Elemente Primordiale în Cultura Populară Romanească

=== 54a139bd5224b98ca5769f4bc4fa03eafbbfabe0_406619_1 ===

Cuprins

Introducere…………………………………………………………………………………………3

Capitolul 1.Din istoricul cercetării problemei……….……………………………………………..5

1.1. Principalii cercetatori ai problemei…………………………………………………………….5

1.2. Probleme fundamentale abordate………………………………………………………………6

1.3 Opiniile exprimate……………………………………………………………………………..7

1.4. Comentarii propii………………………………………….……………….………………….9

1.5. Concluzii, propuneri………………………………………….……………….……………..12

Capitolul 2.Elemente primordiale în cultura universală…………………………………………..15

2.1 Introducere……………………………………………………….……………………………15

2.2. Simbolistica aerului……………………………………………………….………………….17

2.3 Simbolistica apei……………………………………………………….……………….……19

2.4 Simbolistica focului…………………………………………………………………………..23

2.5 Simbolistica pământului………………………………………………………………………25

2.6 Concluzii……………………………………………………….………………………….….26

Capitolul 3.Elemente primordiale în cultura românească…………………………………..……27

3.1 Probleme generale……………………………………………………….……………………27

3.2 Elemente de simbolistica primordială in viziunea romanească:vântul, ploaia, focul viu, pământul sacru etc……………………………………………………….………………………..30

3.3. Comentarii.……………………………………… ……………….……………….…………50

Capitolul 4. Elementule primordiale în obiceiuri, superstiții, practici tradiționale………………..51

4.1 Aerul în obiceiuri, practici magice……………………………………………………………51

4.2 Apa în obiceiuri, practici magice………………………………….…………………………51

4.3 Pămantul în obiceiuri, practici magice…………………….…………………………………53

4.4 Focul în obiceiuri, practici magice……………………………..……………………………54

4.5 Ființe mitice………………………………………….………………………………………60

4.6 Observații…………………………………………………….………………………………60

Capitolul 5.Simbolistica elementelor primordiale in localitatea… ………………..………………62

5.1 Cadrul istorico- geografic și etnografic…………………………….…………………………62

5.2 Elementele primordiale în tradițiile locale………………………….…………………………62

5.3 Comentarii.……………………………… ……………….…………………………………63

Concluzii: prezentarea rezultatelor prin raportare permanentă la obiectivele urmărite

Valorificare cercetării de teren în contextul lucrării…………………………………….………65

Importanța simbolisticii elementelor primordiale pe teren românesc. …………………………67

Bibliografie…………………….……………….……………….……………….……………..69

Introducere

Capitolul 1.Din istoricul cercetării problemei

1.1. Principalii cercetatori ai problemei

Lucrarea de față subscrie la acele intenții de sintetizare a structurilor în care pot fi găsite substraturile și diversele nuanțe ale atât de fertilului spațiu tradițional românesc. De multe ori, această temă a fost abordată în mare parte, cu punctul de pornire de la presupunerea că spațiul european este în primul rând un spațiu cultural în care: „… cunoașterea, valorificarea și comunicarea … nu sunt decât forme de manifestare specifică a creației umane”.

Această specificitate creativă trebuie abordată de la tradiție până în prezent, de la elementele tradiționale valoroase, atât de mult timp considerate doar „incubări” ale elementelor care ar putea ghida cunoștința culturală tradițională românească, prin deschiderea unor noi căi de descifrare a tradiției sale, de „purtătoare de valoare” a semnificațiilor vitale, care exprimă forța creatoare în sine, vitalitatea și specificitatea colectivelor care le-au creat.

Nu ar exista o percepție reală a modului în care valorile culturale sunt „transferate” de la un moment istoric la altul, de la tradiție la modernitate, dacă ar exista o implicare redusă din partea noastră, un astfel de efort ar concretiza o conștientizare a faptului că: „… este o activitate „dublă”, căci nu există cunoștință decât în cazul în care se lucrează pentru a face ideile și experiențele noastre să corespundă, eliminând contradicțiile dintre ele și corectând erorile”. Lucrarea de față își propune acest nivel analitic. Acest lucru necesită cunoașterea și valorificarea, tocmai pentru că aceste două elemente definesc „faptele creației culturale”.

În mare, cultura este un barometru, un indicator al valorii celor care au creat-o, aici, omul, subiectul creației culturale, este un demiurg real, care participă în mod activ la creare, valorificare, socializare, definindu-se ca fiind capabil de „creație”, uneori fiind greu de definit ca potențial.

Descoperirea unor căi și mijloace complet noi de cunoaștere a fenomenului cultural, în special a tradiției, s-a datorat tocmai existenței de numeroase abordări anterioare valoroase, semnificative și reprezentative în cadrul culturii românești. Există încă speranța ca următorul pas pe care dorim să-l facem în cadrul procesului amplu de analiză a fenomenului cultural tradițional, să înceapă cu "ceea ce se află în spatele a ceea ce se poate face în continuare", pentru a-l cita pe Iorga.

Pentru a sprijini toate aceste situații, apare necesitatea de a motiva alegerea acestei teme a lucrării. Se pornește de la raportul viu disputat dintre tradiție și modernitate. Prin elementele de tradiție și specificitate noi nu dorim o abordare etnică, dar putem afirma că ideea de originalitate trebuie să fie recunoscută în tradiție, ca stare de nedepășită creație, de noutate.

1.2. Probleme fundamentale abordate

Originalitatea culturii românești și, prin urmare a culturii noastre tradiționale este dată, sau mai precis legată de limba română, unică între toate limbile romanice, prin felul în care este imaginată, concepută și realizată. „Unicitatea ambițioasă, bizareria, structurile formale nu beneficiază de garanția valorii asigurate de spiritul tradiției”.

Dacă cultura tradițională se bazează pe dezvoltarea ciclică continuă, atunci timpul istoric implică dezvoltarea concretă manifestată prin achiziții, continuitate, discontinuitate, schimbarea de această dată caracterizează o zonă fără dorința umană a câștigului de eternitate.

Timpul istoric nu poate intermedia drumul omului spre divinitate; acest lucru nu reprezintă nici modul de atingere și conectare cu El, și nici modul în care să se apropia de eternitate, în timp ce simbolul său are această capacitate. Timpul implică o lume strict empirica, o lume a experienței și care experimentează continuu. Simbolul este un univers în care lumea este creată ca mijloc de revelație continuă prin ordine și armonie.

Lumea tradițională stă în puterea creației divine atâta timp cât omul nu intervine și rămâne doar o reflexie fără dinamismul ei; simbolul dă un nou sens acestei lumi tradiționale. Fiecare cultură tradițională are propria sa temporalitate, imprimată cu specificul structural uman.

Chiar și în acele zone în care istoria poate fi considerată ca nefiind inexistentă și culturile arhaice se crede că s-au format „fără istorie”, există o istorie și temporalitate diferit constituite și percepute ca fiind mai ales ritm și evoluție specifică.

În cadrul structurii arhaice, există un alt tip existențial diferit, care creează, de asemenea „istorii” diferite de „istoria globală”, așa-numitele istorii „fără isorie”. Timpul „global” rezultatelor istoriei umane din diferite temporalități etnice "locale", în care elementele sunt articulate, sunt condiționate de una de alta, este păstrătorul unor valori sintetizate în simboluri.

Popoarele au propriile lor istorii, „părți” ale istoriei globale, cu diferite registre culturale și structuri semiotice, dar de fiecare dată condensate în „valoarea”, care poate fi percepută cu ușurință ca „simbol de referință”.

Concluzia acestor câteva observații poate fi o paradigmă a interferenței specificului simbolic și universului simbolic ca structuri istorice coexistente, pentru că nu pot fi creații de valoare culturală, implicit simboluri, doar dacă acesta exprimă faptul că omul devine într-un anumit grad corespunzător existenței sale. Cultura tradițională este formată într-un timp individual și într-o istorie individuală, în mod diferit perceput, existând și primind valoare prin legarea ei de momentul istoric global și de istoriile globale.

1.3 Opiniile exprimate

Cultura tradițională românească este individuală, produce și promovează simboluri care exprimă în final, condiția umană generală: „aceasta este imanența statornică a oricărei științe și culturi ce experimentează universalitatea ce definește solidaritatea omenirii în esența ei … omul nu există și nu progresează, decât prin propria lui diversitate”.

Diversitatea culturală a reprezentat elementul principal „… care reglementează evoluția la nivelul homo sapiens”, doar în acest fel motivul istoric al diversității și al unității culturii, este esențial și real încât poate fi explicat; aici, caracterul individual, specific, unic al culturilor tradiționale poate fi descoperit, precum și universalul păstrat în el. Această unitate este asigurată de structura sintetică generală a omului, în sine: devenind din ce în ce mai special, omul poate deveni din ce în ce mai universal.

Oamenii și culturile lor există împreună în istorie, au destine paralele sau ieterferente, singulare sau legate, toate articulate în istorie. Cultura definește locul fiecărui popor în cadrul propriei sale istorii și în istoria globală universală: „proiecția valorilor dinamice …. conduce cultura … în dimensiunea istoriei universale”.

Rădăcinile structurii duale a omului sunt acele elemente care conduc la „formele simbolice” structuri ce generează, cu individualitate asigurată doar prin structura paradigmatică specifică, dacă este combinată, o structură contrastantă a simbolului, plin de opoziții: individual / general; special / universal; parte / ansamblu; fenomen / esență; unitate / diversitate, care poartă dualitatea umană în semnificația lor.

Simbolul are o structură antinomică și implică o opoziție continuă între: arhaic / modern; tradiție / inovație; idealist / realist; activ / pasiv; intenție / acțiune; continuitate / discontinuitate; acceptare / refuz; conjuncție / disjuncție; reflexie / expresie.

În conformitate cu aceste raporturi, simbolurile arhaice și tradiționale nu pot fi pur și simplu adăugate matematic, cu scopul de a obține întregul univers simbolic atribuindu-i locul lui în cadrul hermeneuticii spațiului semantic-semiotic.

Omul este dependent de mit și logos, de logos-ul specific, capabil de a crea imagini simbolice, coduri, realizate în simboluri rafinate cu conotații și semnificații multiple: gnoseologice, logice, ontologice, epistemologice și axiologice.

Particularul și universalul coexistă în simbol și sunt conservate printr-o tensiune creatoare. Un simbol special este, în același timp, o parte și un întreg; universal și particular într-un echilibru dinamic. Elementul uman este cuprins în orice simbol, dându-i dimensionalitate acestuia, în timp ce simbolul, la rândul său, dă omului caracteristicile ființei creatoare.

Simbolul este creația, o condensare a forțelor creatoare aduse de la mit la logos, de la „creație” la „expresie”, de la vis la istoricism, de la pulsațiile cosmice la pulsațiile umane subiective și de asemenea generale.

Omul este capabil să creeze simboluri pentru că el are o dimensiune „existențială”, reflectată în creațiile sale, dar el are de asemenea, are o dimensiune „transcendentă”, pentru că există istoria implacabilă, în spațiu și timp, unde el vrea să depășească propriul sa condiție istorică prin creații simbolice, cu valoare istorică.

Chiar și așa, „nimic nu se pierde din aspectul imemorial al omenirii; toate situațiile inimaginabile și toate soluțiile posibile par să fi fost anticipate de inconștient de colectiv”, prin urmare, tot ceea ce rămâne pentru noi este să descifrăm „mesajul său”.

1.4. Comentarii propii

Astfel, putem explica o caracteristică a simbolului arhetipului tradițional românesc, plecând de la credința spiritual-mentală a omului, a unei existențe incluse în ciclul natural (naștere, evoluție, deces), dar, de asemenea, a unui nou început existențial în eternitate. La acest nivel, temporalitatea nu este evoluție, devenind, schimbare, tocmai pentru că esența devenirii este îndreptată în mod unic spre comuniunea cu divinitatea.

Timpul „global” al istoriei umane rezultă ca o funcție a diferitelor temporalități etnice „locale”, unde elementele se articulează și se condiționează reciproc și păstrează valorile sintetizate, de asemenea, în simboluri. Populațiile au propriile lor istorii, „fragmente” ale istoriei globale; ele au diferite registre structurale, semiotice și culturale, totuși de fiecare dată concentrate în „valoare”, care poate fi „simbol-emblemă”.

Putem concluziona cu anumită considerație într-o paradigmă de interferențe a simbolismului specific cu simbolismul universal ca structuri care coexistă în istorie, deoarece din ea crearea valorilor culturale nu poate avea loc, în mod implicit nici a simbolurilor care exprimă anumite niveluri de logică corespunzătoare dezvoltării umane.

Cultura tradițională constituie un calendar individual și o istorie individuală, percepută în mod diferit, care există și folosește valoarea prin raportarea la momentul istoric la nivel mondial și la istoriile globale.

Simbolul este un univers în care lumea este creată ca un „mediu” al revelației continue, prin ordine și armonie. Lumea tradițională rămâne în sfera puterii divine creatoare numai atâta timp cât omul nu intervine și rămâne o reflectare a refractată a dinamismului său; simbolul resemnifică această lume tradițională.

Cultura tradițională românească este o individualitate care produce și afirmă simboluri care la sfârșit exprimă condiția umană generală: „aceasta este imanența constantă a universalului oricărei experiențe a culturii și științei, care definește în mod esențial solidaritatea spirituală a omenirii … omul există și progresează doar prin diversitatea sa”.

Diversificarea culturală a reprezentat principalul factor de „… adaptare a evoluție la nivelul de homo sapiens”, deci numai în acest fel putem explica de ce motivele istorice ale diversității și unității culturilor sunt esențiale și reale; aici descoperim caracterul specific, unic și individual al culturilor tradiționale, precum și universalitatea pe care acestea o conține. Această unitate este dată de structura sintetică a genului uman: „devenind mai special, va deveni mai universal”.

Oamenii și culturile există în istorie, ele au destine paralele și interferente, singulare sau legate, toate articulate în istorie. Cultura definește locul pe care fiecare populație îl are în propria sa istorie și în istoria global-universală: „proiectarea valorilor dinamice … culturii de bază … la nivelul istoriei universale”.

În perioada de timp dintre cele două războaie mondiale, societățile arhaic-tradiționale sunt supuse unei citiri hermeneutice a cărei scop era plasarea lor în interiorul sau în afara sferei culturii. Este o epocă în care Europa se definește prin excluderi, mai degrabă decât incluziuni, prin diferențe, mai degrabă decât asemănări. Alteritatea apărea la fiecare pas: o singură nuanță diferită face ca un lucru, un individ sau o națiune să devină nu numai un alt lucru, individ sau națiune, ci să se transformă în celălalt lucru, celălalt individ, sau altă națiune. O fisură nesemnificativă este adâncită pentru a deveni o întreagă ruptură. Oamenii par să se simtă mai încrezători pe măsură ce devin mai singuratici. Înainte de bombardarea propriu-zisă a podurilor care urmează să fie bombardate în al doilea război mondial, podurile de comunicare sunt tăiate în mod eficient. Obsesia noi versus ei se întinde de la est la vest, de la nord la sud. Culturi mari versus culturi mici, oameni de cultură și popoare ale naturii, primitivi și civilizați, religioși și credincioși, popoare tinere versus popoare vechi și așa mai departe. O adevărată rețea de granițe care marchează și copleșește întreaga lume. Imperialismul este acasă. Fiecare parte susține întregul prin excluderea oricărei alte părți. Este dincolo de orice îndoială că, în întreaga lume, Europa are acest privilegiu al părții care este un întreg. Eurocentrismului este aproape o axiomă a acelor vremuri. A existat încă un aspect ce trebuia clarificat. Ce este Europa? Franța, Marea Britanie, Germania sau Rusia? Al doilea război mondial începe pe fundalul acestei confuzii.

Într-un asemenea context, filozofia culturii în România a început să se dezvolte. Întrebarea care frământa, era „cine suntem?”. Națiunea română era una tânără, în timp ce cultura nu putea rivaliza cu importantele culturi de pe scena mondială. Va trebui să fie recunoscută ca o cultură minoră și va fi mulțumită cu acest statut? Va trebui să se recunoască ca o cultură satelit care gravitează în jurul unei planete? Și, dacă da, ce planetă e asta? Este planeta culturii germane sau a culturii franceze?

La aceste întrebări Lucian Blaga încearcă să răspundă într-o serie de lucrări numite „Trilogia culturii (Orizont și stil, Spațiul mioritic, și Geneza Metaforei si Sensul Culturii)”. Depășind morfologia culturii, Blaga reinterpretează, semnificația conceptelor de cultură minoră cersus cultură majoră, o reinterpretare care îi permite revalorizarea lor. Pentru Blaga, culturile minore și culturile majore nu se referă la valoarea lucrărilor produse de cele două tipuri de cultură, sau la măreția lor. O cultură majoră poate include atât lucrări valoroase cât și lipsite de valoare, atât lucrări mărețe cât și cantitativ reduse. Același lucru este valabil și pentru o cultură minoră. Atunci această diferență la ce se referă? Apelând la așa-numita psihologie abisală și la cunoașterea filozofiei culturii, Blaga separă aceste două culturi în funcție de criteriul „vârstă”. Spre deosebire de ideile lui Spengler bazate pe cultura percepută ca având o evoluție organică – urmând etapele și vârstele unui organism viu (naștere, tinerețe, maturitate, îmbătrâmire / declin), fiecare cultură confruntându-se, ca o fatalitate, cu aceste etape succesive – Blaga percepe „vârstele” ca trasaturi ale creatorilor. Creatorii unei culturi minore se găsesc într-o epocă a copilăriei, în timp ce creatorii unei culturi majore – într-o epocă de maturitate.

O primă concluzie la care ajunge Blaga este că dihotomia cultură minoră versus cultură majoră nu mai are o valoare de conotație pozitivă sau negativă. O cultură majoră nu produce neapărat produse culturale valoroase, cum o cultură minoră nu produce neapăra produse culturale nesemnificative. Maturitatea unei culturi majore și tinerețea unei culturi minore exprimă o anumită tipologie mentală a persoanelor care le-au creat. În primul caz, ele vor trăi în timp, în istorie, ele vor cultiva zonele urbane, vor încerca să se definească prin intermediul cuceririi, printr-o sete de spații noi, în timp ce ele se vor împărți lumea între acolo și aici, ele vor trasa distincții clare și precise. În aceasta din urmă, indivizii vor trăi în afara timpului, vor cultiva zonele rurale, ele nu vor manifesta tendințe imperialiste, în timp ce lumea lor nu va experimenta ruptura dintre transcedent și imanent. Dimpotrivă, cele situate în orizontul copilăriei vor experimenta o poziție „sofianică” (de la biserica Sf. Sofia din Istanbul, considerată simbol al sensibilității și mentalității din Est), în care cele două dimensiuni se împletesc cu ușurință, în care transcendentul se varsă în lumea sensibilă, umplându-o cu sens și semnificație. Imediatul / imanentul este un recipient al transcendentului, „aici” este o poartă deschisă pentru „acolo”. Acesta este motivul pentru care, cel situat într-o cultură minoră nu va ști nimic din neliniștea „creatoare” a culturii majore. El nu încearcă să împungă cerul cu vârfurile ascuțite ale catedralelor gotice; el așteaptă spiritul transcendent să sufle spre el, de asemenea. Bisericile sale nu aruncă lănci spre cer, dar au bolte plasate sub cer, așteptând să fie umplute de el.

Concepția de cultură a marelui filosof român are un loc special în contextul filozofiei culturii în timpul perioadei sale. Împotriva tendinței generale a epocii, el găsește similitudini unde, de obicei, sunt discrepanțe; el găsește legături în cazul unde tendința generală identifica doar pauze. O astfel de perspectivă nu poate fi separată de o răsturnare axiologică. Blaga nu mai împarte societățile între culturi culturale și non-culturale, unde culturile nu sunt diferențiate ca mai mult sau mai puțin valoroase. Lucian Blaga mută discuția de la un câmp axiologic la unul ontologic, cultura fiind percepută ca fiind inseparabilă de ființa umană. Scopul și misiunea individului este acela al unui producător de cultură. Prin urmare, orice persoană, din moment ce el este un individ, este și o entitate culturală, de asemenea. O astfel de perspectivă este, pentru moment Blaga, extrem de progresivă, în timp ce consecințele sale pot fi profitabile în zilele noastre, de asemenea. Din păcate, Lucian Blaga nu a fost perceput ca un filosof – în ciuda faptului că ar fi unul valoros – aparținând unei culturi minore, nu s-a putut face auzit în întreaga lume.

Cu toate că a fost influențat extensiv de morfologia culturii, el nu acceptă supozițiile sale ca subînțelese. Una dintre aceste premise respinse este aceea, potrivit căreia cultura depășește natura individuală, având propriile sale vârstele – copilărie, tinerețe, maturitate și bătrânețe. Cultura, potrivit lui Lucian Blaga, nu trece dincolo de entitatea individuală, și, prin urmare, este un produs al activității individului, ce reflectă activitatea lui / ei de creație și structurile psihologice inconștiente ale creatorului.

1.5. Concluzii, propuneri

În ciuda acestui fapt, nu se poate nega existența așa-numitelor culturi minore și culturi majore. Numai că acestea nu vor mai reflecta vârstele culturii (înțeleasă ca depășind cadrul individual), ci ele vor reflecta așa-numita vârstă „adoptivă” a creatorilor acelei culturi. Vârsta la care Blaga se referă nu are nimic de-a face cu sensul său cronologic, ca simplă etapă în dezvoltarea omului. Este evident că este prezent acest sens de asemenea, numai că Blaga aduce în discuție un sens mai puțin evident, dar care servește demonstrației lui perfect. Acest al doilea sens se referă la vârste – cea a copilăriei și a maturității – ca fiind structuri psihologice independente, fără legătură cu vârsta reală a persoanei. Pot exista copii cu vârstă „adoptivă” matură, cum există adulți care au vârsta „adoptivă” a copilăriei. Copilăria, ca și maturitatea, deschide orizonturi existențiale specifice, un univers clar delimitat cu legile sale, în care indivizii pot da naștere la creații culturale extrem de valoroase. Valoarea creațiilor nu are nicio legătură cu vârstele psihologice ale creatorilor lor. Creatorii din culturi minore împărtășesc, în ciuda vârstei lor reale, vârsta copilăriei, în timp ce creatorii din cele mai importante culturi – au vârsta „adoptivă” matură. Dacă acceptăm această idee, atunci putem înțelege de ce explicația, că unele culturi pot fi găsite într-o stare permanentă de copilăriei, din care nu ies niciodată, pare chiar foarte plauzibilă. Vârsta mentală a copilăriei este la fel de funcțională și viabilă ca vârsta maturității. Mai mult decât atât, culturile minore care creează pot trăi mai mult decât marile culturi – corespondente ale vârstei maturității.

Această ipostază a vârstelor, este una dintre cele mai mari contribuții ale lui Lucian Blaga în domeniul filozofiei culturii. Putem considera copilăriă si maturitatea ca „arhetipuri” sau „complexe” inconstiente care vin să pună însemnele lor specifice, pe întreaga activitate a individului. Nemaifiind un pas spre maturitate, vârsta copilăriei are aceeași valoare ca și la vârsta maturității. Numai o prejudecată – care vine probabil de la locul privilegiat pe care culturile majore l-au avut în istorie – ne face să credem că maturitatea este scopul final, în timp ce copilăria este calea, că maturitatea este vârful muntelui, în timp ce celelalte vârstele doar panta.

Un aspect nou introdus de Lucian Blaga în morfologia culturii este înlocuirea sentimentului spațial cu orizontul spațial subconștient. Dacă pentru Frobenius și Spengler ceea ce a determină specificul unei culturi a fost sentimentul predominant experimentat în relația cu un anumit tip de peisaj, pentru Blaga acest sentiment – conștient – este mai puțin important decât așa-zisul orizont spațial inconștient. Acest lucru nu mai are o relație directă cu peisajul, deși se poate întâmpla ca orizontul spațial și peisajul să coincidă.

Acest lucru explică de ce același peisaj ar putea conține mai multe culturi și, în egală măsură, se explică de ce o cultură își poate menține specificitatea într-o varietate de peisaje. Creatorii de cultură poartă cu ei acest orizont spațial în stare de inconștiență oriunde ar merge. Stilul lor va purta întotdeauna trăsătura „a priori” a acestui spațiu inconștient. Acest orizont spațial inconștient poate fi mai ușor identificat în lucrările muzicale. Într-o lucrare de Bach, de exemplu, putem observa prezența infinitului tridimensional, într-un cântec rusesc – prezența dimensiunii infinite, a infinitului orizontal, în timp ce într-un „doină” românească – prezența infinit vălurit, alternativa deal – vale.

Un alt orizont subconștient, care determină lucrările culturale din punct de vedere stilistic, este cel temporal. Orizonturile temporale se nasc în funcție de focalizarea subconstientului pe una sau alta din pozițiile temporale: prezent, trecut sau viitor. Prin urmare, vor exista trei orizonturi temporale: timpul artezian, timpul cascadă, timpul râu.

Timpul ca fântână arteziană: accentul se pune pe viitor, în timp ce prezentul și trecutul nu există, decât în virtutea unui eveniment sau a unei veniri proxime; semnificația timpului este viitorul. Un astfel de orizont temporal este adecvat pentru poporul evreu care a trăit întotdeauna gândindu-se la viitor, de la care aștepta răscumpărarea; același orizont temporal caracterizează cultura europeană occidentală.

Timpul cascadă: accentul este pus pe trecut. Timpul se află într-un consum permanent al unei energii inițiale. Omul ce se confruntă cu un astfel de orizont temporal simte nostalgia începuturilor. Acest tip de timp este tipic pentru cultura elenistă, dar, de asemenea, în cazul mitologiilor, în general include mitul paradisului.

Timpul ca râu: accentul este pus pe dimensiunea prezentului, momente sunt egale, în timp ce fluxul de timp este greu de perceput; există o valoare și existența este egală în pozițiile temporale, toate au caracterul permanent legat de „acum”. Cultura hindusă poate fi percepută ca fiind reprezentativă pentru un astfel de orizont temporal; de asemenea, concepțiile statice din lume, viață și existență se încadrează în acest model.

Cele trei orizonturi temporale se pot combina sau suprapune, rezultând orizonturi temporale hibride, cum ar fi timpul ciclic sau timpul spiralat. Timpul ciclic caracterizează diverse cosmogonii, la vechii indieni și grecii antici.

Capitolul 2 2. Elemente primordiale în cultura universală

2.1 Introducere

Lumea, s-a crezut odată a fi compusă din cele patru elemente de bază, apă, foc, pământ și aer. Această concepție este de puțin folos științei modernăe care a definit mai multe elemente decât aceste 4 elemente originale, de bază. Cu toate acestea, cele patru elemente, își mențin în continuare o simbolistică puternică în sfera experienței imaginative care posedă o corespondență puternică cu emoțiile. În acest sens, cu toate că lumea poate fi creată din mai multe elemente diferite, efectul lor asupra individului este supus unui tip de clasificare bazat în jurul celor patru elemente primordiale.

În urmă cu secole se credea că cele patru combinații posibile ale celor patru elemente, cald, rece, umed și uscat, produc, în lumea organică, cele patru umori și, în lumea anorganică, cele patru elemente. Cele patru umori, cum ar fi cele patru elemente, nu sunt de folos prea mult științei moderne. Dar, la fel ca elementele, umorile au o importantă simbolistică a stărilor interne, acestea putând fi elementele de percepție imaginativă.

Una dintre relații este între elementele și culori. Culorile asociate cu apa sunt albastru și verde în timp ce culorile asociate cu focul sunt culorile roșu și portocaliu. Culorile asociate cu pământul sunt maro, negru și galben și cele asociate cu aerul, sunt culorile albastru și auriu. O altă relație este între elementele de bază și simbolurile de bază geometrice vizuale. Apa este asociată cu un triunghi îndreptat în jos în timp ce focul este asociat cu un triunghi îndreptat în sus. Pământul este asociat cu un pătrat sau un cub, iar aerul și este asociat cu un cerc sau un arc de cerc.

Poate că cel mai evident simbolism general al elementelor este diviziunea dintre masculin și feminin. Focul și aerul reprezintă Yang în cadrul gândirii chineze și simbolizează arhetipul masculin, starea activă și funcția de gândire. Apa și pământul reprezintă Yin în termen de filozofie chineză și simbolizează arhetipul feminin, starea pasivă și funcția intuitivă. Focul și aerul au găsit o asociere istorică cu cerul și o relație cu simbolismul bine-cunoscut al Tatălui Cer. Pământul și apa au fost asociate cu simbolismul Mamei Pământ. Doua dintre elemente, sunt active – focul și aerul, și două sunt pasive – pământul și apa.

De exemplu, focul este asociat cu soarele și lumina zilei, care se referă la conștiință. Este un fenomen de deasupra spațiului în care calitatea focului este ascendentă, mai degrabă decât descendentă. Percepțiile noastre senzoriale „simt” focul atât îrin căldura zilei, cât și prin căldura sezonului de vară când lumina pune stăpânire asupra întunericului. Apa este elementul al cărui simbolism stă în opoziție directă cu cel al focului. Acesta este asociată cu starea de inconștiență, întunericul nopții și ciclurile lunare ale Lunii care controlează mareea oceanelor. În timp ce focul se mișcă ascendent, apa este descendentă si este asociată cu spațiul de jos, mai degrabă decât cu spațiul de sus. Elementul aer are un arhetip masculin și elementul pământ arhetip feminin. Din nou, există un simbol asemănător cu aceste două elemente și cele ale focului și apei. Aerul este un spațiu de sus, deoarece este mai prezent deasupra pământului, mai degrabă decât pe pământ sau sub pământ. La fel ca apa, pământul este un spațiu de jos, mai degrabă decât un spațiu de sus.

Simbolismul masculin și feminin al elementelor găsește o corespondență în simbolismul locului. Caracteristicile cele mai distinctive ale ecosistemelor mondiale se referă la condițiile climatice și ale peisajului fizic. Condițiile climatice se referă direct la cantitatea de apă conținută în ecosisteme și aspectul major al peisajelor fizice este verticalitatea. În acest sens, ariile naturale majore ale lumii pot fi împărțite în cele care sunt uscate, umede, joase sau înalte. Uscăciunea și înălțimea este legată de elementele aer și foc, iar umezeala și micimea de apă și pământ.

Cu ajutorul acestor criterii am ajuns la împărțirea lumii naturale în locuri masculine și feminine. Cele mai importante locuri feminine ale lumii sunt în mod tradițional oceanele și pădurile. Cele mai importante locuri masculine sunt în mod tradițional munții și deserturile. Elementul pământului se referă la văi și peșteri care se află pe pământ și înconjurate de el. Junglele și zonele tropicale umede ale lumii sunt combinații ale elementelor de foc și apă și deci de căldură și umezeală. Având în vedere că diferitele ecosisteme ale lumii posedă un climat special, relația dintre elemente cu regiunile fizice poate fi extinsă la clima și fenomenele meteorologice care le-am discutat. Toate diferitele fenomene meteorologice implică o predominanță a uneia dintre cele patru elemente: fenomenele de ploaie și zăpadă legate de apă; uraganele și tornadele legate de aer; fulgerele regate de foc și cutremurele legate de elementul pământ.

Așa cum este cazul și cu celelalte aspecte simbolice ale locurilor, există, de asemenea, o relație între elemente și genuri de poveste. Vegetația este asociată cu arhetipul feminin, iar lipsa de vegetație cu arhetipul masculin. Prin urmare, putem observa că povestea genului western stabilită într-un peisaj arid, fără vegetație este un gen masculin. Pe de altă parte, genul romantismul este adesea stabilit într-o pădure în care vegetația este abundentă. De fapt, întregul genul romantismului a evoluat din legendele romantice al fabulelor stabilite în pădurile din Anglia, în timpul perioadei regelui Arthur. Romantismul este asociat mai mult cu calitățile elementelor decât cu spațiul. Important pentru genul romantismului este prezența sau lipsa de vegetație care se referă în mod direct la foc și apă.

După scurta introducere de mai sus la simbolistica generală din jurul elementelor, ne întoarcem la o discuție despre simbolismul din jurul elementelor specifice. După cum am observat deja, acest simbolism servește mai mult pentru a descrie reacțiile interne ale lumii decât substanțele externe (elemente) ale lumii.

2.2. Simbolistica aerului

Credința tradițională din cadrul simbologiei este că aerul este elementul primar. Alături de foc simbolismul său general este legat de arhetipul masculin și elementul activ Yang. Focul și aerul sunt legate în acea ardere ce nu este posibilă fără aer și este creată de comprimarea aerului. Forma geometrică care simbolizează aerul este un arc sau un cerc și culorile simbolice asociate cu aerul sunt albastrul și auriul. Aspecte ale aerului sunt uscăciunea, luminozitatea și mobilitatea. Unul dintre cei mai mari filozofi care a utilizat simbolismul aerului a fost Nietzsche, care a văzut aerul ca un fel de materie mai mare și mai subtilă, chiar reprezentările libertății umane.

Există două idei majore legate de elementul aer. Una dintre ele este ideea de a respira și de respirație, iar cealaltă este ideea de vânt. Respirația se referă la aer la un nivel personal, în timp ce vântul se referă la aer mai mult la un nivel cosmic. Respirația simbolizează viața și puterea spiritului și, de asemenea, la efemeritate, lipsa de substanță și evaziv. Această conexiune între respirație și spirit este subliniat de Jung în „Simbolurile Transformării” unde se observă că în arabă și în ebraică cuvântul „Ruh” semnifică atât „suflare”, cât și „spirit”. Cele două mișcări ale respirațiee – inspirația și expirația – simbolizează ritmul alternativ al vieții și morții, de manifestare și reabsorbție în univers. Respirația este legată de circulația sângelui și cu căile importante simbolice ale involuției și evoluției. Din acest motiv, dificultățile în respirație pot simboliza dificultăți în asimilarea principiilor spiritului și ale cosmosului.

În acest fel, respirația este asimilată cu puterea spirituală. Acesta este motivul pentru care exercitiile yoga pun un accent deosebit pe respirație. După cum notează Cirlot într-un dicționar de simboluri, „aceasta permite omului să absoarbă nu numai aerul, ci, de asemenea, lumina soarelui”. Acestă „lumină a soarelui”, a avut o semnificație deosebită pentru alchimiști care au simțit-o ca pe un tip de emanație continuă a corpusculilor solari. Din cauza mișcării corpurilor solare și astrale acești corpusculii erau într-o perpetuă stare de flux și de schimbare și au umplut tot universul. Alchimistii au simțit că respirăm acest aur astral în mod continuu. În simbolismul creștin respirația sau suflarea asupra unei persoane sau unui lucru semnifică influența Duhului Sfânt și expulzarea spiritelor rele.

Întrucât respirația implică aerul la nivel personal, vântul implică aer la un nivel cosmic, care simbolizează spiritul și suflarea vitală a universului. Vântul este, în esență, aerul în mișcare sau aerul în starea sa activă. La apogeul activității sale, aceasta produce un uragan, care este o sinteză și conjuncție a celor patru elemente. Uraganele în simbolismul tradițional au fost creditate cu puterea de fecundare și de regenerare.

Așa cum J. C. Cooper notează, în Enciclopedia Ilustrată a Simbolurilor Tradiționale, puterea spiritului în susținerea vieții a dat vântului o asociere simbolică cu funiile, frânghiile și firele. Vântul este necorporal, insubstanțial și evaziv. Vânturile sunt considerate a fi mesageri ai zeilor și, prin urmare, pot indica prezența divinității. Cooper subliniază faptul că acest lucru este valabil mai ales cu vijelia, care a fost considerată ca fiind o manifestare a energiei în natură, crescând prin puterea asociată zeilor, forțelor supranaturale și entităților care călătoresc pe aceste vânturi sau vorbesc prin intermediul lui. În acest sens, vârtejul devine un vehicul atât pentru divinitate, cât și pentru diavol. De exemplu, în Biblie Domnul răspunde lui Iov dintr-un vârtej de vânt în timp ce în vrăjitorii, vrăjitoarele și spiritele rele se plimbă cu ajutorul vijeliilor.

Racordarea aerului la spirit și intransient dă o corespondență înaltului cerului, unde se află problemele spirituale. Acesta este un motiv pentru care aerul este conectat la simbolurile masculine și active, și în sens ascendent, mai degrabă decât cele care se proiectează în jos, cum ar fi pământul și apa. Locuri unde se constatată această corespondență cu verticalitatea spațială sunt munții.

2.3 Simbolistica apei

Scufundări adânci în semnificația apei

Simbolismul apei are o nuanță universală de puritate și de fertilitate. În mod simbolic, este adesea privit ca sursa vieții în sine așa cum vedem dovezi în nenumărate mituri de creație, în care viața se desprinde din apele primordiale.

Interesant, suntem cu toții făcuți din apă, astfel încât putem asemăna multe dintre aceste mituri și alegorii cu propria noastră existență (macrocosmosul reflectând la microcosmos și vice-versa). În plus, putem încorpora simbolismul circulației, de viață, de coeziune și de naștere prin asocierea apelor creatoare ale pământului cu fluidele aflate în propriul nostru corp (adică sângele).

În tradiția taoistă, apa este considerată un aspect al înțelepciunii. Conceptul aici este faptul că apa ia forma vasului în care este ținută și se fără a opune rezistență. Aici sensul simbolic de apă vorbește despre o înțelepciune mai mare la care putem aspira prin imitație.

Grecii antici au înțeles puterea apei deținută de tranziție. De la lichid, la solid, la vapori – apa este simbolul epitomal pentru metamorfoză și reciclare filosofică.

Printre primele popoarele din America de Nord, apa a fost considerată o marfă valoroasă (în special în câmpiile mai aride și în regiunile vestice) si apa, era considerată de nativii americani a fi un simbol al vieții (solidificare a simbolului aplicat în mai multe mituri de creație).

La fel credeau si vechii egipteni, cum putem învăța de la iubitul (și puternicul) lor râu Nil, mijlocul nașterii existenței lor.

O listă rapidă de sensuri simbolice pentru apă includ

Semnificațiile apei – Repere simbolice:

Viață;

Mișcare;

Reînnoire;

Binecuvântare;

Intuiție;

Reflecție;

Subconștient;

Fertilizare;

purificare;

Transformare.

Simbolismul apei în astrologie

Astrologic, putem găsi simbolismul apei prin semnele zodiacale. Semnul de apă al Cancerului (rac) indică puritate, claritate și prospețime. Semnul de apă pentru Scorpion vorbește despre mister, liniște și reflecție, iar semnul de apă al Peștilor indică profunzime, mișcare și viață.

Simbolismul apei în Tarot

În Tarot vom găsi apa este simbolizată de întrega suită de cupă. Aici apa este un simbol al emoției, intuiției și fluxului de energie interconectată între toate lucrurile din viață. Alte cărți decât suita de cupă, cum ar fi luna (subconștient), steaua (intuiție), temperanța (armonie cu ciclurile), toate vorbesc de tematica apei simbolice.

Simbolismul apei în mitologia celtică

În domeniul alfabetul celtic, următorii copaci sunt asociați cu apa: în limbajul simbolic al copacilor, vom vedea simbolismul ciclului, revitalizării, generozității precum și al visării și viziunilor (stuf, anin, salcie).

Nu putem uita nici de tărâmul animalelor atunci cand se analizează simbolismul apei. creaturile de apă ne dau un strat suplimentar de perspective în viața noastră de zi cu zi. Contactarea cu lumea animalelor de apă are rol în inspirație și intuiție – aceste creaturi sunt uimitor de dibace, compensând dezordinea din viață și clarificând viziunea oamenilor.

Având în vedere că apa este esențială pentru existența noastră, nu este de mirare că simbolismul apei are o mare anvergură și este profund.

Cultul apei a rămas interzis în secolul al XII-lea, dar treptat, în spatele fațadei anti-păgână, vechile obiceiuri și aspecte păgâne ale cultului apei au început să fie subsumate în cadrul creștinismului. Numărul total de fântâni sfinte din Marea Britanie și Irlanda, se ridică la aproximativ 8000, și o estimare conservatoare pentru Anglia este de 2000. În Scotia, ar putea exista aproape 1000, cu alte 1200 în Țara Galilor și cel puțin 3000 în Irlanda. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cultul apei și credințele de vindecare au rămas dominante în mediul rural englez. În Țara Galilor, două treimi din fântâni au avut unele funcții curative și, din 1200 de fântâni, 370 au fost considerate vindecătoare, în mod exclusiv puțuri.

Din moment ce apa a fost folosită în ritualuri creștine, cum ar fi botezul și spălarea mâinilor, apa a fost încorporată în mod activ în liturghie, și au fost construite baptisteriile și bisericile în apropierea și, în unele cazuri, peste puțuri. În timpul creștinării Marii Britanii, ideologia creștină nu a cerut o respingere totală a zeilor păgâni vechi. Mai degrabă, în conformitate cu instrucțiunile papale către Sf. Augustin, obiceiurile păgâne au fost transformate „în solemnitate creștină și templele păgâne în biserici”. Călugării misionari au inclus puțurile în această abordare. În secolul al XVI-lea, fântânile sfinte europene a servit drept centre pentru ritualuri religioase anuale, inclusiv pelerinaje și ofrande votive. Aceste ritualuri au fost, de asemenea, prezentate în legende atât de sfinții creștini, cât și în poveștile populare despre evenimente supranaturale.

Reforma și, în special, Calvinismul au atacat credințele în apa sfințită și fântâni ca „magie și superstiție papală”, astfel încât puțurile sfinte a devenit retrogradate treptat în sfera superstiției. În secolele XVI-XVII, Biserica reformată a continuat ofensiva și monumentele legate de superstiții au fost supuse utilizării profane.

În 1565, Episcopul Bentham de Lichfield și Coventry a poruncit clerului să desființeze toate „monumente de idolatrie și superstiție”, ceea ce înseamna că elementele văzute acum ca idoli trebuiau să fie păstrate în locuri secrete în biserică. Noi putem doar ghici impactul asupra sentimentului lor de sacru când au văzut preotul hrănind porcii lui dintr-un jgheab care fusese cândva folosit pentru apa sfințită a parohiei… În altă parte apa sfințită a fost folosită la spălarea jgheaburilor. Clopotele sacre au fost atârnate de oi și vaci, sau utilizate pentru a chema de la muncă bărbații la cină.

Chiar dacă Reforma a încercat să pună capăt cultului apei, cultul era atât de important și astfel o parte intrinsecă a culturii și religiei și a continuat timp de secole, cu nobilii făcând deopotrivă pelerinajele la fântânile sfinte, cu scopul de a avea viață lungă și prosperitate. Fântâna sf. Winefride din Holywell (Flintshire) era extrem de popular. Acesta a fost atacată de reformiști, dar cultul era prea puternic pentru a fi respins. În 1629, existau aproximativ 1500 de persoane prezente la 3 noiembrie, de ziua St Winefride. La 29 august 1686 regele James al II-lea și soția lui au vizitat Holywell în speranța că Winefride îi va binecuvânta cu un fiu (și în 1688, un fiu a fost într-adevăr zămislit de regină). Carol I și regina lui a stat timp de câteva săptămâni la Wellingborough (Northamptonshire) atât în 1618, cât și în 1637, astfel încât regina să poată să se trateze la Fântâna Roșie.

Carol al II-lea este asociat cu alte două puțuri. În 1617, regele James al VI-lea a ordonat ca fântâna Sf. Katherine din Edinburgh, să fie protejată. În alte perioade, cu toate acestea, atât monarhia, cât și clerul au făcut tot ce au putut pentru a eradica practicile cultului și credinței apei, uneori chiar recurgând la distrugerea fântânilor. În două rânduri, Fântâna Fecioarei Maria de la Seggat din Aberdeen, a fost umplută cu pietre, dar localnicii a reușit să refacă de ambele ori puțul și a continuat să fie un loc de pelerinaj. Autoritățile nu au fost prin niciun mijloc coerente în vederile lor asupra puțurilor sfinte. Henry VIII, de exemplu, a mers în picioarele goale ultimii 3 kilometri pînă la Fântâna Sfintei Fecioare de la Walsingham (Norfolk), dar ulterior a luat măsuri împotriva unor puțuri sfinte. Această atitudine duală dă mărturie despre natura adânc înrădăcinată a credințelor cultului apei, în ciuda condamnării protestante a efectelor magice pretinse de apă.

Astfel, au fost, de-a lungul istoriei creștinismului în Anglia, puncte de vedere opuse și contradictorii despre fântânile sfinte și calitățile spirituale ale apei. Pe măsură ce cultul apei a fost încorporat în creștinism, festivaluri creștine au început să aibă loc în același timp, asemănătoare cu multe dintre fostele festivaluri păgâne și celtice. Aceste date rituale erau deja sacre și, prin urmare, Biserica a încercat să absoarbă practicile religioase mai vechi, mai degrabă decât să le înlocuiască. Utilizarea generalizată a și credința în apele din fântâni sfinte erau părți ale culturii și religiei integrate. Apa a fost folosită pentru orice protecție, vindecare sau scop de întărire. În 1557, cardinalul Paul a insistat în predicile sale de la Universitatea din Cambridge, că, dat fiind faptul că apa sfințită a fost furată, fântânile trebuie să fie închise. Pe parcursul secolelor XVI-XVII, botezul animalelor, cum ar fi caii, oile, pisicile și câinii s-a încercat, din moment ce se credea că animalele ar putea beneficia de pe urma ritualului. În conformitate cu o poveste din Scoția, succesul fântânii sfinte a Sf Drostan din Newdosk a fost atât de mare încât medicii locali planificau să otrăvească apa sa. Atunci când sătenii locali au auzit de planurile medicilor, s-au strâns să atace si ucidă doctorii. Dacă au avut sau nu succes este incert, dar povestea dă mărturie despre omniprezența credinței în efectele curative ale apei sfinte.

În mediul rural englezesc, cultul apei și credințele de vindecare au prevalat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Acest lucru nu a fost pur și simplu limitat la laici. A fost raportat că bursierii de la New College din Oxford s-au închinat la fântâna Sf. Bartolomeu, în fiecare Joie Sfântă. Mai mult decât atât, credința în apa sfințită și puterile magice ale fântânilor din Anglia a persistat până în prezent. Atunci când Veronica Strang a făcut muncă de teren într-un studiu antropologic printre locuitorii din Dorset și a investigat relația lor cu apa, ea a constatat că cultul apei era încă puternic, și că, chiar non-creștini foloseau cuvinte ca „aură” sau „putere mistică” pentru a descrie apa sfințită. Apa sfințită a fost folosită în mai multe rânduri, inclusiv în ritualurile funerare și, ocazional, în exorcisme. De aceea, în Anglia, creștinismul a fost strâns legat și definit de cultul apei. Apa a fost practică a creștinismului în, iar fântânile au avut, în special, un rol important.

2.4 Simbolistica focului

Printre cele patru elemente de bază focul a fost numit „elementul viu”. Una dintre cele mai strălucitoare analize simbolistice ale focului realizate vreodată este cea a lui Gaston Bachelard în „Psychoanalysis of Fire”. În carte, Bachelard se referă la acest „lifeness” unic al focului:

„Este intim și este universal. Trăiește în inima noastră. Trăiește în cer. Se ridică din adâncurile substanței și oferă căldura dragostei. Sau poate merge înapoi în jos, în substanță și să se ascundă acolo, latent, cum ar fi ura și răzbunarea”.

Concepția unei lumi interioare ascunse de foc, notează Bachelard, este baza Infernului lui Dante. În mod traditional, focul a reprezentat principiul activ și masculin sau Yang în simbolismul chinezesc. Simbolismul său major este legat de soare și de puterile de transformare și de purificare. Mișcarea sa de bază este ascendentă, mai degrabă decât descendentă ca apa. În mod tradițional, simbolul de bază pentru foc este un triunghi îndreptat în sus sau o piramidă. Culorile de foc sunt culorile roșu și portocaliu și aspectele focului sunt flăcările și razele. Întrucât apa are diferite stări legate de mișcare sau de odihnă, dar focul este mereu în mișcare și consumator.

Locul focului în sistemele naturale este reprezentat de deșerturi și munți. Deserturile simbolizează uscăciunea și căldura, asociate cu focul iar munții sunt asemănători cu forma în sus a piramidei ce simbolizează focul. Similar cu elementul de foc pe care le reprezintă, deserturile au fost asociate în mod tradițional cu purificarea. Elementele simbolismului locurilor asociate cu focul sunt timpul zilei, și în mod specific prânzul, atunci când lumina soarelui și căldura este mai mare. Asocierea cu soarele face ca focul să fie un fenomen spațial al inălțimilor, mai degrabă decât al adâncimilor, în cadrul fenomenelor spațiale. Un fenomen natural, care reprezintă focul sunt fulgerele, iar focul ca fenomen scăpat de sub control este simbolizat prin incendiile de pădure.

Există o relație interesantă între foc și locul simbolic al Paradisului. În Enciclopedia Ilutrată a Simbolurilor Tradiționale, este reprezentat „botezul prin foc”. Termenul este asociat cu o experiență care restabilește o puritate primordială prin arderea „mizeriei” vieții, omul trecând prin foc ca să-și recapete Paradisul. După ce Paradisul a fost pierdut, el a fost înconjurat de foc sau protejat de gardieni cu săbii de flacări. Acești paznici și focul lor simbolizează înțelegerea modului de restricționare a ignoranților sau necuraților.

Pentru Gaston Bachelard, focul ocupă un loc central în experiența omenirii. În „Psihanaliza Focului” el notează că „focul a fost o ocazie pentru amintiri de neuitat” și că există o „… stare ușor hipnotizată, care este în mod surprinzător constantă în toți observatorii focului”. Această condiție hipnotizată este legată de o stare de „reverie”:

„… Reveria în fața focului, reveria blândă, care este conștientă de bunăstarea ei, este reveria mai centrată în mod natural. Poate fi vazută printre cei care dețin cel mai bine controlul asupra obiectul lor sau, dacă se preferă, asupra pretextul lor”.

Pentru Bachelard, focul este principalul element al reveriei. „Dacă focul”, spune el, „a fost considerat ca fiind un element constitutiv al Universului, nu este deoarece este un element al gândirii umane, elementul principal al reveriei?” Aproape sigur, Bachelard spune, că „focul este tocmai primul obiect, primul fenomen, la care mintea umană reflectă. Destul de interesant, un număr de observatori moderni au comparat televiziunea cu focul numind-o „șemineu electronic”.

Focul și căldura au fost folosite pentru a simboliza emoțiile umane și, în special emoțiile asociate cu puterea sexuală. Această asociere poate fi văzută în clișee populare, cum ar fi „s-au încălzit unul pe altul” sau „ea i-a dat un umăr rece” sau în „focul pasiunii”. Bachelard face câteva observații interesante și neobișnuite cu privire la relația dintre foc și sex observând că „actul de iubire este prima ipoteză științifică despre reproducerea obiectivă a focului” și că „… cucerirea focului a fost inițial o cucerire sexuală”.

Bachelard scrie despre dihotomiile surprinzătoare ale focului. „Dintre toate fenomenele”, observă el, „este într-adevăr singurul căruia nu i se poate fi atât de sigur atribuite valorile opuse ale binelui și răului. El strălucește în rai. El arde în iad. Este plin blândețe, dar și tortură. Hrănește, dar este și apocaliptic”.

2.5 Simbolistica pământului

Pământul

Pământul este simbolizat de imaginea Pământului-Mamă, care este un simbol universal pentru fecunditate, creativitate inepuizabilă și susținere. Elementul pământ reprezintăYin-ul feminin și pasiv în simbolismul chinez și este interpretat în mod tradițional, printr-un pătrat geometric sau cub și vizual cu culorile maro, negru sau galben. Calitățile sale sunt reci în opoziție față de căldura focului și constanța, soliditatea și stabililitatea în opoziție cu mișcare constantă focului.

Simbolismul locului cel mai strâns legat de elementul pământ sunt acele locuri de jos sau în pământ. Munții se ridică deasupra pământului și, prin urmare, îi găsim simbolizând focul și aerul. Pe de altă parte, oceanele, peșterile, gropile, canioanele și văile se află jos, pe pământ și se referă la simbolismul elementului pământ. Simbolul pământului, cel mai utilizat, pe scară largă este valea care simbolizează fecunditatea și stă în opoziție cu munții ce simbolizează o lipsă de vegetație și fecunditate.

2.6 Concluzii

Focul este, de asemenea, în legătură cu procesul de schimbare. Bachelard observă că schimbarea lentă este definită prin procesul de viață și schimbarea rapidă este explicată prin procesul focului. După cum observă el „focul sugerează dorința de a schimba, pentru a accelera trecerea timpului, pentru a aduce toată viața la concluzia finală, ce urmează ei”. În acest sens, tot ceea ce se schimbă încet, poate fi explicat prin viață în timp ce tot ceea ce se schimbă rapid poate fi explicat prin foc. După cum spune Bachelard, „prin foc totul se schimbă”. Bachelard ne amintește că, atunci când ne dorim ca totul să se schimbe facem apel la foc.

Ritualul incinerării este pus în legătură cu schimbarea credințelor religioase ale comunităților care, mai ales în epoca bronzului și din ce în ce mai mult în epoca fierului, au considerat ființa umană ca având o structură duală, compusă din trup și suflet. Prin urmare, la moartea individului, sufletul trebuia să se desprindă de corp și acesta este motivul pentru care, cadavrul era ars, pentru a fi eliberat. Această practică a fost adaptată la diferite credințe și obiceiuri ale diferitelor comunități, rezultând astfel o diversitate de ritualuri funerare, implicând și moduri distincte de incinerație. T. Muscǎ, într-o lucrare care se referă la ritualurile funerare ale preistoriei și protoistoriei, a subliniat dificultatea de a grupa astfel de tipuri de incinerări, care oferă în cele din urmă un număr destul de mare de variante și subvariante. Aici, vom lua în considerare doar locul unde au avut loc incinerările, așa că am găsit o modalitate mai ușoară de a identifica.

Capitolul 3. Elemente primordiale în cultura românească:

3.1 Probleme generale

La început era abis, înainte de Vechiul Adam și chiar înaintea lui Dumnezeu, nu era nimic în această lume era doar întuneric. Nu era nimic, nici Pământul, nici Soarele, nici Luna, nimic altceva decât o mare întindere de apă fără sfârșit. Oriunde priveai, numai apă. Iar această apă era nemișcată ca o oglindă.

La un moment, nimeni nu știe când și cum, nimeni nu a asistat la acest lucru, apele au început să se onduleze încet, ca și cum cineva sufla peste suprafața lor. Cercuri mari se iveau, așa cum se întâmplă pe un lac când o piatră este aruncată, sau cineva se scufundă. Pe măsură ce aceste cercuri se suprapuneau s-au format valuri, valuri spumoase ca o masă de metal întunecat de apă fără sfârșit, care se mișcau aici și acolo. Undele spumei lor erau albe, cum ar fi bule de săpun într-un bazin. Mișcarea nesfârșită a valurilor le-a împins în mijlocul acestui vârtej unde toată spuma a explodat ca un imens nufăr. Apoi, un fluture și un vierme cutreierau această întindere de apă, venind, așa cum se spune, din lumea de sub, dintr-o altă lume.

Dumnezeu

După un timp, fluturele și-a pierdut aripile sale și s-a transformat într-un tânăr băiat, frumos, luminând întunericul din jurul lui. Și acest lucru a fost Dumnezeu. Apoi, viermele de asemenea s-a transformat într-o creatură, în Satana sau Diavolul. La început, el a fost uman, de asemenea, dar nu a strălucit. Și, din moment ce s-au născut în același mod și au fost singurele ființe care trăiesc în această imensitate nesfârșită de apă și întuneric, au ajuns împreună.

Diavolul

Diavolul a văzut că cei doi erau egali, și de aceea l-a numit pe Dumnezeu „frate”, dar Dumnezeu nu a fost de acord „Ne-fratele meu” sau „Eu-nu-sunt-fratele-tău”. Cel mai probabil Diavolul a păstrat ceva din invidia viermelui, ce l-a mistuit și l-a făcut să-și dorească prin toate mijloacele să fie fratele lui Dumnezeu, totuși Dumnezeu a continuat numindu-l „ne-frate”. Acum, Diavolul a suflat deasupra lui, când l-a văzut pe Dumnezeu transformându-se într-un porumbel care a început să zboare peste ape – pentru că Dumnezeu se putea schimba așa cum îi placea. De aceea, el însuși și-a făcut trei perechi de aripi, și spuse cu amărăciune: „Tu iei aerul, eu iau apa!”. Atât de mult și-a dorit să fie stăpânul a ceva. Acesta a fost modul în care a luat ființă acestă lume … Dumnezeu, după ce a făcut totul în cer, pe pământ și în apă au continuat să trăiască pe pământ.

Numai atunci când o femeie a aruncat gunoiul în fața lui, și- a dat seama că nu era bine să se amestece cu acești oameni, și astfel el însuși și-a construit niște palate din ceruri. Cu toate acestea, el a continuat să viziteze pământul, de care el a devenit mândru, și împreună cu Sfântul Petru, acum și apoi a testat curajul sufletului oamenilor. Aceste povești datează din acel moment. Noaptea, înainte de culcare, Dumnezeu îl pune pe Sfântul Petru să-i zică o poveste, astfel încât să poată dormi mai bine. Dar, în timp, cum natura oamenilor s-a schimbat și ei au devenit mai răi și mai răi el însuși îmbătrânit, nu a coborât pe pământ: unii spun că de la Potop, alții spun, de mai târziu.

Descrierea lui Dumnezeu

Dumnezeu este reprezentat ca un om bătrân, din moment ce înțelepciunea vine odată cu vârsta. El are o față albă frumoasă, înconjurată de o barbă albă ca zăpada și părul bogat, care curge pe spate asemeni preoților bătrâni și blânzi. Deși este bătrân, el este viguros, și conduce afacerile lumii la fel de bine cum a făcut-o la început.

Cum a fost făcut Pământul? O altă variantă.

Dumnezeu a umblat peste ape, iar diavolul se ținea lipit de el ca o umbră. Odată diavolul s-a plâns lui Dumnezeu că el nu are nici măcar o singură fâșie de pământ uscat să-și odihnească oasele pentru că tot ce are tot este întinderea de apă fără sfârșit. El a încercat să-și facă un pat din spumă, dar spuma fiind spumă, trecea printre mâinile lui. Apoi Dumnezeu i-a ordonat să se scufunde pe fundul mării, și să aducă, prin urmare, un pumn de nisip în numele său. Vechiul diavol s-a scufundat în adâncime ca o săgeată, dar ambiția nu l-a lăsat, așa că a luat niște bulgări în numele lui, nu în cel al lui Dumnezeu, iar apoi a iețit până la suprafața apei. Cu valurile lovindu-l din toate părțile, boabele de nisip au început să-i scape printre degete, așa că când a venit înaintea lui Dumnezeu, el era cu mâna goală. Și Dumnezeu l-a certat: „Se vede, asta s-a întâmplat pentru că nu mi te supui, tu nu luasei nisipul în numele meu!”, iar diavolul a rămas în apă. Înfuriat, el a înotat a doua oară spre adâncuri și a spus: „eu iau acest bulgări în numele meu, nu în cel al lui Dumnezeu”.

Dumnezeu a auzit și a suflat ușor, astfel încât suprafața apei s-a transformat în gheață. Diavolul, de frică să-și piardă din nou nisipul, a închis pumnul strâns. Dar când a vrut să iasă la suprafață, el a fost împiedicat de stratul de gheață și luptându-se să se elibereze, el a lasat boabele de nisip alunece din mâinile sale. Apoi, el a reușit să iasă din apă. A treia oară el a spus: „Eu iau acest bulgări de nisip în numele meu și în cel al lui Dumnezeu”, dar din nou, el nu a putut ieși câtuși de puțin la suprafață, și a rămas în apă pentru a patra oară. Dumnezeu a suflat mai greu și gheața a fost de zece ori mai groasă și diavolul, văzând că el nu putea să o spargă și temându-se că s-ar putea îneca, a declarat invidios cuvintele pe care Dumnezeu i le spusese: „eu iau acest bulgăre de nisip în numele lui Dumnezeu”, iar pe drum nu a s-a putut abține și a adăugat …„și în numele meu”. Din cauza aceasta, când a ajuns la suprafață doar câteva boabe de nisip au mai rămas în mâna lui.

Apoi Dumnezeu i-a curățat unghiile de nisip cu un pai, că Satana avea unghii lungi, murdare cum au copiii obraznici, așa că Dumnezeu a găsit suficient material pentru a face un loc mic. El a suflat asupra lui, l-a pliat și frământat până în punctul în care a devenit un loc destul de confortabil. „Ei bine, acum”, a spus Dumnezeu, "avem un loc să ne odihnim, când suntem obosiți”. „Da, frate”, răspunse diavolul, care, la fel ca musca ce revenea de pe teren, și-a atribuit lui însuși meritul de a-l fi creat. Când a venit noaptea, Dumnezeu se afla pe pământul făcut de el, făcâșndu-i loc „Fratelui-bun-de-nimic” să se așeze lângă el. „Nu îl binecuvântăm, acum că l-am făcut?”, diavolul l-a întrebat pe Dumnezeu. „Noi nu facem nimic, pentru că e târziu. Îl vom binecuvânta mâine” și Dumnezeu s-a întins, ca și cum ar fi adormit.

Soarele

Dumnezeu a făcut pământul și a zâmbit mulțumit de realizarea lui. Dar diavolul continua să mormăie și să protesteze nefericit. Întreaga lume era încă cufundată în întuneric, deoarece nu exista nicio lumină. Cu siguranță, Dumnezeu putea merge oriunde îi plăcea, pentru că ochii lui puteau pătrunde tot întunericul și chiar sufletul diavolului. Satana s-a plâns că e nevoie să bâjbâie ca o creatură oarbă prin mlaștini și gropi, poticnindu-se tot timpul. „De ce nu faci lumină, Dumnezeu, așa ca eu și celelalte ființe de pe pământ să putem vedea unde vom merge și să distingem o zi de la o alta?”.

Facerea Soarelui

Dumnezeu i-a făcut această favoare. El l-a trimis pe diavol la cele patru puncte ale lumii, pentru a aduce, pietre prețioase luminoase și aur. Când el le-a adus pe toate, Dumnezeu le-a pus deoparte și cum el nu dorea să creeze lumina cu „Fratele-bun-de-nimic” martor, (astfel încât diavolul să nu poată să-l copieze mai târziu, sau să dea lumii foc), el l-a trimis pe diavol la culcare, că era obosit și trebuie să lucreze și ziua următoare. Zis și făcut, s-au dus la culcare și când Dumnezeu l-a auzit sforăind pe Diavol, el s-a ridicat încet și a început crearea soarelui.

Trăsura Soarelui

Pentru ca soarele să fie capabil să se deplaseze mai bine pe dumurile din cer, Dumnezeu a făcut o trăsură, cu roți și osii și șapte cai magici. Conducătorul trăsurii este soarele care este un arhanghel – sfântul soare – frumos și pentru totdeauna tânăr, cu un astfel de chip strălucit, încât nu-l poți privi în ochi.

Palatul Soarelui

Soarele locuiește într-un palat de cristal, în primul cer. Niciodată nu s-a văzut sau imaginat o astfel de construcție minunată. Numai palatele lui Dumnezeu sunt mai frumoase. Acolo el ține trăsura de aur și caii magici care mănâncă jăratec, și trag căruciorul în fiecare zi, de la est la vest, pe căi cerești invizibile. Unii spun că 12 boi trag această trăsură dimineața, când soarele pleacă de acasă, până când ajunge la amiază. Acesta este motivul pentru care soarele răsare atât de încet, dimineața. Iar dimineața este mai lungă și mai fructuoasă. La mijlocul zilei, boii se întorc acasă, singuri, iar soarele stă locului un pic, ca să se odihnească. Apoi, el pune șapte iepuri la trăsura sa, ceea ce explică faptul că trăsurase mișcă mai rapid, iar seara vine mai repede. Cănd descalecă noaptea, soarele ia o gustare mică și un pahar de vin.

3.2. Elemente de simbolistică primordială ân viziunea romanească: vântul, ploaia, focul viu, pământul sacru etc.

Întruchiparea miturilor întunecate și legendelor își are originea adânc în interiorul vastelor păduri din România, o țară care a fost odată brutală și plină de mistere. Sătenii din România s-au confruntat cu pericolul constant de forțelor naturii, animalelor sălbatice și războaielor – lucruri teribile care nu au putut fi explicate în mod rezonabil, ci prin spunerea poveștilor.

Cutremurele de pământ aveau loc doar pentru că lipsa de credință stârneau Stâlpii pe care era clădită lumea. Un pricolici vicios ucidea vitele sau un strigoii care te făcea bolnav. Vlad Țepeș a fost un mare erou care a salvat țara de la forțele răului. Cu toate că ar putea părea o prostie acum, aceste superstiții au fost ceea ce a ajutat poporul român să facă față asprimii vieții, precum și furnizau divertisment în jurul unui foc dintr-o noapte rece de iarnă. Toate lucrurile încep și se termină cu o poveste.

Crearea

Unde să începem? Geneza … poveștile creației, în folclorul românesc, sunt numeroase și variate, de la, rădăcinile sale antice indo-europene la o poveste creștină care implică pe Dumnezeu și antagonistul Său veșnic, Satana. Aceasta este povestea a doi prieteni, plictisiți cu apele eterne ale uitării, care încearcă să-și adune forțele pentru a construi o lume.

Începutul

La începutul începuturilor, înainte de timp și materie, a existat un ocean fără margini numit Apa Sâmbetei, lăcașul Fratelui, Fîrtatul. Pentru nenumărați eoni Fîrtatul a rătăcit, singur deasupra apelor primordiale, fără un frate sau un prieten. El a fost supărat, neștiind cum să rezolve singurătatea, iar în tulburarea lui Fîrtatul a aruncat toiagul său, pe jos în haosul apos. Unde a lovit apele s-au transformat într-un copac, și încolăcit în interiorul rădăcinilor sale era un șarpe negru. Fiind întrebat de către Fîrtat, cine era, șarpele a deschis fălcile și Nefîrtatul a răspuns: „Eu sunt fratele tău!”. Fîrtatul clătină din cap, „nu pot avea niciun frate, dar vei fi prietenul meu, „Nefratele”.

Marea

Împreună Fratele și Nefratele au luat asupra lor crearea lumii. Fîrtatul i-a cerut Nefîrtatului să se scufunde în Apa Sâmbetei și să-i aducă nisip din adâncuri. De trei ori Nefratele a coborât doar pentru a veni cu mâinile goale. A treia oară Nefratele nereușind, Fratele I-a curețat noroiul de sub unghiile sale și astfel a fost creat Pământul.

Apa, vechi simbol românesc religios și mitologic

Cu Mult timp înainte de a deveni un subiect de cercetare pentru oamenii de știință sau o sursă de inspirație pentru pictori, muzicieni sau poeți și scriitori, apa a fost un simbol religios și mitologic. Oamenii au beneficiat întotdeauna de ea, dar a fost, de asemenea, transpusă în mituri și legende.

În religia ortodoxă, apa este simbolul ce purifică de păcate, și, de asemenea, al morții și Învierii. În timpul ceremoniei botezului, fiind în același timp de trei ori mai scufundat în apă sfințită și prin rugăciuni, copilul nou-născut primește iertare pentru păcatele strămoșilor săi și este spiritual nou-născut prin Isus Hristos.

Apa are aceeași putere de purificare în timpul altor momente ale ritualului religios, fiind cunoscută sub numele de ,,apă sfințită”(,,agheasma mare” și , agheasma mică”). Cuvântul ,,agheasmă" provine din limba greacă și înseamnă ,,fiind sfințită”. Principala parte a ritualului este rugăciunea pentru obținerea sfințirii apei. În timpul ceremoniei, preotul scufundă trei degete de la mâna dreaptă în apă (făcând Sfânta Cruce) și rostește câteva cuvinte sacre.

Apoi, folosind un buchet de busuioc, credincioșii sunt stropiți cu apă sfințită, la fel ca și lucrurile și locurile din casă, în scopul de a obține purificarea și să le fie împărtășită credința divină. Acesta este modul de a reface legătura între uman și divin. Un moment special în ritualurile ortodoxe este Boboteaza, care ne trimite înapoi la timpul când Ioan Botezătorul L-a botezat pe Iisus Hristos în râul Iordan.

Apa sfințită în acest mod este folosită în diferite moduri: pentru a boteza pe credincioși, la binecuvântarea caselor lor, la udarea lucrurilor și oamenilor care trebuie să fie exorcizați, purificați sau binecuvântați. Apa sfințită de Bobotează are puteri curative, menționate în rugăciunea specială pronunțată atunci.

Credincioșii iau o gură din ea dimineața, înainte de a mânca ceva, în zilele Postului sau în zilele de sărbători, de fapt, oricând s-ar dori să se scape de o anumită presiune asupra sufletului sau de când au nevoie de vindecarea corpului lor. Dacă devine prea veche, acesta va fi aruncată în locuri curate, unde nu poate fi profanată.

Ideile de mai sus sunt doar o parte din semnificațiile pe care apa le are în diferite stadii ale ritualurilor ortodoxe. Un studiu comparativ al simbolului apă în diferite culte religioase ar fi de mare interes. Există o mulțime de schimbări în lume, generațiile se succed pe măsură ce timpul trece, dar aceste simboluri nu vor pieri. Ele vor dura atâta timp cât există oameni care trăiesc pe această planetă. Dincolo de a fi un simbol religios, apa a devenit un element al spiritualității, așa cum este prezentă, atât ca un motiv și ca element, în obiceiurile și tradițiile la care oamenii se supun și le omagiază de la naștere până la moarte.

Cât despre noi, românii, obiceiurile și tradițiile noastre, adânc înrădăcinate în conștiința noastră, ne definesc și, în același timp, ne diferențiază de la alte popoare. Apa este un element magic în basmele românești, care se poate găsi în două forme: apa vie și apa moartă. Prin apă, eroii din basme experimentează miracolul morții și Învierii. Ca atare, credința se prelungește în mit.

La timp de secetă, țăranii români invocau ploaia benefică printr-un ritual special, care ar putea avea originea într-o credință antică, într-o zeiță puternică a apelor. Participanții la ritualul îmbracau o fată în vârstă de nouă sau zece ani, în haine făcute din frunze, crengi și buruieni. Îmbrăcată astfel, ,,nimfa” umbla prin sat, urmată de un grup de copii care cântau, dansau și invocau ploaia benefică, în timp ce erau rostite cuvinte ritualice, menite să facă cerul să-și deschidă porțile și să trimită ploaia pe Pământ. Sătenii stăteau la porțile caselor lor, în scopul de a primi procesiunea și toarnau apă pe feta îmbrăcată în frunze și ramuri. Acest ritual foarte vechi se numește ,,Paparuda”.

Mai există și alte obiceiuri care fac ca oamenii să folosească apa într-un mod simbolic. De exemplu, a doua zi de Paști, tineri îmbrăcați în hainele lor cele mai bune, se unesc în grupuri mici și se plimbă pe toate drumurile din sat, ajungând în casele unde sunt fete tinere și femei și le stropesc cu apă pe capete. Înainte de a face acest lucru, ei cer respectuos permisiunea de a intra și, de obicei, ei recită un poem scurt, în care gazda este comparată cu o floare, care trebuie să fie udată pentru a nu se usca.

O altă credință populară spune că, dacă o fată vrea să afle cine va fi soțul ei, ea trebuie să se uite, la miezul nopții, într-o fântână și, ca într-o proiecție luminoasă, fața omului predestinat i se va reflecta în apa (care funcționează ca o oglindă).

Fântânile simbolizează de obicei, viața, creația și continuitatea. O legendă frumoasă spune că un zidar, numit Manole, a fost rugat să construiască o mănăstire fără pereche. Dar ceea ce el și oamenii săi construiau în timpul zilei, se năruia noaptea. Manole a avut un vis teribil: i s-a spus că va trebui să sacrifice o ființă umană, dacă vrea să termine mănăstirea sa. Prima ființă umană care a venit era Ana, soția lui Manole. El a trebuit să o zidească în perete. În consecință, el a terminat biserica. Prințul care a ordonat construirea mănăstirii l-a întrebat dacă el ar putea construi o alta, la fel de frumoasă. Cu vanitatea tipică pentru orice meșter artist talentat, care aspiră la perfecțiune, Manole a răspuns că ar putea. Vanitatea lui l-a dus la pieire, deoarece prințul a ordonat ca schelele să fie dărâmate, astfel încât Manole și oamenii săi să rămână pe acoperiș. Ei și-au făcut aripi din șindrile și au încercat să zboare în jos, dar, evident, s-au prăbușit și au murit. Pe locul în care Manole a căzut, s-a ridicat o fântână, simbol al vieții și al perpetuării spiritului creator.

Cultura medievală populară românească are o serie de teme mitologice legate de apă și ființele care o populează. De exemplu ,,știma apelor”, un fel de nimfă locală, care trăiește în fiecare apă, fie un iaz, un râu sau un lac. Ea este o femeie frumoasă, subțire, cu pielea albă, frumoasă și mătăsoasă. Ea poartă un costum popular. Când ajunge în apă, se transformă într-o ființă pe jumătate femeie, jumătate pește. Atunci când se înfuriază, ea ridică apele și inundă pământul. Omul care este vrăjit de ea, lasă totul și toată lumea și se aruncă în apă. El va fi devorat de această nimfă (putem identifica cu ușurință asemănarea cu sirenele din mitologia greacă).

Tradițiile populare, de asemenea, se referă la spiritele de apă care populează adâncurile apei, unde ar exista o viață subacvatică bogată, destul de asemănătoare cu viața terestră, cu oameni, animale și plante. Acei oameni subacvatici nu pot vorbi, nu sunt răi și niciodată nu fac rău altora.

Apa are o semnificație specială în exorcizare. Pentru a face o exorcizare corectă, apa ar trebui să fie luată din locuri speciale: apă curată, neatinsă, pentru un efect benefic și apă urât mirositoare pentru a face rău. De exemplu, pentru a vindeca durerile de cap, trebuie să se ia niște bucăți mici de cărbune ce încă arde, pus în apă sfințită și pronunțarea cuvintelor magice adecvate situației. Vraja este declarată a fi eficientă atunci când ,,pacientul”, dupa ce a băut apa în înghițituri mici, va începe să caște și să devină somnoros.

Posibile interpretări și importanța pe care mentalitatea populară o conferă apei sunt aproape nenumărate. Importanța apei în viața românilor este de asemenea evidentă la nivelul limbii. Există o mulțime de expresii și construcții frazeologice care conțin cuvântul ,,apă”.

Aspecte și opinii despre pământ în cultura română tradițională

Trebuie precizat, de la bun început, că puține elemente au o astfel de popularitate în cultura tradițională românească, cum are elementul pământ. Mama Pământ, ne-a dat naștere, ne hrănește, și apoi în cele din urmă ne întâmpină la sânul ei pentru odihna noastră veșnică. Fiecare moment crucial în existența omului este corelată cu Pământul, generând o sumă de practici ceremoniale, ritualuri etc.

Băieții mici erau duși la hotarul satului lor (vatră) și bătuți cu un băț, pentru ca niciodată să nu-și uite pământul lor. În ceea ce privește ceremonialul funerar, reprezentând revenirea individului la pământul din care el a fost născut, subliniem numărul mare de practici funerare în folclorul românesc. Ele sunt extrem de bine conservate (datorită importanței pe care ritualurile funerare le-au avut în imaginarul colectiv), și se presupune, sunt extrem de vechi, datând probabil de le strămoșii noștri pre-români.

De asemenea, este necesar să se menționeze faptul că cele mai multe dintre aceste ritualuri sunt încă practicate astăzi în numeroase părți ale țării. Nu există nicio ceremonie extrem de importantă în viața omului, fie că este vorba de naștere, trecere, căsătorie sau deces, în care pământul să nu fie nu numai invocat, ci este reprezentat ca „figura centrală” a scenariului. Vom prezenta și analiza, obiceiurile și tradițiile asociate cu practicile agricole.

Agricultura reprezintă cea mai veche ocupație umană din lume, și este în strânsă legătură cu pământul. Aratul, semănatul, creșterea și colectarea culturilor au generat tradiții de o frumusețe și valoare inestimabilă. De asemenea, este necesar ca noi să ne amintim că, în fiecare zonă, gen și tip de folclor românesc există o legătură, și încă una puternică, cu pământul. Basmele, legende,le dansurile, „doina” (o formă tradițională de poezie și cântec), toate tipurile de ceremonii, aceste adevărate „miracole” de gândire și sensibilitate, toate au ca element central pământul. Aceasta este ceea ce lucrarea noastră va încerca să demonstreze, ilustrând însă o mică parte dintr-un ansamblu grandios.

Din multitudinea de credințe în ceea ce privește mediul înconjurător, putem spune că beneficiile elementului pământ, în mitologia românească, sunt unele dintre cele mai interesante, complexe și fascinante. Odată cu trecerea secolelor, o anumită variantă a atras atenția folcloriștilor și analiștilor, în care se spune că, la actul creației, Satana, Diavolul însuși, a participat alături de Dumnezeu. Diavolul încearcă să scape de partenerul său (Fîrtatul) prin aruncarea lui Dumnezeu în mare, în timp ce Divinitatea se sprijină pe o bucată de teren. Dar, cu cât mai mult el se luptă să facă fapta lui, cu atât mai mare devine pământul, ajungându-se astfel dimensiunile actuale.

O sumă de povestiri și credințe privind starea lumii și crearea lumii: pe suprafața fără margini a apei de la începutul începuturilor, Dumnezeu și Satana și, în parteneriat, construiesc lumea. Din partea de jos a mării, diavolul aduce un pumn de nisip care, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, se umflă și se extinde în „suprafața neagră a pământului” – cele mai multe povești leagă creșterea suprafeței pământului cu încercarea diavolului de a-L arunca pe Dumnezeu în mare.

Un alt fapt pe care îl considerăm interesant în structura lucrării noastre, este că, în creația Lui, Dumnezeu a fost ajutat de animale, cum ar fi ariciul, albina sau broasca. Putem afirma că, în mitologia românească a faunei, există o sumă de animale sacre, care nu trebuie atinse, ucise sau afectate în niciun fel. În cazul animalelor menționate mai sus, avem de-a face cu un înlocuitor de origine divină.

Putem spune că, ariciul își datorează locul în panteonul românesc zoomorf din cauza evenimentului următor: Dumnezeul atotputernic a făcut pământul perfect rotund. Din cauza acestor circumstanțe, apele nu erau reținute de Pământ, ci curgeau direct în mările. Omul era pe moarte de sete, animalele piereau, iar culturile, copacii și plantele erau ofilite. În această situație dificilă Dumnezeu a chemat toate creaturile cerându-le ajutorul. Ariciul apoi a spus: „eu voi ajuta, Doamne!” și, astfel, el turtit ambii poli ai Pământului, astfel încât suprafața s-a încrețit, și atfel de atunci, sunt văi, dealuri și munți, care rețin apa, ceea ce face posibilă existența omului. Din cauza acestui episod, ariciul a devenit un animal sacru protejat printr-o serie de tabu-uri și interdicții.

În conformitate cu alte povestiri, Dumnezeu este ajutat de arici, de broască, sau de un Andrei, sau numai El însuși creează și extinde Pământul, așa cum este în povestea biblică.

La prima vedere, avem de-a face cu o „simplistă” mitologie legendară, cu scopul de a explica, într-un mod oarecum simpatic, modul în care „tot Pământul”, a fost creat, animale, plante sau oamenii au apărut.

De fapt, problema este mult mai complexă și mai profundă, și se referă la însăși esența creației în sine. În general, se crede că viața, existența, creația etc., universul în ultimă instanță, sunt construite într-un mod manicheistic, bazat pe principiul binelui și răului. Chiar și elementul fundamental al creștinismului se referă la această dualitate: în om, există atât bine, cât și rău, până în momentul în care își alege calea. În fapt problema este mult mai complexă. În textele Cabalei este scris un adevăr fundamental.

Divinitatea, în momentul manifestării sale, se „spulberă” într-o infinitate de fragmente, fiecare conținând atât principiul binelui, cât și al răului. Negrul și albul, binele și de răul sunt jumătăți ale aceluiași întreg. Noi găsim în mod frecvent principiul răului ca fiind activ, în timp ce principiul binelui ia un rol pasiv. De exemplu, în basme, suntem învățați, de la o vârstă fragedă, să urâm „personajele negative”: vrăjitoarele, balaurii, căpcăunii. Probabil că niciodată nu ne-am pus cele mai simple întrebări: ce ar face personajul principal (extrem de neajutorat, în primă instanță) în absența unor personaje rele? De fapt, personajul „negativ” în basmul tradițional este unul obligatoriu. El trece novicele prin încercări de inițiere.

Revenind la „narativul” nostru, Satana este omul rău. Dar, în legenda menționată mai sus el reprezintă principiul activ: Diavolul se va scufunda în profunzimile apei, la porunca lui Dumnezeu, și va aduce pământ umed (sau nisip, sau praf, o substanță de argilă în care posibilitățile de manifestare pot fi imprimate) pentru crearea Pământului, legarea lumii fiind realizată numai după rostirea numelui lui Dumnezeu, numele divin care reprezintă esența, fără de care nu ar fi avut loc manifestarea. Din noroiul adus de inamic și actualizat prin rostirea Cuvântului, a numelui, Dumnezeu va crea o chiftea de pământ din jurul copacului cosmic (El va crea lumea mai întâi ca o insulă, ca centru), și pe această centrală bucată de pământ, buricul Pământului, se odihnesc amândoi. Când doarme Dumnezeu (cu ochii deschiși, stând în letargie), diavolul încearcă să-L arunce, în mod frenetic, pe Dumnezeu în apă, dar, spre surprinderea lui, când el încearcă acest lucru, bucata de pământ se extinde și crește în direcția în care Diavolul îl împinge pe Dumnezeu. În acest „ou” central, întreaga existență este explicată, în primul rând ca spațiu neted și lat, apoi ca să rețină apa și, la sfatul Diavolului, Dumnezeu, pentru a micșora masa nedefinită de pământ, încrețește Pământul la un astfel de grad că munții și văile, lacurile și mlaștinile, câmpiile și dealurile, se formează.

În această perspectivă, ariciul încetează să mai fie un „simplu” animal mitologic sau „doar” un ajutor de creație, fie că este vorba de misiunea divină. Devine mult mai mult, el devine o parte din actul original al creației: ariciul este un înlocuitor al Diavolului, Hașdeu a subliniat el însuși în texte că identitatea ariciului este egală cu a Diavolului. Pe de altă parte, ariciul este o creatură înțeleaptă, știind cu toți că grecii antici îl considerau creatura cea mai înțeleaptă dintre toate ființele ( „poll oidalopex, al ehinos en mega”, a declarat Arhiloh, însemnând „vulpea știe multe lucruri, dar ariciul știe și mai multe”).

În cultura românească ariciul știe „iarba cea mai bună”, și din cauza implicării sale în crearea Pământului, este păcat să fie lovit sau omorât. Cu alte cuvinte, Ariciul apare ca un simbol al polului inferior, dar la fel de special, ca insigna principală a manifestării existenței. Când spunem că diavolul a bătut Pământul sau că a plămădit Pământul (involuntar) subînțelegem un act de „creație” (de la cuvântul sanscrit Karma, cu rădăcina cuvântul Kri, vine cuvântul „creație”), aceasta este de fapt o acțiune ritualică arhetipală, recreată de om într-o multitudine de circumstanțe (arte, meserii, gesturi, și toate sacrificiile ăe care le reprezintă). În fiecare societate ritualurile tradiționale au reflectat acțiunile „eroului civilizator”, divinitate sau avatar al începutului perioadei ciclice. În acest fel lumea a fost întotdeauna renovată, recreată, timpul a fost reînnoit, solstițiul și echinocțiul sărbătorit, nunta, nașterea, moartea, construirea unei case, realizarea unui car, arderea oalelor, toate aceste ocazii simbolizează creare lumii, o lume nouă, o nouă natură. Și, de asemenea, – un aspect important – crearea unui om nou, pentru că măiestria divină reprezintă actul de creație, care nu numai că produce Cosmosul, dar și un om.

Pe de altă parte, nimic din „morfologia” nu Pământuri este aleator din punctul devedere al mentalității populare. Forma nu este întamplătoare (așa cum am văzut), dar nici culoarea. La început Pământul era negru și, „după chipul și asemănarea lui”, așa erau și oamenii. Spun într-un alt mod, oamenii erau de asemenea negri. Această situație nu a rămas neschimbat din cauza păcatului originar al omului.

În unele credințe la început Pământul era negru, așa cum au fost primii oameni creați de Dumnezeu, Adam din lut și Eva din coasta lui Adam; culoarea omului s-a schimbat mai târziu, de la Cain și urmașii săi, datorită ororii provocate de păcatul fratricid.

Cu atât mai mult, înainte ca Pământul să fie negru, era translucid. Sensul acestei legende este copleșitor. La început omul a fost mult mai aproape de divinitate, dar cu timpul, din cauza păcatelor și greșelilor sale, el s-a distantat încet de secretele și misterele creației.

În alte credințe, pământul (pomântul cum este numit în Ardeal) a fost la fel de translucid ca sticla, care arată tuturor ochilor ce cuprinde. Cănd Cain l-a omorât pe Abel, el l-a îngropat ca să nu fie văzut, și l-a acoperit tot cu crengi și frunze. Toată munca lui a fost în zadar, deoarece corpul putea fi vazut de oriunde. Apoi Dumnezeu a întunecat pământul și, prin urmare, toate urmele primei crime au fost acoperite.

Cultul pământului capătă valențe majore în cultura populară românească. Un număr de credințe populare românești în legătură cu Pământul – cu murdăria Pământului de sub picioarele noastre și dinn vecinătatea noastră – par să justifice descoperirea rămășițelor unui cult străvechi al unui Pământ viu. Pământul, prin materialul său și prin munca omului, dă tot ce are nevoie pentru hrana zilnică – atunci omul se întoarce la Dumnezeu într-un ritual al Recunoștinței, justificat de mulțumirea prin rugăciune („bătând mătănii la Pământ”), dar nu se poate spune cu certitudine, că prin aceste obiceiuri, un cult al pământului (nu) este perpetuat.

Dualitatea structurală a creației originale pe care am discutat-o poate fi găsită și în cea a Pământului. În mitologia românească această dualitate este în același timp o parte a femeii și a bărbatului, la fel ca și în mitul platonician al androginului: Pământul este pe jumătate femeie, jumătate bărbat, „pentru că Dumnezeu din coasta lui Adam, a făcut-o pe Eva”.

Partea virilă a Pământului, bărbătească, se află în partea de sus și partea femeiască este sub pământ, parte care este creată din primele cuvinte ale creației, cum ar fi acestea: este rău pentru mine, pentru că oamenii mă lucrează, mă taie cu plugul lor, cu lopata lor, ei mă aruncă și cma frământă în toate felurile, în timp ce zac nemișcat, vă hrănesc – pe voi, care nu ar meritați niciun aliment – trup din trupul meu.

O altă zicală consideră pământul ca fiind o femeie, la sânul căreia Dumnezeu pune tot felul de semințe din care omul poate alege pe cele de care el are nevoie pentru hrana lui de zi cu zi. Acest lucru ar însemna că omul își trage viața de pe pământ, recunoscând astfel, ritualul funerar spune: „din pământ ești, în pământ te întorci”.

Astfel, nu din întâmplare, pământul este privit cu mare respect în mentalitatea populară. „Un set de reguli” este generat, un comportament tabu, menit să-l protejeze de profanare. Caracterul sacru al Pământului este extrem de evident, chiar dacă ar fi să luăm pur și simplu în considerare aceste interdictii: având în vedere aceste aspecte Pământul are dreptul la onorare din partea omului. A nu culege binefacerile pământului, așa cum am văzut, este considerată o lipsă de respect pe care nici Dumnezeu nu o iartă. Există o sumă de acte interzise: Pământul nu va fi lovit, deoarece este un păcat, și suficient este bătut de piatră!

"Este mare păcat disprețuirea pământului, pentru că … pentru că în el vei ajunge atunci când îți vei găsi sfârșitul. Și când te vei odihni în el, el va apăsa greu pe tine, și în loc să fie ușor, ca tu să te odihnești, o să fie o povară grea!”.

„Cine vreodată va încălca hotarele pământului și va lua o bucată de pământ altuia comite un păcat mare, și în lumea următoare, el va purta povara terenurilor furate”.

Unul care va suferi foarte mult pe lumea cealaltă este olarul; acest om, în lumea următoare va fi pedepsit pentru această nedreptate indecentă, pentru că și-a permis să lucreze lutul – omul a fost făcut din lut – de lut.

Pământul este disprețuit în special prin călcarea oamenilor nelegiuiți. Arde șapte metri împrejur, pe unde a mers o vrăjitoare – act permis numai fecioarelor – una care nu a făcut rugăciunea ei după ce a dat naștere, sau alteia care trăiește în păcat carnal. O astfel de păcătoasă „nu va fi trimisă să lucreze pământul, căci nimic nu va fi lăsat în urma ei. Oriunde cutreieră, totul este deranjat, nimic nu crește. Vacile care pasc în urma lor se strică”. Pământul se strică, de asemenea, 3 metri sub omul care a păcătuit cu o preoteasă.

Atunci când scăparea de stigmatizarea produsă de tărâmul geografiei și geografie simbolice, prin bovarism geocultural nu este suficientă, organizarea orizontală a lumii este înlocuită cu o organizare verticală, una care eliberează națiunea etnică din mizeria istoriei și geografiei și o ridica la nivelul unei entități transcendente. Din ceea ce am văzut până acum, ideologia cultural-politică a transilvanismului se apropie mai mult de ontologia etnică decât de bovarismul geocultural, și încearcă să producă și să instituționalizeze un autohton Geist imaginar. Românii au mers mai departe, și au articulat o ontologie etnică cu drepturi depline.

Oamenii de știință naționaliști au ignorat sau respins (pentru ca ar fi reacționare, delirante, potențial sau direct criminale), autorii și discursurile care au drept scop indigenizarea universalelor, cum ar fi spațiu, timp, și existență. În mod tipic încurcate în speculații despre istorie, limbă, cultură, destin, și altele la fel, asemenea eforturi complexe pentru a construi ceea ce se numesc ontologii etnice, au modelat și constituit nucleul cel mai intim al ambelor, naționalismul și canoanele de înaltă cultură. Dotarea unei etnii / națiuni, cu o ontologie proprie, înseamna emanciparea lor de tirania geografiei simbolice, chiar salvarea de la „teroarea istoriei”, și plasarea acestuia într-o relație exclusivă, de protecție divină pe verticală (în versiunea seculara a acestui mod de gândire) sau la un principiu transcendental.

Prin indigenizarea categoriilor universale (sau universalizarea fenomenelor indigene), o ontologie etnică este în cele din urmă construită. Astfel, ființa (nu doar caracter național), spațiul (nu doar teritoriul și peisajul), timpul (nu doar istoria), discursul (nu doar limba) devin elemente interactive constitutive ale unui sensibil “Weltanschauung” (concepție cuprinzătoare sau teama de lume, mai ales dintr-un anumit punct de vedere). Oricine critică o ideologie națională dată trebuie să fie în măsură să ia problema, la nivelul necesar de sofisticare, cu ontologie etnică asociată, și, în mod frecvent, cu întreagul canon cultural inconjurator.

În contextul căutarii unei ontologii etnice, „Bizanț după Bizanț” a lui Iorga, „Balcaniă” lui Victor Papacostea, să nu mai vorbim de „Craii de Curtea-Veche” ai lui Mateiu Caragiale, „Isarlak” de Ion Barbu, precum și alte referințe tradiționale și moderne din Balcani, nu au nici un sens. Mai rău, ele sunt inacceptabile, chiar și atunci când au vorbit despre rolul civilizator al României în Balcani și au dus la construirea unei cereri de putere regională cu privire la acest argument culturalist. Noua ontologie etnică promitea eliberarea finală de orice asociere a României cu Balcanii. Singurele referințe etnice ale națiunii, au fost cosmice, metafizice, și, ocazional, mistice. Și ele trebuiau să rămână așa, indiferent de schimbările istorice masive, din ziua de azi.

Blaga a fost cunoscut, deopotrivă ca poet și filozof social, iar poezia sa este adesea examinată în raport cu filozofia lui. Cele două sunt inseparabile, sunt legate, cum sunt gemenii siamezi, avâng același sânge, potrivit părerii lui Dumitru Ghișe. În lucrarea sa, Blaga a investigat viața de zi cu zi de la sat și tradițiile sale mitice și a conceput o filozofie originală a culturii, a distilat esența României, și fixat poziția națiunii în lume.

În poezia sa, el a retranspus folclorul românesc pentru a evidenția relația dintre individ și societate. De exemplu, prin filosofia sa, Blaga a prezentat balada populară „Miorița”, baladă care are peste 900 de variante așa cum este ea reflectă în peisajul românesc și cum descrie ea natura și omul ca două entități inseparabile. Casele țăranilor din România sunt asimetrice, la fel și ogroarele lor, iar această lipsă de simetrie, este prezentată în rima poemelor lui Blaga – rimă asimetrică. Cu alte cuvinte, silabele neaccentuate reflectă aranjamentul distinctiv al caselor țărănești alternând cu câmpuri verzi.

De asemenea, Blaga a aplicat filozofia religiei. În concepția lui Blaga, protestantismul și catolicismul au influențat creșterea urbanistică; în timp ce culturile ortodoxe au influențat creșterea lumii rurale, arhaice, conservative. În concepția acestuia, satele occidentale sunt orașe în miniatură, nu mai posedă originalitate creatoare și caracter rural, în timp ce Estul Europei are o serie de așezări care și-au menținut creativitatea primitivă. Prin urmare, unicitatea caracterului național românesc s-a născut din dogma ortodoxă care rezultă din folclorul semi-păgân, iar elementele care îi disting pe români de sârbi și bulgari s-au manifestat cel mai evident în producția artiștilor populari și a poeților. Ca rezultat, autodefinirea prin inconștientul cultural românesc a stabilit o percepție originală a „românismului”.

Teoria lui Blaga cu privire la „spațiul mioritic”

Blaga a afirmat că misterul este întâlnit în spatele întregii creații, un principiu evaziv pe care el l-a numit „Marele Anonim”, pentru că se poate stabili numai în natură și rezidual, nu se poate vedea în mod direct. Pentru Blaga, Marele Anonim formează conștiința colectivă etnică, sau sufletul cultural al poporului român. Aceasta funcționează în constiința colectivă ca o piatră de temelie a teoriei sale a „spațiului mioritic”, prin care oferă o definiție a identității naționale românești prin intermediul caracteristicilor care îl deosebesc de alte culturi, diferențe determinate inclusiv de factorii de mediu și de peisaj. El și-a imaginat viața ca un prilej de căutare al misterului originii întregii creații. Iar acest mister este cauza nașterii tuturor culturilor lumii, culturi care sunt unice. Culturile acestea sunt un razultat al factorilor de mediu și sunt o reacția creatoare a omenirii la acea căutare. Referitor la aceasta, Blaga consideră că mediul a influențat conturarea unui stil de viață și stilul de viață românesc a ajutat la modelarea mediului. Experiențele colective care au apărut de-a lungul timpului au determinat dezvoltarea unei culturi unice. Ca o consecință, identitatea națională se definește și poate fi modelată doar de către membrii unei națiuni specifice.

Blaga este de părere că dezvoltarea identității naționale este rezultatul unor factori, cum ar fi istoria, politica și geografia. Luând în considerare impactul unei astfel de diversități și schimbarea constantă a identității, Blaga a avansat teoria stilului românesc, un concept esențial pentru înțelegerea rădăcinilor identității naționale. Stilul este rezultatul acțiunilor grupurilor primare și secundare inconștiente asemenea unei matrice stilistice și că acestea servesc drept rădăcini ale unei națiuni. Mai multe combinații de matrice există și, în consecință, există diverse interpretări ale stilului identității naționale. Categoriile primare conțin instincte prime, cum ar fi dorința de a forma ordine, în timp ce categorii secundare conțin preferințe pentru mișcare masivă sau delicată sau calmă. Teoria lui Blaga a matricei stilistice susține că aceasta este fuziunea complexă a caracteristicilor unei comunități și indivizii săi, care determină identitatea națională, și că, din moment ce experiența este în curs de desfășurare și noi elemente sunt încorporate în comunitate, această identitate este în continuă schimbare. Este în acest mod care se dezvoltă culturile regionale în timp ce au loc în interiorul aceluiași context general.

Blaga, ca un umanist, nu a subscris viziunii filosofului german Oswald Spengler privitor la faptul că cultura este un rezultat parazitar al unui suflet înstrăinat de om și, prin urmare, un mijloc de suprimare a lui. El a argumentat contrariul: cultura regională și destinul creator al omenirii se împletesc; cultura este un mijloc prin care un individ este capabil să transceandă mortalitatea.

Identitatea unui popor reflectă convingerile sale filozofice, umbra și lumina. Naivul, înțelepciunea, spontaneitatea și reținere se încrucișează în mod constant în opera poetică a lui Blaga. Poezia afirmă în același timp și neagă, poetul ajungand spre transcendență, agitat de spectacolul naturii și măreției cosmice încă suferă de un exil interior. Această experiență personală reflectă o condiție universală: că creația încearcă să găsească și să se reunească cu sursa, dar se confruntă cu obstacole în natură stabilite de Marele Anonim.

Cu toate că spațiul mioritic ne duce într-un domeniu destul de încântătoar, mediul uman și faptele acestuia sunt prezentate într-o lumină cerească, trebuie să admitem că unele idei coagulează și de multe ori își dovedesc validitatea lor funcțională. Spațiul geografic se prezintă asemenea unui onduleu – dealuri, podișuri, câmpii, munți, văi sunt spațiul ideal pentru crearea unor balade și cântece melancolice. Acestea sunt trăite la nivel individual sau colectiv, iar doina este starea sufletului românesc. La aceastea se adaugă sentimentul de destin care, în terminologia lui Blaga va fi reprezentat de un avans, într-o direcție anabolizantă, dar având o anumită specificitate a acesteia: urcare veșnică și coborâre.

Influențat de locul de origine, individul și inconștientul colectiv al românului vin să transforme peisajul într-un orizont de nostalgie obsesiv, care se manifestă atunci în întreaga sarcină de tandrețe oriunde românii ar putea fi în lume. Această comuniune misterioasă a românului cu patria sa și strămoșii săi, care dorm somnul veșnic sub acea țară are o semnificație totemică, mai ales în asociere mentală a individului mioritică cu moartea și extazul nunții, reflectate în versurile Miorița.

Problema este un orizont de timp, dar vag abordată de Blaga. El susține că sufletul mioritic a boicotat cu încăpățânare istoria de secole și a condus la o existență neistorică, organică. Filosoful îl numește „boicotarea istoriei”. În acest moment putem da ca exemplu de nuanță, vederea nihilist a lui Emil Cioran și soarta, sub influența filozofiei lui Nietzsche. Cioran critică platitudinea comună a individului, dominată de „fatalitate inexorabilă” și „mentalitate de turmă”.

Cu toate acestea, filozofia românească vede sufletul uman în mod similar cu felul în care este descries acesta în filosofia lui Blaga. Mircea Vulcănescu, a fost preocupat să descrie destinul româmesc ca pe un cumul de ispite, care nu sunt altceva decât lanțuri ale destinului, ce au contribuit la sufletul local, care sunt similare cu cea a lui Blaga: aceea a lui Mircea Vulcănescu, preocupat să descrie destinul românesc ca o „sumă a ispitelor sale, care nu sunt nimic mai mult decât „latențele” trecutului sau calea lui de viață, biologică și spirituală. Constantin Radulescu Motru vede dintr-o perspectivă diferită destinul, subliniind energiile fertile ale unei națiuni, care, prin intervenția lor, poat restrânge sau elimina manifestările pesimiste, iraționale, brutale și demonice ale vieții (niciodată văzute ca mișcări geometrice uniforme), intervenind și, prin urmare, corectarea (în deplasare), viitorul unei comunități umane.

Blaga a demonstrat în mod clar că românul a apreciat întotdeauna și chiar s-a închinat la orizontul lui mioritic și de multe ori el a preferat să se retragă din istorie, adică să „o boicoteze”. Prin urmare, nu este dificil pentru noi să observăm accentul axiologic pozitiv plasat pe fundalul spațial, iar accentul negativ pus pe cel temporal, ceea ce explică raportarea „neistorică”, de tip organic a individului român la existență. În opinia lui Blaga, organică este o nouă categorie de spiritualitate românească, vizibilă în stilul și configurația caselor, metrica poeziei populare și, în special, în manifestările spiritualității creștine ortodoxe.

Într-o analiză comparativă a spiritualități creștine (catolice, evanghelice și ortodoxe), filosoful insistă asupra caracterului lor bipolar, ca și orientarea lor este atât spre transcendență și efemeritate, fiecare cu caracteristicile sale specifice, subliniind faptul că diferențele sunt mai degrabă stilistice decât conceptuale. Astfel, modul în care catolicii privesc transcendența rămâne inaccesibil, în timp ce categoriile de efemeritate sunt marcate de Biserică, privită ca „Împărăția lui Dumnezeu pe Pământ”. Protestanții au aceeași viziune referitoare șa transcendență, accentul fiind pus pe categoriile de libertate individuală, în timp ce cu credincioșii ortodocși, bipolaritatea este dată de oscilație continuă a spiritului între transcendența inaccesibilă și categoriile temporale ale organicului, ca și în cazul în care vizibilului.

Exemplele date de Blaga sunt multe, pentru că în acest moment el întrezărește o margine largă, care este deschisă pentru întreaga spiritualitatea balcanică și ortodoxă. Cele trei tipuri religioase se diferențiază unul de celălalt printr-o serie întreagă de factori, cum ar fi: concepția Bisericii, concepțiile despre națiune, diferențele datorate formelor de dialecte, cultura, activitatea misionară, prozelitismul și concepte referitoare la mântuire, tipuri umane și modul în care sunt efectuate ritualurile lor în cadrul celor trei biserici.

Cu toate acestea, în filozofia lui Blaga, transcendentul care coboară standuri pentru al doilea pol al spiritualității creștine, potrivit căreia diferențele de vizibilitate sunt datorate unei categorii stilistice, care aparțin, de data aceasta, arhitecturii religioase din Hagia Sophia din Constantinopol; acest lucru este modul în care se anunță cea mai importantă categorie de ortodoxie – orientarea „sophianică”, care, reamintind de filozofia greacă (Sofia = înțelepciune), a câștigat sensul mai larg al „înțelepciunii divine”, având un rol de intermediar între Dumnezeu și lume (conform lui Dionisie Areopagitul, Florenski și Dimitri Bulgakov). În Miorița „sophianicul” lui Lucian Blaga este dat de structura sufletească a poporului roman care transfigurează natura, iar moartea mioritică se transformă într-un act sacramental cu „mireasa lumii”.

În scopul de a-și sprijini ideile, viziunile descoperite în mitologia locală, inclusiv: „pământul transparent”, „grâul hristologic”, „cerul vecin etc., menționând, însă, că acestea au fost preluate în altă formă și de alte popoare, în timpul istoriei. Blaga susține că aspirația formativă a sufletului românesc s-a concentrat mult timp pe preferința pentru elementele geometrice și fenomenale. Acestea pot fi observate în ornamentele de artă populară (costume, unelte, porți și verande din lemn, ceramică etc.), toate decorate cu elemente specifice altor europeni și popoare din Balcani, de asemenea. Dar, matricea stilistică locală nu ar fi completă dacă este ratată dragoste pentru frumos și cadru pitoresc.

Fusta, șalul, pălăria, haina ciobanului, platoșa, cămașa, credințele magice (pentru a fi frumoase, femeile ar trebui să se scalde în apă, din care curcubeul a băut, boabele de mazăre sunt privite ca lacrimile Maicii Domnului, lemnul ars „se răzbună” și pune fostele frunze pe geam, Abel apare noaptea cu capul spart suspendat într-un butoi etc.), spiritul, proverbele – toate sunt expresii ale elementelor pitorești, originare din adâncurile unei substrat metafizic bogat.

Poezia populară românească, cu încărcătura sa de nostalgie – nici prea grea, nici prea ușoară – în diferitele situații ale sale – forma variind de la poemele de dragoste pentru persoana iubita, la expresia de tristețe și urâțenie, în cântece de melancolie (Doinaș) și bocete de jale – este hrănit din aceeași substanță misterioasă, contribuind, fără îndoială, la nuanțe stilistice. Cu toate acestea, această tendință de a da tuturor factorilor determinanți activi o anumită notă de „surzenie” este o altă caracteristică a sufletului românesc, și anume: discreția.

În ceea ce privește structura spațiului mioritic, putem face anumite comparații cu elementele și evenimentele semnificative, înregistrate de-a lungul secolelor în istoria noastră culturală, etnografie și folclor. De asemenea, remarcăm conceptul de „influența mediului” asupra „generării spontane a speciilor”, precum și soluția care sugerează că el să reînvie „ființele organice superioare”, lăsând în urmă povara grea a tradițiilor înseamnă nu numai biologică, ci și progresul spiritual. În ceea ce-l privește pe Vasile Pârvan, el crede că ritmul istoric este ritmul spiritual, de asemenea, și valuri ritmice pot fi „închise”, „statice” (la punctul de artă, știință și filozofie) și „deschise” (atunci când se referă la drepturile sociale, politice și câmpuri religioase).

De asemenea, el susține că nu este „fatalismul cosmic”, cel care a marcat destinul țăranului român, ci morala creștină păgână – potrivit căreia răul și nedreptatea nu vor rămâne nepedepsite, astfel că el poate aștepta pentru Judecata de Apoi. „Metoda culturală”, pe care Blaga a planificat să o folosească (încă din prefața tezei sale de doctorat, ca posibilitate de realizare a unei „sinteză cuprinzătoare” este, de fapt, este o încercare de a investiga filozofic profunzimea noastră sprituală.

Pe de altă parte, filosofii români preocupați de spiritualiatea românească au descries „adâncimile metafizice ale sufletului românesc” (adesea tulburate de ceea ce el numește „revolta substanței noastre non-latine), despre arta baroc din Banat, despre balade românești, cântece melancolie, proverbe și colinde, comunicarea și interferența culturilor, dincolo de granițele geografice și politice (echivalență a culturilor), simboluri spațiale – sunt nu doar articole din ziare, ci investigații profunde, dezvoltate ulterior și incluse în teoria sa argumentativă a potențialului psihologic al matricei stilistice locale.

Nivelul major al culturii românești, reprezentat de scrierile unor personalități care au lucrat în folosul spiritual al națiunii, este menționat de Blaga într-o serie de studii publicate în „Patria”, „Cultura”, „Vremea”, în care filosoful arată cum este captivat de personalitatea lui Dimitrie Cantemir – „un Leibniz al noastru”, actele de cultură ale latiniștilor din cadrul Școlii Ardelene, IH Rădulescu – „părintele literaturii noastre”, poetul D. Bolintineanu, mitropolitul Andrei Șaguna, excursii folclorice ale Russo și Alecsandri, poezia lui Eminescu, născut din nostalgie romantică, dar care au izvoare în substanța noastră inițială, istoricul Dimitrie Onciu – un „precursor” al lui Brâncuși, miticul Aurel Vlaicu, arta muzicala a lui Enescu, operele dramatice ale lui Caragiale, reformele pedagogice ale lui Spiru Haret, romanele și povestirile lui Sadoveanu etc.

Relația dintre cultura globală minoră (etnografic) și cultura majoră (monumentală) este o altă problemă care a stârnit interesul nostru. Astfel, el respinge criteriul dimensional în a distinge între cele două tipuri de cultură și sugerează un criteriu structural calitativ. De asemenea, el îl contrazice puternic Spengler, care consideră cultura ca fiind un organism și susține că diferențele de nivel se datorează tocmai vârstelor sale: copilărie corespunde culturii minore în timp ce vârsta matură corespunde culturii majore. Blaga critică, de asemenea concepție biologică Arnold Gehlen, care reduce cultura la un „proces de luare pentru eșec al omului de a se adapta”, subliniind faptul că cultura este mult mai mult decât atât; cultura este starea noastră foarte ontologică, răspunzând la nevoia continuă a omului pentru a dezvălui mistere prin actele de creație.

Teoria vârstelor adoptive de cultură se aplică comunităților umane mai mari, filosoful exprimându-și admirația deplină pentru cultura noastră populară, pentru satul nostru de rudenie – un rezervor permanent al spiritualității, susținând că copilăria și satul se află în simbioză perfectă și că ar fi „vârsta” optimă, pentru a deschide o perspectivă mai largă față de mitologie și metafizică. Cu toate că el susține în mod clar că el nu brodează literatura, descrierea filosofală a relației dintre copilărie și ideea de sat, prin care descrie propriile sale amintiri metafizice, nu este convingător, în ciuda talentului său epic de necontestat.

Motivul emoțional al lui Blaga este foarte criticat de sociologul Henri H. Stahl, care susține că abordarea lui Blaga a problemei este total greșită. În ceea ce ne privește, credem că descrierea lui Blaga este marcată de experiențele naive și pure ale copilăriei, precum și de impulsuri lirice, privite atât de copilul metafizician, cât și de și poetul metafizician. În ceea ce privește satul-ideea lui Blaga, care se numără în centrul lumii, care trăiesc în orizonturi cosmice și care se extinde în mit și mister, atât ceresc, cât și „feciorelnic” și care exprimă „magia unui suflet colectiv” suntem de acord cu filosoful: era la antipodul pragmatic al comunități din America de Nord, în cazul în care bisericile semăna cu un fel de întreprindere economică, serviciile religioase fiind achitate la intrare. Cu toate acestea, dacă luăm în considerare orientările pragmatice ale bisericii noastre, în ultimii ani, situația s-a schimbat total.

Descriind lung aproape atemporal coexistența, neistorică a strămoșilor noștri în natura sălbatică, în așezările izolate pe o parte văile din munți și râuri, filosoful observă că era chiar acest mod de a înțelege natura în care matricea stilistică pre-românească a fost concepută . Însă, boicotarea istoriei, românii și-au boicotat, întreaga existență a acestora se încadrează în categoriile organice, care permit doar afirmarea unor evenimente culturale minore. Ocuparea temporară a spațiului geografic al vechiului imperiu Dacia (după retragerea Aureliană) de către unele triburi barbare, eșecul de a consolida Principatelor Române și a invaziilor popoarelor migratoare (unguri, pecenegi și cumani), precum și multe alte circumstanțe nefavorabile ale istoriei cauzate localnicilor (deși bine structurate din punct de vedere etnic și care trăiesc în frăție cu mediul geografic) să se stabilească în propriul lor un orizont de inconștiență, care a fost marcat de un sentiment de destin și a conținut un amestec ciudat de pasivitate și de fatalitate. Amenințarea invaziei mongole și influența pozitivă a organizației militare Cavalerilor Teutoni a făcut posibilă în timpul perioadei de constituire a statelor feudale românești, a făcut posibil ca matricea stilistică nativă să izbucnească într-o renaștere a culturii locale – un moment de cultură care a văzut apariția stilului arhitectural al bisericilor din nordul Moldovei, evoluția limbajului, în special prin intermediul studiilor efectuate în cancelariile regale, în timp ce poememele medievale și cântece populare au fost mereu prezente în viața de zi cu zi a nativilor.

Dar, din păcate, șansa de a participa la istorie a fost ratata încă o dată, iar aspirația noastră către sincronizare s-a rupt sub amenințarea expansiunii turcești și a reformei religioase din Transilvania, unde populația multor sate, refuzand sa accepte "forme fără fond" s-a retras într-o viață neistorică, hrănindu-se intrinsec, timp de secole, din sursele substanței anonime, din care, uneori, creații culturale splendide au apărut. In teoria sa, a varstelor adoptive, Blaga încearcă să ne convingă de validitate, matricea stilistică fiind considerată ca fiind originea atât a culturii minore cat și majore, tranziția (nu saltul) de la cultura minora la cultură majoră fiind realizată prin urmarirea oamenilor, la un moment dat, pentru a crea, în ceea ce privește structurile copilăriei, si prin adoptarea "ordinii atitudinilor spirituale și vârstele reale". Comparând cele două tipuri de cultură, Blaga ia act de virtuozitatea culturii minore, dar, de asemenea si de aspectele sale de improvizație (fiecare individ în sat este un gospodar, artizan si arhitect, poet și cântăreț, concomitent), astfel încât acesta este doar în situații rare acel tip de cultură impresionanta prin domeniul de aplicare a produselor sale; viziunea sa temporală pare a fi suspendata în timp și spațiu, în timp ce viziunea spațială este doar aparent restransa la orizontul satului-idee, deoarece, la o privire mai atentă, ambele dintre ele depășesc granițele mitologice.

Pe de altă parte, orizonturile spațiale-temporale ale culturii minore nu depășesc limitele vieții biologice individuale. În contrast, cultura majoră, creată de către structurile de vârstă matură, îndeamnă individul spre o specializare unică, dar el poate opta pentru o "față creativă", acționând împreună cu multe alte persoane care au aceeași vocație culturală sau științifică. Atât orizontul spațial cat și orizontul temporal al creatorilor de cultură majora merge mult dincolo de orizontul orașului-cetate și limitele vieții obișnuite ale unui individ, care ar putea anunța mereu noi fapte istorice. Blaga susține că o diferențiere valoarica între cele două tipuri de cultură nu poate fi făcută fără a examina cu atenție calitățile și punctele slabe ale fiecăreia. El refuză preferința pentru cultură minoră, care ține omul în contact strâns cu natura, nu "îl înstrăineaza de legile naturii" și poate vegeta în subconștientul colectiv pentru mii și mii de ani, în timp ce cultura majoră, născută din dorința spontană pentru a depăși spațiul și timpul, este mai expusă la degradare și a catastrofe. Argumentul decisiv al filosofului este acela că o cultură majoră necesită o "fundație", care nu poate fi alta decât matricea stilistică a culturii populare. Faptul că o cultură majoră nu repetă o cultură minoră, dar o sublimează, o transformă într-una monumentala, grație tezaurul creativ ascuns în inconștient.

3.3 Comentarii.

Poate pare de necrezut, dar, după secole, milenii sub spectrul sumbru al foamei, după ce se pare că această problemă a fost eradicată din existența umană, se pare că acest spectru se prefigurează din nou. Și pare chiar mai mult de necrezut având în vedere echipamentele moderne și tehnicile eficiente de cultivare a pământului, și, de asemenea, creșterea constantă a terenurilor arabile. Se pare că cu cât crește pofta de nestins pentru a rupe hotarele pământului, cu atât mai repede vom ajunge la pecetluirea sorții noastre.

Oamenii din antichitate au arătat nu doar un anumit respect față de pământ prin atitudine, dar, de asemenea, prin modul lor de cultivare a terenului. În primul rând ei nu îl lucrau toată ziua. Au existat anumite perioade, ziua, în care omul nu era lăsat să „rănească” pământul. Apoi, există tactica de „rotație a culturilor”, care a fost proiectată pentru a lasa pământul să se odihnească. Același scop îl avea așa-numita practică de „înțelenire a pământului”, prin care anumite suprafețe de teren erau lăsate necultivate timp de mai mulți ani, astfel încât pământul să-și recapete bogăția. Odihnirea pământului era considerată a fi o problemă reală, care pare să fi fost o preocupare serioasă a strămoșilor noștri.

Capitolul 4. Elementule primordiale în obiceiuri, superstiții, practici tradiționale

4.1 Aerul în obiceiuri, practici magice

Cerul

În cele din urmă cele două divinități s-au gândit să construiască cerul, un cer pentru a separa apele de sus de apele de dedesubt. Stabilindu-l pe cele mai înalte ramuri ale copacului cosmic, Fîrtatul și Nefîrtatul au încorporate stelele, luna și soarele precum și bijuteriile pe cer. Din cauza unei ușoare erori de calcul, cu toate acestea, cerul era prea greul pentru pământ și pământul a început să se scufunde în ape. Nefratele s-a gândit să sprijine pământul cu patru piloni, care va fi apoi vor fi susținuți de patru pești, iar împreună cei doi prieteni au făcut acest lucru.

4.2 Apa în obiceiuri, practici magice

Istorii locale ale apelor sacre

Vom privi perspectiva rurală asupra apei și ceremoniilor religioase desfășurate în mediul rural nu pentru că în zonele urbane, servicii specifice nu sunt efectuate, uneori, în apropierea apelor, ci pentru că în conformitate cu arhivele folclorice etnografice românești mai vechi, oamenii din mediul rural se inchină apelor, un fenomen strâns legat de profilul ocupațional agricol al românilor tradiționali.

Discutând despre natura religiei primitive a grecilor moderni, văzuta ca o caracteristică esențială a religiei populare, Martin P. Nilsson subliniază faptul că „trebuie să înceapă din viața agricolă și pastorală rurală, care nu era nici foarte avansată și nici foarte primitivă cultural”. Vrând să aibă suficientă hrană, culturi, iarbă pentru animale, sau fructe, grecii din mediul rural au admis dependența lor de suficiența ploilor din sezonul rece, căutând semne meteorologice care ar putea indica un bun echilibru al condițiilor de mediu. În pre-creștinătate, furnizorul supranatural al acestei normalități climatice era zeul Lykaios, marele zeu al vremii de care-și avea lăcașul său sacru pe crestele munților, locuri în care oamenii au ridicat altare sfinte și unde procesiunile lor sacre se încheiau în vremuri de secetă.

Ca și corespondenții lor greci, credincioșii populari români care trăiesc și muncesc într-un mediu agricol, percep în mod logic ciclul apei ca relație între precipitații și fertilitatea terenurilor, între apele cerești și cele pământești. Cu toate acestea civilizația românească nu a atins specializarea mitologică a culturii grecești (cu nymphaele sale amplasate în apropierea zonelor de apă, sau ideea susținută de către istorici și arheologi, că fiecare primăvară, în Grecia și Roma era probabil sacră), un fapt istoric care a determinat mai puțin un panteon popular specializat până în timpurile moderne. Această lipsă de diversitate poate oferi o posibilă explicație pentru legătura strânsă dintre țăranii români și apele pământești, văzute ca variante locale ale unui ordin sacru mai mare, expresii mai mici, care încă asigură sfințenia și energiile numinoase.

Încercarea de a merge dincolo de tendința dominantă de a considera energiile ca necomune și total separate de activitățile comune din viață, Ake Hultkrantz crede că „fenomenele care arată perfect natural și în funcție de originea lor supranaturale. Sau procesele care apar natural sunt cu adevărat supranaturale”. Astfel, existența continua a apelor din surse specifice ar putea fi luată în considerare de către oameni ca un dar mistic de la Dumnezeu. Prin urmare, precipitațiile nu sunt percepute în anumite intervale din calendarele populare o evoluție normală a ciclului natural, ci o expresie a răspunsului lui Dumnezeu la procesiunile rituale și rugăciunile devoționale. Implicarea filozofiei religioase populare crește decalajul dintre transcendența cosmologică și imanența lumească, deși nu religia populară modernă a fost cadrul care a consacrat caracteristica supranaturală a puterilor pământești. Peter Brown consideră că aceste urme au apărut în antichitate: „Domeniul pămîntesc, prin urmare, nu a fost niciodată neutru. Oamenii au trebuit să se gândească cu privire la purtătorii puterii „cerești”, într-un mediu greu”.

Dihotomia clasică între sacru și profan în termeni Durkheimeian și din perspectiva antropologilor nu este adecvată pentru a descrie linia de separare a sfințeniei locurilor cu apă și utilizarea practică a acestora. Țăranii români tind să șteargă, în actele magice și actele religioase, ideea filosofică a unei lumi în mod substanțial diferită, misterioasă. Dimpotrivă, o conexiune în general acceptată între lumea entităților transcendente și lumea experienței de zi cu zi este bine dovedită de coexistența activităților empirice și religioase în aceleași spațiile aprobate social.

Oamenii din mediul rural din România au dezvoltat mai multe idei despre ritual decât despre poluarea empirică. Poluarea unui izvor de apă a fost consideratăa fi făcută de către oameni furioși sau geloși sau prin accidente. Prin urmare, luând în considerare răspunsurile la chestionarele etnografice, am putea să recunoaștem că ritualul și poluarea empirică au devenit atât de strâns legate, încât remediile obișnuite erau atât ritualice. cât și empirice. Ritualul de purificarea era asigurat de preotul local care efectua serviciul și rugăciunile special la inaugurarea fântânii. În scopul de a recâștiga puritatea apei, proprietarul fântânii făcea o curățare generală a fântânii, de asemenea, prin eliminarea noroiului, obiectelor și animalelor moarte găsite, uneori, în adâncuri. Aceste obiecte sunt exact ceea ce polua puțul și în credințele antice păgâne, acestea erau văzute ca mijloc de conservare a calităților ritualice ale unei fântâni. Atunci când ne referim la puritatea sau impuritatea ritualică, trebuie să înțelegem că poluarea religioasă nu este o problemă de sănătate a apei. Pentru a polua o fântână, tu trebuia dezonorată: adesea se găsea o pisică sau un câine mort aruncată în ea.

4.3 Pămantul în obiceiuri, practici magice

Pământul

Fîrtatul a creat o insulă, sub ramurile copacului cosmic, și s-au pus jos să se odihnească. În timp ce ei dormeau, șarpele negru de sub copac, șopti idei rele la urechile Nefratelui, convingându-l să-l împingă pe Fîrtat de pe insulă și să-l înece în apă. Din cauze magice, cu toate acestea, peste tot unde Nefîrtatul îl împingea pe Fîrtat, nou pământ creștea și și-l împiedica să cadă în adânc. Toată noaptea Nefîrtatul a încercat să-l înece pe prietenul său, până când Pământul a crescut complet împrejurul arborelui cosmic, prinzând șarpele în lumea subpământeană. Când Fratele s-a trezit, s-a mirat de ceea ce făcuse Nefratele, dar acum pământul era mult prea mare. Împreună, cele două ființe au stors Pământul, formând munții și dealurile, lacurile și mlaștinile, până când în cele din urmă, a fost comprimat într-o dimensiune adecvată.

4.4 Focul în obiceiuri, practici magice

Focul curățitor în înmormantările preistorice din România

Preistoria românească este bogată în diferite aspecte spirituale, unele dintre ele fiind cunoscute pentru un timp mai lung, unele fiind ușor de conturat în urma investigațiilor ulterioare.

Focul purificator este relativ bine cunoscut în așezări, unde acesta are funcții diferite și de cele mai multe ori, acesta facilitează contactul cu divinitatea, pentru rezolvarea unor probleme specifice ale comunității, sau alungarea spiritelor rele în anumite locuri.

Desigur, focul purificator este, de fapt, un element complex al vieții spirituale, care a fost atât în legătură cu cei vii, cât și cu cei din lumea de dincolo.

Odată ce un individ pleca din această lume, întreaga comunitate avea grijă ca ritualul funerar complet să fie realizat pe deplin, în caz contrar să creadea că morții ar putea să se întoarcă pentru a se răzbuna împotriva comunității.

Casa morților

La Nǎeni-Zǎnoaga, pe fundul unei gropi era plasate trei schelete, înconjurate de vase complete și fragmentare, piese masive de chirpici cu urme de stâlpi, care provin dintr-o construcție arsă, pietre cu urme de ardere, precum și un topor. Prezența construcției arse ne poate duce cu gândul la practica de a ridica o casă a morților, care era distrusă de foc, în momentul în care cadavrele trebuiau să fie incinerate.

Rugurile

Rugurile au fost folosite doar pentru arderea cadavrului persoanelor umane sau animale. Ele erau plasate în apropierea gropilor, în necropolă, sau undeva în apropierea sa. Cel mai adesea, un singur rug era folosit pentru a arde un individ. În funcție de numărul de persoane care ar fi putut fi arse pe acele ruguri, am putea găsi ruguri de comunități, individuale, sau de familie.

Rugurile individuale

Ca un exemplu relevant al unui astfel de tip de rug am putea menționa o vatră rotundă, cu un diametru de 1,50 m, descoperită în partea de vest a așezării de la Sibișeni. Iuliu Paul, arheologul care l-a descoperit că a menționat că, după cum nu există alte urme clare de aardere, el ar putea lua în considerare ca această vatră să fie rugul, aducând ca argumente în ceea ce privește forma și dimensiunile căminului, conservarea bună a lui, amplasarea sa în afara amplasamentului de locuire, la marginea așezării, sistemul său de construcție (fiind realizat din pietriș și fragmente ceramice), precum și absența unor resturi interne în jurul acestuia. În plus, în partea de sud a căminului era o groapă de formă cilindrică, în interiorul căreia s-au adunat, probabil, resturile de incinerație. El a arătat, de asemenea, că pe acea vatră un mort chircit, poate fi plasat și ars.

La Miloștea (Argeș), a fost găsit un mod special de utilizare a focului. Arheologii au presupus că situl conținea un schelet înhumat, cu oasele sale complet distruse la momentul descoperirii sale. Individul era acoperit cu pietre de râu, care au creat o manta ovală din tumuli. Sub piatre existau cărbuni masivi, rezultați din arderea lentă a unui capac de lemn, plasat între cadavru și stratul de pietre. Mormântul a fost jefuit la un moment ulterior. Doar un vas a putut fi recuperat din inventarul mormântului. Așa cum putem vedea, Grupul Milostea a avut un tip special de obiceiurile funerare, în care focul a jucat un rol important.

Mai târziu, în Grupul Telesti-Drǎgoiești din perioada Hallstatt, rugul mortuar nu a fost descoperit. Cu toate acestea, într-unul dintre tumulii de la Drǎgoiești, o mare cantitate de cenușă și cărbunii s-a descoperit, împreună cu inventarul, așezat pe un pat de piatră, care, de obicei, servea pentru păstrarea urnelor funerare. Acesta este motivul pentru care, descoperirea a fost considerată a indica arderea morților din așezare, la locul de înmormântare.

Ruguri de familie

Rugurile familiale au fost bine reprezentate în cultura Monteoru. În site-ul Cândești, de exemplu, morminele au servit în mod evident, atât ca ruguri, cât și ca loc de înmormântare. Spațiul de incinerație și mormântul au fost înconjurate de un inel de piatră. Jumătate din el, și anume o suprafață de aproximativ 23 mp a fost folosit ca un rug, unde au fost arți cei patru membri ai familiei, înainte de a fi îngropați în patru gropi mici situate în cealaltă jumătate a inelului.

Ruguri comunitare

Pentru rugurile comunitare, cel mai reprezentativ este cel de la Poiana Scorușului, descoperit la Sǎrata Monteoru și aparținând culturii Monteoru. Aceasta a constat dintr-o platformă făcută din pietriș, pe care au fost descoperite oas, părți de schelete în poziție anatomică, resturi de inventar, cenușă și cărbune. Arsura intensă a oaselor și stratul gros de cenușă și cărbunii au demonstrat că, în acest sit, incinerația cadavrelor a fost practicată pentru o lungă perioadă de timp și, în plus, nu a fost parțială și urmată de înhumarea morților așa cum s-a întâmplat în unele cazuri la Cândești, o necropolă aparținând aceleiași culturi Monteoru. În cimitirul menționat, existau morminte ale căror gropi au pereții arși până când s-au înroșit. Acestea conțineau schelete cu urme de foc, care au arătat că cadavrele au fost așezate pe focul purificator făcut în groapă și au fost doar parțial afectate de aceasta. Oricum, se pare că, chiar și un astfel de scurt contact cu flăcările sacre era suficient pentru o călătorie securizată la lumea de dincolo.

Si, pentru ca am discutat despre incinerări, ar trebui să menționăm aici că, în conformitate cu cultura materială sau cu datarea cimitirelor din epoca bronzului sau epoca fierului, oamenii decedați au fost plasați cu corpul, fie intinși, fie flexați pe rug. De obicei, după incinerare, comunitatea a arătat o mare grijă rămășițelor celor morți, adunând-le din rug și îngropându-le cu un anumit ritual.

Un caz interesant a fost găsit în grupul Lǎpuș (epoca târzie a bronzului). În necropola site-ului omonim, se poate observa că, în prima fază a fost situat rugul la locul unde ar fi trebuit să fie ridicat tumul. După incinerarea individului, rugul a fost curățat de cenușă și cărbuni, care au fost adunate adunat pe marginea lui, sau lângă el. Oasele incinerate au fost plasate în mijlocul ei, înconjurate de inventar, care a fost repartizat la întâmplare în jurul vetrei. Uneori, deasupra rugului a fost creat un strat compact de pietre de râu care, în alți tumuli, au fost aranjate în grupuri. În faza următoare, rămășițele celor morți nu au fost abandonate pe rug, ci plasate într-o urnă. În unii tumuli, au fost descoperite două ruguri.

Vetrele

La sfârșitul culturii Yamnaia (faza clasică), la Chersǎcosu (județul Vaslui), într-un tumul care conține mormântul unui copil plasat într-o poziție centrală, au fost descoperite și rămășițele unui posibil rug (vatra), situate în apropiere de mormânt, la aproximativ 0,50 m deasupra.

La Grivița (județul Galați), în două morminte aparținând fazei clasice a culturii Yamnaia, au fost descoperite două vetre. Într-un mormânt a fost îngropat un om mari dimensiuni. În același sit s-a desoperit un mormânt, de asemenea, cu o ceașcă cu urme evidente de fum. În mormânt a existat o altă vatră, „arsă la roșu”.

Un caz similar a fost descoperit la Cheile Aiudului (județul Alba), un tumul, cu șase morminte, conține un schelet flexat pe partea stângă, cu un bogat inventar și aproape de groapă a avut o vatră cu urme de ardere, cărbuni oasele de bovide și fragmente ceramice.

Cultul focului și vatra erau de o mare importanță pentru contactul dintre divinitate și comunitate. Acesta este motivul pentru care, în anumite ocazii speciale, unele sacrificii umane au fost oferite focului, vatrei, sau divinităților.

Situl descoperit la Meri (județul Teleorman) face parte din cultura Hallstatt, aproape de centrul său, s-au găsit patru vase, amplasate la nivelul solului. La diferite adâncimi s-au găsit oase umane dezmembrate, aranjate în grupuri, răspândite pe o suprafață de aproximativ 3 m. Printre și în apropierea vaselor existau trei vetre de mici dimensiuni. Două dintre ele au fost construite la nivelul solului, în timp ce al treilea este un pic mai mare, fapt care a fost subliniat prin ridicarea și utilizarea acesteia într-un moment ulterior, după începutul clădirii movilelor. Pe lângă oasele umane, s-au descoperit unele de animale (ren, caprine, vite și cai). La baza tumului au fost descoperite două piese de metal, un obiect din bronz placat cu folie de aur și un cuțit de fier, fragmentat. În mantaua tumulului a fost găsită o altă vatră de incinerație, de asemenea, datată în timpul culturii Hallstatt, dar mai târzie decât cea din movilă.

Incinerația pe rug

La Glǎvǎneștii Vechi (județul Iași) – cultura Yamnaia, a fost descoperit un mormânt cu un schelet al unui copil în vârstă de aproximativ 2 ani, în apropierea gropii funerare fiind un rug al cărui cărbuni și cenușă au fost conservate, dar, de asemenea, grămezi de oase carbonizate de păsări sau animale mici, cu nisip ars deasupra și dedesubt.

Incinerarea în mormânt

O situație oarecum similară a fost descoperită la Susani, într-un tumul datat la începutul culturii Hallstatt, unde autorii descoperirii au considerat că o inhumație a existat, în legătură cu un foc purificator, dar scheletul era lipsă, posibil datorită mai multor perturbatori care au afectat solul. Mormântul conținea un număr mare de vase, dar, de asemenea, cereale carbonizate, oferite mortului. În ceea ce privește numărul de persoane care ar putea fi găsite într-o groapă, am putea menționa:

Incinerarea în morminte individuale

Nu vom insista asupra obiceiurilor implicate de ritualul incinerării în morminte individuale. Ce merită să fie menționat aici este marea diversitate care o au, în funcție de cultura materială de care au aparținut.

Un exemplu foarte interesant de diferențiere socială evidentă găsim în necropola Cârna, aparținând culturii Gârla Mare. Această distincție este dată de numărul de vase aflate în fiecare mormânt.

Incinerarea în morminte duble sau multiple

Ritualul incinerării, atunci când era utilizat împreună cu înhumarea, în unele dintre mormintele duble sau multiple, a fost folosit cu siguranță, de asemenea, ca element distinctiv, care, în anumite situații, ar putea furniza indicii cu privire la statutul social al celui decedat.

Arderea gropii

În unele anumite cazuri, chiar dacă persoana decedată nu era arsă, purificarea focului sacru joaca un rol important în ritualul funerar. Există descoperiri care arată că, fie întreaga groapă a fost arsă până la incandescență, fie un incendiu a fost făcut în partea de sus, astfel încât solul a conservat urme de ardere. Astfel de exemple pe care le avem la Cândești (județul Vrancea – Cultura Monteoru – epoca bronzului). În unele cazuri, indivizii nu au fost arși complet. Dimpotrivă, ei au fost puși în groapă după focul sacru făcut acolo, astfel încât, cadavrul a fost afectat doar parțial, oasele conservându-ți structura lor anatomică. Astfel, o incinerație incompletă avea loc, așa cum s-a constatat, în unele cazuri, în necropola de la Cândești (Cultura Monteoru – epoca bronzului).

Cărbunii

Cărbunii trebuie să fi fost foarte importanți pentru ritualurile funerare. Ei au fost, de obicei, luați din rugii pe care fuseseră arți cei morți. Ei au fost o parte a focului purificator care a eliberat sufletul individului, dar, ei ar fi putut avea, de asemenea, o funcție ajutătoare pentru sufletul morților, în același mod ca și unele culturi materiale foloseau lămpile.

La Holboca (cultura Yamnaia Cultură) într-un mormânt aparținând unui bărbat adult, urme de cărbune au fost găsite pe fundul gropii.

La Brǎești (cultura Noua), la nivelul scheletului, pe fundul unor gropi funerare au fost găsite bucăți de cărbune. Acesta este singurul caz al culturii menționate unde a putut fi identificată o astfel de situație.

La Galați, în cartierul Dunărea, într-un mormânt niște cărbuni au fost găsiți. Mormăîntul a fost ulterior datat, din perioada mijlocie sau epoca târzie a bronzului.

Prezența cărbunilor în morminte pare să fi fost o procedură obișnuită în necropola de la Vârtopu-Ciuperceni, aparținând părții finale a epocii bronzului timpuriu. În acest cimitir, care cuprindea 14 tumuli, existența cărbunilor în morminte pare să fi făcut parte din ritualul obișnuit pentru cei morți. Este interesant de notat aici faptul că, în majoritatea descoperirilor funerare ale acestei necropole, cărbunii de lemn au fost plasați în apropierea oaselor umane incinerate. Dar, care ar putea fi semnificația lor? Aceștia fie au fost luați în mod accidental din rug, fapt care este refuzat de frecvența lor sau, au fost puși acolo pentru a face un foc suplimentar pentru purificarea cadavrelor, sau pentru a oferi un foc sacru pentru drumul de după moarte. Un alt argument care ar putea sprijini această prezumție este descoperirea în interiorul unui vas mare, de oase incinerate au fost plasate împreună cu cărbunii.

Alte depozite ale arderilor morților

În stratul Cucuteni A2 de la Poduri, au existat unele oase dispersate umane, printre care, în 1990, a fost găsit craniul un

ui copil de aproximativ trei ani, care a fost plasat pe un strat carbonizat de cereale, cu un diametru de aproximativ 1 m.

O descoperire oarecum similară a fost făcută la Doboșeni, unde a fost găsit un mormânt dublu, care conținea două schelete flexate, însoțite de inventar și îngropat pe un strat de cenușă.

Este interesant de remarcat aici, de asemenea, individul din mormîntul din Holboca, care este de sex masculin de 30-40 de ani, cu un corp foarte robust și o înălțime de 180,5 cm. Între scapulă și hummerus pe partea stângă, s-au găsit oase carbonizate verzi, un astfel de os fiind, de asemenea, găsit între degetele de la stânga și în apropierea scapulei – dreapta. Nu se știe dacă oasele acelea erau de animale sau umane. Având în vedere poziția lor, în fața gurii, se poate considera că acestea erau oase de animale.

Concluzii

Chiar dacă utilizarea focului purificator pare aparent mai puțin utilizată în cimitire, dacă luăm în considerare numărul mare de elemente furnizate de ritualul funerar, putem observa prezența sa constantă, chiar dacă nu se manifestă intens în toate culturile materiale. Pe de altă parte, folosirea focului a servit atât utilitar, cât și ca rol simbolic și existența în locuri de înmormântare arată diversitatea credințelor și obiceiurilor specifice comunităților din timpurile preistorice.

La începutul acestui subcapitol am explorat natura ritualului și am postulat că deficitul său curent poate fi la rădăcina neliniști, apatiei, înstrăinării și plictiselii generale din experiența zilnica a multor oameni moderni. Este hotărârea noastră că fără ritual, viața pare adesea plată și lipsită de ritm și textură.

4.5 Ființe mitice

În cultura românească Zmeul și Muma Pădurii sunt două personaje mitice care stârnesc spaima copiilor. Aceasta din urmă este stăpâna pădurilor, fiind o ființă de mitică aparținând pământului. Altele asemenea, pot fi zmeii despre a căror localizare nu prea ni se spune mare lucru. Fiecare înțelege conform imaginație.

Altele asemenea, sunt căpcăunii sau Aghiuță, care utilizează focul pentru a plăti oamenilor păcatele făcute în timpul vieții sau faurul care stă într-o lume mitică și pregătește unelte în ferăria lui. Sfântul Ilie din tradiția ortodoxă a fost mitizat și el de țărani, mai ales în perioada verii, când eeste secetă.

4.6 Observații

Ca și cum au simții, pământul, chiar și cu binecuvântarea lui Dumnezeu față de lucrarea sa, el are nevoie de timp pentru a se odihni. Atunci când soarele se află în poziția de la amiază, omul nu trebuie să sape, că pământul va plânge și deci nu se poate odihni. Ora prânzului – amiaza – trebuie să fie de odihnă și sculele puse jos. În unele regiuni, se spune că ar fi mai bine ca omul să muncească la lumina lunii, mai degrabă, decât să nu respecte perioada amiezii, perioada de odihnă a pământului. În alte părți se indică contrariul, se spune că este un mare păcat să se lucreze pământul după apusul soarelui, mai ales în timpul nopții, perioada cea mai benefică pentru odihna pământului, după ce a suferit de pe urma muncii omului din timpul zilei.

În Bucovina, se spune că, după mai mulți ani de muncă și recolte, pământul cere un an de odihnă; dacă omul nu oferă această pauză, pământul își va lua singur odihna aceasta și oamenii vor suferi de uscăciunea pământului, care nu dorește să dea roade.

În acest spațiu limitat, am prezentat unele ritualuri românești în ceea ce privește pământul. Este clar că sunt mult mai multe, unul mai interesant decât celălalt. De asemenea, cred că cea mai mare parte a sensului nu este punctul focal al acestora, ci mai degrabă relația dintre om și divinitate. La început, în Grădina Edenului, în lumea perfectă, imediat după crearea lumii, omul nu avea grija obținerii necesarului pentru existența sa. Mai mult de cțt atât, rodul pământului a venit ușor. Ca urmare a păcatului originar acest lucru nu mai este posibil și omul de azi poate obține de pe pământ, numai ceea ce îi dă Dumnezeu.

Dumnezeu i-a dat lui Adam plugul și i-a spus că el trebuie să transforme pământul doar de trei ori și va avea din belșug. El arat cât i-a spus Dumnezeu; apoi a dat drumul bivolului. Atunci diavolul vine și spune: „Ce-ai făcut, ai nevoie să ari din nou, pe măsură ce vei avea copii. Ce trebuie să fac, am lăsat deja boii să plece?”, răspunse Adam. „Dă-mi toți fiii și nepoții voștri și copiii copiilor tăi după ce mor și voi prinde boii!”, replică diavolul. Adam a fost de acord, crezând că după moarte, nu va avea nevoie de el.

Diavolul a luat pământ în mână – ca un contract – și l-a ascuns în întuneric. Acum Adam, după ce a primit boii, a început să are cât vedea cu ochii. Apoi Dumnezeu vine și spune: „Ce faci Adam…ară, ară, vei ara dealuri și văi, dar vei primi în continuare la fel de mult cât îți voi da eu!” Și astfel, acum, primim cât Dumnezeu ne dă! Dacă ar fi ascultat, așa cum a spus Dumnezeu, să are doar de trei ori, acum am avea belșug.

Capitolul 5.Simbolistica elementelor primordiale in localitatea

5.1 Cadrul istorico- geografic și etnografic

Spre analiză am luat comuna mehedinețeană Vînjuleț, care se află la câmpie, iar aici superstițiile au mare parte legătură cu seceta sau recolta agricolă.

5.2 Elementele primordiale în tradițiile locale

Dat fiind faptul că principala activitate a oamenilor de aici a fost agricultura, superstițiile au legătură cu această ramură economică. Astfel apa este utilizată în ritualul păpărudei, cu scopul de a chema ploaia atunci când este secetă. La finalul recoltei de grâu, țăranii obișnuiesc să facă omuleți din grâu și să îi arunce în foc. Așa aduc ei mulțumire lui Dumnezeu.

Apa este și ea utilizată pentru spor în gospodărie și pentru rodnici aogoarelor. De pildă, oamenii merg la biserică și aduc apă mare în ziua de Bobotează pentru a-și stropi ogoarele. Asfel, se spune ca vor avea un an bun.

În ceea ce privește apa, ea este văzută ca fiind elementul rodniciei. În noaptea de anul nou sunt, oamenii pun sare în foile de ceapă pentru a vedea dacă vor avea parte de un an bun. Când Dumnezeu nu le ascultă rugăciunea, iar ogoarele nu rodesc, oamenii își ridică ochii către Cer. Pentru ei dumnezeu este peste tot, chiar și în aerul pe care îl respiră.

Acum, noi nu sugeram că ritualurile reinstituie stau la baza întregii societăți; suntem destul de pesimiști cu privire la băgarea pisicii înapoi în sac, odată ce i-a fost data drumul. Mai degrabă, ceea ce noi sperăm și recomandăm este ca oamenii sa găsească un loc al ritualului în viața lor, prin propriile lor comunități și grupuri sociale. Acest lucru poate fi realizat prin căutarea instituțiilor – fie ele loje, cluburi, echipe sportive, biserici sau frății – care furnizează o bogata, satisfăcătoare experiența rituală. În acest sens, românul a preferat să folosească timpul ca o reînnoire ritualică zilnică. Totul, de la tradițiile familiale, până la ceașca de cafea de dimineață, pot deveni mici ritualuri.

S-ar părea că lumea de astăzi pare de multe ori plată și uni-dimensională, deoarece existența modernă nu dispune de un strat sacru și se dezvoltă numai pe planul profan, adică laic, într-un termen mai religios. Pentru Eliade sacrul și profanul constituie două moduri de a exista în lume. La români, sacrul reprezintă misterul fascinant și inspirat de venerare – o manifestare a unei ordini cu totul diferite de viața noastră naturală de zi cu zi (sau profană). În mod cultura românească, omul religios (iar aici vorbim cu adevărat despre cei care trăiesc în societățile premoderne), caută să experimenteze sacrul cât mai mult posibil, pentru că el îl vede ca pe tărâmul realității, sursă de putere, și că care este saturat cu existența.

Pentru omul religios, profanul se simte ireal, și conduce la o stare de neființă. În contrast, omul non-religios refuză orice apel la mister sau la supranatural. Ca umanist, el crede că omul se face, și el însuși nu se face cu totul, decât în măsura în care el desacralizează lumea și pe el însuși.

Sentimentul de neființă, vine deoarece lumea modernă a devenit desacralizată, sau cum Max Weber a pus, „descantată”. Într-o societate tradițională, toate funcțiile vitale ale omului nu numai că au avut un scop practic, dar, de asemenea, au putut fi potențial transfigurate în ceva încărcat de sacralitate. Totul, de la actul sexual, la locul de muncă a putut deveni un sacrament, adică, o comuniune cu sacru. În lumea modernă, astfel de activități au fost desacralizate; noi trăim într-o lume cu totul profană, la nivel universal. Cu toate acestea, românul manifestă încă interes pentru vremea de dincolo, chiar și astăzi și toate faptele lui se restrâng la „ce iau cu mine dincolo”.

În timp ce Eliade a asociat omul religios cu sacrul și omul nonreligios cu profanul, el a susținut că, chiar și omul cel mai nereligios, încă, în profunda lui ființă, acționeaza într-un comportament orientat religios. Pentru mulți, gândirea lui Eliade este echivalentul gândirii românești. Nu degeaba românul aspiră spre veșnicie și infinit, iar cele două sunt reprezentate atât de bine în operele marelui Brâncuși. Ceea ce însemna că, chiar și un om care nu crede în tărâmul supranaturalului experimentează lucruri cum ar fi, o nuntă, urcarea unui vârf de munte, sau nașterea unui copil, ca extra-ordinare.

El încă umple filme și cărți cu motive mitice – lupta dintre erou și monstru, lupta inițiatica și chinurile, figurile și imaginile paradigmatice (fecioara, eroul, peisajul paradisiac, iadul, și așa mai departe). Românul caută încă reînnoirea și renașterea în forme diferite. Mai degrabă decât sacre, cu toate acestea, omul nereligios ar numi aceste lucruri semnificative sau speciale. Dacă el caută o viață de o importanță mai mare, el are la fel de multă nevoie ca și omul religios de interpunerea unor astfel de experiențe semnificative în viața de zi cu zi și să încerce să facă astfel de evenimente extra-ordinare să fie cât mai distincte, de lumea lui zilnică.

5.3 Comentarii

Toată lumea are nevoie de frumusețe, pâine, locuri pentru a se juca și ruga, unde natura să poată vindeca și sa dea forță trupului și sufletul. Ca un exemplu, faimosul naturalist John Muir credea în frumusețea sacră, religioasă a naturii. De fapt, unii experți au teoretizat că el a abandonat rădăcinile sale creștine cu totul și a devenit doar un enoriaș al bisericii naturii. Poate că acest „păcat” îl poartă și românitatea. Chiar dacă s-a îndepărtat de religia tradițională și si-a injectat spiritualul, sacrul, în propria sa viață, în felul său. El a creat un ritual pentru el însuși, prin cățărarea de copaci în mijlocul furtunilor și prin explorarea lumii, în continuă schimbare, a ghețarilor. Doar pentru că nu sunt religioși în sensul tradițional, nu înseamnă că aceste ritualuri, nu pot injecta sacralitate în viața cuiva.

Unul dintre puterile potente al ritualului este capacitatea sa de a stabili anumite perioade și spații ca sacre, ca ceva practic și cu totul diferit decât profanul. Să vorbim mai întâi despre ideea de timp sacru.

Eliade a susținut că toate ritualurile de la miezul lor sunt reconstituiri ale faptelor primordiale efectuate de către Dumnezeu, zei sau strămoși mitici în timpul perioadei de creație. Imitarea zeilor, este ca și cum evenimentele originale se întâmplă încă o dată, iar ritualul eliberează unele dintre cele mai puternice sentimente, transformatoare, care au fost prezente la începutul lumii. Ritualurile sunt capabili de a re-crea și re-găsi lumea, re-sacralizând timpul și începând noul, astfel încât fiecare ritual restabilește prospețimea și puterea într-o lume uzată.

Religiile avraamice au o vedere mai puțin ciclică și mai mult istorică, liniara în timp, decât unele credințe, dar ritualurile lor, de asemenea, permit participantului să devină periodic contemporan cu zeii și eroii religiei. Atunci când un creștin participă la Euharistie sau un evreu la Seder, ei retrăiesc Cina cea de Taină originală și Exodul. Puterea sacră, care a fost prezentă în timpul evenimentului original este re-creată. Este o experiență de aducere aminte a ritualului, care face legătura nu numai între participant și actorii originali, ci cu toți cei care au efectuat același ritual de-a lungul veacurilor. În acest mod, trecutul și prezentul sunt integrate, oferind participantului un sentiment de continuitate; timpul profan este subordonat și timpul sacru, etern, apare.

Puterea timpului sacru creat ritualic (sau cel puțin semnificativ) se aplică în afara domeniului religiei, de asemenea în gândirea românească. O instituție care se bazează pe tradițiile din trecut pentru a informa identitatea actuală și codul de conduită. Într-un astfel de cazuri, ritualul nu poate elibera puterea sacră atunci când re-creează, ci pur și simplu servește pentru a actualiza mintea cu privire la evenimentele fondatoare și ale valorilor de baza ale membrilor grupului, inspirând moștenitorii să duca moștenirea mai departe. De exemplu, sărbătoarea de 1 decembrie, în cazul în care în mod intenționat este ritualizată, poate servi ca o dată pentru a reflecta asupra valorilor fundamentale, care au dus la Marea Unire.

Concluzii: prezentarea rezultatelor prin raportare permanentă la obiectivele urmărite

Ritualurile nu pot sacraliza doar un mediu general, ci și obiectele fizice din acel spațiu (inclusiv oamenii). Elementele care în viața noastră profană ar fi pur și simplu ordinare, capătă un sens nou și pot deveni un mod prin care sacrul este dezvăluit. Putem spune că românul consideră intrarea în biserică în felul următor. Când cineva intră în biserică, intră în spațiu lipsit marcaje, în care, cel puțin în principiu, nimic nu este întâmplător; totul, cel puțin potențial, are o importanță. Biserica are un rol de focalizare, marcând și dezvăluind semnificațiile.

Normalul (ceea ce rămâne, în ochiul observatorului, cu totul obișnuit) devine semnificativ, devine sacru, pur și simplu prin existența sa acolo. Devine sacru prin atenția îndreptată spre el într-un mod deosebit. Obiectele sunt sacre numai pentru că sunt folosite într-un loc sacru; nu există nicio diferență între un vas sacru și unul obișnuit. Fiind folosit într-un loc sacru, el este considerat a fi deschis la posibilitatea unei semnificații, pentru a fi văzut ca agent al unui sens.

Ritualurile ne pot face să privim lucrurile obișnuite, cu alți ochi. Repetarea unor obiceiuri în timp, la români a condus la percepția că vinul este doar vin, până când este sângele lui Hristos. O strângere de mână este doar o strângere de mână, până când acesta este folosită pentru a descoperi adevăruri secrete. Pantofii sunt doar pantofi înainte de a-i da jos, pentru a călca pe pământ sacru. Pe măsură ce gândim semnificația acestor simboluri, ele pot, așa cum Eliade spune, lua trecutul lor particular, în universal și își acordă perspective noi în adevăr.

Când ne gândim la spațiu sacru, biserica, este cel mai probabil prima care ne vine în minte. Pe măsură ce trecem pragurile lor fizice, care sunt adesea accentuate de apariția arcurilor sau ușilor gigantice, nu trecem pur și simplu din stradă în biserica, ci facem trecerea între două moduri de a fi – sacrul și profanul. Scoaterea pantofilor înainte de a intra într-o moschee, sau facerea semnului crucii cu apă sfințită la intrarea într-o catedrală ne ajută să marcăm aceasta trecere ca tangibilă.

Multe biserici ortodoxe astăzi, în încercarea de a-i face pe potențialii membrii să nu se simtă inconfortabil cu structura fizică și ritualurile care nu sunt familiarizați, au modelat clădirile și serviciile pe edificiile culturii populare, ceea ce face trecerea de la lumea exterioară la sanctuar, cât mai ușoară posibil. Teoretic, acest lucru limitează potențialul credincioșilor de a experimenta manifestările sacrului ca ceva practic și total diferit, ca nimic uman sau cosmic. S-a spus că ritualul sacru dezorientează ca să reorienteze, și de multe ori cultura modernă sare peste prima fază.

În același timp, cu toate acestea, clădirile nu sunt de fapt elementul central care face posibilă trecerea în timpul sacru. Ritualul, nu structura fizică, este ceea ce creează timpul sacru, astfel încât poată fi găsit oriunde închinătorii manifestă ritualuir religioase, de la o biserică la propria casa sau în natură.

Valorificare cercetării de teren în contextul lucrării

În cazul în care punerea în valoare a diferitelor credințe în cultura apei este dorită, un grup de obiecte de cea mai mare importanță sunt „saacramentaliile”. Aceste obiecte au fost folosite în perioada benedictină și exorcism și reprezintă o categorie specială, de vreme ce au fost binecuvântate și folosite în mod independent de sacramente. Dintr-o perspectivă teologică, sacramentalii nu au funcționat în mod automat (ex opera operato) în felul sacramentelor, care erau prin excelență divine. Sacramentaliile, spre deosebire de taine, puteau fi luate departe de biserică și utilizate de către preoți ori de câte ori doreau oamenii de rând. În particular, apa sfințită era sacramentala folosită de către laici în gospodărie, în grajduri și pe câmpuri. Atunci când elementele binecuvântate folosite în liturghie, cum ar fi apa sfințită și lumânările, erau folosite în afara bisericii de către laici, acest lucru a fost considerat de către autoritățica fiind utilizare abuzivă. Cu toate acestea, în perioada medievală, binecuvântarea „apei sfințite”, avea loc nu numai duminica, ci și cu numeroase alte ocazii, inclusiv zile de anumiți sfinți. Chiar dacă biserica s-a opus parțial aceastei practici, sacramentalii au fost un remediu eficace pentru laici. Mai mult decât atât, în ceea ce privește eficiența, distincția dintre sacramente și sacramentalii a devenit neclară, iar printre oamenii de rând, în general s-a crezut că sacramentalii lucrează în mod automat. Accentul relației rituale dintre sacramentele folosite în biserică și sacramentalii utilizați de către laici priveau aplicarea apei sfințite, în principal, în scopuri apotropaice sau magice protectoare de două tipuri; exorcism și expulzarea spiritelor rele. Nu a fost nicio îndoială că laicii au crezut că sacramentalii lucrau în mod automat și că acestea erau căi de atac eficiente împotriva vrăjitoriei.

Astfel, ceea ce caracterizează ambele credințe, că atât apa sfințită cât și cultele păgâne de odinioară, este ideea că apa funcționa, vindeca boli umane și nenorociri. În practică, aceasta era religia operativă în beneficiul oamenilor. Era intervenția divină în mizeriile de zi cu zi și calamități.

Importanța simbolisticii elementelor primordiale pe teren românesc

Ritualurile nu numai că se pot seta ca particular, timpul ca sacru, dar și anumite spații, de asemenea. În tradițiile religioase, cum este tradiția românească, aceste spații sacre sunt locuri în care granița dintre oameni și transcendent dispare, facilitând comunicarea între cer și pământ. Când pășim într-un spațiu sacru, putem lăsa lumea profană în urma. Timpul este de asemenea transcendet (așa cum tocmai am discutat) și putem călători înapoi în trecut pentru a participa la evenimentele fondatoare ale credinței noaste.

Intrând într-un spațiu sacru, intrăm într-o stare de transbordanță – o stare de a fi între lumi – nici aici, nici acolo. Când oamenii se angajeaza în activități ritualice, ei se despart, parțial, dacă nu în totalitate, de rolurile și stările pe care le au în lumea normala. Există un prag în timp și spațiu, sau în ambele, și cu siguranță o demarcare a comportamentului peste care trec oamenii atunci când intră în ritual. Lumea de zi cu zi, cu structura sa socială, este suspendată temporar.

Efectul a fost înțeles ca fiind la fel ca și în cazul în care rugăciunile era făcute, însă credința în ritualurile cu apă a fost mai explicită și mai directă – sau materială – decât rugăciunile, care erau spirituale numai. Apa și ritualuri sfinte cu apă în creștinism au lucrat mai ales la nivel lumesc, preocupat de mici probleme, de zi cu zi. Buna creștere a culturilor, păstrarea sănătății și averea familiei, și câștigul în activitățile de zi cu zi au fost principalele motive de îngrijorare pentru oamenii de rând. În acest sens, atât credința în, cât și utilizarea apei sfinte ca sacramentală au fost înțelese a fi mai eficace decât rugăciunile în biserică. După cum susține Duffy, „retorica și motivația funcționării unor astfel de incantatii nu pot fi numite în mod rațional păgâne. În schimb, ele reprezintă însușirea și adaptarea nevoilor laice la neliniști, printr-o serie de gesturi sacre și rugăciuni, în esență, de-a lungul liniilor fidele stabilite în cadrul liturghiei în sine. Acest lucru nu este păgânism, ci i se spune creștinism”.

Bibliografie

oina – ,,Dicționar de teme și simboluri din literatura română”, Editura Polirom, București, 2009

Bălteanu, Victor, Dicționar de mitologie, Paideia, București, 1997;

Băncilă, Vasile, Lucian Blaga. Energie românească, Editura Marineasa, București, 1995;

Bierderman, Hans – ,,Dicționar de simboluri”, Editura Saeculum Vizual, București, 2002;

Bernea, Ernest, Civilizația română sătească. Ipoteze și precizări, București, Colecția Țară și Neam, 1944;

Blaga, Lucian, Trilogia culturii, Editura Humanitas, București, 2011;

Borbely, Ștefan – ,,Mitologie generală”, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004;

Buniș, Monica, Microcosmosul gospodăresc, București, 1998;

Ciaușanu, Gheorghe – ,,Superstițiile poporului român”, Editura Saeculum Vizual, București, 2014;

Chițimia, Ion Constantin, Folclorul românesc în perspectivă comparată, Editura Minerva, București, 1971;

Cioran, Emil, Schimbarea la față a României, Editura Humanitas, București, 1993;

Culianu, Ioan-Petre, Dialoguri întrerupte. Corespondența Mircea Eliade, Editura Polirom, Iași, 2004;

Drăghicescu, Dumitru, Din psihologia poporului român, Editura Albatros, Bucuresti, 1995;

Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Editura Univers, București, 1978;

Eliade, Mircea, Sacrul și Profanul, Humanitas, București, 1995;

op. cit.9.8. 239-240.-de le stră. 222-225. re aunei oglinzi pe unul din pereți poate fi extrem sta. funcționalitate și confort. Evseev, Ivan, Cuvânt, simbol , mit, Editura Facla, Timișoara, 1983;

Fochi, Adrian, Datini și eresuri populare, Editura Minerva, București, 1976;

Ghișe, Dumitru, Dimensiuni umane, Editura Eminiescu, Bucure;ti, 1979;

Hiderologu, Patricia, Apa divină și simbolistica ei, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997;

Iorga, Nicolae, Bizanț după Bizanț, Editura Enciclopedică română, București, 1972;

Kernbach, Victor – ,,Dicționar de mitologie generală”, Editura Albatros, București, 1983;

Kernbach, Victor, Miturile esențiale, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978;

Larionescu, Sanda, Apa în riturile legate de moarte, Editura Univers, București, 2000;

Olinescu, Marcel, Mitologie romanească, Editura Saeculum Vizual, București, 2004;

Olteanu, Metamorfozele sacrului, Editura Paideia, București, 1998;

Papahaghi, Tache, Mic dicționar folcloric, Editura Minerva, București, 1979;

Pont-Hubert, Catherine, ,,Dicționar universal de rituri,credințe și simboluri”, Editura Lucman, București, 1998;

Pr. Stăniloae, Dumitru, Reflecții despre spiritualitatea poporului român, Editura Elion, București, 2001;

op. cit.9.8. 239-240.-de le stră. 222-225. re aunei oglinzi pe unul din pereți poate fi extrem sta. funcționalitate și confort. Vlăduțescu, Gheorghe, Filosofia legendelor cosmogonice românești, Editura Paideia, București, 2012;

Vulcănescu, Mircea, Dimensiunea românească asupra existenței, Editura Eikon, 2009;

Vulcănescu, Romulus, Mitlogie romană, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1987;