuturile unui mare scriitor.Acest proces al devenirii artistice nu a interesat cu adevărat decât începând cu deceniul șapte (deși în deceniul șase Nicolae Liu făcuse o explorare de pionierat), a fost metodic cercetat odată cu elaborarea ediției critice ,întreprinsa de Niculae Gheran în 1968 .I-au fost consacrate studii aplicate , meticuloase , și de către Stancu Ilin,pe lângă efortul sistematic al îngrijitorului marii editii Rebreanu.Am considerat util și interesant să reluăm acest capitol de istorie literară , din perspectiva psihologiei creației,avănd ca temă centrală problema identitătii, cu o dublă interogatie.

1.2 Criticul providențial

După ce publică în toamna lui 1908 primele nuvele, Codrea și Ofilire, în revista Luceafărul de la Sibiu, pleacă la București și, la recomandarea imaginară (puțin probabilă) a lui Coșbuc, dar la cea reală a lui Ilarie Chendi, frecventează cenaclul lui Mihail Dragomirescu.

Este publicat în Convorbiri critice, cooptat ca secretar al revistei Falanga literară și artistică, este promovat și susținut moralmente de critic, într-un moment dificil, de cumpănă: anul 1910, când este extrădat la cererea guvernului austro-ungar. în prima sa tinerețe, Rebreanu are mai mult de-a face cu criticii decât cu critica. Cu toate că în Memorii (II) E. Lovinescu ironiza lipsa de gust și de discernământ estetic a lui M. Dragomirescu, nu poate să nu consemneze importanța gestului său de sprijin: „Oricum, e un fapt că, într-o epocă lipsită de reviste și fără altă mișcare literară decât aceea de la Iași, Rebreanu a intrat, ca să zicem așa, în dependența estetică a «școalei noi» a d-lui Mihail Dragomirescu, prin a cărui stăruință și-a făcut loc și la Ordinea tachistă".

E. Lovinescu nu pierde ocazia de a releva ironic, pe bună dreptate, și uniformitatea elogiilor împărțite de maestru tuturor ciracilor, astfel încât opinia favorabilă dragoiniresciană nu are semnificația descoperirii unui talent, ci este numai un efect al rutinei redacționale. Gestul e oarecum similar cu salutul norocos al lui Iosif Vulcan pentru Eminescu. Oricum, e iui fapt ce trebuie consemnat acela că în 1916 al doilea volum de nuvele al lui Rebreanu, Golanii, apare însoțit de prefața lui M. Dragomirescu. Acesta rămâne cel mai important gest și text critic despre Rebreanu înainte de 1920. Criticul remarcă din cuprinsul volumului Hora morții, Dintele, Golanii, Culcușul, Proștii, Nevasta, care aduc „o notă nouă și interesantă în nuvelistica românească – și am putea zice, chiar în nuvelistica în genere". După cum se vede din a-cest adaos, aprecierea criticului nu-și temperează elanul și patetismul.

Observațiile prefeței se grupează în jurul a trei aspecte principale: mediul social relevat de nuvele (cu indivizi „simpli și obișnuiți", dar și „ticăloși" sau elementari, care„rareori trec de un oarecare nivel sufletesc"), tragicul ca fond problematic general („tragicul obișnuitului, tragicul crizelor firești, tragicul slăbiciunilor inerente firii omenești") și, în sfârșit, formula realistă, afectată de tușe naturaliste. Pe acest din urmă subiect, fraza criticului, destul de alambicată, găsește un nou prilej de elogiu: „D. Rebreanu are un cadru de un realism pe care unii l-ar putea califica de naturalism zolist, dacă imaginația sa nu l-ar înnobila printr-un stil și o limbă de-o aspră originalitate, plin de o sevă îndrăzneață, care transfigurează lucrurile și le dă o viață ce le armonizează cu stările sufletești descrise".

Când Rebreanu va ajunge în perioada lui de glorie, această prefață va constitui un titlu de mândrie pentru critic. M. Dragomirescu va persevera în susținerea opiniei favorabile despre prozator, dar, după apariția romanului Ion, vocea lui se va pierde în concertul general al elogiilor.

Va mai folosi două ocazii pentru a-și înnoi declarația de admirație și fidelitate. Una e publicistică, iar cealaltă doctrinară. Un articol din 1922 aruncă o privire estimativă asupra romanelor Ion și Pădurea spânzuraților, nu înainte de a arăta cum a „recunoscut genialitatea lui Rebreanu" și de a-i „releva cu toată tăria marele rol viitor'" în poezia epică, alături de Mihail Sorbul în poezia dramatică.

Dintre nuvele reține Culcușul, Goianii și Dintele, „capodopere ale realismului estetic în limba română". în Ion, „un fel de epopee a românismului", este încorporată și o valoare universală, fiind „simbolul ambiției tragice care ne arde sufletul", „expresiunea primitivă a ambițiunii care roade sufletul oricărui om în general". în Pădurea spânzuraților, o „carte halucinantă", se realizează în primul rând „analiza unei psihoze", scrutând adâncurile unei maladii sufletești.

Deloc zgârcit în superlative, M. Dragomirescu și-1 revendică de fapt pe Rebreanu ca pe un reprezentant al direcției sale estetice de la Convorbiri critice, ca pe o încununare pentru „școala nouă". Gestul revendicării doctrinare va fi repetat, fără o argumentare analitică, în vasta sa lucrare sintetică de istorie literară Sămănătorism, poporanism, criticism, integrându-1 pe Rebreanu – de astă dată numai pe baza nuvelei Dintele – în capitolul Poezia epică la „Școala nouă", alături de Emil Gârleanu, Ion Dragoslav, Gh. Vâlsan, Corneliu Moldovanu și Georgc Gregorian.

Turnura elogioasă b#%l!^+a?nu e decât simptomul vanității unui șef de școală, prelungindu-și meritele mult dincolo de perimetrul ei. Și totuși, rolul lui trebuie recunoscut, cum a făcut-o Șerban Cioculescu la o privire retrospectivă în 1936: „Lui M. Dragomirescu i se mulțumește, printre altele, divinarea primelor licăriri ale vocației lui Liviu Rebreanu. La școala cea bună a viitorului estetician absolut s-a format obiectivitatea scriitorului. Directorul Convorbirilor critice iscodea această însușire și, unde o întâlnea, o încuraja ca pe un element esențial al producțiilor epice. Este probabil că această calitate fundamentală a lui Rebreanu, obiectivitatea, deși îi era structurală, nu și-ar fi găsit un teren prielnic, dacă scriitorul și-ar fi legat destinele de vreuna din directivele tendențioase ale scrisului din epocă".

1.3 Tematica nuvelisticii lui Rebreanu

"Expresia exactă îți cere mai multă zbuciumare : Cuvântul ce exprimă adevărul. Numai prin ea poți urmării de-aproape sinuozitățile sufletului care explică viața. Psihologia și obiectivitatea merg alături și presupun aceeași retragere a eului scriitoricesc în colțul cel mai modest al sufletului, spre a lăsa loc desfășurării creației".

Nuvelele lui Rebreanu sunt întrucâtva "victime" ale operei lui de romancier. Nu doar pentru că unele au fost absorbite de romane și pentru că specia a fost aproape părăsită de scriitor după apariția lui Ion, ci, în primul rând, pentru că au fost trecute într-o zonă de penumbră, frecventate puțin și judecate prin raportare la capodoperele romancierului. Privită în ea însăși, opera nuvelistului dezvăluie, nu reliefează dimensiuni interioare și valori care fac din ea un capitol din cele mai însemnate ale prozei scurte românești.

Cu toate că proza sa scurtă fusese de la începuturi încurajată de critici de talia lui Mihai Dragomirescu, apoi Eugen Lovinescu, ea nu stârnește entuziasm și este privită într-o atmosferă de indiferență. Cauzele sunt multiple, întâi constând în însăși inegalitatea calitativă a creațiile de început, apărute într-o vreme în care Caragiale, Delavrancea, Slavici, Sadoveanu, Gârleanu dăduseră măsura virtuțiilor genului scurt. Tânărul Liviu Rebreanu propunea o proză cu construcții stângace, cu improvizații inabile, cu limbaj încărcat de regionalisme, zgrunțuros și plat. Pe de altă parte, tânărul venit din nord nu amintea prin nimic de realismul idilic al lui Slavici, de acel liric al lui Sadoveanu, de causticitatea lui Caragiale, de duioșia lui Gârleanu. Rebreanu contura un univers rural aspru, tensionat și tragic, zugrăvit în culori puține și contrastante cu evidentă economie în folosirea mijloacelor de expresie, ocolind descripțiile și evitând cu grijă să trădeze atitudinea eului creator față de obiectul propriei creații.

"Lirismul ajunge să fie estompat aproape cu desăvârșire din literatura lui. Scriitorul preferă să vorbească prin mișcarea independentă a eroilor, prin acțiunile lor, decât prin comentariul personal".

Prezența chiar în multe din nuvelele de început, aceste calități intriseci devin evidente spiritului critic numai după apariția romanelor. Abia după un număr mare de pagini, Rebreanu se simte în largul lui -remarcă E.Lovinescu, de fapt afirmația trebuie răsturnată, abia după un număr mare de pagini, familiarizându-se cu "matricea stilistică" a lui Rebreanu, cititorul și criticul încep să-i sesizeze farmecul și calitățile.

Ceea ce spunea Călinescu despre Răscoala: "Frazele considerate singure sunt incolore, ca apa de mare ținută în palmă, câteva sute de pagini au tonalitatea neagră verde și urletul mării", reliefează un adevăr perfect valabil și în cazul aprecierii globale a prozei scurte rebreniene.

Nu trebuie scăpat din vedere faptul că oricâte periodizări s-ar face în evoluția nuvelei sale (cea mai comună: o perioadă a începuturilor, sintetizată în volumul din 1912 și una a maturizării, marcate de Catastrofa, Calvarul și Ițic Ștrul, dezertor), o serie întreagă din texte din volumul de debut rezistă timpului ca piese de referință în proza scurtă a lui Rebreanu: Răfuiala, Ofilire, Cântecul iubirii, Nevasta, fără a mai vorbi de faptul că Hora morților, – o capodoperă în miniatură, apare între cele două perioade – 1916 – iar în perioada de maturitate cunoaște și ea realizări mai modeste, ca Omul mic și oamenii mari, Ghinionul, Fiara.

Cert este că abia după apariția romanelor Rebreanu a început să fie căutat în proza sa scurtă. Se identifică multe motive, momente epice, personaje migrând din nuvele, povestiri, schițe în roman.

"Ion, observă G. Călinescu, este piesa enormă ieșită din aceste distribuiri de detaliu." Nuvela Rușinea intră în alcătuirea Zestrei, iar nucleul motivului îl va asimila și ultima variantă a romanului Ion. Exasperarea nevestei lui Ion Bolovanu din Nevasta este și a Paraschivei la moartea lui Moș Dumitru Moarcăș din Ion. Grigore Bulbuc, tatăl Ilenei din b#%l!^+a?Hora morților, devine Toma Bulbuc, bogătașul din Ion. La fel clubul intelectualilor din Idilă la țară, prefigurează tot atâtea momente din roman ce descriu inteligența satului: dascălul, notarul, popa, "tot ce Maierul avea mai nobil."

Unele motive din Ion pot fi detectate în nuvele ca Răfuiala, Nevasta, Proștii. Dacă nuvela Catastrofa prevestește Pădurea spânzuraților, celelalte nuvele de război și mai ales Hora morții reconstituie lumea morală a satului în condițiile frontului, dezvăluind un spirit de perfectă continuitate cu scrierile amintite.

Există o adevărată migrație a personajelor care nu o dată părăsesc chenarele nuvelei intrând în roman. Trecerea poate fi observată și de la o nuvelă la alta, relevând parcă nevoia de spațiu, de întindere atât de caracteristică prozatorului. Din Rușinea , Macedon Glanetașu trece în Glasul inimii (Macedon Cercetașu) și mai târziu în Ion. Tofan, dascălul din Vrăjmașii, care "abia răsuflă de calicie", e în veșnică înfruntare cu popa Grozea, așa cum în Ion se războiesc popa Belciug și Zaharia Herdelea. O asemenea migrație mai este semnificativă din alt punct de vedere. Personajele amintite își au izvorul în existențe umane întâlnite aievea de autor, a căror traiectorie transfigurată artistic o urmărește cu atenție.

Scriitorul însuși mărturisește cu privire la efortul depus de cititori sau critici de a identifica personajele reale care i-au slujit drept modele:

"E de prisos să arăt ce greșeală ar face cine ar crede că niște creații artistice sunt identice cu făpturi din viața de toate zilele. Artistul nu copiază realitatea niciodată. Realitatea pentru mine a fost doar un pretext pentru a-mi putea crea o altă lume, nouă, cu legile ei, cu întâmplările ei. Un personaj al meu, chiar cel mai neînsemnat, are trăsături din cine știe câte persoane văzute sau observate de mine, plus altele pe care a trebuit să i le adaug pentru a motiva anume gesturi sau fapte ale sale."

Nuvelele exprimă și unele circumstanțe biografice ale autorului, bineînțeles, transfigurate artistic.

Formele sunt variate: de la cele cu caracter predominant evocator {Cuibul visurilor, Dincolo), la însemnarea directă de jurnal {Calvarul) ce va evolua în roman spre obiectivizare. Precizarea pe care o face autorul în "avertismentul" introductiv, "toate câte povestește poetul dispărut sunt lucruri întâmplate aievea, împrumută Calvarului o valoare memorialistică.

O varietate de medii regăsim în materia nuvelelor, dată fiind experiența trăită de autor – cunoscător al cazarmei școlii militare, al birourilor avocaționale, al redacțiilor și ziarelor bucureștene și chiar al închisorii.

Din lumea declasaților a reținut doar pitorescul de moravuri și de limbaj, fixat cu scrieri care azi au mai mult valoarea unor exerciții de stil {Culcușul, Golanii).

Pe micii slujbași i-a privit cu compasiune marcată, a ilustrat elemente ale psihologiei lor {Norocul, Omul mic și oamenii mari), fără a constitui o tipologie română propriu-zisă.

Nuvelele acestea sunt cu totul onorabile și pe unele din ele s-a întemeiat chiar reputația lui Rebreanu în epoca, însă nu acestea sunt scrierile care-1 exprimă în ce are mai propriu. S-a spus despre nuvelele de inspirație citadină că ar fi scrise sub inspirația operei lui Gorki, la a cărei traducere lucra Rebreanu în acea perioadă – Golanii și Culcușul au puncte de contact cu opera lui Gorki (Vagabonzii și Douăzeci și șase și una). Eroilor din Golanii și Culcușul le lipsesc, însă acel "grăunte de umanitate" al personajelor gorkiene.

Firește, aceste afiliații literare nu epuizează legăturile operei rebreriene cu clasicii ruși (Tolstoi). Legăturile și mai strânse se pot stabili cu opera lui Mikszath Kalman, citit îndelung de Rebreanu și tradus încă din 1912. Din acest contact literar va rezulta doar publicarea schițelor Cum și-a cumpărat bada Csomak o coasă.

Prozele scurte preced romanul lui Rebreanu, îl pregătesc și se implică organic în substanța acestuia ca părți componente ale uneia și aceleiași viziuni despre lume și viață. Intr-o evocare din 1964, Mircea Zaciu nota: "deschis către toate orizonturile, dispus să-și confrunte creația cu cele mai noi nume occidentale, spiritul său rămânea orientat cu consecvență și fidelitate către izvoarele nesecate ale artei și vieții românești". Orientarea spre izvoarele artei românești au drept rezultat redarea specificului într-o formă originală, profund novatoare, inconfundabilă.

Fie că e vorba de universul rural, cel citadin sau lumea războiului, domnește aceeași atmosferă apăsătoare, dramatică în care destinele, marcate de condiționări b#%l!^+a?sociale, morale, biologice, evoluează în mediul ostil inexorabil spre moarte. Excepțional cunoscător al sufletului țărănesc, zugrăvind cu măiestrie lumea lipsită de speranță a măruntelor existențe citadine, nuvelistul își lasă eroii să evolueze "de la sine", să dezvăluie adevăratele raporturi care se stabilesc între realitatea exterioară, constructivă sau incitantă și lumea lăuntrică, dramele dense, scenele, instantaneele psihologice redate sumbru în prozele sale transmit pulsația vieții reale.

Realismul său nu face nicăieri concesii calofiliei, se păstrează constant în limitele noutății strict obiective: "Nicodată – notează Tudor Vianu – realismul românesc, înaintea lui Rebreanu nu înfiripase o viziune a vieții mai sumbră, înfruntând cu mai mult curaj urâtul și dezgustătorul".

Rebreanu nu se abandonează urmăririi în detaliu a proceselor, preocupat să capteze toată materia lor, să transcrie curbele lor întortocheate, ci surprinde reacțiile fundamentale, masive, dialectica lor, dramele în ființă, nu în conștiință, pe care le provoacă activarea unora dintre componente mai adânci ale omului.

"Arta n-are menirea să moralizeze pe om, evident, dar poate să-1 facă să se bucure că e om și pentru că trăiește și chiar să-1 facă mai om" .- nota autorul în Amalgam.

CAPITOLUL II

REALISMUL LUI REBREANU

2.1 Notiunea de REALISM

Realismul este un curent literar care ia nastere în secolul al XIX-lea că reactie impotriva romantismului. Astfel, sensibilitatea subiectiva, imaginatiei debordanta, emotia si reveria specifice romantismului, sunt inlocuite cu obiectivismul relatarii, constiinta lucidă, verosimilitatea faptelor.

Realismul este un curent literar care ia nastere în secolul al XIX-lea că reactie impotriva romantismului. Astfel, sensibilitatea subiectiva, imaginatiei debordanta, emotia si reveria specifice romantismului, curent literar studiat în lectia precedenta, sunt inlocuite cu obiectivismul relatarii, constiinta lucidă, verosimilitatea faptelor.

Dacă poezia este o specie literara cultivată cu predilectie de marii romantici, scriitori realisti plaseaza în prim-planul preocuparilor romanul. Totodata, vom sesiza elemente realiste în dramaturgie, în schita si nuvela. Revenind la roman, realismul prefera prefera romanul-fluviu, desfasurat pe planuri narative multiple, cu actiune dezvoltata, ampla si personaje numeroase. În romanul realist sunt reconstituite cu minutiozitate amanuntele, realitatile, detaliile unei epoci istorice.

Personajele sunt descrise atent, cu lux de detalii, de la aspectul fizic, pana la creionarea acestora prin acțiuni, replici, gânduri, de la descrierea hainelor, pana la dezvaluirea mimicii.

Elemente definitorii ale realismului:

naratorul este omniscient, omniprezent, stie ce gandesc, ce fac, ce au de gând sa facă personajele. El le hotaraste destinul, perspectiva narativa fiind de tip demiurgic (naratorul este omnipotent, se comporta ca un Dumnezeu). Perspectiva narativa este una obiectiva detasata. Aceste doua caracteristici confera veridicitate operei

naratorul este preocupat de problematica sociala, construind astfel tablouri-fresca ale unei societatii

este creata iluzia de realitate, prin dezvaluirea unor scene, imagini verosimile, desprinse din realitate. Banalul, rutină cotidiana, aspectele traiului obisnuit fac parte din zugravirea unui tablou realist, care da impresia de adevar

actiunea se desfasoara pe mai multe planuri, este creata prin fapte, intamplari si personaje preluate din realitatea imediata

incipitul operei literare realiste introduce cititorul în iluzia vietii reale

este utilizată cu preponderenta naratiunea, epicul, în detrimentul analizei. Sunt povestite în mod coerent, usor de inteles, evenimente din viața personajelor, precum si relatiile dintre acestea

personajele din operele realiste sunt reprezentative pentru o tipologie umană, sunt caractere si se supun valorilor etice si morale ale colectivitatii din care face parte

personajul realist este creionat în stransa legatura cu mediul în care traieste; personajele sunt tipice, în situatii tipice

constructia romanului realist este echilibrata, se observa precizia, detaliul, veridicitatea, transparenta

expresiile artistice, figurile de stil au rol caracterizator si nu de infrumusetare a limbajului

2.1 Dimensiunile operei Rebreniene

Liviu Rebreanu consideră că în literatura realistă, prezentarea veridică și obiectivă a oamenilor și evenimentelor este singura viabilă. El însuși menționează, în eseul Cred: „pentru mine arta înseamnă creație de oameni și de viață." Această perspectivă realistă presupune o înțelegere a literaturii ca mimesis, în care autorul își propune să reflecte lumea ca într-o oglindă, în toată complexitatea ei, creând în același timp iluzia unei lumi adevărate, care respectă principiul cauzalității și al coerenței. Criticul Nicolae Manolescu încadrează opera în categoria romanului doric, considerând că iluzia vieții este aici mult mai importantă decât iluzia artei. Obiectivitatea este o condiție a acestui tip de roman, prin narațiunea la persoana a treia, realizată de către un narator omniscient și impersonal.

Textul reprezintă un roman, deoarece este o specie a genului epic în proză, cu o acțiune care se desfășoară pe mai multe planuri, cu conflicte multiple și un număr mare de personaje.

Romanul este realist în primul rând prin tema pământului care constituie, de fapt, miza conflictului, pentru că el determină în lumea satului poziția socială și autoritatea morală a indivizilor. Acestei teme i se adaugă cea a iubirii, pentru că destinul personajului principal este definit de aceste două mari coordonate. De fapt, nu pământul se află în centrul romanului, ci dorința lui Ion de a-l avea. De aceea, putem considera că și tema destinului este definitorie pentru roman. Titlul este sugestiv din această perspectivă, reprezentând numele personajului principal, care devine astfel, personaj eponim.

Un alt element specific romanului realist este prezentarea aspectelor monografice ale satului românesc tradițional: obiceiuri legate de marile evenimente ale existenței umane (botezul, nunta, înmormântarea), sărbătorile creștine (Crăciunul), hora, jocul popular. Rebreanu acordă horei un rol esențial pentru că ea coagulează viața satului, fiind nu numai loc de întâlnire și de petrecere, dar și de confruntări. Se fixează în același timp și timpul și spațiul (duminica, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea).

Există o mare variabilitate a punctelor de vedere despre opera rebreniană , diferențiate după aria de aplicație .Cele mai multe se restrâng la scrierile considerate majore (Ion,Pădurea spânzuraților,Răscoala),restul constituind abia un fundal cenușiu ,dacă nu chiar un balast.Capodoperele se comportă vampiric cu restul operei.Numeroase sunt aplicațiile secvențiale ,asupra unei singure cărți ,asupra unei perioade restrânse sau asupra unui singur aspect al creației literare.Marea monografie ,care să însumeze toate aspectele ,fațetele,nivelurile ,dimensiunile ,nu a fost încă scrise despre rebreanu .

Se poate remarca o diferență apreciabilă de la o etapă istorică la alta ,în preferințe si opțiuni ,reprobări si ignoranțe.Adevărata amploare a operei a relevat-o numai ediția critică de Opere,întreprinsă și susținută de Niculae Gheran ,ediție ce mai are încă după volumul 16 de îndosariat câteva bune tomuri cu jurnal ,interviurile ,corespondența ,traducerile realizate de scriitor.Ea “incheie de fapt-noteaza Mircea Zaciu-un complicat proces de clasicizare definitivă a romancierului”

Este instructiv să ne amintim fenomenul de recucerire treptată a integralitații operei rebreniene ,dupa ce anii dogmatismului circulaseră numai cele trei romane clasice,nuvelistica și o parte din teatru.In 1965,începe extinderea atenției și a circulației publice a scriierilor blamate sau ignorate,intrând în câmpul vizual și analitic pentru prima dată dupa 1945:Calvarul, Ciuleandra și trei din Adam și Eva,puse chiar de autor sub titlul Calea sufletului- toate incluse in ediția de nuvele în trei volume ,apărute în “Biblioteca pentru toți”, ingrijită de Niculae Gheran. In ediție separată,independentă,Ciuleandra reapare in 1967. Adam si Eva reapare prima dată integral în 1970 (ultima reeditatre se petrecuse în 1946). Amândoi revine în librării în 1971,în colecția de romane polițiste “ Clepsidra”,după ultima apariție în 1946.Craișorul Horia reintra în circuitul public abia in 1975,în volumul 7 de Opere,Jar (împreuna cu Amândoi),în 1978,în volumul 8.

Dintre romane ,cel mai persecutat a fost Gorila,recuperat ultimul,în 1981,în volumul 10 din seria de Opere. Dar asta nu este totul, Mai sunt descoperite și lucrări ale lui Rebreanu despre teatru începand cu volumul 11(1980), totalizând peste1200 de pagini,.printre care multe inedite. Tomurile 12 13 14 (1987-1989) cuprinzând aproximativ 500 de cronici dramatice și alte scrieri despre teatru.Opere 15 (1991) îl redescoperă pe autorul însemnărilor de călătorie din volumul Metropole,imprimat anterior doar in 1931 ,și pe teoreticianul Amalgam,iar imaginea operei lui Rebreanu e destul de departe de a fi integrală. Un loc distinct va trebui rezervat traducerilor lui Rebreanu însuși (indeosebi din maghiară,dar și din germană,franceză ,rusă),unle publicate,altele râmase în manuscris.

Cel mai așteptat dintre documentele postume rebreniene a fost jurnalul , o așteptare intensificată de eșecul tentativelor anterioare de publicare (în 1973, Mihai Gafița la editura Cartea româneasca ;Puia Florica Rebreanu în colaborare cu Vasile Netea la Editura Sport-Turism),de revelația produsă de fragmentele apărute în presă ( în receptiva revista Vatra)In sfârsit , un prim volum a iesit la lumină abia în 1984, studiu introductiv de Puia Florica Rebreanu,note și comentarii de Niculae Gheran,în pretioasa colecție de “Documente literare” de Editura Minerva,cuprinzând pagini din anii 1927-1935;cel de-al doilea volum acopera perioada 1936-1940 ,iar un al treilea volum , care să acopere anii 1941-1944,a rămas pâna astăzi în suspensie.

Editorii au urmărit cu pietate și scrupulozitate restituirea textului și asigurarea informației suplimentare,în comentarii prompte și utile .Indicația “text ales” ni s-a părut curioasă și deconcertantă în raport cu asigurările editorilor in privința textului integrat .Bogăția aparatului de note face lectura comfortabilă, Acribia informatiei necesare e un lucru rar .Un întreg univers literar este redeșteptat printr-un efort uriaș de documentare și adnotări.

2.2 Spectacolul varietatii tematice si stilistice

Campionatul luptei critice în favoarea ideii de varietate a operei rebreniene este, fară îndoială, Vladimir Streinu,repetând de mai multe ori aceeași pledoarie:”Liviu Rebreaunu, privit în marea felurime a formelor de roman pe care le-a practicat , este un scriitor de o vioiciune pe care n-au atins-o nici o dată scriitorii reputați prin agerimea de concepție și realizare. In adevăr , literatura română nu mai cunoaște un alt romancier care sa-și varieze cu atâta libertate de spirit formula artistică de la un roman la altul “.

Strălucirea imaginii complexe a unui clasic se poate realiza si pe calea reducerii comentariului la capodopere. Deși, teoretic,o carte slabă trebuie să aibă același destin b#%l!^+a?indiferent de autorul ei(genial prin alte creații sau mediocru întotdeauna ),practic se întâmplă altfel :Gorila,un interesant roman de mâna a doua , va avea întotdeauna o soartă mai bună ajutat de contextul operei monumentale,decăt cel mai înplinit roman al lui Felix Aderca sau Mihail Sebastian.Se întâmplă însă adesea ca opera lui Rebreanu să sufere extinderea concluziilor valabile numai pentru Ion si Răscoala , asa încât totul este pus sub lespedea patimi pentru pământ .Insăși noțiunea de epopee țărănească este înțăleasă într-un sens generic și rezumativ pentru ansamblu.Drama posesiunii pământului e numai una dintr-o constelație mai bogată a operei întregi:drama datoriei naționale din Pădurea Spânzuraților, drama dragostei neîmplinte,cu aspirație spre metafizic,din Adam si Eva,drama politicianismului din Gorila ,drama asprației sociale ,spre dreptate din Crăișorul,drama psihologică din Ciuleandra,drama autobiografică din Calvarul. Asupra nici unei opere clasice nu acționează cu consecințe mai nefaste prestigiul capodoperelor umbrind aproape în anonimat restul creației .

Intre Ion, Pădurea spânzuraților, Răscoala și celelalte romane ale lui Rebreanu ,critica a creat un spatiu mai mic sau mai mare,lăsând uneori chiar impresia de imcompatibilitate între capodopere și”operele minore “.Judecata de valoare s-a exprimat tiranic,tăind adesea elanul analizelor ,având plăcerea să se mai exercite multă vreme după încheierea unei activități artistice ,în repetarea inutilă a lui “nu” lipsit de nuanțe și ezitări.Astfel, au trecut într-o completare nu neapărat necesară , ca o anexă.Adam și Eva , Ciuleandra,Crăișorul, Jar, Gorila,Amândoi, rezultate,se spunea sau se insinua (evident ,un uniform de către toți exegeții),ale unei vacanțe a inspirației și a puteri creatoare:o vagabondare prin ținuturi diverse, a cărei libertate și mobilitate de spirit –se sublina-sunt singurele câștiguri. Dacă ar fi să trasăm o a doua linie de demarcație,am lăsa pentru al treilea plan, într-o umbră ce e îngroașă din ce în ce mai mult , numai Craișorul , Jar și Amândoi.

2.3 Sensurile realismului Rebrenian

Realismul nu epuizează sensurile operei – e o constatare din ce în ce mai stăruitoare în critica de după apariția volumului lui Lucian Raicu. Metafizicul ,valorile simbolice,poetica discretă a tainei, explorarea subinconștientului constituie tentative de îmbogățire a dimensiunilor a operei ,de multiplicare a nivelurilor de semnificație .Această diversificare a mijloacelor și mizelor artistice nu ține nici într-un caz de un spirit epic rigid si realist,ci de unul mobil ,suplu,deschis,permeabil, la sugestiile venite de pe alte teritorii decât acelea ale socialului ,materialității,cauzalități accesibile sau logicii curente.E un Rebreanu dincolo de realism,a cărui identitate secretă ,greu aproximabilă ,solicită un instrumentar critic evoluat ,modernizat. Am evitat să-l considerăm numai pe accesta adevăratul său esențialul Rebreanul și, fără exagerare sau exclusivism,l-am completat,cum era firesc cu fațetele evidente, unanim recunoscute,ale pre-realistului și realistului clasic. Istoria ,teoria și critica literară participă în mod egal ,pentru a disocia cele trei “personaje” la fel de adevărate:un Rebreanu dincolo de realism.Sunt trei ipostaze ,sensibil diferite ,dar care nu se anuleaza unele pe altele ,nu se exclud ,ci se completează în mod fericit.

Rebreanu afirmă o puritate “clasică” a formei prin echilibru, simplitate, accesibilitate, limpezime, religiozitatea artei, tipicirea personajelor, monumentalitate, rigoarea construcției geometrice.O astfel de impresie rămâne valabilă numai pentru partea operei rebreniene, aceia subsumabilă caracterizării de “realism pur” după expresia Pompiliu Constantinescu. Dincolo de realism înseamnă deci,în cazul lui Rebreanu ,si această aspirație discret clasicistă. Dincolo de realism nu înseamnă deci cu necesitate modernism,ci o permeabilitate la alte tendințe,care pot fi naturaliste sau expresioniste,dar si romantice sau clasice.

Liviu Rebreanu scrie o proză ce aparține unui realism întarziat și modernitatea lui,câtă e,decurge de aici.Orce valoare,în măsura în care e autentică, și deci actuală.Dincolo de realism înseamnă că există ,în evolutia constiinței estetice a lui Rebreanu ,o fază pre-realista de primă tinerețe si post-realistă capabilă să asimileze elemente din alte zone,cum sunt inconștientul ,metefizicul și miticul. b#%l!^+a?

In concluzie toți critici care au citit și criticat scrierile lui Liviu Rebrenu au adus numai vorbe frumoase la adresa autorului susținând operele sale ca fiind unele din cele mai reusite din acea perioadă.

2.3.1 In perimetrul realismului obiectiv si dincolo de el

Disponibilitatea multiplă a formulelor narative rebreniene este cel mai adesea victima unei reducții didactice,Fără îndoială că marca distinctă a epicii rebreniene în istoria romanului românesc constituie obiectivitatea până la impersonalizare,dobândită prin Ion la 1920 intr-un ocean de proză lirică .Se constituie astfel un model intern al realismului obiectiv,echivalentul românesc al lui Balzac sau Flaubert.

Cele mai multe din argumentele definitorii ale artei și viziunii rebreniene vin pe filiera romanului realist .Autorul își spune consecvent “optica demiurgică,omniscentă și omniprezentă”Prozatorul își introduce cititorul în lumea ficțiunii prin arta specială a verosimilități .Glisarea imperceptibilă,fermecată, înșelătoare,se petrece într-un mod la fel de greu definibil atât la intrarea cât și la părăsirea spațiului imaginar.Autorul era perfect conștient de ritualul magic al intrării și ieșirii din ficțiune:

“ Cititorul care s-a dus în satul Pripas pe șoseaua laterală,trecând peste Someș și prin Jidoviț , se întoarce la sfâtsit pe acelaș drum înapoi în lumea lui reală.Lumea romanului rămâne astfel în sufletul cititorului ca o amintire vie, care apoi se amestecă cu propriile-i amintiri din viața proprie…”

Verdicitatea de tip realist din Ion creează cu atât mai mult deplină încredere în onestitatea scriitorului cu reperele din teren sunt verificabile:

“ Acțiune se petrece in satul Prislop, de lângă Năsăud;în roman,Pripas.Pentru a situa locurile ,pornesc cu cititorul pe șoseaua națională,mă abat,din sus de Amaradia, pe o șosea laterală care trece Someșul ;apoi,prin satul Jidovița,ajungem la Pripas.Armadia e numele gasit orășelului Năsăud,precum Jidovița indică satul , ce se numea înainte Tradam, dintre Năsăud și Prislop.Descrierea drumului până la Pripas și chiar a satului și a imprejurimilor corespunde în mare parte realității.De când romanul Ion a devenit prea cunoscut,și satul Pripas a dobândit o faimă pe care n-a nadajduit-o,niciodată ,călătorilor de marcă li se arăta de șefii autorităților din Bistrița sau din Năsăud casa în care ar fi stat învațătorul Herdelea,crucea de la intrarea în sat ,casa lui Ion Glanetașu,cârciuma lui Avrum,pe care azi o ține un nepot de-al lui ,și diverse alte lucruri din roman.”

Romanul realist alcătuiește, perfect verosimil, o imagine a lumii si anume un duplicat al ei. Drumul din Ion situează”lumea fictivă în marele flux al lumii reale”

Romanul rebrenian corespunde modelului doric,prin imaginea euclidiană a lumii,impersonalitatea creatorului,cauzalitatea stringentă.

In Ion ,Pădurea spânzuraților și Răscoala punctele de sprijin în realitate cea mai concretă pot fi urmărite la modul documentar,geografic,social sau istoric.Ele nu lipsesc nici în Crăișorul Horia sau Gorila.Sigur că realismul nu trebuie înțeles la modul simplist al “copiilor după natură”dar el nu există în afara verosimilitații.Insă Rebreanu a fost secretarul societații contemporane numai într-o anumită parte a operi lui.Curios este faptul că tocmai aici a izbutit realizările artistice cele mai durabile:acestea sunt romanele lui autentice.Aspirația depășirii limitelor poeticii realiste nu poate fi însă ignorată fără a aduce un grav prejudiciu dinamicii stilistice a prozei rebreniene.

<<Realismul>> lui Rebreanu se dovedește a fi în ultimă analiză impur și în orice caz altfel orientat decăt în genere și cu puține excepții s-a afirmat .

De altfel,în autodefinirea din Cred,Rebreanu face ape la un vocabular ciudat pentru un realist:unicitatea sufletului,”misterul eternității”,”viață eternizată prin mișcări sufletești”obsesia absolutului eteric,enigmele vieții,ale iubirii și ale morții.

2.3.2 Critica interbelică: în limitele realismului tradițional

Filmul receptării interbelice

Mult simplificat, filmul receptării interbelice are o tramă destul de clară. Volumele de nuvele ale lui Rebreanu apar într-o indiferență cvasi-genera-lă, cu excepția sprijinului entuziast al lui Mihail Dragomirescu. Până în 1920, odată cu Ion, ieșit ca din pământ, nu există o problemă Rebreanu pentru critica românească; ea se formulează și se complică după aceea. Se pot identifica două atitudini distincte. Una a criticilor de direcție, care îl primesc pe Rebreanu cu o subtilă moderație de apreciere, cu excepția, iarăși, a lui Mihail Dragomirescu. în perioada ei ieșeană, Viața românească avea în topul său deja un mare prozator, pe Sadoveanu, și lângă dânsul nu părea să mai încapă încă unul, după felul în care scriu G. Topîrcea-nu, Octav Botez și G. Ibrăileanu despre Rebreanu; netemperată, scapă în revistă, în 1921, părerea entuziastă a tânărului Tudor Vianu (care nu făcea parte din staff), dar va fi neutralizată în curând.

Din punctul de vedere al exigențelor modernismului, E. Lovinescu sesizează în Sburătorul carențele de intelectualitate și de citadinism ale prozei rebreniene și-i elogiază izbânda obiectivitătii. Tudor Ar-ghezi, în nume propriu, își permite să reacționeze violent la „stilul cenușiu" din Ion, dar o făcea cu infatuare modernistă. Nicolae Iorga mai apăra încă, în 1934, în Istoria literaturii române contemporane, reduta demult ruinată a sămănătorismului, citindu-1 nemulțumit pe Rebreanu cu exigențele naționalismului militant.

Cel de-al doilea tip de atitudine critică aparține tinerilor Tudor Vianu, Pom-piliu Constantincscu, Perpessicius, Șerban Cioculescu, G. Călines-cu, Vladimir Streinu. Componenți ai celei de-a treia generații post-maioresciene, ei vor practica o lectură critică cu adevărat liberă de orice doctrină sau ideologie de grup. Vor instaura după 1925, când intră primii în arenă, până în 1944, la moartea scriitorului, o „regalitate" a lui Rebreanu, care îl plasează alături sau chiar deasupra lui Sadoveanu.

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!

2.4 Imaginea satului în nuvele și romanele lui Liviu Rebreanu

Operele cu tematică rurală ale lui Liviu Rebreanu alcătuiesc un tot organic și unitar pivotând în jurul temei pământului, fundamentală pentru viața socială de până la al doilea război mondial. Liviu Rebreanu intenționa să scrie câte un roman despre fiecare provincie românească și să realizeze o frescă a țărănimii române.

„Toată concepția mea creatoare am avut-o formulată în minte încă de când am venit în Ardeal. Omul nu trebuie să se îndepărteze de pământ, este concepția prin prisma căreia s-a născut Ion și Răscoala și, în parte Pădurea Spânzuraților și se vor mai naște alte câteva romane asupra țăranilor. Așa că Răscoala e o treaptă spre care visez să mai scriu. Voi descrie într-un alt roman, intitulat poate Întunericul, cum s-a comportat țăranul român în marele nostru război, și apoi, ca un corolar deasupra acestora, am ideea unui roman intitulat Pacea în care viziunea se întregește armonic, într-un sat românesc mare și consolidat. Bineînțeles că toate acestea nu trebuie să te facă să crezi că aș urmări realizarea unui ciclu și nici măcar vreo apoteoza filosofica a țăranului. Urmăresc o simplă viziune, atât…”

Rebreanu este un romancier care a văzut epopeic viața satului românesc, în centrul căruia s-a găsit mereu drama cea mai veche și mai adâncă, drama pământului. Scriitorul creează o lume cu problemele ei proprii care depășesc nivelul simplei instinctualități. El pune în mișcare eroi diferiți ca psihologii, dar și mulțimea ca erou unic acționând potrivit legilor luptei pentru existență.

O mare parte a nuvelelor lui Liviu Rebreanu au calitatea de a învia un tablou adevărat și variat al vieții satului. Liviu Rebreanu se înrudește prin locul pe care îl cercetează și descrie cu Mihail Sadoveanu. Spre deosebire de acesta Rebreanu studiază satul, nefiind retras, ci prins în angrenajul luptei pentru îmbogățire, suferind efectele dezumanizării specifice societății stăpânite de puterea banului. Țăranii lui se apropie de cei ai lui Slavici și Agârbiceanu. Realizarea pe plan financiar joacă un rol mult mai mare decât în opera oricărui romancier român.

Nuvelele lui Rebreanu au calitatea de a învia un tablou variat și adevărat al vieții satului. În plin semănătorism și poporanism, Rebreanu observă diferențele de clasă și pe acelea din mijlocul țărănimii. Este primul scriitor al literaturii noastre care face o descriere reală a satului. Țăranii lui Rebreanu sunt obișnuiți să fie batjocoriți la tot pasul, nici măcar nu îndrăznesc să întrebe ceva. Există o poveste care se repetă des în viața satului: doi băieți, unul sărac, celalalt bogat, iubesc aceeași fată. Cei doi se luptă pentru iubirea ei, fata devenind soția celui bogat, după cum este și de așteptat.

În Ofilire, fata țăranului sărac, Ion Prundarul, este sedusă și părăsită de fiul preotului, student la b#%l!^+a?medicină, pentru ea un „boier”. Această temă a fetei înșelate a fost preluată și în Ion. În Proștii doi țărani din Năsăud, tată și fiu, sunt împiedicați să-și cumpere bilete de tren, la timp, fiind copleșiți de vexațiunile șefului de gară, ale conductorului și chiar ale vardistului și hamalului, aceștia fiind ei înșiși oameni apăsați de ierarhia socială, nu trezind iluzia că există indivizi inferiori chiar umilei lor condiții. Revolta „proștilor” se reduce la un blestem amar : „ Nu v-ajute Dumnezeu sfântul !”. O versiune a acestui episod apare și în Răscoala.

Satul românesc văzut de Rebreanu în condițiile micii proprietăți, comunică anumite permanențe ce depășesc limitele istorice. Asistăm la desfășurarea amplă a vieții, marcată de marile ei evenimente ca: nașterea, căsătoria, moartea sau de obiceiuri cu un trecut milenar.

Aducerea pe lume a unei noi vieți reprezintă un miracol. Nașterea reprezintă unul dintre cele mai importante momente ale vieții. În Ion, pe Ana o apucă durerile facerii pe câmp. Scena are în prim-plan reacția fiziologică dură, sugerată prin elemente familiare universului rural: „Când să plece însă să rezeme capul în trunchiul scorburos, o sfredelii un junghi atât de dureros parcă o secure iar fi despicat burta. Se prăvăli fără putere pe pământul dogorit și crăpat, strângând dinții de-i pârâiau ca niște oase sfărâmate, căutând să-și ascundă suferința. Dar, cu toate încordările ei, un țipăt sfâșietor, prelung și jalnic i se smulse din plămâni, urmat de gemete grele care-i uscau cerul gurii.” Ca toate femeile mai în vârstă de la țară, soacra Zenobia, se pricepe la moșit și vine imediat s-o ajute și să-i aline durerile.

Rebreanu a fost preocupat și de cel de-al doilea pol al existenței, moartea, care încheie brutal toate dramele care se petrec în operele sale. Eroii mor de obicei asasinați (Ion), prin sinucidere (Ana) sau condamnați (Horia) sau Apostol Bologa. Doar cel care moare de moarte bună exemplifică plenar legea implacabilă și universală. O adevărată meditație asupra morții văzută cu o seninătate și împăcare țărănească și bătrânească descoperim în episodul morții lui Dumitru Moarcăș, om fără căpătâi, care mai dă câte o mână de ajutor în familia cea nouă a Glanetașului. Mai mult curioasă decât temătoare, Ana îl iscodește, vrând să afle ceva din tainele fenomenului impenetrabil. Mai întâi, îi observă bărbatului că nu ar trebui să se mai radă (operație pe care el tocmai începuse să o facă), deoarece „ nu mai umblă după fete. Moarcăș îi răspunde „ Eu nu mai umblu, dar după mine umblă una… una cu o coasă mai ascuțită decât briciul ăsta…Umblă și umblă, și numai un semn așteaptă ca să facă hârș ! și să mă duc drept în fața lui Dumnezeu, să mă judece cum și ce am dres în lumea pământească, mormăi Dumitru puțin ciudat…”. Omul are o anume viziune socială a morții, aceasta fiind blândă cu cei săraci și rea cu cei bogați. Vorbele lui exprimă o filosofie țărănească a bunului-simț izvorâtă și dintr-o experiență amară:

„-De ce să-mi fie frică, fata moșului? Omul trăiește ca să moară și cum trăiește, așa moare. Dacă trăiește rău, moartea-i bună și blândă ca o sărutare de fată mare. Dacă trăiește bine, atunci și moartea-i rea și coasa nu taie și te chinuiește și te sucește mai dihai ca-n pântecele iadului…”

Fulgerat într-o clipă, Moarcăș, moare senin, cu acel surâs nepăsător. Se adună femei și bărbați, și încep cele rânduite mortului. Fenomenul oricât de obișnuit și repetabil, îi pune încă o dată în față necunoscutului care le împresoară sufletele de teamă și de smerenie. Atmosfera se tulbură prin apariția Paraschivei care-și bocește bărbatul „de ochii lumi”, ca apoi să-i caute în chimir și să se plângă că a lăsat-o pe drumuri. Veșnica problemă a averii și a banilor nu le iese din minte țăranilor lui Rebreanu, nici în fața morții, care-i descumpănește doar pentru o clipă.

Un alt eveniment care constituie o permanență umană, este nunta, prilej pentru scriitor de a intra și mai adânc în psihologia personajelor, precum și în viața de tradiții a satului. Asistăm la o nuntă de genul Nunta Zamfirei, tratată realist, respectând tiparul datinei. Și nunta lui Ion și a Anei „trei zile, după obicei”, pornind cu un alai în care prinții poleiți ai lui Coșbuc, sunt acum țărani adevărați : „În frunte, călăreții pocneau mereu din pistoale pe când în căruța întâi lăutarii își frângeau degetele cântând și totuși nu se auzea decât grohăitul gordunei. Apoi venea o căruță cu mirii și cu druștele, apoi o brișcă cu nașii având pe obraji gravitatea cerută de împrejurări, apoi o altă căruță cu părinții mirilor și câteva fete mai spălate, în mijlocul cărora, Zenobia era cea mai zgomotoasă, apoi altele încărcate cu flăcăi și fete ce chiuiau și se zbenguiau.” După ce se consumă oficierea căsătoriei civile, nașii fiind învățătorul și soția sa, nunta, cu masa mare, se așează. Socrul cel mic este Vasile Baciu. Spiritele se încing și „în aerul îngroșat de mirosuri grele” are b#%l!^+a?loc un spectacol popular, plin de culoare și de pitoresc, amintind parcă de vremuri fabuloase. „În casă și în tindă, în ogradă jucătorii asudau, lăutarii își alungau oboseala cu rachiu. Bucătăreasa mare, mama Floricăi, suflecată până-n genunchi și cu un linguroi uriaș, umbla printre mesele încărcate, luându-și mâncările și chiuind la întrecere cu Zenobia, care, de mândră că era soacră mare, se îmbătase tare.” Urmează apoi jocul miresei de la miezul nopții când Ana, fiind însărcinată, cedează locul Floricăi. În a treia zi, ospățul se mută la socrii mari, unde mireasa se duce cu lada de zestre, urmată ca-n basm de „amar de vite și galițe că de-abia încăpeau în ograda Glanetașului.”

În afara evenimentelor capitale, ce implica existența, ca și specificul ei național, și de mentalitatea țărănească patriarhală, trebuie amintită hora ca element străvechi al vieții satului, mijloc de exprimare a virtuților artistice la modul sincretic, formă de divertisment și prilej de cunoaștere a tinerilor. Rebreanu aude tropotul jucătorilor bătând Someșana, de se zguduie pământul, vede fustele înfoiate ale fetelor la Învârtita. Hora reprezintă un element general al acțiunii, cadrul de prezentare al personajelor din Ion. Hora este răspântie de unde pornesc două drumuri ale narațiunii, mergând în paralel sau uneori întretăindu-se, comunicând mereu între ele, pentru a da o imagine totală, monografică, a vieții satului românesc.

În romanul Ion satul ardelean trăiește într-o serie de tipuri secundare, văzute cu un realism care însumează forma cea mai deplină de obiectivitate din tot romanul românesc , era de părere Pompiliu Constantinescu. În Răscoala , scriitorul simte nevoia să facă o analiză socio-economică. Satele parcă au fost calamitate, scoțând în evidență : „două ulițe încrucișate, niște căscioare murdare, printre ogrăzi mulți copii și orătănii, ici-acolo vreun țăran pipernicit.” Apoi este descrisă moșia Iuga din Amara, sat „ copleșit de aceeași sărăcie, cu aceleași căsuțe umplute cu paie, aceleași ogrăzi pline de bălării .” Trecătorul are sentimentul unei țări a nimănui, a pustiului . Lângă conacul bătrânesc „ înfipt până la jumătate în pământ, cu un cerdac sprijinit pe stâlpi care împodobeau fațada cu un portic primitiv ”, se înălța conacul lui Grigore, în fața căruia era un rând de flori roșii în formă de inimă .

Grigore Iuga descria țăranul astfel : „Așa e țăranul pretutindeni , mă rog și la noi, în Transilvania‚ tot după pământ se zbate, și niciodată nu-i ajunge. Și e bine că e așa. Cât țăranul va iubi cu atâta patimă pământul, e sigur că nimeni nu i-l va putea smulge .”

2.5 Realismul obiectiv și cel psihologic

Literatura cu tematică țărănească era dominată până la apariția lui Liviu Rebreanu de semănătorism. Cu toate virtuțile ei de evocare istorică și de virtualism național, aceasta nu trecea peste limitele povestirii. Nici campania lui Ibrăileanu pentru un realism țărănesc nu ajunsese la rezultatele așteptate, prozatorii Vieții românești fiind, în mare parte, amatori (Spiridon Popescu, Paul Bujor, Jean Bart). Nivelul romanului atins de D.Zamfirescu si de I.Slavici la sfarsitul secolului al XIX-lea nu fusese depășit.

Deceniile 1900-1920 aparțin genului scurt, scriitorii de marcă fiind nuveliști, povestitori sau memorialiști. Genul cel mai modern al prozei obține acum un reprezentant de talie europeană.Creator prin excelență epic, în parte dramatic, Liviu Rebreanu este un prozator obiectiv, cu rare efecte antilirice. Această particularitate a sa, caracteristică și altor mari romancieri (Balzac sau Tolstoi), a fost, nu întâmplător, de la început observată, socotită o vină și incriminată ca atare. Pentru Tudor Arghezi, Rebreanu era un simplu înregistrator de fapte văzute cu „ochiul mort și mintea somnolentă”, adică fără vreun adaos personal care să le transforme. Conform concepției sale realiste, Rebreanu nu e interesat sub raport stilistic decât de exactitatea exprimării, de corespondența dintre idei și expresie, de adecvarea stilului la proveniența și vorbirea obișnuită a personajelor.

Din punct de vedere teoretic, Rebreanu s-a situat aproape statornic pe pozițiile realismului critic, încă de la început. Analiza internă a operelor dezvăluite alături de reflectarea realistă și realist-critică predominantă din scrierile fundamentale, aspecte secundare de viziune naturalistă, care sunt mai accentuate în scrierile de mai mică valoare. Scriitorul a parcurs trei etape, având în total aproape trei decenii și jumătate. În prima etapă (1907-1917) a scris nuvele realiste, realist-critice și naturaliste; în a doua etapa (1917-1932)- principalele romane realiste, iar în ultima etapă (1933-1943)- romane naturaliste. Vechile observații critice cum ar fi că Rebreanu nu percepe aproape deloc orășenescul, că nu este în stare să analizeze cunoștința, nu trebuie luate în serios dacă se b#%l!^+a?admite că în unele nuvele, în Ion, în Ciuleandra și în Răscoala există tablouri de viață citadină, ca în Pădurea Spânzuraților analiza cunoștinței este magistrală. Toate acestea se adaugă la capacitatea extraordinară a lui Rebreanu de a surprinde existența unei societăți întregi, de a face să trăiască într-o imagine grandioasă, sufletul colectiv, uriașele conflicte din clocotul vieții sociale.

Omul elementar nu mai era prezentat în caracterul lui mitic și eroic, așa cum a fost făcut de Gârleanu, Sadoveanu, ci în urma și precara lui realitate socială, fără sentimentalitate, în scene crude, izolate din cadrul de farmec al naturii, dar cu o putere de observație incisivă. În locul cuvintelor frumoase folosește cuvintele alese dintr-un fond de provincialisme, cu un oarecare răsunet onomatopeic și cu vagi senzații repulsive în timbrul lor psihic: a molfăi, a circăli, a lihăi, a râgâi, etc.

În locul metaforei poetice, forma cea mai simplă a mijloacelor stilistice care construiesc o imagine, este folosită comparația, aleasă de obicei din domenii menite să arunce asupra lucrurilor reflexe de urâțenie: geamurile unei locuințe sunt comparate cu ,, niște lespezi muruite cu leșie” (Frământări) ; cuptorul pare ,, culcat în colț ca un bivol” ; biserica cu turnul ei era ,, ca un om mic la cap și gros la trup”; preoteasa ,, era o femeie mică și grasă ca un butoi de bere”.

Unui personaj ,, vinele de pe tâmplă i se îngroșară ca niște lipitori hrănite cu sânge”. Scena bătăii la care este supusă Ana este descrisă fără cruțare pentru nervii cititorului. Senzația organică ocupă un loc imens în toate romanele lui Rebreanu, în care viziunea naturalistă a omului reține în primul rând aspectul lui animalic. Sudoarea, setea, frigul, fiorii trupului uman, toate acestea apar în nenumărate descrieri pe care scriitorul le dorește puternice, directe, zguduitoare.

Cultivând un realism obiectiv, a cărui modernitate i-o asigură și unda naturalistă, purtătoare a noi curente și psihologismul dostoievskian, precum și aspirația subdiacentă spre cifrul simbolic, proiectând asupra marilor drame eterne și specifice românului, o viziune grandioasă și unitară ce năzuia făurirea unei epopei naționale, Rebreanu a creat efectiv romanul românesc de observație socială și de analiză, dovedindu-se, în linia lui Tolstoi, un excepțional constructor epic, în care sălășluia germenele unui cineast și al unui regizor. Rebreanu stăpânește mișcarea vastă a mulțimilor, împinse de impulsuri și de instincte. El a realizat o tipologie variată, ireductibilă. Eroii săi nu sunt numai ființe simple, fără complicații sufletești.

De fapt este o lume care speră mereu la fericire, dar este născută sub zodia tragicului, răvășită de instincte și pasiuni, de probleme de conștiință morală. Dramele fundamentale, a pământului, a dragostei și a datoriei, ni-l relevă înainte de toate pe creator unul dintre cei mai mari, nu numai de la noi.

2.6 Prezentarea conținutului și a conflictelor

În planul conținutului, romanul respectă principiul realist care solicită prezentarea vieții în multitudinea ipostazelor sale. În ceea ce privește planurile narative, Rebreanu folosește tehnica planurilor paralele, prin care prezintă simultan viața țărănimii (Ion, Ana, Vasile Baciu, George, Florica) și viața intelectualității (preotul Belciug și familia Herdelea). Se poate vorbi așadar, chiar despre un roman în roman, pentru că se urmărește în paralel destinul a două familii aparținând unor grupuri sociale diferite.

Conflictul este generat, ca în orice roman realist de dorința de parvenire a unui personaj, de lupta pentru o poziție socială sau de confuziile generate de iubire. Conflictul central al romanului este lupta pentru pământ care determină în lumea satului poziția socială a indivizilor și autoritatea lor morală. Ion este implicat într-un dublu conflict exterior: cu Vasile Baciu, pentru obținerea pământului și cu George Bulbuc, pentru Ana și apoi pentru Florica. În confruntarea cu Vasile Baciu, el folosește șantajul moral, amenințând că, dacă nu i se vor satisface condițiile, Ana va fi expusă lumii ca una care a păcătuit înainte de nuntă, rămânând însărcinată. Cu George, conflictul are ca miză iubirea. Momentul în care se intensifică conflictele este nunta lui Ion cu Ana, când fata realizează că ea nu reprezintă pentru soțul ei decât sursa averii.

Pe planul intelectualității se manifestă conflictul național, între mica intelectualitate, care dorește autonomia românească și stăpânirea austro-ungară.

Totuși, definitoriu pentru personajul principal este conflictul interior, între glasul pământului și glasul iubirii, care îl conduce pe acesta într-o situație limită. De fapt, destinul lui Ion nu este marcat de confruntările cu semenii săi, pe care îi și domină, de altfel, ci de relația cu pământul care devine pentru el, o obsesie.

Exprimarea opiniei asupra relațiilor dintre personaje din perspectiva conflictelor
Personajele sunt construite, de asemenea, în spirit realist, susținând firul epic al romanului. Personajul principal este tipic realist, exponențial pentru o anumită categorie socială, iar structura sa psihologică este pusă sub semnul unor trăsături dominante: tipul țăranului, caracterizat printr-o inteligență dură, egoism și cruzime, dar mai ales printr-o voință imensă. Conform delimitării teoreticianului E. Forster, el este un personaj rotund, având capacitatea de al surprinde cititorul în mod convingător prin reacțiile și gesturile lui. El se opunej personajelor plate, construite în jurul unei singure idei sau calități, precum Ana« Florica.

Ion este un personaj eponim (numele său dă numele romanului), dominând întreaga lume care gravitează în jurul său (Ana, Vasile Baciu, Florica,: George), și care contribuie la evidențierea trăsăturilor lui, a caracterului complex,: cu însușiri contradictorii: viclenie și ingenuitate, brutalitate și delicatețe.

Inițial, el este caracterizat în mod direct de către narator, beneficiind de un portret marcat de calități: „iute și harnic ca mă-sa"; „munca îi era dragă oricât ar fi fost de aspră". Elementul fundamental al conflictului, pământul, îi subordonează toate trăsăturile: „Pământul îi era drag ca ochii din cap", iar lipsa acestuia apare ca o nedreptate, ceea ce justifică dorința pătimașă de a-l avea:[ „Toată istețimea lui nu plătește o ceapă degerată, dacă n-are și el pământ mult,| mult…"

Celelalte personaje ale romanului îi evidențiază caracterul, cu lumini și, umbre, în funcție de conflictele în care sunt implicați cu toții. Astfel, învățătorul Herdelea îl aprecia ca „unul dintre cei mai iubiți elevi", iar doamna Herdelea îl consideră „un băiat cumsecade, muncitor, harnic, săritor, isteț". Optica lor se va schimba însă pe parcursul acțiunii, când Ion va trece în conflictul dintre învățător și preotul satului, de partea celui din urmă.

Autocaracterizarea evidențiază frământările sufletești, prin monologul interior: „Mă moleșesc ca o babă năroadă!". Definitoriu pentru personajul principal este conflictul interior între glasul pământului și glasul iubirii: deși o iubește pe Florica, fata frumoasă dar săracă, dorința de posesie a pământului îl determină să o aleagă pe Ana, cea „urâțică", dar bogată.

Cele mai multe trăsături reies însă din caracterizarea indirectă, din ' faptele și atitudinea personajului, din relațiile cu celelalte personaje. Astfel, Ion este impulsiv, chiar violent, ceea ce atrage respectul, teama celorlalți flăcăi ai satului și a lăutarilor care cântă la comanda lui și îl însoțesc la cârciumă după horă, deși George este cel care îi plătește.

Viclenia sa este evidentă în relația cu Ana, pe care o seduce, îi speculează sentimentele, cucerind-o și lăsând-o să creadă că, de fapt, ea l-a cucerit. Inteligența dură, egoismul, cruzimea îi subordonează toate acțiunile: bătaia cu j George, comportamentul agresiv față de Ana. 

El reprezintă, așa cum spunea criticul Eugen Lovinescu, „expresia instinctului de stăpânire a pământului", având ca trăsături definitorii „inteligența ascuțită", „viclenia procedurală" și „voința imensă".

Este naiv, în relația cu Vasile Baciu, crezând că nunta îi va aduce și pământul, fără a încheia o înțelegere legală. De fapt, destinul personajului principal nu este marcat de conflictele exterioare, cât mai ales de conflictul interior, generat de relația sa cu pământul.

Personajul are o dorință obsesivă de a stăpâni acest pământ, iar elocventă în acest sens este scena sărutării lutului: „Îl cuprinse o poftă sălbatecă să îmbrățișeze huma, s-o crâmpoțească în sărutări!" Acest gest depășește limitele unei reacții obișnuite, sugerând patima exagerată pentru pământ, precum și legătura indestructibilă cu acesta. Personajul trăiește o triplă voluptate: a simțurilor, a puterii, a trupului, iar acest moment alegoric exprimă reducerea lui la esență. Din această perspectivă, deznodământul este previzibil: Ion va muri ucis cu ajutorul unei unelte a pământului, sapa, iar George care-l lovește nu este decât un instrument al destinului.

Romanul realist mai presupune un tip anume de personaj, purtător de cuvânt al naratorului, ceea ce-i conferă acestuia un grad mai mare de obiectivitate: personajul alter-ego. Acesta este Titu Herdelea, care va apărea și în alte romane {Răscoala, Gorilă). În Ion, el face legătura dintre cele două planuri și îi detemină pe membrii celor două familii să comunice. Este un personaj tipologic, reprezentând intelectualul dilematic, care caută răspunsuri la marile probleme ale existenței personale și sociale.

2.7 Relevarea particularităților discursului narativ

În ceea ce privește structura, romanul este alcătuit din două mari părți complementare, având în centru pământul, respectiv iubirea: Glasul pământului și Glasul iubirii, cărora li se subordonează cele treisprezece capitole cu titluri sugestive: începutul, Blestemul, Sfârșitul.

O altă trăsătură realistă este prezentarea veridică a oamenilor și a evenimentelor, care se face încă din incipit. În descrierea drumului care intră în satul Pripas, naratorul estompează distincția dintre realitate și ficțiune și surprinde cadrul unei lumi în care narațiunea pare a continua viața însăși. Detaliile toponimice dau veridicitate prezentării și îl familiarizează pe lector cu aspectele etnografice și sociale ale lumii prezentate. În același timp, descrierea ilustrează condiția socială a unor personaje și anticipează rolul acestora în desfășurarea narativă.

Finalul reprezintă descrierea aceluiași drum, după încheierea evenimentelor, drum care se pierde, de această dată, în „șoseaua mare", înscriind destinul individual al personajelor în marele destin universal. Simetria incipitului cu finalul corespunde concepției lui Rebreanu despre roman, înțeles ca un „corp sferoid".

Tehnica narativă este tipic realistă. În primul rând, opera respectă principiul cauzalității și al coerenței, romanul având o desfășurare logică și cronologică. Totuși, naratorul adaugă procedeul anticipării, prin care se prefigurează evoluția unui personaj prin replici, gesturi, situații care anunță evenimentele ulterioare. În „Ion", cel mai important element cu valoare de anticipare este apariția Savistei, în momentele cheie ale romanului.

Perspectiva narativă este auctorială, făcută din punctul de vedere al unui narator detașat, obiectiv, care nu intervine în desfășurarea acțiunii prin comentarii sau explicații, un narator omniscient și omniprezent, care relatează la persoana a treia, prin focalizare 0, dând cititorului impresia că stăpânește narațiunea.

Acest narator înfățișează realitatea ca pe un proces logic, prin înlănțuire (respectarea etapelor acțiunii) și prin alternanță (trecerea de la un plan narativ la altul).

CAPITOLUL III

Critica literara – personajele lui Rebreanu

3.1 Rebreanu – scriitor inovator

Aparitia lui Liviu Rebreanu în literatura inseamna un moment de raspantie. Analizând acest moment, Tudor Vianu considera că “rolul samanatoristilor era incheiat, iar Delavrancea, Duiliu Zamfirescu si Bratescu-Voinesti isi dadusera masura lor… numai Sadoveanu continua sa creasca din fundamentele asezate mai dinainte”.

Reprezentand epicul pur, Liviu Rebreanu marcheaza o noua faza a realismului romanesc: “Niciodata realismul romanesc, inaintea lui Rebreanu , nu infiripase o viziune a vietii mai sumbra, înfruntând cu mai mult curaj urâtul si dezgustatorul, intocmai că în varietatea mai noua a realismului european, crudul naturalism francez si rus”(T.Vianu). E.Lovinescu vorbeste de realismul dur din opera lui Rebreanu, de originalitatea marilor sale constructii epice, de obiectivarea prozei.

Romanul lui Rebreanu fortifica intuitiile romanului din secolul al XIX-lea, restabilind legatura cu tradiția reprezentata de N.Filimon si D.Zamfirescu, dar si cu proza lui Ioan Slavici. Asemenea lui N.Filimon, creatorul primului roman realist, de tip balzacian (Ciocoii vechi si noi), Rebreanu aseaza în centrul romanului sau un erou voluntar, produs simbolic al unei anumite realitati social-istorice, dar, în plus, îi confera monumentalitate.

Asimiland datele romanesti traditionale, Rebreanu creaza diferite tipuri de roman, de la romanul social, cu virtuți monografice (Ion) si de tip epopee(Rascoala) pana la romanul de analiza psihologica (Padurea spanzuratilor, Ciuleandra). Potrivit viziunii sale realiste (“pentru mine arta inseamna creatie de oameni si de viața”), Rebreanu da sens multitudinii de fapte, care pulseaza la cele mai inalte cote de expresivitate.

Originalitatea si modernitatea romanului sau este sustinuta si de vocatia constructiva a scriitorului, comparabila cu aceea a marilor creatori de formule epice. Ctitorul romanului romanesc modern modeleaza cu migală fiecare structura a intregului ansamblu arhitectonic. În compozitia cartilor sale, Rebreanu pune accent pe simetria ansamblului. Autorul insusi marturiseste că “în cursul elaborarii am căutat sa realizez impartirea fiecarui capitol în mici diviziuni, care cuprind cate o scena, cate un moment.

Toate acestea apoi au trebuit innodate în anume fel că sa se poata intoarce în cuprinsul actiunilor principale. Actiunile principale la sfarsit terbuiau sa se uneasca, sa se rotunjeasca, sa ofere imaginea unei lumi unde inceputul se confunda cu sfarsitul”. Semnificative în acest sens sunt paginile de inceput si de sfarsit ale fiecarui roman, în care metafora drumului (Ion) si aceea a spanzuratorii (Padurea spanzuratilor) circumscriu drame umane. Planurile paralele, asezate uneori în contrast, gradația ascendenta a episoadelor si succesiunea lor ca într-un scenariu cinematografic confera romanelor unitate structurala si dimensiuni epopeice.

Modalitatile de plasmuire a personajelor sunt diverse, făcând posibila impunerea unor caractere complexe, tipice si viabile. Prezentarea unor fapte si intamplari, schita biografica, parerea altor personaje sunt procedee artistice ce țin de tradiția romaneasca. Surprinde în creatia lui Rebreanu interesul pentru sondajul psihologic si pentru monolog, pentru analiza atitudinilor, a gesturilor, a privirii si tonului personajelor( Apostol Bologa, Ion sau personajul colectiv din Rascoala). Personaje realiste si clasice, în acelasi timp, eroii lui Liviu Rebreanu sunt comparabili cu tipuri din literatura universala “În psihologia lui Ion, scriitorul a intrebuintat, intr-o masura oarecare, simplificarea artei clasice, reducandu-l la instinctul principal, tot asa dupa cum eroii lui Moliere se organizeaza în jurul unei singure mari pasiuni”.

Nuvelele lui Liviu Rebreanu, insuficient apreciate la data aparitiei lor în reviste că si în volume, nu erau inferioare nuvelelor contemporane ale lui Agarbiceanu, Garleanu si Sadoveanu si aduceau în literatura vremii o lume noua, taranimea si mica-burghezie a satelor si targurilor din nordul Transilvaniei, aflate în stapanirea imperiului austro-ungar. Că ele reprezentau niste exercitii în vederea marilor creatii urmatoare s-a observat la timp. Deoarece fusese ofiter, nuvelistul venea mai întâi cu incercari din viața de catanie.

În Codrea, un parinte era contrariat de fugă din oaste a feciorilor sai. Problema soldatului roman intr-o armata straina fusese problema scriitorului insusi, care, demisionand în 1908, tulburase pe tatăl sau, va fi problema fiului lui Macedon Glanetasu din Rusinea (deci a lui Ion din prima versiune a romanului Zestrea), a lui David Pop din nuvela Catastrofa, a lui Apostol Bologa din Padurea spanzuratilor. Titlurile ulterioare trebuie raportate la aceste doua romane: Dezertorul la Padurea spanzuratilor, iarGlasul inimii la Ion. Altă nuvela de inceput, Volbura dragostei (Cantec de dragoste, Razbunarea, Cantecul iubirii), cuprinde nu mai putin tema din cea de-a doua parte a romanului Ion, subintitulata Glasul iubirii- razbunarea, aici, a unei catane pe locotenentul care-i ademenise ibovnica.

Încă de la inceputul activității sale, în plin samanatorism si poporanism, Rebreanu observa antagonismele de clasa în genere, si pe acelea din sanul țărănimii, în speta. În Ofilire, fata taranului sarac Ion Prundaru este sedusa si parasita de feciorul popii, student la Medicina si pentru ea “boier” (tema fetei inselate va fi reluata mai complex în Ion). În Răfuială, Tanase Ursu, “sarac că degetul”, e sugrumat de Toma Lotru, flăcău “voinic si bogat”, pentru că, desi s-a măritat cu Toma, Rafila, “fata orfana, crescuta si îmbrăcată din milă oamenilor”, iubeste mai departe pe Tanase (o răfuială finală vom avea si în Ion). În Prostii, doi țărani din Nasaud, tatăl si feciorul, sunt impiedicati sa-si cumpere bilet de tren la timp, cu toate că se sculasera cu noaptea în cap, fiind coplesiti de vexatiunile sefului de gară, ale conductorului si chiar ale gardistului si hamalului. Revolta “prostilor” se reduce deocamdata la un blestem amar: “ Nu v-ajute Dumnezeu sfantul!” (O versiune a acestui episod apare în Rascoala).

Dascalita Aglaia nu se zbuciuma în nuvela Dintele numai fiindcă va ramane prematur stirba, ci si pentru insensibilitatea dascalului la fenomenul îmbătrânirii, “Nu te necaji, băbuca, din pricina dintelui, că ți-l scot eu cât bați din palme…” (povestirea e reluata în Ion pe seama sotilor Herdelea). Trista dependenta a femeii maritate în societatea rurală, este infatisata în nuvela Nevasta. Femeia lui Ion Bolovanu, casatorita cu sila de parinti, a robit în casa bărbatului, supusa, si se bucura la moartea lui că în sfarsit va ramane libera si se va remarita.

Credinta în stricta dependenta a nevestei de sot, totala ei desconsiderare în conditiile iobagiei merg pana acolo încât, atunci când văduva se căina că mortul i-a mâncat viața si-l blestema, lumea crede că, de mare durere, femeia isi va pierde mintile (Si aceasta nuvela e repovestita în Ion, pe seama nevestei lui Dumitru Moarcas). Taranii nu au totdeauna respect de cler, si “paganul” Vasile este de ani de zile în conflict cu popa Grozea, care-l acuza că umblă dupa o comoara arătată în vis de Necuratul, în vreme ce Vasile îl ia peste picior cu “tandaricea din crucea lui Hristos”, adusa de el de la Ierusalim. Cearta e intretinuta de dascalul Tofan, spirit malign, insa neutru, de când un țăran l-a palmuit la primarie, fiindcă i-a bătut un copil(Vrajmasii). Intelectualii din Maieru-notarul, popa, dascalul, se adună în cârciumă armeanului, cafeneaua satului. Ion al Glanetasului pretinde că vaca Boroiului a pierit cu limba scoasa de-un cot, în timp ce Floarea Oanei sustine că de doua zile dadea “cate zece ocale de lapte amestecat cu sange”. Este interesanta introducerea lui Ion al Glanetasului în aceastaIdila de la țară, extrasa desigur din Zestrea. De altfel si Vrajmasii anunța ceva din conflictul lui Zaharia Herdelea cu popa Belciug din Ion. Vom reintalni la Rebreanu si numele Boroiu în Hora mortii. Todosia din Talerii e “proasta satului” nu fiindcă ar fi intr-adevar proasta, ci fiindcă slugareste “robotind pe unde putea, adapostindu-se pe unde apuca”. Dornica sa se marite, Tudosia da peste un vaduvoi betiv si trândav, care o amageste si-o lasa cu un copil si fără salba de taleri de la gât. Culmea nenorocirii, copilul moare dupa cateva saptamani. Todosia e o prefigurare a oloagei Savista din Ion.

3.2 Nuvelistica

Razboiul a inspirat lui Liviu Rebreanu trei din cele mai caracteristice si mai solide nuvele ale sale, publicate intr-un volum aparte in 1921. Prima, Hora mortii, studiaza solutia tragica pe care razboiul o aduce in viata oamenilor simpli, combatuti de conflicte sociale adanci.

Catastrofa pune problema intelectualului burghez intr-un stat plurinational, silit sa lupte pe front impotriva fratilor de aceeasi natie. Problematica acestei nuvele va fi dezvoltata de Liviu Rebreanu in Padurea spanzuratilor.

Cea de-a treia nuvela din ciclul de razboi, Itic Strul, dezertor, trateaza soarta soldatului evreu in armata romana in timpul razboiului. Itic Strul, dezertor a starnit in critica parerile cele mai contradictorii. In timp ce E.Lovinescu o considera “singura nuvela ce afirma un scriitor”, pentru G.Calinescu opera era o “schita fara interes”. Majoritatea nuvelelor lui Rebreanu nu contineau, dupa Lovinescu, “altceva decat elementele unei literaturi curente, in care amanuntul nu se ridica pana la estetic”, iar lui G.Calinescu i se pareau interesante doar pentru ca “arata raza exacta de investigatie psihologica a scriitorului”, fiind insa altfel “azi decolorate”.

Naturalismul unora din nuvelele lui Rebreanu a fost subliniat inca de la inceput (Mihai Dragomirescu il numea verism). Este adevarat ca o anumita predilectie pentru scenele brutale cu batai si omoruri sau pentru eroi din lumea declasatilor si a delicventilor exista la Rebreanu, fara a constitui, cu toate acestea, o nota predominanta a nuvelelor sale, in cea mai mare parte puternic ancorate in viata sociala, realiste fara perspectiva, dar de un realism care nu o data, direct sau ocolit, ia aspecte critice, protestatare. Proportia intre realism si naturalism in nuvele, carora scriitorul le-a consacrat o treime din activitatea sa, mai mult de un deceniu, se va pastra si in romane, opera sa capitala, din perioada maturitatii.Nuvelele si schitele sale, cu personaje luate mai totdeauna din drojdia societatii, dovedeau desigur simt de observatie si darul analizei, reunite c-o inclinatie spre detaliul trivial si spre o forma de realism brutal si rece – dar in ele greu ar fi putut cineva sa intrevada pe romancierul de mai tarziu.

Este firesc ca pana la un punct nuvelistica lui Liviu Rebreanu , scriitorul pe care Eugen Lovinescu il socotea “cel mai mare creator epic al literaturii noastre” iar G.Calinescu il aprecia ca fiind: “creatorul romanului romanesc modern, cu mult asupra ceea ce epoca lui produsese”, sa nu fie privita ca un capitol de sine statator, ca o etapa cu autonomie estetica, ci sa fie raportata din toate punctele de vedere – la triada Ion, Padurea spanzuratilor, Rascoala. Era firesc de asemeni ca aceasta perspectiva sa se perpetueze, sa b#%l!^+a?se amplifice, sa devina din ce in ce mai explicita deoarece “romanele amintite au ramas si astazi, arhetipuri, repere cu o valoare exemplara pe care nici o generatie si nici un creator adevarat nu le-a negat si nu le-a pus sub semnul intrebarii.”()

“Ar fi rezistat Rebreanu ca scriitor daca n-ar fi scris decat nuvele? Desigur, putin. Nuvelele au fost absorbite de romane, dar prestigiul romancierului s-a rasfrant si asupra compunerilor anterioare, acordandu-le importanta unor experiente si un spor de semnificatie in opera generala.”.

“Satirico – social in Ciocoii lui Filimon, sentimental in incercarile lui Bolintineanu, idilic si armonios stilizat, printr-o conceptie de viata si de arta, in ciclul lui Duiliu Zamfirescu, eroic in povestirile d-lui Sadoveanu, subiectiv si psihologic in Dan si in mai toate incercarile din ultimul timp – adevaratul roman, realist prin metoda si epic prin amploarea planului, se fixeaza, in sfarsit, in Ion al d-lui Rebreanu .Nu e unic, desigur, nici in aceasta privinta, dar in incetul proces al literaturii noastre spre creatia obiectiva este nu numai un popas, ci si o realizare definitiva.”.

Ceea ce impresioneaza in primul rand in romanul lui Rebreanu este evadarea din catusele unei formule inguste si particulare; e intentia de a imbratisa larg nu numai o clasa sociala, ci toate stratele romanilor din Ardeal. Prin importanta punctului de plecare, prin metoda si prin realizarea unui plan atat de vast, romanul d-lui Rebreanu e tolstoian, este echivalentul nemuritorului Razboi si pace, procedand prin aceeasi adunare neistovita de amanunte, prin aceeasi risipire a observatiei, impinsa pana la imprastierea atentiei, prin aceeasi vigoare de creatie obiectiva, prin acelasi haos de episoade ordonate totusi in tainice corespondente, prin impresia de nelimitat. Ion e cea mai puternica creatie obiectiva a literaturii romane si, cum procesul firesc al epicei e spre obiectivare, poate fi pus pe treapta ultima a scarii evolutive.

Roman realist, cu evidente semne ale clasicismului si ale naturalismului, creatia lui Rebreanu se inscrie în formula marilor constructii epice, “formula romanului naturalist, a “Comediei umane”, dar, mai ales, formula epicei tolstoiene: formula ciclică a zugrăvirii nu a unei portiuni de viață limitată la o anecdota, ci a unui vast panou curgator de fapte invalmasite…”.

Pornind de la trei experiente de viața: un țăran din satul Prislop saruta pamantul jilav de roua diminetii; patania unei fete bogate, Rodovica, amăgita de un flăcău sarac; impresia puternica pe care i-a lasat-o discutia cu un flăcău din vecini (Ion Pop al Glanetasului), materializate artistic în nuveleleZestrea si Rusinea, romanul Ion capata treptat mari dimensiuni, desfasurandu-se pe parcursul a aproape zece ani. Cele doua parti ale romanului :Glasul pamantului si Glasul iubirii , impartite în capitole cu titluri semnificative compun un discurs epic unitar, în care subansamblurile se tes în doua planuri principale, “care-si incolacesc bratele din ce în ce mai fine, în toate partile. Cele doua ramuri se impreuna apoi, inchegand aceeasi tulpina, regenerata cu seva noua” (L. Rebreanu ). Setea de pamant este mobilul intregii acțiuni.

Nucleul narativ, ce se constituie că moment semnificativ în cadrul discursului epic, îl constituie traditionala hora de duminică. Într-un tablou schitat în linii sobre, autorul surprinde grupurile sociale, dar si figurile individuale caracteristice unei comunitati satesti, văzută în intreaga ei stratificatie. Aici se intalnesc, într-un sistem de comunicare specific, lumea taranilor si aceea a intelectualilor. La hora sunt sesizate diferentele intre țăranii bogati si cei saraci.

Impletind armonios naratiunea cu dialogul, monologul si descrierea, Rebreanu gradeaza efectele cu maiestrie incontestabila. Naratiunea este la inceput lenta, pentru că apoi sa se precipite, devenind furtunoasa, încărcată de un profund dramatism. Tensiunea discursului epic, discernamantul analitic, sobrietatea si precizia stilului confera ansamblului unitate si monumentalitate. Romanul Ion – epopee a spatiului romanesc rural – impresioneza “prin largimea conceptiei si prin vigoarea constructiva de adunator de materialuri pentru piramide faraonice, dar mai ales pentru acea obiectivitate fundamentala, care o scoate din rândul literaturii de lupta, inaltand-o pe treapta unei creatii fără cauze eficiente si finale vizibile”.

În psihologia eroului principal scriitorul a intrebuintat simplificarea artei clasice, întrucât Ion e redus, în realitate, la un singur instinct, tot asa dupa cum eroii lui Moliere se cristalizeaza în jurul unei singure pasiuni. O pasiune unică e un caz rar, pe când arta trebuie turnata în tiparele multiple ale vietii. Abatere nu numai de la generalitate, singularizarea prejudiciaza si interesul dramatic deoarece, într-un suflet dominat de o singura pasiune, nu mai sunt cu putinta ciocnirile. În sufletul lui Ion exista o lupta intre “glasul pamantului” si “glasul iubirii”, dar fortele sunt inegale si nu domina decat succesiv. La inceput Ion e lipsit, deci, de interesul unei lupte : “glasul pamantului” îl stapaneste si în fața lui totul tace; numai la urma i s-a adăugat si “glasul iubirii”. Prezenta de la inceput, dragostea pentru Florica stavileste putin si în dezbateri sumare marea lui pasiune pentru pamant si nu se afirma, naprasnica, decat atunci când i s-a potolit setea de pamant.

La doi ani dupa Ion, roman social în care misuna o intrega lume, Rebreanu ne da în Padurea spanzuratilor un roman psihologic, – unul din cele mai puternice romane psihologice cunoscute, în care tot interesul ne este absorbit de tribulatiile sufletesti ale unui singur erou, Bologa. Problema ce si-o pune Rebreanu e de-o indrazneala putin cunoscuta si, de aceea, atât de originala în lumea romanului. Padurea spanzuratilor se constituie “intr-o monografie a incertitudinii chinuitoare”, cum l-a definit G.Calinescu. proiectand conflictul social din exterior în viața interioara, în lumea constiintei umane, autorul devine “un analist al starilor de constiinta, al invalmaselilor de gânduri al obsesiilor tiranice”.

Padurea spanzuratilor e o carte halucinanta. Superioara lui Ion că vioiciune de analiza, îi este inferioara că sanatate. Ea este rezultatul unei psihoze. Printr-aceasta se aseamana cu literatura rusa, care, în marea ei majoritate, are caracteristica aceasta a misticismului bolnavicios. Dar este cu desavarsire altceva decat aceasta literatura. “Cu obiectivitatea-i olimpica, Rebreanu, si în acest roman, izbuteste sa atingă maximum de efect. Astfel că, nepunand nimic liric în opera sa,el apare intr-insa că mintea sanatoasa a unui doctor genial, care diseca adancurile sufletului omenesc la lumina maritoare a unei maladii sufletesti.”.

Tactul romancierului consta, mai inainte de orice, în a-si alege că personaj un om obisnuit, nu insa sters, neinteresant. Prototipul era chiar fratele sau mai tânăr, Emil Rebreanu , care incercase sa treaca frontul la romani si, neizbutind fusese prins si condamnat la moarte prin spanzuratoare. Rebreanu complica insa, întrucâtva, biografia eroului sau. Apostol Bologa este fiul unui avocat memorandist, luptator infocat pentru cauza romanilor ardeleni. Amintirea tatălui îl obsedeaza; copilul primeste din partea mamei o educatie religioasa, aproape mistica, atenuata abia prin studiile filozofice pe care le face la Universitate. Altminteri tânărul se arată a fi un caracter indeajuns de sovaitor, usuratec chiar, atunci când îl vedem inrolandu-se voluntar în armată si plecand pe front dintr-un impuls de moment, contrariat de faptul că logodnica sa, Marta, privise cu admiratie la un ofiter de husari. Pe front isi face datoria, se comporta ca un viteaz si, pus în situatia de a face parte din completul de judecata a locotenentului Svoboda, îl condamna cu inima impacata. Cu toate acestea, faptul este de natura a-l rascoli în adancurile constiintei: “Constiinta mea e impacata… Si numaidecat, că la porunca, îi rasarira în minte argumentele, cu zecile, imbulzindu-se sa-l incredinteze că Svoboda a fost vinovat, a incercat sa dezerteze si că, prin urmare, el, care din intamplare l-a judecat si l-a osandit, n-are sa-si impute nimic…Totusi, pe când asculta în suflet dovezile linistitoare, în tavanul cu grinzi negre se iviră, întâi că niste sclipiri fără rost, apoi tot mai lămurit, ochii omului de sub streang cu privirea mândră, tulburatoare că o chemare, în al carei foc straniu valurile de argumente se topeau neputincioase.”

De aici incolo, Apostol Bologa traieste o adevarata deruta, devine tot mai iriscibil în convorbirile cu camarazii si se comporta din ce în ce mai contradictoriu. Gândul dezertarii îl preocupa treptat, insa de punere în aplicare a unui plan bine chibzuit nu poate fi vorba. Continua a fi un ofiter constiincios, primeste laudele generalului Karg, nu fără insa a-l înfrunta în cateva rânduri, desface logodna cu Marta, deoarece a vazut-o în compania unui ofiter maghiar; insa el iubeste adânc pe Ilona, o fata simpla, o unguroaica, fiica groparului Vidor. Numai când generalul îl numeste din nou intre jurații care trebuiau sa condamne pe dezertori, de asta dată pe frontul romanesc, Apostol incearca sa treaca liniile. Actioneaza insa că fără sine, mai mult într-un fel de transa, ceea ce usureza prinderea lui de catre locotenentul Vargă, judecarea si condamnarea la moarte.

Dar oricat de convingatoare ar fi toate aceste date în legatura cu viața si firea eroului, ele nu ar fi putut intra intre hotarele artei, fără acea secreta, uimitoare stiinta a prozatorului, de a pune totul sub semnul duratei în fictiune. Din acest punct de vedere, simetria si echilibrul în compozitie, altfel spus : ritmul si atmosfera au o importanta hotaratoare. Si chiar aceasta pare a fi ratiunea pentru care capitolul ultim reia, intr-o circumstanta abia usor diferita, gestul epic al celui dintâi.

Situatiile par identice, cum de fapt si sunt, obiectiv vorbind: acelasi ritual al citirii actului de condamnare, acelasi decor sinistru: “un stalp alb si lucios, cu un braț cârligat la vârf”, streangul, groapa de la picioare, lumea speriata, infricosata, din jur, gesturile mecanice, facute ca în vis etc. Insa moartea lui Svoboda e văzută din afară, în timp ce aceea a lui Apostol Bologa e privita din interior, că si cum romancierul ar fi trăit insusi infioratorul act. Lucrul se poate vedea din notarea exacta a reactiilor psiho-fizice ale personajului, în acele treceri bruste si parca fără sens, de la starea de cosmar la gesturile obisnuite ale vietii de toate zilele.

O clipa numai, speranta vietii la omul tânăr palpaie aproape animalic, sublim omeneste insa: “ Din toate colturile minții zeci de raspunsuri năvăliră în pripa cu vesti incantatoare. Poate că acum dupa ce s-a îmbrăcat în haina civilă, n-are decat sa puna mana pe clanța si sa plece… departe… sa traiasca … Poate că nici sentinela nu mai e pe coridor… Poate că afară îl asteapta Ilona, si Klapka, si preotul Boteanu..”.

Condamnatul privea că prin vis la preotul care-i intindea crucea si “crezu o secunda că sperantele lui, printr-o minune cereasca, au pornit sa se implineasca”, apoi zdrobit “isi ascunse obrajii în cutele patrafirului si izbucni într-un hohot de plans inabusit”. Totul se petrece ca într-un cosmar si mergand spre locul executiei Apostol incerca starea plutirii: “Nu-si simtea picioarele, se mira cum poate merge fără picioare si i se parea că pluteste în aer că în vis”. În acelasi timp insa senzatiile auditive, perceptia vietii din jur, îl coplesesc: “Paraul de sub podetul de scanduri noi acum gâlgâia galagios, în dreapta, la picioarele coastei. Auzind cum gafaie oamenii imprejurul lui, Apostol sopti la urechea preotului: “ – Nici nu-mi simt picioarele… parc-as pluti..”.

Intervine un fel de, desprindere de sine, o instrainare de el insusi a omului din preajma mortii. La un moment dat, “din stanga izbucni brusc un hohot de plans, prelung, ascutit. Apostol isi zise că e Ilona, stranse mai tare brațul preotului, dar nu intoarse capul, nici nu ridică ochii”. Eroul are sentimentul straniu că asista la moartea altcuiva: “Groapa nu parea adâncă si lutul era azvârlit numai în dreapta, alcătuind o movila pe care statea pretorul, inaltandu-se deasupra tuturor că si cum el ar fi trebuit sa… În stanga, la marginea gropii, un cosciug de brad, gol, descoperit. Capacul cu o cruce neagra la mijloc, zacea alături de o cruce mare de lemn pe care scria, cu slove strambe: Apostol Bologa … Numele i se parea strain si se intreba aproape suparat: <<Oare cine sa fie Apostol Bologa ?>>”.

În chipul acesta, deloc eroic, cu un realism dur, a inteles Rebreanu sa infatiseze moartea unui roman care nu putea, dintr-o porunca mai presus de fire, sa lupte impotriva fratilor sai.

Acesta e Padurea spanzuratilor, “cel mai bun roman psihologic roman, în sensul studierii evolutive a unui singur caz de constiinta – studiu metodic, alimentat de fapte precise si de incidente si impins, dincolo de tesatura logica, în adancurile inconstientului. În nici un moment Bologa nu devine un “nationalist” militant, nu vorbeste de patriotism sau de Romania mare; cazul lui de constiinta se zbate mai mult în cadrul unei incompatibilitati morale si omenesti.”(E.Lovinescu).

Monologul interior si sondajul psihologic, configureaza destinul tragic al eroului. Pasajele ce descriu atmosfera dezolanta de pe front sau natura cenusie si mohorata dintr-o zi de toamna, sunt în concordanta cu lumea gandurilor si a trăirii eroului, prefigurand destinul sau tragic. Asemenea lui I.L.Caragiale, cum observa T.Vianu, Liviu Rebreanu abordeaza notatia organica : “regasind procedeul, îi dă o intrebuintare cu mult mai intinsa”.

Prin arta lui Rebreanu, romanul romanesc se inscrie în circuitul realismului modern. Dacă prin Sadoveanu explorarea mediului rural se bucura de o exceptionala sinteza poetica intre liric si epic, prin Rebreanu, literatura romana dobandeste o noua dimensiune, reprezentata de romanul obiectiv.

Prin Rebreanu, literatura noastra isi afla primul romancier obiectiv, atras de marile miscari ale vietii multimilor anonime: “Ion reprezinta o revolutie si fata de lirismul samanatorist sau de atitudinea poporanista, si fata de eticismul ardelean, constituind o dată, istorica am putea spune, în procesul de obiectivare a literaturii noastre epice”.

În evolutia unei literaturi, romanul de moravuri, romanul social căruia de la Balzac incoace ne-am deprins sa-i cerem o reprezentare obiectiva a vietii, nu poate aparea decat târziu, sub forma lui desavarsita. Căci acest gen presupune din partea unui scriitor insusiri multiple care se intalnesc rareori impreuna : puterea de observatie si de analiza, o bogata experienta a vietii si a oamenilor, imaginația psihologica a caracterelor, dramatismul situatiilor, simtul compozitiei care grupeaza partile unui tot subordonandu-le unei conceptii unitare, atitudinea obiectiva care are la baza intelegerea si simpatia pentru alții, oricat ar fi acestia deosebiti de noi.

Dan si Viața la țară sunt desigur incercari remarcabile, cea dintâi prin puterea de analiza patrunzatoare a autorului, cea de a doua prin unele scene pline de duiosie si delicatete. Una din conditiile esentile ale genului le lipseste insa : obiectivitatea. Îndărătul personajelor, autorul cu sentimentele si inclinatiile lui personale e în fiecare moment vizibil. Pentru Vlahuță, numai proletarul intelectual e inzestrat cu insusiri; orice reprezentant al burgheziei e vicios si ridicol. D.Zamfirescu e mai putin subiectiv, totusi simpatia sa pentru vechea boierime si moravurile patriarhale de altădată, că si dispretul sau pentru cei ridicați de noua stare de lucruri apar indeajuns.

Dacă intre prozatorii din generatia noua, Sadoveanu a scris un roman istoric menit sa rămână, poetul uneori epic, alteori liric, care e în d-sa, l-a impiedicat, de cate ori a tratat subiecte din realitatea contemporana, sa ne dea o imagine neidealizata si veridica a vietii.

Greoi si neindemanatic, nu insa fără putere si patruns de un înalt suflu etic, Agarbiceanu a incercat sa redea în Arhanghelii un colt din viața Ardealului, fără a reusi sa evite cu totul unele exagerari sau zugravirea unor tipuri conventionale.

Acolo unde nu au reusit deplin atâția scriitori de valoare, pare a fi fost mai norocos Rebreanu, intr-o opera care reprezinta mulți ani de muncă.

O perfecta naturalete a narațiunii este încă una din caracteristicile de frunte ale operei lui Rebreanu. Nu este poate scriitor roman contemporan în care sa lipseasca mai mult manierismul si obsesia frazei frumoase. “Rebreanu nu este un detailist literar că sa-si taraie cu glascior de greier un paienjenis de fraze iscusite. Substanta operei lui, sanatoasa si terestra, e deosebita în fraze largi si simple, monotone, poate, cateodata, dar niciodata inutile. Natura dinamică a talentului sau nu se poate mulțumi cu adânciri prea dese si cu cizelari prea atente. Îi plac faptele, dramatismul, valtoarea realitatii, adevarul situatiilor, desfasurarile largi si impetuoase. Cu asemenea insusiri, fără indoiala că meticulosul stil frumos nu-l preocupa.”

Stilul se caracterizeaza prin sobrietate, limpezime si precizie, scriitorul fiind un “anticalofil”, cum insusi precizeaza : “Prefer sa fie expresia bolovanoasa si sa spun într – adevar ce vreu decat sa fiu slefuit si neprecis. Stralucirea stilistica, cel putin în opera de creatie, se face mai totdeauna în detrimentul preciziei si a miscarii de viața. De altfel, cred că e mult mai usor a scrie frumos decat a exprima exact”.

Excelent mai totdeuna în dialog, în care personajele vorbesc în fiecare moment potrivit cu firea lor sau cu clasa sociala din care fac parte si unde, printr-o fraza sau cateodata printr-un simplu cuvânt chiar, autorul reuseste sa ne redea ceva din fizionomia lor sufleteasca, stilul d-lui Rebreanu e lipsit în descrieri, narații sau analize de mijloace artistice de primul rang, nu are stralucirea si virtuozitatea pe care o întâlnim în paginile unui Sadoveanu sau Galaction, nici sobrietatea sau precizia clasica a lui Bratescu. Cu tot acest deficit de insusiri artistice, este totusi ceva care nu se poate nega stilului d-lui Rebreanu : puterea de a crea viața.

Prin acumularea unor detalii mici si uneori triviale, dar semnificative, redate intr-o forma de obicei banală, cateodata vulgară si neingrijita pe alocuri, cam incet si cam greoi uneori, Rebreanu izbuteste ceea ce nu se intampla intotdeauna artistilor, sa insufleteasca o scena, sa dea viața unui caracter.

Limbajul artistic este bogat si variat; intre procedeele stilistice preferate de autor se număra comparatia si epitetul. Se remarca imaginile vizuale si auditive. Fraza este sacadata si armonioasa, cuprinzand uneori repetitii obsesive de cuvinte.

Din perspectiva artei narative, trebuie retinut faptul că romanul lui Rebreanu se impune prin dinamizarea acțiunii, izvorata din acumularea treptata a faptelor semnificative. Dacă la inceputul fiecarei cărți naratiunea se desfasoara lent, acumulând treptat si greoi tensiuni care mai târziu vor exploda, în cele din urmă discursul epic se bazeaza pe dialectica unor urcusuri din ce în ce mai rapide, pregatind declansarea furtunii.

3.3 Critica scriitorilor

 Sub aparenta de imperturbabilitate si de abordare lesnicioasă, personalitatea lui Liviu Rebreanu se lasă anevoios descifrată, asemenea creatiei sale, considerată mult timp elementară în conceptie, viziune si naratiune. Iar aceasta, chiar dacă, în absenta unor atitudini teoretice formulate explicit de către scriitor, astăzi a dispărut prejudecata, înrădăcinată încă din perioada interbelică, potrivit căreia el a fost un mare creator prin si din instinct, dar lipsit de constiintă estetică si scriind în virtutea înzestrării naturale. În eseul monografic Rebreanu Ion Simut urmăreste criza identitară si psihologia devenirii creatoare a romancierului, ce explică disputa interioară dintre optiuni tematice si virtutile proteice ale existentei estetice. Istoria, teoria si critica literară îi sînt de ajutor autorului pentru a parcurge traseul rebrenian înspre, în plin si, respectiv, dincolo de cel mai diversificat curent literar de pînă acum, dacă nu luăm în calcul epistema postmodernistă – „netărmuritul” realism. 

Mărturisirile si manuscrisele creatorului dovedesc, dincolo de structura proteică si de multiplele disponibilităti, că adevăratele începuturi au fost în limba maghiară, atunci cînd scriitorul adoptase o tematică si o stilistică aflate departe de configuratia realistă: proză si teatru în gama romantismului minor, anecdotic; satira lumii cazone.

 Sub influenta mediului natural, Rebreanu va învăta practic limba română si îsi va asuma o modalitate narativă obiectivă, o sinteză tipologică si teme ale literaturii rurale.

convingerea că numai o anumită parte, bine circumscrisă, din opera lui Rebreanu răspunde comandamentelor canonului realist traditional (obiectivitate, omniscientă demiurgică, sinteză tipologică etc.), proza sa neputînd fi redusă la o formulă devenită anacronică si la binecunoscutele romane. „Constrîngerile realiste functionează benefic, consecvent si total, atît în sensul transparentei dezambiguizate, cît si în sensul descriptiei coerente, numai în Ion si Răscoala. Elementele definitorii ale viziunii rebreniene bat, deci, într-o anumită zonă, centripetal spre realismul traditional, iar în alte zone ale creatiei epice dinamismul confruntărilor interioare si exterioare ale textului determină sensuri centrifuge, de îndepărtare de miezul unui realism mai mult sau mai putin canonic.”.

Ion Simut insistă pe ideea că, receptiv la dinamismul tendintelor estetice ale contemporaneitătii (de pildă, psihologismul), romancierul adoptă un realism modernizat, numit în carte „realism tragic", axat pe un fundament etic si oracular-predictiv (premonitie, anticipare, predestinare, previzibilitate). Scrierile sale nu numai că nu sînt epuizate de semnificatii realiste, dar se văd îmbogătite cu valori simbolice, mitice, metafizice, utopice si poetice. „Dincolo de realism" înseamnă pentru autor faptul că în devenirea artistică a creatorului există o etapă pre-realistă (a primei tinereti, de literatură în limba maghiară) si una post-realistă, modernizată, permisivă la elemente ce par incompatibile la prima vedere (clasice, romantice, naturaliste, expresioniste). Aici nu interesează pe cercetător valoarea estetică în sine, ci tipologia notelor creatoare, care trădează conflictul intern dintre optiuni si conturează arheologia identitătii si a vocatiei artistice.

Astfel, obiectivitatea, echilibrul, concizia si constructia personajului ca tip de moralitate – toate de sorginte clasică – coexistă cu aspecte naturaliste, chiar cu date expresioniste (patos metafizic, mituri obscure ale sîngelui si pămîntului), dar mai ales cu reminiscente romantice: constructii antitetice, simboluri totalizante, aspiratie idealistă si mistică, iubiri exceptionale, cult al misterului, spiritualismul. Sîntem avertizati că impresia, falsă, de modernism este dată, paradoxal, de subminarea preceptelor realiste de către coalizarea tuturor acestor teme, stiluri si tendinte cu preponderentă romantice dar în nici un caz moderniste. „Asa cum Eminescu este un poet romantic întîrziat, dar un romantic în acceptia istorică a termenului, Rebreanu este un prozator realist întîrziat, în prelungirea perioadei de vîrf a realismului în ilustrarea lui franceză, engleză sau rusă. Rebreanu avea, ca si Eminescu, constiinta acestei întîrzieri, datorată tineretii literaturii române. Rezistenta estetică a prozei lui dovedeste vitalitate a realismului.”. 

Modernismul, atît cît există, al celui care a fost numit de către E. Lovinescu – si apoi de către întreaga critică – ctitorul romanului românesc modern, este datorat realismului întîrziat care priveste cu nostalgie spre fondul romantic de pasionalitate si idealism, de unde va lua nastere mitul personal al cuplului etern. De fapt, pe universitarul orădean îl preocupă nu atît actualitatea sau modernismul lui Rebreanu (poate că doar modernitatea), cît contextul social si psiho-critic în care i s-a configurat optiunea estetică. Iată cîteva cumpătate fraze ale autorului Diferentei specifice: „Problema modernitătii prozei lui Rebreanu este deci dificilă nu numai pentru că însăsi notiunea de modern este imprecisă, atît istoric, cît si semantic, dar si pentru că atributul de modern este conferit adesea lui Rebreanu prin operatiuni artificioase si hazardate, ce conduc nefiresc la hiperbolizarea importantei lui în istoria romanului românesc. Rebreanu trebuie înteles, cu luciditate critică, drept un reper relativ, contextualizat istoric, dar în nici un caz unul absolut, de alfa si omega romanului sau modernismului epic românesc. Apoi, chiar dacă b#%l!^+a?sîntem de acord (si nu se poate să nu fim, cu moderatie) că modernitatea există ca tendintă cu amprente remarcabile în proza lui Rebreanu, trebuie să-i indicăm aria de extindere, căci ea nu acoperă întreaga operă, ci numai anumite segmente.” . 

 Se observă felul paradoxal în care realismul de fond al scrierilor rebreniene este contracarat de tendintele spiritualiste ale erosului, care îi dau substanta tragică, întrucît energiile nezăgăzuite ale iubirii nu îsi potolesc nicăieri si nicicum aspiratiile sau sînt canalizate pe căi gresite. Autorul distinge între cei doi termeni contrari si inseparabili: instinctualizarea (absolutizată si pusă de critica literară în legătură cu categorialul si simbolicul), dar văzută de eseist a fi mai aproape de influenta expresionistă decît de cea naturalistă) si spiritualizarea (care nu se confundă, asa cum s-ar putea crede, cu vreo variantă de platonicism). Mutarea accentului de pe componenta realistă înspre aceea idealistă este o constantă a eseului de fată. 

“Fantezia filozofică” Adam si Eva este catalogată drept roman al realismului metafizic, unde fuzionează epica realist-naturalistă a cadrului social cu poezia spiritualistă a iubirii, iar nu în desfăsurarea metempsihotică. „Si în Adam si Eva jonctiunea dintre efectele violentei si aspiratia spre absolut nu poate fi pusă decît în seama unui expresionism… involuntar, căci naturalismul este lipsit de cea de-a doua dimensiune. Corabia realismului rebrenian navighează periculos între romantism, pe de o parte, si naturalism si expresionism, pe de alta, ca între Scylla si Charibda, avînd drept azimut metafizicul.” Asertiuni de real interes sînt considerarea Pădurii spînzuratilor a fi drept cel mai important roman religios al literaturii noastre (cu un echivalent posibil în Jurnalul fericirii, al lui Nicolae Steinhardt), precum si punerea esecului personajului Ion (pion al conflictelor dintre cele două misionarisme ale satului – cel religios si cel laic-social) pe seama fatalitătii metafizice, iar nu a aceleia materiale sau biologice. Pînă si pe fondul de pasionalitate „materialistă” din romanul Răscoala, sau de patimă politicianistă din romanul Gorila, autorul sesizează o nuantă metafizică.

 Pentru a-si activiza opiniile si ca să înlăture perpetuarea prejudecătilor în receptarea operei lui Rebreanu – lipsa intelectualismului, a subiectivitătii si a metafizicii; realismul „pur” saturat de instinctualitate; acuza ideologică de tendintă fascizantă bazată pe biografeme – Ion Simut întreprinde o critică a criticii selectivă, o incursiune diacronică si tipologică în bibliografia pe marginea creatiei rebreniene. 

Viziunea sintetică, integratoare e prezentă și în acele cărți în care demersul hermeneutic e plasat asupra figurii unui autor (Paul Zarifopol, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga). De pildă, în cartea consacrată autorului lui Ion (Liviu Rebreanu și paradoxul organicului), Mircea Muthu subsumează opera lui Liviu Rebreanu unei categorii estetice fundamentale, aceea a organicului, element către care converg, cu semnificativă recurență, liniile de forță semantică ale mai tuturor creațiilor sale. „Categorie suverană“, cum subliniază criticul, organicul nu e identificat doar la un palier al operei lui Rebreanu, acela al creațiilor de ficțiune; dimpotrivă, „ca și concept însă organicul este multiplu etajat, el are statut de imanență atât în epica exemplară traversată de suflu epopeic, precum și în concepția despre artă a scriitorului ce conturează clasica, balzaciana imagine a creatorului demiurg“.

Conceptul organicului este circumscris, într-o demonstrație convingătoare și riguroasă, în capitolele cărții, ce se ocupă de Jurnalul și de poietica creației, „Centrul“ și „corpul sferoid“, de Incipitul și mutațiile prozei: epopeic/ romanul realist/ proza modernă sau de Fețele tragicului (eu istoric/ eu mitic) etc.

Pământul este, pe bună dreptate, considerat ca o „expresie ontologică a organicului“, un centru pulsatoriu care determină în chip hotărât atât narațiunea, cât și destinele personajelor; în acest fel, pământul „nu e fixație și nici doar «glas simbolic», ci realitate zguduitoare așa cum e, polarizând adică voințe și provocând puternice seisme sociale“.

 Relația dintre om și pământ („contracarată progresiv de nebuloasa și dinamica «lume de mâine», cu ilustrarea sa în Gorila“), translația de la afirmarea unității lumii la hybrisul social și individual exprimă o stare de criză la care scriitorul e martor și participant, tranziția „de la monolitic spre fragmentar“ fiind ilustrativă pentru evoluția operei rebreniene. În această privință, Lauda țăranului român, discursul de recepție la Academia Română, nu este decât o formă de reprezentare teoretică a conceptului de totalitate, de organic, ale cărui semnificații își pierduseră ponderea și eficiența, căci „totalitatea fusese pusă deja sub semnul întrebării, faptul fiind certificat de deplasarea perceptibilă, de la respirația epopeică și obiectivarea în tradiție realistă din primul roman la articulările din proza ulterioară, centrate pe radiografierea unor cazuri de conștiință“. 

b#%l!^+

Ceea ce ar fi putut rămâne un simplu fapt divers de front, începe să se dezvolte, printr-o subtilă și neexagerată amplificare psihologică, în eveniment-simbol. Reacția paradoxală a lui Apostol fata cu propria fapta își prelungește ecourile peste întreaga lui psihologie, devenind chiar principiu de funcționare al unei naturi contradictorii în tragica oscilație. Nu e vorba de nici o solicitare a substratelor neguroase, chiar dacă în delirul luminos al personajului exista ceva pervers și indefinibil. Această nuanță în plus de patos intraductibil îl promovează pe Apostol Bologa între acele "personaje-mituri" de care romanul nostru avea atâta nevoie.

Criza lui Bologa în fața luminii ucise e, ca s-o numim într-un fel, de natura "blagiană". El însuși se autoancheteaza prin extensie simbolică, ignorând contingentele. Lumina nimicita cu violență, din calcule ce se vor dovedi meschine, încetează de a mai fi lumina concretă a unui instrument vrăjmaș, reflectorul. în întunericul gros care urmează dezastrului, odată cu interiorizarea bruscă a lui Apostol, amintirea ei devine obsedantă. "Călaului" luminii i se pare deodată că a ucis, cum ar spune poetul, "ultimul strop din lumină creată în ziua dintâi". Rechizitoriul interior care se declanșează este similar și simetric cu procesul legat de condamnarea lui Svoboda. Cervenco contribuie și el la orientarea definitiv simbolică a sensurilor: "- N-am putut închide ochii toată noaptea, murmură căpitanul abătut. îmi pare rău c-ați nimicit reflectorul, nu știu de ce… Ați ucis lumina, Bologa." Deși episodul e părăsit în acest capitol de autor, ecoul lui însoțește ca un acompaniament surd întregul zbucium al lui Apostol, până în clipa finală, când potrivindu-și singur ștreangul, ochii lui "însetați de lumină răsăritului", vor zbura "spre strălucirea cerească". Aceasta este de fapt marea "crima" a lui Bologa în roman, pentru care Rebreanu îl pregătise încă dinCaiete…, unde dăm peste o ultimă însemnare: "Ieșind de la popota Clapca [sic!] se vede dinspre front lumina reflectorului și se aude bubuit de tun:

– Lumină vine de-acolo…

– Lumină vine cu forța…

Omul e născut barbar și trebuie să-i silești să se lumineze." Pe echivocul și jocul de nuanțe al afirmației, "lumină vine cu forța", e construit acest magistral capitol de analiza, dacă nu tot romanul. Liniile esențiale ale personajului cu voluptatea autoflagelării pornesc de aici, adică din interpretarea paradoxală a unui act ce putea rămâne un solfegiu epic anonim al romanului. întreg destinul lui Apostol Bologa pendulează între entuziasmul ideii (condiționat de realitate de a zdrobi reflectorul) și suferința (ideală) pentru victimă lui, lumina.

Semnificațiile episodului sunt linii de forță pentru configurația umană a eroului, resorturile intime ale unei psihologii dizarmonice fiind deplin luminate. Structura prin excelență conflictuală, Apostol Bologa va trăi din tragica incompatibilitate dintre dorința și act, fiindcă la el exista o profundă neînțelegere între aspirație, participare și semnificație. Divergenta celor trei predicate ale destinului provine din conflictul conceptelor externe în funcție de care fiecare se manifestă. Aspirațiile transilvăneanului sunt legate de neam, actele sale depind de stat, printr-o insolubilă contradicție dintre ele, semnificațiile morale nu pot ajunge decât prin sacrificiu la idealitatea pe care Apostol o numesteiubire. Ceea ce rezulta în planul propriu-zis artistic al romanului este un personaj convulsionar urmărit într-un proces de psihologie referențiala.

Din perspectiva tradiției pe care Pădurea spânzuraților o are în spate ca roman, Klapka, Cervenco și Gross sunt niște sfetnici obișnuiți; prin prisma aspirațiilor romanului, ei sunt cu totul altceva. Sunt niște voci, în înțelesul pe care îl poate conferi un roman nestapân totuși pe noțiuni de polifonie și proteism. Identitatea de sfetnic urmează o îndrumare care ne întoarce la C. Negruzzi și la siluetele din jurul nebulosului Lapusneanu; cea de voce, indica o experiență de ordin tipologic care de la Dostoievski și Proust a devenit blazon al romanului modern. Carte de hotar între două epoci distincte, Pădurea spânzuraților este un prolog modern al romanului românesc și prin această nouă funcționalitate a caracterelor care nu mai sunt constrânse să acționeze în virtutea mecanismelor rigide ale clasicismului inchizitorial.

CONCLUZII b#%l!^+a?

În cadrul evoluției romanului românesc, se poate vorbi de „momentul Rebreanu”. Prozatorul continuă și adâncește cercetarea societății românești, în tradiția lui N. Filimon, D. Zamfirescu, I. Slavici și M. Sadoveanu, printr-o vastă documentare și compoziție, printr-un studiu atent de analiza psihologică. El are contingenta în fiecare, dar se diferențiază de ei în chip radical. De Slavici și de Sadoveanu îl apropie orientarea predilectă către lumea satului, de Duiliu Zamfirescu surprinderea scenelor de masă.
Ne aflăm în fața unui scriitor obiectiv, care uimește prin puterea de a prezenta viața în complexitatea ei socială și psihologică. Rebreanu conștiință mai frământată, rămâne la romanul fresca socială, palpitând de dramatism. În această direcție a vastelor construcții epice, cu caracter obiectiv, și în orientarea romanului psihologic pe făgaș realist sta principală contribuție a lui Rebreanu, care face din el creatorul romanului modern în literatura română. Pe această bază se situează și locul lui eminent între romancierii europeni ai problematicii țărănești și ai cazurilor de conștiință.

Formula de roman pe care o adoptă Liviu Rebreanu este modernă: ea rezultă în primul rând, din schimbarea perspectivei de investigație românească. Diferită e doar metodă, căci romanul, și în cazul lui Rebreanu, rămâne în actualitatea vieții. Rebreanu însă o interpretează obiectiv, că problema, fără intenții moralizatoare sau sentimentalism. În această perspectivă largă capăta motivație drama căsniciei din romanul Ion, răscoală din romanul cu același nume, încercarea de evadare din romanul Pădurea spânzuraților, ori crimă din romanul Ciuleandra.

Ion este un roman al structurilor sociale țărănești: intelectualitatea satului, în dispută pentru autoritate, este reprezentată de preotul Belciug, și împovărata familie a învățătorului Herdelea; țărănimea înstărită, prin Vasile Baciu și George, cea săraca, prin familia Glanetasului.

Romanul, conceput astfel, extinde viziunea epică în toate straturile societății românești, prin diversitatea cotidianului, prin acumulare de întâmplări îndreptate spre firescul vieții. În acest firesc, al vieții, se constituie o întreagă lume, o multitudine de personaje, puternic individualizate. Determinarea lor este socială; conduita însă, particulară, diferențiază structuri social-umane, potrivit cu rosturile intime ale fiecărui personaj. Procesul creator al romanului a fost îndelung și constă în sudarea într-o viziune unitară a trei experiențe de viață trăită (sărutatul pământului întâlnită și la eroul Buteau din romanul La terre al lui E. Zola; pățania fetei bogate de la țară Rodovica – Rușinea; convorbirea cu un fecior de la țară deznădăjduit că n-are pământ). Eroul principal este Ion care-și sacrifica iubirea pentru a intra prin căsătorie în posesia pământului dar acesta nu-i aduce fericire. Cele două volume Glasul pământului și Glasul iubirii reunesc într-o structură arhitectonica specifică lui L. Rebreanu vasta frescă a societății românești de la începutul secolului al XX-lea.

Romanul lui Liviu Rebreanu este modern și sub aspectul sondajului psihologic.
Destinul fiecărui personaj devine astfel o problemă de psihologie umană, determinată nu numai de factori sociali, ci și de impulsuri ale ființei ce răbufnesc în împrejurări, uneori pătimașe fie în romanul Ion, fie în romanul Răscoală (Melinte Heruvim, Leonte Orbisor, Serafim Mogoș, baba Ioana, Trifon Guju, Marin Stan) alteori, răscolind conștiințe, în derută că în romanul Pădurea spânzuraților (Svoboda, Apostol Bologa).
Obiectiv, în desfășurarea lui epica, de frescă socială, romanul lui Rebreanu este și analitic prin motivarea psihologică a faptului uman. Prin Rebreanu romanul românesc se îndreaptă astfel către proza de analiza psihologică remarcabilă în romanele ulterioare ale lui Cămil Petrescu, Cezar Petrescu, H. Papadat Bengescu.

Prin modalitățile de analiza psihologică și urmărirea pasionată a felului cum, o construcție abstractă, raționalista, de tipul ideii datoriei față de statul habsburgic, se destrama în ciocnirea cu sentimentul moral crescut din temeiurile cele mai adânci ale ființei omenești, din raporturile ei efective, romanul apropie pe Rebreanu de Dostoevski.

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a