Elemente Nonverbale In Decodificarea Minciunii
București, iulie 2015
Cuprins
1. Capitlul- 1- Ellemente nonverbale in decodificarea minciunii
2. Capitolul 2- Cercetare calitativa
2.1. Obiectivele și ipotezele cercetării:
2.2. Metodologia cercetării
2.3 Limitele cercetării
2.4 Interpretarea rezultatelor
2.5. Concluziile cercetării
Considerații final
Introducere
Fiecare dintre noi mințim, minciuna fiind prezentă în interacțiunile cotidiene. O persoană spune în medie cam două sau trei minciunii pe parcursul unei conversații de zece minute conform lui Robert Feldman. Într-o cercetare condusă de DePaulo s-a constat că există două tipuri de minciună: cea orientată către propria persoană, minciuna care ne aduce nouă un beneficiu și minciuna orientată către ceilalați, folosite pentru a proteja interesele celorlalți.
Motivul pentru care am ales această temă este faptul că minciuna este un lucru ce are loc în fiecare zi și nu ne putem detașa de aceasta. Anumite evenimente care s-au petrecut m-au pus în situația de a alege adevărul și de a dezamăgi o persoană apropiată sau să mint pentru ca acest lucru să nu se întâmple. Deși nu sunt benefice unele minciuni sunt necesesare pentru a-i proteja pe ceilalți și în unele cazuri de a te proteja pe tine.
Întelegerea si decodificarea elementelor nonverbale este o abilitate socială care joacă un rol important în interacțiunile cotidiene. Această abilitate poate fi îmbunătățită pe baza feedback-ului pe care îl primim de la ceilalți. Prin intermediul comunicării nonverbale transmitem și receptăm mesaje atât despre ceilalți cât și despre comportamentul nostru. Astfel, comportamentele nonverbale reprezintă manifestările emoțiilor la nivelul feței și al corpului. În ce privește acuratețea în decodificării minciunii, aceasta depinde de relația cu persoana care minte, de motivația celui care minte precum și de miza asociată situației respective.
Studierea limbajului nonverbal în apariția minciunii este dificilă deoarece este greu uneori să distingem între cei care mint și cei care spun adevărul în cazul apariției unor situații de anxietate, de tensiune, discomfort acestea putând exista în ambele cazuri. Decodificarea minciunii are o conotație diferită în funcție de domeniul la care se face referire. Unele persoane consideră că domeniu în care minciuna este un lucru natural și frecvent este cel al marketingului și vânzărilor. Specialiștii în acest domeniu sunt pregătiți pentru a spune mai multe neadevaruri și pentru a-i convinge pe potențialii cumpărători că au nevoie de un anumit obiect sau produs.
Politica este domeniul în care foarte mulți oameni devin ,,experți” în a spune minciuni și a le decodifica, importanța decodificării minciunii fiind dată de relațiile dintre partide sau oponenți care vor face tot posibilul să câștige teren. Atunci când o persoană observă interesele ascunse ale celorlalți, aceasta are un avantaj strategic în lupta pentru putere. Dacă vorbim despre lobby, practică ce este asociată cu un schimb de servicii, de exemplu o strângere de fonduri pentru o campanie este răsplătită cu proiecte de lege favorabile pentru cel care a făcut acea donație. Astfel, atât cel care derulează o activitate de lobby, cât și cel care donează trebuie să fie capabili să descopere eventualele elemente ascunse ( minciuna prin omisiune) în cadrul acelei înțelegeri.
În prima parte a acestei lucrări am delimitat din punct de vedere teoretic minciuna de alte fenomene similare. De asemenea, am prezentat o clasificare a indicatorilor nonverbali și importanța acestora. Ulterior am încercat o clasificare a indicilor nonverbali care ajută la decodificarea minciunii precum și explicarea acestora. Pentru a plasa partea teoretică într-un context favorabil cercetării, voi urmări explicarea importanței elementelor nonverbale în decodificarea minciunii.
În ceea ce privește cercetarea condusă am urmărit corelația dintre genul unei persoane și elementele nonverbale în decodificarea minciunii. Astfel am încercat să aflu care sunt abilitățile de decodificare a minciunilor a femeilor în comparație cu cele ale bărbaților precum și care este capacitatatea de a minți a persoanelor de sex feminin, respectiv de sex masculin. Mai mult decât atât am vrut să observ care sunt principalele situații în care pot fi decodificați mai usor bărbații, respectiv femeile.
Așdar o distincție între persoanele care mint și cele spun adevărul este importantă în interacțiunile umane cotidiene.
Comunicarea nonverbală face apel la elemente care nu țin de limbajul articulat verbal, iar prin elemente nonverbale care exprimă starea de spirit, așteptările și sentimentul de încredere în sine persoanele pot transmite și alte lucruri decât mesajul intenționat. Așadar, comunicarea nonverbală este reprezentată de acțiunile oamenilor sau de atributele lor incluzând înfățișarea acestora, elemente de paralimbaj, distanțe sociale, aspecte care au semnificații și înțelesuri multiple în interacțiunea cu ceilalți.
Comunicarea nonverbală reprezintă ,,transmiterea voluntară sau involuntară de informații și exercitarea influenței prin intermediul elementelor comportamentale și de prezență fizică ale individului sau ale altor unități sociale (grupuri și comunități umane), precum și percepția și utilizarea spațiului și timpului, ca și a artefactelor.” (Chelcea, 2008)
Darwin (1872) a fost primul care a recunoscut importanța expresiilor faciale în interacțiunile cotidiene si valoarea lor în evoluția speciei umane. Prima cercetare importantă pentru studiul emoțiilor și expresiilor faciale este lucrarea acestuia, Expression of Emotions în Man and Animals (1872). Darwin este atât fondatorul teoriei evoluția speciilor prin intermediul selecției naturale cât și cel care a pus bazele abordării expresiilor faciale. Cunoscutul biolog britanic susține că aceste expresii sunt universale și aparțin speciei umane indiferent de cultură, existând astfel elemente comune de exprimare a emoțiilor prin intermediul comunicării nonverbale. Când sunt exprimate emoții apar diferite microexpresii cel puțin la nivelul feței și expresiilor faciale.
Albert Mehrabian (1967) a condus un experiment arătând că prin comunicarea verbală pot fi transmise 5% din caracteristicile unui mesaj, restul de 38% prin elemente de paralimbaj și prin intermediul expresiilor faciale si mișcărilor corpului 55%, demonstrându-se astfel importanța comunicării nonverbale. Aceste concluzii sunt valabile strict pentru experimentul lui Mehrabian (1969) și nu pot fi generalizate în toate situațiile de interacțiune.
Un subdomeniu al comunicării nonverbale este cel care se referă la decodificarea minciunii. O cercetare a expresiilor faciale pentru a-i decodifica pe cei care mint a fost realizată de către Paul Ekman în lucrarea sa “Telling Lies” (1985) care a rămas până astăzi un studiu de referință în domeniul comunicării nonverbale.
Paul Ekman (1997) definește minciuna ca fiind o formă a înșelătoriei care se particularizează prin: 1) Cel care emite mesajul are intenția de a ascunde adevărul; 2) Mincinosul alege să mintă în detrimentul de a spune adevărul; 3) Receptorul mesajului nu are idee despre intenția sursei de a-l minți. Paul Ekman (2009) afirmă că există două forme prin care o persoană poate minți și anume prin tăinuire unde informația reală este ascunsă și nedezvăluită și prin falsificare unde sunt prezentate informații false ca fiind reale.
Paul Ekman și Maureen O’Sullivan (1999) prezintă două tipuri de erori și anume una în cazul în care persoana care spune adevărul este interpretată ca fiind una mincinoasă. Astfel apare eroarea de tip false pozitive unde emițătorul nu reușește să își arate onestitatea, astfel ceea ce exprimă poate fi în antiteză cu ceea ce gândește sau ce simte.
Paul Ekman și Maureen O’Sullivan (1991) au arătat că dacă analizăm elemente de natură nonverbală se poate identifica persoana care minte și pot fi distinse elemente nonverbale care trădează (nonverbal leakege). Pentru a evidenția acest lucru cei doi au apelat la Facial Action Coding System (FACS). FACS are la bază descrierea celor 44 de mușchi faciali, o descriere anatomo-biologică și în fiecare unitate analizată se identifică ce mușchi din cei 44 au fost activați. Pe baza acestei descrieri se concluzionează emoția dominantă a individului la un moment dat. Acest lucru se realizează deoarece activarea fiecărui mușchi este dictată la nivelul creierului. Ekman și Friesen (1967) susțin că este influențat comportamentul nonverbal de caracteristicile individuale cum ar fi personalitatea, clasa socială și culturală.
DePaulo și ……. (2003) au făcut o distincție între minciunile orientate către propria persoană (Self – Oriented) și cele orientate către ceilalți (Others – Oriented). Dacă minciunile orientate către sine sunt minciuni care sunt folosite pentru a ne proteja propriile interese sau pentru a pune propria persoană într-o lumină pozitivă, cele orientate către alții sunt folosite pentru a proteja interesele celorlalți. Prin urmare, atunci când minți despre faptul că tu ai spart ceva cu scopul de a-l proteja pe cel care minte de la a fi pedepsit sau a avea o imagine negativă este minciună orientată către alții. Similar este și atunci când spunem unei prietene că arată bine chiar dacă nu considerăm acest lucru. O altă distincție între cele două tipuri de minciună este dată de modul în care sunt evaluate acestea, deoarece minciunile self-oriented sunt văzute ca fiind mai negative prin prisma faptului că ele urmăresc propriul interes. De cealaltă parte, minciunile orientate către ceilalți sunt văzute ca fiind mai pozitive prin faptul că aduc beneficii altor persoane și arată faptul că mincinosul este altruist. În plus protejăm o altă persoană să nu fie rănită în interacțiunile sociale.
Rezultatele cercetării condusă de DePaulo (2003) au arătat că participanții spun în general mai multe minciuni orientate către sine decât către alții, peste 80% dintre participanți spunând minciuni orientate spre propria persoana. În cazul minciunilor orientate către self, participanții au avut tendința să folosească pentru ei ceea ce DePaulo a numit "Motive Psihologice". Cu alte cuvinte, minciunile self-oriented au fost spuse mai des cu scopul de a regla emoțiile indiviziilor și pentru o mai bună prezentare a self-ului. Cu privire la acest lucru, Freud susține că: "Dacă buzele lui tac, vorbește cu degetele: mesajele trădătoare ies prin toți porii lui" (Freud, 1905) . Această afirmație arată că acțiunile nonverbale sunt necontrolabile și neregulate.
Chiar dacă transmitem mesaje nonverbale în mod deliberat sau involuntar, înțelesul acestora depinde de modul în care acestea sunt receptate și decodificate de cei cu care interacționăm. Prin urmare mesajele nonverbale îndeplinesc funcții meta-comunicaționale și au ca subiect central comunicarea interpersonală clarificând atât natura relației cât și tipul semnificațiilor atribuite de indivizi diferitelor aspecte ale vieții sociale.
Paul Ekman si Wallace Friesen (1975) au identificat cinci tipuri de comportamente nonverbale ce pot fi folosite pentru a descrie interacțiunile umane cotidiene.
1) Embleme: gesturi substitutive care înlocuiesc cuvintele, sintagmele, propozițiile. Acestea se învăță în timpul procesului socializării și semnificația acestora diferă de la o cultură la alta. Înțelesul emblemelor este cunoscut de mare parte din membrii unui grup și sunt utilizate cu scopul de a transmite mesaje specifice.
2) Ilustratorii: sunt elemente nonverbale care completează mesajul verbal și sunt folosiți în mod independent de acesta. Au o semnificație universală și sunt parțial conștienți. Pe lângă consolidarea mesajului verbal pot descrie proprietățile unor obiecte.
3) Expresiile faciale (affect display): stările afective sunt indicate prin intermediul lor, comunică stări precum bucurie, tristețe. Acestea pot fi controlate, dar doar într-o oarecare măsură si pot fi intenționate sau neintenționate.
4) Reglatori: au rolul de a menține și de a controla interacțiunea cu interlocutorul. Pot substitui mesajele verbale și asigură feed-back.
5) Adaptori: gesturi pe care le realizăm în locuri private și le performăm minimal sau deloc în locuri publice. Prin aceste gesturi ne satisfacem nevoia de confort, ne relaxăm.
Ekman și Friesen (1969) au publicat primul raport de cercetare despre indicatori ai minciunii. Indicii de scurgere arată ceea ce mincinoșii încearcă să ascundă și anume modul în care aceștia se simt. De exemplu, cei care mint încearcă să își ascundă emoția pe care o încearcă la un moment, iar expresia facială rezultantă poate fi mai scurtă decât cea existentă în mod normal. Așadar, dacă expresia facială are o durată mai mică poate fi decodificată, situație în care microexpresiile denotă un indiciu al minciunii. Ekman și Friesen (1969) au descris diferite situații în care mincinoșii au avut succes în încercarea lor de a minți.
Ekman, O'Sullivan și Frank (199) au demonstrat faptul că majoritatea oamenilor nu poate spune din comportamentul cuiva dacă acesta minte sau nu. Această performanță scăzută în decodificarea minciunii nu este prezentă doar la persoanele care pot fi mințite ci și la persoanele preocupate de minciuni. Realizând un studiu cei trei cercetători au arătat că a existat o acuratețe mare în identificarea persoanelor care mințeau sau care spuneau adevărul după urmărirea filmulețului. Studiul a fost realizat împreună cu trei grupuri profesionale cu interese sau experiențe în cercetarea minciunii, două unități de poliție și un grup de psihologi. Concluziile acestora au evidențiat faptul că prădătorii de minciuni au reușit să găsească indiciile comportamentale care arătau că o persoană minte în timp real. În mod cert stresul de a minți în cazul unui interogatoriu poate cauza schimbări fiziologice, de la mâini transpirate/umede până la un ritm alert al inimii.
În cazul copiilor aceștia își aduc în mod frecvent mâna la față sau la gură atunci când spun o minciună, iar atunci când copiii cresc, aceste gesturi devin mai puțin frecvente și proeminente, așa cum afirmă și autorul Martin Soorojo (2009).
Martin Soorojo (2009) a distins 13 acțiuni care stau la baza unei persoane care minte și anume:
1. Dă din cap sau își scutură capul în mod inconștient în sensul opus al răspunsului pe care l-a oferit. De exemplu spun că nu au furat dar dau din cap în sus și jos într-un mod afirmativ.
2. Își frecă cu mâna fruntea sau își mângâie spatele gâtului;
3. Dă din cap întârziat în vederea suportului unui răspuns pe care l-a dat. Atunci când oamenii spun adevărul aceștia își vor clătina capul simultan cu afirmația pe care o fac. Atunci când mint, există o discrepanță între ceea ce zic și clătinarea capului;
4. Transpiră, tremură și roșește;
5. Își atinge nasul. Hirsch si Wolfe (2001) au analizat mărturia lui Bill Clinton în fața unui juriu cu privire la aventura acestuia cu Monica Lewinsky. Aceștia au observat că atunci când se considera că Bill Clinton minte și-a atins nasul ajungând la un total de 26 de ori. În schimb, atunci când spunea adevărul în declarația sa, acesta și-a atins nasul foarte rar;
7. Își plasează mâna lângă sau peste gură;
8. Își freacă ochii. Această acțiune apare în special la persoanele de sex masculin în comparație cu cele de sex feminin;
9. Își mișcă degetele, bate din ele;
10. Folosește gesturi fizice pentru a sprijini afirmațiile verbale. Ochii acestora măsoară, își ridică sprâncenele, își flutură mâinile sau gesticulează cu mâna. În cazul în care aceste gesturi sunt folosite cu o frecvență mai mică decât în mod obișnuit acesta este un indiciu care arată că o persoană nu crede ceea ce spune.
11. Își mișcă piciorul. Acest lucru este mai ușor vizibil atunci când ambele persoane stau. Așadar, atunci când apare un disconfort din punct de vedere emoțional, oamenii au tendința de a își mișca piciorul.
12. Evită contactul fizic. Atunci când oamenii spun o minciună, încearcă să evite orice tip de contact fizic cu persoana pe care o mint.
13. Plasează obiecte între el și interlocutor. Când mint, oamenii plasează aceste obiecte pentru a crea o barieră între ei și cei cu care vorbesc, iar aceștia nu sunt conștienți de lucrul pe care îl fac. De exemplu, dacă stai la o masă, opus față de cealaltă persoană poți să îți dai seama că ceva este suspect atunci când mincinosul începe să plaseze obiecte precum pixuri, cărți, căni sau genți între persoane.
Alături de microexpresii faciale, Ekman (2009) afirmă că și alte aspecte ale comportamentului unei persoane pot să indice atunci când aceasta minte. Atunci când vocea, mișcările mâinilor, postura variază față de situații neutre de interacțiuni reprezintă un alt indiciu puternic ce poate fi explorat. În plus și cuvintele folosite diferă față de modul normal, cel care vorbește folosind, limba distanțată. Acest lucru înseamnă că sunt folosite foarte puține pronume la persoana întâi și foarte multe la persoana a treia, așa cum afirmă și Robin Marantz Henig (2006).
Și Stephen Porter și Leanne ten Brinke (2010) susțin că unii dintre cei mai vizibili indici ai limbajului corpului asociați cu minciuna sunt ilustratorii și gesturile mâinii. DePaulo și colaboratorii (2003) au arătat în metaanaliza acestora că mincinoșii tind să folosească mai puțini ilustratori decât persoanele care spun adevărul. Prin urmare, potențialul ilustratorului este maximizat atunci există tendința de a-și modifica frecvența în situația in care individul nu spune adevărul și manifestările sunt accidentale în funcție de diferențele individuale și variabile contextabile.
Pe parcursul unei conversații, mulți dintre noi ne uităm la fața partenerului mai mult decât ne uităm în orice parte a corpului, deoarece fața este o hartă a emoțiilor umane dacă știi cum să le interpretezi (Van Edwards, 2013), iar emoțiile umane sunt exprimate în primul rând la nivelul feței. Oameni acordă atenție sporită feței și procesează cu rapiditate mesajele care apar la nivelul ei. Spre deosebire de cuvinte, expresiile noastre faciale sunt foarte greu de controlat deoarece au originile în sistemul limbic. Procesul de înțelegere al emoțiilor este realizat la nivelul neocortexului și de aceea indivizii au competențe în controlul anumitor emoții. Fața este o structură dinamică (dynamic canvas) unde emoțiile și intențiile sunt comunicate și controlate pe parcursul interacțiunilor sociale” (Martelli, Majib, & Pelli, 2005).
Așa cum afirmă și Vanessa Van Edwards (2013) un mincinos are de parcurs o serie de lucruri pe care trebuie să le urmeze atunci când intenționează să spună o minciună: 1. Să știe adevărul; 2. Să creeze o poveste falsă; 3. Să te convingă despre povestea falsă și să schimbă linia poveștii sau a detaliilor bazate pe reacții; 4. Să își păstreze faptele false în cap; 5. Încearcă să gândească ce ar spune o persoană onestă și să încerce să înfățișeze acea emoție; 6. Încearcă să își controleze expresiile faciale pe parcursul minciunii; 7. Încearcă să își controleze corpul pe parcursul pe parcursul minciunii; 8. Încearcă să își ajusteze tonul vocii.
Cei care spun adevărul au o foarte bună sincronizare între limbajul nonverbal și cel verbal. DePaulo et al. (2003) afirmă că există asocieri între limbajul trupului și minciună, găsind că persoanele care au mințit au folosit mai puțini ilustratori.
În cercetarea condusă de Klaver, Lee, și Hart (2009) în care s-a analizat prezența ilustratorilor la persoanele care mint versus cei care spuneau adevărul s-a observat faptul că nu a existat o diferență semnificativă între cele două grupuri. În schimb, la nivelul adaptorilor au apărut diferențe. Aceste diferențe au apărut când cercetarea a fost derulată pe studenți si pe persoane condamnate pentru diferite infracțiuni.
Mark G. Frank si Ekman (1997) afirmă că dacă există situații experimentale cu miză ridicată, abilitatea de a putea decodifica o persoană care nu spune adevărul poate fi generalizată. În plus, au demonstrat că subiecții care au un motiv întemeiat să mintă au fost mai ușor de recunoscut comparativ cu cei slab motivați. În urma diferitelor cercetări s-a ajuns la concluzia că mințim aproximativ o treime din oamenii pe care îi întâlnim în fiecare zi. Acest lucru a fost demonstrat și de Robert Feldman (2002) care a arătat că 60% din cei investigați au mințit cel puțin o dată în timpul discuției de 10 minute, iar restul au mințit circa 2-3 pe parcursul discuției.
Paul Ekman este de părere că oamenii diferă foarte mult din punctul de vedere al modului în care mint. Astfel, cercetările au arătat că există diferențe în funcție de tipul de minciună pe care o persoană îl performează și nu există diferențe a numărului de minciuni in funcție de gen. Astfel, bărbații au tendința să mintă pentru a îl face pe interlocutor sa se simtă mai bine, iar femeile mint în încercarea de a proteja sentimentele interlocutorului. De asemenea Ekman afirmă că deși 90% dintre minciuni sunt recunoscute din cauza indicatorilor doar 56% dintre minciunile la care oamenii sunt expuși sunt detectate. Acest lucru denotă că nu ne putem da seama foarte clar când o persoană minte sau spune adevărul.
Petter Collet (2011) identifică 5 motive pentru care oamenii nu pot detecta minciuna și anume: ignoranța, înălțimea pragului, intuiția, cauzele multiple și concentrarea pe o direcție greșită.
1. Ignoranța – atunci când oamenii nu acceptă faptul că sunt mințiți, cu toate că există indici clare care dovedesc că o persoană minte.
2. Înălțimea pragului – opinia proprie a unei persoane despre cât de frecventă este minciuna în viața de zi cu zi în societatea actuală poate produce schimbări asupra persoanei astfel încât să îi fie afectată capacitatea de a detecta dacă o persoană spune adevărul sau minte. Peter Collet este de părere că persoanele care sunt încrezătoare în propria persoană și nu se așteaptă să fie înșelate sau mințite au stabilit un ,,prag de detectare foarte înalt". Prin urmare, astfel de persoane vor identifica în mod corect persoanele care spun adevărul, dar nu le vor identifica pe cele care îi mint. În schimb, persoanele care sunt suspicioase în mod general tind să fixeze un prag de detectare al minciunii cu un nivel foarte scăzut identificând persoanele care încearcă să îi ducă în eroare dar nu pot să își dea seama ce persoană spune adevărul.
3. Intuiția – Pentru a identifica o persoană care minte există două modalități: căutarea unor indici care arată că acea persoană minte sau prin intermediul intuiției. Studii recente au arătat faptul că persoane care se bazează pe intuiție, spre deosebire de cele care iau decizii raționale au o rată mai mică de descoperi mincinoșii.
4. Cauzele multiple – există situația în care oamenii fac de cele mai multe ori greșeala da a lua anumite semne ca fiind indici clari ai înșelătoriei sau ai inducerii în eroare, de exemplu nu mereu când o persoană își atinge nasul înseamnă că această minte. Acest fapt arată că lucruri care uneori reprezenta indici ai înșelătoriei pot fi în alte momente semne ale unor stări sau acțiuni care nu sunt în legătura directă cu minciuna.
5. Concentrarea pe o direcție greșită – O altă cauză pentru care oamenii nu pot detecta minciunile o reprezintă căutarea indicatorilor în părți greșite, aceștia căutând semne ale trădării conform de la ideea lor de existență a unor indicatori ai minciunii.
Cel mai ușor sunt observate emoțiile noastre la nivelul feței, microexpresiile faciale reprezentând indicatori importanți pentru decodificarea minciunii.
Acest lucru se datorează faptului că fața este conectată în mod direct cu partea emoțională a creierului, specializată în transmiterea emoțiilor și receptarea acestora. Expresiile faciale reprezintă un sistem dual și acestea apar atunci când o emoție este vizibilă. Paul Ekman si Wallace V. Friesen (1969) au observat faptul că indivizii dețin un control mai ridicat asupra feței și își controlează expresiile faciale mai ușor decât alte părți ale corpului cum ar fi trunchiul sau picioarele.
La nivelul privirii pot apărea indicatori care ,,trădeaza” minciuna, deoarece privirea diferă în funcție de fiecare persoană, unii privind insistent pe cel pe care urmează să îl mintă, alții ferindu-și privirea. Deși în general se presupune că evitarea privirii reprezintă un indicator al minciunii mulți dintre cei care mint afișează un comportament opus, ,,mărind deliberat durata contactului vizual pentru a crea impresia că spun adevărul." (Collet, 2011, p. 235). Așadar, pentru a observa dacă o persoană spune adevărul sau nu, trebuie urmărit dacă aceasta privește mai intens decât în mod normal. Un alt indiciu care poate trăda o minciună poate fi frecvența cu care clipește un individ. Persoana care minte are un ritm mai alert de a clipi din cauza că emoțiile sunt mai intense. Cu toate acestea pot exista situații în care deși frecvența cu care clipește un individ este ridicată acesta să nu mintă, ci se află într-o conjunctură tensionată care îi poate provoca anxietate. Astfel, ochii pot oferi în orice moment informații utile pentru a determina dacă o persoană minte sau nu. În mod normal oamenii clipesc de 6-8 ori pe minut atunci când nu mint. Deși frecvența cu care o persoana clipește reprezintă un indicator sigur al minciunii este imposibil de măsurat în timp real pe parcursul unei conversații. DePaulo și Friedman (1998) susțin că dilatarea pupilelor este un al indicator valid al minciunii deoarece mincinosul nu poate avea abilitatea de a controla acest aspect, dar cu toate acestea este dificil să monitorizezi dilatarea pupilei în contextul unei interacțiuni sociale normale.
Acoperirea gurii reprezintă încercarea unei persoane de a masca o situație în care nu spune adevărul. Prin această modalitate individul încearcă să ascundă adevărul, persoanele care fac acest lucru având impresia că prin acoperirea gurii nu vor arăta locul de pornire a minciunii. Atingerea nasului reprezintă un înlocuitor pentru ascunderea gurii. Cu toate acestea o școală de gândire susține faptul că ,, nu există nicio corelație între atingerea nasului și atingerea gurii, acesta fiind, un semn de inducere în eroare separat" (Collet, 2011, p. 237)
Alan Hirsc și Charles Wolf (2001) probează experimental această idee într-o cercetare în care au realizat o analiză detaliată a declarației făcute de către Bill Clinton în 1988 în procesul ,,SexGate”, proces în care acesta nega că ar fi întreținut rapoarte sexuale cu Monica Lewinsky. În momentul în care acesta nu spunea adevărul își atingea nasul mai des, respectiv o dată la 4 minute, iar atunci când nu mințea nu își atingea nasul deloc. Hirsch a numit acest gest "sindromul Pinochio". Cercetatorii Hirsch și Wolf (2001) susțin că nu există asocieri între minciună și ascunderea feței, nasului, gurii cu mâna, iar argumentele folosite sunt următoarele.
1) Atingerea nasului poate reprezenta o manifestare a anxietății și nu o modalitate de inducere în eroare.
2) Altul este că atunci când oamenii mint sunt deseori îngrijorați și anxioși de posibilitatea de a fi descoperiți și că aceste acțiuni sunt asociate cu ,,paloarea facială, cu vasoconstricția, și nu cu vasodilatarea" (Collet, 2011, p. 238).
Atunci când o persoană minte urmărește să ascundă două lucruri: atât adevărul cât și orice emoție care poate apărea atunci când minte. Paul Ekman (2009) afirmă că indivizii pot încerca trei tipuri diferite de emoții atunci când mint: vinovăție față de cel căruia i se ascunde adevărul, frica/ teama de a nu fi decodificați și plăcerea la ideea că a reușit să păcălească o persoană.
Paul Ekman, Wallace V. Friesen și Maureen O Sullivan (1998) au analizat mai multe tipuri de zambet pentru a evidenția diferențele dintre zâmbetul fals și cel real. Ekman (1985) afirmă ca zâmbetele reale exprimă entuziasmul, o emoție pozitivă, în schimb cele false exprimă o falsă emoție pozitivă. Din punct de vedere al mișcărilor mușchilor feței zâmbetul fals nu va produce modificări asupra mușchilor din jurul ochilor (obicularis oculi), ci va acționa doar mușchii din partea inferioară a feței și a pleoapei (levator labii superioris) astfel încât vor fi vizibile urme ale dezgustului, precum apariția ridurilor pe nas sau urme de dispreț- strângerea colțurilor gurii. În general, zâmbetul denotă emoții pozitive și de cele mai multe ori ajută la reducerea suspiciuni între interlocutori. În schimb, emoțiile false sunt folosite cu scopul de a convinge alte persoane de prezența unei emoții resimțite sau de a ascunde o emoție puternic-negativă. Zâmbetele false apar în mod involuntar, iar cele autentice se produc în mod voluntar, iar durata zambetul autentice este mai mare.
Cu privire la corp Ekman (2003) e de părere că acesta reprezintă un indicator nonverbal important pentru a putea decodifica minciuna. Mișcările nesigure/imprecise ale mâinilor și nervozitatea cu care sunt realizate acestea sunt considerate ca fiind indicatori de încredere care evidențiază o minciună. Atunci când o persoană minte devine agitată, apărând în acest fel mișcări nervoase ale mâinilor. Adaptorii sunt o clasă de gesturi care includ acțiuni precum frecarea palmelor, mângâierea părului și scărpinatul în cap și apar atunci când oamenii mint și sunt îngrijorați că pot fi demascați sau se simt vinovați de ce au făcut. Cu toate acestea, deși mișcările mâinilor pot reprezenta în anumite cazuri indicatori ai minciunii și mișcările acestora pot fi controlate conștient și din acest motiv nici mâinile nu pot fi un indicator sigur al minciunii.
Microexpresiile faciale oferă o ,,imagine întreagă asupra afișării și exprimării unei emoții cu toate că are o durată mai mică."(Ekman, 2009, p.163). Microindicatorii reprezintă acele momente în care emoțiile devin vizibile la nivelul feței. Atunci când oamenii încearcă să își ascundă emoțiile reale apar expresii distorsionate deoarece ,,fața lor primește două seturi opuse de ,,instrucțiuni” – dacă procesele involuntare din creier trimit impulsuri pentru a determina fața să afiseze emoția pe care individul o resimte, ,,procesele voluntare ordonă etalarea unor expresii faciale de camuflaj”( Ekman, 2009, p……). Cum microindicatorii sunt reacții involuntare, pot trăda o persoană care minte dacă aceasta nu își poate controla emoțiile, trădând astfel emoțiile reale. Pauzele prea lungi sau prea dese în timpul vorbirii pot trezi bănuieli dacă apar în mod repetat, precum și greșelile de vorbire (repetarea unor propoziții : ,,mă rog, ah, mă-nțelegi . Cu toate acestea, emoțiile care apar atunci când o persoană minte nu pot fi mereu falsificate sau ascunse.
Ekman (2009) afirmă că există și alte modalități de a disimula, astfel încat cel care este mințit să nu creadă ce i se spune. O astfel de modalitate e inferența incorectă, tehnică prin care minciunosul încearcă să evite ce este neadevărat.
Paul Ekman (2009) susține că gesturile emblemă sunt utilizate mai des la nivelul trunchiului și nu pot fi observate dacă persoana se află în postura frontală. Mișcările corpului sunt embleme și pot oferi indicii asupra unui lucru pe care o persoană încearcă să îl ascundă. Ilustratorii reprezintă, la fel ca emblemele, mișcări ale corpului care pot fi indicatori ai înșelătoriei. Chiar dacă aceștia sunt confundați cu emblemele de cele mai multe ori trebuie sa distingem cele două tipuri de mișcări. Relația dintre embleme și ilustratori este invers proporțională conform spuselor lui Paul Ekman (2009): nivelul ilustratorilor scade atunci când mișcările emblematice ale corpului cresc. O persoană care nu cunoaște foarte bine discursul sau una care încearcă să ascundă adevărul și nu are experiență în a minți va utilza mai puțini ilustratori decât într-o situație obișnuită. Starea de anxietate poate reprezenta un factor care influențează numărul ilustratorilor.
DePaulo si Friedman (1998) și DePaulo, Rosenthal, Eisenstat, Rogers si Finkelstein, (1978) au afirmat că în general, oamenii tind să se bazeze excesiv pe expresiile faciale ca indicator al minciunii, chiar dacă studiile anterioare au arătat că expresiile faciale sunt cele mai derutante indicii ale înșelătoriei.
Imposibilitatea de a identifica oamenii sinceri atunci când aceștia sunt considerați mincinoși din cauza stării de anxietate pe care aceștia o pot încerca este numită eroarea Othello (Ekman, 2009). De exemplu, în momentul în care apar emoții precum frica, persoanele nevinovate pot prezenta aceleași mișcări nonverbale cu situația în care minte și reacții nervoase similare cu o persoană care ascunde adevărul. În situațiile de acest tip trebuie urmărite cu atenție reacțiile individului deoarece pot fi semne ale anxietății si nu indicatori ai vinovăției. Pentru a putea evita eroarea Othello trebuie ca ,,vânătorul de minciuni” să realizeze că atât o expresie distorisionată cât și apariția unor microexpresii faciale nu arată neapărat o minciună. Atunci când mergem la un interviu sau la un interogatoriu și avem o atitudine acuzatoare, punem cealalta persoană în situația de a avea o atitudine defensivă. Astfel această modalitate provoacă schimbari la nivelul comportamnetului celui interogat și nu putem conchide că el minte, ci doar că este tensionat. Pentru o acuratețe mai mare în decodificarea minciunii trebuie să se mențină o stare de confort între cei doi, respectiv între cel care interogehează și cel interogat. Orice deviere de la comportamentul normal al unei persoane trebuie pusă în contextul situației în care cel evaluat se află. De exemplu, dacă nu esti convins că o persoană spune adevărul așteaptă câteva minute apoi pune-o să repete cronologia evenimentelor, dar în sens invers. Dacă întâmplările s-au petrecut în mod real și acestea sunt reactualizate din memorie atunci nu ar trebui să fie nicio problema pentru individ să le relateze în sens invers. În cazul în care povestea este una falsă vor apărea ezitări în discursul individului și întârzieri în răspuns deoarece acesta încearcă să construiască memorii care nu există. În această situație apare un nivel ridicat de stres care se reflectă în limbajului corpului și se manifestă prin mișcări necontrolate precum atingerea gâtului, a feței, a urechii, a gurii.
O persoană sinceră poate prezenta indicatori ai minciunii, iar una care nu spune adevărul poate să nu prezinte niciun fel de indiciu care să o tradeze. Acest fenomen este numit în literatura de specialitate Hazardul Brokaw (Ekman, 2009). De exemplu, în cazul persoanelor introvertite și extrovertite aceste au moduri diferite de a se manifesta în situații de tensiune. Persoanele introverte când sunt suspectate că mint și încearcă să transmită contrariu au latența răspunsului mai mare, semne care ar putea fi interpretate ca semne ale minciunii. Spre deosebire de cei introverți, cei extroverți gândesc mult mai repede, au un comportament prietenos și sunt mult mai expresivi în ceea ce privește limbajul corpului. Acest aspect poate produce confuzii deoarece creșterea numărului de mișcări nonverbale poate reprezenta atât caracteristici ale tipului de personalitate cât și elemente ale minciunii.
În anumite tipuri de profesii sunt inițiați să iși poată controla comportamentul nonverbal, ca de exemplu actorii, avocații, doctorii, dar această abilitate este una întalnită doar în numite situații (Schneider, Hastorf și Ellsworth, 1979). O altă chestiune ce poate induce în eroare cu privire la indicatori ai inșelatoriei și la analizarea mușchilor faciali este dată de tehnica teatrală Stanislavski. Aceasta este folosită în încercarea de a acționa mușchii faciali pentru a exprima o expresie falsă. Prin această tehnică îi este arătat actorului cum să manifeste emoții care să fie exprimate în mod real, acest lucru întâmplându-se prin retrăirea unei anumite emoții care l-a marcat.
Paul Ekman (2009) afirmă că la nivelul privirii primele schimbări apar cele de la nivelul ochilor și sunt cauzate de mușchii din preajma globului ocular. Sensul privirii este în concordanță și cu alte emoții cum ar fi privirea în jos- cu sentimentul de tristețe, întoarsă- cu vinovăția sau rușinea sau cu dezgustul. Printre cei mai importanti indici care pot da de gol o minciună se numărul clipitul și dilatarea pupilelor. Clipitul este un răspuns involuntar atunci când apare o emoție puternică și poate fi realizat și în mod voluntar dar mai greu. În schimb, dilatarea pupilelor nu se poate face voluntar, aceasta fiind realizată de către sistemul nervos central care este și centrul procesării emoților. Prin urmare, atât clipitul cât și dilatarea pupilelor reprezintă surse importante în decodificarea minciunii ca urmare a trăirii unei emoții puternice.
Elementele feței care pot trăda o expresie falsă sunt: asimetria, momentul afișării unei emoții, locul emoției în timpul discursului. În continuare le vom analiza împreună: 1)Asimetria: În cazul unei expresii faciale asimetrice ,, aceleași acțiuni apar pe ambele părți ale feței, dar sunt mai intense pe una dintre părți. Acestea nu trebuie confundate cu expresiile unilaterale, care apar pe o singură parte a feței." (Ekman, 2009,p. 179); 2) Momentul afișării unei emoții se referă la momentul declanșării și momentul dispariției emoției dar și la durata ei. Așadar, toate aceste trei momente pot reprezenta indicii ai înșelătoriei deoarece o expresie durează în mod normal 5 secunde, iar dacă timpul este de 10 secunde sau mult arată o emoție falsă; 3) Localizarea emoției la nivelul feței în timpul discursului, schimbările de paralimbaj și mișcările corpului constituie cel de-al treilea tip de indicator al minciunii, care sugerează că o expresie emoțională poate fi falsă.
Paul Ekman (2009) afirmă că de fiecare dată când trăim sau resimțim o emoție, aceasta este automat vizibilă la nivelul feței cu ajutorul mușchilor faciali. Deși emoția poate fi decodificată de o persoana antrenată special sau privind un material video cu încetinitorul. Aceste expresii faciale sunt numite ,,microexpresii” și sunt cele mai solide indicii care arată că o persoană minte. Mai multe cercetări conduse de Ekman privind decodificarea minciunii din diferite culturi a identificat factori care pot fi importanți în procesul de decodificare.: 1) Zâmbete false; 2) Zâmbetul cu durata mai mare decat media; 3) Neconcordanța între timpul afișării microexpresiilor; 4) Înroșirea; 5) Asimetria
Sistemul limbic joacă cel mai important rol în exprimarea comportamentului nonverbal. Atunci când creierul emoțional experimentează o situație pozitivă sau negativă transformă această experiență sub forma elementelor nonverbale, reacții echivalente cu acele emoții. Indicatorii nonverbali sunt afișați ad-hoc și fără o analiză controlată prestabilită. Aceștia se manifestă la nivelul feței, mâinilor, picioarelor.
Comportamentul nonverbal al unei persoane ne poate ajuta să întelegem intențiile, gândurile sau sentimentele unei persoane. Creierul emoțional este cel care ghidează manifestarile nonverbale pe când neocortexul ( creierul rațional) este acea parte a creierului care se ocupă de gândire, planificare, rezolvarea de probleme.
Încercând să vadă performanța individului în decodificarea minciunii în funcție de sexul persoanei unele studii au produs rezultate contradictorii. DePaulo, Esptein și Wyer (1993) și McCornack & Parks (1990) au arătat că femeile au o abilitate mai bună de a decodifica minciuna.
DePaulo, Stone și Lassiter (1985), Geis si Moon (1981) și Zuckerman, DePaulo și Rosenthal (1981) sunt de părere că atunci când bărbații sunt puși în situația de a minți o fac mai bine decât femeile și că bărbații mint mai mult decât femeile. În schimb, analizând minciunile cotidiene DePaulo și colaboratorii ( 1996) au arătat că femeile spun mai multe minciuni decât bărbații.
Într-o cercetare condusă de de d Vrij (2000) subiecții care au încercat să decodifice minciuna cu ajutorul elementelor nonverbale, au avut rata acurateței (procentul răspunsurilor corecte) variind între 45 % și 60%. Dacă acuratețea decodificării minciunii a celor care mințeau este calculată separat de cea a decodificarii a celor care spuneau adevărul, rezultatate arată că oamenii sunt in general puțini capabili sa decodifice minciuna. Atunci când vine vorba de decodificarea minciunilor de d Vrij (2000) a identificat un grad de 67% acuratețe în ceea ce ii privește pe cei care spuneau adevărul și o acuratețe de 44% pentru cei care mințeau. Tendința oamenilor de a estima mai degrabă că ceilalți spun adevărul este numită în literatură de specialitate: truth bias și a fost subliniată în cercetarea lui de d Vrij (2000) descrisă mai sus.
d Vrij și Semin (1996) afirmă că 75% dintre persoanele cu abilități bune în decodificarea minciunilor, spre exemplu polițistii, au luat în considerare evitarea privirii ca un indicator al minciunii chiar dacă aceasta nu este indicator valid în toate cazurile analizate.
Frank și Ekman (1997) au condus diferite cercetări în domeniul decodificării minciunii și au prezentat cum se comportă diferiți oameni în situații de stres. Cei doi autori sunt de părere că în anumite situatii poți decodifica o minciună dacă ești atent la reacțiile emoționale care apar la nivelul microexpresiilor faciale sau observând tipul de zâmbet afișat precum și tonul vocii ( Ekman, O’Sullivan, 1991). Ekman și Friesen (1969) au arătat că indivizii controlează mult mai ușor elementele nonverbale de la nivelul feței, spre deosebire de cele de la nivelului zonei inferioare a corpului. Atunci când indivizii nu văd fața persoanei, au o acuratețe mai mare în a decodifica minciuna, în comparație cu situația în care aceștia pot vedea și alte părți ale corpului.
Creierul uman conștientizează și controlează aproximativ 5% din funcțiile cognitive incluzând comunicarea, în timp ce restul de 95% se întâmplă dincolo de controlul voluntar. Poveștile care au la baza întâmplări imaginate diferă în mod calitativ de cele bazate pe experiențe reale. La nivel psihologic, mințim pentru a ne crea o imagine pozitivă, iar mincinoșii tind să fie mai negativiști, deoarece la nivelul subconștientului pot resimți vinovație, rușine etc.
Conceptul de nonverbal leakeage propus de Ekman și Friesen (1969) face parte din abordarea dramaturgică a lui Erving Goffman (1969/2003) care făcea deosebire între imaginea despre propria persoană pe care individul vrea să o arate în fața celorlați (fața oferită) și imaginea individului care este percepută de cei din jurul său (fața etalată). Fața oferită are diferite semnificații și este alcătuită atât din elemente verbale cât și nonverbale. În schimb, cea etalată este produsă de elemente nonverbale și are ca scop oferirea de informații suplimentare. Prin sintagma ,,față”, Gofmman arată cum individul vrea să fie evaluat din punct de vedere social și ce strategii de managmentul impresiei utilizează. Fața oferită contribuie la formarea primelor impresii deoarece comportamentele involuntare oferă semnificații importante în cazul unei interacțiuni. Termenul de ,,managmentul impresiei” face referire la tehnicile și strategiile care sunt folosite pentru ca o persoană să se prezinte în mod favorabil. Ekman, Friesen și O Sullivan (1998) au condus o cercetare în care au urmărit diferitele tipuri de zâmbete a unor subiecți stimul care inițial au spus adevărul afisând emoții pozitive ca mai apoi să ascundă faptul că trăiau emoții negative. Așadar, experimentul a avut ca scop evidențierea diferențelor dintre cele două tipuri de zâmbete, cel real și cel fals. Rezultatele cercetarii au arătat că atunci când indivizii au mințit privind starea emoțională reală, elemenetele nonverbale care puteau indica o minciună au putut fi identificate prin analiza tipului de zâmbet.
Indivizii nu sunt în măsura să îi identifice pe cei care mint, iar dacă fac acest lucru nu au o acuratete ridicata. Aldert Vrij, Katherine Edwars, Kim P.Roberts si Raybull (2004) au remarcat că neglijarea relației dintre elementele nonverbale și cele verbale reprezintă unul din motivele principale pentru care decodificarea minciunii nu poate fi realizată cu acuratețe. Mediul sau canalul de comunicare reprezintă un alt factor care poate influența acuratețea unui individ in a decodifica o minciună (Bond si DePaulo, 2006).
Reacțiile fiziologice precum creșterea presiunii sanguine, creșterea frecvenței respirației intră în abordarea emoțională a comunicării nonverbale (Vrij si Semin, 1996, p.65). Ekman și Friesen (1972) afirmă că abordarea cognitivă vine în completarea celei emoționale și face referire la persoanele care realizează acțiuni cognitive complexe care tind sa răspundă mai rar și nu sunt coerente în discursul lor. Așadar, pentru o bună decodificare a minciunii trebuie să existe o interependență între limbajul nonverbal și cel verbal.
Cercetările au demonstrat că minciunile în relațiile romantice tind să fie mai altruiste decât cele care sunt spuse în alte tipuri de relații interpersonale (DePaulo et al., 1997). Cel mai frecvent tip de minciună este acela în care o persoană minte despre sentimentele și opiniile sale. Stormwall et al. (2011) afirmă că în situațiile în care oamenii au fost puși să descrie tactici diferite pentru ca o minciună să reușească, răspunsurile au fost contradictorii, dar cele mai frecvente tactici menționate au legatură cu elemente nonverbal cum ar fi menținerea sau evitarea contactului vizual pe parcusul discuției cu interlocutorul.
Levine și McCornack (1992), dar și Stiff, Kim și Ramesh (1992) susțin că indivizii care sunt implicați în relații romantice nu pot decodifica minciuna de cele mai multe ori, deoarece tind să creadă că persoana de lângă ei spune adevărul. Cele mai frecvente cauze pentru care partenerii mint în relația de cuplu sunt: evitarea unei pedepse, credințele despre atașamentul indivizilor și mai pot fi legate de schimbul de informații dintre aceștia.
DePaulo, Kashy, Kirkendol, Wyer și Epstein (1996) au condus o cercetare care a avut ca rezultat gruparea minciunilor în două categorii: miniciuni minore, care au un impact minimal asupra individiului și a interacțiunilor de zi cu zi și minciuni majore, care sunt considerate a fi mai frecvente și cu impact mai mare asupra încrederii interpersonale.
Capitulul 2- Cercetare cantitativa
2.1 Intrebari de cercetare
În această cercetare vreau să observ relația dintre genul persoanei și decodificarea minciunii. În acest sens formulez următoarele întrebări de cercetare
Ce cred indivizii despre abilitățile de decodificare a minciunilor a femeilor în comparație cu cele ale bărbaților?
Ce cred indivizii despre capacitatea de a minți a femeilor, respectiv a bărbaților
În ce situații consideră subiecții că pot fi decodificați mai ușor bărbații decât femeile? Dar mai greu?
Ce elemente nonverbale consideră subiecții că ai fi importante pentru identificarea minciunii?
2.2 .Metodologie
În vederea cercetării privind percepțiile pe care indivizii le au cu privire la decodificarea minciunii și diferențele de gen am construit un ghid de interviu (Anexa 1) cu 11 întrebări. Prin această cercetare se dorește a se examina diferențele între bărbați și femei cu privire la tipul de minciună precum și frecvența cu care mint și posibilele efecte ale stereotipurilor de gen.
Persoanele care au răspuns interviului semi-structurat au fost aleși dintre studenții de la diferite facultăți precum Comunicare și Relații Publice, Drept și Politehnică. În cadrul acestei cercetări au fost intervievate șase persoane, trei de sex feminin și trei de sex masculin cu vârsta cuprinsă între 20 și 23 ani. Astfel, conversația a avut un outline flexibil și deschis. În primul rând, în cadrul interviului semi-structurat discuția a fost înregistrată ca mai apoi să fie transcrisă pentru o mai bună analiză a textului.
Persoanele intervievate au fost anunțate în prealabil că răspunsurile acestora vor fi înregistrate pentru a facilita prelucrarea datelor de către cercetător. De asemenea li s-a comunicat faptul că răspunsurile vor rămâne sub anonimat și că nu pot exista răspunsuri bune sau mai puțin bune, toate informațiile transmise fiind necesare pentru cercetare.
Cu toate că tema are un caracter subiectiv, respondenții au fost receptivi, dorind să sprijine scopul cercetării. În cadrul cercetării realizate am urmărit ca persoanele intervievate să aibă opinii distincte pentru bună funcționare a interviului. În încercarea lor de a se raporta cât mai bine la subiectul cercetării au omis anumite detalii. Majoritatea persoanelor intervievate au evidențiat percepția generală cu privire la minciună și abilitățile de decodificare a acesteia atât la femei cât și la bărbați. În cele din urmă cercetarea și-a atins scopul, acela de a ajunge la concluzia pertinentă comună cu privire la elementele nonverbale de decodificare a minciunii precum și capacitatea de a minți a femeilor respectiv bărbaților.
2.3. Interpretarea rezultatelor
Analiza datelor obținute cu ajutorul interviului au arătat că există diferențe între abilitățile de decodificare a minciunii în cazul femeilor comparativ cu bărbații.
Cercetarea a confirmat faptul că femeile și bărbații au o capacitate diferită de a minți în relațiile interpersonale. Pentru a putea distinge diferitele modalități de decodificare a minciunii la persoanele de sex masculin și la cele de sex feminin, precum și abilitățile acestora de deocodificare a fost nevoie mai întâi de a afla ce părere au respondenții despre minciună și care este primul lucru care le vine în minte când aud acest cuvânt.
Persoanele de sex masculin au dat răspunsuri mai ample, spunând că minciuna înseamnă a ascunde un lucru și că nu este un lucru bun sau că reprezintă inducerea în eroarea a unei persoane. Printre aceștia doar unul dintre respondenți a atribuit un singur cuvânt minciunii și anume ,,înșelătorie”. În schimb, persoanele de sex feminin au oferit răspunsuri scurte cum ar fi: ,,trădare” sau ,,ipocrizie”.
Înainte de a face o diferențiere între modul în care mint persoanele de sex masculin și cele de sex feminin voi prezenta în ce situații consideră subiecții intervievați că mint oamenii. Răspunsurile au fost destul de variate, de la ascunderea adevărului la obținerea unor avantaje sau protejarea unei persoane dragi. Astfel, sunt evidențiate cele două tipuri de minciuni conform lui DePaulo (2003): cele orientate către sine și cele orientate către ceilalți. Minciunile orientate către sine aduc beneficii celui care minte și îl ajută pe acesta de a scăpa dintr-o situație dificilă. Astfel de minciuni sunt spuse cu scopul de a obține anumite lucruri sau pentru a scapă de o pedeapsă.
Femeile sunt de părere că oamenii mint în situațiile în care vor să ascundă un adevăr sau se simt jenați. Mai mult decât atât, unul dintre subiecți este de părere că majoritatea persoanelor care își mint partenerul de cuplu fac acest lucru pentru a evita certurile și pentru a justifica anumite lucruri, dar și pentru a ieși dintr-o situație neplăcută:
,, [..] cum ar fi atunci când îți cere persoana iubită să ieși în oraș și poți să-i spui că te simți rău sau că ai avut o zi grea la locul de muncă, chestii de genul” ( student, 21, sex feminin)
Unul dintre subiecți este de părere că nu există o situație anume în care oamenii pot minți și că pot face acest lucru indiferent de moment, situație sau persoana. Acesta susține că pentru unele persoane minciuna devine ceva natural. În ceea ce privește situațiile în care oamenii mint cel mai des, respondenții de sex feminin au fost de părere că marea majoritatea mint la locul de muncă și în relația de cuplu. Părerile privind persoanele care mint sunt relativ asemănătoare între bărbați și femei și depind de tipul de minciună pe care o spun. Dacă în unele cazuri subiecții intervievați nu pot spune că au o părere clar conturată despre cei care mint sau nu pot spune dacă minciuna are doar conotații negative, iar un intervievat de sex feminin afirmă că există persoane care sunt nevoite să mintă în anumite conjuncturi.
Bărbații au fost de părere că oamenii mint în general în următoarele situații: atunci când vor să protejeze pe cineva, cand vor să iasă dintr-o situție dificilă precum și în momentele în care au ceva de ascuns. Cu toate acestea există circumstanțe în care oamenii mint din reflex, fără să aibă un motiv. Printre motivele vehiculate pentru minciună se numară acele situații în care o persoană încearcă să ascundă un fapt, sau dorește să obțină anumite lucruri pe care nu le-ar fi obținut dacă nu ar fi mințit, dar și pentru a ieși dintr-o situație dificilă. Unul dintre respondenți a afirmat că o situație care justifică minciuna este cea în care: În momentul în care vine un străin pe stradă și te întreabă dacă ai bani să îi dai și tu îl vei minți spunându-i că nu ai. Același respondent consideră că oamenii tind să mintă mai mult din motive emoționale și nu raționale pentru că vor ca o persoană să se simtă bine.
,, Oamenii mint mai des și aici mă refer la acele situații în care o persoană încearcă să ascundă ceva, dorește să obțină anumite lucruri pe care nu le merită sau nu le poate obține decât prin această cale.” (Masculin, 22, student)
În ceea ce privește părerile celor intervievați despre cei care mint, acestea sunt destul de diferite. Atât femeile cât și bărbații consideră că tipul de minciuni pe care le folosim poate influența părerea celorlalți despre noi. În acest sens, unul dintre subiecți oferă exemplu situația în care un magician își minte publicul, dar acesta știe dinainte că urmează a fi mințit și nu are pretenția de a știi adevărul, considerând acest tip de minciună una nevinovată.
Acelasi respondent oferă ca exemplu situația jocurilor de poker, unde jucătorii se așteaptă să se mintă unii pe alții și consideră ca acest tip de minciună nu are un impact major. Deși respondentul consideră unele minciuni ca fiind nevinovate, este de părere că minciunile cu un impact negativ sunt cele spuse în relațiile interpersonale sau în relațiile romantice. Un alt respondent consideră că persoanele care mint nu au destulă încredere în ele astfel încât să obțină anumite lucruri spunând adevărul, sau că acestora le este mult mai ușor să obțină un lucru mințind.
O observație interesantă este dată de faptul că toți subiecții intervievați au afirmat că oamenii mint atât pentru a se salva pe ei într-o situație dificilă, cât și pentru a proteja persoanele dragi. În unele cazuri oamenii mint și pentru a evita diferite situații tensionate. Având în vedere că o persoană spune cam două-trei minciuni pe parcursul unei conversații de zece minunte (DePaulo, 2003) am vrut să arăt care sunt motivele pentru care subiecții intervievați au mințit în anumite situații, nu doar ce consideră aceștia ca fiind principalele cauzele minciunii. Putem vorbi astfel de o oarecare diferență între minciunile declarate spuse de subiecții intervievați de sex feminin și cei de sex masculin.
Femeile au declarat ca au mințit în legătură cu aspecte ce țineau de locul de muncă precum și în situații ce țineau de familie. Cele mai multe dintre minciunile declarate au avut ca scop producerea unui beneficiu propriei persoane cum ar fi o zi liberă de la serviciu sau un revelion petrecut cu cine dorea subiectul intervievat. Dintre răspunsurile oferite de respondenți, doar unul a menționat ca o minciună a fost spusă cu scopul de a proteja altă persoană.
,,Am fost voluntar acum ceva timp și am lucrat la Antipa [..] și pentru persoanele cu dizabilități există în fiecare lună un anumit număr de permise, practic persoanele respective puteau să intre gratuit la expoziție, [..] și a trebuit să mint pentru ea pentru că în anunțul de pe internet scrie că persoanele respective beneficiază de această gratuitate […] însă aceste permise erau date oarecum pe sub mâna cunoscuților sau personalului din muzeu.” (
Deși intervievații de sex feminin au mințit în diferite situații, două dintre acestea au mărturisit că s-au simțit inconfortabil mințind. Există și o excepție în răspunsurile unui respondent care a afirmat că s-a simțit confortabil când și-a mințit șeful că nu poate veni la muncă din cauză că se simte rău, deși această fusese la o petrecere cu o seară înainte. Acest respondent este de părere că prin minciuna spusă s-a răzbunat pe șeful ei care o punea să muncească foarte mult și nu îi mai rămânea deloc timp liber. Putem observa că două dintre persoane au spus minciuni orientate către sine și doar una a spus minciună orientată către alții. Și în cazul bărbaților situațiile pentru care aceștia au mințit au fost diferite, dar se găsesc oarecare asemănări între răspunsurile date de aceștia și cele date de subiecții de sex feminin. ( ekman, satisfactie minciuna)
Motivele vehiculate de respondentele de sex masculin au fost diferite: de la a minți pentru că așa îți cere profesia la a minți cu privire la situația școlară. Putem observa că minciuna este folosită în anumite profesii (ex: domeniul vânzărilor pentru a convinge potențialii clienți de caracteristicile unui produs). Putem spune că acest tip de minciună este realizată prin ascunderea anumitor părți ale adevărului sau prin accentuarea calităților. Și răspunsurile date de bărbați privind modul cum s-au simțit după ce au spus o minciună sunt relativ similare cu cele ale respondentelor de sex feminin. Doar unul din cei intervievați de sex masculin susține că nu s-a simțit confortabil mințind pe cineva apropiat, restul nu au făcut referiri la modul cum s-au simțit când au spus o minciună.
,,Cum m-am simțit, la momentul ăla cred că nici nu am conștientizat cam ce efect ar avea minciuna pe care eu am spus-o, din punctul meu de vedere era un lucru care mă acoperea pe mine de greșeli sau pentru ceea ce făcusem.”(Masculin, 21, Student)
Subiecții de sex feminin au fost mai expliciți (au detaliat mai mult) cu privire la situații în care au fost mințite, acestea nu și-au dat seama la momentul respectiv, ci ulterior. În schimb, subiecții de sex masculin au fost evazivi când au răspuns la această întrebare, mai mult decât atât nu au dat detalii despre persoanele care i-au mințit, menționând despre acestea doar că erau persoane apropiate. Femeile și bărbații vechiculează aceleași motive când vorbesc de situații în care au fost mințiti, încrederea interpesonală fiind principalul factor care a generat credibilitatea minciunii.
Spre deosebire de răspunsurile oferite la întrebarea la care subiecții erau puși să relateze o situație în care au fost mințiți, unde majoritatea au ales să povestească aspecte legate de viața personală legate de relațiile lor cu parteneri romantici, la întrebarea privind situații în care au mințit au povestit situații de la locul de muncă sau din familie.
În concluzie, nu există diferențe semnificative între răspunsurile date de femei și de bărbați cu privire la tipurile de minciună, atât persoanele de sex masculin cât și cele de sex feminin afirmând că mint pentru a obține beneficii propriei persoane sau pentru a favoriza obținerea de beneficii pentru alte persoane. O distincție poate fi făcută între tipurile de minciună menționte de respondenții de sex masculin și cei de sex feminin, bărbații spunând mai multe minciuni care se refereau la beneficii proprii.
Pentru a observa dacă există diferențe privind nivelul de decodificare al minciunii la femei și la bărbați i-am rugat pe cei intervievați să estimeze în ce procent îi pot decodifica pe cei care mint. Aici se remarcă o diferență între răspunsurile oferite de femei și cele oferite de barbați. Femeile au o latență mai mare a răspunsurilor spre deosebire de bărbați care au fost destul de siguri pe răspuns. O altă diferență între persoanele de sex masculin și cele de sex feminin a fost dată de procentul menționat.
Participantele de sex feminin au raportat un nivel de decodificare al minciunii între 25 %- 50%. Unul dintre motivele pt care femeile au vehicualt procente mai mici decat barbatii este faptul că femeile au încredere interpersonală mai scăzută. În schimb bărbații…
,,E dificil să decodifici minciuna, trebuie să cunoști foarte bine persoana care te minte, să știi cum se comportă ea atunci când spune adevărul, când nu spune, iar așa în viața de zi cu zi este desul de greu să decodifici minciuna”. ( Femeie, 21, student)
Procentul vehiculat de femei este unul mai scăzut decat cel vehiculat de bărbați cu o singura excepție, cea a unui respondent care a afirmat ………deoarece a lucrat într-un mediu propice pentru dezvoltarea relațiilor interpersonale, lucru ce a ajutat-o să cunoască mai bine comportamentele celor din jur. Participanții de sex masculin au vehiculat un procent de peste 50%, în unele cazuri ajungând chiar la 75%. Pe care ei cred ca sunt capabili să le decodifice.
Principalele motive vehiculate de bărbați pentru estimarea unui nivel bun în a putea decodifica minciuna sunt: faptul că petrec foarte mult timp în compania altor persoane precum și faptul că au participat la diferite traininguri dar și abilitatea bună de a decodifica minciuna cu ajutorul elementelor nonverbale.
,, Am participat la traininguri de vânzări și oarecum după începi să îți dai seama care sunt elementele pe care trebuie să le folosești în decodificarea minciunii, adică procesul de decodificare vine natural și oarecum instinctiv pentru tine.” (Masculin, 22, Student)
Privind elementele nonverbale, respondenții au susținut că pot avea un nivel ridicat de decodificare a minciunii doar dacă persoanele care mint sunt apropiate și dacă folosesc anumite gesturi sau au o mimică diferită. Deși subiecții consideră că au avut un nivel ridicat de decodificare al minciunii aceștia s-au aflat în situații în care nu au reușit să își dea seama că au fost mințiți, factorul cauzator principal fiind încrederea în acea persoană.
În ce situații consideră subiecții că pot fi decodificați mai ușor bărbații decât femeile? Dar mai greu?
Din cercetarea realizată nu există situații clare din care să reiasă că bărbații pot fi decodificați mai ușor decât femeile, dar nici invers. Subiecții și-au exprimat părerea despre motivele pentru care unii oameni pot fi cu greu de identificat atunci când spun o minciună și motivele pentru care la alții este foarte ușor, răspunsurile acestora fiind similare. În ceea ce privește principalul motiv pentru care unele persoane pot minți mai ușor, toți subiecții au fost de părere că minciună a devenit o obișnuință pentru cei care mint și fac acest lucru în mod natural. De asemenea, sunt de părere că un oarecare antrenament în prealabil își pot masca diferitele emoții care îi pot da de gol, minciuna devenind astfel un automatism pentru aceștia.
Deși nu au existat rezultate clare care să indice diferența dintre bărbați și femei privind diversele situații în care subiecții au reușit să decodifice minciuna, au existat puncte comune în ceea ce privește motivul pentru care au reușit acest lucru și cine era persoana la care au decodificat minciuna. Nu toți subiecții au oferit detalii despre persoana la care au reușit să decodifice minciuna, ei punând accent mai mult pe modul în care au reușit acest lucru.
Femeile au oferit răspunsuri că au reușit să decodifice minciuna în diferite situații cum ar fi la iubitul, la o colegă de serviciu și la o persoană apropiată. Printre modalitățile prin care subiecții de sex feminin au reușit să decodifice minciuna se număra descoperirea minciunii prin citirea emailul prietenului care își planificase vacanța de vară cu prietenii chiar dacă spuse că nu are niciun plan precum și elemente de paralimbaj ale colegei de serviciu. În plus unul dintre subiecți pune accentul pe comportamentul nonverbal al celui care a mințit, spunând că prin diferite elemente nonverbale subiectul a putut identifica minciuna. Printre motivele pentru care a reușit să îl decodifice se numără faptul că acea persoană nu se pricepea să mintă și apăreau elemente nonverbale care îl dădeau de gol.
,, Majoritatea persoanele au un anumit mod de a minți, să spunem așa, însă unele lucruri sunt vizibile pe fața lor, de exemplu mi s-a întâmplat să descopăr că o persoană minte și în momentul imediat următor a început să se scarpine la nas, după care și-a schimbat modul de a mă privi și a început să clipească din ce în ce mai des.” ( Femeie, 21, student)
Și în cazul bărbaților aceștia au avut unele rețineri să spună cine era exact persoana la care au reușit să decodifice minciuna, menționând doar că era o persoană care nu era apropiată sau una care îi era apropiată, doar unul dintre subiecți spunând că era vorba despre un coleg de-al său. Aici se remarcă o deosebire între persoanele intervievate de sex feminin și cele de sex masculin, dar nu prin prisma faptului că au oferit situații diferite în care pot fi decodificați mai greu sau mai ușor atât femeile cât și bărbații ci prin faptul că respondentele de sex feminin au fost mai clare în ceea ce privește persoana, Cu toate acestea și bărbații au pus accentul pe modalitățile cum și au dat aceștia seama că o persoană minte. Și aceștia au afirmat că diferite elemente nonverbale ale celui care mințea au reprezentat principalii factori pentru care aceștia au putut decodifica minciuna. Unul din respondenți este de părere că pentru a putea decodifica o minciună trebuie să existe o congruență între limbajul nonverbal și cel verbal. Din punctul de vedere al elementelor verbale și al celor de paralimbaj indicate de intervievați se numără:
,,Mi-a trezit suspiciuni limbajul verbal pentru că punea accentul pe anumite lucruri și când minți tinzi să pui accent pe o anumită parte a poveștii care este falsă, pentru că deobicei oamenii nu inventează toată povestea ci distorsionează oarecum adevărul.”
,, Momentul în care i-am adresat anumite întrebări mi-a răspuns ezitant, se bâlbâia”
,,[..] și-a schimbat tonul vocii.”
Așadar, ținând cont de elementele verbale, a pune accent pe o anumită parte a poveștii reprezintă un indicator sigur al minciunii, deaorece oamenii care mint tind să evidențieze o anumită parte a întâmplării care este falsă și nu să inventeze toată povestea. În ceea ce privește elementele nonverbale cei intervievați sunt de părere că reprezintă cel important factor în decodificarea minciunii. Astfel, pot apărea scăpări ale comportamentului nonverbal și apar semne precum contact vizual prelungit sau schimbări ale poziției bruște, mai exact nervozitate la nivelul corpului. Mai mult decât atât unul din intervievați este de părere că faptul că cel care mințea își atingea nasul cu mâna sau lua anumite lucruri pentru a crea o barieră între cei doi a reprezentat pentru el un element sigur care arată că acea persoană minte.
Conform rezultatelor cercetării modalitățite de a minți a femeilor și a bărbaților sunt diferite. Subieții de sex feminin au afirmat că femeile au tendința de a minți în legătura cu lucruri minore pentru a nu fi puse în situații neprielnice.
,, Femeile cred că mint mai mult decât bărbații, mă gândesc că bărbații mint în legătură cu chestii serioase, însă femeile mint mai mult la lucruri mărunte.”
,, Despre femei, nu știu, de exemplu în situația în care aceasta a zgâriat din greșeala portiera mașinii și el ( iubitul) o întreabă [..] și ea va răspunde că nu a fost vina ei, deci tot o minciună nevinovată.
În plus, subiecții de sex feminin sunt de părere că femeile mint în legătură cu realitatea cotidiană și cu lucrurile pe care fac în fiecare zi.
În schimb, bărbații consideră că femeile au tendința de a minți mai mult din motive emoționale și folosesc minciuna instinctiv, spre deosebire de bărbați care mint din motive relaționale pentru a proteja pe cineva. Mai mult decât atât sunt de părere că femeile mint cu privire la personalitatea lor pentru a impresiona o persoană. Remarcăm o diferență în răspunsul unuia dintre subiecți care este de părere că cu toate că și bărbații mint cu privire la acest aspect la aceștia totul este sub forma unui joc. Cu toate acestea unul dintre resondenți nu a făcut o diferențiere între modalitățile cum mint atât bărbații cât și femeile, ci s-a axat pe o modalitate generală și anume:
,,Ca modalități prin care mint pot să fie repetarea minciunii înainte pentru că asta poate să confere o credibilitate în mintea celui care minte, dacă se obișnuiește cu minciuna la un moment o sa creadă că este adevărat. [..] trebuie controlate mișcările corpului atunci când minte o persoană deoarece îl pot da de gol și o altă tehnică ar fi repetarea minciunii de la sfârșit la început pentru a putea aminti fiecare detaliu cronologic.”(Masculin, 21, student)
Astfel, se găsesc atât asemănări cât și deosebiri între modalitățile de a minți atât ale femeilor cât și cele ale bărbaților. Deși subiecții au fost liberi în a da răspunsuri și exemple aceștia s-au raportat la minciunile spuse în cadrul unei relații, niciunul dintre ei nu a oferit exemple de la locul de muncă sau din alte situații înafară de cele relaținale. Din răspunsurile bărbaților reiese o atitudine defensivă ce generează diferențe între ei și femei. Răspunsurile acestei întrebări pun în antiteză teoria lui DePaulo e al. (1996) care afirmă că în viața de zi cu zi femeile spun mai multe minciuni decât bărbații. Conform lui DePaulo minciunile self-oriented sunt evaluate ca fiind mai negative decât cele other-oriented, deoarece persoanele care le folosesc își urmăresc propriul interes. Opus se află cele orientate către alții care sunt văzute a fi mai pozitive prin prisma faptului că aduc beneficii altor persoane.
Există și o diferență între momentul în care vorbești despre minciună propriu-zisă între femei și bărbați, respectiv femeile sunt mai reticente pentru că deseori ele folosesc minciuna ca un tertip pentru a flirta și pentru a ieși din situații de criză, sau pentru a face o impresie bună. În schimb, bărbații se raportează când vorbesc despre minciună a modul în care au fost mințiți și doar astfel pot analiza situația respectivă.
Cum am mai spus, subiecții de sex masculin aleg să mintă pentru a scăpa din anumite situații și de a se pune într-o situație favorabilă, spunând astfel minciuni orientate către propria persoană. În schimb, când vine vorba de a minți alte persoane, unul dintre subiecții intervievați consideră că fac acest lucru din ,, motive emoționale nu neapărat raționale” și că vor să protejeze acea persoană să nu sufere. Concluzia acestei întrebări este că nu existe diferențe în răspunsurile date în ceea ce privește tipurile de minciună, atât persoanele de sex masculin cât și cele de sex feminin afirmând că oamenii mint atât pentru beneficiul propriei persoane cât și pentru cel al altor persoane.
În ceea ce privește bărbații unul dintre respondenți este de părere că obișnuința oamenilor de a minți și naturalețea cu care fac acest lucru îi ajută să fie destul de greu de identificat de persoanele din jur. Cu privire la persoanele care nu reușesc să mintă consideră că nu țin cont de elementele nonverbale care ar putea să îi dea de gol atunci când zic o minciună, sau că nu au fost puși de multe ori în situația de a minți pe cineva . În plus acesta a dat un exemplu privind faptul că o bună abilitatea de a minți își poate avea rădăcinile încă din copilărie. Subiectul este de părere că acei copii care sunt pedepsiți mai mult atunci când sunt mici ,,dezvoltă mai bine abilități de minciună”, deoarece sunt obișnuiți să își mintă frecvent părinții și de cele mai multe ori nu au primit pedepse ulterior.
Așadar, conform răspunsurilor celor intervievați intrarea în reflex de a minți a unei persoane reprezintă principalul factor care influențează dacă o persoană poate minți mai bine decât altele. În schimb, pentru cei care nu reușesc să mintă și sunt prinși atunci când încearcă să spună o minciună cei intervievați sunt de părere că scăpările comportamentale precum și alte schimbări la nivel vocal sau psihologic influențează nivelul de identificare.
Așadar, toți cei trei subiecți de sex feminin au făcut referire atât la privire cât și la gesturile mâinii ca elemente nonverbale importante în vederea decodificării minciunii. La fel ca femeile și bărbații sunt de părere că gesturile mâinii și indicatorii nonverbali de la nivelul feței reprezintă cele mai bune elemente cu care îți poți da seama atunci când o persoană nu spune adevărul. În cercetarea condusă subiecții au identificat diferite elemente nonverbale pentru decodificarea minciunii. Printre acestea cele mai importante se număra:
Fața
În cazul femeilor, acestea au confirmat că prima parte a corpului la care se uită pentru a decodifica o minciună o reprezintă fața, în special la privire.
,, Cred că la privire mă uit, deobicei ochii, cum se zice, sunt oglinda sufletului și îți dai seama destul de ușor când te minte intru cut ori își mută privirea, ori nu te țintește cu privirea în mod direct” ( Femeie, 22, Student)
,, Mă uit la mimică feței [..]…își mută privirea, evită să mă privească în ochii” ( Femeie, 21, Student)
Deși toate subiectele au enumerat ca principal loc indicatorii nonverbali de la nivelul feței, unul dintre subiecți susține că fața este cea mai expresivă parte a corpului, dar nu consideră privirea un indicator viabil în decodificarea minciunii deoarece pot exista persoane care au o privire fixă indiferent de situație. Mai mult decât atât afirmă despre persoanele care nu știu să mintă că nu își mai pot controla ritmul clipitului, iar pupila acestora se mărește
La fel ca femeile și bărbații sunt de părere că fața reprezintă principalul indicator al minciunii, dar pe lângă privire enumeră și alte elemente de la nivelul feței. Modul în care privește o persoană, dacă îți evită privirea sau se uită în mod insistent la tine sau cum își încordează mușchii feței reprezintă principalele elemente nonverbale la nivelul la care persoanele de sex masculin se uită pentru a putea decodifica o minciună. Mai mult decât atât un respondent susține că la nivelul feței se produce cel mai ușor identificarea minciunii, deoarece expresiile faciale sunt involuntare și nu le poți controla, iar dacă există situații în care le poți controla, persoanele care fac acest lucru, o fac pentru că le cere domeniul în care lucrează. ( Masculin, 21, Student), Ca exemplu oferă zâmbetul ca un indicator nonverbal al minciunii, afirmând că există două tipuri de zâmbete real și fals, iar în cazul în care este prezent cel fals există un motiv ascuns. La fel ca și restul respondenților consideră privirea un element nonverbal import în decodificarea minciunii.
,, Ochii sunt un alt element important pentru decodificarea minciunii, de exemplu atunci când cineva își amintește un eveniment nu o să se uite niciodată în jos, deobicei te uiți în jos când vrei să inventezi o poveste.” ( Masculin, 22, Student)
Faptul că ce intervievați au răspuns că pentru aceștia elementele nonverbale de la nivelul feței reprezintă cel mai important indicator nonverbal în decodificarea minciunii întărește atât afirmația lui DePaulo și Friedman (1998) cât și pe cea a lui DePaulo, Roshental și Finkelstein ( 1978) conform căreia oamenii au deseori tendința de a se baza pe expresiile faciale ca element nonverbal în identificarea minciunii.
La nivelul corpului femeile nu au oferit răspunsuri ample privind părți ale acestuia care pot reprezenta elemente nonverbale importante în decodificarea minciunii. Printre acestea se număra dacă cel care minte realizează mișcări foarte rapide cu mâinile, dacă își freacă palmele dar și postura corpului. În plus mai face referire și la anumite schimbări fiziologice care apare atunci când o persoană minte.
,, Cred că postura corpului ar mai putea influența credibilitatea unei persoane, de asemenea modul în care respiră, dacă de accelerează, dacă nu, ar putea fi și mâinile deoarece foarte multe persoane au tendința să gesticuleze foarte mult atunci când vor să spună ceva ce nu e adevărat” ( Feminin, 21, student)
În schimb bărbații au fost mai deschiși privind exemplificarea unor părți ale corpului ca indicatori siguri ai minciunii. În acest sens ei au oferit ca exemplu mai multe părți ale corpului ca elemente nonverbale importante în decodificarea minciunii.
Printre acestea se număra anumite gesturi realizate cu mâna, ca de exemplu își duce mâna la față în special la nas sau punerea unor obiecte intre cel care minte și victimă. Pe lângă aceste exemple se numără și anumite gesturi realizate cu picioarele, dar respondentul nu le consideră a fi relevante în decodificarea minciunii. Mai mult decât atât și nervozitatea care apare la nivelul corpului poate reprezenta un indicator relevant ai minciunii. Atât mișcările prea dese ale mâinilor sau picioarelor cât și schimbarea poziției prea des pot reprezenta elemente nonverbale care pot apărea atunci când o persoană minte.
,, Avem și anumite elemente pe care poate să le pună persoana respectivă între ea și individul pe care îl minte. De exemplu poate să stea cu un scaun în față, poate să țină un pix ca să creeze oarecum o barieră între cei doi.” (Masculin, 22, Student)
Există astfel elemente nonverbale comune la care atât respondenții de sex masculin cât și de cei sex feminin se uită atunci când vor să își dea seamă dacă o persoană minte. Printre acestea se numără: modul în care o persoană privește și gesturile pe care realizează cu mâinile. În ceea ce privește diferențele dintre răspunsurile intervievaților acestea sunt date de exemplificarea mai multor părți ale corpului ca indicatori ai minciunii. Prin răspunsurile date respondenții întăresc afirmația lui Stephan Porter și Leanne ten Brinke (2010) conform căreia cea mai mare vizibili indici ai limbajului corpului asociați cu minciuna sunt ilustratorii și gesturile mâinilor.
Oamenii sunt destul de puțin capabili să decodifice minciună la nivel general și în toate situațiile. Cu toate acestea există profesii în care decodificarea minciunii reprezintă un factor benefic în demersul carierei. Pentru a afla care sunt principalele meserii în care este important să identificăm o minciună am adresat întrebarea respondenților în vederea obținerii răspunsurilor.
Și în cazul acesta răspunsurile celor intervievați au fost destul de asemănătoare., neexistând mari diferențe între profesiile date de persoanele de sex feminin și cele date de cei de sex masculin
Avocații s-au numărat a fi printre profesiile prezente în toate răspunsurile. Printre motivele invocate de aceștia se numără faptul că un avocat poate fi și un bun mincinos dar și un bun decodificator. Faptul că acesta se pune atât în situația de decodificator cât și în cea de ,,victima” îl poate ajuta pe acesta să identifice o minciună mult mai bine decar restul profesiilor, Mai mult decât atât ca persoana care lucrează în domeniul judiciar trebuie să fii total imparțial și din această cauză faptul că poți identifica atunci când o persoană minte poate reprezenta un beneficiu.
O altă profesie prezentă atât în răspunsurile femeilor cât și în cele ale bărbaților s-a numărat a fi cea de psiholog. Respondenții au avut diverse păreri în ceea ce privește motivul pentru care aceștia pot decodifica mai bine minciuna dar cel principal este dat de faptul că petrece foarte mult timp cu oamenii astfel încât ajunge să cunoască comportamentul uman în diferite situații.
,,Psihologii pentru că ei cunosc foarte bine comportamentul oamenilor și bănuiesc că în activitatea lor întâlnesc tot felul de personalități și ajung să cunoască oamenii dincolo de ce arată ei de fapt.”
Cu toate că aceste două profesii s-au numărat printre principalele răspunsuri oferite de respondenți, aceștia au mai enumera o serie de profesii precum profesii care lucrează în domeniul poliției cum ar fi detectivi, agenți guvernamentali dar și doctori. Și persoanele care lucrează în domeniul comunicării s-au numărat prin răspunsurile celor intervievați. Așadar acestea reprezintă principalele profesii pe care subiecții le consideră să decodifice minciuna. Expresiile faciele sunt involuntare și nu pot fi controlate și dacă le poți controla este foarte greu, iar cei care reușesc să le controleze sunt persoanele care lucrează în detectarea minciunii, dar nici ele nu le pot controla în proporție de 100%. Răspunsul vine în concordanță cu Ekman, O’ Sullivan și Frank (1999) care au demonstrat că o performanța slabă în decodificarea minciunii o au și persoanele care se ocupă cu aceasta, nu doar cele care pot fi mințite în relațiile interpersonale din viața de zi cu zi.
Concluzie
In aceasta cercetare am dorit sa …….
Cercetarea de fata a arata ca :
1) Principalele rezultate se numără că atât respondeții de sex feminin cât și de cei sex masculin au afirmat că mint cu privire la sentimentele, acțiunile și planurile acestora. Atunci când participanții au mințit pentru propriile sentimente aceștia au fost mult mai pozitivi și susțin că nu au avut remușcări prea mari față de persoana pe care au mințit-o. Așadar minciunile orientate către propria persoană au fost spuse din motive psihologice, cu scopul de a aduce beneficii emoționale și nu materiale. Chiar dacă participanții au spus mai multe minciuni self-oriented nici cele spuse cu scopul de a-i proteja pe ceilalți nu au fost nesiminificative. Deși minciuna este ceva frecvent în interacțiunile sociale zilnice, subiecții au fost de părere că minciunile spuse nu au avut un impact major, considerându-le chiar nevinovate.
In comparație cu bărbații, femeile au dezvăluit mai multe lucruri personale și emoționale despre acestea. Deși se presupune că femeile spun mai multe minciuni, cercetarea condusă a arătat că nu există diferențe între numărul de minciuni spuse de persoanele de sex feminin și cele de sex masculin.
Pentru că m-am raportat la minciunile spuse de participanți și nu și la situațiile în care au spus adevărul, nu putem știi dacă pentru o distincție între femei și bărbați adevărul ar fi reprezentat un element de diferențiere.
În ceea ce privește elementele nonverbale privind decodificarea minciunii printre cele mai importante se numară cele de la nivelul feței și al trunchiului. Astfel, putem observa că privirea reprezintă principalul indicator nonverbal decodificator al minciunii de la nivelul feței, subiecții afirmând că persoanele care mint au de cele mai multe ori tendința de a evita privirea sau de a se uita fix la persoana pe care o mint. Zâmbetul fals care nu produce modificări la nivelul mușchilor faciali reprezintă un alt indicator al minciunii. Oamenii au tendința de a se baza excesiv pe expresiile faciale ca indicator al minciunii chiar dacă studiile anterioare (DePaulo și Friedman, 1998) au demonstrat că acestea sunt cei mai derutanți indicatori ai înșelătoriei. În ceea ce privește corpul, mișcările mâinilor precum și plasarea diferitor obiecte reprezintă principalele elemente nonverbale viabile în decodificarea minciunii.
Cum am mai zis, nu există diferențe majore între numărul de minciuni spuse de femei sau de bărbați, doar diferă orientarea minciunii. Pe de-o parte femeile tind să mintă mai mult pentru propriul beneficiu în timp ce bărbații mint de cele mai multe ori pentru a proteja sentimentele cuiva.
Femeile vorbeau in edtaliu de minciuni ca ele mentionau. Inceredea interpesonaa
Bibliografie
Bhatt, S., Mbwana, J., Adeyemo, A., Sawyer, A., Hailu, A., &VanMeter, J. (2009). Lying about facial recognition: An fMRI study. Brain And Cognition, 69(2), 382-390.
Chelcea, S., Ivan, L., & Chelcea, A. (2008). Comunicarea nonverbalã: gesturile si postura: Cuvintele nu sunt de-ajuns (2nd ed.). Bucuresti: comunicare.ro.
Collett, P. (2011). Cartea gesturilor. Bucureşti: Editura Trei.
Darwin, C. (1872). The expression the emotions în man and animals. London, England: John Murray
Duran, N. D., Dale, R., Kello, C. T., Street, C. N. H., &Richardson, D. C. (2013). Exploring the movement dynamics of deception. Frontiers în psychology.
DePaulo, B., Lindsay, J., Malone, B., Muhlenbruck, L., Charlton, K., și Cooper, H. (2003). Cues to deception. Psychological Bulletin, 129(1), 74-118. Laura Muhlenbruck, Kelly Charlton, and Harris Cooper
Ekman, P. (1988). Lying and nonverbal behavior: Theoretical issues and new findings. J Nonverbal Behav, 12(3), 163-175. figura 1
Ekman, P. (2009). Minciunile adulților. Indicii ale înșelătoriei în căsnicie, afaceri și politică. București. Editura: Trei
Ekman, P. & Friesen, W. V. (1967). Head and Body Cues în the Judgement of Emoțion: A Reformulation. Perceptual and Motor Skills, 24, 711-724.
Ekman, P., O'Sullivan, M., & Frank, M. (1999). A Few Can Catch a Liar. Psychological Science, 10(3), 63-266.
Ekman, P. (2003). Darwin, Deception, and Facial Expression. Annals Of The New York Academy Of Sciences, 1000(1), 205-221.
Ekman, P. (1985). Telling lies. New York: Norton.
Ekman, P. (1988). Lying and nonverbal behavior: Theoretical issues and new findings. J Nonverbal Behav, 12(3), 163-175.
Ekman, P., O Sullivan, M.(1991). Who cand catch a liar? American Psyhologist, 46, 913-920
Freud, S. (1905) „Fragments of an analysis of a case of hysteria", Collected Papers, vol. 3. New York: Basic Books (republ. 1959)
Frank, M. G. & Ekman, P. (1997). The Ability to Detect Deceit Generalizes Across Different Types of High-Stake Lies. Journal of Personality and Social Psychology, 72(6), 1429-1439.
Goman, C. (2013). The truth about lies în the workplace. San Francisco: Berrett-Koehler Publishers.
Feldman, R., Forrest, J., & Happ, B. (2002). Self-Presentation and Verbal Deception: Do Self-Presenters Lie More?. Basic And Applied Social Psychology, 24(2), 163-170
Gamble, T., Gamble, M. (2014). Interpersonal communication. Building Connections Together.
Hirsch, A.R., Wolf, C.J. (2001). A case exemple utlizing practical methods for detecting mendacity: a case study, Journal of the American Academy of Psychiatric Law, 29(4), pp. 438-444
Klaver, J., Lee, Z., Spidel, A., & Hart, S. (2009). Psychopathy and deception detection using indirect measures. Legal And Criminological Psychology, 14(1), 171-182.
Knight, J. (2004). The truth about lying. Nature, 428(6984), 692-694.
Mann, S., Ewens, S., Shaw, D., Vrij, A., Leal, S., &Hillman, J. (2013). Lying Eyes: Why Liars Seek Deliberate Eye Contact. Psychiatry, Psychology and Law. 20(3), 452–461.
Martelli, M., Majib, J. M., & Pelli, D. G. (2005). Are faces processed like words? A diagnostic test for recognition by parts. Journal of Vision, 5, 58–70.
Nytimes.com,. (2015). Looking for the Lie – New York Times.
O’Sullivan, M., Ekman, P., & Friesen, W. V. (1988). The Effect of Comparisons on Detecting Deceit. Journal of Nonverbal Behavior.12(3). 203-215
Porter, S., & ten Brinke, L. (2010). The truth about lies: What works in detecting high-stakes deception? Invited article in a Special Issue of Legal and Criminological Psychology, 14, 119-134.
Porter, S. and Brinke, L. (2010). The truth about lies: What works in detecting high-stakes deception?. Legal and Criminological Psychology, 15(1), pp.57-75.
Rosenberg. E. L., Ekman, P., & Blumenthal, J. A. (1998). Facial expression and the affective component of cynical hostility în male coronary heart disease patients. Health Psychology. 17(4), 376-380.
Sporer, S., &Schwandt, B. (2007). Moderators of nonverbal indicators of deception: A meta-analytic synthesis. Psychology, Public Policy, And Law, 13(1), 1-34.
The Secrets of Body Language: Your Guide to Reading People’s Nonverbal Behavior And Mastering Your Own By Vanessa
DePaulo, B. M., Kashy, D. A., Kirkendol, S. E., Wyer, M. M., & Epstein, J. A. (1996). Lying in everyday life. Journal of Personality and Social Psychology, 70(5), 979-995
Vrij, A. (2000). Detecting lies and deceit: The psyhology of lying and implcations for profesional practice. Chichester: John Wiley& Sons.
Vrij, A., Granhag, P., & Porter, S. (2010). Pitfalls and Opportunities in Nonverbal and Verbal Lie Detection. Psychological Science In The Public Interest, 11(3), 89-121.
Vrij, A., & Semin, G. (1996). Lie experts' beliefs about nonverbal indicators of deception. J Nonverbal Behav, 20(1), 65-80.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Elemente Nonverbale In Decodificarea Minciunii (ID: 106746)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.