Elemente Folclorice Si Enografice In Comuna Putnadoc

=== Elemente folclorice si enografice in comuna Putna ===

UNIVESITATEA ȘTEFAN CEL MARE SUCEAVA

FACULTATEA DE LITERE ȘI ȘTIINȚE ALE COMUNICĂRII

SPECIALIZAREA:

LIMBĂ ȘI LITERATURĂ ENGLEZĂ- LIMBĂ ȘI LITERATURĂ ROMÂNĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

Elemente folclorice și etnografice în comuna Putna

Profesor coordonator Studentă

Conf. Univ. Dr. Costin Claudia Cenușă Andreea Maria

CUPRINS

ARGUMENT 3

CAPITOLUL I 5

Aspecte geografice, istorice și culturale privitoare la comuna Putna

I.1. Locuința ca ,,axis mundi” 5

II.2. Școala Putna – Tradiție și modernitate 9

CAPITOLUL II

Obiceiuri familiale

II.1.NAȘTERE 13

II.2.NUNTĂ 14

II.3.ÎNMORMÂNTARE 20

CAPITOLUL III

Sărbători și obiceiuri de peste an

III.1. OBICEIURI DE IARNĂ 24

III.2. OBICEIURI DE PRIMĂVARĂ 32

III.3. OBICEIURI DE VARĂ 34

III.4. OBICEIURI DE TOAMNĂ 36

BIBLIOGRAFIE……………………………………………39

ANEXE 40

Argument

Lucrarea de față își propune să prezinte și să readucă la viață tradițiile ( unele dintre ele uitate), lumea satului, acea lume arhaică în care a luat naștere legenda, basmul, povestea.

Comuna Putna se mărginește cu Straja și Vicovu de sus spre nord, Vicovul de jos ,

Voievodeasa, Sucevița spre est, iar la sud cu Moldovița. Este o zonă ca multe altele din

România în care legendele, elementele etnofolclorice s-au păstrat cu sfințenie. Imaginarul folcloric nu și-a pierdut nici o clipă farmecul, tăria, continuând și azi să fascineze atât locuitorii dar și pe ceilalți care sunt interesați să afle cât mai multe legende despre această comună, dar din păcate multe legende și obiceiuri au apus odată cu bătrânii care s-au grăbit să plece. Dar dacă o iei din poartă-n poartă sau din bătrâni în bătrâni poți afla multe informații ce merită să fie așternute pe hârtie. Chiar și astăzi după sute de ani legendele în special continuă să fascineze locuitorii, facându-i totodată să apeleze la bătrânii uitați pe aceste meleaguri și care în fuga lor prin lume au reușit totuși să construiască o lume nemuritoare. Curiozitatea m-a împins și pe mine să bat din poartă-n poartă pe la bătrâni și să aflu câteva din legendele satului meu, și să le încrustez pe hârtie. Multe legende se perindă prin gura satului, unele din ele povestite la lumina focului în serile de iarnă atunci când bătrânii se adună pentru a mai schimba o vorbă, pentru a mai alunga urâtul, sau fie pentru a-și mai aminti de tinerețea lor.

VATRA SATULUI rămâne probabil cel mai frumos loc, cel mai încărcat din punct de vedere etnofolcloric, deoarece aici iau naștere legendele, povestirile, descântece de tot felul care mai de care mai frumos conturate, astfel încât dacă asculți poveștile bătrânilor este imposibil să nu rămâi prins în mreaja dulce a fantasticului, în vârtejul legendelor și al întâmplărilor de tot felul. La sat s-a născut povestea, basmul, legenda, fantasticul, iar seara când Crivățul suflă fară-ncetare și omătul se cerne mereu acoperind totul și vrând parcă să oprească timpul, bătrânii se adună și încep să readucă la viață oamenii și locurile apuse sub negura vremii și îngropate sub mormântul uitării. Ori de cate ori bătrânii încep a povesti ca prin farmec o lume moartă reînvie, o lume apusă răsare ca același soare vechi care moare și renaște în fiecare zi, bătrânii devenind de fapt stăpânii timpului. Stând și ascultând poveștile care luau naștere din nou te simțeai ca cel mai mare explorator care a pornit vreodată în vreo expediție de orice fel ar fi fost ea.

Folcloriștii sunt, pe bună dreptate, cei mai mari exploratori care s-au încumetat să se

înfrunte cu timpul în încercarea de a salva legendele care au fost temelia multor scrieri, basmele care întotdeauna au fascinat și încă mai fascinează auzul tuturor, tot ei au zugrăvit în paginile cărților obiceiuri, tradiții, superstiții, credințe, eresuri în care lumea încă mai crede, iar materialul pe care îl oferă lumea satului este unul ce nu cunoaște moartea.

CAPITOLUL I

Aspecte istorice și culturale privitoare la comuna Putna

1.1. Locuința ca ,,axis mundi”

Modul de viață al locuitorilor în perioada interbelică reprezenta așezarea și construcția locuințelor. Casele de locuit, îndeosebi gospodăria țărănească, reprezentau reflectarea exterioară a vieții fizice, spirituale și morale a familiei, a veniturilor și standardului de viață a acesteia. Gospodăria țărănească avea în centrul atenției, în plan spiritual, familia și în plan material, casa. Cele două elemente coabitau într-o permanentă conexiune cu mediul geografic și particularitățile economiei agrare, determinând specificul civilizației rurale. În acest context, diversitatea tipologiei casei de locuit se clasifică, atât după formă și material, cât și după specificul economiei și organizarea socială. Țăranul se manifesta responsabil față de spațiul casei care reprezenta nucleul familiei sale, încât locuința sugera o structură corespunzătoare din punct de vedere social și spiritual.

Construcțiile, organizarea și întreținerea locuințelor din mediul rural erau condiționate, în mare măsură, de mediul natural și geografic în care erau amplasate clădirile, de tipurile de sat, de materiale utilizate și de situația economică a locuitorilor. Localitatea Putna este un sat de tip răsfirat, locuințele fiind așezate, în mare parte, de-a lungul văii râului cu același nume și a afluenților. Din informațiile oferite de localnicii intervievați se relevă prezența unor caracteristici ale caselor tradiționale legate de așezarea în spațiu, de materialele de construcție folosite, de structura și repartiția încăperilor. Specific localității era așezarea gospodăriilor în mijlocul proprietății pentru a avea lărgime în organizarea spațiului gospodăriei ori, uneori, cu spatele la drum, ca spre mijlocul perioadei interbelice să se treacă la așezarea perpendiculară sau paralelă a clădirilor față de calea de acces. O altă particularitate era numărul ridicat al anexelor: grajd, șură, șandrama, hambar, coșer, poiată, fântână, pivniță etc.

Materialul de construcție folosit era lemnul de rășinoase, de bună calitate, lucrat manual și îmbinat în „coadă de rândunică”, fără utilizarea cuielor sau prin folosirea numai a celor din lemn. Din descrierea realizată de Andrieș Vasile, cel mai în vârstă locuitor al Putnei, se relevă faptul că structura caselor de locuit era formată din tinda rece, cămară, casa mică sau „căsuța” (o încăpere de dimensiuni mai mici în care locuia toată familia indiferent de anotimp, ne explică bătrânul) și „casa mare” (o cameră de dimensiuni mai mari decât prima), care nu

avea mijloc de încălzire propriu. Ultimul spațiu de locuit era folosit pentru păstrarea zestrei, formată din țoluri de cânepă și lână învârstate, așternuturi țesute în casă din cânepă sau in, haine de sărbătoare, sumane și cojoace, așa cum ne povestește Vasile Andrieș, primirea oaspeților sau desfășurarea unor evenimente esențiale din viața țăranului: botezul, căsătoria, culăcimea, priveghiul etc.

Sistemul de construcție al caselor, organizarea spațiului de locuit și al gospodăriei prezentau elemente tradiționale românești și influențe din partea etnicilor germani. Coexistența celor două tipuri de construcție constituie, pe de o parte, o moștenire a tradiției românești, pe de altă parte, un efect a stăpânirii austriece în provincie. Modificările aduse de germani s-au perpetuat în perioada interbelică, la cele existente adăugându-se unele inovații.

Spre exemplu, Constantin Zegrea, mi–a dezvăluit câteva dintre elementele specifice construcțiilor românești : materiale în exclusivitate din lemn, fundația din piatră, acoperișul „în patru ape” din draniță și așezarea caselor în linie paralelă sau perpendiculară cu acareturile, încât gospodăria avea aspectul unei cetăți. La aceste caracteristici ale organizării spațiului gospodăriei, a materialului și stilului folosit în construcție se adaugă influențele germane, respectiv folosirea pietrei și cărămizilor la zidirea caselor, acoperișul „în două ape” și așezarea casei cu fața paralel cu linia drumului.

Sistemul german de construcție a fost preluat în parte de către români, în principal, datorită economiei de material de construcție, deoarece nu se foloseau bârnele întregi, ci material lemnos de dimensiuni mai mici, iar acoperișul în două ape asigura economisirea la jumătate a draniței, streașina era mai îngustă pentru a lumina mai bine interioarele, iar cerdacele și prispele au fost eliminate.

Coexistența celor două stiluri și tipuri de construcții se relevă și din termenii de bază utilizați în limba vorbită de români. Astfel, o serie de termeni provin din limba latină: casă, poartă, acoperiș, coamă, căprior etc., alții sunt de origine germană. Dintre cei din urmă

Constantin Zegrea ne-a dezvăluit următoarele cuvinte, care se mai păstrează și astăzi în limba vorbită de putneni: „glazvand” (perete interior realizat din sticlă) de la termenul Glaswand, „obârlicht” (porțiunea dintr-o fereastră sau ușă situată deasupra cercevelelor sau canaturilor, care serveau la iluminarea sau aerisirea încăperilor) de la germanul Oberlicht, „șopru” (anexă din scânduri pentru depozitarea uneltelor) de la Schoppen, „țiglă”(piesă de argilă arsă de culoare cărămizie utilizată la realizarea acoperișurilor) de la termenul Ziegen, „stachet” (bucată din lemn de brad cu grosimea de doi centimetri și lungimea de doi metri care era folosit la construcția gardului) de la Staket, „faiervand” (peretele care includea soba) de la Feuerwand, „sparhet” (sobă cu plită) de la Sparherd etc. Termenii germani intrați în

vocabularul românilor au fost preluați de la meșterii germani care au adus o serie de inovații și îmbunătățiri caselor și spațiilor de locuit ale putnenilor.

La mijlocul perioadei interbelice se remarcă apariția unor elemente de noutate legate, după cum ne-a relatat Vasile Andrieș, de construcția exterioară a pereților casei care nu mai erau realizați din simple bârne cioplite, ci erau fixați cu pene din lemn, lipiți cu lut și paie, tencuiți aparent sau în întregime. Unele inovații realizate în construcția caselor aveau ca scop apărarea de intemperii, mai ales într-o zonă de munte cum este situată localitatea Putna, prin grija pentru prelungirea acoperișurilor cu „streașină mai largă”, care proteja „tălpile” casei de precipitații, așa cum ne-a povestit bătrânul Vasile Andrieș.

Din relatările sătenilor și din observarea directă a caselor vechi care s-au păstrat putem sublinia caracteristicile generale ale modului tradițional de realizare a construcțiilor și anume : o singură încăpere sau cameră și tindă, pereții interiori și exteriori nu erau tencuiți, în interior se bătea mușchi printre bârnele pereților, pe jos se bătătorea pământ argilos în amestec cu bălegar de vacă, procedeul amintit menținându-se până în deceniul trei al secolului al XX lea, uneori fiind prezent și ulterior în cazul prispelor. Ultima caracteristică amintită a fost precizată de Teodora Bubă în vârstă de 90 de ani. În funcție de puterea economică a familiilor s-au realizat unele îmbunătățiri în construcția caselor, precum tencuirea pereților interiori și a celor exteriori, cu pământ amestecat cu paie, în jurul ușilor și geamurilor, ca și realizarea pardoselii din scândură..

În perioada interbelică, tipul de casă românească și-a păstrat în linii generale trăsăturile specifice. Spațiul de locuit a devenit mai extins, cel mai des întâlnit fiind cel organizat în două încăperi despărțite de o tindă. Schimbările și perfecționările aduse casei de locuit, modificările privind modul de organizare a gospodăriei au fost o necesitate în condițiile în care spațiul trebuia amenajat în funcție de dimensiunea familiei lărgite prin viețuirea cel puțin a două generații între care se manifesta o comuniune și solidaritate socială.

Ca element particular menționat de Teodora Bubă era faptul că, deși o casă avea două și chiar trei camere, toți membrii familiei locuiau într-o singură odaie, cel mai adesea pentru a diminua cheltuielile cu încălzirea, cealaltă cameră fiind ținută pentru oaspeți sau depozitarea unor bunuri. Situația avea consecințe negative asupra stării igienice și sanitare a familiei determinată de aglomerarea spațiului de locuit, de variațiile de temperatură între zi și noapte, lipsa de aerisire a încăperilor, locuințele lipsite de soare și lumină cu ferestre fixe și fără podele, elemente care influențau apariția și răspândirea unor diverse boli. Bătrânii cu care am discutat au arătat că, în anumite cazuri, familiile numeroase și cu venituri mai mici nu aveau un spațiu de locuit corespunzător, însă majoritatea caselor erau bine organizate și întreținute.

În anumite locuințe existau unele minusuri privind condițiile de viață. Spre exemplu,

după cum ne-a povestit Teodora Bubă, țăranii încă foloseau în cel de al doilea deceniu interbelic „țoluri” din cânepă pe care le așterneau pe paturi, acoperindu-se cu învelitori din același material și cu cojoace vechi. Desigur că modul de viață și nivelul de trai se diferenția în rândul locuitorilor rurali, existând și gospodării cu mijloace medii de trai și unele familii privilegiate cu un standard de viață situat peste cel al majorității familiilor țărănești. Astfel, putem susține faptul că, în general, casele erau trainice și spațioase, cu două sau trei camere, bine întreținute, iar mobila „era simplă, dar curată”, așa cum ne-a spus cu mândrie Constantin Zegrea.

Ceea ce se evidențiază ca o constantă a locuințelor era o asemănare a structurii ansamblului și numărul ridicat al construcțiilor din cadrul unei gospodării, fiecare având o destinație anume: locuința, adăpostul pentru animale, șura de fân, bucătăria de vară, magazia pentru unelte, pivnița, cămara etc. În afara caracterului monofuncțional al construcțiilor și al încăperilor se remarcă faptul că locul, proporțiile și materialul component avea o riguroasă destinație, dând impresia lucrului bine făcut și a unui sentiment de siguranță și bunăstare. În mediul rural, casa reprezenta imaginea exterioară a nivelului de trai, a poziției economice a fiecărei familii în parte, reflectând și ocuparea unei anumite ierarhii sociale în cadrul comunității. În acest context, fiecare locuitor încerca să aducă îmbunătățiri spațiului locuinței prin inovații și modernizări care se datorau eforturilor financiare proprii. Locuințele putnenilor, așa cum a sugerat Vasile Andrieș, reflectă chibzuința și eficiența celor care planificau gospodăria, dorința de a realiza o construcție trainică și utilă, fără multe cheltuieli, în concordanță cu puterea economică și dimensiunea familiei.

La aceste elemente definitorii se adaugă decorul exterior : crestături și sculpturi în linii drepte și șerpuite, puncte, forme geometrice pe stâlpii care susțineau prispa, tencuiala văruită, dranița în solzi de pește sau coadă de rândunică pe pereții caselor, decorațiunile ușilor în formă de romburi simetrice din cuie de fier de dimensiuni mari etc., elemente care și astăzi se mai pot observa la casele „bătrânești”. Aceeași simplitate se constată în realizarea mobilierului, unele elemente ale acestuia sunt păstrate cu dragoste de bătrânii cu care am vorbit în podurile caselor sau, chiar, în interiorul lor, prin funcționalitate, prin ornamentații și proporții, prin îmbinări ingenioase numai în cuie de lemn, fiind perfect adaptat la nevoile gospodăriei.

La sfârșitul perioadei interbelice, sistemul de construcție s-a perfecționat și spațiul de locuit s-a modernizat, ceea ce relevă o îmbunătățire standardului de viață și o schimbare a mentalității majorității locuitorilor față de importanța asigurării unor condiții mai bune de

locuire și, implicit, a unei stări de sănătate corespunzătoare a membrilor familiei. Locuințele putnenilor nu s-au modificat semnificativ în perioada următoare celui de al doilea război mondial, unele transformări observându-se în ceea ce privește mărirea spațiului de locuit, unele îmbunătățiri privind materialele de construcție folosite și organizarea interiorului locuinței.

1.2.Școala Putna – Tradiție și modernitate

O evocare a tradițiilor școlare la Putna nu poate începe decât de la lăcașul ridicat prin grija marelui voievod. Și astfel numeroase mărturii documentare așează Mănăstirea Putna, nu numai locul unde s-a scris si s-a creat o înalta cultura de inspirație teologica, dar si cel în care a funcționat de la început o importantă școală duhovnicească în care se deprindeau, alături de citit, scris, socotit, și gramatica, retorica, logica sau muzica psaltică.

Dacă în colonia germană Karlsberg (Gura Putnei) arhiepiscopul catolic din Lemberg, Andreas Aloys, găsea în 1820 o școală trivială cu două clase și 59 de copii, la Putna inițiativele școlare din partea mănăstirii au avut doar o dimensiune privata.

Cu sediul într-o casă a mănăstirii, școala triviala de la Putna începea efectiv să activeze de la 1 septembrie 1858, în 1859 fiind recenzați deja 159 copii de vârstă școlară.

Fiindcă la Putna, după cum se arata în ședința Consiliului școlar local din 5/15 septembrie 1870, nu exista clădire proprie, folosindu-se vechiul local oferit de mănăstire și devenit neîncăpător, se intenționa cumpărarea de lemn pentru construirea unuia nou.

Pentru că nivelul frecventei școlare era destul de scăzut, la 19 noiembrie / 1 decembrie același an este numit un singur învățător primul laic la Putna, în persoana lui Vasile Cobilanschi. Arătând, la 19/31 octombrie 1871, ca, din 30 de copii înscriși, doar 13 frecventează regulat, consiliul local școlar hotăra, însă, să găsească o rezolvare pentru sediul de școala prin cumpărarea unei case de la Grigore Puzdre cu 330 florini.

În scurtă vreme apar noi și grave probleme financiare. Neputându-se asigura plata salariului, Vasile Cobilanschi părăsește postul, la 3 iunie 1872, iar consiliul școlar adresează egumenului Putnei rugămintea de a-l numi din nou supleant pe Galaction Mleșniță. Abia la 15 octombrie 1874, Consiliul local districtual numește un nou învățător, pe Vasile Rack, faptul influențând creșterea substanțiala a frecvenței, ajungându-se, la 10 noiembrie 1875, ca din 52 copii înscriși, 12 se fie scutiți din lipsa spațiului.

Alegerea lui Ilie Vișan ca primar și președinte al Consiliului școlar în 1887, mai apoi, la 22 august 1891, numirea lui Dorimedont Vlad ca învățător și constatarea că în 1893 peste 117 copii frecventau școala într-o clădire cu doar două încăperi, punându-se legal problema

înființării a 2 clase, au impulsionat eforturile pentru constituirea unei noi clădiri. După lărgirea, mai întâi, a vechiului local în 1894 și zidirea unuia nou în 1899, în 1901 se inaugura școala într-o nouă structură cu 5 clase si 5 învățători.

Ctitor și diriginte al noii școli, Dorimedont Vlad se implica și în viața comunei, prin organizarea cabinetului de lectură „Sihastrul” și a unei bănci populare pentru nevoile dezvoltării economice. După plecarea sa, în 1912, la școala orășeneasca din Rădăuți și în preajma începerii războiului, la Putna rămâne o efervescență culturală și economică, dar mai ales o școala care trimitea absolvenți la liceele din Rădăuți și Suceava.

Pentru a întregi imaginea asupra localului vechi al școlii din Putna, al modului de desfășurare a activității și asupra elevilor am încercat să readuc în memorie timpurile în care Teodora Bubă a urmat cursurile școlare. Aceasta ne-a povestit că între cele două războaie mondiale cei mai mulți copii ai satului urmau cel mult patru clase, unii numai două și destul de puțini finalizau cursurile. Cauzele erau lipsurile de tot felul, dorința părinților ca fii și fiicele lor să continue a locui în sat și să ducă mai departe gospodăriile și, chiar, opoziția unora față de învățarea unei meserii. De asemenea, Teodora Bubă ne-a relatat că elevii învățau într-o clădire frumoasă și bine construită pentru acele vremuri, având zidurile foarte groase, din cărămidă, ferestrele mari și luminoase, sălile largi și înalte. Elevii intrau în școală prin spatele clădirii, unde exista o intrare, iar profesorii prin față unde erau trepte frumoase din piatră. În sălile de clasă, băncile erau din lemn masiv, grele și înalte în care stau așezați câte trei elevi. Tabla era de mici dimensiuni, din lemn și vopsită cu negru, așezată într-un colț al clasei pe un suport. Cei mai mulți elevi veneau îmbrăcați în costum popular, iar unii nu purtau încălțăminte. În „trăistuță” purtau tăblița de lut pe care scriau la școală și de care aveau mare grijă să nu se spargă. În pauze copii se jucau în curtea școlii, unde erau duzi, nuci, meri

și sălcii sau se odihneau pe băncile de la marginea aleilor. Din spusele bătrânei, am aflat despre prietenia care îi lega pe copii, spiritul de într-ajutorare, dar mai ales respectul și venerația față de învățători și profesori, care erau considerați adevărați îndrumători și sfetnici ai întregului sat.

Urmărind evoluția și mișcarea elevilor în decursul anilor, s-a putut observa ca în 1919 la

Școala Putna exista o secție româna si una germană. Prima avea un efectiv de 299 de elevi

înscriși, iar cea de-a doua, 195. In privința cadrelor didactice, acestea erau în număr de trei la secția română și de patru la cea germană.

Situația numerică a elevilor s-a menținut constantă în perioada interbelică, numai că are loc o românizare a învățământului, secția germana dispărând. Totodată, creste numărul cadrelor didactice de origine româna si își încep activitatea chiar dascăli ridicați din comuna

noastră. Nu trebuie uitat nici faptul ca în școala au funcționat, între cele doua războaie, o biblioteca și diferite cercuri școlare menite să dezvolte aptitudinile elevilor.

A urmat o etapa deosebit grea, determinata de contextul istoric al celui de-al doilea război mondial, de greutățile inerente desfășurării operațiunilor militare si de lipsurile materiale.

Totuși, școala a continuat să funcționeze în timpul celei de-a doua conflagrații mondiale. Acest lucru este demonstrat de existenta documentelor școlare referitoare la acei ani.

În ceea ce privește funcționarea școlii, din documentele școlare reiese ca a fost foarte dificilă, datorita sărăciei mijloacelor didactice . Lipsa acestora a fost compensata de abilitatea dascălilor de a atrage elevii la diferite activități culturale sau de alta natură care să activeze patriotismul, spiritul cetățenesc, dorința de cunoaștere. În acest sens amintim existenta unui muzeu care conținea colecții de modele naționale și ouă încondeiate, funcționarea bibliotecii cu 340 de volume literare și 40 pedagogice. De asemenea, amintim șezătorile pe clase, desfășurate în scopul păstrării și transmiterii tradițiilor și obiceiurilor populare, a portului popular.

În școală s-a desfășurat o educație practica si gospodărească, realizată în atelierul de tâmplărie si în cel de țesătorie, precum si în cercul gospodinelor. Școala dispunea de la o gradina de 0,26 ha si o curte de 0,09 ha, prima fiind folosita si la cultivarea legumelor pentru cantina scolii.

Activitatea culturală se desfășura în cadrul școlii, precum și în afara ei. Întreg corpul didactic activa în cadrul căminului cultural sau în diferite societăți unde se desfășurau, nu rareori, și cursuri țărănești, în zilele de duminică și în cele de sărbătoare. Majoritatea acestora erau susținute de Fundația Culturala Regala „ Regele Mihai”.

Școala din Putna a funcționat mulți ani în clădirea veche, dar creșterea populației școlare a făcut ca spațiul existent să devină neîncăpător. Astfel, procesul de învățământ se desfășura, fie în săli ale primăriei, fie ale căminului cultural.

Acest fenomen s-a observat, mai ales, după cel de-al doilea război mondial și în mod evident din deceniul șapte al secolului al XX-lea, când are loc o creștere demografică semnificativă. Ca urmare, s-a impus construirea unui nou local al școlii care să corespunda cerințelor. În acest sens, încă din anii ’70 s-au realizat propuneri, concretizate într-un proiect de școala rurală în anul 1979. Tot din acest an, proiectul fiind aprobat, s-a început construcția noii clădiri. Aceasta a intrat în funcțiune în anul 1982, iar în 1984 s-a construit terenul de sport.

Clădirea nouă, în care astăzi funcționează învățământul gimnazial, cuprinde opt săli de clasă, așezate la parter și etaj, încăperi administrative, laboratoare. Școala a fost construită din

zidărie portantă, grinzi prefabricate și beton armat, încălzirea fiind realizată cu sobe de teracotă. În anul 2007 s-au finalizat lucrările de reabilitare termică a școlii și s-a realizat o bibliotecă modernă, dotată corespunzător, care să vină în întâmpinarea cerințelor elevilor, dar și membrilor comunității locale.

Un loc aparte revine cadrelor didactice care au insuflat dragostea fata de învățătură, artă și sport. Un accent aparte s-a pus pe conservarea frumuseților naturii, cât și pe cunoașterea lor. Au fost înființate cercuri științifice și s-au organizat excursii. Au fost create formații de dansuri, echipă de teatru, grup folk.

Am avut răgazul necesar ca Vasile Andrieș să-și amintească despre o făclie care a luminat școala Putna, fiind un model de muncă și perseverență. Învățătorul și directorul școlii Mihai Botez era tot timpul printre elevii să, era sever și exigent, însă, în același timp emana căldură sufletească prin tonalitatea vocii și prin prețuirea pe care o arăta școlii, copiilor și părinților. A avut grijă mereu de școală prin buna ei gospodărire, ordinea și curățenia vizibilă încă de la prima vedere, prin cărțile pe care le aducea la biblioteca școlii. După cum își amintește Vasile Andrieș munca sa a fost continuată cu dăruire de Dorimedont Bîcu, învățător și director al

școlii, fiu al satului, născut la 21 iunie 1916, într-o familie numeroasă cu 13 copii. Generațiile de copii și oamenii satului îi pomenesc numele cu admirație și astăzi.

Un deosebit succes a avut activitatea muzicală a școlii, remarcându-se obținerea a numeroase premii la nivel județean și național. Amintim aici premiile I cucerite la nivel județean în 1978 cu grupul folk, grupul vocal folcloric, formația de muzică ușoara și corul școlii, apoi în 1981 și 1983 cu corul de voci egale. În ultimul an menționat, corul de voci egale și grupul vocal au câștigat premiul I pe țară și medaliile de aur la concursurile de specialitate.

Pregătirea oferită de cadrele didactice reprezintă un suport important în formarea personalității tinerilor, în realizarea lor profesională, numeroși absolvenți ai școlii putnene devenind ingineri, medici, profesori, ofițeri etc. Corpul didactic al școlii Putna, indiferent în ce perioadă și-a desfășurat activitatea, a depus o munca susținută, concretizată peste ani în realizările celor pe care i-a îndrumat.

CAPITOLUL II

Obiceiuri familiale

2.1.NAȘTERE

Un eveniment important din viața omului este venirea pe lume a pruncilor săi, pe care de cum au scos capul în lume, și până le-o veni vremea de însurătoare sau de măritiș, părinții încearcă mereu să-i protejeze și să-i sfătuiască cum să treacă peste greutățile vieții.

Pierderea

Copiii care sunt pierduți, sau care mor nebotezați se prefac sunt îngropați în cimitir mai la o margine. La 7 ani aceștia ies și se arată în vis, iar pentru ca acești copii să fie mântuiți li se toarnă agheasmă pe mormânt și se botează cu numele de Ioan sau Ioana, agheasma care li se toarnă trebuie să fie numaidecât de la Botează (Bobotează).

Rodinii

Femeile merg în rodin la cea care a născut aducându-i diferite lucruri, daruri pentru copil, cum ar fi scutece, pelinci( se aduceau cândva), hăinuțe, etc.

BOTEZUL

La trei săptămâni de obicei este botezul pruncului, iar din crijma de la botez se face o cămașă copilului, aceea fiindu-i haina atunci când se va înfățișa pe lumea cealaltă înaintea Domnului.

Numele de botez: Numele de botez este ales de către păinții copilului. De obicei i se dă copilului unul sau două nume, al bunicilor, al rudelor apropiate, sau pur și simplu nume care le este plecut părinților.

Câteodată însă numele de botez este schimbat atunci când copilul e bolnav și mama îl dă de pomană pe fereastră unei vecine care îi schimbă numele și îl duce mamei sale.

Cumătria

Se face în ziua după botez. Rudele cele mai apropiate și unii vecini sunt poftiți la masă.

Scăldușca

Se încălzește apă , apa nu trebuie să fie clocotită, fiindcă se spune că dacă apa în care va fi botezat copilul e clocotită atunci viața copilului va fi una tulbure. Moașa pune în vasul în care se botează copilul, în scăldușcă busuioc, bani, pîine, zahăr, aghesmă, pentru ca pruncul să fie drag ca busuiocul, scump ca banul, bun ca pîinea, dulce ca zahărul, și agheasmă pentru a fi ferit de rele. Apa din scălușcă se aruncă la rădăcina unui copac , pentru ca pruncul să crească frumos și înalt.

Tăierea moțului

La un an i se taie moțul, iar copilul își alege drumul în viață, pe o tavă în fața sa se așează mai multe obiecte cum ar fi: stilou, pix, caiet, , bani, iconiță, chei,ruj și altele, iar copilul alege de trei ori și ce alege prima dată se spune că aceea îi va fi meseria.

2.2.Nunta la Putna

Dintre toate obiceiurile tradiționale nunta este după părerea mea cel mai frumos eveniment din viața omului.Pentru a pune la cale o nuntă se purtau unele conversații, părinții interesându-se despre tânărul sau tânăra în cauză, făcându-se pregătiri și ,,tocmeli” cu martori.

Scopul însurăturii sau a măritișului este acela de a avea pe cineva alături de care să-ți împarți viața, să ai un ajutor atunci când îți este greu, să ai pe cineva alături la bucurii cât și necazuri, și cel de al doilea scop , dar nu cel din urmă,este scopul de a avea urmași care să ducă numele de familie mai departe, ca mai apoi să ai un sprijin la bătrânețe, să aibă cine să-ți poarte de grijă după ce vei trece în viața de apoi, ca să nu trăiești degeaba pe lume, după cum se spune prin satul meu:”Cine n-a făcut o casă, n-are copii, n-a făcut o fântână, n-a sădit un pom, acela a trăit degeaba”!

Un moment important din viața omului este nunta, iar vârsta la care se pot căsători este după 20, iar dacă trec de 30 atunci fetele se spune că au rămas fete bătrăne, iar despre feciori că o să-i însoare babele, prin unele mijloace.

Feciorii bătrâni sunt cei cărora fie le-a fost legată cununia, fie le-a murit ursita, fie nu li s-a născut ursita, la fel se spune și despre fetele bătrâne. Văzând fetele că au rămas nemăritate îndată apelează la descântece pentru a-și aduce ursitul, iar în cazul flăcăilor bătrâni de multe ori mamele apelează la farmece pentru a-și vedea feciorul însurat. Dar să lăsăm deocamdată fetele și ficiorii bătrâni și să ne ocupăm de cei care și-au găsit părechea.

Și iată că am ajuns la însușirile fetei de măritat, ale miresei, iar aceasta trebuie să fie onestă, strângătoare, înțeleaptă, frumoasă, grijulie și nu în ultimul rând sănătoasă, sau după cum este o vorbă din bătrâni „dacă fata știe să facă mămăligă înseamnă că e bună de măritat ”.

Cele mai bune zile în care se poate porni la pețit, în care se face logodna, sau cununia sunt joia și duminica.

Chemarea

Socrii și nașii umblă de cheamă la nuntă, iar pe lângă ei și mirii sunt cei care merg de cheamă la nuntă, sunt chemați cunoscuții, rudele, vecinii, prietenii, etc.

Cunoștința

Cu ceva tinp în urmă, atunci când încă nu se născocise internetul, și tot soiul de rețele de socializare, cum se putaeu oare cunoaște viitorii miri? Ei bine pe atunci, pe vremea bunicilor viitorii miri se puteau cunoaște fie la joc în sat la sărbătorile mari, fie la vreo clacă de cele cum se făceau pentru polog ( strânsul fânului), pentru prășit, sau toamna la clăcile care se făceau pentru desfăcat păpușoiul, pentru secerat, la culesul viilor, atunci când se întorceau de la lucrul câmpului, sau chiar de la vreo horă din sat, iar mai apoi pe timpul iernii când se făceau șezătorile unde se strângeau fetele de torceau, coseau, țeseau, scărmănau lâna, urzeau, iar când aproape să se termine apăreau flăcăii, iar după ce terminau treaba se porneau pe jucat, și petrecut.

După ce se cunoșteau aceștia aveau nevoie și de binecuvântarea părinților pentru a putea merge mai departe, iar de aici am ajuns la:

Consimțirea ( acordul) părinților.

Pentru a putea merge mai departe aveau nevoie de acordul lor căci așa cum spune o vorbă bătrânească:

„ Binecuvântare părinților Întărește casa fiilor,

Iar blestemul părinților Risipește casa fiilor.” ( povestită de bunica )

Dar dacă se întâmpla ca părinții să nu fie de acord ca cei doi să se căsătorească, și blestemau căsătoria atunci toate mergeau rău, iar dacă au fost de acord cu ea atunci toate mergeau bine.

În unele cazuri părinții nu-și dădeau acordul dacă cea care se mărita era fata mai mică, căci după cum spun bătrânii „ sacul nu se-ncepe de la fund” românii păstrând cu strictețe acest obicei ca fetele cele mari să se căsătorească primele, iar mai apoi cele mai mici.

Uneori se întâmpla ca ei să-și dea consimțământul ca fata cea mică să se mărite prima dacă fata cea mare avea oarecare defect corporal sau spiritual, iar părinții nu vor să strice norocul fetei celei mici

Timpul căsătoriei.

Nu se face decât sâmbătă spre duminică, dar prea puțini fac nunta sâmbăta deoarece se spune că în această seară e păcat de cununat fiindcă nu cunună îngerii. Cel mai potrivit timp pentru cununie e duminica deoarece se spune că atunci se face veselie și în cer.

Nașii.

Cei care îi cunună se aleg dintre neamurile sau cunoscuții mai apropiați ai socrilor sau dintre cunoscuții, prietenii mirilor și de obicei aceștia trebuie să aibă o situație materială destul de bună pentru a le putea fi nași, nănași viitorilor miri.

Vorniceii.

Se aleg dintre neamurile cele mai apropiate, mirele își alege un frate mai mic, un văr, sau doi feciori străini cu care a trăit el mai bine în tot timpul cât a fost ,,băitan”.

Druștele.( Domnișoarele de onoare)

Druștele trebuie să fie patru la număr două la mire și două la mireasă. La fel ca vorniceii se aleg dintre neamurile apropiate sau dintre prietenele apropiate. Atunci când sunt la mire acestea merg de-a dreapta și de-a stânga lui conducânu-l de la casa lui și până la casa miresei de unde îl însoțesc iarăși până la cununie, iar atunci când ies de la cununie deja acesta merge însoțit de mireasa lui.

La mireasă druștele cos năfrămile pentru vornicei. Ele se gătesc ca și în celelalte zile de sărbătoare.

La casa mirelui are loc ritualul „ bărberitului” cam în același timp în care la casa miresei aceasta se gătește. Cei care bărbieresc mirele cântă diferite cântece în care zugrăvesc în imagini deloc plăcute viața după căsătorie. Iată spre exemplu un cântec ce se cânta la casa mirelui mai demult atunci când avea loc acest ritual : „ Frunză verdi măr uscat,

Până a mă-nsura, Aveam cal de-ncălicat,

Haini buni di-mbracat,

Și mândre di sarutat.

Dar di când m-am însurat,

Calul pi făină am dat, Părușorul pi sacară,

Să m-a scot în primavară.”

( Simion Florea Marian-Nunta la români )

Când ajunge mirele la casa miresei aceasta îl întâmină și tot acum are loc și iertăciunea, când cei doi îngenunchează înaintea părinților iar unul dintre nuntași care știe acest text începe a-l zice precum urmează :

IERTĂCIUNEA

„Stați dumneavoastră cinstiți părinți Și dumneavoastră cinstiți nuntași, Și toată adunarea câtă se află aicea, Stați, stați, și ascultați!

Că se roagă fii dumneavoastră,

Cu genunchile plecate,

Cu lacrimile vărsate,

Și cu mințile rugate, Ca să vă îndurați

Și să îi iertați, Să vă miluiți, Să-i blagosloviți.

Că blagoslovenia părinților Întărește casa fiilor,

Iar blăstămul părinților

Din temelie risipește casa fiilor.

Începutul nu-i de la noi,

Că-i de la Dumnezeu,

Cel ce a făcut cerul și pământul,

Numa’ cu cuvântul.

Și a împodobit Dumnezeu,

Cerul cu soare, cu stele,

Cu luceferii de zi și cu sfânta lună. Iar pământul cu tot felul de flori, Și cu pomi roditori,

A pus Dumnezeu izvoare cu apă rece,

Cu dobitoace sălbatice,

Cu păsări în văzduh.

Multe sunt văzute și știute,

Dar mai multe sunt nevăzute și neștiute.

Atunci a socotit Dumnezeu Sfântul,

Că nu-i bun pământul fără stăpân, Și s-a apucat de a săpat lut din care

L-a zidit pe Adam, din care ne tragem Neam de neam.

Și iar a socotit Dumnezeu,

În gândul său,

Că nu-i bun omul singur pe pământ, Și-a trimis un înger sfânt,

Pe Adam l-a adormit,

Și a întins mâna să-i ieie din cap

Dar a socotit că ar fi mai mare decât barbatul Și a întins mâna să-i ieie din picioare

Dar a chivzuit că ar fi prea tare Muierea călcată de barbat.

A întins mâna dreaptă,

La coasta lui din stânga

Și a zidit pe Eva, pe strămoașa noastră. Și a trimis Dumnezeu pe înger

Pe Adam de l-a trezit, Iar Adam cum s- trezit

Din gură a și grăit:

-Mulțumesc lui Dumnezeu

Că amu văd șî eu sînge din sângele meu,

Oase din oasele mele, Carne din carnea mea!

Atunci Dumnezeu așa grăit-a: -Adame! Adame!

Aceasta se va chema femeie,

Și voi să vă uniți, Să vă înmulțiți

Ca iarba pământului,

Ca frunza codrului,

Și ca podoaba fierului!

Acuma se roagă,

Și acești fii ai dumneavoastră, Cinstiți părinți,

Să-i iertați, să-i blagosloviți

Ca și pomii cei rodiți,

Că așa cum va vrea Domnul Și pomii rodul lor și-or da.

Că blagoslovenia părinților Întărește casa fiilor,

Iar blăstămul părinților

Risipește casa fiilor din temelii

Acea blagoslovenie cer fii dumnevoastră,

Cinstiți părinți,

Așa cum a blagoslovit Dumnezeu un toiag de măslin,

De doisprezece ani uscat, de a înfrunzit.

Că or venit ca să vă îndurați

Cinstiți părinți să-i blagosloviți

Pe fii domniilor voastre,

Pre cum a blagoslovit Dumnezeu pe Iacob,

Pe Avram și pe Isac

Și pe cei doisprezece fii ai lui Iacob. Și care n-a zice Amin!

Să i se împle trupul de venin

Iar mie mi s-ar cuveni,

Pentru osteneala mea,

O damigeană de vin,

Și-o năframă de in să-mi șterg mustața de vin…!”

La vremea potrivită se dădea semnul de plecare spre Biserică. Înintea mirilor este aruncata o găleată de apă unde sunt puse petale de flori, de trandafir de obicei pentru ca ,,mirilor să le meargă ca din apă în căsnicie”. După oficierea cununiei religioase , în șosea, se încingea o horă unde iau parte și mirele și mireasa, alături de nași.

De aici, tot alaiul pornește spre restaurantul unde va avea loc petrecerea .

2.3.ÎNMORMÂNTAREA

„Așadar, ca să ne mântuim și să moștenim cu Dumnezeu viața veșnică, trebuie să o cunoaștem și să o trăim cu Dumnezeu, încă din viața aceasta vremelnică. Trebuie, adică, să fim străbătuți și locuiți de Dumnezeu, ca să se arate în noi viața dumnezeiască. Iar, pe de altă parte, precum nu se află vrajbă în Dumnezeu, așa să nu se afle nici între cei ce-L au pe El ca temelie a vieții. Starea de pace cu toată făptura e o minune așa de mare, încât uimește lumea și o silește să recunoască într-aceasta fapta lui Dumnezeu.”

( Pr. Arsenie Boca)

Moartea reprezintă dintotdeauna cea mai înfricoșată taină care i-a preocupat mereu pe oameni. Ea este totodata și pricina și urmarea păcatului. Pecetea morții pe care o purtăm în noi încă de la naștere, ne determină întreg cursul vieții..

Moartea reprezintă ultimul capitol din viața omului pe pământ , fiind numită și nunta mortului. În jurul acestui capitol destul de important s-au țesut de-a lungul timpului destul de multe superstiții și tot acum se pot spune cele mai multe lucruri legate de farmece cum ar fi din unghiile, firele de păr etc. ale celui mort. Unele vrăji se fac cu apă din scăldătoarea mortului.

Sunt însă si unele semne care prevestesc moartea cuiva cum ar fi:

Semne de moarte.

Când urlă câinele noaptea (mai ales)

Visarea de apă tulbure sau multe bogății.

Căderea dinților, în vis.

Cântecul cucuveicii pe casă, prin pomii din grădină sau în apropierea casei. Cucuveauca mai este supranumită și pasărea morților.

Dacă visezi că vorbești cu un mort și acesta îți spune să mergi cu el, atunci se spune că

cel care a visat în scurt timp va muri, iar când visezi mai multe nopți la rând un mort să-i dai de pomană , pentru că mai apoi nu-l mai visezi.

Apoi multe semne vor mai fi atunci când se apropie sfârșitul cuiva, spre exemplu atunci când e vântoasă mare se spune că cineva s-a agățat, s-a spânzurat.

Pe patul morții

Atunci când se află pe patul morții și omul simte că îi sună ceasul, dacă a fost om bun nu se teme de moarte, dar dacă a fost om rău atunci se sperie că i se apropie sfârșitul, de multe ori s-a întâmplat că cel mort se chinuia zile în șir, sau poate chiar săptămâni, iar de multe ori i se lega limba pentru a nu-și putea mărturisi păcatele, i se încleșta gura pentru a nu putea primi Sfânta Împărtășanie. Se spune că cel mai bine este atunci când un om moare cu lumânarea aprinsă , și mai ales dacă și-o ține singur.

Scăldarea, Îmbrăcarea, Așezarea.

După ce a murit omul prima grijă a rudelor este să-l scalde până a se răci, până să înțepenească, iar cei care spală mortul sunt străini, vecini, dar nicidecum rudele celui decedat.

După ce l-au spălat, este îmbrăcat în hainele special pregătite în acest scop , sau pe care le are cele mai noi , iar toate lucrurile mortului, se daudupă obicei, de pomană . După toate acestea este așezat întotdeauna cu picioarele spre ușă gata de plecare și pentru a nu-i lua după el și pe alții din neamul său. Dacă uneori se întâmplă de ochii mortului nu stau închiși atunci i se leagă capul cu o năframă iar înainte de a fi dat în groapă se desleagă pentru a putea vorbi pe lumea cealaltă, iar uneori când îi sunt legate și picioarele la fel se desleagă pentru a putea umbla pe lumea cealaltă. Pe piept i se pune o cruce de ceară, simbol al faptului că a fost creștin și pentru că acesta trebuie să aibă o armă cu care să lupte împotriva diavolului.

De la biserică se aduce prapurul care se pune de regulă la poartă, sau în fața casei și odată cu el se aduce și crucea de la capătâiul mortului și sfeșnicul de la picioarele sale.

Toiagul

Se arde tot timpul cât stă mortul în casă, și trebuie ars tot până la 40 de zile,pe mormântul celui decedat, câte puțin în fiecare zi, căci acesta reprezintă viața omului.

Pomul

Dacă mai de mult se obișnuia să se facă bradul la o înmormântare, acum nu se mai face brad ci pom,bradul se folosește pentru a împodobii căruța , în care este condus pe ultimul drum. Pomul reprezintă pomul cunoșterii binelui și răului.

Bocirea

De când moare cineva și până în momentul în care este îngropat, chiar și pe drumul până la groapă decedatul este bocit, fie de către bocitoare ( femeile tocmite special pentru treaba aceasta) fie de soție, de fiică, de soră sau de alte rude. De obicei doar femeile se ocupă cu acest lucru.

Bocetele, de cele mai multe ori,se improvizează după cum a fost omul și cum a trăit viața.

La mort

Toți cei care vin la mort, să-l vadă pentru ultima dată, fie că sunt vecini, rude mai îndepărtate, străini, prieteni, cu toții aprind o lumânare de ceară și pun bani pe pieptul acestuia.

Banii de pe pieptul mortului nu se întrebuințează decât pentru el, iar banii mărunți (monedele) se aruncă de către un membru al familiei pe drumul până la biserică, la fiecare stare pe care o face preotul, astfel va avea pe lumea cealaltă bani. Totodată banii amintesc de un obicei străvechi de origine grecească în care urmașii puneau bani alături de cel decedat pentru ca acesta să aibă cu ce îl plăti vămile.

Pausul

Paus se pune un pahar cu vin sau o sticlă, și se varsă peste mormânt, sau se stropește mormântul și coliva.

Coliva

Coliva se face din grâu fiert cu nucă și cacao, iar deasupra se face o cruce din ciocolata sau bomboane ,ce simbolizează faptul că cel ce a murit a fost creștin.

Priveghiul

De obicei mortul se ține în casă trei zile și două nopți, iar cei care stau de veghe în cele două nopți se îngrijesc ca lumânarea de la picioarele mortului să nu se stingă.

În serile de priveghi se citesc stâlpii, sunt cele patru Evanghelii de la Matei, Marcu, Luca și

Ioan. Stâlpii se citesc în odaia mortului.

Sicriul (Sălaș)

Se face din scânduri de nuc, frasin, brad, stejar.Se lasă fără capac dacă este cu putință până la Biserică.

Înmormântarea

A treia zi se îngroapă, dar dacă această este ziua de 1 ianuarie , se amână încă o zi.

La fiecare prapur se leagă câte un prosop ( ștergar)

După ce s-a scos mortul din casă se închid toate ușile și ferestrele, dar nu se lasă casa singură.

Pe drum se fac 12 opriri și se citesc 12 evanghelii, iar dacă mortul stă aproape de Biserică se citesc mai puține pe drum, iar restul până la 12 în Biserică.

Pe drumul până la cimitir la fiecare orpire ,de obicei o ruda special pusă,oferă 12 poduri pentru a-i înlesni trecerea în lumea de dincolo. În biserică i se face prohodul, iar înainte de a fi coborât în groapă i se dezleagă picioarele, iar dacă cumva se uită acest lucru se spune că și mortul va avea pe lumea cealaltă picioarele legate.

După ce s-a făcut înmormântarea, unul din fiii celui răposat merge timp de 3 zile la mormânt în fiecare dimineață până la răsărit și tămâiază mormântul pentru a nu se apropia duhurile necurate de el.

La capătul cimitirului

În acest loc se îngroapă doar cei care s-au spânzurat, împușcat, deoarece cimitirul e considerat un loc sfânt, ori ei au murit nu de moarte bună.

Atunci când cineva se omoară ( spânzură) se pornește vântoasă mare, grindină, ploi cu gheață, ai impresia că natura s-a pus contra omului, iar în locul în care a murit cineva se pune o cruce pentru ca locul respectiv să se sfințească și să nu umble pe acolo duhuri necurate.

Se spune că cel care este omorât de cineva i se iartă toate păcatele, iar cel care a înfăptuit crima ia asupra sa toate păcatele omului pe care l-a omorât.

Praznicele. Pomenirea

Praznicul se face după ce l-au îngropat, apoi se mai face la 9 zile, după care se face la 6 saptămâni( este și cel ma important) apoi la jumătate de an, la un an, după care se face în fiecare an până la 7 ani. Apoi fiecare mai face când poate.

Raiul și Iadul

Raiul este întruchipat ca o grădină sau o cetate frumoasă, iar iadul e văzut ca un loc

înspăimântător în care ajung sufletele celor care au fost oameni răi, sufletele ucigașilor, și ale tuturor celor care nu au fost plăcuți lui Dumnezeu.

CAPITOLUL III

Sărbători și obiceiuri de peste an

3.1. Sărbători de iarnă

Ca și în celelalte regiuni ale României în care tradițiile, obiceiurile, superstițiile s-au păstrat cu sfințenie și încomuna Putna sunt păstrate toate aceste elemente etnofolclorice oferind celor interesați în descoperirea lor un lucru nemaipomenit de interesant, o oglindă spre trecut , o lume în care magia și practicile ei încă sunt vii, acestea continuând să răzbească prin negura timpului până astăzi,în marea lor majoritate. Așa se face că mai asistăm și azi la unele practici

și ritualuri din preajma sărbătorilor. Astfel, se observă că fiecare anotimp, lună , sărbătoare își are tradițiile și obiceiurile ei, că se leagă de acestea multe credințe și superstiții.

Luna Ianuarie cunoscută în popor și ca gerar este perioada care face tranziția de la anul vechi la anul cel nou, perioada în care „ se deschid cerurile” după cum spun bătrânii, o perioadă în care „cei cu sufletul curat pot auzi animalele vorbind despre stăpânul lor”. Tot în această lună se fac și prevestirile pentru timp, se alcătuiesc calendarele care prevestesc anul care va veni.

NAȘTEREA DOMNULUI(CRĂCIUNUL) sărbătorit pe 25 decembrie. În ajunul

Crăciunului, pe 24 decembrie de cum se lasă seara peste comună copii își pregătesc colindul pentru a o porni din casă în casă vestind Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos. Copii nu sunt singurii care merg cu colindatu în această seară. Tinerii la rândul lor colindă satul în lung și-n lat în diferite grupulețe, aducând veste minunată despre Nașterea Domnului. Colindătorii primesc drept răsplată colaci, nuci ,mere, sau de cele mai multe ori bani. Banii amintesc de Cei Trei Crai care au venit cu daruri la grajdul în care s-a născut Mântuitorul

Pe 27 decembrie a treia zi de Crăciun de Sfântul Ștefan, așa cum nu s-a stins niciodată candela deasupra morrmântului voievodului Ștefan, tot așa slujitorii Mănăstirii nu au uitat de tradiționala pomenire a Marelui Voievod, la care iau parte cu multă evlavie nu numai săteni din comună ci și alții din satele vecine.

SF. VASILE sărbătorit pe data de 1 ianuarie. În ajunul acestei sărbători atât copiii cât și tinerii se pregătesc să meargă unii cu Uratul, alții cu Buhaiul, iar alții cu Malanca. Pentru Anul Nou se fac pregătiri cu 3-4 săptămâni înainte. Copiii își pregătesc clopotele și urăturile,

cei mai mari buhaiele și bicele . Cei care merg cu Malanca își pregătesc măștile și încep repetițiile cu mult timp înainte.

Urăturile sunt din cele mai variate domenii începând cu cele pentru agricultori și continuând cu cele pentru fete nemăritate, pentru cei care au o funcție cum ar fi popa, primarul,

învățătorul.

Românii întâmpină anul nou cu mult zgomot, cu multe strigături ca” mânați măi!” și „ hăi, hăi”!, adică cu simbolizarea aratului deoarece așa au apucat din bătrâni, iar ei se apucă și ară in pre seara Anului Nou, iar în dimineața Anului Nou aceștia se apucă și seamănă. Cei care merg cu uratul au cu ei bice, clopoței, mai bine zis talancă, buhai, fluier, dar și o traistă pentru colaci. Bicele și sunt făcute din fuior de cânepă groasă.

Buhaiul e făcut dintr-o putinică sau cofiță care nu se mai folosește în gospodărie, se leagă la gură cu o piele de vită, iar în mijlocul pieii atârnă o șuviță de păr de cal, care se udă mereu și atunci când este trasă când cu o mână când cu cealaltă scoate un sunet asemănător cu răgetul unui buhai.

De obicei, copiii care merg cu uratul învață textul Plugușorului pe care și-l pregătesc cu 2-3 zile înainte și care sună cam așa:

„Ahoo-ahooo copii și frați, Stați puțin și nu mânați!

Lângă boi v-alăturați, Și cuvântul mi-ascultați:

Mâine anu se-noiește

Plugușorul se pornește

Și începe a ura, pe la case-a colinda Iarna-i grea, omătu-i mare,

Semne bune anu are,

Semne bune de belșug,

De sub brazda de sub plug,

Plugușor cu patru boi,

I-a mai îndemnați măi, Hăăăiii-hăăăăăiiiii!!!!!!!”

Pe unde arăm cu plugul Trimite Doamne belșugul Câmpu să rodească

Belșugul să sporească Oamenii să trăiască Să se înveselească

Să dea Dumnezeu rod bogat La toți oamenii din sat

Și cel mai sărac dintr-o casă Să aibă ce pune pe masă.

Hăăăăăăăiii! Hăăăăăăăiiii! La anul și la mulți ani !

În prima zi de Anul Nou se merge cu semănatul, iar acum merg de obicei copiii cei mici de la 7 la 12 ani, și aceștia seamănă grâu, secară, orz, ovăz, sau orez, cel puțin așa se obișnuia, dar acum cei care merg cu semănatul seamănă grăunțe. Textul pe care îl rostesc este cel de la sorcovă :

„ Sorcova vesela, Să trăiți, să înfloriți,

Ca merii, ca perii , În mijlocul verii, Tare ca fierul,

Iute ca oțelul,

Tare ca piatra,

Iute ca săgeata,

La anul și la mulți ani!”

O altă sărbătoare foarte importantă și care vine cu alte credințe și practici este Boboteaza cunoscută în popor și sub numele de Iordan.

În ajunul Bobotezeii tot satul așteaptă venirea preotului cu Iordanul. Nimeni nu pune nimic în gură până la venirea preotului care sfințea bucatele de post așezate pe masă. Încă din zorii zilei preotul pornește cu botezul luând satul de la un capăt la altul. Este însoțit de dascăl și pălimar și de un grup de 4-5 copii ce strigă ,, Chiralesa ” pentru a vestii sătenilor venirea preotulu. Preotul este întâmpinat de gospodari cu lumânarea aprinsă la poartă și este condus până în casă, în camera unde este pregătită masa. Toți cei din casă sărută Crucea din mâna preotului și mâna acestuia, iar acesta îi stropea cu struțul de busuioc muiat în agheazmă, iar copiilor le dăruia câte o Iconiță mică cu ,, Botezul Domnului ”.

După sfințirea bucatelor de pe masă preotul este condus prin toate încăperile pe care le stropește cu aghiazmă.

Pe masă sunt așezate ,,străchini” cu grâu fiert , cu fructe ( de obicei poame uscate ), compot, plăcinte de post și doi colaci , unul cuvenit preotului. Copiii care vin cu Chiralesa primesc câte o plăcintă.

În ziua de Bobotează după oficierea slujbei la Biserică și Mănăstire, preoții poartă 4 cruci și 5 prapuri până în curtea Bisericii sau a Mănăstirii în locul special amenajat cu butoaiele special pregătite pentru sfințirea apei.

Aici se citesc rugăciunile ocazionale pentru sfințirea apei , cu struțul de busuioc introdus în apă, preotul stropește în patru părți cu apa devenită aghiazmă. Credincioșii iau aghiazmă în căni și cofițele ce le țin pentru acest scop și câte o crenguță de busuioc. Din agheazma adusă

acasă prima grija pe care o are fiecare este să toarne în fânână câte un strop. Timp de 9 zile

fiecare membru al familiei care nu a mâncat și nu a băut nimic după miezul nopții ,lua

dimineața câte o gura de agheazmă împreună cu anafura. După cele 9 zile cu restul de

agheazmă rămasă , gospodinele stropesc pomii din livadă, animalele din bătătură și peste tot

în jurul casei.

Alte sărbători care vin în completarea obiceiurilor calendaristice de peste an sunt

următoarele:

Sf. Trif sau Trif Nebunul la 1 februarie. Cade întotdeauna în ajunul Întâmpinării Domnului,

se ține pentru a se feri recolta de omizi, pentru lupi. Se face ageasmă pentru a se stropi

grădina.

Sf. Haralambie la 10 februarie și se ține pentru boale. Tot în această zi se face agheasmă

pentru boale.

Sfântul Toader este serbat mai mult de către fete deoarece se spune că dacă țin această

sărbătoare vor avea păr bogat și frumos, dar nu sunt singurele care țin această sărbătoare

deoarece este ținută de toți creștinii.

3.2.Sărbători de primăvară

Câșlegile

Timpul din Postul Crăciunului și până la Paști se numește câșlegile de iarnă, iar săptămânile din aceste câșlegi sunt vâstrate deoarece miercurea și vinerea se mănâncă de frupt, iar săptămâna de dinaintea începerii Postului Mare este cunoscută sub numele de săptămâna albă deoarece în această săptămână se mănâncă doar lapte, ouă, brânză, dar nu se mănâncă carne

sub nici o formă, iar săptămâna de dinaintea celei albe se numește săptămâna vâstrată deoarece miercurea și vinerea nu se mănâncă carne.

Lăsatul Secului

Înainte de începerea Postului Mare se lasă lăsatul secului de carne ce se lasă înainte de săptămâna albă, iar în săptămâna albă este lăsatul secului de brânză, lapte, etc adică tot ceea ce s-a consumat în această săptămână.

Moșii de iarnă

Pe lângă pomenirile și jertfele care se aduc și se fac pentru morți în anumite zile de peste an, la Moșii de iarnă se dă de pomană de sufletul celor adormiți bucate de frupt alb deoarece aceștia cad în sâmbăta din săptămâna albă.

La 40 de sfinți se fac sfințișori pe care gospodinele îi aduc la biserică și după ce se sfințesc se dau de pomană în amintirea celor 40 de mucenici care au fost omorâți pentru învățătura lui

Hristos.

Miezul Păreții este miercurea din jumătatea postului mare, deoarece postul este format din 48 de zile, iar dacă numeri de la Lăsatul Secului înainte și de la Paști înapoi atunci se întâlnesc două jumătăți egale a câte 24 de zile, de aici și denumirea de Miezul Păreții. Această zi se ține ca și o zi de duminică pentru a nu înnebuni, și totodat în această zi se numără ouălele pentru ca găinile să se poarte cu ouatul. În această zi nu se țese, urzește, toarce pentru că cine se încumetă înnebunește.

O altă sărbătoare foarte importantă la români este și Buna Vestire, sărbătoare ce cade tot timpul la 25 martie, și în această zi este dezlegare la pește. Cum va fi timpul în ziua de Buna Vestire așa va fi și în ziua de Paști, dacă în această zi va fi cald atunci și la Paști va fi cald, iar de va fi frig atunci așa va fi și în ziua de Paști.

Tot în această zi se dezleagă și limba tuturor păsărilor cântătoare îndeosebi a cucului, care toată iarna a fost uliu, iar la Buna Vestire se preface iarăși în cuc. Începând de la Sfântul Ioan care dă glas la păsări oamenii se îngrijesc să aibă la ei bani tot timpul deoarece atunci când cântă cucul și nu ai bani în buzunar atunci nu vei avea bani tot anul, iar dacă îți cântă cucul și ai bani în buzunare atunci tot anul vei avea.

Sâmbăta Floriilor

Sâmbăta lui Lazăr în care se serbează învierea lui Lazăr din Vitania, fratele Martei și al

Mariei, care a fost înviat de Mântuitorul Iisus Hristos înainte de Duminica Floriilor, ziua în care a intrat în Ierusalim. În această sâmbătă se dă de pomană pentru sufletul adormiților care se spune că ies în această zi și așteaptă să le dea și lor cineva ceva de pomană.

Floriile

În ziua de Florii se aduc mâțișoare deoarece o legendă dacă o pot numi așa pe care am auzit-o prin bătrâni spune că ajungând Mica Domnului la un râu i-a cerut salciei să se facă punte peste râu pentru a putea trece, iar salcia a ascultat-o și atunci Maica Domnului a binecuvântat-o să se aducă în toți anii de Florii la biserică. Mâțișoarele se păstrează peste an și sunt întrebuințate ca leac împotriva boalelor, sau vara când vin ploi mari se ia un fir de mâțișor și unul din de tei de la Duminica Mare și se afumă cu ele împotriva ploii atunci când nu este curată, adică atunci când bate grindina și se oprește pe dată sau se împrăștie pe pădure.

Joia Mare cunoscută și sub numele de Joi Mari sau Joia Patimilor această zi este începutul joilor ce vor urma până la Ispas sau Înălțarea Domnului. Tot în această zi se face și pomenirea morților, se duce la biserică cu colivă și colaci, căci în această zi iese pomelnicul care sa

început în prima sâmbătă din Postul Mare, iar unele femei se apucă de roșesc ouălele, sau să coacă în această zi.

Tot în această zi de Joi Mari seara la biserică este denia celor 12 Evanghelii și Legănușul Maicii Domnului, adică pe la 12 noaptea policandrele din biserică încep a se legăna singure ca și cum o mână nevăzută le-ar legăna, când mai tare când mai încet dar lumânările din ele nu se sting.

Închistrirea sau roșirea Ouălor

Închistritul oălelor la Putna este un obicei cunoscut din cele mai vechi timpuri. Totdeauna au fost femei mestere , chiar și în zielele noastre , neîntrecute în acest meșteșug.Acestea se

închistresc cu ajutorul unui instrument simplu numit chișiță, pe care-l confecționa singură fiecare meșteră. O meșteră trebuie să aibă mai multe chișițe de mai multe diametre. Prin orificiul chișiței este fixat un fir de păr de cal sau porc , acesta dând posibilitatea ca ceara să curgă regulat spre a face pe ou linii uniforme. Vasul cu ceară trebuie să stea la căldură, să nu fie însă fierbinte. Ceara se amestecă de obicei cu puțină funingine ca s-o închidă la culoare pentru a se observa mai bine ornamentul pe ou. Oăle se pun la fiert odată cu apa, la ffoc potrivit. Sunt preferate cele cu coajă albă pe care ornamentele ies mai pronunțate. Se scot din apă atunci când aceasta începe să fiarbă și se așează pe o cârpă curată.Nu se șterg, se lasă să se usuce dar nu se îndepărteză de căldură.Trebuie să fie călduțe atunci când se închistresc. Cele mai obișnuite culori folosite, înafară de cea roșie sunt: negru, roșu , galben, cafeniu, și verde. Pentru toate aceste culori se obțineau din plante. Un procedeu deosebit pentru a obține culoarea roșie este acela în care se folosesc frunzele și coaja mărului pădureț împreună cu floarea și frunzele de sovârf.

Vinerea Mare sau Vinerea Neagră pentru că se ține post negru pentru ca Dumezeu să-l ferească pe ce ce postește de toate relele, de toate bolile.

Aerul se scoate în Vinerea Mare, și este pânza pe care se află zugrăvită înmormântarea Domnului. Această pânză se scoate ziua pe la 12, iar seara după ce se cântă Prohodul Domnului și se face slujba această pânză se scoate și se înconjoară biserica cu dânsa în frunte cu preotul și toți credincioșii cu lumânări aprinse după care se așează în altar până la anul viitor, până la Paștile viitoare.

Sâmbăta Paștelui

Cea mai mare și mai așteptată sărbătoare de peste an, deoarece odată cu această sărbătoare a Învierii Domnului toate încep a prinde viață, este acea bucurie greu de explicat ce te cuprinde în preajma acestei sărbători. O sărbătoare care aduce reînoirea, renașterea sufletească dacă pot spune așa. În apropierea acestei sărbători gospodinele pregătesc diferite bucate cum ar fi cele din carne de miel, cozonaci, pască, ouă roșii, și multe altele, iar pentru a duce la bun sfîrșit această treabă ele se apucă încă din Joi Mari a se pregăti.

Pasca se face din făină de grâu, de formă rotundă, groasă de cel mult un lat de deget, sau la ochi așa cum se obișnuiește să se facă, pe margini se pune un colac, iar în mijloc se face o cruce din aluat și în cele 4 pătrate care rămân se pune brânză de vaci făcută cu ou și zahăr și

înainte de a se da în cuptor se unge cu ou.

Învierea

În noaptea de Înviere se duce la biserică spre sfințire un coș cu câte o bucățică din tot ceea ce s-a gătit pentru Paște, iar după ce se termină slujba când ajung acasă mănâncă prima dată din

pasca sfințită și mai apoi din celelalte bucate, iar pe față se spală cu ou roșu și cu ban pentru a fi roșu ca oul tot anul și cu bani pentru a avea bani tot anul.

Duminica Paștelui (Prima zi de paște)

În dimineața zilei de Paști se spăla pe față fiecare membru al familiei cu un ou roșu neînchistrit , cu un bănuț și cu un fir de busuoic și zicea:

,, Să fiu roșu ca oul

Să am noroc ca busuiocul

Și tare ca banul” (De trei ori)

Unele ouă , lăsate doar în culoarea roșie , numite ,,merișoare” se dau de pomană de sufletul morților la morminte, înainte ca sluja ,,Celei de a doua Învieri” să înceapă la Biserica satului.

Izvorul Tămăduirii

Cade și se serbează în vinerea din Săptămâna luminată și se spune că cine bea și se spală cu apă în această zi pe părțile bolnave se face sănătos, în această zi se face și agheasmă.

Duminica Tomei

Este duminica în care Mântuitorul s-a arătat apstolului Toma pentru prima dată după învierea sa pentru că Toma era necredincios, nu credea că Iisus Hristos a fost străpuns cu sulița, că în mâinile sale au fost bătute cuie, zicând că el nu crede până nu vede iar când a văzut într-adevăr semnele din palmele Mântuitorului a crezut. Toma a fost trimis să propovăduiască creștinismul în India.

Sfinții Împărați Constantin și mama sa Elena

Se sărbătorește în fiecare an la data de 25 mai și se duce la biserică pomană pentru sufletul celor adormiți ce purtau numele marilor Împărați.

3.3.Sărbătorile de vară.

La Duminica Mare se pune tei la poartă, la icoane, la uși, la grajd. Cu teiul de la biserică, se ține tot anul la icoane, se poate alunga grindina vara atunci când plouă. Se ține două zile, duminică și luni.

Rusaliile este sărbătoarea Sfintei Treimi și cade la 50 de zile după Paști. Dacă această sărbătoare nu este ținută atunci vor bate grindinile, tot în această zi se spune că nici rândunica nu face cuib.

Sânzâienele, o altă sărbătoare ce vine cu datinile ei.

Floarea Sânzienelor este o floare galbenă ce crește prin livezi, pășuni, margini de păduri și înflorește în iunie-iulie.

Dacă aceste flori au înflorit până la 24 iunie atunci înseamnă că timpul este înaintat, iar dacă au înflorit după această dată atunci înseamnă că timpul este întârziat, este vreme târzie. În noapte de dinaintea sărbătorii se face o coroniță din sânzâiene și alte flori și se aruncă pe casă, iar dimineața copii o verifică să vadă ce le-a adus rândunica. Dacă mai demult rândunica punea în coronițe păr de bou, de cal, de oaie, și de alte animale, iată că acum rândunica s-a modernizat și aduce copiilor dulciuri, sau diferite jucării.

Bunica îmi povestea că atunci când erau copii au pus coronițe pe casă și dimineața au găsit în ele fire de păr de bou, de cal, de oaie.

Tot în noaptea de Sânziene se culeg buruienile de leac pentru tot anul, se fac farmece pentru ursită, iar dacă dormi cu ele sub pernă îțî visezi ursitul sau le poți pune în păr pentru a fi drăgăstoasă tot anul, scaldă-te în roua lor și vei fi dragă cui vrei tu, înfășoarăți talia cu ele și nu mai ai grija durerilor căci au și efect tămăduitor.

Sfinții Apostoli Petru și Pavel

Sunt păstrătorii cheilor Raiului, postul lor este rupt din postul mare, și se ține pentru că așa am apucat din bătrâni, și pentru că așa este învățătura bisericească.Acest post nu are în fiecare an aceași durată.Durează 2sau 3 zile, o săptămână sau trei săptămâni.

Sfinții Cosma și Damian.

Aceștia au fost doctori și umblau prin lume tămăduind bolnavii fără a le lua bani în schimb, de unde și denumirea de „ doctori fără de arginți ”.

Foca se ține pentru fân mai mult, în această zi nu se merge la adunat fânul ( la pologit).

2 iulie este o sărbătoare ce se ține mai mult local și se prăznuiește Sfântul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt.

Sfântul Ilie pe 21 iulie

Stăpânește ploile, tunetul, fulgerul, grindina, iar la sfârșitul lumii se spune că va veni pe pământ și va fi ucis de jidani, iar trupul său va sta trei zile în soare, iar după trei zile va veni Dumnezeu și îl va birui pe antihrist, iar după aceasta Sfântul Ilie va învia.

Atunci când tună, fulgeră se spune că Sfântul Ilie trage după diavoli cu tunul deoarece a fost amăgit de aceștia de și-a ucis părinții, și de atunci s-a jurat că îi va prăpădi pe diavoli oriunde

îi va prinde.

Sfântul Pantelimon ( Tămăduitorul )

Pintilie călătorul, sărbătorit la 27 iulie se spune că adată cu această sărbătoare se călătorește și vara, și se ține pentru boli.

Sânta – Marie

Postul Sântă-Măriei este rupt din Postul Mare. Se sărbătorește Adormirea Maicii Domnului. Sântă-Măria –mare se serbează la 15 august și este totodată și hramul Mănăstirii Putna . Se face o slujbă deosebit de frumoasă , afară pe o scenă special amenajată , de un sobor de cel puțin 20 de preoți.

3.4.Sărbătorile de toamnă și Postul Crăcinului.

Sântă-Măria-mică la 8 septembrie.

La Sântă-Mărie se călătorește vara după cum spune și o vorbă din bătrâni: „ De Sântă-Mărie se spurcă câinii în pălărie”.

Simion Stâlpnicul se sărbătorește la 1 septembrie. A stat 30 de ani pe un stâlp de unde și numele. Dacă va tuna după această zi atunci toamna va fi lungă.

Ziua Crucii

De Ziua Crucii se ține post, și tot acum se spune că se închide pământul și toate viețuitoarele care au ieșit din ascunzătorile lor acum se întorc în vizuinele lor afară doar de șerpii care au mușcat pe oameni și care sunt meniți a fi omorâți de către oameni.

Sfâtul Dumitru se serbează pe 26 octombrie, iar Sfântul Dumitru cel Nou se serbează pe 27 octombrie, cel din urmă ținăndu-se pentru diferite boale.

Sfântul Mina sărbătorit la 11 noiembrie este ajutătorul celor păgubiți, și a tuturor celor aflați în necazuri, iar de citești trei zile acatistul său atunci toate se rezolvă, dacă ai pierdut sau ți s-a furat ceva atunci îl vei găsi, dușmanii se cunosc îndată, iar cei de te necăjesc se cunosc pe dată. Cu trei ani în urmă o fată era mereu amenințată de un necunoscut, iar după ce a citit acatistul Sfântului Mina a treia zi l-a aflat pe cel ce o amenința.

Postul Crăciunului

Pe 14 noiembrie este lăsatul secului, după care începe postul.

Ovidenie sau Vovidenie

Lumânarea aprinsă care se dă acum de pomană nu se stinge în împărăția cerurilor, cel sau cea care o dă de pomană acum o va avea aprinsă tot timpul, mereu înaintea lui Dumnezeu. Sfânta Ecaterina se sărbătorește la 25 noiembrie.

Sfântul Andrei

Sfâtul care a adus creștinismul în România, în Sciția Mică, și care a fost de mulți oameni considerat nebun deoarece trăia cu animalele fiindcă nimeni nu îl primea în casă.

În noapte spre Sfântul Andrei ( 30 noiembrie) ies și umblă strigoii. Aceștia sunt duhuri de femei sau de bărbați care ies în această noapte din morminte și se întruchipează aievea. În această noapte se ascund limbile de melițoi și cociorvele deoarece strigoii le fură și se bat cu ele la hotare până la cântatul cocoșilor, când se duc fiecare pe la mormintele sale, sau pe la casa lui dacă este strigoi viu. Împotriva lor se unge casa, omul grajdurile, și toate animalele cu usturoi, iar toate lucrurile din casă se întorc cu gura în jos pentru a nu-l ajuta pe strigoi să intre în casă.

Vrăji și farmece

În seara de către Sfântul Andrei se fac farmece și vrăji pentru pețire, dragoste, se face „ pe ursită” sau pentru dușmani.

Sfântul Neculai

În ajunul Sfântului Neculai se pun papucii la ușă pentru a primi daruri, dulciuri, etc.

Sfântul Spiridon

Acest sfânt ca mulți alții este făcător de minuni. Se spune că era un băietan care a plecat cu alți tovarăși de ai lui ca să se sfințească, iar când a ajuns la împărat, acesta i-a supus unei probe și anume cel care îi va spune din câte părți este compusă o cărămidă acela va fi sfânt, iar Spiridon a spus că e din 3 părți făcută, a luat-o în mână și atunci s-a ridicat focul, a căzut apa, iar în mâna lui a rămas lutul. Astfel a devenit sfânt făcător de minuni.

Ignatul

În această zi se taie porcul.

Crăciunul

Umblatul cu icoana

Preotul merge din casă în casă la fiecare om din parohia lui cu icoana, o icoană pe care este zugrăvită Nașterea Domnului, și cântă troparul Nașterii lui Iisus.

Pe 25 decembrie se sărbătorește Nașterea Domnului, iar în ajunul Crăciunului umblă copii cu Colindatul, iar în prima zi de Crăciun umblă cu Steaua.

Concluzii

Multe dinntre obiceiurile vechi s-au pierdut și la Putna, fiind înlocuite cu alte noi care , împletite cu cele tradiționale, dau specificul satului Putna de astăzi. Casele acum mai mari , multe dintre ele cu acoperișul în patru ape, ca cele din vechime au interioarele împodobite cu covoare, ștergare și năfrămi cusute cu ornamente. De asemenea s-au păstrat multe din obiceiurile tradiționale de la sărbători calendaristice și familiale( nuntă,botez, înmormântare) .

Un rol important l-a avut Mănăstirea Putna în respectarea și păstrarea tradițiilor. Mănăstirea Putna a știut să atragă nu numai putneni în jurul ei. În ziua de 15 august ,,

Adormirea Maicii Domnului ” de pildă când este hramul mănăstirii , de sute de ani continuă să vină români de peste tot pentru a lua parte la prohodul ce se celebrează la mormântul lui Ștefan cel Mare și Sfânt.

Putna a rămas până astăzi locul sfânt, de popas al românilor de pretutindeni iubitori de neam și de țară.

BIBLIOGRAFIE

Simion Florea Marian, Sărbătorile la români. Studiu etnografic, Editura Fundației Culturale Române, București, 1994

Simion Florea Marian, Trilogia Vieții. Studiu istorico- etnografic comparativ, Editura Grai și Suflet- Cultura Națională, București, 1995

Pamfile Tudor, Sărbătorile la români. Studiu etnografic, Editura Saeculum, București,

1997

Niculiță- Voronca, Elena, Datinele și credințele poporului român adunate și așezate în ordine mitologică, Editura Saeculum, București, 1998

Ileana Crețan , Putna de altădată- Monografie etnografică și folclorică, Editura Simetria, București,2000

Anexe

Legende despre comori

Încă din cele mai vechi timpuri s-au tot purtat zvonuri printre oameni că prin unele locuri din munții ce înconjoară satul Putna ar exista comori, ascunse de cine știe cine, nedescoperite.Până după primul război mondial oamenii au tot scormonit prin văgăuni și locuri mai dosnice, despre unele ducându-se vestea că s-ar fi găsit urme și chiar bani de aur ascunși de vreun haiduc, vreun hoț sau vreun fugar care n-a mai apucat a se întoarce pierzându-și urma prin alte locuri.

Cel mai des a fost pomenit numele haiducului Darie, despre care este știut că l-au purtat des pașii prin locurile Putnei.

Putna a fost vizitată și de hoți care în 1844 au prădat biserica satului, iar prin 1845 au prădat din nou mănăstirea jefuindu-i și pe călugări de bani; aceștia, hoții, au fost descoperiți și predați justiției.Hoții de drumul mare care jefuiau caravanele ce transportau mărfuri pe drumul ,,împărătesc”, ce lega Lembergul de Suceava prin Cernăuți și Siret, nu este exclus să-

și fi ascuns și ei comorile în preajma Putnei, din prăzile jefuite, mai ales când erau din părțile locului.

Din spusele bătrânului Mihai Caba a lui Țâlică, auzite de la bunicul său Petre Caba a lui

Bodrângă, existau pe vremuri două feluri de hoți:hoți care furau o singură dată în viața lor, când puteau da o lovitură zdravănă, pe care nu-i știa nimeni și nici nu-i bănuia – din aceștia au fost pe vremuri și la Putna câțiva, pe care chiar dacă-i bănuia cineva nu-i demasca pentru că nu se legau de vreun gospodar din sat, loviturile le dădeau prin alte părți – și hoți de totdeauna, care deseori băteau lăturile ca să nu fie prinși.Haiduc în părțile noastre a fost numai Darie cu câțiva voinici în ceata lui cu care atacau, cum este știut, numai pe cei avuți și bunurile luate le împărțea celor nevoiași.

De numele haiducului Darie sunt legate multe locuri din împrejurimile Putnei.Eudochia lui

Dumitru Cenușă născută în 1892 a povestit că toate dealurile Putnei, de când ține ea minte, au fost scormonite de oameni care n-aveau liniște nici somn, cu gândul numai la comori.Mult râvnita comoară despre care a spus și Vasile Andrieș a lui Seridon, n.1893, ar fi fost cea

îngropată de Darie în Priluca lui Arsenie de lângă Măgura Mare.În ceata lui se spune că Darie ar fi avut și un țigan căruia i-a venit odată rândul să păzească comoara.Darie le punea cinstea la încercare, fiecare depunând jurământ că nu se va atinge de comoară.Țiganul, lacom, nu s-a răbdat și a ,,ciordit” ceva din comoară.Darie, observând, n-a mai stat mult pe gînduri și i-a tăiat capul pe care l-a așezat pe comoară s-o păzească.

Împrejurările nu i-ar mai fi permis lui Darie a se abate pe la locul unde era comoara și aceasta ar fi rămas neatinsă de-a lungul vremurilor. Oamenii care descopereau locul, văzând capul țiganului și mai târziu numai scăfârlia, fugeau cât îi țineau picioarele zicând că-i locul dracului.

Eudochia lui Dumitru Cenușă a mai povestit:,,Bărbatul meu prin 1920, s-a dus în căutarea acelei comori, luând cu el și un călugăr de la mănăstire să sfințească locul.Dar se vede lucru că a călcat doar pe acel loc fără a nimeri , căci noaptea i s-au arătat în vis patru draci care i-au poruncit să nu mai umble după comori.De atunci piciorul lui n-a mai călcat prin Măgura și nu s-a mai gândit la comori”.

Multă vreme s-a vorbit că și sus pe Solotruc (dealul de piatră) sunt ascunse comori.Povestește Gh. Fodor, n.1903, că fiind copil, l-a luat tatăl său împreună cu unchiul său Toader Fodor și au pornit într-o bună zi să sape pe unde li s-a părut că pământul sună a gol. Și tot săpând au dat într-un loc de o groapă cu un perete zidit din piatră. Și-au dat seama c-au nimerit pivnița despre care auzise din bătrâni c-ar fi existat și căreia i se spunea ,,bordeiul lui Darie”. În groapă au găsit o mătură de cetină uscată, legată cu sârmă și alte urme că ar fi locuit cineva odată. Obiectul mai important pe care l-au găsit a fost o tavă mare din metal pe care au curățat-o într-o margine cu poala sumanului și au văzut că lucește iar când au ciocănit-o au observat că avea un sunet plăcut.

Tava era de formă lunguiață și la capete avea câte o toartă. S-au socotit ei mult la ce ar putea folosi că nu era nici tigaie nici oală să poată fierbe ceva în ea. În cele din urmă băiatul a luat-o

și a dus-o nemțoaicii Rezla lui Sepel care i-a spus că o va folosi pentru surcelele de agățat focul și i-a dat pe ea o patrare de cartofi. Mult s-a mirat și tata lui cum de i-a dat atâția cartofi pe așa un lucru de nimic. ,,Bună nemțoaică!”.

Au fost și cazuri când zvonurile despre comori s-au adeverit.Povestește Lazăr Timiș n.1889, că înainte de 1900 Vasile Adilițoaiei care stătea argat la un neamț bogat, a descoperit undeva niște bănuți galbeni, lucitori, pe care i- dat stăpânului spunându-i :,,Uite ce bumbișori, am

găsit, n-ar fi bine să țintuim hamurile cailor cu ei?” stăpânul s-a prefăcut că nu se miră zicând că are dreptate.

L-a luat pe argat să-i arate și lui locul unde a găsit bumbișorii. Acolo i-a făcut drum acestuia în altă parte, el rămânând să mai sape locul. Vasile l-a tot întrebat pe stăpân când țintuiește hamurile, dar stăpânul nu găsea niciodată timp pentru treaba asta.

Costan Schipor, n.1895, povestește că un bogătan din neamul bruțacenilor avea de argat pe un băiețandru din Vicov cu numele Pricopie Bălici poreclit ,,Chiorul”.Acesta a descoperit într-o groapă din poiana Sihăstrie bănuți galbeni pe care i-a dus stăpânului. În acea seară stăpânul i-a dat argatului mâncare bună, l-a lăudat pentru vrednicia lui.Cât despre monedele găsite s-a prefăcut a fi niște tinichele.A doua zi și-a făcut drum cu argatul la locul unde a găsit ,,tinichelele”, pe băiat trimițându-l acasă cu porunca să facă nu știu ce treabă ți el s-a apucat să sape locul până a descoperit toată comoara cu care a făcut apoi avere.

S-a povestit mult și s-a făcut haz pe socoteala lui Crăciun Cenușă și a lui Scântei Coroamă care prin 1890-1895 au descoperit într-un huceag din Sihăstrie o ulcică plină cu bănuți de aur și argint pe care i-au cercetat cu luare aminte și văzând că nu sunt bani ,,îmblători” i-a predat la primărie, neavând ce face cu ei.