Elemente Mistice In Opera Lui Ion Creanga

Argument

CAPITOLUL I

ION CREANGĂ

REPERE BIOGRAFICE. FORMAȚIA TEOLOGICĂ

1.1.„Întoarcerea spre obârșii

Părinții. Școala.

1.3.Ion Creangă la vârsta fericită

1.4. Mirajul preoției

1.5. Diaconul răzvrătit

Capitolul II

prezentare generală

a operei lui ion creangă

2.1. Poveștile

2.2. Povestirile

2.3. Amintirile

Capitolul III

Elemente creștine în

Povestea lui Harap- Alb

3.1. Semnificația numelui Harap-Alb

3.2. Mitul în „ Harap-Alb”

3.3. Mitul Sfintei Duminici

3.4.Mitul Spânului și al Omului Roșu

Concluzii

Pagini 70

=== Elemente mistice in opera lui Ion Creanga ===

Argument

A scrie despre Ion Creangă și despre opera sa constituie o aleasă sărbătoare a sufletului românului de oriunde și de oricând.

Mi-am ales tema „Elemente mistice în opera lui Ion Creangă” pentru lucrarea de licență pentru a putea releva încă o dată lucruri pe care marii scriitori le-au observat la Ion Creangă: „talentul său de observație și de povestitor”.

Despre Creangă se mai poate scrie, și se va mai putea scrie întotdeauna, „subiectul” Creangă nu va putea fi epuizat niciodată. Creangă, așa cum spunea Ibrăileanu, este „Homer al nostru”, în el ni se descoperă exponentul sufletului românesc.

Creangă și-a făcut prezența în viața mea în anii copilăriei când destinul m-a pus față în față cu Soacra cu trei nurori, exemplar citit și răscitit. Era pe înțelesul nostru, al copiilor, nu era genul de poveste cu un limbaj greoi, inaccesibil acelei vârste, dimpotrivă, te capta și te putea face să-ți imaginezi scenele prin expresivitatea cuvintelor. Creangă este genul povestitorului care socializează cu cititorul. Atunci când citești opera lui Creangă, parcă îi simți vocea care se amplifică sau se simplifică (e vorba de tonalitate) în momentul în care povestește, îi simți prezența, îl vezi în momentul povestirii. Putem spune că el, Creangă, este accesibil oricărei vârste. „Oricum însă, important e că de la prima operă strict literară (Soacra cu trei nurori, 1875), până astăzi…, acest clasic a fost obiectul unei atenții crescânde, încât a vorbi de popularitatea unui artist și a nu-l cita pe Creangă ar fi o imprudență”.

Creangă este singurul scriitor care este aproape de sufletul omului, opera sa nu este încărcată de metafore și cuvinte greu de înțeles, dimpotrivă, el colaborează cu cititorul său, se identifică cu el.

Garabet Ibrăileanu, într-un excelent comentariu din Viața românească, anul 1910, spunea: „Lipsa de metafore în Creangă, unicul prozator român al cărui stil are particularitatea asta, este caracteristica acestui scriitor prin excelență popular și prin excelență epic.

Opera lui ion Creangă este epopeea poporului român”. Și tot Ibrăileanu completează și spune despre același că „ (…) este un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare, al sufletului moldovenesc între români, al sufletului țărănesc între țăranii moldoveni, al sufletului omului de munte între țăranii moldoveni”. Opera lui Creangă este înțeleasă ușor, datorită faptului că el explică ceea ce zugrăvește prin proverbe, el are concepția de viață a poporului, el este realist, ceea ce face ca și povestirile sale să fie lipsite de miraculos uneori. Pe de altă parte, personajelor pur fantastice ele le imprimă o viață curat omenească, mai bine spus, țărănească. Dacă în locul caprei am pune un nume femeiesc, în loc de iezi- copii, și în loc de lup- un țăran hain, ar ieși din această poveste o nuvelă din viața țărănească. În Creangă descoperim trăsături definitorii ale unei materii spirituale a fenomenului românesc.

În Povești și Amintiri, el nu se prezintă auditoriului ca individ, ci ca exponent al comunității, participă activ alături de cititor în derularea poveștii.

Alegând această temă, descopăr în Creangă un povestitor care a înfruntat greutățile vremii, datorită misiunii sale diaconale.

Mergând mai departe și cercetând biografia sa, am descoperit lucruri puțin cunoscute de „devoratorii” operei sale.

Ne-am obișnuit să vorbim despre Creangă ca despre un scriitor plin de umor sau mai bine-zis, să-l numim „omul proverb”, fără însă a ne arunca privirea asupra laturii sale spirituale, atât de greu încercată. Suntem surprinși să aflăm că el, Creangă, marele povestitor, a fost în stare sa sfideze Consistoriul, să nu se supună legilor înalților prelați. Datorită caracterului său rebel, va fi sancționat de nenumărate ori de către Consistoriu, sperând ei ca prin aceste sancțiuni diaconul Creangă să se cumințească.

În Biografiile realizate de George Călinescu, dar și de Ion Bălu, constatăm că Ion Creangă figurează sub apelativul „diaconul răzvrătit”, această denumire fiindu-i dată din cauza „năzdrăvăniilor” comise în timpul misiunii sale clericale.

Dacă facem o paralelă între misiunea sa clericală și poveștile scrise de el, putem constata că amprenta din timpul diaconiei este prezentă în mai toate poveștile cu o umbră de ironie. Drept exemplu ne este oferită chiar povestea Popa Duhu, unde Creangă „se răcorește”, folosind un ton ironic la adresa clericilor. Este singurul scriitor din literatura română care se ocupă de descrierea unor tradiții pe care, copil fiind, le văzuse în preajma sărbătorilor de iarnă, trezind astfel imaginația cititorului. Te face să te simți prezent în mijlocul colindelor și plugușorului, să simți aroma sărbătorilor.

Datorită întâmplărilor „nefericite” petrecute în timpul „păstoriei” sale, cât și datorită atitudinii contrare față de formele deșarte ale bisericii, contestând chiar existența lui Dumnezeu, a spune că ar fi fost „un ateu la suflet” ar fi un lucru neadevărat, întrucât, datorită bunului simț care îl caracteriza, el spunea mereu că orice lucru trebuie să aibă un înfăptuitor.

Dumnezeu, acolo unde este, citește în inimile drepților și nu osândește un om numai pentru că nu merge la biserică, de dragul popii. Creangă venea de la Humulești „cu un dispreț de țăran care muncește față de preotul care strânge”.

Despre Creangă putem vorbi la infinit, de aceea Constantin Ciopraga spunea: „Fenomenul Creangă rămâne în continuare un subiect deschis…Privilegiu al valorilor fundamentale…”.

CAPITOLUL I

ION CREANGĂ

REPERE BIOGRAFICE. FORMAȚIA TEOLOGICĂ

1.1.„Întoarcerea spre obârșii”

David Creangă, bunicul viitorului scriitor, copil fiind, el, ca întreaga sa familie, s-a aflat într-un grup de băjenari, care au trecut munții din Transilvania în Moldova în 1763- 1788, stabilindu-se în satul Pipirig, din Târgul- Neamț.

Mutarea lui David Creangă va fi evocată mai târziu de nepotul său în Amintiri din copilărie. În același timp a sosit în pipirig, tot din Ardeal, Ciubuc Clopotarul, cu nepoata acestuia se va căsători David Creangă.

Figura bunicului său David Creangă îl va urmări pe scriitor, de aceea el face simțită prezența acestuia în Amintiri. Aici aflăm că era un om așezat, liniștit la vorbă, „așa de liniștit că scotea din sărite pe slaba de înger Nastasie (n.n. bunica scriitorului)”.

Legenda vieții lui Ion Creangă începe odată cu stabilirea în ținutul Nemțului a strămoșilor din speța mamei. George Călinescu presupune drept loc de baștină al familiei Creangă Maramureșul și așeza între anii 1748-1788 trecerea în Moldova a străbunicului Ion Creangă, „moșul” cu cei patru copii ai săi: David, Petrea, Vasile și Ștefan. Dintre aceștia toți David va fi singurul care s-a evidențiat în plan social. În anul 1820 era fruntaș, iar apoi în 1828 ajunge primar.

Spița strămoșească a tatălui este originară tot din Transilvania. Tatăl scriitorului se trăgea din neamul lui Petrea Ciubotariul. Se pare că cineva din neam făcuse ciubote. Și cum o poreclă o poartă strămoșul însuși, înseamnă că exercitarea meșteșugului trebuie împinsă în veacul celălalt. În vremea aceasta, moldovenii purtau opinci, deci comerțul cu ciubote nu putea să prospere.

Se bănuiește că și familia lui Ștefan a Petrei se trăgea tot din Ardeal. Admitem acest lucru datorită sistemului închis al familiei ardelenești: „el se căsătorește în părțile lui, având silă de amestecătură și-și cunoaște neamul până la a noua spiță”.

1.2. Părinții. Școala.

Ștefan a Petrei se va căsători cu Smaranda. Timp de aproape două decenii, Ștefan a Petrei a avut o gospodărie înfloritoare. Zoe Dumitrescu-Bușulenga observa că Ștefan avea caracter sanguin, el învingea greutățile vieții și iubea cu mândrie libertatea.

Smaranda era o femeie harnică, muncea „de dimineața până seara, îngăduindu-și rara o clipă de răgaz”. Existența femeii se desfășura în nesfârșite activități rutiniere: gospodăria zilnică, deloc ușoară, îngrijirea copiilor, munca la țesutul postavului și confecționarea sumanelor. Smaranda Creangă este portretul generic al mamei conservatoare prin respectul față de tradiții (alungarea norilor cu toporul în mână, sfărâmarea cărbunelui aprins, care vuia sau țiuia, chemarea copilului afară să râdă la soare, ca vremea să se îndrepte după râsul lui etc), dar și dornică de înnoire prin conștientizarea rolului învățăturii în viața lui Nică.

Ea este cea care dorește ca Ion să meargă la școală, spre deosebire de ștefan a Petrei, care își vedea feciorii ajutându-l în gospodărie. De aceea când Nică ajunge la vârsta școlarizării, ele este contrariat pentru că „se bătea cu gândul să-l mâne cu cârlanii…”.

Ion îi va spulbera acest vis, pentru că va merge la școală și se va dovedi un elev „vrednic la carte și cânta la biserică”. De la Ștefan fiul va moșteni ironia usturătoare și fraza mușcătoare, cu forme și modalități dea percepe și judeca lumea sub aspectele ei negative. De la mamă va prelua perseverența și dragostea pentru învățătură.

1.3.Ion Creangă la vârsta fericită

„Paradoxal, discuția în legătură cu data nașterii lui Ion Creangă nu este nici astăzi încheiată”, deoarece datele de stare civilă sunt incerte și Creangă însuși se contrariază cu bună-știință, după interese de moment, ori de câte ori este nevoit să precizeze luna și ziua nașterii lui.

George Călinescu a încercat să determine data nașterii lui Creangă, el se oprește la data de 1 martie 1837, deoarece Creangă Creangă însuși pomenește acestă dată în trei împrejurări diferite: în ianuarie 1864, când Titu Maiorescu îi completează fișa pentru Școala Preparandală, creangă declară că are 27 ani; la cererea lui Iacob Negruzzi, care avea nevoie de data nașterii pentru a o menționa în Albumul Societății Junimea, Creangă afirmă că s-a născut în anul 1837; într-un Fragment de autobiografie, găsit printre hârtiile scriitorului după moartea lui, Creangă precizează de asemenea: „sunt născut la 1 marite 1837, în satul Humulești, județul Neamțului, Plasa de Sus, din părinți români: Ștefan a Petrei Ciubotariul din Humulești și soția sa Smaranda, născută din David Creangă din satul Pipirig, județul Neamțului”.

Ceea ce reliefează pregnant personalitatea lui Creangă va fi contactul cu școala. Inițial, școala intră firesc în existența lui Creangă. Părintele Ioan și bădița Vasile, dascălul, umblau prin sat, din casă în casă, sfătuind pe oameni să-și dea copiii la școală. Nică este unul dintre copiii care va merge la școala înființată de preotul Ioan, la poarta bisericii, într-o chilie destul de mare. Părintele supraveghea îndeaproape școala, îmbinând intransigența și severitatea cu o dragoste aproape filială. Pentru a stimula silința la învățătură a elevilor, el adusese în clasă „un scaun nou și lung”, pe care-l numește „Calul Bălan”, iar în ală zi îl aduce pe Sfântul Nicolae, un bici de piele împletit.

Încă din copilărie, Creangă se declară un băiat rușinos și fricos chiar de umbra lui. În această timiditate se ascunde și ambiția, acest lucru fiind dovedit prin refuzul său de a călări „calul bălan”. Preferă să renunțe la școală decât să fie supus unei asemenea umilințe.

Întâiul învățător al lui Nică a fost Bădița Vasile, un flăcău „zdravăn, frumos și voinic”, pe care copilul și-l amintește cu zâmbetul pe buze.

Creangă va merge la școală până în vară, „poate fi socotit acum ca absolvent al întâiei clase primare”. Pentru că bădița Vasile este luat la oaste, locul lui va fi ocupat de dascălul Iordache, din pricina căruia Nică va părăsi școala. Holera care se abate asupra satului nu numai că îi scapă pe copii de dascălul „cel rău”, dar îl „acaparează” și pe ion. Năzdrăvanul scapă de sub „mantia ucigătoare” a acestei boli.

Pentru că Smaranda nu a fost mulțumită de modul în care dascălul Iordache își făcuse datoria, hotărăște împreună cu Ștefan să îl trimită pe Nică la Broșteni. Cheltuiala drumului va fi suportată de David Creangă, cel care îl va duce pe Nică, împreună cu Dumitru, fratele cel mic al Smarandei, la școala din Broșteni.

Aici va avea ca învățător pe Nicolae Nanu, ardelean de origine. Cursurile durau patru ani. Pe perioada studiilor, copiii vor fi găzduiți de Irinuca, o femeie sărmană, al cărei soț și fiică lucrau toată săptămâna în pădure, la tăiat lemne.

În miercurea din a patra săptămână a Postului Mare, copiii s-au trezit plini de râie: se molipsiseră de la caprele Irinucăi. Nicolae Nanu le-a interzis să mai intre în clasă. La îndemnul unei bătrâne, copiii nu reușesc să scape de râie deși încearcă tot felul de leacuri; iar pentru a accentua și mai rău situația lor, cei doi rostogolesc o stâncă direct peste casa Irinucăi. Piatra trece prin tinda casei, sfâșie o capră și se oprește în apele Bistriței.

Înspăimântați, băieții își strâng lucrurile în grabă și cu o plută ajung la Pipirig. Aici Nastasia îi scapă de râie. Totuși, se vor afla toate peripețiile celor doi. Nică va scăpa oarecum „basma curată”.

Problema școlii rămâne deschisă. De întoarcerea la Broșteni nu mai poate fi vorba. Școala se desființează în martie 1851 din cauza decesului lui Nanu. Toată vara anului 1849, Nică a rămas acasă. În noiembrie s-a răspândit vestea că mai mulți locuitori din Târgul- Neamț au trimis o cerere către „Departamentul averilor bisericești și al învățăturilor publice” prin care se cerea înființarea unei școli publice „pentru învățătura tinerimii de acolo”. Însă acest lucru a rămas în stadiul de jalbă și atât.

În iarnă Smaranda reușește să-l înduplece pe Ștefan să-l ducă pe băiat la psaltul de la biserica Adormirea din Târgul Neamț, Simion Fosa. Ion Creangă va merge pentru puțin timp la această școală: „Apoi, nemaigăsindu-se învățător ori sorcoveț, nu mai merge la școală aproape trei ani. Acum între 13 și 15 ani, băiatul face probabil cele mai multe din năzdrăvăniile de care vorbește în partea a doua a Amintirilor”.

În 1853, Ion va merge la școala din Târgul- Neamț, aici el va intra în clasa a treia. Ion reușește să se dovedească „bun la toate materiile”.

Nică este nemulțumit și de această școală, de aceea insistă pe lângă Smaranda să-l trimită la Fălticeni la „fabrica de popi”. Astfel se face că în anul 1854 Nică mergea spre acest loc. Aici cursanții învățau cum să se poarte în biserică, fără să cadă în erezie. Găsim aici tineri, însă și unii mai în vârstă, dornici să se popească, cheltuind în acest scop bani mulți, pentru că cel care îi învăța, catehetul, trebuia plătit.

Nu se știe cu exactitate câți ani trebuiau să urmeze cursanții pentru ca mai apoi să devină preoți. Pentru că „studioșii” consideră că unui popă nu-i trebuie carte, ei își petrec timpul alocat studiului dând petreceri sau stând în crâșme. Bucuria lor ține puțin, pentru că Mitopolia va decide închiderea școlii de cateheți și mutarea școlarilor la Seminarul de la Socola, din Iași. „Creangă pleacă la Iași într-un surghiun, purtând imaginea Humuleștiului în suflet”. Ea reprezintă o dureroasă dezrădăcinare, o brutală frângere de sine.

Plecarea fusese hotărâtă de alții. Stăruințele lui de a rămâne în sat sunt respinse de Smaranda cu asprime, iar Ștefan a Petrei își aprobă soția posomorât.

Seminarul Socola, „școală înaltă”, era renumită pentru profesorii săi. Corpul didactic era alcătuit din profesori de peste munții din Banat și Bucovina. Nu se cunosc multe lucruri despre perioada petrecută de Creangă aici.

Ion a studiat la Socola Sfințita istorie a Noului Testament, de Hristotr Scriba, Istoria bisericească pe scurt de Filaret Scriban, Manualul de tipicul și formularul slujirei de Dumnezeu de protosinghelul Melchisedec, Sfințita ermeneutică de Filaret Scriban.

1.4. Mirajul preoției

Moartea neașteptată a lui Ștefan a Petrei, în iunie 1858, schimbă cursul existenței lui Ion Creangă și-l transformă pe tânărul seminarist într-un adult nevoit să devină independent, înainte de vreme. El este nevoit să ia o hotărâre care nu este corespunzătoare năzuințelor sale, pentru că el nu dorea să fie un simplu popă cu preoteasă și copii.

Pus în fața unei situații tragice, Creangă înaintează seminarului, la 10 septembrie „o răclamatoare replică”, în care arăta că nu mai poate continua „ cursul al doilea” din următoarele motive: „ părintele meu s-a săvârșit din viață”, „maica mea este bolnavă de patru ani și cu șapte copii mai mici decât mine”. De aceea el roagă comitetul să elibereze „ cuvenitul atestat” prin care se demonstra că a frecventat cursurile seminarului. La 14 septembrie, seminarul îi eliberează, nu actul așteptat, ci doar o adeverință care să-i servească drept dovadă, până îi vor elibera atestatul cuvenit hirotoniei. Se presupune că în timpul așteptării atestatului, Creangă a mers la București unde a ajutat-o pe Smaranda la treburile gospodărești. Un lucru e sigur, el nu dorea să rămână în sat. Vladimir Streinu afirmă că Nică prinsese gustul orașului, conștiința lui avea „voințe de viață urbană”. Astfel, el se reîntoarce la Iași plin de dorința „de a căuta o parohie potrivită, cu un preot titular mai în vârstă și cu o fată de măritat”.

La 30 iulie 1859, Ion Creangă primește de la secretariatul seminarului atestatul. Cu hârtia în buzunar, Creangă face întâiul pas pripit din viața lui. Lipsa de experiență îl determină să intre, prin căsătorie, într-o lume în care acționau alte obiceiuri și legi nescrise decât acelea în mijlocul cărora se formase.

După obținerea atestatului, tânărul s-a întâlnit cu preotul Ivanciu, cunoscut mai demult. Acesta îl duce și îl prezintă preotului Ioan Grigoriu, de la biserica Patruzeci de Mucenici, din Iași, a cărui fiică era trecută de 14 ani. Tânărul, „subțirel, prelung la față, cu mustața fină și bărbița tunsă, ghicindu-i-se bălaie, însprâncenat și cu căutătura pătrunzătoare, șiret în colțul buzelor și jovial”, a plăcut fetei orfane de mamă, ca și tatălui, de altfel, și nunta s-a hotărât pe loc. Între ginere și socru se face o hârtie de zestre, care este semnată de părintele Andrei, care s-a dovedit a fi fost pețitorul și nu părintele Ivanciu.

Pe lângă valorile mobile, Ioan Grigoriu, socrul, încearcă să-și îndeplinească promisiunea făcută. El încearcă să-l ajute pe Creangă printr-o petiție trimisă Mitropoliei, prin care arăta nevoia de un al treilea preot la biserica a cărui paroh era. Cererea este respinsă se pare din cauza vârstei lui Creangă, aflat atunci la doar 24 ani.

De acum încolo relațiile dintre socru și ginere se deteriorează. Socrul se dovedește a fi un mare chefliu, iar Creangă este tratat în casă ca o slugă oarecare. Nemaiputân îndura, toate aceste lucruri, la 19 decembrie 1859, el înaintează mitropolitului Sofronie Miclescu o „plecată suplică” prin care cere hirotonia întru diacon. Mitropolitul acceptă cererea, iar a doua zi de Crăciun arhieireul Ghenadie Șendrea îl hirotonisește pe Creangă „diacon definitiv” la biserica Prea Cuvioasei Paraschiva din Târgul- Frumos. Tot atunci este numit diacon și al Bisericii Sfintei Treimi din Iași. El va continua să locuiască în spațiul socrului său ,pentru că situația materială nu-i permitea să-și ia o proprietate a sa. La 12 ianuarie 1860, socrul său încearcă să-l omoare, Creangă abia scapă din mâinile ucigătoare ale acestuia. Datorită acestui lucru, Ion Creangă redactează o „plecată și lăcră toare suplică” pe care o înaintează mitropolitului. La cercetările făcute de dicosterie, tot Creangă este făcut vinovat, deci fără îndoială că cei care cercetaseră erau prieteni cu Ioan Grigoriu. Ion Creangă este arestat în aceeași zi.

La 16 ianuarie este eliberat de către mitropolit. După alte discuții cu socrul său, Creangă se mută cu soția în altă locuință, aflată în curtea aceleiași biserici.

La 19 aprilie 1860, epitropul Vasile Drăghici, cu consimțământul lui Creangă, intervine la mitropolie ca tânărul să fie mutat pentru slujba diaconiei la biserica Patruzeci de Mucenici.

Între diacon și epitropie se încheie un contract, prin care Creangă se angaja să fie ascultător și respectuos față de preoții care slujeau la această biserică.

În ziua de 19 decembrie s-a născut Constantin, unicul fiu al lui Ion Creangă, băiatul a fost botezat de preotul I. Anastasiu. Lucrurile între Creangă și socrul său par să nu se fi rezolvat, de aceea atunci când postul de diacon de la mănăstirea Bărboi rămâne liber, el va i ocupat de Ion Creangă.

La 8 mai, Mitropolia îi acceptă cererea prin care solicita postul de diacon al mănăstirii. Ion Creangă se mută la mănăstirea Bărboi. Necazurile îl urmăresc și aici. Legea secularizării averilor mănăstirești se răsfrânge și asupra stării materiale a diaconului.

Din iulie 1864 până la sfârșitul anului 1872, existența publică a lui ion Creangă se desfășoară pe două planuri paralele, distincte: pe de o parte, diaconia, cu servituțile și neplăcerile ei, iar pe de altă parte, profesoratul cu deplina dăruire și satisfacțiile lui morale. Creangă însuși de această scindare existențială.

1.5. Diaconul răzvrătit

Odată cu desființarea postului de diacon, Ion Creangă ar fi trebuit să părăsească locuința ocupată la Bărboi. Neavând însă posibilitatea de a-și închiria o altă locuință în oraș, se învoiește cu arhiereul Diodias și, primind și aprobarea mitropolitului, rămâne mai departe în curtea bisericii.

Condiția pusă de mitropolitul Calinic lui Creangă a fost să slujească în continuare în biserică, fără salariu. Diaconul acceptă, însă solicită o altă locuință, din cauza membrilor numeroși ai familiei (frații scriitorului stăteau acum cu el). Doleanța i-a fost îndeplinită și în același an se mută într-o altă casă, mai mare. În asemenea condiții, diaconul rămâne la Bărboi până în februarie 1866.

În 1865 unul dintre cântăreții bisericii insistă să i se repatrieze locuința ocupată de familia Creangă, semn că diaconul, ocupat acum cu școala și cu învățătura, dădea rar pe la biserică și era considerat un tolerat. Ceea ce își dorise dascălul nu se realizează, întrucât mitropolitul militează în favoarea diaconului.

În ianuarie 1866 s-a răspândit vestea că la intervenția mitropolitului Bărboiul va trece în categoria bisericilor de gradul întâi, de aceea Creangă dorește să fie reîncadrat în postul de iero-diacon. La acea dată, Creangă era institutor. Profesiile de institutor și diacon se excludeau sub raportul pasiunii, dar erau complementare, întrucât cumularea salariilor asigura familiei un nivel de viață mai ridicat.

Trecerea bisericii Bărboi în categoria întâi întârzie. În februarie 1866, diaconul mănăstirii Golia se mută la Sfântul Spiridon. Creangă este instalat diacon la mănăstirea Golia. Aici se mută în fosta cancelarie a mănăstirii, care avea două camere spațioase.

Anul 1866 aduce o pronunțată stabilitate în existența lui Ion Creangă și marchează totodată începutul unei deschideri spre lume. În anul 1866, la alegerile pentru întâia Cameră a domnitorului Carol I, Creangă participă entuziast, cerând „învățătura elementară, care până astăzi nu este destul de bine organizată”.

Expansivitatea socială constituie suportul pe care va crește unul din elementele structural specifice marelui creator: contemplativitatea. Această contemplativitate a contribuit hotărâtor la cristalizarea gândirii lui originale care a atras și fermecat pe contemporani și în care își va implanta rădăcinile întreaga lui operă.

Acum, când totul părea că devenise trainic și statornic, Ileana, care își urmase peste tot soțul, își părăsește bărbatul și copiii în primăvara anului 1867. Motivele părăsirii nu sunt clare, Vladimir Streinu o acuză pe Ileana, reproșându-i „purtările ușuratice”, iar lui George Munteanu „purtările ei” nu i se par „să fie ale unei mame pătrunse de îndeletnicirile și datorințele matrimoniale”.

După plecarea Ilenei, nu mai fost „nici un chip în viața lui Ion Creangă”, el nu s-a mai recăsătorit. „Tragedia” aceasta făcea practic imposibilă intrarea lui I. Creangă în preoție, el va fi sortit să rămână toată viața diacon. Ca să uite de această suferință, împreună cu alți institutori, se apucă să elaboreze un nou tip de abecedar.

În primăvara lui 1867, la Creangă apare o accentuată schimbare comportamentală. Surprinzând, analizând perioada de după plecarea Ilenei, G. Călinescu a văzut în atitudinea lui Creangă „o repezeală nechibzuită, o aroganță”, iar Vladimir Streinu a avut sentimentul că diaconul urmărea în acest chip „să se despartă de tagma preoțească”.

La 26 februarie 1866 începe primul conflict (din lungul șir de conflicte ce vor urma) cu autoritățile clericale.

Cu o seară sau două înainte, Ion Creangă fusese la spectacolul dat de Teatrul Național, cu piesa Descoperirea Americii. Deși știa că nu avea voie să meargă la teatru, din cauza canoanelor Sinodului din 692, el își asumă toate riscurile. În acea seară au mers la spectacol alți patru preoți pe care Creangă îi cunoștea: Gh. Folescu, Al. Ionescu, Ioan și Vasile Pompilian. „Fapta” celor cinci este aflată din „gura” unui ziarist „scandalizat”, care relatează acest lucru în ziarul ieșean Convențiunea. Vladimir Suhopan, locțiitorul mitropolitului, poruncește protopopului Buțureanu să cerceteze cele aflate. Acesta cere „părinților” să răspundă dacă au mers la teatru. Ion Creangă nu se disculpă așa cum vor face ceilalți, ci va recunoaște clar că a vizionat piesa de teatru.

Mitropolitul Calinic află și el acest lucru și cere ca cei cinci să fie opriți de la slujire, ceea ce-l face pe Ion Creangă să-și continue acțiunea „ofensatoare” la adresa prelaților, el continuând să meargă la teatru. Pentru a nu mai da prilej la alte vorbe, Calinic îi iartă, înainte de Paști, pe culpabili și Creangă se reîntoarce la slujba de diacon.

În luna mai 1868, diaconul declanșează un alt conflict. Pe turla bisericii Golia se adunau, făcând larmă, o mulțime de ciori. Într-un moment de supărare, iritat de croncănitul păsărilor, Creangă ia pușca și o sloboade în mijlocul păsărilor. În ograda spitalului se afla și spitalul de alienați mintali. Intendentul ospiciului îl reclamă ziarului Curierul de Iași, unde apare articolul cu numele „Tragerea la țintă și vânatul de păsări în mijlocul orașului”. Aflând și de această „ispravă”, mitropolitul Calinic îl sancționează iarăși pe diacon cu oprirea de la serviciul divin și ordonă o altă anchetă. Diaconul este anchetat din nou, însă la sfârșitul anchetei, mitropolitul pune pe raportul lui Buțureanu rezoluția: „Se va avea în vedere” și cazul este închis.

O vreme nu se mai întâmplă nimic. Apoi Ion Creangă se hotărăște să părăsească ograda Goliei, unde ar fi avut impresia că este continuu urmărit, și, cu aprobarea ministerului, face schimb de posturi cu Gh. Ienăchescu, institutor la Școala Primară, sucursala de băieți, numărul 1, Sărărie, pentru că școala avea și locuință pentru învățător. Mutarea s-a făcut pe 14 octombrie 1870. Creangă nu a eliberat însă casa ocupată la Golea; venea uneori pe aici, continuând să păstreze cheile mai bine de un an, pentru că nu avea unde să-și ducă mobila și puținele lucruri agonisite.

Dar ceea ce se întâmplă în primele zile ale lunii august, 1871, pecetluiește definitiv soarta lui Creangă. Preoții purtau pe atunci părul împletit într-o coadă ce cădea pe spate și nu o singură dată diaconul își va fi simțit incomodă și inutilă această podoabă capilară, pe care profesorii de institut o făceau și mai anacronică. De aceea hotărăște să meargă la bărbier și să-și taie pletele. Tăierea părului s-a produs vara, pe căldură, când Creangă avea obiceiul să bată drumurile de la țară și să se scalde în Prut. „Plictisit de coada care îl rodea ca o șopârlă pe ceafă, fu fulgerat de o idee năstrușnică: s-o taie”. Când s-a văzut cu coada tăiată, probabil s-a căit, drept dovadă că a umblat prin canoane și a găsit un articol care-l făcea pionier al portului preoțesc modern și reformator al tradițiilor. Astfel, a găsit un articol după care nu numai că nu era oprit să-și taie părul, ci chiar îndatorat a și-l reteza și care lămurea că diaconii și clericii tineri îndeosebi nu trebuie să poarte plete lungi spre „sminteala oamenilor”. Deci, diaconul se tunsese spre a nu sminti pe credincioși. Acest lucru nu i-a convins pe înalții prelați, care spuneau că pletele au menirea de a deosebi clerul ortodox de clerul altor culte. Prin fapta comisă se proba încă o dată indiferentismul diaconului vis-a-vis de părerile prelaților.

În noua năzdrăvănie a lui Ion Creangă, G. Călinescu a văzut „ori nechibzuință, ori plăcerea de a o rupe cu scandal de preoție”, Vladimir Streinu spune că Ion Creangă a făcut acest lucru din cauza siguranței pe care i-o oferea profesia de învățător, „de stabilitatea căreia nu se putea îndoi”, iar George Munteanu întrezărește „un mod cât se poate de pașnic de-a o rupe cu biserica”

Legenda spune că diaconul își tunsese pletele, pentru ale oferi unei frumoase călugărițe, care se pare că i le admirase, însă acestea sunt doar zvonuri care nu pot fi probate niciodată.

„Năzdrăvănia ” nu a fost trecută cu vederea de către superiorii diaconului, arhimandritul Buțureanu a expediat un raport Mitropoliei, cerându-i mitropolitului să-i interzică liturghisirea.

La rândul său, Buțureanu găsește un canon, dat de Sinodul VI Ecumenic, prin care se interzicea preoților să se radă și să se tundă spre a nu arăta „totdeauna ca niște tineri fără barbă”.

După cercetări, mitropolitul poruncește ca diaconul să fie chemat spre dreaptă judecată în fața Consistoriului, care, ținând cont de „conduita lui socială” antecedentă și de faptele din dosarele anterioare, spre a-și spune opinia. Se stabilește ziua de 10 septembrie 1871 pentru ca diaconul să se prezinte în fața Consistoriului. În ziua și la ora stabilită, Creangă se prezintă, dar este lăsat să aștepte, fără ca nimeni să-l bage în seamă, de aceea diaconul recurge la un gest extrem.

Întors acasă, el redactează un protest „de-o impertinență abia cuviincioasă în formă”. În acest protest semnalează unele nereguli ce stau la baza Consistoriului, și anume: cei care alcătuiau Consistoriul și doreau să-l judece nu aveau suficiente cunoștințe de teologie, îi acuză că nu au citit foarte bine canonul 96, dat de Sinodul VI, ignorând nota adăugată dedesubt etc.

În ziua de 11 septembrie, Creangă este așteptat din nou la Consistoriu, însă de această dată el nu se mai prezintă. Este rechemat pe 13 septembrie. El consimte că a primit citația, însă a declarat că din motive de sănătate nu se poate transporta la Consistoriu.

La 20 septembrie, Ion Creangă este judecat în lipsă, și se decide să fie oprit „pentru totdeauna” de la liturgisire. Este înștiințat oficial de acest lucru în 11 octombrie 1871.

Din cauza stângăciei formulării înștiințării de către Buțureanu, Creangă Creangă înțelege sau vrea să înțeleagă că i sa interzis pentru totdeauna slujirea. În realitate, „pentru totdeauna” însemna perioada în care diaconul trebuia să dea semne de pocăință, pentru a se îndrepta și pentru a putea oficia slujbele. „Obținând” acest lucru, Creangă renunță la semnele exterioare ale diaconiei, dă jos anteriul, pune potcapul în cui și îmbracă haine de târgoveț, iar pe cap poartă căciulă sau pălărie.

Aflându-se aceste lucruri și la Consistoriu, cei de aici rămân consternați de atitudinea diaconului, deoarece ei nu înțeleseseră prin „totdeauna” ieșirea definitivă in rândul clericilor, ci doar o perioadă de un an în care diaconul trebuia să-și revizuiască comportamentul. Aceste lucruri nu se schimbă, întrucât sub acest aspect, Creangă merge la școală pe drum, dând oamenilor ocazia de a vedea în el un „răspopit”. El declara că odată ce înalții clerici l-au scos din rândurile lor „pentru totdeauna”, el nu mai era diacon și deci putea să umble îmbrăcat cum dorea.

Lucrurile continuând în ritmul acesta și văzând înalții clerici că diaconul nu dă semne de îndreptare, îl pun în fața faptului împlinit și-l întreabă dacă mai dorește să rămână în cadrul Bisericii. Răspunsul său a fost „țanțoș”, el declarând că măsura luată de Consistoriu împotriva lui este ilegală, întrucât este dată fără avizul Sinodului eparhial și deci el se consideră încă diacon.

Sătui de năzdrăvăniile diaconului, la 15 iunie 1872, Mitropolia face o adresă Ministerului Cultelor prin care solicită să se facă publică suspendarea „pentru totdeauna” din sânul Bisericii.

De la George Călinescu aflăm din memorabila lucrare Istoria literaturii române de la origini până în prezent că „satiricul diacon”, după ce scapă de potcap și anteriu, le trimite la Mitropolie cu mesajul batjocoritor „De la această biserică mi s-au dat, la această biserică le dau”.

Pentru că diaconia nu îi dăduse satisfacție, Creangă se întoarce la dragostea sa, la profesia de învățător, unde se pare că a avut mai mult succes.

Ion Bălu, în lucrarea Viața lui Ion Creangă, ne înfățișează cele două lumi într-un limbaj metaforic: „În vara anului 1872, imediat după încheierea anului școlar, institutorul Ion Creangă, lăudat de toți, se întâlnește cu rebelul diacon Ion Creangă; pentru ultima oară cele două lumi se intersectează, apoi de despart definitiv”.

Capitolul II

prezentare generală

a operei lui ion creangă

2.1. Poveștile

Ion Creangă, autorul unei opere restrânse ca volum, dar monumentală prin originalitate, prin calitatea artei și prin farmecul ei incomparabil, a fost apreciat multă vreme ca un scriitor „poporal”, un bun culegător de povești populare, înzestrat cu oarecare talent, geniul lui fiind recunoscut mai târziu.

Deși majoritatea scrierilor lui Creangă s-au tipărit în revista Convorbiri literare, iar Junimea, în frunte cu Titu Maiorescu, a fost favorabilă afirmării talentului său, el s-a bucurat acolo de o prețuire deplină.

„Junimiști ca I. Negruzzi, Gane, Panu, Pogor l-au apreciat și încurajat cu simpatie pentru talentul său de povestitor, pentru umorul cu care știe să istorisească snoave și anecdote, fără să înțeleagă suficient meritul artistic deosebit al poveștirilor citite de Creangă, nota lor originală”.

În ceea ce privește opera propriu-zisă, Negruzzi este departe de a înțelege valoarea covârșitoare a lui Creangă pe care îl socotește un scriitor popular prin excelență, un talent naiv.

„În Junimea (1890), Leon C. Negruzzi îl numește pe scriitorul nostru „vârtosul glumeț Creangă”.

Iorga îl remarca pe Creangă drept un vizual . El este preocupat nu atât de descrieri de natură și portrete, cât mai ales de acțiuni- modul lui de a vedea este mereu concret. Insistând asupra coloraturii speciale a operei, o consideră categoric superioară modelelor folclorice și în recunoaște scriitorului, față de Petre Ispirescu, „merite superioare”: „Pe cât de străin de stilul curent este Creangă, pe atât de mult orizonturi deschide el către lumea țărănească, specială, din codrii Neamțului, pe atât este lipsit de caracter local Petre Ispirescu”.

Făcând referire la unele din povești și povestiri, Iorga remarcă unele elemente ale artei satirice a scrierilor lui Creangă, ca și bogăția dialogului, la fel cum tot el afirmă printre primii superioritatea Amintirilor față de povești.

Primul critic ce i-a înțeles opera lui Creangă este G. Ibrăileanu. El este cel care a spus că proza lui reprezintă sinteza, realizată genial, dintre elementul popular și conștiința artistică individuală: „Autorul profund – demiurgos- al operei lui Creangă e poporul, concepțiile lui Creangă sunt ale poporului, al lui Creangă e numai talentul pe care-la are din naștere”.

G. Ibrăileanu sublinia faptul că opera lui Creangă este „epopeea poporului român” și „Creangă este Homer al nostru”. „s-a vorbit mereu despre realismul basmelor și povestirilor lui Creangă. Chiar în așa măsură încât Ibrăileanu le numea adevărate „nuvele din viața satului”. De aceea astăzi pornim în analize de la această premisă ca de la un dat”.

„Poveștile de o anumită întindere și alcătuire specifică sunt puține la număr, restrânse ca volum ca volum global, și au apărut toate în Convorbiri literare (1875- 1879)”, în decurs de cinci ani, iar post-mortem Făt Frumos, fiul iepei nefiind terminată.

De fapt, ca și în cazul lui Eminescu, opera publicată a lui Creangă e cât se poate de restrânsă. Dacă uriașa operă manuscrisă a lui Eminescu s-a păstrat în cea mai mare parte datorită unor anumite circumstanțe, în cazul manuscriselor lui Creangă, soarta a fost mai vitregă. „Cu excepția a aceea ce a predat lui E. Gruber pentru ediția în două volume din 1890-1892, Tinca Vartic s-a grăbit să-și elibereze casa de hârțoagele rămase după moartea povestitorului, vânzând manuscrisele sale care par să fi fost sumedenie pe la băcani. Nu se mai poate urmări așadar în detaliu , ca la Eminescu, structura, dimensiunile laboratorului artistic al lui Creangă”.

Procesul activității creatoare la Creangă se desfășoară în mod firesc de la simplu la compus, de la o mare economie de mijloace la o revărsare a acestora.

Pe cât sunt de lineare povestirile și basmele începutului, în care se simte nu atât timiditatea, cât reținerea autorului, care nu cunoaște încă reacția publicului pentru a se dezvălui complet, pe atât sunt de bogate realizările maturității scriitoricești atinse de Creangă după un scurt interval, 1875- 1878.

În ordinea apariției, cea dintâi povestire citită la Junimea, apoi publicată în Convorbiri literare din 1 octombrie 1875, a fost Soacra cu trei nurori. Despre motivul bătrânei femei rele în ipostază de soacră, „Boutière afirmă că e rar întâlnit în afara teritoriului românesc”.

În povestire lui Creangă, după o scurtă expoziție, cuprinzând însă toate elementele definitorii pentru caractere; în prezenta, babă și feciori, acțiunea se desfășoară cu destulă rapiditate,, la început „în vremea de huzur a babei”, când oprimarea nurorilor celor vârstnice era în toi.

Acțiunea este încetinită de autor odată cu apariția nurorii celei tinere, care este generatoarea conflictului. Ea este cea care pregătește demascarea babei, punând la cale petrecerea din bordei, apoi bătaia soacrei și interpretarea subiectivă a ultimelor gesturi acuzatoare ale acesteia.

Capacitatea de individualizare realistă a prozatorului se dezvăluie chiar din această primă povestire. Cu personajele secundare, lucrurile se sfârșesc destul de repede: feciorii, ca și nurorile mai mari, sunt niște proști neinteresanți. Ei sunt „nalți ca niște brazi și tari de vârtute, dar slabi de minte”. Cei trei feciori apar o singura dată, dar într-un chip memorabil, prin grotescul, uimitor de subtil exprimat, al scenei.

Lipsiți de personalitate, obișnuiți să asculte de mamă, cum avea, probabil, după aceea, să asculte de neveste, ei reacționează „în cor”: „- Da’, ce face mămica? Întreabă cu toții deodată când dejugau boii”.

Caracterul nurorilor celor mari este sugerat tot în treacăt, deși poate ceva mai insistent decât în cazul feciorilor, ele fiind legate hotărâtor de acțiunea nurorii celei tinere. Caracterizările lor sunt substanțiale încă de la început. Cea dintâi este „nu prea tânără, naltă și uscățivă, dar robace și supusă”, ceea ce înseamnă în opinia lui Creangă, bătrână și urâtă, îi place feciorului celui mare obligatoriu pentru că îi place babei.

La fel cea de-a doua noră, „mai în vârstă și ceva încrucișată, dar foc de harnică”, ea este dată de soție feciorului mijlociu. Nurorile sunt mai mult decât supuse, aproape că nu mai dormeau de frica soacrei.

Pe acest fundal de prostie stăpânește soacra, baba cea rea. După venirea nurorii celei nealese de ea, care îi va uzurpa autoritatea, baba dă drumul întregii sale răutăți: „rodea în nurori cum roade cariul în lemn”.

Nora cea mică reprezintă fermentul răzvrătirii împotriva tiraniei babei. Ea nu suportă inegalitatea și nedreptatea de tratament al oamenilor. Ea este cea care descoperă minciuna spusă de babă nurorilor, cu privire la ochiul neadormit, prin vizita născocită a părinților ei. Tot ea pune la cale festinul prin care se înfruptă din bucatele păstrate de baba zgârcită. Sfârșitul babei va fi pus la cale tot de ea. După ce baba este redusă la tăcere și nu mai poate face nimic împotriva celor trei nurori, „apare o enumerare de tehnici în momentele ultime ale babei, când nurorile, pentru a-i grăbi sfârșitul, pomenesc de toate cele necesare înmormântării și despre credințele legate de moarte dupe”.

Cornel Regman subliniază și el acest lucru: „Nurorile fac mare haz din montarea ceremonialului de pregătire al mortului și al înmormântării, cu superstițiile adiacente, îngrozind-o pe babă cu ce-o așteaptă”.

Baba moare, iar feciorii rămân cu soțiile lor, bucurându-se de „testamentul mimic” lăsat de babă și interpretat favorabil de nora cea mică.

Zoe Dumitrescu-Bușulenga îl numește pe Ion Creangă „un mare autor satiric” încă de la prima sa operă.

Capra cu trei iezi a fost publicată în Convorbiri literare din 1 decembrie 1875. aceasta este o poveste fabulă, pentru că pune măști pe caracterele oamenilor. Scriitorul a brodat din nou, în aceeași „modalitate joculară”, istoria relelor comise de un personaj negativ, și a relatat pe larg, cu satisfacție, pedeapsa finală care a fost aplicată acestuia de cineva mult mai slab, dar cu o minte mai ageră.

Lupul, forță malefică, răstoarnă legile bunei coexistențe și ale solidarității între animale, mâncând doi din iezii caprei, „văduvă sărmană”. Acest lucru se întâmplă pe fondul neascultării de către iezi a mamei lor care le spusese să nu deschidă ușa la nimeni.

Lupul e un parazit al satului, nu doar leneș, ci și profitor și crud. Cruzimea lui este mare, numai gândindu-ne la episodul în care după ce devorează pe bieții iezi, le așează capetele în ferestre și mânjește pereții cu sânge. Acest lucru nu trebuia să rămână nepedepsit, de aceea capra se va răzbuna eliminând din societatea ființelor pașnice elementul negativ, dăunător, care tulbură bunul trai și vița de muncă a celor din jur.

Ea pregătește cele necesare trecerii în viața de dincolo a celor doi iezișori, pregătind pomana, având în același timp în gând ca la această omagiere să participe și lupul. Acest lucru este surprins remarcabil de Cornel Regman: „gospodina capră aproape uită de durere, prinsă cum e de pregătirile praznicului- vendetă. Se recurge la enumerările de bucate gătite, completate în plan entropic cu înșirarea minuțioasă a preparativelor pentru a prinde în capcană pe cumătrul lup”.

Capra merge să-l invite pe cumătrul lup la pomană- aici Creangă surprinde foarte bine dialogul disimulat dintre capră și lup în pădure. Simularea participării la durerea caprei, atribuirea justiției pentru iezi lui dumnezeu, aerul înțelept, consolator al lupului, care ia o alură de ipocrizie pioasă, vorbirea în tâlcuri din Scriptură sunt remarcabile. Apoi degajarea cu care, în treacăt, lupul aduce vorba despre bănuiala lui împotriva lui Nea Martin, ursul, e sugerată excelent cu dezinvoltura stilului oral.

Tot grotescă este și scena cu așezatul lupului pe „scăunel de creară” și cu înghițitul „hâlpav” al sarmalelor nemestecate, producând onomatopeicul sunet „gogâlț, gogâlț, gogâlț”. Fiind din ceară, scaunul se va topi sub căldura produsă de focul făcut „expres pentru a termina scăunelul”, iar lupul își va primi pedeapsa pentru ceea ce făcuse.

La sfârșitul povestirii, capra va invita pe cei „buni” alături de ea pentru adevărata pomană a celor doi iezi.

Punguța cu doi bani a fost publicată în Convorbiri literare din 1 ianuarie 1876.

„Apologul se deosebește de prototipul său popular mai ales prin credibilitatea cu privire la coexistența personajelor animale și umane”.

Baba și moșul conviețuiesc, fiecare are însă pasărea sa, astfel că: baba are o găină care îi face multe ouă, spre disperarea moșului care un cocoș ce stă pe gard și cântă.

Astfel aflăm că moșneagul e „pofticios și hapsân”, baba, „zgârcită și nebună”. Moșneagul poftește la ouăle făcute de găina babei, care însă nu dorește să împartă nici un ou al găinei. Văzând așa, la sfatul babei, moșneagul își bate cocoșul pentru a-i face și lui ouă. Cocoșul, pentru a scăpa din mâinile stăpânului, fuge, iar în peregrinarea lui găsește o punguță cu doi bani. Aceasta îi este furată de un boier. Cocoșul este aruncat în fântână. Acum intervine fabulosul în poveste, întrucât cocoșul dintr-o suflare reușește să soarbă toată apa din fântână și astfel să scape de înec. Scăpat, cocoșul aleargă după căruța boierului strigând: „Cucurigu, boieri mari, dați punguța cu doi bani”. Iritat, boierul pune slugile să-l arunce în foc, să-l dea în ograda în care își ținea cirezile de vite, să-l arunce într-o grămadă mare de bani, dar se va îneca cu un bănuț și astfel va scăpa de el. Acest lucru nu se întâmplă, ba mai mult, cocoșul înghite tot. Văzând boierul că nu are sorți de izbândă, dă drumul cocoșului și îi înapoiază și punguța cu doi bani.

Ajuns în ograda moșneagului, cocoșul varsă tot ceea ce înghițise la boier. Baba invidioasă vine să-i ceară câte ceva moșneagului, însă acesta îi răspunde cu aceeași monedă, să-și bată și ea găina și astfel va reuși să aibă tot ceea ce îi adusese lui cocoșul. Găina babei va fi supusă aceluiași tratament, însă degeaba, întrucât ea nu va reuși să aducă decât o mărgică, găsită pe drum.

Dănilă Prepeleac a apărut în Convorbiri literare din 1 martie 1876.

Odată cu această povestire, intrăm în poveștile cu draci pe acre Creangă le tratează cu o vădită predilecție. În această povestire e vorba de păcălirea dracului, care încetează a mai fi adversarul de temut al sufletului omenesc și devine un biet prostănac ușor înșelat de istețimea țăranului sau târgovețului.

La Creangă, păcăleala dracilor răspundea credinței sale profunde în superioritatea absolută a înțelepciunii omului, care este în același timp centrul, stăpânul și modelul desăvârșit al universului. Povestea cu draci devine exclusiv „o povestire facețioasă fiindcă dracii nu mai au în concepția scriitorului nici o putere asupra sufletului omenesc !”.

Dracii sunt la Creangă niște ființe amărâte, de aceea îi poate învinge până la urmă și prostul proștilor, Dănilă Prepeleac. Dănilă Prepeleac este cea dintâi încercare a lui Creangă de a face un om anapoda, un personaj care vorbește și acționează în dodii, un prost.

Omul acesta, sărac lipit, e mereu obligat să recurgă la împrumuturi din bunurile fratelui său, înstărit, căruia îi aducea de fiecare dată pagube neînsemnate.

Plictisit mai ales de frecventul împrumut al carului, acesta îl sfătuiește să își cumpere car, drept care Dănilă Prepeleac pornește la târg cu singura lui avere, o pereche de boi: intră într-o serie de schimburi succesive, care mai de care mai dezavantajoase, apoi se întoarce în sat și face o nouă ispravă, prăpădind de data aceasta carul și boii fratelui, după care îi ia iapa și i-o duce în pădure.

Pregătirile pentru „întemeierea” unei mănăstiri, în care vrea să se pusnicească, îl pun pe Dănilă în conflict cu dracii. Dorind să scape de el, acești îi oferă un burduf de galbeni, dar răzgândindu-se, îl provoacă la un șir de întreceri, șase la număr, din care eroul, cu o istețime aparent nou dobândită față de prima sa stare, iese învingător, rămânând stăpân pe burduf, deși cu un ochi plesnit.

După multe alte întâmplări, Dănilă devine bogat și se întoarce în sat încălecat pe Aghiuță. El, Dănilă Prepeleac, se dovedește într-un final că nu era doar leneșul sau omul bun de nimic, ci dimpotrivă, omul înțelept, care reușește să-l învingă pe drac.

Povestea porcului a apărut în Convorbiri literare din 1 iunie 1876. Povestirea nu are prea multă originalitate din cauza substanței sale originare.

Făt- Frumos preschimbat în porc prin știința unei vrăjitoare este găsit în această stare de niște bătrâni fără copii, care-l prind drag și-l îngrijesc, socotindu-l feciorul lor. Împăratul locului dând sfoară în țară că va mărita pe fiica sa după cel ce va izbuti să facă un pod de aur pardosit cu pietre scumpe de la casa sa pană la palat; porcul se oferă să îndeplinească această condiție, reușește și capătă de soție pe fiica împăratului cu care va trai fericit până ce ea, ascultând de sfatul mamei sale, aruncă în foc noaptea pielea pe care Făt-Frumos o lepăda la culcare.

Pedeapsa ei va fi despărțirea de soț, care dispare, și purtarea sarcinii ani de-a rândul, până la reîntâlnirea cu Făt- Frumos, singurul care o va putea scăpa de blestem. Toate peripețiile fetei de împărat pornită în căutarea soțului ei, întâlnirile cu Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri și Sfânta duminică, folosirea darurilor primite de la acestea în scopul căpătării bunăvoinței acelei hârci, care îngrijea palatul lui Făt- Frumos, și întreg finalul întâlnirii sunt povestite frumos și plăcut. În cele din urmă fata împăratului se întâlnește cu Făt- Frumos și scapă de blestemul hărăzit de vrăjitoare.

Povestea lui Stan Pățitul a apărut în Convorbiri literare din 1 aprilie 1877. Este o poveste cu draci din acele în care Creangă excelează, aici însă nu mai este vorba de conflict, de întreceri între erou și diavoli, ca în Dănilă Prepeleac, ci de un pact special. Diavolul nu mai este prost ca în Dănilă Prepeleac, acum nu e adversarul omului, ci slujitorul său aproape dezinteresat.

În această poveste, Stan Pățitul, eroul, și Chirică, dracul, sluga, se bucură de aceeași importanță în desfășurarea acțiunii. Și dracul și omul sunt aici înțelepți, cu o singură excepție: când omul își pierde capul din dragoste pentru o femeie, dracul, pus la adăpost prin natura sa de acest pericol, își păstrează sângele rece și străvechea sa știință despre femeie. Acesteia trebuie să i se scoată coasta de drac pentru ca ea să piardă demonicul din ființa ei. Această operație se angajează Chirică să o săvârșească, din recunoștință pentru bucata sa de mămăligă îmbrânzită, găsită în pădure și la mâncarea căreia nu zisese bogdaproste.

„Pactul cu diavolul, străvechea și răspândita temă biblică aflată în folclorul european în atâte4a variate, capătă aici o configurație cu totul specială”.

Povestea lui Stan Pățitul debutează cu o biografie a eroului, până la vârsta de treizeci de ani. Apoi urmează pregătirea întâlnirii cu dracul, făcută pe larg, cu o recuzită bine aleasă: furtună, risipirea dracilor în lume, prezența lui Scaraoschi, care, mâniat de neputința și neștiința diavolului celui din pădure, îl supune din oficiu condițiilor pactului viitor cu Stan. Diavolul va sluji trei ani fără simbrie, dar la sfârșit va lua ceva din casa lui stan, ceva ce-i va fi de trebuință la talpa iadului, ale cărei căpătâie au început să putrezească. Scaraoschi nu vorbește lămurit, tocmai pentru a pune la încercare iscusința drăcușorului încă o dată.

Umblând prin pădure, mort de foame, dracul găsește boțul de mămăligă lăsat de stan pe o teșitură și, neștiind condiția pusă de acela, îl mănâncă fără să zică bogdaproste. De aici rezultă firul viitoarei conviețuiri dintre Stan și Chirică. Stan, mulțumit de istețimea lui Chirică, îl angajează, iar acesta repetă condițiile enunțate mai înainte de Scaraoschi, lăsând acum el să plutească incertitudinea asupra obiectului pe care și-l va însuși la sfârșitul celor trei ani.

De acum începe îmbogățirea lui Stan în etape, cea mai importantă fiind seceratul prea întinselor lanuri boierești. Apoi se ajunge la însurătoare, pe care o va realiza tot dracul.

Lipsa de experiență și ispita farmecului feminin îl fac pe Stan să aleagă greșit la primele încercări la care e „deconsiliat” de Chirică. Cea de-a treia, consiliată de drac, cunoscător al inimilor femeilor, îl duce în cele din urmă pe Satn la căsătorie. Dar, vrând să scoată și din aceasta coasta de drac, pentru binele stăpânului său, Chirică pune la cale încercare virtuții soției lui Stan, după ce aceasta a născut primul ei copil. Știind prețul virtuții femeiești, Chirică merge cu siguranță la stabilirea împrejurărilor pentru acest test psihologic și moral, menit să-l convingă pe Stan de adevărul spuselor slugii sale, precum și de necesitatea operației finale care să-l pună în posesia femeii desăvârșite.

Ușurătatea femeii, care cade repede în cursă, și ticăloșia babei, care o ispitește, făcând-o „să se alunece cu mintea”, sunt dovedite pe deplin, deși baba arată un talent de regie aproape la fel de mare ca al lui Chirică, punând în scenă pieirea copilului lui Stan, în modul cel mai spectaculos cu putință, dând foc casei în care se afla în leagăn, în locul copilului, motanul babei înfășat în scutece. Aducerea babei în sac de către nevasta lui stan este explicată de aceasta prin teama ei de Chirică, al cărui soroc se împlinește tocmai atunci. După plecarea lui lucrurile se vor așeza altfel.

Operația scoaterii coastei de drag are loc cu instrumente de fierar: ciocan, daltă, clești, cu care Chirică lucrează fără greș. Vindecarea e instantanee, așa încât dracul și-a împlinit misiunea și poate pleca.

El sărută mâna lui Stan, ca o slugă credincioasă, și-i mărturisește adevărata sa natură, precum și motivele pentru care l-a slujit. Abia acum se descoperă aluzia voalată a lui Scaraoschi la putrezirea căpătâielor de la talpa iadului, când Chirică, plecând, ia sacul în care era ascunsă baba pentru a o pune să sprijine întreaga construcție a infernului. Chirică a lucrat ca un restaurator al dreptății, așa încât toată lumea e mulțumită.

Stan are o nevastă bună, avere destulă; baba și-a găsit locul cel mai potrivit, sub talpa iadului, iar Chirică se desfată în sânul împăratului său.

Harap-Alb a apărut în Convorbiri literare din 1 august 1877. intrăm din nou în domeniul basmului propriu-zis. Craiul, al cărui feciori mai mari trimiși la împărăția fratelui său (Verde- împărat) se întorc rușinați de întâlnirea cu ursul buclucaș, le face o muștruluire în stil țărănesc, rușinându-i cu pilde și cu vorbe usturătoare: „lac de-ar fi, broaște sunt destule”, „fiecare pentru sine, croitor de pâine”.

Încercarea fiului mezin, încurajată și chiar pusă la cale de o cerșetoare bătrână și vorbăreață, care se dovedește o sfântă întrupată, e însă încununată de succes și, spre marea mirare a craiului, feciorul cel mic pleacă spre împărăția unchiului, în tovărășia calului și cu armele4 tatălui său de pe vremea când era tânăr.

Recomandarea expresă a tatălui către fiul său de a se feri în călătoria sa de oameni roșii sau de spâni este încălcată din cauza pădurii ca un labirint în care tânărul se rătăcește. Spânul, cu intenții ascunse, îi iese în cale tânărului de trei ori, de fiecare dată cu o altă înfățișare. Vorbirea spânului, ipocrită, caută să fie cât maia trăgătoare, având o aparentă sinceritate și înțelepciune. Curând spânul își va da arama pe față, silindu-l pe fiul de împărat să tacă și să-l slujească până ce va muri și va învia. El îi va lua și calitatea de moștenitor al lui Verde împărat și tot el îi va fixa numele de Harap- Alb.

La curtea craiului începe șirul peripețiilor lui Harap- Alb prin care acesta ispășește încălcarea poruncii părintești. Mai întâi, aducerea salăților din grădina ursului, apoi a pietrelor scumpe de pe pielea cerbului și, în cele din urmă, a fetei împăratului Roșu.

Episoadele cu grădina ursului și pădurea cerbului readuc în prim plan personajul supranatural, Sfânta Duminică, vechea cunoștință a lui Harap- Alb. Ea va fi cea care îl va ajuta pe fecior să treacă cu bine de încercările la care a fost supus: face fiertura cu lapte și miere și-o aruncă în fântâna din grădina ursului. Harap- Alb ține cont de sfaturile ei și acționează ca atare.

Episodul cu fata împăratului Roșu accentuează valorile estetice maxime ale basmului.

Drumul lung al eroului e presărat cu întâlniri numeroase și folositoare. Mai întâi, întâlnirile cu furnicile și albinele recunoscătoare, care îl vor ajuta pe Harap-Alb la nevoie. Apoi, pe rând, se înscriu în drumul lui Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă – ei toți vor executa complicatele cerințe ale dobândirii fetei împăratului roș. De acum încolo, vor acționa în comun, într-o perfectă organizare, conduși de Harap- Alb.

Aceste forțe uriașe, dar oarbe, folosesc eroului care le stăpânește și le canalizează spre înfrângerea răului. Ajutorul prietenilor vine îndată, Ochilă și Păsărilă sunt puși să străjuiască la ușa fiicei de împărat până dimineața. Fata se preface în pasăre și Ochilă și Păsărilă pornesc după ea, folosindu-se de capacitățile lor supranaturale.

Ochilă o vede în dosul pământului, în vârful muntelui, după o stâncă, ba chiar după lună, iar Păsărilă, fără să vadă, ține cont de indicațiile lui Ochilă și se lățește o dată pentru a ajunge pe partea cealaltă a pământului. El reușește să prindă „pasărea”. În cele din urmă, Harap-Alb reușește să obțină și fata și împărăția. El scapă de spân care este omorât chiar de calul năzdrăvan.

Fata babei și fata moșneagului a apărut în Convorbiri literare din 1 septembrie 1877. Este o narațiune pe tema clasică a fetei bune oropsite de mama vitregă.

Fata moșului este harnică, bună și modestă. Lucrând fără întrerupere și acasă și atunci când este aruncată pe drumuri. Ea se duce după surcele în pădure, ea este cu sacii în spate la moară, ea toarce- ea este cea acre se ocupă de tot, fără însă a fi apreciată de cei din jur.

Fata babei era urâtă, leneșă și țâfnoasă. E se bucura de toată bunăvoința babei. Aruncată în drum, Fata moșului

Va avea de-a face cu tot felul de lucruri peste care va trece cu ușurință. În drumul ei întâlnește pomi plin de omizi pe care îi curăță, lipește cuptorul și îngrijește fântâna. Ajunsă la casa Sfintei Duminici, va îngriji de copii acesteia, cât timp ea va fi plecată. Pentru acest lucru, Sfânta Duminică o va răsplăti cu herghelii, cirezi și turme, aflate în lădița modestă pe acre a ales-o din podul casei Sfintei Duminici.

Ajunsă la casa tatălui său, va desface lădița și va stârni invidia babei și a fiicei acesteia. Baba își va îndemna fiica să plece și ea, doar va veni cu același lucru. Fata babei este pusă în aceleași situații în care se aflase și Fata moșului, însă ea reacționează negativ. Ajunsă la casa Sfintei Duminici, ea se poartă nemulțumitor cu copiii acesteia, și plină de lăcomie, va alege cea mai frumoasă ladă și fuge pe furiș.

Ajunsă acasă și deschizând lada, cele două sunt mâncate de balauri. Binele a învins și de această dată, fata moșneagului se va mărita cu un om care-i seamănă, iar moșul este fericit.

Ivan Turbincă este ultima povestire publicată în Convorbiri Literare din 1 aprilie 1878.

Pe un drum de țară, doi bătrâni se însoțesc, unul este Dumnezeu, altul, Sfântul Petre. Cei doi se așează în chip de cerșetori la câte un cap de pod. Aici se realizează intruziunea lumii supranaturale în lumea obiectivă.

Dracii se bucură de un tratament deosebit la curtea boierului unde va poposi Ivan. Ei intră în turbinca lui și sunt tratați rău, din cauza înghesuielii din ea. Dup întâmplarea cu turbinca, ei sunt bătuți la spate cu palce, în fața satului în plen, iar Scaraoschi este tras de barbă, schingiuit, încât, atunci când scapă, fuge îngrozit.

Mai înainte de ajunge din nou în iad, Ivan dă o raită pe la arai, care îi displace din pricina bucuriilor pe care nu le poate oferi. El pleacă de aici pentru că nu se potrivește cu jovialitatea lui. Mai târziu, amenințat de moarte, Ivan regretă cearta lui cu dracii din cauza plictisului din Rai.

Ajuns în iad și luându-i pe draci prin surprindere, ele este slujit de aceștia datorită amintirii turbincii. Ivan îi ia la joc pe rând. El reușește să transforme iadul în crâșmă, căci ajunsese aici cu puterea sa, fără să fie ajutat. Moartea e o babă uscată pe care Ivan o urăște și ar dori s-o distrugă, în vreme ce pe draci nu îi ia în serios.

Puterea turbincii se exercită și asupra morții, care intră în ea la porunca șugubățului soldat de câteva ori, apoi Ivan leagă turbinca și o agață într-un copac. Ivan Turbincă este tipul jovial, eroul popular care afirmă viața și luptă pentru ea.

2.2. Povestirile

„Bucățile strânse laolaltă sub această etichetă generică nu au nicidecum un profil unitar, ci diferă atât prin natura, cât și prin finalitatea lor”.

Una are aspect de nuvelă, Moș Nechifor Coțcariul, alta este un portret literar, Popa Duhu, iar două au un caracter istoric- Moș Ion Roată și Unirea, Moș Ion Roată și Vodă Cuza. Ceea ce le face să fie încadrate într-o singură secțiune, „povestiri”, este lipsa totală din structura lor a oricărui element fabulos, miraculos.

Moș Nechifor Coțcariul, a apărut în Convorbiri Literare din 1 ianuarie 1877, între Povestea Porcului și Povestea lui Stan Pățitul.

Titlul inițial a fost Moș Nechifor Harabagiul. Nuvela începe cu drumul lui Moș Nechifor din Târgul Neamțului până la Piatra Neamț, în compania tinerei și frumoasei jupânese Malca, nora lui jupân Strul negustorul. Introducerea e cu toate relatările pline de haz despre Moș Nechifor, cu violentele răbufniri de critică antimonahală.

Răspunsurile echivoce ale maicilor către protopop, obiceiurile „sfântului” pustnic Chiriac de la Agură, aluziile la necesitățile medicale ale călugărilor și călugărițelor satisfăcute de doctoriile lui jupân Strul- nu au fost pe placul lui Maiorescu atunci când Creangă a dorit să publice această nuvelă.

Moș Ion Roată și Cuza Vodă și Moș Ion Roată și Unirea au fost publicate în Albumul Macedo-român în 1880 și în Almanahul României June, în 1883. Acestea exprimă ideile politice ale lui Creangă, resentimentul fașă de boierimea capabilă numai de acțiuni demagogice.

În Moș Ion Roată și Cuza Vodă, personajul principal este confruntat cu necesități sociale și politice care îl obligă să se manifeste într-un anumit fel.

Ion Roată vorbește înțelept, cu blândețe, dar fără sfială, deși afectează mereu o oarecare simplitate a duhului și o umilință pe care nu le are. Acesta este singurul mod de a spune tot ce crede, la adăpostul prostiei și umilinței, apărându-se astfel de boierimea care subjuga răzeșimea din acel timp.

La promisiunile mincinoase ale boierilor, roată răspunde cu politicoase insinuări despre neparticiparea răzeșilor la treburile obștești, pe de o parte, și despre neparticiparea boierilor la marile dificultăți ale existenței, adică l a muncă, pe de altă parte. Înfruntarea boierului din cuvintele lui spuse de către Roată, cu tâlcurile lor inofensive, dezvăluie de fapt raporturile dintre țărani și boieri. Boierul e rușinat și moș Ion roată obține victoria, cu duhul său ager de țăran, câștigând admirația celor de față.

În Moș Ion Roată și Unirea, boierul leapădă masca bunăvoinței și a sfatului părintesc și se arată insolent și trufaș în replică. Vorbirea lui este plină de vulgaritate.

Moș Ion Roată este sobru și dramatic în replicile care dovedesc că el poartă în suflet clocotul mâniei împotriva asupritorului secular. Creangă spune că astfel de boier face parte din clasa celor noi, crescuți în străinătate, care nu știe ce se întâmplă cu țăranul român reprezentat aici de moș ion Roată.

Cuza este înfățișat cu aureola legendei create de popor în jurul lui, cu sufletul deschis la durerile celor mici ca un adversar al marii boierimi.

Popa Duhu a părut în Convorbiri Literare la 1 noiembrie 1881. avem aici de-a face cu portretul fostului dascăl de la Școala din Târgul Neamț, al lui Crenagă, preotul Isaia Teodorescu zis și Popa Duhu.

Avem de-a face cu un hâtru ascet, facețios, dar acru, nu jovial. El detestă bogăția, îmbrăcămintea pompoasă, rangurile. De acest fapt ne putem convinge în episodul în care merge la mitropolie și îl găsește pe ierarh stând în scaunul arhieresc și îmbrăcat pompos, când face o remarcă comică la adresa înaltului prelat. El are un aer de profet vechi și sărac, arătându-se lumii mai mult pentru a se rușina.

În finalul operei Creangă îi asociază un verb care îl confirmă pe Popa Duhu în categoria personajelor poznașe și năzdrăvane.

Poveste (Prostia omenească) a fost scrisă pentru Învățătoriul copiilor, unde a și apărut, în ediția a V-a, Iași, 1878.

Un țăran fuge de acasă, înspăimântat de prostia nevestei și a soacrei sale, care jelesc pe copilașul ce urma să fie omorât de drobul de sare de pe horn, dacă pisica și-ar fi dat osteneala să se suie până acolo.

În cale, țăranul întâlnește însă „proști” mai mari decât la el acasă, și anume unul care încearcă cu un obroc gol să aducă soarele în casă, altul care voia să scoată un car gata încheiat pe ușă și se gândea să dărâme casa în cele din urmă, al treilea care arunca nuci din tindă în pod cu un tălpoi, și, în sfârșit, un al patrulea care voia să urce vaca pe șură ca să mănânce fânul întins acolo. Convins acum că pe bune se află proști mai mari decât nevastă-sa și soacră-sa, țăranul se întoarce acasă și își duce viața mai departe alături de ai săi.

Povestea unui om leneș, publicată în Convorbiri literare, în octombrie 1878, este o povestire satirică îndreptată împotriva leneșilor.

Personajul principal întrupează lenea până la absurd. Fiind foarte leneș, sătenii se hotărăsc să-l omoare, însă în drumul lor apare o cucoană căreia i se face milă de el și dorește să-l ia acasă, unde are o magazie plină de posmegi. De leneș ce era, păgubosul întreabă mai întâi dacă aceștia sunt moi, pentru că nu dorea să se obosească el să-i înmoaie. Astfel pierde ocazia de a fi salvat din cauza lenei.

Cinci pâini este o povestire publicată în Convorbiri literare, la 1 martie 1883, ce pune în discuție rezolvarea unei probleme de aritmetică. Drumețul aflat la masă are deja pâinile în fașă, lui i se alătură un altul. După masa îmbelșugată, ei se iau la ceartă pentru că unul crede că a avut mai multe pâini decât celălalt. Ei caută judecată în fața altui drumeț.

Inul și cămeșa și Acul și barosul au fost publicate în Învățătoriul copiilor, ediția a VI-a, Iași 1879. Cea dintâi povestire aduce enumerarea termenilor tehnici ai industriei casnice textile prin gura inului, care e mândru de știința lui; are un ton de satisfacție și mândrei. Finalul este realizat într-o notă comică, cu introducerea unei strigături satirice, adresată femeilor care fac pânză proastă.

În Acul și barosul avem de-a face cu un personaj hâtru, barosul, care vorbește cu corbe de duh caracteristice. El folosește tonul și lexicul personajelor hâtre: „Iaca, mă!”, „(…) da de unde ai ieșit, păcală?”.

2.3. Amintirile

Cel dintâi capitol a apărut în Convorbiri literare, numărul 10, din 1 ianuarie 1881. Capitolul al doilea a apărut curând după cel dintâi, tot în Convorbiri literare, numărul 1, din 1 aprilie 1881.

În martie 1882 apare capitolul al treilea, tot în Convorbiri literare, numărul 12. Capitolul al patrulea și ultimul se publică postum, în anul 1892.

Amintirile sunt scrise cu un sentiment de profundă melancolie după timpurile minunate ale copilăriei. Melancolia ușoară îl poartă înspre evocarea lirică, înspre efuziunea sentimentală care introduce pe scena operei figurile cele mai dragi, ale părinților și bunicilor, ale dascălilor și prietenilor, fără deformări, cu dimensiuni firești.

Într-o astfel de dispoziție sufletească scrie el despre casa părintească, despre înțelepciunea bunicului, despre truda, necazurile și oboselile oamenilor, exprimându-și uneori cu umor, alteori cu ironie amară, părerile critice despre lumea satului.

În primul capitol al Amintirilor se evocă mediul, cu date etnografice, cu notația exactă a felului de viață, a obiceiurilor, a instituțiilor. Aici ni se dezvăluie locul de baștină, primele învățături dobândite la școala din poarta bisericii, metodele pedagogice primitive ale vremii, pedepsele aspre, dar și zburdălniciile copilărești.

Cititul ceaslovului este îmbinat cu episodul uciderii muștelor. Acum cunoaștem primii profesori și colegi ai lui Nică, înțelegem năzuințele părinților și participarea bunicilor la educația copilului. Ni se povestesc isprăvile făcute în Humulești, la praznice și hramuri și cu prilejul holerei, apoi cele din Broșteni, din casa Irinucăi. Aici apar portretele bunicilor și se schițează primele portrete ale tatălui și mamei, care vor fi amplificate în capitolele următoare.

Partea a doua se deschide cu o rememorare a primelor locuri de care a fost legată copilăria scriitorului, rememorare prin care se evocă atmosfera din casa părintească.

Dominantă în acest capitol este figura mamei, care lasă în mintea copilului ei imaginea unei femei deosebite de toate celelalte. După ce mărturisește dragostea sa nesfârșită de mamă, scriitorul trece la nararea succesiva a unor întâmplări hazlii din copilărie, nebuniile și șotiile din casa părintească, obiceiurile Crăciunului, cu tăiatul porcului și plugușorul de Anul nou, smântânitul oalelor, conflictul cu moș Chiorpec ciubotarul, cel cu mătușa Mărioara din pricina cireșelor, episodul cu pupăza, cel cu scăldatul.

Capitolul se încheie cu autocaracterizarea autorului, făcută în vorbe de duh.

Partea a treia se deschide cu caracterizarea Humuleștilor din punct de vedere al vecinătăților, sursă de cunoștințe și experiențe. Aici sunt evocate momentele când Creangă este isonar la biserica Adormirea din Târgu – Neamț. Urmează zilele de școlarizare trecute sub conducerea preotului Isaia Teodorescu, „popa Duhu”, apoi perioada studiilor la școala de cateheți din Fălticeni. Aici povestitorul descrie cu un umor fantastic metodele de învățământ ale vremii, petrecerile cu flăcăii humuleșteni la Pavel Ciubotariu, la care stăteau în gazdă, și la crâșmărița cea frumoasă. Cearta „cateheților” în casa lui Pavel cu „poștile” și nemaipomenita bătaie se numără printre episoadele cele mai savuroase ale operei. Dispersarea cateheților se încheie în acest capitol.

Partea a patra ni se evocă încă o dată legăturile indisolubile cu locul de baștină. Își amintește împotrivirea zadarnică pe care o are față de Samaranda de-a-l face preot. Aici se zugrăvește plecarea cu inimă grea din Humulești spre Socola, seminarul din Iași.

„Răsfrângerea unor trăsături de temperament și de caracter ale oamenilor în personaje, în acțiunile și fizicul lor, în delimitările lor morale constituie un adevăr de viață în plus, pe care se clădește sub imperiul intenției satirice, prin adăogirea exagerării, o operă de artă realistă, în care trăiește social și caracterologic satul de munte moldovenesc de la jumătatea secolului al XIX-lea, dar veac” afirmă Zoe Dumitrescu- Bușulenga.

Capitolul III

Elemente creștine în

Povestea lui Harap- Alb

3.1. Semnificația numelui Harap-Alb

În Povestea lui Harap-Alb numele personajului central ar putea avea mai multe semnificații. Primul termen, „harap”, înseamnă slugă, rob, și caracterizează fața cunoscută, vizibilă a personajului, care, după jurământul din fântână, devine sluga spânului. „Ca slugă, trece prin toate umilințele omenești, în serviciul unui om rău, care vrea să-l piardă”.

Al doilea termen, „alb”, desemnează fața ascunsă a eroului și ar putea indica nemurirea (în unele tradiții Insula Alb fiind un sălaș de nemurire).

La această idee conduce și finalul basmului, punct în care Harap- Alb poate fi asimilat cu Făt-Frumos, în ultima frază, autorul sugerează că nunta se prelungește în etern, iar cei ce ajung acolo se împărtășesc pentru vecie. Tot aici îi putem atribui și semnificația: „Cel ce răspândește lumina”.

Prima ființă care va descoperi aceasta este Bătrâna timpurilor (sfânta Duminică), în grădina craiului, ea i se adresează tânărului în mod repetat cu apelativul de „luminate crăișor”. Eroul va ajunge la această treaptă după al doilea moment al inițierii sale, când, aducând capul cerbului ucis, „se părea că Harap- Alb soarele cu el aducea”.

Conform opiniei lui Vasile Lovinescu, „alăturarea negrului (Harap) cu albul ar însemna unirea celor două principii Ying și Yang”. Fiu al craiului și nepot , urmaș, al lui Verde împărat, crăișorul este ales de soartă să-i reunească pe frați, așa cum două jumătăți ale cercului formează întregul.

O altă explicație a cestui nume (care reunește două contrarii) ar putea deriva din „nașterea” simbolică a eroului: cea care îl ajută pe mereu Bătrâna timpurilor (amestec de umilință și înălțătoare), de asemenea atingând „soarele cu picioarele” și „luna cu mâna”, el este botezat întru „Cununa” pe care și-o caută printre nori și care îi va da un destin împărătesc și unic.

El, Harap-Alb, este eroul, corespondentul lui Făt-Frumos din basmele populare, dar are o configurație proprie.

Făt-Frumos are atribute supranaturale, ideale, dintre care două sunt farmecul și vitejia, pe câtă vreme Harap-Alb

E înzestrat cu atribute umane, și încă atribute ale unui om obișnuit. El este creat de scriitor ca un om cu multe calități: îndrăzneală, istețime, demnitate, bunătate, iscusință, generozitate, sentimentul prieteniei, dar are și slăbiciuni: rușine, necaz, îndoială, naivitate, disperare.

Plasa într-o atmosferă fabuloasă, tânărul e un personaj de Bildungsroman, plecat într-o călătorie care îl va transforma dintr-un novice într-un om vrednic de a fi împărat.

Pe acest drum al inițierii, originalul Făt-Frumos nu se arată a fi un erou atât de puternic, care ucide zmei și balauri, ci un tânăr simplu, dăruit cu calități spirituale și plin de imperfecțiuni umane.

La început, tânărul se comportă chiar copilărește. Faptul că este ignorat de tată când acesta îi verifică pe cei doi frați mai mari, pentru a le cunoaște meritele, îl lovește „în adâncul sufletului”.

Mustrările Craiului la dresa fiilor nedestoinici au un impact copleșitor asupra crăișorului care se face „roș cum îi gotca, iese afară din grădină și începe a plânge din inima sa”.

Pe baba cerșetoare o izgonește prima dată, pentru ca apoi s-o miluiască. Îl alungă și pe calul răpciugos și-l lovește de trei ori cu frâul în cap când acesta se repede și apucă o gură de jăratic. După ce calul îl pedepsește zburând de trei ori cu el ca o săgeată, până la nori, până la lună și până la soare, eroul îl flatează cu adresarea „dragul meu tovarăș”, și se plânge că l-a bogat „ în toate grozile morții”, că-i cuprins de amețeală, „nu mai știu unde mă găsesc și cât pe ce era să mă prăpădești”.

Mezinul e încrezător în forțele sale, are un fond sufletesc de o sinceră noblețe, numai că o vreme, prea tânăr fiind, săvârșește tot felul de acte specifice vârstei.

Spânul îl înșeală cu destulă ușurință: „Fiul craiului, boboc în felul său în treburi de aieste, se potrivește Spânului și se leagă în fântână, fără să-i trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla”.

Calitățile lui sufletești fundamentale sunt cinstea, bunătatea și milostenia. În rest, lipsa de experiență și condiția lui de om ca toți oamenii se manifestă în consecință. Se jeluiește calului când e trimis după salăți: „fii odată bărbat și nu-ți mai face voie rea” îl îndeamnă prietenul. Fără ajutoare n-ar putea să facă nimic. Când e trimis să aducă pielea cu nestemate a cerbului, vine la Sfânta Duminică „galbăn la fașă, de parcă-i luase pânza de pe obraz” și se văicărește: „Și de-aș muri mai degrabă, să scap odată de zbucium; decât așa viață, mai bine moarte de o mie de ori”. Măicuța îl acuză că e „slab de înger, mai fricos decât o femeie”, că-i „găină plouată”.

„S-a spus că Harap-Alb face parte din categoria anti-eroilor; sau, mai bine, s-a făcut afirmația plauzibilă că el ilustrează un nou mod de a concepe eroismul; nu prin confruntarea directă cu răul, ci prin săvârșirea de acte benefice”.

Calitățile etice și spirituale se fac simțite pe tot parcursul aventurii lui Harap-Alb. Îi dă bătrânei cerșetoare un ban, ocrotește furnicile, face adăpost albinelor, se împrietenește cu acei monștri nostimi, alegorii ale elementelor primordiale, cărora le intuiește sensurile binefăcătoare, își respectă până la capăt jurământul față de Spân. Știind ce-i necazul, cum spune Sfânta Duminică, învață să judece lucrurile „de-a fir a păr” și să creadă celor asupriți și necăjiți. Exercițiul umilinței și al răbdării îi consolidează personalitatea, se maturizează prin experiențele dramatice, prin întâlnirea cu suferința umană, prin cunoașterea oamenilor dincolo de aparență. Pe tot parcursul acestui traseu inițiatic, cunoscând răul și binele, se formează un om puternic, apt de a fi iubit și slăvit, cum i-a sorocit Sfânta Duminică și cum a întrevăzut și tatăl său, Craiul.

3.2. Mitul în „ Harap-Alb”

Mitul redă credința oamenilor referitor la geneza și esența lumii, la realitatea superioară, absolută. Această realitate absolută, sau reprezentarea ei în mintea omului arhaic, constituia elementul sacru.

Conform opiniei lui Mircea Eliade, mitul redă o istorie sacră, el dezvăluie sacralitatea înfăptuirilor zeilor sau eroilor mitici. Deci mitul ar fi o „erupție a sacrului în profan”. Mitul și ritualul erau secrete păzite cu strășnicie. Numai inițiații puteau să le cunoască.

Inițiatul conferea sacralitate tuturor activităților și evenimentelor din viața sa. Rezultă că ritul este „o dramatizare” a mitului.

Filologul V.I. Propp, încercând să găsească originile basmului fantastic, ajunge la aceeași concluzie, menționând că „în timpul ritualului de inițiere, neofitului i se povestea chiar mitul tribului”.

Ritualul inițierii este un ritual universal. Nu există religie „primitivă” sau „superioară” în care să nu găsim, într-o formă sau alta, Inițierea. Este un ritual ocult și de aceea se cunoaște puțin din semnificația și modul său de desfășurare. Inițierea este „drumul” pe care îl parcurge subiectul de la starea de profan la starea de inițiat, este totalitatea încercărilor și obstacolelor, fizice și morale, pe care neofitul trebuie să le depășească.

Drumul lui Harap-Alb trece prin mai multe trepte de inițiere, reprezentate alegoric în basm prin cele trei încercări la acre este supus eroul de către omul spân (obținerea salăților din grădina ursului, a cerbului de aur și a fetei împăratului Roș). La capătul acestui șir de inițieri și purificări, eroul atinge starea de inițiat, de sfânt, reprezentată în basm prin încoronarea sa și căsătoria cu fata lui Roș Împărat.

„Dificultățile inimaginabile, obstacolele insurmontabile în chip normal, cu care are de luptat eroul mai ales, pentru a îndeplini poruncile Spânului amintesc de muncile lui Hercule și de probele inițiatice la acre erau supuși în societățile arhaice tinerii pentru a se califica bărbați”.

Harap-Alb pleacă la drum trimis de tatăl său pentru a deveni împărat. Dar condiția de împărat era peste tot (chinezi, japonezi, indieni, egipteni, romani etc) considerată o condiție sacră.

Durmul lui Harap-Alb nu este un drum fizic, geografic, ci un drum spiritual, de perfecționare și purificare; un drum de inițiere; un drum către centru: un drum de la starea de profan la cea de sacru, sfânt. Pe acest complicat traseu, eroul se fortifică, „prinde la minte”, câștigă iubire, slavă și putere. Drumul este însuși destinul omului. Parcurgerea lui imită ritualic sensul existenței. Călătoria este un eveniment al cunoașterii. E un drum spiritual, al înțelegerii rostului lumii și al redescoperirii de sine. Călătoria prințișorului începe „către sară” și în drum îi apare primul obstacol, prima încercare: podul de sub care iese ursul, mormăind înfricoșat. În drumul către împărăția unchiului său, bariera decisivă pentru soarta sa: „Spânul înainte ca stăpân, Harap-Alb în urmă, ca sluga”.

De la începutul basmului putem observa și alte asemănări între drumul ce urmează a fi făcut și drumul inițierii.

Inițierea e un drum între două stări opuse: profan și sacru, lucru evidențiat și în basm prin faptul că Harap-Alb urma să parcurgă drumul său geografic „de la o margine a pământului la altă margine”.

Un preot, pentru a pătrunde tainele riturilor de inițiere, a trăit ani de-a rândul în mijlocul unui trib din america de Sud și a observat „tinerii își iau rămas bun de la ai lor, apoi pleacă spre locul unde urmează să fie inițiați, însă le iese în cale un <duh mascat> sau masca unui animal totem, care cheamă la luptă unul câte unul pe cei ce urmează să fie inițiați. După luptă, bărbații adunați îi cer tânărului să dea jos cu propriile sale mâini masca de pe fața <duhului>. Spre uimirea sa, el recunoaște atunci fața unuia dintre membri tribului, care de obicei înfățișează acest spirit”.

Similar, în basmul Harap-Alb, craiul, care îi simbolizează pe bătrânii tribului, își încearcă feciorii pentru a vedea care este „destoinic a împărăți peste o țară așa de mare și de bogată ca aceea” a lui Verde împărat. Mijlocul de testare este similar celui descris anterior.

Craiul le iese fiilor săi în cale, mascat în urs, și îi provoacă la luptă, iar celui care are curajul să primească lupta (Harap-Alb) îi dezvăluie adevărata sa identitate și îi zice: „mergi de acum tot înainte, că tu ești vrednic de împărat”.

Fantasticul personaj Sfânta duminică, acea „babă gârbovă de bătrânețe”, care îl ajută pe Harap-Alb să depășească unele obstacole ale drumului său, poate reprezenta pe cel ce inițiază pe novice, adică bătrânii tribului, șaman, vraci, vrăjitor la popoarele primitive, sau maestrul spiritual (preot, guru).

Ea are rolul protectorului, de-a-l supraveghea și coordona pe Harap-Alb, începând cu testarea însușirilor lui umane, mila și mărinimia. Pentru Sfânta Duminică, răbdarea nu înseamnă pasivitate, ci nădejde, stăruință: „Dar până atunci mai rabdă Harap-Alb, căci cu răbdare îi frigi pielea”. Adică perseverează fără grabă și victoria va fi de partea ta, pentru că rabzi în numele dreptății, în pofida imperfecțiunii acestei lumi. Arap- alb ajunge la „bătrânică” în zbor pe calul său, pe „un ostrov mândru în mijlocul unei mări”.

Insula pe care poposește crăișorul poate simboliza manifestarea, Creația; în acest caz, apa reprezintă haosul primordial dinaintea Creației. Insula poate fi un loc unde trăiau sufletele morților „glorioși”, eroilor, așa cum sunt „insulele fericiților” din tradițiile egiptene, celtice.

Rolul șamanilor și mai târziu al preoților era de a face legătura între lumea pământeană a oamenilor și lumea de dincolo a entităților superioare. Exact acesta este și rolul Sfintei Duminici în basm, ea fiind un intermediar între Harap-Alb și urs, care va fi considerat reprezentare a strămoșului totem.

La unele populații din Melanezia, Africa ș.a.m.d., cei ce inițiază primesc de la neofiți o sumă de bani. Aceasta poate fi traducerea alegoriei în basm în care Sfânta Duminică, învăluită într-un val alb de mireasă, dispare înălțându-se în văzduh, ceea ce are puternice rădăcini mitico- rituale. Între șaman și pasăre exista o strânsă legătură.

Sfânta Duminică este cea care îl sfătuiește pe Harap-Alb să ia cu el la drum calul, armele și hainele pe care le-a folosit și tatăl său în tinerețe. Aceste elemente sunt simboluri care apar des în miturile, legendele și basmele românești. Calul, armele și hainele simbolizează patrimoniul strămoșesc sau calitățile spirituale ereditare (voința, setea de cunoaștere, dragostea de adevăr, puterea și lupta) pe care Craiul le-a transmis fiului său.

Fiind vorba de o inițiere, Harap-Alb nu parcurge drumul său în macrocosm, ci în microcosmosul intern propriu. Tot ce apare în basm în spațiul macrocosmic (oameni, animale, obiecte) reprezintă simbolic ceea ce apare în realitate în spațiul microcosmic (virtuți, patimi, stări afective, memorie, suflet, experiență). În basm mai apar personaje ca : omul spân, Roș Împărat, fata lui Roș Împărat, Crăiasa Albinelor, Crăiasa furnicilor, Gerilă, Ochilă, Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăți-Lungilă. Toți sunt considerați ca fiind personificări ale trăsăturilor morale și spirituale ale eroului.

Omul spân reprezintă ceea ce este mai rău și mai urât în om, în cazul nostru în Harap-Alb. Acest personaj întruchipează tot ceea ce degradează ființa umană: răutatea, viclenia, ura, prefăcătoria, brutalitatea, setea de ascensiune fără merite, urâțenie fizică și morală. Pentru fărădelegile lui își va primi dreapta sancțiune. Putem spune că impostorul contribuie și el la modelarea viitorului împărat, care trebuie să fi îndurat multe vicisitudini pentru a crede și el viitorilor supuși. Și răul face parte din lume și numai în contact cu adversitățile se cimentează un om adevărat.

Spânul ar fi unul, mai multe toate păcatele din Sufletul eroului, precum Egoismul, Ura, Ignoranța, Dorința etc. Fazele prin care trece relația Harap-Alb – Spânul de-a lungul basmului par similare cu fazele prin care trece relația Om- Păcat, de-a lungul vieții:

Copil fiind, Harap-Alb nu auzise și nu-l cunoștea pe Spân (nu cunoștea patima și păcatul);

la pubertate, Harap-Alb află de Spân de la tatăl său, care îl previne că e un om rău și primejdios, deci să se ferească de le. Într-adevăr, în viață părinții sunt cei care încearcă prin educație să țină departe păcatele de fiii lor;

în timpul călătoriei, Spânul îi apare sub diferite înfățișări, încercând să-i devină slugă. Harap-Alb îl refuză, fără să știe însă de ce, conform sfatului părintesc. Până la urmă, datorită șireteniei, Spânul reușește să se tocmească slugă la Harap-Alb, dar nu peste mult timp situația se răstoarnă, fiul Craiului devine robul Spânului, aceasta este o alegorie a faptului că a ajuns robul propriilor păcate;

la sfârșitul basmului, după ce eroul trece cu bine toate încercările prin care Spânul voia să scape de le, după ce moare și învie, Spânul e ucis de calul năzdrăvan. Aceasta ar reprezenta ideea că după trecerea treptelor de inițiere, Harap-Alb obține starea de Puritate înfrângându-și în definitiv păcatele.

Episodul cu fântâna din basm ne apare puțin straniu, căci toate elementele din această secvență: coborârea după apă, degradare a unei cufundări în apă, jurământul, schimbarea condiției eroului, captarea unui nou nume- ne confirmă că este vorba despre un botez. Explicația faptului că un personaj diavolesc apare în postura de botezător o putem găsi la scriitorii bisericești și filozofi, cum sunt Iustinian Martirul și Augustin și care susțin că diavolul și demonii imită pe Dumnezeu și lucrurile divine.

Fântâna poate avea și o dublă conotație: capcană și spațiu al liniștii, fertilității, loc de regăsire a sinelui. Într-un ținut pustiu răsare dintr-o dată un element primordial: apa, fântână a vieții: „Fântâna era adâncă și nu avea nici roată, nici cumpănă, ci numai o scară de coborât până la apă”.

Amăgindu-l pe Harap-Alb să intre în fântână, Spânul reușește să obțină substituirea. Goală din interiorul labirintului, fântâna devine din uimită încântare, o grotă a spaimei. Această metamorfoză a fost echivalată cu „Athanorul”.

Faptul că fiul de crai este numit Arap (rob) corespunde, din punct de vedere logic, pe plan epic (Harap-Alb ajunge sluga Spânului), pe plan spiritual (Harap-Alb devine orbul propriului său Păcat), cât și pe plan istoric, pentru că, într-adevăr copiii multor triburi din diferite părți care nu au îndeplinit încă ceremoniile de inițiere, erau folosiți ca slugi. Munca grea și umilitoare de rob le biciuia astfel mândria, încât nu pregăteau nimic pentru a trece prin înfricoșătoarele încercări ale ritualului de inițiere.

Faptul că omul spân îi schimbă numele eroului se poate interpreta prin aceea că la multe popoare, în timpul sau după inițiere, neofitul primea alt nume. Această schimbare poate fi legată de ideea morții și învierii simbolice, prezentă în orice ritual de inițiere.

La multe popoare primitive cei ce urmează să fie inițiați sunt vopsiți pe tot trupul în alb- culoarea morții (o altă posibilă explicare a numelui Harap-Alb), iar pe toată durata inițierii ei nu sunt considerați oameni vii, ci ființe asemănătoare duhurilor.

„Grădina de dincolo”

Ritualul de inițiere fiind un ritual secret se celebra departe de trib. De regulă casa inițierii se găsea într-o pădure, aceasta pentru ca ritualul să fie ascuns de ochii profanilor și pentru că pădurea reprezenta în credințele și miturile acestor populații „tărâmul de dincolo”. Casa inițierii lui Harap-Alb însă nu se găsește într-o pădure, ci pe o insulă, probabil datorită unei schimbări ulterioare în lungul drum de modificări parcurs de basm. „Ostrovul” este locul Sfintei Duminici, este sacru, tăinuit, secret unde e posibil ritualul. Ea reprezintă insula preafericită, un tărâm izolat, inabordabil, unde cei din vechime îi situau pe cei cu un destin suprauman. Basmul subliniază că pe ea „era crescut mușchi pletos de o podină de gros”, ceea ce denotă vechimea casei sau încercarea de a o ascunde.

Ursul din basm este „un duh al rodniciei” sau un animal totem; putem presupune că este vorba de un animal totem, pentru că în general copiii, tinerii neinițiați și femeile erau speriați de bătrânii satului mascați în „duhul strămoșilor”. Dacă ursul din basm este animal totem, atunci familia Craiului ne apare ca o reprezentare simbolică a tribului. Craiul îi simbolizează, în acest caz, pe bătrânii inițiați ai tribului, iar feciorii săi pe tinerii inițiați. E posibil ca ursul din basm să întruchipeze ambele entități (animal totem și duh al rodniciei), fenomen ce se întâlnește în credințele, miturile și ritualurile multor populații arhaice.

Astfel, în Siberia și Alaska, ursul era considerat un animal lunar, pentru că dispare iarna și apare primăvara, cum astrul dispare și apare în fiecare lună.

La multe triburi ursul era divinizat ca animal totem. Unele triburi dădeau ursului denumiri ca: Bătrânul, Stăpânul- probabil numele sunt date ca o reminiscență a calității mitice de animal- strămoș ce era acordat în vechime ursului.

Culegerea plantelor medicinale cu efect curativ asupra unor animale, pentru a avea efect și asupra omului, se făcea în deghizarea cu măștile- costume ale animalelor respective.

Dacă am considera salata ursului din basm ca fiind o plantă de leac, atunci mascarea în urs a eroului pentru culegerea ei este explicată pe deplin de această superstiție populară- medicina empirică.

Adormirea ursului în basm ar corespunde intrării în hibernare a ursului mitic, simbol al hibernării naturii și vegetației pe timpul iernii.

Pădurea ca loc al inițierii și întâlnirii dintre neofit și totem, din miturile triburilor de vânători, constituită în basm prin grădină.

Harap-Alb, pentru a ajunge la grădina ursului, îmbracă pielea de urs, iar pentru a ieși o scoate. În acest context, grădina din basm ne apare ca o reprezentare a „lumii de dincolo”.

Pentru a ajunge acolo, Harap-Alb este „înghițit de un urs”, lucru simbolizat în basm prin îmbrăcarea pielii. Acolo în „grădina de dincolo”, eroul va întâlni Ursul-totem, cel care deține puteri magice asupra rodniciei, asupra culturilor și fertilității pământului, precum și deosebite puteri curative.

V.I. Propp explica: „Primul posesor al săculețului a plecat în pădure, l-a căpătat, a fost învățat o serie de dansuri și apoi s-a întors învățându-i pe oameni toate câte știa”. Mitul are multe similitudini cu Harap-Alb, iar una din ele ar fi asemănarea dintre săculețul pe care l-a căpătat eroul mitului și sacul cu salata obținut de Harap-Alb de la Urs- împărat.

Harap-Alb obține deci în urma ritualului de inițiere o parte din puterea ursului-totem, materializată în sacul cu salată. Îmbrăcarea eroului în pilea de urs simbolizează moartea și ajungerea sa în „lumea de dincolo”. După obținerea puterii magice, învierea eroului și revenire sa ca inițiat este reprezentată prin dezbrăcarea blănii de urs. Iar gestul eroului de a arunca pielea de urs în urmă este interpunerea unui obstacol între urmărit și urmăritor.

Vânarea cerbului de către Harap-Alb poate fi o poveste care se bazează pe mituri mai recente decât cele care au dat naștere povestirii în care eroul obține salata din grădina ursului.

Cerbul (a cărui privire poate ucide) trimite la capul Meduzei din mitologia greacă, în plus, nestemata pe care o are în frunte amintește de perla frontală (din simbolismul hindus) ce le conferea purtătorilor atributul eternității.

Prin anihilarea Ursului și prin uciderea Cerbului, Harap-Alb reeditează mitul Crengii de aur, preluând atributele războinicului și privilegiul eternității. Călătoria sa este una de pregătire pentru noua demnitate de împărat, dar și una de maturizare; de aceea, toate probele sugerează dobândirea unor valori morale de necontestat. În grădina ursului învață să fugă de pericolul invincibil, iar în înfruntarea cu Cerbul, rezistă ispitei de a ieși din groapa cu sânge la chemările tânguioase pe care i le face capul solomonitului (vrăjitului) animal.

În drum spre Împăratul roș, își face prieteni de nădejde (Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Lungilă, Ochilă), apoi se îndrăgostește de fata împăratului. Odată cu noii prieteni, totul iese din matca firească, se opune normalului.

Această hilară ceată creează un tainic sentiment al insolitului. Toți cei cinci „tovarăși” ai lui Harap-Alb trimit la o lume a făptuitorilor uluitoare și poznașe din tipologia ritualizată, transpusă spectacular.

Eroul trăiește viața în momentele ei esențiale, ca la capătul drumului să dobândească o nouă condiție o nouă condiție, de ființă regenerată, trezită ca dintr-un somn greu.

3.3. Mitul Sfintei Duminici

Basmul Harap-Alb este locul de întâlnire a nenumărate simboluri, venind din toate orizonurile tradiționale. În basmul Harap-Alb își dau întâlnire Răsăritul și Apusul, Miazănoapte și miazăzi.

Prin urmare basmul Harap-Alb colectează în structura lui vestigii esoterice din toate părțile lumii, nu pentru a le servi de cimitir sau muzeu, ci pentru că are în el virtuți sintetice și izvoare de apă vie care le reînsuflețește, în vederea marelui mister de la sfârșitul evului, când roata lumii se va opri și timpul se va transpune în simultaneitate.

Cadrul preexistent în basmul Harap-Alb ets eo lume primitivă, căzută în haos, regenerată virtual de două principii subordonate unul altuia, Împăratul Verde și Craiul, fratele mai mare și cel mai mic. Legătura este slăbită din cauza lumii din afară. Harap-Alb răsare într-o lume care este căzută în haos și neputință.

În basmul Harap-Alb sunt menționate „războaiele grozave”, care pot indica o stare de decadență a mediului, acest lucru putea fi rezultatul unei dezordini provocate de o revoltă și o ruptură între casta războinicilor (Kșatriya) și casta sacerdotală (brahmanii). De aceea, când Craiul primește rugămintea fratelui său mai mare, Verde – împărat să-i trimită pe unul dintre fiii săi, ca să-i urmeze, încearcă să unească ceea ce era despărțit.

Cei doi fii de împărați (Craiul și Verde Împărat) sunt un principiu unic, acest lucru este dovedit de o variantă culeasă de Ovidiu Bârlea, el ne arată un împărat care se dedublează în doi fii, Verde-împărat și Roș Împărat, ceea ce arată pe Crai ca o specificare a Împăratului Roș, în versiunea lui Creangă.

Este momentul ca Bătrâna timpurilor să-și facă apariția. Ea e îngerul solar- „Acela care este ca Dumnezeu, polul ceresc sub înfățișare de babă neputincioasă, căreia mai târziu Creangă îi va spune Sfânta Duminică”. Toate zilele săptămânii au nume de zei și planete (Luna, Marte, Mercur, Joe, Venera, Saturn). A șaptea zi e ziua Domnului, în care și dumnezeu și lumea se odihnesc, al cărei regent este Soarele. „Sfânta Duminică” este o adaptare românească a termenului „Dea Syra”. Ea își face apariția într-o lume dezmoștenită, apare ca un Phoenix, ca un răscumpărător al unei lumi urgisite.

Alternanța de strălucire și stingere, de umilință și de măreție a Sfintei Duminici nu este întâmplătoare. Din punct de vedere al literaturii profane, este un artificiu inutil, și nu o găsim în alte basme simplificate. E specifică lui Creangă și denotă la el o cunoaștere efectivă a naturii reale a entității de care este vorba și a modului ei operativ de a se manifesta. Nu e o chestiune de smerenie în sensul religios al cuvântului; din punct de vedere transcendent, unde se situează efectiv Sfânta, nu mai poate fi vorba de smerenie și de orgoliu, nici de alte cupluri complementare, căci domeniul dualității e de mult depășit. E o succesiune de plus și de minus, voite și riguros obligatorii când unitatea principală se propagă, se insinuează în dualitate, în moduri ondulatorii, adică printr-o suită de manifestări și de ocultări.

Genul uman decăzut nu poate avea legătură cu Arhanghelul solar decât prin aspectele umile ale acestuia, singurele puncte de tangență posibile. Pomana pe care aceasta o cere e o punte caritabilă aruncată de Sfânta Duminică între Cer și Pământ. De aceea în esoterismul musulman se spune că Podul spiritual al epocii se arată printre oameni ca cerșetor sau ca negustor ambulant.

Într-unul din momentele ei „plus” Sfânta spune: „Știu dinainte ceea ce au de gând să izvodească puternicii pământului și adeseori râd cu hohote de nepriceperea și slăbiciunea lor”. Prin aceste cuvinte ea se aseamănă lui Dumnezeu, pentru că El știe dinainte ce vom face, sau avem de gând să săvârșim, așa cum ne spune Simeon Noul Teolog: „Cele încă nesăvârșite de mine le-au cunoscut ochii Tăi și în cartea ta se află scrise și cele încă nefăcute de mine”.

Intervenția unor entități cerești personificate, ajutând pe erou să-și ducă la bun capăt misiunea lui izbăvitoare, e una din temele fundamentale din mitologia lumii. De obicei, ele se manifestă sumar și sintetic. Ceea ce izbăvește în mit este montarea epifaniei, alternarea de plus și de minus care îi mărește caracterul enigmatic.

În basm apar sfinte sub aspect umil, pentru a putea da o nuanță de credință pentru a pune la încercare bunătatea eroului, drept exemplu pentru acest lucru putem lua Evanghelia după Matei: „Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția pregătită Vouă de la întemeierea lumii/ Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc, însetat am fost și Mi-ați dat să beau, străin am fost și M-ați primit…”- așadar, cei care își ajută aproapele indiferent de aspectul exterior și îmbrăcăminte, defecte fizice, îl ajută pe Hristos pentru că în fiecare dintre noi este chipul lui Hristos, chipul lui Dumnezeu.

Sfânta duminică l-a învățat să ceară tatălui său, oricât s-ar împotrivi, „calul, armele și hainele cu care a fost el mire”, ceea ce arată că la întemeierea unei civilizații tradiționale există o hierogamie, civilizație ce se reînnoiește prin altă hierogamie, cum este arătată de basm”.

Armele sunt vechi, hainele asemenea, calul, răpciugos și îmbătrânit. Eroul trebuie să le facă utile, să le reactualizeze virtuțile. Pentru întinerirea calului, el primește instrucțiuni precise: „Și pe când vorbea baba aceste, o vede învăluită într-un hobot alb, ridicându-se în văzduh, apoi înălțându-se tot mai sus și după aceea n-o mai zări de fel”. „Hobot” în limbaj popular înseamnă văl.

Fiul de crai a avut o revelație, în sensul literar al cuvântului, o dezvăluire, urmată în mod necesar de o învăluire, practic el a asistat la o Teofanie. Așa cum Dumnezeu i s-a arătat lui Moise printr-un nor, iar Hristos s-a înălțat la ceruri învăluit de nori, la fel Sfânta i se arată lui Harap-Alb învăluită într-un „hobot alb”. Prin aceasta se stabilește o relație între eroul nostru și Sfânta Duminică, al cărei fiu adoptiv devine. El devine o verigă ce se integrează într-un lanț de aur, mădular al unei familii, care nu mai este aceea a cărnii, ci a unei familii lipsită de păcate, așa cum este Sfânta Treime.

I se dezvăluie destinul care îl așteaptă și pe care trebuie să-l dobândească, deoarece Împărăția cerului se dobândește foarte greu, prin efort, așa cum spune Sfânta Scriptură (Sfântul Pavel): „Fără fapte credința e moartă”, iar Mântuitorul spune: „De nu se va naște cineva din apă și Duh, nu va intra-n Împărăția cerurilor”.

Tema revigorării și regenerării calului năzdrăvan e una din cele mai frecvente și mai importante teme. Calul e o întrupare a lui Sakti, aspectul de putere al divinității, zăcând amorțit în omul căzut, ca simplă latență, ca atare, cu o înfățișare urâtă și respingătoare, nebăgat în seamă și disprețuit de toți, chiar de stăpânul lui. Dacă facem o analiză și am cita alchimiști, care spun că Materia Primă e lucrul cel mai obișnuit, mei nebăgat în seamă din lume, însă, în același timp, și cel mai rar, podoabă și frumusețe a lumii. Psalmistul se referă la ea atunci când vorbește de Piatra din Vârful unghiului, care zace azvârlită în drum pentru că trebuie să o șlefuiască, să și-o însușească, nu știu ce să facă cu ea.

Sfânta Duminică și calul sunt de natură solară, al doilea emanând din prima, ca o specificare. Calul e un dar de învestire a Sfintei. Amândoi trec de la o înfățișare urâtă la una de strălucire , prin metamorfoză, așa cum subliniază Apostolul Pavel când arată că metamorfoza noastră este cunoașterea lui Dumnezeu în sens biblic: I Corinteni 6, 9: „Nu știți că nedrepții nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu?”.

În ceea ce privește modul de deșteptare al calului amorțit, prin înghițirea de către acesta a focului și prin lovituri de frâu, el reamintește de procedeele yoghine în vederea deșteptării puterii șarpelui Kudalini. Yoghinul, prin asceză și disciplina specială, își transformă suflul în suluri de foc, apoi cu el concentrat în șfichi și vârf de lance țintește capul balaurului. Calul este prezent și în basmele noastre și i se spune Aurul Solar. De asemenea, icoana în care Sfântul Gheorghe înfige lancea în gura balaurului răsturnat, în timp ce fecioara privește din turn, exprimă aceeași realitate.

Calul, prin zborul lui, unește pământul cu cerul. Constituie o a treia ființă, împreună cu stăpânul lui și ea cu aripi. Prin cele trei salturi ale calului năzdrăvan, eroul nostru își însușește puterile celor inferioare și celor superioare. Salturile amețitoare ale calului au, printre altele, virtutea de a schimba centrul de greutate al noului om regenerat. Versurile „(…)soarele/ Cu picioarele/ Luna cu mâna/ Și prin nori să-ți cauți cununa?” nu au factură populară. Din ele reiese că eroul nostru, regenerat, s-as structurat invers în raport cu ceilalți oameni, stă cu capul în jos și cerul îi este podea, este poziția Omului Universal în toate tradițiile. Omul regenerat în duh se sustrage puterii de gravitație și noul lui centru de greutate este cerul, care devine pentru el un fixativ, cum e pământul pentru oamenii obișnuiți. Dobândidnd asemenea calități, crăișorul trebuie să revină pe pământ și să întrebuințeze puterile câștigate în lumea care i-a servit ca punct de plecare și pârghie de sprijin.

3.4.Mitul Spânului și al Omului Roșu

Fiul Craiului pornește la drum. Tatăl său îi iese înainte de sub pod, îmbrăcat în piele de urs. Eroul se năpustește asupra sa, gata să-l omoare, însă este oprit la timp de vocea tatălui pe care o recunoaște. Crăișorul pornește la drum pentru a-și împlini destinul său, învestit prin pielea de urs, care este simbolul războinic al nordicilor.

Simbolismul Spânului și al Omului Roșu este foarte mare. Cei doi sunt puși împreună, dar ei se află în planuri diferite, fiecare reprezentând alt curent. Fiul de crai stă între ei pentru că misiunea lui este de „a lichida împărăția lor”.

Credința în maleficitatea Omului Roșu este generală ca și punerea în gardă împotriva lui. Astfel de exemple găsim și în Sfânta Scriptură: Iuda era roșu, la fel și Irod, și, în viitor, la fel va fi și Antihristul.

Apoi fiecare dintre împărații persecutori ai creștinilor, numit și antihrist, Nero, avea părul roșu, ceea ce se pare era cazul întregului său neam, de aceea purtau porecla Barbă roșie.

Baal se vopsește cu ocru roșu ca să coboare în Infern, la fel Marduk, ca să se lupte cu Tiamat. Tot din Sfânta Scriptură aflăm cum Isav vinde fratelui său, Iacov, dreptul de întâi născut pe un blid de linte. Isav era „roșu și peste tot păros”. Iacov era om liniștit, trăia la corturi, Isav era vânător, iar isav iubea pe cel „dintâi născut”.

Întors de la vânătoare, Isav îl roagă pe fratele său să-i dea puțină linte fiartă, acesta îi va da, însă, drept „mulțumire”, dorește statutul său de „întâi născut”. Isav era numit și Edom, care înseamnă „roșu”. De aici putem deduce că omul roșu nu ține la nimic sfânt, nimic ceea ce i se dă de Creator.

Spânul nu desemnează un om fără barbă, cu fața rasă. Spânul nu are barbă pentru că nu-i crește. Când e stăpânul unei ființe vii, nu poate avea decât un rol vampiric față de aceasta. Spânul este cauza a două morți ale eroului nostru: prima când îi dă numele de inițiat, Harap-Alb , omorându-i vechea individualitate profană, renăscându-l, și a doua la sfârșit, când îi taie capul, provocându-i transfigurarea finală.

Spânul este o piatră sub înfățișare umană, el poate fi atât piatră de poticnire, cât și de temelie. El reprezintă egoismul radical, egoismul pentru egoism, prezent în fiul de crai ca în toți oamenii și care trebuie ros pentru a se putea instala în crăișor posibilitățile sale universale, provocându-i apoteoza finală., adică îndumnezeirea. Această transformare nu este posibilă decât prin moartea Spânului și învierea a doua a lui Hristos. Cele două personaje sunt solidare atât în viață, cât și în moarte.

Spânul reușește să-i ia locul lui Harap-Alb în fața unchiului său. Eroul își va păstra jurământul făcut în fântâna în care Spânul îl atrăsese prin înșelătorie. În fântână se găsea apă curată, limpede. Această apă este însuflețită de Duhul care „suflă deasupra apelor”. După petrecerea episodului cu fântâna, amândoi protagoniștii sunt interesați să iasă din pădurea întunecoasă pentru a ajunge la împărăție, unul ca să o poată moșteni, iar celălalt ca să o uzurpe. Împărăția Verde este Centrul Lumii, este accesibilă numai unui erou bine călit. Drumul este parcurs, iar cei doi ajung la Curtea Împăratului Verde.

La curtea împăratului, Harap-Alb este pus să treacă printr-o mulțime de peripeții, pentru că spânul avea tot interesul ca el să piardă, iar Împărăția Verde să-i rămână pentru sine.

Harap-Alb duce la îndeplinire toate sarcinile puse de Spân, ajutat atât de Sfânta duminică, cât și de prietenii pe care și-i face în drumul îndeplinirii poruncilor date de Spân.

Împărăția spânului și cea a lui roșu Împărat vor fi învinse la sfârșit de Harap-Alb. Împărăția Roșie desființase voit tot ce o lega cu Ținutul Suprem, de unde își trăgea legitimitatea. Prietenii lui Harap-Alb sunt: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Lungilă, ei îl vor ajuta pe crai să ducă la îndeplinire cu succes și sarcinile date de Spân.

Gerilă este Regent al Focului, acțiunea lui este exclusiv descendentă, el nu este decât un Demiurg inferior, cu ajutorul căruia Harap-Alb va scăpa cu bine din situațiile create de Spân.

El suferă de puterea sa colosală. El însuși este un sacrificiu. Suferă de frig, deși natura lui este aceea a Focului, căruia îi este o oglindire antinomică. Prin aceasta, creează un termen mediu, o limită între frig și cald, care este însuși focul vital însuflețind toate lumile. El dă consistență focului, deci cu atât mai mult o dă Pământului (Flămânzilă) și apei (Setilă). E de observat faptul că el se încălzește la un foc de douăzeci și patru de stânjeni de lemne, e vorba de un triplu foc: ceresc, subtil și fizic.

Faptul că focul lui Gerilă iese din lemne stabilește o legătură între el și Marele Dulgher al universului. Credem acest lucru pentru că Focul divin este Hristos, fiul adoptiv al dulgherului Iosif, atunci când s-a născut pe Pământ.

Flămânzilă este Regentul Pământului, pe care îl devoră. Găsim la el oglindirea „absolutului” de pasiune, nepotolit cu nimic.

Ochilă nu reprezintă calitatea sensibilă care caracterizează elementul foc, el reprezintă Eterul din cauza situației lui, care-l identifică cu ochiul eternității. El vede toate minunățiile cerului și ale pământului cerului și ale pământului, dar nu se poate urni fără ajutor pentru că el nu posedă viziunea imediată a lumii.

Nici lui și nici celorlalți viziunea imediată nu le poate potoli setea, foamea, frigul și nevoia de orientare și cunoaștere. Ei sunt exilați în lumea aceasta. Pentru a-și recăpăta libertatea, ei trebuie să fie promovați de cineva, iar acel cineva nu poate fi decât Harap-Alb. El este un plan de referință pentru ei, în care se oglindesc limitările și patimile lor. Harap-Alb îi numește și îi desemnează prin descrieri, așa cum Adam în rai, după porunca lui Dumnezeu, numește ființele create făcându-le să treacă la potența de act. Întrucât Dumnezeu a creat numai „ideile” lor lăsând efectivizarea lor pe seama vicarului său pe Pământ: „Și Domnul Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului și toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi, așa că toate ființele vii să se numească precum le va numi Adam/ Și a pus Adam nume tuturor animalelor și tuturor fiarelor sălbatice, dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor pe potriva lui”.

Cu ajutorul prietenilor, noilor săi prietenii, mai bine zis, Harap-Alb își poate începe războiul său inițiatic.

Păsări-Lăți-Lungilă este întâlnit întâlnit de Harap-Alb în drumul lui spre Roș- Împărat, el este capabil să ajungă până la soare, adică este capabil să opereze și în domeniul Marilor Mistere. El este cel prinde „pasărea” și tot el este cel care aproape omoară biata creatură prin sucirea gâtului, dovadă că ritul poate atinge și moartea. Basmul se apropie de final, Harap-Alb se îndrăgostește de fata Împăratului Roșu și el vrea să lupte pentru dragostea acesteia, intrând în conflict de moarte cu Spânul.

Atunci când Spânul îl face sluga sa, Harap-Alb a jurat să nu-și dezvăluie identitatea până la moarte și transfigurare, și el își ține cuvântul până la moarte și transfigurare. Și el își ține cuvântul până la moarte, conform pactului inițial. Dar când eroul se debarasează de toate limitările individuale, murind față de ele, atinge planurile cazuale toate pietrele, copacii, ființele, întreaga fire, prin gura Fetei Împăratului Roșu îi proclamă calitatea de erou desăvârșit, de fiu legitim al Cerului și al Pământului și nu pot face altfel, pentru că rațiunea de existență a întregului Univers este să mărturisească pe cei care s-au identificat cu el, calitatea lui Harap-Alb. El este fiul Craiului venit în lume prin naștere obștească, la fel ca oamenii. Apoi în timpul călătoriei sale, el începe încet, încet să se diferențieze.

Atunci când intră în „puțul adânc” se petrece prima moarte, apoi iese regenerat, cu un nou nume, Harap-Alb, petrecându-se acum a doua naștere, iar a doua moarte se petrece atunci când spânul îi va tăia capul cu sabia iar în mod necesar se va petrece a treia naștere când va fi înviat cu Apă vie și Apă moartă. Spânul este ucis de către cal prin ridicarea până la înaltul Cerului, de unde îl lasă să cadă pe pământ.

„Harap-Alb constituie expresia monumentală a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numește poporul român”.

Concluzii

Creangă este cel mai mare povestitor român. El este cel mai mare povestitor român deși opera sa nu este prea vastă. El se impune prin calitate, rafinament, umor, muzicalitate și imaginație: „Creangă râde din toată inima, dar dintr-o inimă bună, largă și îngăduitoare”.

Prin unicitate, Creangă înfruntă timpul, dialogând ca scriitor cu eternitatea.

Opera sa l-a fixat definitiv nu numai în limitele unui timp sau ale unei formule estetice, ci în însăși eternitatea românească. Remarcabil este faptul că nu se găsește ceva asemănător nici într-o altă literatură. Creangă aduce prospețimea sufletului artistic popular, adică a cântecului, a zicalei, valorificându-le și păstrându-le în putere și pentru epocile când cartea și gazeta scad spontaneitatea și ofilesc memoria poetului anonim. Astfel putem păstra viu în literatura voastră cultă sufletul din veac al acestui popor.

În acest genial scriitor popular trăiește conștiința unei mari culturi, la care participă și la care se întoarce cu o admirație și o încredere demne de orice umanist european. Amestecând astfel tradiția povestitorului popular, tehnica narației învățată de la acela, cu propriile selectări și dozări dictate de conștiința sa artistică genială, Creangă a izbutit să creeze o operă izbitor de nouă și de originală, una din cele mai de preț din istoria literaturii noastre clasice.

Creangă a fost deseori comparat cu scriitori români și străini, îndeosebi cu Rabelais, La Fontaine și Perrault. Asemenea comparații nu sunt gratuite, ele contribuind la înțelegerea mai ușoară a configurației operei crengiste.

Dacă ar fi să cuprindem într-o formulă opera lui Creangă, aceasta s-ar putea defini ca o simbioză organică a dorului cu umorul. Altoirea umorului pe dorul puternic și profund după o lume care apune îi conferă operei lui Creangă cele două fațete, după care poate fi percepută, de suprafață sau de profunzime, printre rânduri, care constituie nota ei specifică.

Ion Creangă este o expresie monumentală a naturii umane în ipostaza istorică ce se numește poporul român. Prin geniul acestuia, opera lui Ion Creangă rămâne o voce distinct românească în universalitate.

„Opera lui Ion Creangă este epopeea poporului român, ion Creangă este un Homer al nostru”.

În Ion Creangă trăiesc credințele, eresurile, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala, filozofia poporului, cum s-a format în mii de ani de adaptare la împrejurările pământului dacic, dedesubtul fluctuațiilor de la suprafața vieții raționale.

Creangă este un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare, al sufletului moldovenesc între români, al sufletului țărănesc între moldoveni. Creangă e poporul român însuși surprins într-un moment de genială expansiune.

În concluzie, opera sa este mărturia vie că Ion Creangă a existat și a muncit. Geneza mitului lui Ion Creangă a început astfel de la sacrificarea omului adevărat și crearea artificială a aceluia, așa că, biografic, este necesară o întoarcere din mitic a persoanei și a vieții scriitorului în istoricitate, deci o demitizare așa cum el însuși a purces la demitizarea basmelor de fantastic, apropiindu-le cu episoade din viața satului nemțean.

Etapa mitizării lui Ion Creangă a atins punctul culminant cu monografia lui Călinescu, care a risipit unele ipostaze biografice și documentariste, dar a creat „un alt Ion Creangă”, conform cu concepția sa expusă, îmbrăcat în „fabulos” și în „mitic”, adică „înfășurat mitologic în o mie de ani”. Mitizarea lui Ion Creangă are o carieră mai fastuoasă decât a lui Eminescu.

Despre Ion Creangă s-au mai scris mai multe amintiri decât despre oricare scriitor român. Este destul să cităm câteva nume: Grigore Alexandrescu, Jean Bart, Eduard Gruber, Ioan Ionescu, Iacob Negruzzi, Emil Gârleanu, N. Timiraș, G. Călinescu, Gh. Teodorescu-Kirileanu, N. Manolescu ș.a.m.d.

Despre Ion Creangă s-a scris și ar mai fi de spus enorm de multe lucruri. Au curs râuri de cerneală despre povestitor Ion Creangă și vor mai curge de acum înainte, de acum înainte demonstrându-i astfel clasa și genialitatea inimitabilă. Creangă este și va rămâne unic pentru că împrejurările care l-au produs, care i-au permis să fie ceea ce a fost, s-a dus pentru totdeauna.

Creangă e mai mult citat și lăudat decât citi și gustat. Numai intelectualii adevărați l-au priceput cum trebuie pe Ion Creangă și cel care l-a priceput cel mai bine până la îndrăgostire a fost Mihai Eminescu.

Nu este nici un scriitor care să-l întreacă în finețe și în gust și poate că în aceste privințe nu-l ajunge nimeni, chiar dintre scriitorii noștri cei mai cultivați și mai lettrés.