Elemente Privind Constituirea ȘI Funcționarea Băncilor Românești ȘI A Sucursalelor Băncilor Străine ÎN România
UNIVERSITATEA ARTIFEX
FACULTATEA DE FINAȚE ȘI CONTABILITATE
MANAGEMENT BANCAR si de ASIGURARI
ELEMENTE PRIVIND CONSTITUIREA ȘI FUNCȚIONAREA BĂNCILOR ROMÂNEȘTI ȘI A SUCURSALELOR BĂNCILOR STRĂINE ÎN ROMÂNIA
Coordonator științific:
Lector univ.dr. Cătălin Deatcu
Absolvent: Banica Adrian Vasile
București
2016
CUPRINS
CAPITOLUL I: NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND SISTEMUL BANCAR 3
1.1. Banca și activitatea bancară în timp și spațiu 3
1.2. Evoluția sistemului bancar românesc 6
1.3. Reglementarea activității în România 9
CAPITOLUL II: CONSTITUIREA ȘI FUNCȚIONAREA BĂNCILOR ÎN ROMÂNIA 14
2.1. Regimul juridic al autorizării bancilor. Condiții de procedură. 14
2.2. Condiții de fond ale societății comerciale bancare 31
2.3. Surpaveghere bancară 42
CAPITOLUL III: ROLUL BĂNCILOR ÎN DEZVOLTAREA ECONOMIEI 49
NAȚIONALE – CA ELEMENT ESENȚIAL PENTRU INTEGRAREA EUROPEANĂ
3.1. Funcțiile Băncii 49
3.2. Reforma legislativă a pieței bancare 52
CONCLUZII 59
BIBLIOGRAFIE 61
CAPITOLUL I
NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND SISTEMUL BANCAR
Banca și activitatea bancară în timp și spațiu
Se stie ca in Antichitate bogatiile erau pastrate in temple si aceasta practica aducea un castig preotilor, asadar putem spune ca activitatile bancare isi au originea in aceasta perioada. Dovada acestor opractici o avem din descoperirile arheologice din Mesopotamia, unde au fost gasite tabele de contabilitate ce datau din perioada 3400-2500 i.Hr.
O altă practică des întâlnită în perioada antică era împrumutul cu dobândă, practică ce la început nu a putut fi controlată de autorități, deoarece nu existau reglementări în domeniu.
Împrumutul cu dobândă este reglementat mai târziu prin Codul lui Hammurabi care este recunoscut cu prima reglementare în domeniu. Printre altele, Codul prevede și contractele d eîmprumut pentru a căror recunoaștere era nevoie să fie vizate de funcționari regali; și contractul de comision, strămoșul contractului de cont curent de astăzi.
Apariția băncilor ca instituții a avut loc în Grecia și Roma antică în secolele VI-VII î.H. Acesta este rezultatul dezvoltării comerțului ca o consecință a emiterii monedei proprii de către fiecare oraș comercial. În scopul de a combate camăta mai multe cetăți grecești au decis să constituie “bănci publice” care pe lângă rolul propriu.zis bancar, mai aveau și sarcina strângerii impozitelor și dreptul de a bate moneda. După modelul grecesc, în Roma antică apar “bancheri privați” și “bănci publice”.
În porturile grecești, “trapeziștii” devin bancheri veritabili în sensul actual altermenului; ei îndeplinesc majoritatea funcțiilor băncii moderne: depuneri credite, schimb, crearea altor mijloace de plată decât bancnota sau moneda.
În Egipt, unde statul era atotputernic, erau imitați “trapeziștii” greci prin înființarea “Băncii Regale” (Banca Regală din Alexandria) care deținea monopolul activităților respective.
La Roma, “argintarii” au înlesnit și diversificat schimburile comerciale, ajungând să asigure toate funcțiile clasice ale băncilor: depuneri, credite, gestiunea conturilor, serviciul cecurilor. Republica, apoi Imperiul Roman, creează asemenea bănci specializate, în primul rând, cu păstrarea impozitelor colectate de la contribuabili.
Deși adepții religiei creștine se ridicau împotriva ideii de dobândă, aceasta nu a împiedicat ca băncile să cunoască o prosperitate continuă în Bizanț unde, în secolul VII , Justinian codifică uzurile romane în domeniul bancar.
Societatea medievală a cunoscut schimbări profunde la sfârșitul secolul XI, ca urmare a cuceririi normande și a cruciadelor. Biserica creștină își reafirmă opoziția față de practicarea dobânzii în Conciliul de la Latran (1179) și în cel de la Viena (1311), dar interdicția este eludată cu ajutorul ideii de risc sau de prejudiciu: cel care acordă împrumutul își asumă un risc (damnum emergens) sau pierde un cștig posibil (lucrum cesans). Astfel se explică recunoașterea comerțului bancar în secolele XII-XIV în Europa Occidentală . In aparitia bancilor,literatura de specialitate,acorda un rol important zarafului,intermediar al circulatiei monetare.Pentru ca utilizarea banilor presupunea anumite riscuri,cum ar fi transportul banilor la locurile de utilizare si detinerea banilor care nu aducea profit.Aceste fapte au determinat pe detinatororii de caoital sa incredinteze acest depozit unui intermediar,in scopul pastrarii si al remunerarii sub forma de dobanda.
Secolele XIV-XVI, marcate de importante evenimente, au influențat și activitatea bancară prin reapariția băncilor publice în Spania și Italia, prin inițierea în Italia a rețelei “muntele de pietate”- asociație de persoane care se grupează sub egida municipalității pentru a împrumuta fără dobândă nevoiașilor.
Dezvoltarea economică din perioada secolelor XVI-XVIII va favoriza consolidarea pozițiilor dobândite la sfârșitul Evului Mediu. Europa de Nord își continuă tradiția sa de specializare, beneficiind și de poziția maritimă și de exodul protestanților după războaiele religioase.
Toate țările europene admit, cel puțin tacit, legitimitatea dobânzii și introduc banul-hârtie: Banca Veneției (1637) primește depozite pe termen, cu dobândă, iar certificatele de depozit eliberate constituie o formă primitivă de monedă de bancă; Banca din Amsterdam (1609) eliberează depunătorilor certificatele negociabile a căror valoare se exprimă într-o monedă de cont și care, la rândul ei, era cotată față de moneda oficială; Banca Angliei este fondată în 1694, ca societate pe acțiuni prin subscripție publică și întregul capital este imediat împrumutat statului. Ea are dreptul exclusiv de a emite bilete de bancă. În cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea în Anglia mai funcționează: băncile londoneze, băncile provinciale și băncile comerciale.
Banca Statelor Unite a fost constituită printr-un act al Congresului din 1791 cu drept de a bate monedă și de a emite bilete.
În Franța, după eșecurile suferite de Colbert cu Casa de Împrumuturi (1674) și de John Law cu Banca Generală și Compania Occidentului, publicul nu mai acceptă ideea banilor de hârtie. În 1776 ministru finanțelor, Turgot, împreună cu Beaumarchais și cu doi bancheri constituie Casa de Scont care primește depozite, emite bilete și sconteazăefecte de comerț. În anul 1900, primul consul, generalul Bonaparte, fondează Banca Finanței.
În secolul al XX-lea, după exemplul Angliei, toate celelalte țări își fixează valoarea monedei în metal prețios (paritatea în aur a monedei naționale), prin determinarea greutății, titlul (denumirea) și valoarea monedelor metalice favorizând astfel, apariția a trei ipostaze ale monedei: moneda metalică, moneda fiduciară (bancnota) și moneda scriptică sau scripturală (efectele de comerț și conturile în bancă la vedere).
Tot în această perioadă apar “casele bancare”, numite “băncile private”, denumite în limba franceză “haute banque”. Acestea nu se ocupă nici de emisiuni monetare, nici cu colectarea unor depozite bancare, ci se angajează în calitate de consilieri, agenți sau mandatari. În Germania, Austria și Olanda sunt denumite “bănci private”, iar în Anglia “merchant banks”.
În secolul al XX-lea, băncile fiind rezervate claselor dominante, s-a evidențiat necesitatea de a se crea instituții: casele de economii, casele de economii pentru construcții, cooperativele de credit.
Începutul secolului al XX-lea (1919-1920) este marcat de economia socialistă, după prăbușirea imperiului țarist și Rusia, continuând cu coaliția ei și preluarea teoriilor și principiilor economiei socialiste după 1944 la mai toate țarile din estul Europei, Orient Îndepărtat, Caraibe și continuând în deceniul 9 al secolului al XX-lea.
Analiza comparatistă a dezvoltării bancilor în special în Țările Occidentale dezvoltate: Anglia, Statele Unite, Japonia, Franța, Canada, dar și țări socialiste dezvoltate: Polonia, Ungaria, România, China etc. conduc la două constatări esențiale: emisiunea monetară ia treptat forma unei monopol de stat și în schimb banca își asumă mai multe funcții, pe care fiecare țară le va organiza și dezvolta conform particularităților proprii, determinând sisteme și structuri bancare specifice.
La sfârșitul secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, băncile numite de “emisiune”, se înmulțesc în toate țările, conducând în cele din urmă la constituirea Băncilor Centrale. Fenomene economice sociale și politice va favoriza concentrarea băncilor de emisiune până când va rămâne doar una singură: Banca Centrală.
Evoluția sistemului bancar românesc
Pe teritoriul românesc practica bancară își are originea tot în Antichitate, fapt afirmat prin descoperirea în zona fostelor mine de aur ale Daciei Traiane, la Alburnus Maior, între anii 1786-1855, a circa 50 de tăblițe cerate, din care 25 s-au păstrat și au fost publicate integral în anul 1873, la Berlin în opera Corpus Inscriptiorum Latinarum.
Cea de-a 13-a tăbliță cerată, reprodusă în pagina 951, în volumul al III-lea al lucrării lui Theodor Mommsen, conține contractul pentru constituirea unei societați bancare (Societas Dinastiarae) redactat la 28 martie 167, la Deusera, localitate situată în apropiere de Alburnus Maior.
Sintagma “societas dinastariae” este o combinație latino-greacă. Cuvântul grec “danistes” este echivalentul termenului latin “argentarius”. Așadar, este vorba de so societate de bancheri, care practică împrumuturi cu bobândă.
Aporturile asociaților la capitalul social constau în numerar. Deși aporturile erau inegale, contractul prevede că, atât câștigul, cât și eventuala pierdere se vor împărți egal între asociați. Profitul societății rezulta din dobânda percepută pentru sumele împrumutate: se practica o dobândă de 1 %.
În Țările Române, prima instituție de tip bancar a apărut în primul deceniu al secolului al XIX-lea în București. Apar apoi în anul 1857, la Iași, Banca Națională a Moldovei, și, în 1866, Banca Națională în București. Prima tentativă de constituire a băncii naționale a parținut principelui Grigore Alexandru Ghica. Deși supravegheată de stat, după mai puțin de un an de la primele operațiuni, banca a dat faliment.
Cea de-a doua bancă fost autorizată să funcționeze ca filială a Băncii Imperiale Otomane din Constantinopol, fără nici un control sau participare al beneficii în favoarea guvernului.
Banca Națională a României a fost înființată ca bancă centrală în anul 1880 după modelul băncii centrale a Belgiei. În dezbaterile parlamentare asupra proiectului de lege, ministrul Finanțelor, Ioan Câmpineanu, s-a opus participării capitalului străin la constituirea Băncii Naționale. Capitalul băncii a fost stabilit la 30 de milioane, din care 20 de milioane prin subscriție publică, iar 10 milioane, depuse de stat.
La fel ca și în zilele noastre, în primul deceniu de activitate bancară, banca centrală apela în fiecare an la credite externe, deși nu exista nici FMI, nici Banca Mondială. La începutul secolului al XX-lea, statul s-a confruntat cu pericolul incapacității de plată datorită crizei economice și a acumulării datoriei externe și a recurs la soluția privatizării băncilor, adică la vânzarea acțiunilor statului din capitalul Băncii Naționale. Banii încasați din privatizare s-au topit rapid astfel încât guvernatorul a cerut Băncii Naționale un nou împrumut.
Anul 1907 s-a desfășurat sub puternica influență a două crize deosebite: criza monetară internațională pornită din Statele Unite ale Americii și criza agrară socială din țară, datorită răscoalelor țărănești.
În aceeași perioadă, numeroase bănci noi cu capital românesc își încep operațiunile în județe și în capitală. Dacă în anul 1900, existau 27 de bănci, în 1913, numărul băncilor a crescut la 197. Acest fenomen de nefirească proliferarre a condus Banca Mondială, în anul 1912, la concluzia că, în viitor, înmulțirea băncilor ar trebuii să se facă “numai după o cerere serioasă din care s-ar constata necesitatea reală a înființării unei noi bănci”. Pe de altă parte, “băncile ar trebui să acorde credite numai afacerilor serioase și sănătoase nu pentru a se întrebunța banii spre a produce dobânzi”.
In Transilvania,primele institutii de credit apar in deceniile patru si cinci ale secolului al 19-lea.Acestea functioneaza in Arad,Sibiu,Brasov,ca sucursale ale unor puternice banci din Viena si Budapesta.Sistemul bancar din Transilvania era subordonat sistemului bancar austro-ungar.
În luna octombrie 1916, Tezaurul Băncii Naționale se mută, împreună cu guvernul, la Iași. Consiliul de Miniștri hotărăște mutarea provizorie a sediului Băncii Naționale la Iași și acordă Consiliului general al B.N.R aprobarea pentru strămutarea tezaurului în orice altă parte când va crede necesar. Astfel, datorită războiului, tezaurul Băncii Naționale a României a ajuns la 21 decembrie 1916la Moscova și depus la Kremlin.
În iulie-august 1917, cu autorizația guvernului, depozitul de valori și efecte a fost preddat, pe bază de protocol, aceluiaiși tezaur rus de la Kremlin.
La 3 decembrie 1919, prin asocierea unui număr de 17 mari bănci s-a marcat un progres important al activității bancare, prin eviatarea manipulării numeralului și reducerea costurilor serviciilor. Mai mult de jumătate din rulajul total L Casei de Compensațiuni era reprezentat de patru mari bănci: Marmorosch, Blank & Co, Banca de Credit Român, Banca Comercială Română și Banca Românească.
În perioada 1925-1928, fondurile bănești marchează o tendință de creștere continuă ce duce implicit la creșterea dobânzilor. Consecința este scăderea solvabilitățiidebitelor băncilor, marcată de creșterea numărului falimentelor.
Intervine Programul, elaborat de guvern, pentru stabilizarea monetară și dezvoltarea economică. Urmat în 1929 de adopatrea Legii stabilizării. Se încearcă și atragerea capitalului străin privat pentru investiții în România. Toate eforturile au fost zadarnice, România se confruntă în perioada 1929-1933 cu o putenică criză economică ce reprezintă un seism puternic pentru activitatea sistemului bancar românesc. Efectele au fost resimțite de băncile populare, micile bănci comerciale, precum și marile bănci; printre care au falimentat și Banca Generală a Țării Românești, Banca Marmorosch, Blank & Co.
Consolidarea sistemului bancar și însănătoșire activității bancare s-a realizat prin Legea asanării datoriilor agricole și urbane din 1934; Legea pentru organizarea și reglementarea comerțului de bancă din același an; Legea pentru înlesnirea și refacerea creditului din anul 1935.
În tot timpul angajării României în război alături de Germania, Banca Națională a depus eforturi pentru a crea condițiile unei activități bancare sănătoase și pentru limitarea efectelor acaparării economiei românești de către concernele germane.
Prin Legea nr. 1056 din 1946, Banca Națională a României a fost abilitată să asigure dirijarea și controlul tuturor băncilor, publice sau private.
Prin decretul Prezidiului Marii Adunări Naționale a R.PR. nr. 197/1948 au fost dizolvate de plin, întreprinderile bancare și instituțiile de credit de orice fel, cu capital particular sau de stat. Au fost exceptate Bănca Națională a României, Casa de Economii și Cecuri Poștale, Casa de Depuneri și Consemnațiuni, precum și întreprinderile bancare și instituțiile de credit înființate printr-o convenție specială între Statul român și un stat străin.
Alături de Bănca Națională, activitatea bancară era realizată și de băncile specializate: Banca Română de Comerț Exterior, Banca pentru Agricultură și Industrie Alimentară și Banca de Investiții, toate subordonate Consiliului de Miniștri.
Incepand cu anul 1946 si in perioada care a urmat pana in 1990,asistam la un proces de lichidare a sistemului bancar clasic,de transformari structurale sifunctionale,prin care se pun bazele unui sistem bancar etatist ce trebuia sa raspunda comandamentelor de tip socialist , super-centralizata.Nu se poate vorbi in aceasta perioada de un sistem bancar care sa poata promova o strategie monetara si de credit in nume propriu,ci de un sistem fara coloana vertebrala.
După Revoluție a fost aprobat noul Statut al Băncii Naționale a României prin Legea nr. 34/1991. Acesta a fost abrogat prin Legea nr. 101/1998 care a abrogat actualul Statut al Băncii Naționale a României, în vigoare din iulie 1998.
Reglementarea activivității bancare în România
1.3.1 Definirea dreptului bancar și obiectul de reglementare
Dreptul bancar cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează sistemul bancar și activiatea bancară.
În termenii consacrați de doctrina juridică, el reglementează activitățile efectuate cu titlu de profesiune obișnuită de instituțiile care alcătuiesc sistemul bancar, denumite generic instituții de credit. Este alcătuit din regulile care alcătuiesc statutul întreprinderilor care desfășoară “comerț cu bani” și din cele aplicabile activității acestora. Sau dreptul bancar este dreptul bancherIlor.
Dreptul bancar este un drept profesional: este dreptul comercianților care speculează asupra monedei și a creditului. Obiectul său de reglementare privește activitatea bancară exercitată de banca centrală (Banca Națională a României) și instituțiile de credit.
Oricât de eterogene ar fi definițiile date dreptului bancar, acestea nu se pot abate, decât cu riscul de a fi eronate, da le două coordonate principale: sistemul bancar și activitatea bancară.
Se poate afirma că dreptul bancar este, în același timp, un drept al unor subiecți calificați și un drept al activității acestora. Este un drept al unor subiecți calificați pentru că reglementează condițiile de acces la profesiunea bancară și de exercitare a activităților bancare de către bănci și de către celelalte instituții de credit, cu autorizare și sub supravegherea prudențială a Băncii Naționale a României, în calitate de bancă centrală a statului român. Subiecții calificați (băncile, celelalte instituții de credit și banca centrală) alcătuiesc sistemul bancar.
Este un drept al activității bancare pentru că reglementează operațiunile care pot fi cuprinse în obiectul de activitatea al băncilor și al celorlalte instituții de credit și pe care acestea le pot desfășura în limita autorizației emise de Banca Națională a României.
Operațiunile principale au ca obiect moneda și creditul. Constituie operațiuni bancare: operațiunile de atragere de depozite, acordare de credite și emitere sau gestiune a instrumentelor de plată asupra cărora poartă monopolul bancar.
Reglementând o anumită specie de fapte de comerț obiective, dreptul bancar poate fi considerat drept o subdiviziune a dreptului comercial, definit ca ansamblu al normelor juridice care reglementează activitatea comercială, din care face parte și activitatea bancară.
Dreptul bancar are puternice legături cu dreptul public. Băncile și celelalte instituții de credit desfășoară activitați economice de interes public și, în considerarea acestui fapt, sunt supuse unui regim de autorizare și supraveghere prudențială, exercitat de B.NR., în calitate de autoritate administrativă de specialitate.
Dreptul bancar, reglementând o categorie de fapte de comerț obiective, constituie o subdiviziune a dreptului comercial. Pentru același motiv, autonomizarea față de dreptul comercial este, de plano, imposibilă. Nu poate fi contestată, însă, poziția juridică sui generis a dreptului bancar: un drept profesional, caracterizat prin tehnicizare și publicizare, ale cărui trăsături și instrumente dundamentale rezistă schimburilor politice, economice și tehnologice.
1.3.2 Statutul legal și obiectivele Băncii Naționale a României
Datorită monopolizării dreptului de emisiune moneatară, de-a lungul timpului, banca centrală s-a transformat într-o instituție de supraveghere, control și susținere a sistemului bancar în ansamblul său, dobândind de aceea denumirea de “bancherul celeorlalte bănci” sau de “bancă a băncilor”.
Datorită modificărilor suferite în economie, ce au un impact direct asupra activității bancare, pe de o parte, Parlamentul României a adoptat trei legi în materie – Legea nr. 58/1999, Legea bancară, Legea nr. 83/1998 – privind procedura falimentului băncilor și Legea nr. 101/1998 privind Statutul Băncii Naționale a României, iar, pe de altă parte, în baza acestor legi, autoritatea de reglementare în domeniu – Băncii Naționale a României – a elaborat o multitudine de noi reglementări, ordine, norme, circulare, prin care s-au concretizat principiile instituite de legile bancare în aceste acte normative.
Astfel, Statutul legal al Băncii Naționale a României (B.NR.) este reglementat de Legea nr. 101 din 26 mai 1998, în vigoare la 1 iulie 1998 care a abrogat Legea cu același obiect nr. 34/1991. Articolul 1 din această lege prevede că Banca Națională a României este banca centrală a statului român, având personalitate juridică. B.NR. are sediul central în București și poate avea sucursale și agenții în capitală și în alte loccalități din țară, având statutul unei autorități administrative autonome de specialitate, fiind independentă față de executiv și desfășurându-și activitatea sub supravegherea Parlamentului României.
Obiectivul fundamental al B. N. R. este stabilit în Legea privind statutul băncii în articolul 2, și este asigurarea stabilității monedei naționale, pentru a contribui la stabilitatea prețurilor. Pentru asigurarea obiectivului său fundamental, B.NR. elaborează, aplică și răspunde de olitica monetară, valutară, de credit, de plăți, precum și de autorizarea și supravegherea prudențială bancară, în cadrul politicii generale a statului, urmărind funcționarea normală a sistemului bancar și participarea unui sistem financiar specific economiei de piață.
În vederea îndeplinirii obiectivelor sale, Banca Națională a României colaborează cu autoritățile publice centrale și locale.
În temeiul Legii 101/1998, art. 3, alin. 2, B.N.R. i se va solicita punctul de vedere asupra actelor normative ale autorităților publice care privesc direct politica monetară, activitatea bancară, regimul valutar și datoria publică.
La elaborarea proiectelor bugetelor administrației publice centrale, B.NR. este consultată în ceea ce privește stabilirea condițiilor împrumuturilor sectorului public.
B.N.R. elaborează studii și analize privind moneda, regimul valutar, creditul și operațiunile sistemului bancar de plăți.
În vederea cooperării internaționale, Parlamentul României împuternicește B.NR. :
să participe la organizații internaționale cu caracter financiar, bancar, monetar sau de plăți și poate să devină membru al acestora,
să participe, în numele statutului, la tratative și negocieri externe financiare, monetare, valutare, de credit și de plăți, precum și în domeniul autorizării supravegherii bancare,
să exercite drepturi și să îndeplinească obligații care revin României în alitate de membru al Fondului Monetar Internațional, inclusiv utilizarea facilităților acestei instituții de finanțare pe termen mediu și lung pentru nevoile balanței de plăți și consolidarea rezervelor internaționale ale țării,
să poată negocia și încheia acorduri, convenții sau înțelegeri privind împrumuturi pe termen scurt, și alte operațiuni financiar-bancare cu instituții financiare internaționale, bănci centrale, societăți bancare și nebancare, cu condiția rambursării acestora în termen de un an,
să poată încheia, în nume propriu sau în numele statului, în contul și din dispoziția acestuia, acorduri de decontare și de plăți sau orice alte contracte, având același scop, cu instituții publice sau private care își au sediul în străinătate.
Cadrul legal al activității băncilor
Băncile sunt societăți comerciale cu statut special, pentru că se constituie și funcționează după reguli specifice, cu autrizarea și sub supravegherea Băncii Naționale a României.
Cadrul legal al activității acestora este constituit din Legea nr. 101/1998, privind Statutul B.N.R, Legea bancară nr. 58/1998 și Legea privind procedura falimentului băncilor nr. 83/1998, care se completează cu actele normativeemise de B.N.R., în temeiul art. 50 din Legea 101/1998.
Conform prevederilor art. 1 al Legii bancare nr. 58/1998, activitatea bancară în România se desfășoară prin Banca Națională și prin alte bănci.
Alte persoane juridice pot desfășura activitați bancare, numai dacă sunt autorizate prin lege și numai cu respectarea principiilor legii bancare. Aceste persoane juridice se supun și ele, la fel ca și băncile, autorizării, supravegherii prudențiale și reglementărilor Băncii Naționale a României, conform art. 90 din Legea bancară.
Se află sub incidența Legii nr. 58/1998 atât băncile, persoane juridice române, cât și sucursalele din România ale băncilor, persoane juridice străine (art. 2, alin. 1).
Băncile reprezintă principalii intermediari financiari în economie. Ele facilitează formarea capitalului disponibil în economie și coordonează procesul de economisire-investire, în scopul creșterii volumului total de resurse alocate economiei. Băncile sunt caracterizate prin capacitatea lor de a pune în circulație creanțe asupra lor însele, sporind volumul mijloacelor de plată și, implicit, al masei monetare.
Sistemul Bancar se află într-un stadiu avansat de transformare, suficient pentru a plasa acest susbsistem al economiei pe una din principalele poziții în evoluția restructurării.
Pornit inițial cu patru bănci de stat, sistemul bancar românesc s-a dezvolata pe parcurs și s-a consolidat, băncile noi pătrunzând treptat în sistem și construindu-și încet poziții relativ stabile pe piața bancară romănească. Au pătruns pe piață băncile străine ce se adresează afacerilor profitabile ale agenților economici din România și care constituie un puternic factor concurențial ce stimulează băncile românești – în dezvoltarea și modernizarea activităților proprii.
CAPITOLUL II
CONSTITUIREA ȘI FUNCȚIONAREA BĂNCILOR ÎN ROMÂNIA
2.1. Regimul juridic al autorizării băncilor. Condiții de procedură
2.1.1. Considerații generale
Faptul că activitatea bancară este o activitate economică de interes public justifică instituirea unui statut juridic special pentru instituțiile de credit din sistemul bancar românesc (băncile, casele de economii, organizațiile cooperatiste), precum și a unui control public al acestora, exercitat de Banca Națională a României în calitate de autoritate administrativă de specialitate, cu atribuții în materia autorizării și supravegherii prudențiale bancare.
Activitatea bancară, cuprinzând atragerea de depozite și acordarea de credite ca operațiuni bancare principale, precum și serviciile bancare (operațiuni conexe și accesorii), este o activitate economică de interes public.
Potrivit art. 1 din Legea bancară nr. 58/1998, în România activitatea bancară se desfășoară prin Banca Națională a României și prin bănci. Potrivit art.1, alin. 2 din Legea nr. 58/1998, prin lege se poate autoriza desfășurarea activităților bancare și de către alte persoane juridice (de exemplu, organizațiile cooperative de credit), cu respectarea principiilor instituite prin Legea bancară.
Sistemul bancar românesc este structurat pe două nivele: primul nivel cuprinde o singură entitate, Banca Națională a României (banca centrală a statutului român, cu atribuții privind politica monetară, valutară de credit și de plăți, precum și în materia autorizării și supravegherii prudențiale bancare), iar al doilea cuprinde, în principal, băncile, definite în art. 3, lit. b), din Legea bancară, ca fiind persoanele juridice autorizate să desfășoare activități de atragere de depozite și de acordare de creditte în nume și în cont propriu.
Definția legală a băncilor oferă o primă limitare a sferei persoanlelor care pot desfășura activități bancare sub denumirea de bancă ’bancă”: numai persoanele juridice pot avea calitatea de bancă, potrivit legii. Dispoziția din Legea bancară română este concordantă, de altfel, cu normele în materie din legislațiile europene, potrivit cărora au acces la profesiunea bancară doar persoanele juridice, nu și persoanle fizice.
O a doua limitare este insituită de art. 9, alin. 1, teza a II-a din Legea nr. 58/1998, care prevede că băncile se consituie sub forma juridică de societate comercială pe acțiuni. Pe cale de consecință, activitatea bancară nu poate fi desfășurată de orice persoană juridică, indiferent de forma juridică pe care o îmbracă. In primul rând, numai o societate comercială poate avea calitatea de bancă, cu excluderea regiilor autonome, a organizațiilor cooperatiste, a asociațiilor și fundațiilor; în al doilea rând, banca nu poate funționa decât sub forma unei societăți pe acțiuni, fiind excluse societățilede persoane, societatea în comandită pe acțiuni și societatea cu răspundere limitată.
Reglementarea anterioară (Legea nr. 33/1991, privind activitatea bancară) excludea expres doar societatea cu răspundere limitată. Cu toate acestea, nici sub imperiul acestei legi nu au fost constituite bănci sub formă juridică decât cea a societății pe acțiuni. În doctrina juridică a existat o controversă în materia constituirii societăților comerciale: într-o opinie s-a susținut că societățile bancare se pot constitui numai sub forma societăților pe acțiuni; într-o altă opinie s-a arătat că atâta timp cât legea nu interzice, în mod expres, decât constituirea societăților bancare sub forma societății cu răspundere limitată, iar, din interpretarea sistematică a legii, rezultă că sunt excluse și societățile de persoane, concluzia ar putea să îmbrace atât forma societăților pe acțiuni, cât și pe cea a societăților în comandită pe acțiuni.
Restrângerea libertății comerciantului de a alege forma societății reprezintă o măsură excepțională, fundamentală pe natura juridică aactivității bancare, activitatea economică de interes public.
Pentru a funcționa ca bancă, însă, nu este suficientă înființarea unei societăți comerciale pe acțiuni care să aibă ca obiect de activitate operațiunile bancare. Doctrina juridică franceză împarte condițiile pe care trebuie să le îndeplinească societățile bancare pentru a putea fi constituite și a funcționa în: condiții de procedură (autorizarea constituirii și funcționării băncii de către o autoritate administrativă de specilaitate) și condiții care privesc societatea însăși (forma juridică, obiectul de activitate, capitalul social, condiții ărivind conducătorii, capitalul social, admistratorii, cenzorii, acționarii).
Această clasificare este pertinentă și în ceea ce privește reglementarea societăților bancare în România. Legea bancară preved o serie de proceduri care preced, respectiv succed, constituirii propriu-zise a societății comerciale bancare în temeiul Legii societăților comerciale bancare nr. 31/1990, și, totodată, impune anumite condiții de fond pe care societatea comercială bancară trebuie să le îndeplinească.
În doctrină se utilizează denumirea de bănci specializate pentru a le deosebi de Banca Centrală (B.N.R.). Acestea sunt de o mare diversitae datorită numărului și volumului de operațiuni active și pasive (servicii și produse bancare) pe care le efectuează.
În cadrul acestui tip de bănci pot fi deosebite:
Băncile Comerciale, care dețin ponderea mai mare în sistemul bancar românesc. Ca tip reprezentativ de bancă comercială în țara noastră este Banca Comercială Română – B.C.R -.Aceasta s-a înființat în anul 1990, pe baza Hotărârii Guvernului nr. 1011 din 1990 privind funcționarea bancilor comerciale române ca societăți pe acțiuni.
Principala caracteristică a băncilor comerciale, în general, este aceea că practică sistemul universal de stat.
B.C.R. este persoană juridică organizată cca societate bancară pe acțiuni și funcționează pe baza Statului de funcționare, desfășurându-și activitatea prin sucursale, filiale și agenții și reprezentanțe, în țară și în străinătate pe baza aprobării Consiliului de administrație. Are ca obiect de activitate organizarea și fomarea de depozite bănești, în lei și valută de la persoane fizice și juridice din țară și străinătate, acordarea de credite pe termen foarte scurt, mediu și lung, efectuarea de servicii (operațiuni) bancare, operațiuni pentru activitatea de comerț exterior și alte operațiunii bancare potrivit legii.
În scopul îndeplinirii atribuțiilor ce îi revin, B.C.R. colaborează cu B.NR., cu celelalte societăți bancare ce alcătuiesc aiatemul bancar românesc, cu ministerele, cu organele administrației locale și centrale de stat.
Bănci de comerț exterior sau bănci de import-export. Aceste bănci au ca obiect de activitate operațiuni de casieri și de credit privind derularea operațiunilor economice internaționale (efecte de comerț exterior), încheiate între statul român și alte state, între firme românești și firme străine cu privire la importul-exportul de bunuri și servicii. După forma de proprietate a capitalului, pot fi: bănci cu capital integral de stat (naționale), bănci private, bănci mixte.
Tipic din categoria băncilor de import-export a fost BANCOREX S.A., înființată în anul 1968 sub denumirea de Banca Română de Comerț Exterior. BANCOREX reprezenta un simbol al întregului sistem bancar românesc atât în perioada da la înființare și până la restructurare, cât și în momentului declinului ți lichidării ei în a doua jumătate a anului 1999. Falimentarea a avut loc datorită următorilor factori: existența unei legislații ambigue, interese ănterne și externe, corupție, jaf implicarea politicului, a intereslor de grup și, nu în ultimul rând, a unui management incalificabil.
Din categoria acestui tip de bănci face parte și Banca de Import-Export (EXIMBANK), înființată în anul 1992. Această bancă a preluat obiectul de activitate a BANCOREX, derulând oprațiuni specifice tranzacțiilor comerciale de import-exoprt ale firmelor românești în străinătate și a firmelor străine în țara noastră.
Banca Agricolă. S-a înființat în anul 1967 cu scopul de a înfăptui politica statului în domeniul creditării, finanțării și decontării producției agricole, prelucrării acesteia, investitțiilor și circulației mărfurilor din agricultură, industria alimentară și apelor.
Banca Agricolă a fost supusă în anul 1990 unui proces de restructurare și organizare pe principiile economiei de piață. Privatizarea Băncii Agricole a avut loc în anul 2001, prin preluarea/cumpărarea de la statul român a pachetului de acțiuni de către Grupul RAIFEISSEN și Fondul Româno-American, devenind Societatea Bancară RAIFEISSEN Banca Agricolă – RBA.
Băncile locale acționează pe plan local și au ca direcții servirea clientelei locale: firme mici, mijlocii, persoane particulare.
Din categoria băncilor de afaceri pot fi date ca exemplu băncile: „Ion Țiriac”, „Italiano-Română”, „Anglo-Română”, „Franco-Română”, „Banca București”, „Bancpost”, „Banca Română pentru Dezvoltare”, „Banca Transilavania”.
„Banca Română pentru Dezvoltare” s-a înființat în anul 1990, cu capital integral de stat. Este prima bancă din sistemul românesc care a reușit procesul de privatizare în domeniul bancar în urma preluării a 51% din pachetul de acțiuni de către Firma Franceză „Groupe Société Générale” în martie 1999. B.R.D. a reușit, prin strategii de management viabile, să atragă atenția investitorilor străini când s-a pus problema privatizării. B.R.D. s-a privatizat în anul 1999, devenind o societate bancară cu capital mixt român-francez.
2.1.2 Formalitățile necesare pentru aprobarea constituirii societăților bancare
Procedura de aprobare a cosntiturii societății bancare urmărește verificarea de către Banca Națională a României a întrunirii garanțiilor financiare, de competență și moralitate prevăzute de Legea bancară, în scopul asigurării securității clientelei, a terților și a sistemului bancar însuși. Prin urmare, verificarea are ca obiect posibiliatea îndeplinirii de către viitoarea bancă a condițiilor de fond impuse de Legea nr.58/1998.
Constituirea efectivă a societății comerciale bancare este precedată de autorizarea constituirii băncii de către B.N.R și urmată de autirizarea funcționării băncii de către banca centrală, cele două proceduri speciale fiind reglementate de Legea bancară nr.58/1998, în capitolul 3, intitulat „Autorizarea băncilor” și de Normele nr. 2/1999, privind autorizarea băncilor, emise de Banca Națională a României în aplicarea Legii bancare.
Potrivit acestor reglementări, procesul de autorizare a băncilor de către B.NR. cuprinde două etape: 1) aprobarea constituirii băncii, în conformitate cu prevederile Legii nr.31/1990, privind societățile comerciale, și ale Legii nr.58/1998; 2) autorizarea funcționării băncii.
Ambele faze ale procedurii sunt înițiate pe baza unei cereri adresate de fondatorii băncii centrale, însoțită de documentația justificativă, și se încheie cu emiterea de către B.NR., în calitate de autoritate administrativă autonomă, a unor acte administrative de autoritate: aprobarea de constituire și autorizația de funcționare.
Verificarea îndeplinirii cerințelor legale se efectuează de către B.NR. în cadrul primei etape a procesului de autorizare: aprobarea constituirii societății bancare.
Potrivit art. 20 din Normele nr.2/1999, în vederea obținerii aprobării de constituire, solicitanții trebuie să prezinte B.N.R. următoarea documentație:
cererea de autorizare;
procedura autentică, prin care aceștia desemnează una sau mai multe persoane pentru a-i reprezenta în relația cu Banca Națională a României pe aprcursul instrumentării dosarului de autorizare (nume, adresa, telefon, fax);
proiectului actului constituirii;
repartiția acțiunilor și a dreptului de vot pentru fondatori.
În plus, pentru fondatorii-persoane juridice se vor prezenta:
extras din registrul comerțului din țara de origine, care să ateste data înmatriculării,, reprezantanții statuari, obiectul de activitate și capitalul social,
ultimele trei balanțuri contabile, înregistrate la autoritatea fiscală (pentru persoane juridice române), respectiv verificate de auditori independenți (persoane juridice străine), și cele mai recente situații financiar-contabile ale fondatorului, precum și ale societății a cărei filială este.
Pentru fondatori-persoane fizice se vor mai prezenta:
curriculum vitae;
certificatul de cazier juridic, în original sau în copie legalizată;
declarație de venit, întocmită în conformitate cu legislația din țara de origine, vizată de autoritatea fiscală.
studiul de fezabilitate, însușit de conducătorii propuși ai băncii, care va cuprinde:
-tipul, denumirea și descrirea principalelor produse și servicii prevăzute a fi oferita de către bancă;
-clientela căreia i se adresează banca și modalitățile de atragere a acesteia;
-studiul segmentului de piață în care banca intenționează să își desfășoare activitatea;
-natura resurselor financiare utilizate;
-proiectul structurii organizatorice a băncii și atribuțiile fiecărui compartiment, cu precizarea numărului și repartiției personalului pe funcții;
-estimări ale bilanțului și ale contului de profit și pierderi pentru următorii trei ani, întocmite conform normelor metodologice în materie, emise de Banca Națională a României;
-estimarea costurilor de constituire.
comunicare privind identitatea conducătorilor băncii, pentru care urmează să se transmită:
-chestionarul completat de aceste persoane, din care să rezulte onorabiliate, calificarea și experiența profesională, care să fie compatibile cu funcția pentru care au fost desemnate;
-certificatul de cazier judiciar, în original sau copir legalizată;
-declarație din care să rezulte că, pe perioada îndeplinirii funcției pentru care au fost numite, vor exercita exclusiv această funcție și vor avea reședința în România (localitatea în care banca își are sediul), identitatea cenzurilor;
în cazul constiuirii unei filiale a unei bănci străine, declarația autorității de supraveghere bancară din țara de origine, privind viabilitatea băncii străine respective;
denumirea băncii sau denumirea sucursalei băncii străine autorizate să funcționeze pe teritoriul României, la care se va deschide contul de colectare a capitalului social. Contul de capital va fi blocat până la înmatricularea băncii în registrul comerțului;
orice alte informații pe care fondatorii le consideră de natură să susțină viabilitatea proiectului prezentat.
În cazul constituirii băncii prin subscripție publică, documentația privind administratorii și cenzorii nu va fi prezentată în această etapă întrucât numirea acestora, potrivit art. 27 din Legea nr.31/1990, este de atribuția adunării constitutive.
Conform art. 34 din Normele nr.2/1999, persoanelecare intenționează să solicite sau care au solicitat aprobarea constituirii băncii au obligația de a păstra confidențialitatea proiectului atâta timp cât Banca Națională a României nu s-a pronunțat asupra acesteia, sub sancțiunea respingerii cererii, în temeiul art. 14, lit. b), din Legea nr.58/1998.
Potrivit art. 13 din Legea nr.58/1998, în termen de cel mult 4 luni de la primirea cererii, Banca Națională a României va aproba constituirea băncii sau va respinge cererea și va comunica în scris solicitantului hotărârea sa, împreună cu motivele care au stat la baza acesteia, în cazul respingerii cererii.
Decizia Banca Națională a României poate fi contestată, în termenul de 15 zile de la comunicare, la Consiliul de Administrație al Banca Națională a României, care se pronunță prin hotărâre în termen de 30 de zile de la data sesizării. Hotărârea Consiliului de Administrație poate fi atacată, în temeiul art. 83 din Legea nr.58/1998, la Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de Contencios Administrativ – în termen de 15 zile de la comunicare.
2.1.3. Constiuirea societăților comerciale bancare
Efectul obținerii aprobării de constituire din partea Băncii Naționale a României este inițierea de către fondatori sau acționarii băncii a procedurii de înființare a societății comerciale bancare. Art. 19 din Normele nr.2/1999 interzice expres îndeplinirea, înainte de obținerea de la Banca Națională a României, a aprobării de consituire, a formalităților prevăzute în Legea nr.31/1990, privind societățile comerciale la art. 5 (întocmirea actelor constituive ale societății comerciale), art. 9 (constituirea societății pe acțiuni prin subscrierea integrală și simultană a capitalului socialde către semnatarii actului constitutiv sa prin subscpție publică ).
Constituirea propriu-zisă a societății comerciale bancare este reglementată de dispozițiile referitoare la societatea pe acțiuni din Titlul II, intitulat „Constituirea societăților comerciale”, al Legii nr.31/1990, privind societățile comerciale.
Societatea pe acțiuni se constituie prin voința asociașilor, exprimată în actul de constitutiv. Specific societăților pe acțiuni este faptul că ela se pot constitui atât prin subcripție instantanee, la fel ca orice altă siocietate comercială, membrii fondatori aportând la capital sumele subscrise cât și prin subscripție publică în baza unui prospect de emisiune.
Conform art. 5 din Legea nr.31/1990, societatea pe acțiuni se constituie prin contract de societate și statut. Contractul de societate și statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv. Actele constitutive ale societății vor fi semnate de toți acționarii (în cazul constituirii simultane), respectiv de fondatori (în cazul constituirii prin subsripție publică). Ele vor fi încheiate sub forma ânscrisului sub semnătură privată în cazul societății banacre constituite simultan (cu excepția cazului în care fondatorii hotărăsc încheierea în formă autentică), respectiv în formă autentică, în cazul societăților bancare prin subscripție publică.
Contractul de societate va curprinde, potrivit legii, următoarele elelmente: clauze de identificare a acționarilor, clauze privind identificarea societății (denumirea, forma juridică-societate pe acțiuni, sediul social și, eventual, emblema societății), clauze privind caracteristicile societății (obiectul de activitate, cu precizarea domeniului și a activității principale; durata scoietății; capitalul social); clauze privind conducerea, gestiunea și controlul gestiunii societății (conducătorii, admistratorii și cenzorii societății, auditorul independent); clauze speciale privind adunarea generală a acționrilor, consiliul de administrație și comitetul de direcție, directorii executivi; clauze privind drepturile și obligațiile acționarilor; clauze privind sediile secundare ale societății; clauze privind dizolvarea sau lichidarea societății.
Statutul societății bancare va cuprinde aceleași elșemente ca și contractul de societate, dezvoltând cluzele care privesc organizarea și funcționarea societății.
Întocmirea actelor constitutive, contând în redactarea și, eventual, autentificarea acestora, precum și înmatricularea societății bancare în registrul comerțului urmează regulile de drept comun din Legea nr.31/1990, fiind aceleași atât în cazul constituirii simultane, cât și în cazul constituirii prin subscripție publică.
Formalitățile sunt îndeplinite de către acționari, când constituirea este simultană, respectiv de persoanele desemnate de adunarea constiutivă, când constituirea este continuată. În ambele cazuri, societatea banacră devine persoană juridică în ziua înmatriculării în registrul comerțului.
După redactarea înscrisurilor constitutive și autentificarea lor, în cazul în care legea prevede sau acționarii decid astfel, fondatorii sau persoanele desemnate ca administratori ai societății ori un împuternicit al acestora va solicita înmatricularea societății bancare la oficiul registrului comerțului în a cărui rază teritorială își va avea sediul societatea, în termen de 15 zile de la data autentificării actului constitutiv. Potrivit art. 35 din Legea nr. 31/a990, cererea de înmatriculare, care cuprinde elementele actului constitutiv, este însoțită de următoarele documente:
actul sau actele constitutive;
dovada efectuării vărsămintelor, în condițiile stabilte în actul constitutiv;
actele constatatoare ale operațiunilor încheiate în contul societății și aprobate de acționari;
declarația pe proprie răspundere a fondatorilor, a administratorilor și a cenzorilor că îndeplinesc condițiile prevăzute de Legea nr.31/1990.
În termen de 5 zile de la înregistrarea cererii de înmatriculare a societății bancare, oficiul va solicita Băncii Naționale a României aprobarea de constituire a societății respective. Banca centrală este obligată să comunice actul de autorizare în termen de 15 zile.
Controlul legalității de înmatriculare a societății se exercită de către judecătorul delegat la oficiul registrului comerțului. Obiectul controlului îl reprezintă respectarea normelor imperative prevăzute atât de Legea nr. 31/1990, cât și în Legea nr.58/1998, și în reglementările emise în aplicarea acesteia.
În cazul constituirii societăților bancare, controlul de legalitate al băncii centrale este dublat de cel al judecătorului delegat, preaalabil înmatriculării în registrului comerțului.
În cazul în care hotărârea Consiliului de Administrație al Băncii Naționale a României a fost atacată la Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Contencios-Administrativă -, iar instanța a stabilit că sunt îndeplinite condițiile de legalitate pentru constituirea băncii, existând autoritate de lucru judecat, judecătorul delegat este ținut la această soluție și este obligat să admită cererea de înmatriculare, în măsura în care banca a respectat, în procedura constituirii, condițiile de legalitate asupra cărora s-a pronunțat instanța supremă.
În cazul în care cerințele privind constituirea societății sunt îndeplinite, judecătorul delegat va da, în termen de 5 zile, o încheiere prin care autorizează constituirea băncii și va dispune înamtricularea ei în registrul comerțului. Înamtricularea se efectuează în termen de 24 de ore de la data la care încheierea a rămas irevocabilă. Din acest moment societatea bancară este persoană juridică.
Încheierea judecătorului delegat se comunică, din oficiu, Monitorului Oficial al României, spre publicare, pe cheltuaiala părților. Încheierea se comunică din oficiu și administrației fianaciare în raza căreia se află sediul societății bancare, pentru evidența fiscală.
2.1.4. Extinderea rețelei de sucursale, filiale și alte sedii secundare ale societății bancare
Activitatea societății bancare poate presupune necesitaea înființării unor sucursale și filiale, concomitent cu constituirea acesteia sau ulterior, pe aprcursul funcționării ei. Acestora se aplică regimul juridic de drept comun, reglementat de Legea societăților comerciale, cu derogările de rigoare, înstituite de legislația bancară.
Întrucât extinderea rețelei teritoriale este considerată ca implicând riscuri, normele B.N.R impun băncilor luarea măsurilor de prudență necesare și prevăd posibiltatea coondiționării extinderii de prealabila aprobare.
Legea bancară cuprinde, în art. 3, lit. d), o definiție legală specială a sucursalei unei societăți comerciale bancare: aceasta reprezintă o unitate operațională fără personalitate juridică a unei bănci care efectuează, în mod direct, toate sau unele dintre activitățile băncii, în limita mandatului dat de aceasta. Băncile persoane juridice române, precum și și sucursalele băncilor străine, conform art. 46 din Legea nr. 58/1998, pot deschide pe teritoriul României sucursale și alte sedii secundare (agenții și alte asemenea) în condițiile prevăzute de reglementările Băncii Naționale a României, cu obligația notificării acesteia în termen de 5 zile de la data înmatriculării în registrul comerțului.
Normele nr. 3/1999, privind modificările în situația băncilor, cuprind dispoziții referitoare la extinderea rețelei de sucursale, filiale și alte sedii secundare ale unei societăți bancare.
Filiala este definită tot de Legea nr.58/1998, în art. 3, lit. c) ca fiind persoana juridică în care o altă persoană sau grup de persoane care acționează împreună deține 50% sau mai mult din acțiunile cu drept de vot sau o participație semnificativă, care permite acestora să exercite controlul efectiv asupra conducerii sau politicilor filialei. Întrucât reprezintă scoietăți comerciale de sine stătătoare, filiale băncilor vor fin înființate conform procedurii ordinare de constituire e unei societăți comerciale fără să fie necesară existența unei mențiuni în acest sens în actul constitutiv al societății bancare.
Art. 33 din Normele nr.3/1999 prevăd că, în cazul deschiderii unui sediu secundar, se vor comunicca B.N.R. următoarele documente:
statutul sediului secundar (sucursală, agenție);
adresa și numărul de telefon și/sau fax ale sediului secundar;
identitatea persoanei desemnate să asigure conducerea sediului secundar, însoțită de curriculum vitaeși de certificatul de cazier judiciar;
copie de pe certificatul de înmatriculare la oficiul registrului comerțului, în cazul deschiderii unei sucursale, respectiv de pe cererea de înscriere a mențiunilor, în cazul deschiderii altor sedii secundare cărora li s-a conferit statut de sucursală.
Extinderea rețelei de sucursale, filiale și alte sedii secundare, datorită dispozițiilor legale imperative, poate fi făcută de către băncile cu activitate prosperă, deschiderea lor relevând buna funcționare a acestora.
Un exemplu în acest sens este „Bancpost S.A.”, ce este o societate bancară de tip universal, comercial și de economii, înființată în iulie 1999. Îm prezent își desfășoară activitatea pe tot cuprinsul țării, având un număr de 139 de sucursale, agentii și puncte de lucru. Spre exemplificare, numai sucursala Iași are în subordine agenții și două puncte de lucru.
„Bancpost S.A” își desfășoară activitatea într-un mediu bancar puternic concurențial, strduindu-se a satisface cerințele a cât mai multe categorii de clienți.
„Bancpost” derulează afaceri și cu bănci corespondente în străinătate: „Bank Austria”, „Royal Bank of Canada”, „American Express Bank”, „Comertz Bank”, „National Bank of Greece”, „Chase Manhattan Bank”.
Extinderea în teritoriu, prin sucursale și alte sedii secundare, reprezintă modalitatea principală de creștere a potențialului bancar. A avea sucursale împreună înseamnă a avea capacitatea de constituire a depozitelor prin afluența clienților cu această vocație și implicit a solicitanților de credite.
Extinderea are efecte multiple, dar sfera esențială este colectarea depozitelor. Băncile comerciale, numite și bănci de depozit, formează în principal baza de activitate prin colectarea depozitelor. Cu cât baza de date va fi mai extinsă, cu atât posibilitatea de majorare este mai mare.
Sucursala situată pe o stradă principală este cheia platformei pentru vânzarea serviciilor destinate populației și un important mijloc de comunicare cu clienții, având în mod clar un rol valoros și continuu de jucat în distribuția serviciilor financiare.
Pe de altă parte, activitățile de management au transformat din punct de vedere fizic rețelele, reducând numărul sucursalelor, schimbând aspectul și funcția sucursalelor.
În România, în timp ce marile bănci cu capital de stat raționalizează rețeaua de sucursale și agenții, băncile populare sunt în expansiune.
Agentiile bancare sunt unitati bancare fara personalitate juridica, cu rol exclusiv operativ si care functioneaza acolo unde sucursalele nu acopera volumul de operatii.
Punctele de lucru sunt unitati bancare operative care opereaza in locuri cu afluenta mare de public.
2.1.5. Emiterea autorizației de funcționare a societății bancare
Aceasta este ce-a de-a doua fază a procedurii de autirizare a băncilor. Constituirea societății bancare, chiar precedată de aprobarea de constituire, emisă de Banca Națională a României, nu este suficientă pentru o bancă să obșină dreptul de a efectua operațiuni bancare. Pnetru a putea utiliza denumirea de „bancă” și de a desfășura activități bancare, societatea legal constituită trebuie să primească autorizarea de funcșionare din partea Băncii Naționale a României.
Potrivit art. 13 din Legea nr.58/1998, în termen de două luni de la comunicarea aprobării de constituire (respectiv în termen de opt luni de al comunicarea aprobării de constituire pe cale subscripției publice în vederea obținerii autorizației de funcționare), vor fi prezentate Băncii Naționale a României documentele care atestă constituirea legală a băncii. Nerespectarea acestor termene are drept consecință, potrivit art. 31 din Normele nr.2/1999, revocarea aprobării constituirii băncii.
Documentele care trebuie prezentate în vederea obținerii autorizării de funcționare sunt enumerate în art. 22 din Normele nr.2/1999. Acestea sunt următoarele:
actul constitutiv;
scrisoare din partea depozitarului fondatorilor, destinate să constituie capitalul social, care să confirme suma vărsată de fiecare acționar într-un cont special deschis pentru colectarea capitalului social, blocat până în momentul înmatriculării băncii;
dovada deținerii, cu titlu lega, a spațiului aferent sediului social;
informare cu privire la repartiția capitalului social;
identitatea auditoriului independent, însoțită de co documentație care să dovedească îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege;
copii de pe cererea de înmatriculare și de pe certificatul eliberat de oficiul registrul comerțului, din care rezultă înmatricularea băncii;
comunicare privind existența reglementărilor proprii referitoare la desfășurarea activității.
În cazul în care banca s-a constituit pe baza subscripției publice, se vor transmite și documentele privind acționarii semnificativi, precum și cele care privesc identitatea administratorilor și cenzorilor societății.
Cu privire la autorizarea funcționării băncii, Banca Națională a României decide, în termen de patru luni de la data primirii documentelor, și poate lua următoarele decizii: fie emite autorizarea funcționării băncii, fie respinge cererea de autorizare a funcționării, fie emite autorizarea parțială a funcțioonării băncii (pentru anumite categorii de activități bancare), ceea ce echivalează cu un refuz parțial de autorizare.
Cererea de autorizare poate fi respinsă de Banca Națională a României în orice etapă a procesului de autorizare, potrivit art. 14 din Legea nr. 58/1998, dacă:
documentația prezentată este incompletă sau nu este întocmită în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare;
documentația prezentată este insuficientă pentru a determina dacă:
banca va desfășura o activitate în conformitate cu prezenta lege;
onorabilitatea, pregătirea și experiența profesionașă a conducătorilor băncii și calitatea acționarilor băncii și calitatea acționarilor semnificativi sunt corespunzătoare pentru îndeplinirea obiectelor prevăzute în studiul de fezabilitate și a activităților financiar-bancare propuse pentru a fi desfășurate.
capitalul social este mai mic decât nivelul minim stabilit de Banca Națională a României (250 miliarde de lei);
forma juridică este alta decât cea prevăzută de art. 9 din Legea nr. 58/1998 (societate comercială pe acțiuni);
din evaluarea studiului de fezabilitate și/sau din rapoartele anuale ale băncii străine, dup caz, rezultă că banca nu poate asigura realizarea obiectivelor propuse în condiții compatibile cu buna funcționare a sistemului bancar și cu regulile unei practici bancare prudente, care să asigure clientului a siguranță satisfăcătoare, sau acestea nu corespund condițiilor existente în cadrul segmentului de piață ce urmează a fi acoperit de serviciile oferite de bancă, conducătorii băncii, administratorii sau cenzorii acesteia nu au onorabilitaea necesară, calificarea și experiența profesională adecvate funcției lor, potrivit art. 25 din Legea nr. 58/1998, sau cu privire la acesștia a fost luată una dintre măsurile prevăzutte de Legea nr. 58/1998 la art. 69 (sancțiuni aplicate de B.N.R.) ori la art. 70 (măsuri de remediere luate de banca centrală),
calitatea fondatorilor sau acționarilor semnificativi nu corespunde nevoii garantării unei gestiuni săsnătoase și prudente a băncii, pentru cauze cum ar fi: puterea financiară a acestora nu este suficientă pentru a evita dependența de dividendele distribuite sau de alte avantaje care le-ar putea obține de la bancă, în vederea obligațiilor financiare în primii trei ani de activitae ai băncii, sursa fondurilor utilizate pentru obținerea participației este un credit intern, condamnări penale, persoanele juridice care au calitatea de fondator sau de acționar semnificativ sunt în funcțiune de mai puțin de trei ani, cu excepția celor rezultate în urma unei fuziuni sau divizări, în cazul în care una dintre participantele la fuziune, respectiv persoană juridică supusă divizării, este în funcțiune de cel puțin trei anni;
înainte de obținerea aprobării de constituire, fondatorii au făcut comunicări publice asupra înființării sau funcționării băncii;
nu sunt respectate prevederile Legeii nr. 58/1998 sau reglementările date de aplicarea acesteia.
Hotărârea de respingere a acordării autorizației de funcționare a băncii va fi comunicată părților interesate, împreună cu motivele care au stat la baza acesteia. Decizia B.N.R. poate fi contestată, în temeiul art. 83 alin. 1 dinLegea nr. 58/1998, în termen de 15 zile de la comunincare la Consiliul de Administrație al B.N.R., care se pronunță prin hotărâre în termen de 30 de zile de la data sesizării. Hotărârea Consiliului de Administrație poate fi atacată la Înalta Curtea Supremă de Justiție – Secția de Contencios Administrativ – în termen de 15 zile de la comunicare.
Potrivit art. 31 din Normele nr.2/1999, neacordarea autorizației de funcționare atrage în mod automat revocarea aprobării constituirii. O nouă cerere de autorizare poate fi adresată Băncii Naționale a României numai după trecerea unui termen de 6 luni de al comunicarea respingerii cererii de autorizare și numai dacă au fost remediate deficiențele care au constituit motivele de respingere a proiectului inițial.
În ipoteza autorizării funcționării scoietății bancare, banca nou constituită va putea utiliza denumirea de „bancă” și va putea desfășura activități bancare începând cu data eliberării autorizației de funcționare de către banca centrală, această autorizație constituind condiția de acces la profesiunea fiscală.
În termen de 5 zile de la data efectuării primei operațiuni bancare, banca va notifica acest lucru Băncii Naționale a României. Notoficarea va cuprinde menționarea operațiunilor cu care banca și-a început activitatea și va fi însățită, conform dispozițiilor art. 7 din Normele nr.2(1999, de reglementările interne privind desfășurareaa respectivelor operațiuni
Pe măsura extinderii activității cu efectuarea altor operațiuni bancare, în limita obiectului de activitatea autorizat, banca va transmite B.N.R. reglementările intern corespunzătoare.
2.1.6. Retragerea autorizației de funcționare a băncii
Autorizarea funcționării societății bancare de către banca centrață nu are caracter definitiv. Potrivit art. 16 din Legea nr. 58/1998, Banca Națională a României poate retrage autorizația unei bănci sau a unei filiale a unei bănci românești, ori a unei filiale sau sucursale a unei bănci străine în următoarele situații:
la cererea băncii,
ca sancțiune, în conformitate cu dispozițiile art. 69, .lit e): nerespectarea măsurilor stabilite prin actele de control sau în urma acestora,
sau pe baza următoarelor motive:
banca nu a început operațiunile pentru care afost autorizată în termen de un an de zile la primirea autorizației , sau nu și-a exercitat, de mai mult de șase luni, activitatea de acceptare de depozite,
autorizația a fost obținută pe baza unor declarații false nu prin orice alt mijloc ilegal,
acționarii, în adunarea generală, și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 31/1990 au decis dizoșvarea sau lichidarea băncii,
s-a propus fuziunea sau dizolvarea băncii,
autoritatea competentă (de regulă, banca centrală) din țara în care își are sediul banca străină ce a înființat o cucursală în România i s-a retras acesteia autorizația de a desfășura activități bancare,
s-a retras autorizația băncii a cărei filială este.
Retragerea autorizatiei de functionare are ca efect radierea din Registrul bancar. Astfel,Banca Comerciala FORTUNA S.A. , autorizata sa functioneze la data de 26. 06.1995, a fost radiata din Registrul bancar la data de 11.07.1996.
Anglo-Romainian Bank.Ltd. , Londra, sucursala Bucuresti, autorizata sa functioneze la data de 21. 12. 1993, a fost radiata din Registrul bancar la data de 12. 10. 1998;autorizatia de functionare a fost retrasa la cererea bancii ,in baza art.16 din Legea nr.58/1998.
Renasterea Creditului Romanesc S.A.- CREDIT BANK a fost autorizata sa functioneze la data de 24. 12. 1991;i-a fost retrasa autorizatia de functionare prin Hotararea 3/18.04.1997.Prin sentinta civila irevocabila nr.721/09.11.2000 pronuntata de tribunalul Bucuresti-Sectia comerciala, a fost declansata procedura prevazuta de legea nr.64/1995 privind procedura reorganizarii falimentului, modificata prin Legea nr.99/1999 privind unele masuri pentru accelerarea privatizarii.
Hotărârea Băncii Naționale a României de retragere a autorizației se comunică în scris băncii, filialei sau sucursalei în cauză, împreună cu motivele care u stat la baza acesteia, și se publică în M.O. al României, precum și în două publicații de circulație națională.
Hotărârea de retragere a autorizației produce efecte de la data publicării ei în M.O. al României sau de la o dată ulterioară, specificcată în hotărârea respectivă. Ea poate fi contestată, în temeiul art. 83 din Legea nr. 53/1998, în termen d e 15 zile de la comunicare la Consiliul de Administrație al Băncii Naționale a României, care se pronunță prin hotărâre în termen de 30 de zile de la data sesizării. Hotărârea Consiliului de Administrație poate fi atacată la Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Contencios-Administrativă – în termen de 15 zile de la comunicare.
Conform art. 18 din Legea nr. 58/1998, începând cu data intrării în vigoare a hotărârii de retragere a autorizației băncii, filialei sau sucurslei respective i se interzice angajarea în orice operațiune financiară.
2.1.7. Deschiderea de reprezentanțe de către bănci străine
Procedura deschiderii de reprezentanțe de către băncile străine este fundamental diferită de cea a înființării de sucursale, datorită diferențelor de regim juridic existente între cele două categorii de dezmembrăminte ale societăților bancare străine: sucursala băncii poate desfășura orice activitaăți bancare, în limita autorizației B.N.R., în timp ce reprezentanța băncii străine desfășșoară o activitate limitată la acte de informare, de legătură sau de reprezentare.
Potrivit art. 10 din Legea nr. 58/1998, băncile străine au obligația să notifice B.N.R. deschiderea de reprezentamțw în România, în conformitate cu reglementările date de aceasta. În aplicarea acestei dispoziții, B.N.R a emis Normele nr. 6/1998, privind notificarea deschiderii de reprezentanțe de către băncile străine.
Art. 1 din aceste norme instituie obligația băncilor cu sediul în străinătate de a notifica deschiderea de reprezentanțe în România, în termen de 15 zile de la data deschiderii efective a acestora.
Scrisoarea oficială de notificare, având antetul băncii străine și semnătura unuia dintre conducătorii acesteia, trebuie să precizeze în mod explicit că reprezentanța își va limita activitatea la acte de reprezentare și că nu va efectua nici un fle de operațiuni supuse dispozițiilor Legii bancare nr. 58/1998.
Scrisoarea va fi însoțită de urmaătoarele documente:
informații privind banca străină respectivă (denumirea și forma juridică, sediul social, descrierea principalelor activități);
o atestare din partea autorității de supraveghere bancară din țara de origine a băncii străine, care să confirme existența sa legală, capitalul social, identitatea conducătorilor săi și faptul că societatea în cauză este autorizată ca bancă și este supusă supravegherii autorității respective;
ultimul raport anual al băncii respective;
informații cu privire la reprezentanța a cărei deschidere e notificată, între care obiectul activității, sediul, durata de funcționare;
împuternicire autentificată, semnată de unul dintre conducătorii băncii străine, pentru reprezentanții desemnați să angajeze valabil în România banca străină;
copie legalizată de pe documentul emis de autoritatea competentă din România, prin care se autorizează funcționarea reprezentanței.
Scrisoarea oficială de notificare, însoțită de această documentație, prezentată în limba română, va fi transmisă B.N.R-Direcția generală autorizare, reglementare și supraveghere prudențială a societăților bancare.
Pentru o bancă există trei modalități clasice de a implementa în afara țării de origine: sucursale, filiale și birouri de reprezentare.
Birourile de reprezentare sau „reprezentanțele” au un rol destul de facil,în primul rând, prin intensificare constactelor locale ale băncii-mamă, fără a efectua operațiuni care să le influențeze activitaea proprie. În timp ce deschiderea unei sucursale sau filiale riscă să trezească „reacții de apărare” din partea țării gazdă, deschiderea de reprezentanțe nu suscită, de obicei, nici un dubiu.
2.2. Condițiile de fond ale societății comerciale bancare
2.2.1. Forma juridică
Băncile se constituie sub forma juridică de societate pe acțiuni fie simultan, fie prin subscripție publică.
Constituirea simultană sau concomitentă a societății bancare are loc atunci când acționarii acoperă, prin aporturile lor, întregul capital social și efectuează vărsămintele integral, în numerar, până la momentul constituirii. În acest caz, acționarii pot iniția direct procedura de constituire a societății, prin închiderea actelor constitutive și îndeplinirea formalităților prevăzute de lege.
Constituirea continuată (prin subscipție publică) a societății bancare este procedura urmată în cazul în care acționarii care inițiază înființarea băncii nu dispun de resursele financiare necesare pentru a subscrie și a vărsa întregul capital social.
În această situație, constituirea societății presupune o etapă premergătoare, necesară formării capitalului social pe calea subscripției publice. Totuși, și în acest caz fondatorii trebuie să dețină o participație de cel puțin 30% din capitalu social al băncii.
2.2.2. Capitalul social
Capitalul social minim al unei bănci este cel stabilit de Banca Națională a României. Acesta este stabilit prin Normele nr.9/2000 privind capitalul minim al băncilor și al sucursalelor băncilor străine în art.4 la 250 miliarde lei.
La constituirea băncii, capitalul social trebuie să fie vărsat integral, în formă bănească, deodată cu subscrierea, într-un cont deschis la o bancă, persoană juridică română, sau la o sucursală a unei bănci străine autorizate să funcționeze pe teritoriul României.
După ce au fost autorizate de B.N.R. să funcționeze, băncile trebuie să mențină, în permanență, același nivel minim al capitalului social prevăzut de normele B.N.R., în formă bănească. Aceeași obligație revine și sucursalelor băncilor străine.
Capitalul social al băncilor poate fi majorat permanent, cu aprobarea B.N.R. . Sursele majorării capitalului social sunt prevăzute de art.41 al Legii bancare:
Noile aporturi, în formă bănească, integral vărsate la banca respectivă sau într-un cont deschis la o altă bancă, persoană juridică română, ori la o sucursală a unei bănci străine, autorizate să funcționeze pe teritoriul României;
Dividendele din profitul net cuvenit acționarilor, după plata impozitului pe dividende potrivit legii;
Rezervele din influențele de curs valutar aferente aprecierii disponibilităților în valută reprezentând capital social în valută;
Rezervele constituite din profitul net, existente în sold potrivit ultimului bilanț contabil;
Diferențele favorabile din reevaluarea patrimoniului, incluse în rezerve.
Se stabilesc două importante derogări de la regimul general al societăților pe acțiuni: în primul rând, aporturile la capitalul social al unei bănci nu pot fi decât aporturi în numerar, cu excluderea aporturilor în creanțe și a celor în natură; în al doilea rând, valoarea acțiunilor subscrise trebuie vărsată integral până la momentul constituirii societății; spre deosebire de societățile ordinare pe acțiuni, la care valoarea vărsămintelor la momentul înființării trebuie să fie de 30% din capitalul subscris în cazul constituirii simultane, respectiv 50% în cazul constituirii continuate.
Orice persoană care intenționează să achiziționeze o participație de cel puțin 5% din capitalul social al băncii este obligată, potrivit art.51 din Legea nr.58/1998, să obțină aprobarea prealabilă a Băncii Naționale a României.
2.2.3. Acțiunile și acționarii băncilor
Prin derogare de la dreptul comun în materia societăților pe acțiuni (care consacră principiul că acțiunile pot fi nominative sau la purtător), acțiunile emise de bănci vor putea fi, potrivit art.38 din Legea Bancară, numai nominative. Societățile bancare nu vor putea emite acțiuni la purtător, care să nu cuprindă elementele de identificare ale titularului. Consecința este că drepturile aferente acțiunilor societăților bancare pot fi exercitate numai de către titularul acestora, identificat în cuprinsul titlului, iar nu de către persoana care posedă titlul.
Rațiunea acestei norme rezidă din necesitatea cunoașterii identității tuturor proprietarilor acțiunilor băncii, în vederea exercitării de către Banca Națională a României a supravegherii prudențiale bancare, cu deosebire asupra situației acționarilor semnificativi care, pentru a dobândi această calitate sau, în anumite cazuri pentru a și-o consolida, trebuie să obțină aprobarea prealabilă a băncii centrale.
Acțiunile societăților bancare se caracterizează prin faptul că sunt titluri reprezentative ale contribuțiilor la capitalul social, contribuții constând în aporturi în numerar aduse de acționari a căror identitate este înscrisă în titlu.
Regula de drept comun în materia societăților de capital potrivit căreia acestea se constituie “intuitu pecuniae”, iar nu “intuitu personae”, cunoaște o aplicațiune cu caracter special în cazul băncilor. Societatea bancară se constituie în considerarea aporturilor acționarilor la capitalul social, dar nu orice persoană care dispune de capitalul necesar efectuării aportului poate deveni acționar al băncii, ci doar acele persoane care au calitatea cerută de lege.
Analiza condițiilor de fond privind acționarii semnificativi și structura acționariatului societății bancare necesită câteva precizări de ordin terminologic. Astfel, potrivit art.3 lit. i) din Legea 58/1998, “acționarul semnificativ” este persoana fizică sau juridică ori grupul de persoane fizice sau juridice care acționează împreună și care dețin direct sau indirect o participație de cel puțin 5% din capitalul social al băncii sau din drepturile de vot ori o participație care permite exercitarea unei influențe semnificative asupra gestiunii și politicii de afaceri a acesteia.
Sintagma “grup de persoane care acționează împreună” cuprinde, conform Legii bancare, două sau mai multe persoane fizice sau juridice care înfăptuiesc o politică comună față de bancă. Legea prezumă că un grup de persoane acționează împreună când acesta este format din: a) soți, rude și afini până la gradul al doilea inclusiv; b) aceste persoane și societățile aflate sub controlul lor efectiv; c) o societate, administratorii și persoanele fizice sau juridice care exercită controlul efectiv asupra acesteia; d) societăți aflate sub controlul efectiv al aceleiași sau acelorași persoane fizice sau juridice .
Acționarii semnificativi trebuie să îndeplinească cel puțin condițiile prevăzute de art.52 din Legea bancară:
să dispună de o situație financiară stabilă, care să justifice în mod satisfăcător proveniența fondurilor destinate obținerii participației la capitalul social al băncii și care să creeze premise pentru o eventuală susținere financiară a băncii;
să furnizeze suficiente informații care să asigure transparența necesară pentru identificarea structurii grupului din care fac parte;
persoanele juridice să funcționeze de minimum 3 ani, cu excepția celor rezultate din fuziunea sau divizarea unei persoane juridice aflate în funcțiune de minimum 3 ani;
să fie supravegheate în mod adecvat de către autoritatea competentă din țara de origine.
O acțiune dă dreptul la un singur vot, băncile nu vor putea, în statutele lor, să stabilească excepții de la acest principiu.
Încălcarea prevederilor legale privind obținerea, în prealabil, a aprobarii băncii centrale pentru dobândirea calității de acționar semnificativ nu are ca efect nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare a acțiunilor respective, ci atrage consecința prevăzută în art.73 din Legea bancară: exercițiul dreptului de vot este suspendat. Principalul efect urmărit de legiuitor este repunerea în situația anterioară a persoanei care a dobândit în mod nelegal particiația.
Conform dispozițiilor art.73 din Legea bancară, exercițiul dreptului de vot al acționarilor semnificativi care nu au obținut în prealabil aprobarea B.N.R., este suspendat iar aceștia sunt obligați să-și vândă, în termen de 3 luni, acțiunile sub sancțiunea anulării acțiunilor respective.
Pe lăngă dreptul la vot, calitatea de acționar conferă și alte drepturi cu caracter patrimonial sau nepatrimonial, cum sunt: dreptul de a participa la adunarea generală a acționarilor; dreptul de informare; dreptul la dividende; dreptul asupra părții cuvenite din lichidarea societății.
Legea 31/1990 interzice societăților pe acțiuni încheierea anumitor acte juridice care vizează acțiunile proprii. Societatea nu poate face avansuri sau împrumuturi și nici să constituie garanție în vederea subscrierii sau dobândirii propriilor sale acțiuni de către un terț.
Adunarea generală a acționarilor este organul de deliberare și decizie care cuprinde toți acționarii, exprimând voința socială și decide asupra problemelor date de lege în competența sa. Adunările generale ale acționarilor pot fi ordinare (însărcinate să decidă asupra problemelor curente ale societății), respectiv extraordinare (însărcinate să hotărască asupra modificărilor în situația societății).
Adunarea generală ordinară prezintă caracter obligatoriu, în sensul că ea trebuie să se întrunească cel puțin o dată pe an, într-un termen de maximum 3 luni de la momentul în care s-a încheiat exercițiul financiar pentru anul precedent . Adunarea generală este legal constituită în măsura în care în cadrul ei participă acționari care să reprezinte cel puțin jumătate din capitalul social. Dacă nu se obține o asemenea majoritate se va recurge la o a doua convocare, adunarea generală fiind valabil constituită indiferent de prezența acționarilor.
Adunarea generală extraordinară se consideră legal constituită dacă la prima convocare sunt prezenți acționari reprezentând minimum ¾ din capitalul social. Dacă acest consum nu este întrunit în urma convocării ulterioare, adunarea generală extraordinară este legal constituită dacă sunt prezenți acționarii reprezentând minimum jumătate din capitalul social .
2.2.4. Organizarea, conducerea și administrarea societăților bancare
Organizarea și conducerea societăților bancare se stabilesc prin actele lor constitutive, în conformitate cu legislația comercială și cu legea bancară.
În toate actele oficiale, banca trebuie să o identifice printr-un minim de date prevăzute de art.22 : firma sub care este înmatriculată în registrul comerțului, capitalul social, adresa sediului principal, numărul și data înmatriculării în Registrul comerțului, numărul și data înmatriculării în Registrul bancar.
Fiecare bancă posedă un regulament propriu de funcționare, aprobat de organele statutare și cuprinde cel puțin: structura organizatorică; atribuțiile fiecărui compartiment și relațiile dintre acestea; atribuțiile sucursalelor și a altor sedii secundare; atribuțiile comitetului de risc, comitetului de administrare a activelor și pasivelor, comitetului de credite; competențele și răspunderile conducătorilor, directorilor executivi, șefilor sucursalelor și altor sedii secundare și ale altor salariați care se angajează în operațiuni financiar-bancare în numele și în contul băncii.
Conducătorii băncii sunt definiți în art.3 litera h) din Legea bancară ca fiind persoanele, cel puțin două, care, potrivit actelor constitutive și/sau hotărârii organelor statutare ale băncii, sunt împuternicite să conducă și să coordoneze activitatea zilnică a acesteia și sunt învestite cu competența de a angaja răspunderea băncii. Aceștia sunt președintele și vicepreședintele/vicepreședinții consiliului de administrație, în cazul băncilor, persoane juridice române, și directorii împuterniciți să angajeze legal în România banca străină autorizată să funcționeze pe teritoriul României, printr-o sucursală.
Conducătorii băncii trebuie să îndeplinească următoarele condiții minimale prevăzute de art.25 din Legea bancară: să fie rezidenți în România, cel puțin unul din ei să fie cetățean român; să exercite exclusiv funcția în care au fost numiți; să fie licențiați; să fi lucrat cel puțin 5 ani în activitatea financiar-bancară; să nu fi cauzat, prin activitatea lor, falimentul unei societăți comerciale; să posede aprobarea B.N.R. pentru desemnarea în această funcție.
Banca Națională a României poate stabili și alte norme etice și profesionale pentru calitatea și activitatea conducătorilor băncii și a personalului bancar.
În situația în care consiliul de administrație al băncii a delegat o parte din atribuțiile sale unui comitet de direcție, toți conducătorii vor fi membri ai comitetului de direcție.
Membrii consiliului de administrație al băncii trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de art.27 din Legea bancară. Administratorii sunt desemnați la constituirea societății sau ulterior, de către adunarea generală a acționarilor. Durata funcției unui administrator al unei bănci este de 4 ani, cu posibilitatea de a fi reales. Se poate spune că administratorii pot fi temporari și revocabili. Dacă durata funcției nu a fost stabilită prin actele constitutive, aceasta va fi de 2 ani. Numărul administratorilor este de 11 și pot fi numai persoane fizice.
O persoană nu poate fi aleasă în consiliul de administrație al unei bănci, iar dacă a fost aleasă, decade din mandatul său, dacă: este salariat al băncii în cauză, cu excepția conducătorilor acesteia; este salariat administrator sau la o altă bancă; în ultimii 5 ani i s-a retras aprobarea de către B.N.R., cu titlu de sancțiune (art.69), sau a fost înlocuită (art.70) din Legea nr.58/1998 ca urmare a unei măsuri de remediere luate de bancă.
Persoanele care, potrivit Legii 31/1990, nu pot fi fondatori, nu pot fi nici administratori, directori sau reprezentanți ai societății, iar dacă au fost alese, sunt decăzute din drepturi (art.135). Potrivit art.6 din Legea nr.31/1990, republicată, “Nu pot fi fondatori persoanele care, potrivit legii sunt incapabile sau care au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înșelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, precum și pentru alte infracțiuni prevăzute de lege” .
2.2.5. Obiectul de activitate
Legiuitorul român a reglementat in mod special și într-o maniera complexă activitatea bancară, având în vedere importanța acesteia în funcționarea economiei și a societății in general.
Activitatea bancară este un monopol rezervat societaților comerciale bancare, persoane juridice române și sucursalele băncilor, persoane juridice străine.Băncile pot desfașura la rândul lor activitatea bancară, respectiv toate sau numai o parte din operațiunile care constituie substanța acestei activități, prin sucursale, pe baza reglementărilor proprii de funcționare.
Activitatea bancară mai poate fi desfășurată si de către ”alte persoane juridice” autorizate în acest sens, de exemplu, cooperativele de credit.
Structura activității bancare se poate face în:principală și conexă. Cea principală constă în atragerea de depozite și acordarea de credite în nume și în cont propriu.
În economia contemporană, atât în țara noastra căt și privită internațional, activitatea bancară conexă a devenit foarte importantă. Aceasta poate fi imparțită in funcție de operațiunile efectuate de bancă în cadrul acestei activități. Ele sunt enumerate în art.8 din Legea nr.58/1998, însă trebuie precizat faptul că în acest text se regăsesc și operațiunile principale, acceptarea de depozite si acordarea de credite.
Operațiunile bancare conexe grupate în art.8 pot fi împarțite in operațiuni de casă(emiterea și gestiunea instrumentelor de plată și de credit,plăți și decontări), operațiuni asupra titlurilor de credit și alte valori(tranzacții în cont propriu sau în contul cliențilorcu cambii, certificate de depozit, valută, instrumente financiare derivate, metale prețioase, pietre prețioase, valori mobiliare), operațiuni pe piața de capital(intermedierea în plasamentul valorilor mobiliare și oferirea de servicii legate de acestea, administrarea de portofolii ale clienților, în numele și pe riscul acestora, custodia și administrarea de valori mobiliare, depozitar pentru organismele de plasament colectiv de valori mobiliare), operațiuni de asistență a clienților în tranzacții comerciale complexe(consultanța financiar-bancara,transfer de fonduri,operațiuni de mandat, emiterea de garanții și asumarea de angajamene.
Proiectul de modificare a Legii nr.58/1998 ar putea aduce modificări semnificative în modul de structurare si organizare la nivel sistemic a activității bancare. Proiectul introduce principiul potrivit cu care activitatea bancara se desfașoară de către ”instituțiile de credit autorizate in condițiile legii care sunt “entități” a caror activitate principala constă în atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public și în acordarea de credite în cont propriu sau “entități” emitente de monedă electronică”.
Potrivit art.55 din Legea nr.31/1990:societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depașesc obiectul de activitate, în afară de cazul în care societatea dovedește că terții cunoșteau sau, în împrejurarile date, trebuia să cunoască depășirea acestuia. Publicarea actului constitutiv nu poate constitui, singură, dovada cunoașterii. În cazul societăților bancare, proba cunoașterii de către terț a depășirii obiectului de activitate se poate face prin intermediul prezumției de cunoaștere a Legii.
În cazul în care obiectul actului depășește cadrul enumerării de la art.8,prezumția amintită poate face, singură, proba cunoașterii de către terț a depășirii obiectului de activitate. În ipoteza în care obiectul actului se încadrează în enumerarea de la acest articol, dar nu și în limitele autorizației Băncii Naționale a României, publicarea actului constitutiv al băncii trebuie completetă cu alte mijloace de probă.
Din registrul juridic special al băncilor fac parte și dipozițiile art.53 din Legea nr.58/1998, care prevăd tranzacțiile interzise societăților bancare.
Băncile nu pot desfașura urmatoarele actvități:
a)angajarea în tranzacții cu bunuri mobile sau imobile. Excepție fac tranzacțiile cu astfel de bunuri necesare desfașurării activității și pentru folosința salariaților, precum tranacțiile cu bunuri mobile sau imobile, dobândite ca urmare a executării silite a creanțelor, altele decât cele necesare desfășurării activității și pentru folosința salariaților, care se vănd de către bancă în termen de un an de la data dobândirii lor. Pentru bunurile imobile, termenul poate fi prelungit cu aprobarea Băncii Centrale;
b)achiziționarea propriilor acțiuni sau angajarea lor în contul datoriilor băncii.. Se exceptează răscumpararea acțiunilor proprii în vederea reducerii capitalului social,care face obiectul unei aprobări prealabile a Băncii Centrale;
c)acordarea de împrumuturi sau furnizarea altor sevicii clienților, condiționată de vânzarea sau cumpărarea acțiunilor băncii;
d)acordarea de credite garantete cu acțiunile emise de bancă;
e)primirea de depozite, titluri sau alte valori, când banca se afla în încetare de plăți;
f)angajarea în acceptarea de depozite, dacă majoritatea depozitelor provin de la angajații băncii. Se exceptează operațiunile fondurilor de plasament și alte oprațiuni financiare bazate pe principiul mutualității.
Strategia băncilor se bazează pe prudență bancară și pe supraveghere generală a societătilor bancare având in vedere rolul deosebit pe care îl are sectorul bancar în economia de piață. Strategia băncilor are in vedere în perioada actuală, faptul că a fost extinsă foarte mult sfera operațiunilor și tehnicilor bancare în comparație cu perioada dinainte de 1990.
În perioada actuală, o parte importantă a activității băncilor este orientată spre relatiile cu străinătatea: operații de schimb valutar, finanțarea comerțului exterior, mișcările de capitaluri, garanții date sau primite.
2.2.6. Secretul profesional
Băncile au obligații etice fața de clienții lor,cât și față de societate in ansamblul ei, fiindcă ocupă o poziție privilegiată prin faptul că membrii societății trebuie ,în multe situații, să apeleze la serviciile lor.
Datorită faptului că băncile au un rol economic îi societate, participarea lor la activităti ilegale (de exemplu-spălarea de bani-proveniți din activități ilicite:contrabandă,comercializarea de droguri,semne monotare false) poate avea un impact negativ asupra întregii vieți economice și sociale.
În general, pe masura apariției, dezvoltării și perfecționării sistemului bancar și implicit a activitătii bancare, atăt fiecare tip de bancă, căt si asociațiile lor profesionale au elaborat și perfecționat reglementări și norme specifice de conduită profesională, reunite sub forma si conținutul unor coduri de conduită și practică bancară.
Datorită implicațiilor sale social-economice, activitatea bancară necesită o reglementare și o protecție speciale. Securitatea sectorului bancar depinde și de încrederea pe care se întemeiază relația dintre bancă și clienții săi. Aceasta este justificarea principiului confidențialității operațunilor bancare, respectiv a obligației de discreție ce revine băncii în privința informațiilor pe care le deține cu privire la clienții săi, cu privire la identitatea titularilor conturilor, la sumele de bani existente in cont ,la deponenți și la operațiunile bancare desfașurate.
Obligația de discreție revine băncii în dubla ei calitate, de confident necesar și de prestator de sevicii. În calitate de confident, banca este obligată să nu divulge informațiile confidențiale, indiferent dacă divulgarea acestora ar fi sau nu de natură a-l proteja pe client. Ca prestator de servicii, banca este ținută să nu divulge o informație despre client, chiar neconfidențială, dacă aceasta ar putea fi utilizată contra clientului. Obligația de discreție are, in concluzie, doua laturi: protecția secretului bancar și protecția clientului.
Obligația de păstrare a secretului bancar incumbă atăt societăților bancare,persoane juridice române, cât și sucursalelor băncilor străine autorizate să funcționeze pe teritoriul României.
Destinatare ale obligației de păstrare a secretului bancar sunt și instituțiile, altele decăt băncile, abilitate de lege să desfășoare activități bancare, de exemplu, instituțiile de credit.
Articolele 36 și 37 din Legea nr,58/1998 reglementează obligația păstrării secretului profesional în activitatea bancară. Astfel, personalul unei bănci nu are dreptul de a folosi sau de a dezvălui,nici în timpul activității, nici după încetarea acesteia, fapte sau date care, devenite publice, ar dăuna intereselor sau prestigiului unei bănci sau vreunui client al acestuia. Aceste prevederi se splică și persoanelor care obțin informații de natura celor arătate, din rapoarte sau din documente ale băncii.
Orice membru al consiliului de administație al unei bănci, precum și toate persoanele care participă la activitatea bancară sunt obligate să păstreze secretul profesional. Personalul băncii nu poate uza în interes personal, de informațiile bancare pe care le deține sau de care a luat cunoștință în orice mod. Aceste prevederi se aplica și persoanelor care obțin din activitatea de control și supraveghere sau din rapoarte ori documente, informații de această natură.
Informațiile privind sumele depuse și operațiunile efectuate pe numele persoanelor fizice și juridice se vor transmite numai titularilor sau reprezentanților lor legali-art.37alin.1 din Legea nr.58/1998.
Legea bancară prevede o excepție de la aceast articol , și anume, în cauzele penale în care s-a pus in mișcare acțiunea penală împotriva titularului, la cererea scrisă a procurorului sau a instanței judecătorești-art.37alin.1, teza a doua din Legea nr. 58/1998.
O reglementare care instuie în mod implicit o situatie derogatorie de la regimul de drept comun al sectorului bancar este reprezentată de dipozițiile Legii nr.83/1998 privind falimentul băncilor. Aceasta prevede că banca debitoare care nu mai poate face față în totalitate datoriilor sale exigibile cu sume de bani disponibile, poate adresa tribunalului o cerere pentru a fi supusă procedurii de faliment .Cererea trebuie să fie însoțită de o lista cu numele și adresele creditorilor.
O altă excepție de la regimul juridic general al secretului bancar este reglementată de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 51/1990 privind unele măsuri premergătoare privatizării băncilor, care stabilește cadrul juridic pentru valorificarea unor active ale băncilor la care statul este acționar majoritar, în vederea pregătirii acestora pentru începerea procedurilor de privatizare. Astfel, conform art.15, băncile sunt obligate să furnizeze, la cerere scrisă a Agenției, toate informațiile referitoare la cuantumul disponibilitătilor bănești, precum și al oricăror active deținute la aceste bănci de debitorii cedați.
O importantă derogare de la regimul juridic general al secretului profesional bancar o constituie si dispozițiile Legii nr.21/1999 privind prevenirea și sancționarea spalării banilor.
Personalul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor are obligația de a nu divulga informațiile primite in timpul activității decăt in cadrul procedurii judiciare, inclusiv după încetarea funcției, pe o durată de 5 ani. Este, de asemenea interzisă folosirea în scop personal de către angajații Oficiului, a informațiilor primite atât în timpul activității, cât și după încetarea acesteia.
Legea nr. 21/1999 prevede obligația de informare a instituției abilitate, în cazul în care există suspiciuni că operațiunea are ca scop spălarea banilor, și obligația de a stabili identitatea cienților pentru operațiunile de depunere si de retragere de sume în numerar ,în lei sau în valută, sume ce depășesc echivalentul în lei a 10 000 Euro.
Daca o bancă are cunoștințe că o tranzacție pentru care a primit insrucțiuni să o efectuezeare ca scop spălarea banilor și acesteia îi este imposibil sa nu o efectueze sau, prin neefectuarea ei, este posibil să zădărnicească eforturile de a se urmări beneficiarii operațiunii suspecte de spălare a banilor, ea va informa Oficiul.
În cazul în care există informații că prin tranzacție se urmărește spălarea banilor, se va proceda la identificarea clienților, chiar dacă valoarea tranzacției este mai mică decât limita minimă.
Potrivit art. 17 din Lege, Banca Națională a Romăniei, în calitate de autoritate de supraveghere prudențială a societăților bancare, are obligația să informeze Oficiul dacă ia cunostință de date care indică acțiuni de spălare a banilor.
2.3.Supravegherea bancară
2.3.1.Supravegherea prudențială
Supravegherea bancară este actvitatea pe care o desfășoară autoritatea de supraveghere bancară asupra tuturor entităților componente ale siszemului bancar românesc care constă în urmărirea modului în care aceste respectă reglementările prin care sunt statuate cerințele prudențiale care să asigure atât alicarea unei politici și practici bancare prudente în interesul băncii respective și a clienților acesteia, cât și credibilitatea și viabilitatea întregului sistem.
Având în vedere că supraveghrea prudențial a unei bănci se desfășoară pe întregul interval cuprins între acordarea autorizației de funcționare a acesreia și retragerea autorizației, raportul juridic dintre banca centrală ,în calitatea sa de autoritate de supraveghere și o bancă comercială există și se manifestă,în mod diferențiat în raport de aspectele specifice momentului analizat,pe tot parcursul supravegherii.
Supravegherea realizată de Banca Națională a României se realizează sub diferite modalități:
a)prin raportările periodice pe care băncile trebuie să le transmită în conformitate cu reglementările în domeniu;
b)cu prilejul prezentării, spre aprobarea autorității, a unor modificări în situația băncii;
c)prin inspec’iile pe care personalul de specialitate al băncii centrale le desfăsoară la sediul băncii și la sediile secundare ale acesteia,atât in cadrul unor tematici generale aplicabile tuturor entităților din sistem, căt și în perioadele consacrate verificării concrete a modului în care se aplică practic reglementările ăn materie de către banca supusă acțiunii de supraveghere.
În oricare din modalități, Banca Națională a României își exercită dreptul conferit de lege, atât conform art. 26 din Legea nr. 101/1998 privind Statutul B.N.R. cu modificările și completările ulterioare, cât și conform art. 66 din Legea bancară de a supraveghea banca, care are obligația de a respecta cerințele prudențiale și de a prezenta autorității de supraveghere felul în care le aplică în practică.
În prima modalitate, în conformitate ce reglementările emise de B.N.R. în aplicarea legii banca transmite raportatarea periodică prin care aduce la cunoștința autorității de supraveghere felul în care s-a încadret, prin activitatea pe care o desfașoară, în cerințele prudențiale cerute de reglemenrări. Pe baza acestor informații, este oferită B.N.R. o imagine concretă și conclidentă a situației băncii.Dacă se constată încălcări ale prevederilor legale chiar din aceste raportări,este suficient ca autoritatea de supraveghere să treacă la aplicarea unei sancțiuni din cele prevazute în art. 69alin. 2 din Legea nr. 58/1998.
În cea de-a doua modalitate, autoritatea de autorizare și supraveghere analizează documentele transmise de bancă putând solicita și alte informații.
În vederea atingerii scopului urmărit de activitatea de supraveghere, art. 68 din Legea bancară prevede că băncile sunt obligate să permită personalului B.N.R. și auditorilor independenți care efectuează inspecția să le examineze toate documentele și informațiile legate de administrarea, controlul intern și operațiunile băncii, astfel cum vor fi solicitate de aceștia.
Dreptul, legal garantat, al supraveghetorilor atrage după sine obligația acestora de a verifica cu toată responsabilitatea documentele și informațiile care le sunt puse la dipoziție, astfel încât acțiunea de inspecție să-și atinga obiectivele propuse în spiritul și în litera legii.
Acțiunea de inspecție se finalizează printr-un act care cuprinde constatările faptice ale supraveghetorilor, eventualele fapte care constituie încălcări ale disciplinei bancare.
Circumstanțierea exactă a faptelor săvârșite trebuie să corespundă voinței legiuitorului și de aceea consemnările din actul de inspecție bancară, ca și cele preluate în actul de aplicare a sancțiunii, trebuie să nu dea naștere la posibilitatea unei neclarități, atât cu privire la aspectele practice, cât și cu privire la încrederea juridică corespunzătoare. Cele două acte vor constitui temeiul avut în vedere de cei abilitați să judece o eventuală contestație.
Înscrierea tuturor elementelor, în mod clar, și aplicarea sancțiunii în termenii legii constituie o garanție a eficacității actului de supraveghere prudențială. Actul de aplicare al sancțiunii,odata comunicat, poate fi contestat în termen de 15 zile, într-un prim grad de jurisdicție, la Consiliul de administrație al B.N.R.. Hotarârea dată de acesta nu are caracter definitiv, fiind supus gradului superior de jurisdicție, la Înalta Curte de Casație și Justiție.
În cazul sucursalelor și filialelor băncilor străine, echipele de inspecție pot include și reprezentanți ai autorității de supraveghere din țara de origine a băncii străine.
Pentru supravegherea băncilor române care funcționează in străinătate, B.N.R.coperează cu autoritățile de supraveghere ale țărilor respective.
Necesitatea unei atitudini prudențiale impuse băncilor decurge, în primul rând, din rolul băncilor, a sistemului bancar în economie. Situația economică și financiară a agenților economici și a persoanelor fizice este pe larg îmbinată în procesul serviciilor bancare si orice destabilizare a băncilor poate conduce la multiple fenomene de criză în economie,în viața întreprinderilor și a persoanelor fizice.
Legea bancară, prin art. 70, a dat B.N.R. și posibilitatea de a aplica anumite măsuri în scopul remedierii situației băncii. Acestea pot fi luate fie de comun acord între cele doua părți, fie pot fiimpuse băncii de către banca centrală,în calitate de autoritate de supraveghere.
Normele prudențiale reglementând autorizarea băncilor și supravegherea acestora sunt impuse de necesitatea evitării panicilor și preocuparea pentru asigurarea securității economiilorpublicului depuse în aceste bănci.
Deși supravegherea băncilor răspunde preocupării de securitate și sănătate financiară a instituțiilor bancare considerate individual, rațiunea fundamentală a reglementării prudențiale a băncilor este preocuparea pentru securitatea sistemului bancar în ansamblul său și, în ultimă instanță, a economiei naționale.
Dacă, în urma efectuării acțiunilor de supraveghere, Banca Națională a României constată încălcarea legii și a reglementărilor prudențiale sau o situație financiară precară, aceasta poate aplica o serie de sancțiuni: avertisment scris dat băncii, limitarea operațiunilor băncii, retragerea aprobărilor date conducatorilor băncii,retragerea autorizației bancii respective, precum și o serie de masuri de remediere, inclusiv măsuri de instituire a supravegherii speciale a băncii sau a administrării speciale a acesteia.
2.3.2.Măsuri de supraveghere specială și de administrare specială a băncilor
2.3.2.1. Măsuri de instituire a supravegherii speciale
Societățile bancare, societăți comerciale cu statut special, datorită obiectului lor de activitate, se supun, pe parcursul funcționării lor, cerințelor prudențiale prevăzute de Legea nr. 58/1998. Controlul respectării de către bănci a acestor cerințe și sanctionarea nerespectării lor sunt efectuate de ctre Banca Națională a Romăniei, în calitate de autoritate de supraveghere prudențială bancară. În acelasi mod, banca centrală este cea care hotărăște luarea măsurilor de instituire a supravegherii speciale și a administrării speciale a băncilor în temeiul art. 75 din Lege.
Consiliul de administrație al B.N.R. poate hotărî luarea măsurilor de instituire a supravegherii speciale a băncilor,potrivit art. 76 din Legea nr.58/1998,în două situații:
a)încalcarea legii sau a reglementărilor prudențiale emise de Banca Națională a României, constatată în urma efectuării acțiunilor de supraveghere și /sau a analizei raportărilor băncii;
b)constatarea unei situații financiare precare.
Supravegherea specială este exercitată printr-o comisie instituită în acest scop,formată din cinci-șapte specialiștidin cadrul B.N.R., dintre care unul va îndeplini funcția de președinte și celălalt, pe cea de vicepreședinte.
Atribuțiile consiliului se stabilesc de consiliul de administrație al băncii centrale și se referă,în principal,potrivit art.77 din legea bancară,la:
a) urmărirea modului în care conducera băncii acționează pentru stabilirea și aplicarea măsurilor necesare remedierii deficiențelor înscrise în actul de control întocmit de organele de inspecție ale Băncii Naționale a României;
b) avizarea actelor de decizie ale organelor statutare ale băncii, referitoare la situația financiară și la încadrarea în reglementările prudențiale,precun și la obligarea la suspendarea sau desființarea unor asemenea acte;
c) modificarea reglementărilor proprii ale băncii;
d) limitarea și/sau suspendarea unor activități și operațiuni bancare pe o anumită perioadă;
e) orice alte măsuri care se consideră necesare pentru remedierea situației băncii.
Conform art.77 alin. 2 din Legea nr. 58/1998,comisia de supraveghere specială nu se substituie conducerii băncii. Alin. 3 prevede că în perioada exercitării supravegherii speciale,adunarea generală a acționarilor,consiliul de administrație și conducătorii băncii nu pot hotărî măsuri contrare celor dispuse de comisia de supraveghere specială.
Membrii comisiei de supraveghere specială au acces la toate documentele și registrele băncii,fiid obligați să păstreze secretul privind operațiunile bancare.Comisia de supraveghere specială prezintă rapoarte periodice Consiliului de administrație al Băncii Naționale a României asupra situației băncii.În funcție de concluziile rezultate din rapoarte,acest organ hotărăște asupra încetării sau continuării supravegherii speciale,fără a depăși o perioadă mai mare de 120 de zile de la instituirea acestei măsuri.
În cazul în care în activitatea băncii se constată în continuare deficiențe grave,Consiliul de administrație al Băncii Naționale a României poate hotărî,în temeiul art. 78 din legea bancară,trecerea la măsuri de administrare specială.
2.3.2.2.Măsuri de administrare specială a băncilor
Potrivit art. 79 din Legea nr.58/1998, măsurile de administrare specială a băncii se pot dispune în situația în care Banca Națională a României constată sau este sesizată cu privire la următoarele situații:
a) măsurile de supraveghere specială nu au dat rezultate într-o perioadă de pânaă la 120 de zile;
b) există date certe care conduc la concluzia că banca va deveni insolvabilă în următorele 90 de zile.
Ipoteza descrisă de art. 79 alin. 1 lit.b) din Lege reprezintă o situație de faliment iminent(prefaliment), astfel că înțelesul său rezultă din interpretarea sistematică a acestei norme și a dipozițiilor art.2 din Legeanr. 83/1998,potrivit cărora o bancă este considerată în stare de faliment,dacă se află în una din urmatoarele situații:
banca nu a onorat integral creanțe certe, lichide și exigibile, de cel puțin 30 de zile;
valoarea obligațiilor băncii depășește valoarea activului său.
Acest text vizează două situații: insolvența (art.2 lit.a, exprimând absența fondurilor bănești necesare plății obligațiilor scadente) și insolvabilitatea (art.2 lit.b, reprezentând dezechilibrul patrimonial al debitorului, caracetrizat prin preponderența activului față de pasiv).
Din interpretarea sistematică a celor două dispoziții legale rezultă că starea de faliment iminent vizată de art.79 alin.1 lit.b din Legea nr.58/1998, care poate întemeia instituirea de către B.N.R. a măsurii administrării speciale a băncii, se referă doar la insolvabilitatea iminentă. Pe cale de consecință B.N.R. nu poate institui administrarea specială în ipoteza în care există date certe că banca va intra în stare de insolvență.
Potrivit art.80 din Legea Bancară, activitatea de administrare specială este efectuată de un administrator special, stabilit de Consiliul de administrație al B.N.R., care poate fi persoană fizică sau juridică specializată. Un anunț privind instituirea administrării speciale se publică în Monitorul Oficial al României și în mai multe ziare de circulație națională.
Administratorul special preia integral atribuțiile consiliului de administrație al băncii supuse acestui regim. Pe perioada aplicării adminstrării speciale se suspendă dreptul de vot al acționarilor în adunarea generală, în privința numirii și revocării administratorilor, dreptul la dividende al acționarilor, activitatea consiliului de administrație și a cenzorilor, precum și dreptul de remunerație al administratorilor și al cenzorilor.
Administratorul special înștiințează compartimentele din cadrul băncii, precum și sediile secundare cu privire la luarea unor astfel de măsuri.
În termen de 45 de zile de la numire, administratorul special va prezenta un raport scris Consiliului de Administrație al B.N.R., cu privire la starea financiară a băncii și posibilitatea redresării situației acesteia din punct de vedere al siguranței financiare și anexează documente referitoare la evaluarea activelor și pasivelor băncii.
În termen de 15 zile de la primirea raportului, Consiliul de administrație al B.N.R. decide, în temeiul art.82 din Legea nr.58/1998, asupra prelungirii activității administratorului special, pe o perioadă limitată, sau retrage autorizația și sesizează instanța competentă pentru declanșarea procedurii de lichidare a băncii.
În ipoteza prelungirii mandatului administratorului special, acesta are obligația de a prezenta periodic Băncii Naționale a României evaluarea situației financiare a băncii. Dacă consiliul de administrație al băncii centrale constată, pe baza informărilor administratorului special, că banca s-a redresat din punct de vedere financiar și se încadrează în parametrii de supraveghere prudențială stabiliți prin lege și prin reglementările Băncii Naționale a României, măsurile de administrare specială vor înceta și banca îșî va relua activitatea sub controlul organelor sale statutare.
CAPITOLUL III
ROLUL BĂNCILOR ÎN DEZVOLTAREA ECONOMIEI NAȚIONALE – CA ELEMENT ESENȚIAL PENTRU INTEGRAREA EUROPEANĂ
Funcțiile Băncii
Funcțiile bãncilor au evoluat în timp datorită activitații pe care acestea au desfășurat-o. Se observă o tendintă permanentă de lărgire a activității acestora. Din perspectiva funcțiilor evidente , băncile s-au transformat din agent de schimb in agent bancher care acordă credite , apoi în finanțator, asumându-si un rol esențial în inițierea si finanțarea activitâții economice.
Funcțiile implicite ale bâncilor au evoluat , la rândul lor, în doua etape: din organizator care se situeazâ la intersecția circuitelor monetare, fiind un punct de trecere obligatorie pentru toate plâțile efectuate între agenți economici și, băncile au devenit entitățile compensatoare în spațiu ale activelor monetare si compensatoare în timp ale ofertei si cererii de fonduri; ulterior , din compensații , banca s -a transformat în creator al monedei adiționale, oferind , cu titlu de credit , solicitanților , mai mult decât ar putea să-i fie cerut de către deponenții cu titlu de restituire a depozitelor , precum și în creații ale afacerilor , stimulând direct inițiativa economică.
3.1.1. Funcțiile compensatoare în spațiu
Funcția compensatoare în spațiu este un timp al funcției de tehnică bancară și se manifestă prin cunoașterea și aprecierea mai multor elemente.
Un prim element este acela ca circuitului economic îi corespunde circuitului bănesc. Organizarea decontărilor între agenții economici (între producători și consumatori); efectuarea viramentelor în conturile acestora deschise la bănci; transferul de fonduri dintr-un loc în altul reprezintă compensarea plăților , a creanțelor , a altor drepturi și obligații între clienții băncii pe de o parte și între aceștia și banca pe de alta parte, care se produc ca urmare a relatiilor economice dintre aceștia atât în interirul granițelor țării (interne) cât și în afara graniței (internaționale- externe).
În calitate de casier al clientelei sale , banca efectuează colectarea resurselor în depozite bancare și execută ordinele acestora de încasari și plăti ( la vedere si la termen) și execută ordinele acestora de încasari și plăți , din contul curent sau din depozitele la vedere , utilizând instrumente tradiționale (cecul , viramentul , cambia si biletul la ordin) sau tehnicile moderne de plată ( avizele de prelevare, cardurile bancare și transferurile electronice de fonduri).
În cazul plătii imediate, , agentul economic care importă sau exportă mărfuri cu plata în depozite trebuie să cumpere , respectiv să vândă depozitele cerute sau oferite de clientul său. Aceste operațiuni generează piața valutară. De fapt , băncile compensează ordinele de cumpărare și de vânzare de devize ale clientului și nu cumpără sau vinde pe piața valutară decât solalul fiecarui crit de devize. Această cumpărare sau vânzare presupune o negociere care la rândul ei necesită o cotație adică un preț al valutei respective.
Viramentele se efectuează la băncile compensatoare numite bănci de clearing.Fiecare bancă își alege pentru fiecare valută o bancă corespondentă cu rol de clearing.
3.1.2. Funcția compensatoare în timp
Finanțând atât pe producători cât și pe distribuitori, dar și pe consumatori, băncile se implică pe întreg circuitul economic. Este cunoscut faptul că ,unii agenți economici produc mai mult decât consumă, degajând un surplus de resurse care corespunde în expresie băneasca unei capacități de autofinantare , iar alții consumă mai mult decât produc generând o cerere de finanțare. Manifestatrea acestor fenomene determină tocmai vocatia compensatoare în timp a băncii. Decalajele existente în mod normal între efectuarea cheltuielilor și încasarea veniturilor, conduc la acoperirea perioadei respective cu resursele necesare prin intermediul băncii.Decalajele între cheltuieli și venituri pot să acopere doua nivele: a) la nivelul casieriei agentului economic între încasarile zilnice și plățile lunare care se exprima fie într-un excedent de numerar, băncii revenindu-i rolul de clector de numerar și trezorier fie, într-un definit de numerar, băncii îi revine rolul de a compensa decalajele în timp pentru creditele spot; b) la nivelul circuitului economic pot apărea decalaje în timp între venituri si cheltuieli în anumite segmente ale circuitului economic , unii agenți economici sunt generatori de capacități de finanțare, iar alți deficitari de capacități de finanțare care vor cere băncii finanțare.
Pe plan internațional, țările sunt într-o situație asemănătoare. Aceasta realitate generează un flux constant al capacităților de economisire ale unor țări spre nevoile de finanțare ale altor țări. Prin finanțarea exporturilor de tehnologie, băncile înlesnesc expansiunea externă a economiei naționale sub forma exportului sau importului de capital. Totodată, finanțănd exportul de bunuri și servicii, băncile țărilor dezvoltate susțin consumul țărilor mai puțin dezvoltate.
3.1.3. Funcția de creație monetară
Fiecărei economii îi corespund la un moment dat un anumit stoc monetar alcătuit,în principal din monedă scripturală, creată de bănci, și nu din monedă fiduciară(bancnote si monede aflate în circulație în momentul respectiv).
Concretizarea potențialului de creație monetară depinde de cererea de finanțare din partea agenților economici și de interesul băncilor de a acorda credite. În perioadele de creștere economică coeficientul de multiplicare crește, iar în cele de recesiune scade.
Funcția creatoare a băncii este limitată. Limitelor fizice ale posibilității de creditare li se adaugă limitele determinate de operațiunile de retragere de fonduri. În cazul în care banca apeleză la facilitatile de refinanțare ale Băncii Naționale a României, banca centrală va crea ea insă și moneda. De asemenea, capacitatea de creditare a băncii este limitată și de obligația acesteia de a deține permanent un sold creditor în contul pe care trebuie să-l deschidă la banca centrală.
Limitele artificiale ale creației de monedă scripturală decurg din politica monetară exercitată de Banca Naționala a României, prin intermediul următoarelor instrumente: taxa rescontului, selecția titlurilor admise la rescont, stabilirea plafonului de rescontare si rezervele minime impuse băncilor.
3.1.4.Funcția de creație economică
Funcția de creație economică se manifestă atât în domeniul strict financiar, cât și în cel bancar.
În domeniul financiar aceasta funcție se manifestă sub mai multe forme. În primul rând, băncile participă la formarea, consolidarea capitalului social al agenților economici, societăților comerciale, regulilor autonome. În al doilea rând, acordă credite bancare societăților comerciale și persoanelor fizice, cu respectarea cerințelor prudențiale prevăzute de legea bancara. Aceasta funcție se manifestă și în acordarea de împrumuturi participative socieăților comerciale la care are calitatea de acționar sau asociat.
În domeniul tehnic bancar, funcția de creație economică a băncilor, se manifestă sub următoarele forme: a) bancile au rol de „consilier” financiar al uniățtilor economice în căutarea resurselor necesare, sau de mijloace de investire a resurselor disponibile aflate în gestiunea economiei la un moment dat; b) băncile acordă asistență de specialitate la solicitarea agenților economici, în domenii ca: majorare de capital, contractarea de credite, decontări bănești, punând la dispoziție rețeaua lor de ghișee specializate în astfel de operațiuni bancare.
Pe lângă aceste funcții principale ale băncilor, acestea mai îndeplinesc un rol important în economie care constă în: retragerea de capitaluri bănești disponibile și acordarea de imprumuturi capitalului financiar; imobilizarea unei parti insemnate din veniturile bănești ale diferitelor clase și categorii sociale(populație, organizații non-guvernamentale, sindicate), precum și transformarea acestora în capital de împrumut; emiterea titlurilor de valoare a acțiunilor și obligațiunilor, a titlurilor de credit.
În economia contemporană rolul băncilor este unic sau special, comparația cu alți agenți economici din sectorul real sau financiar, dezvoltarea bancară asigurând,în ultimă instanță, structura necesară funcțonării economiei de piață.
3.2. Reforma legislativă a pieței bancare
3.2.1. Băncile în perioada de tranziție la economia de piață
Termenul „tranziție”, ca și cel de „reformă” a fost folosit deseori în ultimii ani, fără a se încerca o clarificare din punct de vedere conceptual. Ceea ce numim „tranziție” reprezintă trecerea de la o organizare economico-socială de un anumit tip, la alta sau trecerea de la o etapă la alta în cadrul aceluiași tip de organizare economico-socială..
Ca în majoritatea statelor aflate în sfera de influența rusă, până în 1990, sistemul bancar românesc a fost construit cu respectarea în mare manieră a unor idealuri sovietice: o bancă centrală având și atribuțiuni de principală bancă comercială, aflată în strictă subordonare a Ministerului Finanțelor; trei bănci specializate(Banca Română de Comerț Exterior, Banca de Investiții pentru Agricultură și Industrie Alimentară) o casă de economii (Casa de Economii și Consemnațiuni) care avea funcțiunea de a atrage disponibilitățile bănești ale populației, folosindu-le în economie, precum și un foarte puțin dezvoltat sistem de cooperare de credit .
În 1990, prin adaptarea Legii Băncii Naționale a României și a legii bancare, s-au pus bazele sistemului bancar „pe doua trepte”, având în vârful piramidei banca centrală fără funcții comerciale , ci numai de reglementare , supraveghere, control și emisiune monetară, iar în eșaloul doi, băncile comerciale ca agenți economici independenți, constituiți în societăti pe acțiuni în baza legislației societăților comerciale.
Fostele bănci specializate au fost transformate în societăți comerciale și au promis dreptul de a efectua toate operațiunile bancare, fără a mai ține cont de specializarea sectorială pe care au avut-o anterior. Monopolul operațiunilor cu exteriorul, deținut anterior de B.R.C.E și de câteva sucursale ale băncilor străine Manufactureres Hanover Trust, Societe Generale), a fost desființat. Din Banca Natională s-a desprins funcția comercială, care a fost preluataăde o nouă entitate, Banca Comercială.
În martie 1991, sistemul bancar a devenit un sistem bancar de tip occidental, bazat pe principiul universalității băncilor.
Deși fostele bănci specializate și-au păstrat o perioadă un rol predominant în finanțarea unor domenii specifice de activitate, atât politica băncilor în cauză,cât și apariția unor noi entități bancare au dus treptat, pe de o parte, la materializarea practică a caracterului universal al fiecarei bănci, și, pe de alta parte, la pierderea poziției de monopol deținut anterior.
Una din laturile de baza ale reconstructiei sistemului bancar priveste modalitatea de creare a noilor structuri bancare, respectiv prin transformarea vechilor banci sau prin crearea de noi institutii bancare.
Majoritatea parerilor exprimate la Conferinta pentru reforma bancara din estul Europei,tinuta la Londra in octombrie 1992, a fost aceea ca este nrcesara o abordare pragmatica, mixta. In acest sens, s-a admis necesitatea ca, pe langa preluarea si restructurarea unor unitati bancare specializate, care sa se transforme in societati comerciale si sa fie apoi treptat privatizate, sa se ceeze noi banci private sau cooperatiste, cat mai eficiente.
Sisteul bancar a evoluat in principiu in acelasi sens cu cel inregistrat in celelalte tari din Europa Centrala si de Rasarit. Se remarca, totusi, o crestere mai putin exploziva a numarului de banci comerciale, ca urmare a unei politici prudente de autorizare din partea bancii centrale.
Evolutiile economice ale ranzitiei la economia de piata au facut ca sistemul bancar romanesc sa fie confruntat cu problema portofoliului de credite neperformante. Intarzierea procesului de restructurare a facut ca fluxul creditelor neperformante sa depaseasca rapid portofoliile de credite mostenite. Problematica creditelor neperformante din sistemul bancar, desi recunoscuta ca atare, nu a putut fi cuantificata cu acuratete in bilanturile bancilor pana in 1994.Abia in acest an Banca Nationala a Romaniei a emis norme de clasificare a creditelor conform recomandarilor Comitetului de supraveghere de la Basel.
Reorganizarea declansata in 1991 a fost necesara nu numai ca urmare a schimbarilor fundamentale in teoria si practica economica, ci si pentru faptul ca trebuia valorificat un potential mare al activitatii bancare, mai ales sub urmatoarel aspecte: pregatirea foarte buna a specialistilor existenti,; retele teritoriale relativ dezvoltate; nevoia de continuitate mai ales in creditarea economiei nationale,dar si in efectuarea platilor, inlaturarea blocajului financiar,diversificarea produselor si serviciilor bancare.
Modernizarea sistemului bancar nu se putea face in romania datorita vechiului legislativ.De aceea, printre primele masuri luate a fost si aprobarea unei legi cu specific bancar.
In economia de piata, sectorul bancarare un rol major, el actionand in promovarea reformei si manifestarea concreta a mecanismului autoreglarii economice.In manifestarea lui permanenta, sectorul bancar este o parte componenta de baza a sistemului economico-financiar.
Si in perioada de tranzitie, bancile sunt de mai multe tipuri si organizate pe mai multe niveluri..Activitatea bancara este mult mai complexa fata de perioada dinainte de 1990.
Actvitatea bancara este un sector mai deosebit al economiei, de aceea, se poate aprecia ca toate operatiunile bancare au un caracter tehnic. Tehnicile bancare influenteaza foarte mult dezvoltarea si modernizarea sectorului bancar romanesc. Activitatea bancara este extrem de complexa,cuprinzand concepte, principii, reguli, decizii, dar mai ales o intensa activitate practica.
Trecerea la economia de piata face ca si sectorul bancar sa nu mai poata functiona ca inaine.Marile schimbari intervenite in sistemul de produse si servicii bancare, in structura partenerilor de afaceri, in legislatia si reglementarile cu privire la intreaga activitate in economie, impun ca bancile sa-si adapteze strategiile la „provocarile noului mediu.
Sistemul bancar przinta cateva caracteristici care s-au evidentiat in ultimii ani. In primul rand, un grad mare de concentrare. Factorul de risc il reprezinta faptul ca aceasta concentrare se suprapune peste raportul dintre sectorul de stat si cel privat.
Desi numarul e banci a crescut semnificativin ultimii ani, pita bancara autohtona continua sa fie dominata de trei banci. Este vorba de Banca Comerciala, Banca Romana pentru Dezvoltare si Banca Agricola. In luna decembrie 1998, aceste banci, la care se adauga si Bancorex,detineau 58% din totalul activelor sistemului bancar.
Bancile prezinta caracteristica de segmentare, la care se adauga segmentarea, care s-a suprapus peste natura sau provenienta capitalului social bancar. Astfel, bancile cu capital majoritar de stat au fost implicate,in special, in finatarea sectorului de stat. Finatarea, mai ales in perioada 1991-1993,cand rata dodanzii a fost puternic negativa, a insemnat o subventionare implicita a economiei nationale.
In mod similar, bancile cu capital privat au finantat sectorul privat. Din pacate, experienta celor doua banci private, Dacia Felix si credit Bank, aflate dupa 1989, printre primele banci private din Romania, a aratat ca actionarii nu au inteles intotdeauna semnificatia activitatii bancare. O banca, desi poate fi o societate comerciala privata, ramane o institutie de interes public, deoarece nu lucreaza cu banii sai, ci cu banii clientilor. In cazul celor doua banci, politica unora dintre actionari urmarea exclusiv propriul interes, sacrificandu-se interesele pe termen lung ale bancii si ale clientilor.
Bancile straine s-au implicat in principal in finantarea unor companii straine, de preferinta de aceeasi provenienta ca si banca mama. Ponderea acestor banci este inca marginala. Datorita faptului ca bancile straine continua sa deschida reprezentante si sucursale pe teritoriul Romaniei, tendinta va fi de sporire a ponderii capitalului strain in sistemul bancar. Privatizarea societatilor comerciale bancare cu capital majoritar de stat va duce la o accelerare a tendintei de sporire a rolului capitalului strain in sistemul bancar romanesc.
Rolul bancilor de principali finantatori este dat de faptul ca fondurile proprii si/sau atrase ale firmelor sunt foarte mici in aceasta perioada de tranzitie. Se dovedeste valabila afirmatia ca bancile „lucreaza cu banii altora si ii fructifica(asa afirma marele finantist Stefan Dumitrescu).
Economia romaneasca cunoaste dou faze ale tranzitiei. Prima faza a trnzitiei a continut masuri similare celor ce au avut loc in alte foste tari socialiste. Pot fi date ca exemple urmatoarele acte normative: Legea nr. 15/1990 privind transformarea unitatilor socialiste in societati comerciale si regii autonome, Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale, Legea nr. 35/1990 privind regimul investitiilor straine, Legea nr. 33/1991 privind Statutul B. N. R., Legea nr. 34/1991 privind sistemul bancar. Prima faza a tranzitiei in Romania s-a incheiat in 1993.
Inceputul celei de-a doa perioade a tranzitiei este marcat de doptarea Memorandumului de politica economica dintre Guvernul Romaniei si Fondul Monetar Interntional pentru anii 1994-1995.Acesta cuprindea aspecte de constructie internationala –mai ales in ceea ce priveste sistemul bancar si piata de capital.
In procesiul de restructurare bancara, corelarea politicii bancare cu politica financiara are un impact deosebit pentru solutionarea a numeroase probleme complexe si adese controversate. In privinta adoptarii in Romania a unora dintre metodele de restructurare bancara interne si externe propuse, o insemnatate primordiala trebuie acordata recapitalizarii bancilor, ceea ce le-ar permite acestora sa przinte un grad de bonitate superior si le-ar creste posibilitatea de a face imprumuturi noi, dintre care unele ar stimula dezvoltarea sectorului privat.
Calitatea de finantator de baza al economiei nationale conferita sistemului bancar de catre autorii reformei, impune consolidarea si restructurarea permanenta si cu un pas inainte fata de sectorul real, a sectorului bancar.
Un prim aspect al consolidarii si restructurarii este cel financiar. In acest sens, asigurarea calitatii activelor bancare este o conditie de baza in asigurarea echilibrului financiar al bancilor.
3.1.2. Rolul bancii centrale si al independentei acesteia in procesul de tranzitie la economia de piata
Renuntarea la principiul planificarii centralizate cu caracter imperativ in favoarea principiilor economiei de piata a presupus reorientari si in modalitatile de interventie a statului pentru asigurarea echilibrelor macroeconomice. Statul trece de la utilizarea masurilor directe de influentare a economiei, la masuri indirecte concretizate in politici fiscale, bugetare, monetare.
Banca Nationala este garantul stabilitatii monedei nationale. Ea are atributii aproape exclusive in emisiunea baneasca, in punerea si retragerea banilor din circulatie. Banca Nationala a constituit un sprijin substantial in activitatea de organizare a bancilor. De asemenea, pe parcursul intregii lor activitati, bancile sunt sustinute cu credite si alte fonduri de catre banca centrala.
Suportul financiar al statului pentru banci trebuie sa fie bazat pe o prealabila analiza minutioasa a costurilor si avantajelor. De obicei, bancile in dificultate pot beneficia de doua tipuri de finantare publica: un ajutor de la banca centrla sau un sprijin financiar exceptional din partea statului. Prin definitie, ajutorul bancii centrale, ca imprumutator de ultima instanta, este disponibil numai pentru bancile solvabile, ale caror active au o valoare superiora cuantumului nominal global al datoriilor lor.
Banca Nationala are rolul de pivot in ceea ce priveste sistemele de plati si, in general, in cadrul sistemelor bancare. Avand in vedere faptul ca depozitele bancii centrale sunt general acceptate in transferul interbancar de fonduri si data fiind pozitia sa de monopol in cadrul sistemului bancar, banca centrala poate fi abilitata sa determine conditiile in care pun aceste rezerve la dispozitia sistemului bancar.
Incepand cu luna iunie 1997, Banca Nationala a incercat prin operatiuni de piata interbancara, sa absoarba excesul de masa monetara. Banca Nationala a fost autorizata sa accepte depuneri ale bancilor comerciale pe diferite termene.; a devenit depozitara a bancilor comerciale. Aceasta actiune a fost initiata datorita existentei unei mase monetare in exces relativ in sistemul bancar. Circuitul a cintinuat pe intreaga perioada a anului 1997 si apoi in anul 1998.
Unul dintre obiectivele prioritare ale reformei l-a constituit sporirea rolului Bancii Nationale, mai ales in ceea ce priveste activitatea de supraveghere a bunei functionalitati a sistemului. Aceasta reprezinta o cale importanta de reducere a fragilitatii sistemului bancar. Principale;e probleme aparute in acest domeniu au fost destul de numeroase.
In primul rand se considera ca activitatea prudentiala a bancilor a fost, in unele situatii,ineficienta. Cazurile bancilor aflate in incapacitate de plata(Banca Dacia Felix, Credit Bank, Banca Columna) sunt elocvente. Banca Nationala a demarat cu mare intarziere procedura de supraveghere speciala.
In al doilea rand capacitatea profesionala a personalului Bancii Nationale, insarcinat cu activitatea de supraveghere speciala, nu a fost intotdeauna la nivelul cerintelor.
Banca Nationala nu a dispus de suficiente instrumente pentru a declansa situatia de incapacitate de plta. Pana in 1995 nu a existat practic nici o procedura de incapacitate de plat. Pe de alta parte, reforma institutionala a pietelor financiare nu a fost sustinuta de guvernele care s-au succedat.
Foarte important este mecanismul de refinantare a bancilor comerciale de catre Banca Nationala a Romaniei. In cazul in care bancile au nevoie de lichiditati, B. N. R. Le asigura refinantarea prin intermediul a trei categirii de operatiuni: rescontul, operatiunile pe piata monetara si creditele in cont. Banca centrala nu poate acorda bancilor credite pe termene ce depasesc 90 de zile.
In prezent, se incearca stabilirea unui „dilog” intre Banca Nationala si bancile comerciale. Nu mai este vorba de a accepta un monopol accentuat al bancii centrale asupra celorlalte banci. Conlucrarea dintre cele doua sectoare distincte ale sectorului bancar presupune luare in consideratie a specificului fiecarei banci, a propunerilor facute de banci. Prin Asociatia Romana a Bancilor, se cauta gasirea unor solutii cat mai adecvate in rezolvarea programelor strategice si de modernizare a intregului sistem bancar.
CONCLUZII
Activitatea bancară își are originile în Antichitate, perioadă în care bogățiile erau păstrate în temple, fapt ce aducea un anumit “profit” preoților, pe lângă recunoașterea templelor de către populație.
O altă practică des întâlnită în perioada antică era împrumutul cu dobândă, practică ce la început nu a putut fi controlată de autorități, deoarece nu existau reglementări în domeniu.
Apariția băncilor ca instituții a avut loc în Grecia și Roma antică în secolele VI-VII î.H. Acesta este rezultatul dezvoltării comerțului ca o consecință a emiterii monedei proprii de către fiecare oraș comercial. În scopul de a combate camăta mai multe cetăți grecești au decis să constituie “bănci publice” care pe lângă rolul propriu.zis bancar, mai aveau și sarcina strângerii impozitelor și dreptul de a bate moneda. După modelul grecesc, în Roma antică apar “bancheri privați” și “bănci publice”.
Pe teritoriul românesc practica bancară își are originea tot în Antichitate, fapt afirmat prin descoperirea în zona fostelor mine de aur ale Daciei Traiane a circa 50 de tăblițe cerate, din care 25 s-au păstrat și au fost publicate integral în anul 1873, la Berlin în opera Corpus Inscriptiorum Latinarum. În Țările Române, prima instituție de tip bancar a apărut în primul deceniu al secolului al XIX-lea în București. Apar apoi în anul 1857, la Iași, Banca Națională a Moldovei, și, în 1866, Banca Națională în București.
Din punct de vedere juridic, ansamblul normelor juridice care reglementează sistemul bancar și activiatea bancară formează dreptul bancar.
Băncile sunt societăți comerciale cu statut special, pentru că se constituie și funcționează după reguli specifice, cu autrizarea și sub supravegherea Băncii Naționale a României.
Cadrul legal al activității acestora este constituit din Legea nr. 101/1998, privind Statutul B.N.R, Legea bancară nr. 58/1998 și Legea privind procedura falimentului băncilor nr. 83/1998, care se completează cu actele normativeemise de B.N.R., în temeiul art. 50 din Legea 101/1998.
Sistemul bancar românesc este structurat pe două nivele: primul nivel cuprinde o singură entitate, Banca Națională a României (banca centrală a statutului român, cu atribuții privind politica monetară, valutară de credit și de plăți, precum și în materia autorizării și supravegherii prudențiale bancare), iar al doilea cuprinde, în principal, băncile, definite în art. 3, lit. b), din Legea bancară, ca fiind persoanele juridice autorizate să desfășoare activități de atragere de depozite și de acordare de creditte în nume și în cont propriu.
Datorită monopolizării dreptului de emisiune moneatară, de-a lungul timpului, banca centrală s-a transformat într-o instituție de supraveghere, control și susținere a sistemului bancar în ansamblul său, dobândind de aceea denumirea de “bancherul celeorlalte bănci” sau de “bancă a băncilor”. Obiectivul fundamental al B. N. R. este stabilit în Legea privind statutul băncii în articolul 2, și este asigurarea stabilității monedei naționale, pentru a contribui la stabilitatea prețurilor. Pentru asigurarea obiectivului său fundamental, B.NR. elaborează, aplică și răspunde de olitica monetară, valutară, de credit, de plăți, precum și de autorizarea și supravegherea prudențială bancară, în cadrul politicii generale a statului, urmărind funcționarea normală a sistemului bancar și participarea unui sistem financiar specific economiei de piață.
În doctrină se utilizează denumirea de bănci specializate pentru a le deosebi de Banca Centrală (B.N.R.). Acestea sunt de o mare diversitae datorită numărului și volumului de operațiuni active și pasive (servicii și produse bancare) pe care le efectuează.
În cadrul acestui tip de bănci pot fi deosebite:
Băncile comerciale
Bănci de comerț exterior sau bănci de import-export.
Bancile agricole.
Băncile locale
Băncile reprezintă principalii intermediari financiari în economie. Ele facilitează formarea capitalului disponibil în economie și coordonează procesul de economisire-investire, în scopul creșterii volumului total de resurse alocate economiei. Băncile sunt caracterizate prin capacitatea lor de a pune în circulație creanțe asupra lor însele, sporind volumul mijloacelor de plată și, implicit, al masei monetare.
BIBLIOGRAFIE
Anghelache C. (2010) – Metode si modele de măsurare a riscurilor și performanțelor financiar – bancare, Editura Artifex, Bucuresti
Anghelache, Constantin; Anghelache, Gabriela Victoria (2010) – „Modelare economica si financiar monetara”, Editura Artifex, Bucuresti
Anghelache C, Cucu V. (2008) – „Modelare economica. Sinteze si studii de caz”, Editura ARTIFEX, Bucuresti
Cechin-Crista, P. (2004) – Băncile și operațiunile bancare, Editura Mirton, Timișoara
Goloșoiu-Georgescu, L. (2005) – Business of banking, Editura ASE, București
Goloșoiu-Georgescu, L. (2006) – Mijloace, modalități și instrumente de plată, Editura ASE, București
Ioncica, M. (2006) – Economia serviciilor, Editura Uranus, Bucuresti
Roman, M (2005) – „Statistica financiar – bancara” „,Editura ASE, Bucuresti
Ristea, Luminița (2004) – Managementul societăților bancare și instituțiilor bancare, Editura Muntenia și Leda, Constanța
Stancu, I (2007) – „Finante – Editia a IV-a ”,Editura Economica , Bucuresti
Stancu, I; Armeanu, D.; Balu, F. (2003) – „Finante. Volumul III – Gestiunea financiara a intreprinderii”, Editura Economica , Bucuresti
Simon C. (1993) – Băncile, Editura Humanitas, București
*** www.bnro.ro
*** www.efinance.ro
*** www.dailybusiness.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Elemente Privind Constituirea ȘI Funcționarea Băncilor Românești ȘI A Sucursalelor Băncilor Străine ÎN România (ID: 114812)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.