Elemente Distinctive ale Legii, In Raport cu Alte Acte de Reglementare
CUPRINS
Introducere ……………………………………………………………………….pag.1
Capitolul I. Introducerea în vederea actului normativ…………pag.4
Secțiunea I. Noțiuni cu privire la actul normativ………………….pag.4
Secțiunea II. Izvoarele supralegislative……………………………………pag.6
Secțiunea III. Legea………………………………………………………………pag.
Secțiunea IV. Actele normative administrative………………………..pag.
Capitolul II. Elemente distinctive ale definiției și tipologiei legii, în sens restrîns, în raport cu alte acte de reglementare……………………pag.
Secțiunea I. Definiții ale legilor………………………………………………pag.
Secțiunea II. Tipologii ale legilor……………………………………………pag.
Capitolul III. Elemente distinctive ale activitații de elaborare a legii, în sens restîns, în raport cu elementele distinctive a elaborării altor acte de reglementare……………………………………………………………………….pag.
Secțiunea I. Elemente distinctive ale legii…………………………………pag.
Secțiunea II. Elemente distinctive ale ordonanțelor………………….pag.
Secțiunea III. Elemente distinctive ale Constituției…………………….pag.
Secțiunea IV. Elemente distinctive ale legilor de revizuire a constituției…………………………………………………………………………pag.
Capitolul IV. Elemente distinctive ale producerii efectelor și ieșirii din vigoare ale actelor normative……………………………………………pag.
Secțiunea I. Producerea efectelor actelor normative………………pag.
Secțiunea II. Ieșirea din vigoare a actelor normative……………..pag.
Concluzii……………………………………………………………………………pag.
Introducere
Lucrarea data este dedicata studiului asupra elementelor distinctive ale legii în raport cu alte acte de reglementare și anume voi vorbi despre lege, in sens restrîns, ca act emis de Parlament, comparativ cu celelalte acte de reglementare, adica acte cu valoare de lege.
Pe parcursul studiului mi-am propus să găsesc acele elemente care ar diferenția modul de inițiere, elaborare, adoptare și aplicare a actelor normative, pentru a demonstra diversitatea legilor și complexsitatea sistemului legislativ al României.
Art. 61 din Constituția României spune: ,,Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării,,. Faptul că Constituția României spune ca Parlamentul este unica autoritate legiuitoare, apar dubii asupra art.115 alin.1, care spune: ,,Parlamentul poate adopta o lege speciala de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice,,. De aici rezulta că Guvernul deasemenea are rol legislativ și că Parlamentul nu este singura instituție împuternicită să facă legi.
Mulți autori susțin ideiea ca sistemul de drept al României este unul incomplet și care are multe lacune, care ar trebui perfecționat. În prezenta lucrare nu ma voi axa pe ideiea de a cauta și demonstra lacunele sistemului de drept român, dar voi incerca sa ma axez mai mult pe tipologia legii și voi face o comparație amanunțita intre legi. Voi arata care este diferența unei legi emise de Parlament, comparativ cu o ordonața de guvern, diferența unei legi emise de Parlament, comparativ cu Constituția și așa mai departe.
Avînd definiția legii, in sens formal, ca act emis de Parlament, acesta trebuie sa întrunească condițiile:
Actul juridic are caracter normativ, adica îi priveste pe subiecți în mod abstract, este general, cu aplicabilitate repetată și susceptibil de a fi aplicat prin constrîngere;
Actul normativ este emis de Parlament;
Parlamentul adopta actul potrivit procedurii prestabilite.
Vorbind despre lege in sens material, aceasta trebuie sa intruneasca condițiile:
Sa fie vorba de un act normativ:
Acest act normativ sa reglementeze primar un domeniu.
De aici vine și explicația ca ,legea, nu este doar actul emis de Parlament, ea poate sa emane și de la alt organ, numai ca trebuie sa întruneasca condițiile sus menționate. De asemenea sunt și legi referendare care sunt adoptate direct de corpul electoral, și odata ce indeplineste condițiile necesare a unei legi, devine lege obligatorie, astfel demonstrînd că legea nu înseamna doar Parlament, cuvintul lege este interpretabil și aceasta depinde foarte mult și de societatea în care trăim.
Prezenta lucrare este compusa din patru capitole care vor arăta elementele distinctive ale activitații de legiferare în România.
Astfel primul capitol va cuprinde patru secțiuni in care se va prezenta o introducere generala a actului normativ. Cel de-al doilea capitol va cuprinde două secțiuni unde deja ne vom integra în subiectul propriu-zis. Al treilea capitol va fi compus din patru secțiuni unde se va dezvalui in mare parte tema acestei lucrari. Ultimul capitol va fi dedicat studiului în materia ieșirii din vigoare a actelor normative și nu va conține nici-o secțiune.
Capitolul I. Introducerea în vederea actului normativ
Secțiunea I. Noțiuni cu privire la actul normativ
Definiție: Actul normativ este izvor de drept creat de autoritațile publice care au competență normativa fiind intr-o formă generală și abstractă, potrivit unei proceduri determinate.
Autoritațile competente în a iniția un act normativ sunt: Parlamentul, Guvernul, Organele Administrației Publice Locale. Totalitatea actelor normative sunt adopatate pe cale unilaterală.
Ce înseamnă să fie intr-o forma generală? Forma generala presupune ca actul normativ inițiat să se refere la o sitație care privește pe toți cetațenii și sa cuprinda interesul comun nu individual , ca în actul juridic civil, atunci cind privește o anumită situație.
Ce înseamnă să fie abstract? Forma abstractă înseamna că actul normativ este inițiat pentru a produce efecte pentru toți cetațenii nu doar pentru unul în parte, comparativ cu actul juridic civil, atunci cînd se refera la anumite persoane.
Actul normativ este implicat direct în аctivitatea de orientare și disciplinare a comportаmentului uman în cаdrul societății, reprezentând cаdrul general de manifestare а comportamentului indivizilor. Ca urmare, actele normatie au urmatoarele caracteristici:
Sunt obligatorii pentru destinatarii lor;
Conțin reguli de conduită cu caracter general, tipic și impersonal;
Produc efecte din momentul intrarii in vigoare și pîna la ieșirea lor din vigoare;
Are ca scop reglementarea relațiilor sociale prin intermediul normelor juridice;
Acționeaza, produc efecte juridice în mod repetat, continuu, atîta timp cît sunt în vigoare.
Ca să fiu mai explicit asupra ceia ce vom vorbi in lucrarea data, o sa aduc schema ierarhiei normative:
Normele supraconstituționale.
Constituția.
Tratate internaționale.
Legile.
Actele administrative normative.
Vom vorbi doar de legi, comparativ cu Constituția și actele administrative normative. În continuare avem sursele acestor norme.
Noțiunea de act normativ cuprinde trei tipuri de surse ale deptului și anume:
Izvoare supralegislative;
Leagea;
Actele normative administative.
Secțiunea II. Izvoarele supralegislative
Izvoarele supralegislative reprezintă fundamentul ordinii juridice pe care se formeaza legislația în întregime și față de care toate celelalte surse au un caracter subordonat. Izvoarele supralegislative sunt Constituția și legile de revizuire a Constituției.
Constituția. În cei mai simpli termeni Constituția este legea supremă a statului. Dar această definiție e prea vagă pentru a defini în totalmente ce reprezintă Constituția. Pe lînga faptul ca ea este fundamentul întregului sistem juridic, mai reprezintă și starea de spirit care comandă orice normă.
Mai putem defini Constituția în două moduri, în sens material și în sens formal.
În sens material, Constituția ar fi ansamblul regulilor ce de ce-a mai mare importață în stat, cu privire la instaurarea, exercitarea și menținerea puterii în stat. Aici trebuie sa vedem cine o constituie și cine iși exprimă voința prin a o forma? În primnul rînd trebuie să fie o putere constituantă, o putere suverană care să se exprime liber, pentru a se auto-organiza. Nu conteaza o formă anumita prin care se exprima, principalul e să fie interes liber pentru a facilita și organiza buna funcționare a statului.
În sens formal, Constituția este un ansamblu de norme juridice adoptate și modificate dupa o procedura speciala, superioară celei utilizate pentru adoptarea celorlalte legi. Cind vorbim în sens formal despre Constituție, înțelegem că tot ce ține de aceasta este ceva special, toate procedurile nu sunt unele simple, ci propun o alta direcție , mai complicată, deoarece avem de a face cu o lege ce domină asupra altor legi, și nu e loc de greșeală.
Pentru a evidenția funcțiile Constituției zicem că:
Este actul de constituire și statutul statului;
Este un instrument de limitare a puterii;
Este fundamentul validitații tuturor normelor juridice.
Legile de revizuire a constituției. Acestea sunt niște legi prin care are loc modificarea constituției. Sensul cuvîntului revizuire presupune o schimbare și o continuitate a regimului.
Desigur Constituția este legea ce-a mai stabilă, care nu se sesizează de a fi schimbată, dar odata cu trecerea timpului, se modifica mediul social, au loc schimbari politice, și deaceia apare nevoia modificarii unor articole sau totalmente. Procedura de revizuire este oferită să adapteze constituția la cerințele timpului, să evite mișcari politice violente, într-un final să permită integrarea statului într-o ordine juridică internațională din ce în ce mai de sine stătătoare, mai independentă.
Procedura revizuirii se produce în felul urmator:
Inițiativa revizirii;
Decizia de a da curs inițiativei de revizuire;
Intervenția justiției constituționale în procedura de inițiere a revizuirii constituționale;
Adoptarea proiectului de revizuire.
Limitele posibilitații de revizuire sunt urmatoarele:
Interzicerea revizuirii anumitor prevederi constituționale;
Interzicerea revizuirii pe o perioadă de timp determinată;
Interzicerea revizuirii în anumite circumstanțe.
Secțiunea III. Legea
Atunci cînd vorbim de lege, aceasta are două sensuri, unul larg și unul restrîns.
Legea în sens larg cuprinde toate actele normative și trebuie să îndeplinească urmatoarele condiții:
Să fie vorba de un act normativ;
Acest act normativ să reglementeze primar un domeniu.
Din aceste considerente sunt legi:
Actele normative ale Parlamentului;
Actele normative adoptate prin referendum pentru a reglementa primar un domeniu(legi referendare);
Acte normative ale Guvernului care reglementează primar un domeniu, actele guvernamentale date în exercitarea funcției legislative(ordonanțe, decrete-legi).
Legea în sens restrîns, ca act emis de Parlament, trebuie să întîlnească urmatoarele condiții:
Actul juridic are caracter normativ, îi privește pe subiecți în mod abstract, este general, cu aplicabilitate repetată și susceptibil de a fi aplicat prin constrîngere;
Actul normativ este emis de Parlament;
Parlamentul adoptă actul potrivit procedurii prestabilite.
Pe noi ne înteresează definiția legii în sens restrîns, asfle încercam să dăm o definiție completă: legea este actul juridic normativ, emis de Parlament, adoptat după o procedură prestabilită,care reglementează un domeniu general și abstract, susceptibil de a fi aplicat prin constrîngere.
Pentru a vedea tipologia legilor emise de Parlament, ne ducem la articolul 73 din Constituția României:,,Parlamentul adoptă legi constituționale, legi organice și legi ordinare. Iar articolul 67 zice: ,, Camera Deputaților și Senatul adoptă legi, hotărîri și moțiuni,,. Nouă ne ramîne sa vedem atunci cînd ne aflăm în prezența unei legi și cînd nu.
Secțiunea IV. Actele normative administrative
Potrivit art.108 din Constituția României,, Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe;(2)Hotărârile se emit pentru organizarea executarii legilor;(3) Ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevazute de aceasta,,
De aici rezultă că executivul poate să emită acte cu caracter legislativ dacă o delegare a puterii este facută către el în baza și în formele stabilite de constituție. Hotărârile nu au valoare de lege, pe cînd ordonanțele sunt legi. Pe noi ne interesează tot ce ține de ordonanțe. Ordonanțele nu sunt acte administrative, căci ceea ce exercită Guvernul emițîndu-le este funcția legislativă.
Din cele spuse putem forma și o definiție a odonanțelor guvernamentale: sunt acte administrative normative, cu valoare de lege, care emană de la Guvern fiind împuternicit de Parlament și care reglementează primar un domeniu.
Distingem două tipuri de ordonanțe:
Ordonanțe obișnuite. Acestea presupun ca Parlamentul să împuternicească Guvernul printr-o lege specială de abilitare să exercite funcția legislativă. Prin delegare se precizează limitele și domeniul care îl poate atinge reglementarea.
Odonanțe de urgență. Acestea pot fi adoptate de Guvern numai în situații extraordinare unde reglementarea lor nu poate fi amînată, fără a mai fi nevoie de abilitarea parlamentară. Guvernul este obligat să motiveze urgența. Prin ordonanțe, conform Constituției României, nu se pot reglementa domenii ce țin de legile constituționale și nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertațile și îndatoririle prevazute de Constituție, drepturile electorale și nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietatea publică.
Capitolul II. Elemente distinctive ale definiției și tipologiei legii, în sens restrîns, în raport cu alte acte de reglementare.
Secțiunea I. Definiții ale legilor.
În capitolul dat vom vorbi despre elementele distinctive dintre definiții ale actelor normative și dintre tipologiile lor.
Cind vorbim de lege, acest termen ne duce la o multitudine de idei și sensuri, deoarece se poate de privit legea ca o norma ce nu poate fi omisă de a fi nerespectată, o supremație și o condiție obligatorie. Mai putem vorbi de lege și ca act emis de Parlament. Astfel legea are un sens larg și unul restrîns. Noi vom da definiția legii în sens restrîns, ca act emis de Parlament.
Definiția legii ne spune că: este un act juridic normativ, emis de Parlament, adoptat după o procedură prestabilită, care reglementează un domeniu general și abstract, susceptibil de a fi aplicat prin constrîngere.
Acum cînd va trebui sa definim și actul normativ, ordonanța de guvern, vom avea nelamuriri în definiții, deoarece observam ca ne aflam în prezența unei legi cînd aceasta este emisă de Parlament, însă ordonanța de guvern emana de la un organ administrativ, adica de la Guvern. Aici apare și problema, cum putem defini ordonanța de Guvern, ca să nu contravină definiției legii, ca act emis de Parlament. Cînd vorbim de separația puterilor în stat, nu este vorba de ,, PUTERE,, ci mai degraba de ,,FUNCȚII,,. Astfel funcția legislativa o îndeplinește, de regulă, Parlamentul, dar și Guvernul și poporul, prin referendum. Astfel, suntem prezenți în fața unui exercițiu al funcției legislative atunci cînd o autoritate socială creează reguli în mod primar, pentru a reglementa anumite relații sociale într-o formă prestabilită. Din toate spuse mai sus rezultă că legea este actul normativ emis în exercitarea funcției legislative.
Din definiția legii observam ca ea este un act normativ. Ordonanțele de Guvern tot sunt acte normative? Actul normativ,,este izvorul de drept creat de organe ale autorității publice, investite cu competențe normative (parlament, guvern, organe administrative locale). Actul normativ cuprinde norme general-obligatorii, a căror aplicare poate fi realizată și prin intervenția forței coercitive a statului (De ex.: legi, decrete, ordonanțe ale guvernului, regulamente și ordine ale ministerelor, decizii ale organelor administrative locale),,. Conform definiției actului normativ, ordonanțele de guvern, la fel ca și legile, sunt acte normative, deoarece emana de la o autoritate publică și cuprinde norme generale și obligatorii. Odată ce ordonanțele de guvern sunt acte normative ca și la lege, apliarea lor poate fi realizată prin intervenția forței coercitive statale, adica statul obligă ca actul dat să fi respectat și îndeplinit, unde în caz contrar, se vor aplica sancțiuni.
Dupa ce am clarificat elementele distinctive dintre definiția legii și ordonanțele de guvern, putem da o definiție clară a ordonanțelor, și anume: sunt acele acte administrative normative, cu valoare de lege, care emană de la Guvern (autoritate publică), care reglementează primar un domeniu și poate fi realizat prin forța coercitivă statală.
Cînd vorbim de lege în sens restrîns, o înțelegem ca un act emis de Parlament și nimic mai mult. Constituția este deasemenea o lege, dar se mai adaugă și cuvintul fundamentală. De aici rezultă ca între lege și constituție nu se poate pune semnul de egalitate. Totodata trebuie să remarcăm că în conținutul normativ al constituției sunt cuprinse norme care reglementează, de principiu, toate domeniile vieții economico-sociale, politice si juridice ale societații date, organizate în stat. Reglementarea detaliată а acestor domenii revine аpoi – pe baza principiilor stabilite de constituție- legilor. Legile reglementează relațiile sociale numai din аnumite domenii de activitate, mai largi sau mai restrânse, în funcție de carаcterul legii respective și de necesitațile de reglementare. Putem să ne dăm bine seama că Constituția reprezintă ceva mai mult decît cuvîntul legea, pînă la urmă prîn constituție se dă naștere legii. Să vedem dacă Constituția este un act normativ. Conform definiției actului normativ, dată mai sus, putem spune că Constituția este izvor de drept, numai că ea nu este creată strict de organe ale autorităților publice, ca legea. Ea reprezintă în mod direct situația socială și voința cetățeanului. Deaceea cînd a fost initiate constituția de la 1991, Parlamentul de atunci a supus-o aprobării prin referendum. Ca să facem distincția clară dintre organul care face legea și care face constituția zicem: parlamentul face legea iar Constituția, pe lingă acțiunile de intreprindere a ei, mai implică și cetățenii pentru a-și exprima voința prin vot. Desigur sunt și legi referendale care tot propun implicarea societății civile, dar de acestea o sa vorbim puțin mai tîrziu. Conform definiției actului normative, acesta zice că: ,,Actul normativ cuprinde norme general-obligatorii, a căror aplicare poate fi realizată și prin intervenția forței coercitive a statului,,. Cred că îi putem atribui Constituției această atribuție, deoarece întradevar legea cuprinde norme general-obligatorii, mai degrabă fundamentale, pe care se bazează buna funcționare a statului. Din toate cele explicate mai sus putem spune că Constituția este un act normative, ca și legea, numai că am stabilit acele nuanțe care trebuie luate în considerare. Desigur că constituția nu este adoptată după o procedură similară ca a legii sau ordonanțelor, dar despre aceasta vom vorbi la capitolul următor.
Cînd vorbim de legile de revizuire a Constituției, de la început atragem atenția la cuvîntul revizuire. Acest cuvînt diferențiază legea, ca simplu act emis de Parlament, de legea de revizuire. În primul rînd revizuire înseamnă o schimbare și o continuitate a regimului. De ce legile de revizuire se află pe o treaptă superioară legilor, conform ierarhiei normative? Deoarece aceasta propune o procedură mai complicată a inițierii decât a unei legi, și cel mai principal, deoarece are ca obiect schimbarea unui articol sau articole din Constituție. Asta înseamnă că prin această lege are loc o schimbare socială, care poate influența tot cursul celorlalte norme care rezultă din Constituție, adică poate avea loc o schimbare a sistemului normativ. O altă deosebire, înafară de faptul că legile constituționale sunt superioare celorlalte legi, nu pot gasi. La fel aceste legi sunt acte normative, ce privesc reglementarea unui subiect general-obligatoriu. Vom putea observa în capitolul urmator alte deosebiri dintre lege și legile de rivizuire ținînd cont de activitatea de legiferare. În acest capitol vom mai vedea doar niște mici deosebiri în ceea ce ține de tipologiile legilor.
Secțiunea II. Tipologii ale legilor
Conform art.73 din Constituție: ,,Parlamentul adoptă legi constituționale, legi organice și legi ordinare,,. Acest articol clasifică legile în funcție de modalitatea formală a adoptarii. În funcție de conținutul lor normativ, legile se clasifică astfel:
– Legi de reglementare directă,
– Legi-cаdru,
– Legi de аbilitare,
– Legi de control.
Legi de reglementare directă. Aceste legi au specific faptul că organul legiuitor reglementează direct conduitа subiecților de drept. Celelalte acte normative, inființate de alte organe, au obligația doar de a aplica legea, fiind incompetente să adauge o altă reglementare.
Legile-cadru. Acestea sunt legile ce fundamentează doar principiile generale ale unei reglementări, amănuntele fiind lăsate de a se reglementa prin аcte de aplicаre. Pină la urmă legile-cadru sunt legi de reglementаre indirectă.
Legile de abilitare. Sunt legi prin care Parlаmentul împuternicește Guvernul să producă аcte avînd carаcter de lege. Legile date fundamentează doar perioada și domeniul reglementării guvernamentale, neavînd dispoziții direct aplicabile subiecților. Legile date sunt la fel ca și cele cadru, de reglementare indirectă.
Legile de control. Aceste legi au ca scop controlul аsupra legilor emise de guvern(ordonanțe,ordonanțe de urgență),unde se verifică аctivitatea legislativă și corectitudinea legii. Deаsemenea aceste legi sunt de reglementare indirectă.
Din cele scrise mai sus am observаt că în funcție de conținutul normativ, legile sunt de reglementare directă și de reglementаre indirectă. Aceasta ne demonstrează că Parlamentul trebuie să distingă o multitudine de situаții și să le reglementeze corect pentru a nu ajunge la o suprapunere de legi care se contrazic.
Legile constituționale sunt acele ce țin de revizuireа constituției și chiar constituția este o lege contituțională.
Legile organice sunt legi ce se deosebesc radical de celelalte, deoarece sunt adoptate cu majoritate absolută. Aceste legi sunt superioare celor ordinare. O lege ordinаră care contrazice o lege organică va fi judecată ca fiind contrară constituției. Aceste legi nu pot fi obiectul unei revizuiri din partea guvernului prin ordonanțe, la fel ca și în cazul ordonаnțelor de urgență, unde parlamentul este obligat să aprobe legea și să o respecte.
Legile ordinare sunt adopаte cu votul majorităților prezenți în fiecаre cameră. Prin aceste legi se poate reglementa orice domeniu cu excepția acelor domenii ce țin de legile orgаnice și constituționale, aici parlamentul avînd puterea de a decide dаcă situația reglementată este legislativă sau reglementară.
De aici putem observa că atunci cînd spunem lege, ca act emis de Parlament, este recomandat de a exemplifica ce fel de lege este, ce conținut are și ce reglementează, deoarece e prea puțin spus doar „lege”. După cum am observat legile emise de Parlament, se bucură de o multitudine de semnificații și aceasta ne demonstrează cît de extinsă este legislația româniei.
Conform art. 108. Din constituția României se spune: „Guvernul adoptă hotărîri și ordonanțe.(2) Hotărîrile se emit pentru organizarea executării legilor.(3)Ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de aceasta.”
Pe noi ne interesează actele normative ale guvernului și anume ordonanțele. Avem două tipuri de ordonanțe, ordonanțe obișnuite și ordonanțe de urgență.
Ordonanțele obișnuite presupun că Guvernul este împuternicit de Parlament printr-o lege specială de abilitare să exercite funcția legislativă. În această delegare se precizează limitele și domeniile în care poate interveni reglementarea. Art. 73 ali.3 din constituție ne arată competențele în care Parlamentul nu poate delega Guvernul să reglementeze. Comparînd cu legile ordinare, ordonanțelor obișnuite la fel li se impun niște limite de reglementare, adică prin aceste legi, nu se pot aduce atingere altor domenii, unde este nevoie de altă procedură. Ceia ce ține de modul de aprobare a ordonanțelor obișnuite, vom vorbi la capitolul urmator.
Ordonanțele de urgență sunt adoptate de Guvern în situații extraordinare, unde reglementarea nu poate fi amînată, fără a mai fi necesară abilitarea parlamentară. Odată adoptînd aceste legi, Guvernul este obligat a motiva această urgență. La fel ca ordonanțele obișnuite, și legile ordinare, ordonanțelor de urgență le este impusă o limită în care Guvernul nu poate legifera și anume: nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituționale; nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de Constituție, drepturile electorale și nu pot viza masuri de trecere silită a unor bunuri în proprietatea publică. De aici putem observa că Parlamentul îi lasă loc Guvernului să legifereze, dar limitează această abilitate. Din ce motiv? Poate fi ca o protecție a societații, deoarece drepturile,Constituția și libertațile fundamentale, sunt principalele valori a statului și a cetățenilor și ele nu pot fi susceptibile de a fi reglementate. Dar dacă Guvernul are intenția de a îmbunătăți aceste domenii? Astfel mă gîndesc că Parlamentul are un interes politic în aceste domenii și care, în mod abuziv, limitează aceste domenii. Și dacă apare o urgență și o situație extraordinară în ceea ce privește drepturile electorale și Guvernul vrea să intervină printr-o ordonanță de guvern bine motivată, nu o va putea face, deoarece este limitată. Ramîne să medităm la aceste limitări și la scopul real al acestora, deoarece poate fi o concentrare de putere nejustificată și necontrolată de celelalte instituții abilitate să monitorizeze activitatea și legalitatea Parlamentului.
Atunci cînd vorbim de legi superioare celor enumerate mai sus avem în vedere Constituția și legile de revizuire a constituției.
Constituția este ansamblul normelor care reglementează felul de inițiere și producere a celorlalte norme. Pe parcursul evoluției statului și a asocietății, cunoaștem o tipologie largă de constituții, care urmează să le enumerăm.
Clasificarea în funcție de formă sau de conținut. Se întilnesc două clasificări: cutumiară și scrisă. Cea cutumiară reprezenta un regim guvernamental, pe cînd forma scrisă reprezintă o formă națională. Cînd se vorbea de un criteriu formal, se înțelegea că constituția este o lege deosebită de celelalte, doar prin formă, dar nu se atrăgea mare atenție la cine este puterea constituantă și cine este reprezentant al puterii constituante pînă la urmă ajungînd la concluzia imposibilității definirii statului de drept.
Tipuri de constituții în funcție de conținutul lor.
Constituțiile statut al guvernanților. Prin aceste tipuri de constituții se organizează funcționarea guvernămîntului nu și o organizare socială. Drepturile și libertățile sunt date într-o parte, bazînduse doar pe aparatul legislativ. Acest tip de constituții nu oferă decît privilegii guvernanților, societatea civilă fiind înstrăinată din acest context. La fel întîlnim și legi care reglementează doar statutul guvernanților, cum ar fi legea 215/2001, legea administrației publice locale, unde se prevăd doar norme de care ghidează activitatea funcționarilor și a instituțiilor, cetățenilor fiindule rezervate alte legi prin care sunt ghidați.
Constituție statut al guvernaților. Acest tip de constituție este opusul constituției statut al guvernanților, doarece aici se reglementează drepturi ți libertăți a cetățenilor. Prin acest conținut al constituției se garantează un echilibru și o egalitate dintre guvernanți și guvernați. Un exemplu de lege ar fi legea contenciosului administrativ, 554/2004, unde cetățeanul poate să reclame în justiție un funcționar public, arătîndui limitele de a acționa și libertățile.
Constituțiile naționale. La baza acestor constituții stă voința națiunii, iar această voință este și fundamentul întregului sistem de norme, care se modelează după popor. Asadar în cadrul acestor constituții, puterea constituantă este poporul iar forma scrisă și rigidă nu mai contează, deoarece la baza ei stă voința națiunii. După cele scrise, mă face să meditez la faptul, ce tip de constituție avem în România? Este oare la bază voința poporului și sunt garantate atît de bine drepturile și libertățile, sau este o constituție statut al guvernanților? Părerea mea este că acum ne bucurăm doar de niște drepturi permise și limitate stat, nu și de drepturile și libertățile care au format de la început constituția și statul. Un exeplu simplu ar fi faptul că din multitudinea de legi care le avem în sistemul de drept român, aproape toate interzic ceva, limitează, restricționează, de parcă am fi cea mai degradată națiune, care nu se poate autocontrola, sau poate așa ne-a modelat sistemul, sau poate întradevar așa suntem noi?…
Constituție politică și constituție socială. Prin constituția politică se înțelege regulile ce privesc instaurarea, menținerea și exercitarea puterii în stat, statutul cetățenilor, drepturile și libertățile acestora. Această constituție îmbracă o formă rigidă, aici fiind întocmite reguli generale de funcționare a statului. Constituția socială este un conținut ce oferă libertate și drepturi egale cetățenilor, alți autori numind-o spiritul constituției.
Tipuri de constituții în funcție de forma lor.
Constituțiile cutumiare.
Constituții mixte.
Constituții scrise.
Pentru a gasi elemente distinctive dintre lege și constituție vom vorbi din punc de vedere a conținutului lor. Constituția este tot o lege, dar este fundamentală, adică în conținutul ei se abordează subiecte foarte importante cum ar fi drepturile și libertățile cetățenilor, drepturile fundamentale, organizarea generală a statului. Aceste elemente îi dă și prioritate în fața legii, deoarece legea reiese din constituție. După cum am observat, legile abordează mai mult o temă de organizare într-o formă strictă, pe cînd normele constituționale au o doză de filosofie și pot fi interpretate mai larg. În ceea ce privește vastitatea tipologiei, pot să spun că tipologia constituției, la fel ca și a legilor, este una largă, cum ar fi și normal, deoarece aceste două au obligația de a crea o bună funcționare a tuturor ramurilor din stat.
Capitolul III. Elemente distinctive ale activitații de elaborare a legii, în sens restîns, în raport cu elementele distinctive a elaborării altor acte de reglementare
Secțiunea I. Elemente distinctive ale legii
Pentru a vedea activitatea de elaborare a unei legi, vom urma anumite trepte, și anume:
Inițiativa legislativă;
Examinarea și avizarea;
Includerea priectului pe ordinea de zi;
Dezbaterea;
Votarea;
Promulgarea;
Intrarea în vigoare.
Inițiativa legislativă
Primul pas în procesului legislativ îl constitue inițiativa legislativă. Inițiativa legislativă este abordată foarte serios de constituție, fiind o temă delicată. Astfel articolul 74 ali.(1) din Constituția României spune: „inițiativa legislativă aparține, după caz, Guvernului, deputaților, senatorilor sau unui număr de cel puțin 100.000 de cetățeni cu drept de vot.
Generalizînd, putem spune că inițiativa legislativă reprezintă un drept de a sesiza Parlamentul pentru a examina un proiect de lege sau o propunere legislativă, unde Parlamentul este obligat de a se pronunța asupra acestora.
După cele spuse, pot apărea dubii asupra semnificațiilor cuvintelor: inițiativă legislativă și proiect de lege. Proiectele de lege sunt emise de Guvern iar propunerile legislative provin de la parlamentari sau cetățeni. Propunerile legislative, pînă la urmă, trebuie să îmbrace forma unui proiect de lege, dar aici nu este o diferențiere banală dintre acestea, mai degrabă ține de o influență politică, unde se vede originea guvernamentală sau parlamentară a inițiativei.
Anume și aici se poate vedea acea diferențiere dintre puterea executivă și legislativă, unde Parlamentul distinge propunerea legislativă de proiectele de lege, pentru a stabili o prioritate , care este diferită în cazul proiectelor guvernamentale față de cele parlamentare.
Exercitarea dreptului de inițiativă legislativă de către parlamentari „Senatorii, deputații și cetățenii, care își exercită dreptul de inițiativă legislativă, pot prezenta propuneri legislative numai în forma cerută pentru proiectele de lege (art.74 alin.(3) și (4) din Constituție). Propunerile legislative se comunică Guvernului în termen de 3 zile de la înregistrare, pentru a se pronunța și în ceea ce privește aplicarea art.111 alin.(1) din Constituție. Ali. (5) din același articol spune că propunerile legislative se supun dezbaterii mai întîi Camerei competente să le adopte, ca primă Cameră sesizată.”
De ce parlamentarilor le este cerută ca propunerea legislativă să fie în forma cerută pentru proiectele de lege? Probabil prin această formă sunt respectate anumite cerințe după care inițiativa legislativă se poate de discutat mai detailat. Anume această formă este una oficială, de la care poate porni o schimbare în rindul societății, dacă se ajunge la acceptarea proiectului legislativ și la aprobarea legii. Dar am mai vorbit și despre latura politică, de ce inițiativa legislativă a cetățenilor și parlamentarilor nu se numeste proiect de lege, care ar face acea clasificare a importanței materie care urmează a fi dezbatută, de origine parlamentară sau guvernamentală.
În ceea ce priveste art. 74 ali. (5), apare un dubiu, deoarece sunt poiecte de lege și propuneri legislative care trebuiesc discutate în ședință comună. De acest aspect Constituția nu ține a reglementa. Astfel situația de acuma este una deductivă, inițiativele legislative privitoare la stabilirea statutului deputaților și al senatorilor, stabilirea indemnizațiilor și a celorlalte drepturi ale acestora, ci și de proiecte de lege emise de Guvern în materia legilor bugetare , fiind discutate în ședință comună, chiar dacă Constituția nu normează în materia aceasta. Proiectele de legi și propunerile legislative, care nu aduc atingere discutarii în camera comună, sunt supuse procedurii conform articolului 74 ali (5).
La ce trebuie de atras atenția este că nu are importanță numărul autorilor unei propuneri legislative. Pentru a înregistra o propunere legislativă la Camera competentă, este suficientă doar semnătura unui singur parlamentar.
Exercitarea dreptului de inițiativă legislativă de către Guvern.
E și normal ca Guvernul să aibă dreptul de a face proiecte de lege, odată ce el este responsabil să ajute toate ramurile economiei naționale, educația, societatea, de a progresa și a avea un mod de viață cît mai confortabil. Programul de guvernare, odată aprobat de Parlament, el devine obligatori pentru Guvern iar referirile sale la proiectele de lege ce urmează a fi elaborate se transformă într-un așa numit program legislativ al Guvernului. Prin proiectele de lege propuse de Guvern, nu trebuie să fie derogari de la programul de guvernare aprobat de către Parlament, deoarece ar contraveni voinței societății care au votat parlamentul. Astfel aici putem observa acea legătură dintre Parlament și Guvern, unde Parlamentul este responsabil, practic, pentru activitatea de legiferare și exercitare a funcției executive. Ca o confirmare la cele spuse, ne ducem la articolul 114 ali. (4) „Guvernul își poate angaja răspunderea în fața Camerei Deputaților și a Senatului, în ședință comună, asupra unui program, a unei declarații de politică generală sau a unui proiect de lege”.
La fel ca și inițiativa legislativă a parlamentarilor, proiectele de lege ale Guvernului sunt transmise Camerei Deputaților sau la Senat, respectînd prevederile art. 75. din Constituția României. Pe lîngă faptul că Guvernul ar trebui să transmită Parlamentului proiecte de lege spre dezbatere, există o inițiativă legislativă obligatorie, care este normată în constituție și anume proiectul bugetului de stat și pe cel al asigurărilor sociale de stat. De aici putem vedea că Guvernul este cel care deține politica bugetară și responsabil de gestionarea fondurilor bugetare de stat. De aici putem desprinde un element dinstinctiv în privința obligațiilor Guvernului și Parlamentului: Guvernul are obligația de a transmite Parlamentului proiectul bugetului de stat și asigurarilor sociale în limitele stabilite de legislație legea nr. 500/2002. Pe cealaltă parte Parlamentul are obligația de a se pronunța asupra acestori propuneri și nu numai, Parlamentul mai are obligația de a se pronunța și a da răspunsuri în privința tuturor inițiativelor legislative. Ce este nesatisfăcător în procesul adoptării proiectului bugetului de stat, că nu se respectă limitele de depunere, dezbatere, aprobare. Aceasta presupune o neseriozitate față de lege și față de cetățeni, unde puterea legislativă și executivă se angajează la a respecta legea și a aplica legea fără derogări, pentru a asigura buna funcționare a statului.
Exercitarea inițiativei legislative populare. O eventuală inițiativă legislativă din partea poporului este sprijinită de Constituția Romăniei prin art.74 ali. (1), unde trebuie să emane de la un grup de oameni, cetățeni cu drept de vot, proveniți din cel puțin un sfert din județele țării, iar în fiecare din aceste județe sau în municipiul Bucuresți trebuie să fie înregistrate cel puțin 5.000 de semnături în sprijinul acesta. Putem vedea o distincție dintre inițiativa parlamentarilor prin faptul că autor la o propunere legislativă poate să fie doar un singur parlamentar sau mai mulți, comparativ cu o inițiativă populară, unde sunt specificate anumite reguli legate de numărul celor ce pot iniția o propunere legislativă, neputînd fi niciodată doar o singură persoană inițiator a unui proiect de asemenea fel. Rămîne de văzut de ce sa calculat în asemenea fel numărul minim al cetățenilor ce pot iniția o propunere legislativă. Din punctul meu de vedere, pare a fi un număr nu așa de mare, dar reieșind din situația socială, unde populația nu este cointeresată de proiecte de așa gen, indiferența și egoismul din rîndul societății creează un avantaj suficient pentru ca intituțiile principale ale statului să se simtă scutiți de o eventuală presiune din partea populației și să continuie programul de guvernare, care poate avea anumite lacune și unde doar inițiativa populară poate să cizeleze aceste lacune. Prin faptul că sa decis să fie semnături din cel puțin un sfert din județele țării, ar reprezenta o egalitate între drepturile cetățenilor de a participa la activitatea de legiferare, dar, deasemenea e foarte greu să mobilizezi de ex: 5.000 de cetățeni din județul Satu Mare, 5.000 de cetățeni din Județul Tulcea ș.a.m.d cu privire la un proiect legislativ ce este legat de granițele teritoriale ale județuli Dolj. Și aceasta nu este imposibil, ba chiar e foarte posibil, numai că problemele societății din România, care le-am enumerat mai sus, presupun eu, sunt principalele motive prin care acest drept de inițiativă legislativă populară mai nu aduce nici o atribuție îmbunătățirii sistemului democratic.
La fel, propunerile legislative inițiate de parlamentari, cît și propunerile legislative populare, trebuie să respecte articolul 74 ali. (4) „Deputații, senatorii și cetățenii care exercită dreptul la inițiativa legislativă pot prezenta propuneri legislative numai în forma cerută pentru proiectele de lege”. la fel și ali. (5) „Propunerile legislative se supun dezbaterii mai întîi Camerei competente să le adopte, ca primă Cameră sesizată”. Aliniatul 5 ar fi comun pentru pentru toate cele 3 cazuri, și anume proiectele de lege care emană de la Guvern, propunerile legislative ale parlamentarilor(senatori, deputați) și propunerile legislative populare, numai că am vorbit, ca excepție, despre propunerea legislativă a bugetului de stat și asigurărilor sociale, unde sunt discutate în ședință comună a celor două camere.
Art. 74 ali. (2) spune: „ nu pot face obiectul inițiativei legislative a cetățenilor problemele fiscale, cele cu caracter internațional, amnistiția și grațierea”. Aici vedem clar o limitare a dreptului cetățeanului de a participa la inițiativa legislativă asupra anumitor situații, fiind și un sistem de apărare asupra continuității sistemului ce guvernează în acest timp.
Examinarea și avizarea.
Proiectele de legi și propunerile legislative mai întîi sunt analizate în cadrul comisiilor permanente. Comisiile permanente sunt organe de lucru ale ambelor camere, care are un rol de a informa Camera Deputaților sau Camera Senatorilor.
Comisia permanentă sesizată în fond va fi cea care va supune dezbaterii plenului Senatului raportul în privința proiectului sau propunerii legislative de care a fost sesizată, asigurând, astfel, inițierea lucrărilor în plen. Pentru examinarea și avizarea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative pot fi sesizate, în fond, nu doar o comisie, ci mai multe comisii permanente. De asemenea, înafară de aceste comisii, Camera Deputaților și Camera Senatorilor, pot constitui, prin hotarîre, să formeze o comisie specială, care se va ocupa cu examinarea și avizarea anumitor proiecte de lege complexe.
Această procedură de dezbatere în cadrul comisiilor, este asemănătoare cu cea din plen, unde se analizează foarte amănunțit, articol cu articol, prevederile proiectului sau propunerii legislative. Faptul că aceste comisii fac ședințe închise, în cadrul examinării unui proiect sau propunere, î-mi crează dubii. Dacă cineva dintre senatori, deputați sau reprezentanți ai mass-mediei vor să participe la ședință, trebuie ca comisia să permită aceasta, iar senatorii și deputații sunt lipsiți de dreptul de vot. De ce sunt închise ședințele? Probabil acesta este un element ce ține de politic și de strategia politică pe care o conduce partidul ce se află la putere, astfel limitînd accesul liber la informare a cetățenilor.
Comisiile parlamentare analizînd un proiect de lege pot propune adoptarea sa, eventual cu amendamente sau respingerea proiectului. Comisiile nu pot să propună sau să prezinte un alt text decât cel prezentat de catre initiatori. Trebuie să spun că aceste propuneri din partea comisiilor nu sunt obligatorii nici pentru inițiatori, nici pentru Parlament. Asupra proiectului hotărăște numai parlamentul excepție fiind cazuri în care inițiatorii își retrag proiectul, respectîndu-se cadrul legal.
Dacă să vorbim de termenele prevăzute pentru depunerea avizelor, a rapoartelor și a amendamentelor, avem o regulă, și anume că Biroul permanent stabilește aceste termene, în cadrul unor termene maximale, care pot fi mai mici în cazul procedurii de urgență. Actul final reprezintă raportul de către comisia sesizată. În acest raport se va ține cont de avizele prezentate de celelalte comisii. Acest raport, se înaintează Biroului permanent, numai după ce întrunește în conținutul său toate elementele necesare conform regulamentului.
În cadrul elaborării legilor, este prezentă și procedura de urgență. Aceasta pote fi inființată la cererea Guvernului sau Biroului permanent, a comisiilor permanente sau grupurilor parlamentare, unde Camera Deputaților sau Camera Senatului vor adopta propunerea sau poiectul cu regim de urgență, fiind necesar votul majorității prezenți.
Includerea proiectului pe ordinea de zi. Reieșind din normele Regulamentelor parlamentului, proiectul ordinei de zi se stabilește de către Biroul permanent, în cadrul Senatului și se aprobă de Senat. Dacă sunt alte propuneri ce nu sînt de ordin legisltativ, vor fi transmise cu cel puțin două zile înaintea ședinței Biroului permanent. Ordinea de zi e va adopta zilnic și tot odată se va disființa. Deasemenea ordinea de zi poate fi modificată la cererea Biroului permanent, a unui grup parlamentar, a unei comisii a Guvernului sau Senatului. În cazul acesta trebuie să fie motivată modificarea, după care se va trece la procedura de votare.
Dezbaterea în plen. Această procedură cuprinde trei etape: dezbaterea generală, dezbaterea pe texte și votarea.
În cadrul dezbaterii generale, inițiatorul proiectului legislativ va lua cuvînt și va aduce la cunoștințele motivele care au adus la promovarea legii respective și va prezenta raporul comisiei sesizate în fond. După care fiecare grup politic are voie să înscrie la luare de acvînt cîte un singur reprezentant. Avem și un reprezentant al Guvernului, care este obligat să fie prezent la ședință, care poate lua cuvînt oricînd va considera el de cuviință. Deasemenea, la finalul dezbaterilor, inițiatorul poate lua ultimul cuvînt. Dacă în timpul dezbaterilor, comisia sesizată în fond, nu sesizează anumite modoficări în proiectul de lege, se poate trece direct la vot.
Dezbaterea pe texte se va iniția atunci cînd comisia sesizată, va observa modificări în cadrul proiectului, sau observații. Dezbaterea pe texte se va face anume la acele observații. Vor lua cuvînt senatorii sau deputații reprezentanți ai grupurilor politice din care fac parte, cît și inițiatorul, reprezentantul Guvernului și comisia sesizată. În cadrul acestei etape se poate propune eliminarea sau modificarea anumitor articole și se propun amendamente. Dacă sunt mai multe amendamente de același fel, se propune aprobarea lui prin vot. La final, textele amendamentelor se vor supune votului, si pentru aprobare este nevoie doar de majoritatea simplă. Deja în faza finală de votare a proiectuli, se va folosi procedura specială reglementată în Constituție.
Votarea legii. O primă sitație este aceea că votul senatorilor sau deputaților este personal și nu poate fi exprimat prin reprezentant. Deasemenea votul poate fi deschis sau secret.
Conf. Art. 76 alin. (1): „legile organice și hotărîrile privind regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorității membrilor fiecărei Camere”. Odată ce legile organice reglementează domenii foarte importante ce țin de sistemul electoral, organizarea generală a învățămîntului ș.a.m.d, este nevoie de o procedură specială și anume exprimarea votului a majorității membrilor, aceasta exprimă atitudinea care trebuie să o ia un parlamentar în votarea unei legi de o importanță majoră, avînd un aport individual, fiecare din cei ce ne reprezintă. Alineatul (2) a aceluiași articol zice: „ legile ordinare și hotărîrile se adoptă cu votul majorității membrilor prezenți di fiecare Cameră”. Odată ce aceste legi reglementează domenii mai simple, procedura se simplifică, asfel va fi nevoie pentru declanșarea procedurii de vot majoritatea membrilor prezenți, astfel putem observa că anumiți parlamentari pot să lipsească de la această ședință, neaducînd nici un aport în procesul de votarea a legii.
La întocmirea rezultatelor votării este nevoie de minimul voturilor necesare pentru ca legea să fie adoptată. Dacă majoritatea se regăsește în procesul votării, atunci legea este adoptată, avînd trei tipuri de majoritate:
Majoritatea absolută reprezintă voturile tuturor senatorilor sau deputaților, care coincide cu cvorumului, pentru ca legea să fie votată, asigurînd un echilibru esențial în procesul legislativ.
Majoritatea simplă este acea majoritate, care raportată la cvorum, coincide cu voința celor prezenți, cu voturi de cincizeci plus unul.
Majoritatea calificată presupune rezultatul votării a celor mai de bază reglementări dintr-un stat, cum ar fi revizuirea Constituției sau acuzarea Președintelui.
Dacă în cadrul unui proces de votare se întimpla ca voturile să fie pare, președintele camerei competente va decide în favoarea cui sa-și dea votul.
În cadrul procesului de votare avem o excepție care o găsim în art. 75 ali. (4). „În cazul în care prima Cameră sesizată adoptă o prevedere care, potrivit alin. (1), intră în competența sa decizională, prevederea este definitiv adoptată dacă și cea de-a doua Cameră este de acord. În caz contrar, numai pentru prevederea respectivă, legea se întoarce la prima Cameră sesizată, care va decide definitiv în procedură de urgență”. După acest articol vedem că responsabilitatea pentru adoptarea unei legi, care intră în competența camerei respective, îi vine tot camerei sesizate care trebuie să aprobe legea în procedură de urgență. Practic cea de-a doua cameră are mai mult un rol consultativ, care menține un echilibru dintre cele două camere și arată rigoarea după care sunt construite aceste responsabilități, care sunt puțin diferite de la o cameră la cealaltă.
După adoptarea legii de către Parlament, ea se transmite spre promulgare Președintelui României. Această procedură se va finisa în cel mult 20 zile de la primirea legii spre promulgare. Deasemenea Președintele poate cere Parlamentului reexaminarea legii transmitse, și cel mai interesant este că poate să o facă doar o singură dată. Aici vedem și implicarea Președintelui în procesul legislativ, unde este își justifică funcția dată de Constituție, și anume acea de mediere și respectare a Constituției. Dacă Președintele a cerut reexaminarea legii sau verificarea constituționalității, termenul ca legea să fie promulgată se micșorează pînă la maxim 10 zile.
Legea va intra în vigoare atunci cînd va fi publicată în Monitorul Oficial al României la o dată perevăzută în textul ei sau după trei zile . Această prevedere este prevăzută în art. 78 din Constituție. Astfel intrarea în vigoare a legii reprezintă obligativitatea respectării ei de către toți celorora care li se adresează. De aici ea începe să producă efecte juridice iar în caz de nerespectare este obligatoriu să se aplice forța coercitivă statală.
Secțiunea II. Elemente distinctive ale ordonanțelor
După cum am vorbit anterior, ordonanțele Guvernului sunt de două tipuri: simple și de urgență. Procedura de elaborare a lor este una diferită.
Conf. Art. 115. Alin. (1) din Constituție: „ Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice”. De aici putem lua cunostință cum are loc elaborarea unei ordonanțe simple de guvern. Dacă pentru a înființa o lege, parlamentarii au abilitatea de a avea inițiativa legislativă, în cazul ordonanțelor, acesta este un proces mai special și plin de intrigă. În ce constă intriga? Chiar dacă se spune că Guvernul are dreptul de a legifera, tot Parlamentul este cel ce stabilește anumite limite, pentru a nu pierde controlul și a ține politica sa in mîini.
Prima fază de inițiere a unei ordonanțe de guvern simplă, este acea lege specială de abilitare prin care Parlamentul împuternicește Guvernul de a emite o ordonanță. Această lege de abilitare conține două elemente obligatorii și un element facultativ. Aceste elemente obligatorii constitue perioada de abilitare și domeniile care pot fi atinse în reglementarea noii legi. Ceia ce ține de elementul facultativ, acesta reprezintă obligativitatea Guvernului de a supune spre aprobare Parlamentului legea elaborată, conform procedurii legislative, care nu este reglementată în Constituție și care lasă loc de a decide Parlamentului. Dacă în elaborarea unei legi, proiectul de lege sau propunerea legislativă poate fi respinsă după ce a fost prezentată spre dezbatere Camerei competente, îndeplinirea atribuțiilor delegate este o obligație, care nu poate fi respinsă și apreciată de către Guvern, ea este la fel de obligatorie, cum este aplicarea legii.
Ce mai putem observa este că prin legea specială de abilitare, Parlamentul arată domeniul în care este obligat să reglementeze Guvernul, în condițiile în care pentru o lege ordinară nu se arată anume un domeniu, ci poate reglementa în orice domeniu ce ține de competența unei legi ordinare. Pînă la urmă o lege ordinară și o ordonanță simplă de Guvern să fie situate pe aceiași treaptă în sistemul ierarhiei normative.
Mai departe vom vedea cum are loc examinarea și avizarea unei ordonanțe simple. Astfel cum avem în Parlament comisii speciale prin care se facilitează procesul de elaborare a unei legi, în cadrul Guvernului avem reuniunea pregătitoare ședinței Guvernului, care coordonează procesul de elaborare, consultare și avizare. În cadrul acestei reuniuni, se discută asupra proiectului de lege și se pregăteste documentul pentru al înainta spre aprobare sau respingere la ședința Guvernului. E un proces asemănător ca acel de examinare a unei legi în cadrul parlamentului. După ce actului normativ a fost semnat de ministrul initiator, este necesar de transmis acesta pe suport electronic și pe suport de hartie, în copie, Direcției Politici Publice pentru a fi anunțat în cadrul ședinței pregătitoare a Guvernului, după care va primi un termen de consultare. După ce a fost anunțat formal și electronic, proiectului se va putea consulta de toți cei interesați pe site-ul SGG – http://www.sgg.ro/legislativ/. De aici putem desprinde o concluzie importantă, și anume: ședințele comisiilor permanente unde are loc dezbaterea unui proiect de lege, sunt închise, iar în cadrul elaborării unei ordonanțe, am observat ca este un proces foarte transparent, unde se are posibilitatea de a consulta și a dezbate un proiect de lege online.
Procedura de avizare aici este una mai delicată. În cadrul ordonanțelor simple, avem nevoie de avizul Consiliului Economic și Social(CES). Acest aviz se va solicita de către inițiator, înainte de transmiterea la Secretariatul General al Guvernului(SGG). Avizul Consiliului Legislativ(CL) va fi cerut de SGG, dar va fi operat de inițiatori. Deasemenea, în perioada de avizare a proiectului, inițiatorul poate să solicite și alte avize de la anumite instituții care ating domenii specifice. În concluzie se poate spune că procesul de examinare și avizare a proiectului de lege în cadrul Parlamentul și în cadrul Guvernului, sunt asemănătoare, diferența constă în atribuțiile instituțiilor alăturate acestui proces. Dar, totuși, această procedură în cadrul Guvernului, mi sa părut mai transparentă și mai aproape de un sistem democratic perfecționat.
Procesul de votare a ordonanțelor este unul simplu, depinde de domeniul reglementat conform articolului 76. Odată ce ordonanțele simple nu pot aduce atingere domeniiilor organice se vor adopta cu votul majorității miniștrilor prezenți. Dacă este un număr par de voturi, prim-ministrul este cel care decide să aprobe ordonanța respectivă sau nu. Parlamentul, în procesul decizional, are facultatea de a supune legea emisă de Guvern spre aprobare în camera competentă sau să lase decizia în conștiința Guvernului.
Actele emise de Guvern nu au nevoie de promulgare, deaceea ordonanțele simple de guvern intră în vigoare la data publicării lor în M.O și încep a produce efecte după trei zile, dacă în conținutul legii nu sa prevăzut o altă dată.
Dacă e să vorbim de ordonanțele de urgentă, vom observa anumite elemente în elaborarea lor, ce propune o procedură mai specială. Pentru ordonanțele simple avem nevoie de o lege de abilitare din partea Parlamentului, pentru a obliga Guvernul să elaboreze o ordonanță simplă. În cazul odonanțelor de urgență, Guvernul este cel ce vine cu inițiativa, adică el este inițiatorul propunerii, în cazul acesta, nemaifiind nevoie de o lege specială de abilitare. Conform art. 115 alin.(4) : „ Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență numai în situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, avînd obligația de a motiva urgența în cuprinsul acestora”. Această situație extraordinară ar reprezenta urgența prin care este nevoie de a se reglementa un domeniu fiind imposibil de amînat și care ar trebui să conțină și motive prin care se evidențiază această urgentă.
Cît ține de procedura de examinare e practic aceiași, numai că în cazul odonanțelor simple aestea nu sunt obligatorii de a se aproba de Parlament, termenul acesta fiind facultativ, iar ordonanțele de urgentă, conform art. 115 ali. (5) sunt obligatorii de a fi transmise spre dezbatere, în procedura de urgență, către Camera competentă a Parlamentului. Cît ține de avizare, ea cuprinde 4 etape:
Înainte de a începe procedura de consultare, inițiatorul cere de la Departamentul pentru Relații cu Parlamentul avizul de oportunitate, unde se motivează situația de urgență.
Proiectul ordonanței de urgență a Guvernului se transmite către Secretariatul General al Guvernului pentru a fi anunțat în cadrul reuniunii de lucru pregătitoare și anume aici se stabileste și termenul de avizare.
Înaintarea procedurii de consultare cu ministerele interesate. Pornirea procedurii de avizare în termenele stabilite de reuniune.
Acest proiect se include pe agenda de lucru a ședinței de Guvern.
În concluzie putem spune că anume prin aceste OUG, se poate vedea o participare directă a Guvernului în activitatea de legiferare, deoarece anume aici Parlamentul este incompetent să propună un proiect a unei OUG, fiindcă nu deține o informație clară și amănunțită asupra situațiilor ce se desfășoară în societate, astfel devenind OUG o lege cu aceiași valoare ca o lege organică.
Procesul de votare al ordonanțelor de urgență depinde de domeniul reglementat. Dacă o ordonanță de urgență reglementează domenii ale legilor organice, atunci se va conforma art. 76 alineatul (1) din Constituție. Comparativ cu ordonanțele simple, ordonanțele de urgență, conform procedurii legislative, sunt obligate de a fi supuse aprobării de către Parlament.
Un elemnent distinctiv legat de intrarea în vigoare și producerea efectelor ordonanțelor de urgență îl vom dezvălui în continuare. Conform art. 115 din Constituție, ordonanța de urgența va intra în vigoare după ce sa supus spre dezbatere Parlamentului. Putem observa că situația de urgență dă prioritate în acest proces, și face ca legea deja să intre în vigoare la depunerea spre dezbatere. Deasemenea publicarea în M.O este o confirmare în plus și aducerea la cunoștință că legea respectivă a intrat în vigoare. Dacă Camera sesizată nu se convoacă timp de 30 de la data depunerii, în procedură de urgență, legea se consideră adoptată și se transmite celeilalte Camere. Deasemenea în cazul ordonanțelor de urgență nu este reglementată procedura promulgării de către Președinte.
Secțiunea III. Elemente distinctive ale Constituției
Procedura de inițiere si adopare a unei constituții este una foarte interpretativă, dar totodată și una foarte delicată. În continuare voi incerca să prezint acest proces. Ce este specific acestei proceduri, comparativ cu procesul de elaborare a celorlalte acte normative, este factorul social, adică prezența poporului fiind inclusă în acest proces.
Ca să fie mai explicit, vom organiza astfel acest subiect: vom prezenta trei etape prin care ia naștere o constituție.
Ca primă etapă o putem considera acea situație în care poporul intervine înainte ca constituția să se adopte. Astfel, nu putem zice că poporul este, direct, cel care inițiază constituția, poporul transmite această putere și încredere prin vot, constituind o adunare specială care va avea obligația de a forma acest document. Putem spune că prin faptul cum poporul a ales reprezentanții, așa vor avea și constituția. Anume această adunare reprezintă voința poporul, care va pune bazele unei reglementări, ce va putea duce societatea la progeres. Comparînd procesul inițierii constituției cu celelalte categorii de legi, vom fi capabili să observăm anumite detalii, și anume: dacă în cazul legilor ordinare, constituționale și organice, inițiativa apartine parlamentarilor, atunci în cazul constituției este acea adunare specială, care este împuternicită direct de către popor. Dacă să vorbim despre inițiativa legislativă populară în cazul propunerilor legislative, putem spune că e același lucru, asemănător cu inițierea Constituției, dar apar mai multe idei contradictorii. În primul rînd este o limită minimă stabilită de Constituție, în cazul propunerilor legislative populare, unde doar o parte din populație va avea această inițiativă, iar în cazul inițierii Constituției, toată populația acestui stat este parte a acestui proces, exprimînduși prin vot, alegerea reprezentanților. În al doilea rînd, inițiativelor legislative populare le este indicat un domeniu anume de reglementare, în condițiile în care constituția are libertatea să atingă orice domeniu.
Ce-a dea doua etapă cuprinde detalii în vederea intervenției puterii constituante după adoptarea constituției. Astfel, poporul nu alege o adunare specială care să elaboreze în special constituția, ea fiind adoptată de o adunare ordinară, astfel aceasta este și puterea constituantă. Sigur că constituția elaborată în cadrul acestei adunări nu capătă imediat capacitate juridică, ea trebuie supusă referendumului constituțional. Dar pentru ca să fie înaintată spre a se vota o constituție, nu este suficient doar una singură, deoarece cetățenii vor fi supuși unei restrîngeri, de a vota sau nu, și acest fapt psihologic va duce la o simpla formalitate, de a vota pentru acea constituție. Astfel se propune posibilitatea de a alege între două varinate, astfel poporul și adunarea ordinară va fi sigură pe ideiea că oricum vor avea o constituție, la finalul referendumuli. La elaborarea celorlalte acte normative, nu am vazut această procedură prin a alege între două proiecte de lege, și va fi ales cel care va lua cele mai multe voturi, situația este alta, ori se acceptă proiectul de lege, ori este respins. Cum putem interpreta acest fapt? Ideia necesității cît mai rapide a unei constituții, la formarea unui nou stat, este mult mai mare ca cea de a elabora o lege. Deaceea adunarea ordinară, care este și puterea constituantă, a găsit soluția perfecta pentru a se aproba cît mai rapid constituția, înțelegînd că nu este timp de respinge o constituția și a forma alta nouă. Importanța constituției este una cu mult mai mare decît a unei legi, deoarece în ea se reglementeză domenii ce țin de libertățile fundamentale, de statutul statuli, iar o întirziere a adoptării constituției, poate duce la simbări grave în rîndul societății, în condițiile în care o lege nu reglementează aceste domenii importante, și deaceia un proiect de lege poate fi liber respins, lăsind timp de a se mai reflecta asupra lui, iar cînd va îndeplini anumite condiții favorabile, atunci se va vota.
Cea de-a treia etapă va ține de ideia intervenției poporului atît inainte cît și după adoptarea constituției. În primă fază poporul alege reprezentanții săi, care vor elabora constituția. În faza finală proiectul de constituție fa fi supus referendumului pentru a fi ratificat sau respins de către popor. Astfel se poate spune că referendumul are aceiași valoare ca în prima fază. De aici putem desprinde ideia că în cazul legilor, acestea sunt adoptate prin vot de către parlamentari sau miniștri. Faptul că adunarea cere de la popor opinia asupra proiectului de constituire a constituției, reprezintă cel mai democratic mod de a adopta o constituție. Și iarăși ajungem la ideia că supremația constituției, propune și o atitudine mult mai specială, deoarece ea fundamentează toate bazele legale a funcționării unui stat, reprezentînd pînă la urmă voința poporului.
Secțiunea IV. Elemente distinctive ale legilor de revizuire a constituției
În cadrul acestei secțiuni vom vorbi despre procedura revizuirii și vom prezenta etapele prin care trece o inițiativă de revizuire.
Conform art. 150 din Constituția României: „ Revizuirea Constituției poate fi inițiată de Președintele României la propunerea Guvernului, de cel puțin o pătrime din numărul deputaților sau al senatorilor, precum și de cel puțin 500.000 de cetățeni cu drept de vot”.
Din start putem să ne ducem la o comparație cu articolul 74 din Constituție, care l-am analizat mai sus și să observăm acele elemente distinctive care face diferența dintre o lege , fie ea organică sau ordinară și o lege constituțională. Un element nou devine aici inițiativa din partea Președintelui României. Prin această inițiativă se poate demonstra importanța acestui proces, care este unul mult mai delicat decît celelalte. Odată ce Președintele, conf. Art 80 ali 2, veghează respectarea Costituției, ar fi obligat să participe direct la procesul de revizuire. În cadrul art. 74, orice deputat sau senator poate avea ințiativă legislativă, individual exprimînduși dorința de a iniția o lege iar in art. 150 se spune că inițiativa poate fi inființată de cel puțin o pătrime din numărul deputaților sau senatorilor. Astfel înțelegem că procedura de revizuire nu oferă dreptul de a reglementa doar unei persoane, trebuie să fie o inițiativă comună din partea unui grup, deoarece poporul a dat votul nu unei persoane, pentru a iniția și administra, dar unei colectivități, care pîna la urmă este responsabil de ordinea statală. Nu putem zice că Președintele singur poate iniția astfel de procedură, Guvernul propune Președintelui această inițiativă, el este înștiințat de el, deoarece el este mai informat în privința unei nevoi de a reglementa. Pîna la urmă poporul alege Președintele, astfel el reprezintă acea putere încredințată de popor, si ar avea tot dreptul de a interveni în această procedură.
Art. 150 alin. (2) din Constotuție spune: „Cetățenii care inițiază revizuirea Constituției trebuie să provină din cel puțin jumate din Județele țării, iar în fiecare din aceste județe sau municipiul București trebuie să fie înregistrate cel puțin 20.000 de semnături în sprijinul acestei inițiative”. Această repratizare sa făcut în felul următor pentru a asigura un minim grad de reprezentare a populației în procesul de exercitare directă a puterii de stat conducînd, astfel, la o asigurare a legitimității acestei proceduri. Dacă e să comparăm cu art. 74. vom observa că în cadrul inițiativei legislative din partea poporului, e nevoie de mai puțini cetățeni cu drept de vot, adică e nevoie de 100.000 de cetățeni cu drept de vot care trebuie să provină din cel puțin un sfert din județele țării, iar în fiecare dintre județe și municipiul București, cîte 5.000 semnături. În concluzie putem spune că avem parte de o constituție rigidă, deoarece ea fundamentează o niște norme exigente de ordin formal în privința acestui domeniu de revizuire.
Art. 151 ne vorbește de procedura de revizuire și arată în felul următor: al.(1)„Proiectul sau propunerea trebuie adoptată de Camera Deputaților și de Senat, cu majoritatea de cel puțin două treimi din numărul membrilor fiecărei camere. Al.(2) „ dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaților și Senatul, în ședință comună, hotărăsc cu votul a cel puțin trei pătrimi din numărul deputaților și senatorilor. Al.(3) „revizuirea este difinitivă după ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire”.
Să observăm faptul procedura revizuirii Constituției este una diferită de procedura de adoptare a celorlalte tipuri de legi. Pentru a modifica o dispoziție constituțională, avem nevoie de o majoritate calificată, adică 2/3 din numărul membrilor fiecărei camere. Dezbaterea și aprobarea, mai întîi se petrece separat, și este nevoie de un cvorum mai mare ca în situația adoptării legilor organice sau ordinare. Următoarea etapă este procedura de dezbatere și aprobare în cameră comună. Există situația ca versiunile de legi constituționale, adoptate în camere diferite, să difere, astfel se va naște procedura medierii, care nu o întîlnim în procedura de adoptare a celorlalte tipuri de legi. Această procedură de mediere presupune desemnarea a unui număr egal de reprezentanți din fiecare cameră, numărul fiind de șapte, în cadrul unei comisii mixte temporare. Se vor negocia situațiile unde au apărut divergențe și se va încerca să se ajungă la o variantă comună. Această comisie de mediere din cadrul Parlamentului nu este investită cu putere decizională, astfel varianta comună a textului va fi prezentată spre dezbatere și votare în fiecare cameră. Dacă nu sa ajuns la un consens și acea varinată nu sa votat, recurgem la procedura prezentată mai sus in art. 151 alin.(2).
După ce legea constituțională a fost aprobată de către Parlament, aceasta trebuie supusă următoareă proceduri, referendumul. Anume această procedură ar demonstra tipul de stat democratic, unde populație are rolul de a-și decide popriile simbări și progrese în sfera dreptului constituțional. Această procedură este specifică doar procedurii de adoptare a Constituției și legilor de revizuire a Constituției, nefiind compatibilă cu procedura de adoptare a celorlalte legi. De asemenea este prevăzut un termen de inițiere a referendumului care este înormat în alin. (3) art. 151. Dacă acest termen expiră înaintea inițierii referendumului, decizia adoptată devine invalidă. Deasemena după procedura de referendum, legea se consideră aprobată și este înscrisă în Monitorul Oficial, cacă a întunit majoritatea de voturi, nefiind necesară altă procedură de intrare în vigoare.
Comparînd această metodă de adoptare alegii constituționale normată în art. 151, cu metoda de adoptare a legilor în cadrul art 75 și 76, ajungem la concluzia că avem parte de o constituție stabilă și rigidă unde sunt delimitate strict aceste metode prin care Constituția singură se protejează de instabilitate, fiind cu mult mai greu să adoptezi o lege constituțională decît o lege organică sau ordinară.
Deasemenea, ca și în cazul legilor, legea de revizuire are niște limite stabilite constituțional prin art. 152. „astfel procesul de revizuire nu poate aduce atingere caracterului național, independent, unitar și indivizibil al statului român, forma republicană de guvernămînt, integritatea teritoriului, independența justiției, pluralismul politic și limba oficială. Toate aceste limitări asigură stabilitatea Constituției și a statului, fiind absolut necesare în cadrul unui stat democratic. Procedeul de răsturnare a sistemului de stat și concentrarea unei puteri în mîna unui singur partit sau persoane, fiind practic imposibil, depinzînd în mare parte de voința poporului. Alineatul 2 al aceluiași articol zice: „ nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale cetățenilor sau garanțiilor acestora”. De aici putem desprinde ideia că drepturile și libertățile cetățenilor nu pot fi lezate și că o continuitate a unui sitem democratic este garantată. Ce este interesant faptul că printr-o inițiativă populară de revizuire, cetățenii nu pot să aducă atribuții la îmbunătățirea acestui sistem de drepturi fundamentale, fiind limitați de acest articol. Astfel constituția reprezentînd voința cetățenilor de a se autolimita siguri, pentru a nu crea un haos în rîndul celor care vor să-l provoace. Deasemenea Constituția nu poate fi revizuită pe durată stării de război, de urgență sau asediu, conf alin. 3 al art. 152. După cum putem observa, aceste limitări duc atingere la domenii cu mult mai delicate decît limitarea în cazul legilor organice,ordinare sau ordonanțelor, demonstrîndu-se supremația Constituției și plasarea ei pe primul loc în sistemul ierarhiei normative.
Capitolul IV. Elemente distinctive ale producerii efectelor și ieșirii din vigoare ale actelor normative
Secțiunea I. Producerea efectelor actelor normative
Pentru început trebuie să aducem aminte că actele normative, pentru a produce efecte, în primul rînd trebuie să fie adoptate conform procedurilor constituționale și legale de elaborare și într-al doilea rînd, să intre în vigoare pentru a putea începe să producă efecte. Actul normativ produce efecte pe o anumită perioadă de timp și anume de la data intrării în vigoare și pînă la data ieșirii din vigoare.
Intrarea în vigoare a legilor. Conform art. 78 din Constituție, „legea se publică în Monitorul Oficial al României și intră în vigoare la3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”. Ca să înțelegem mai bine ce semnifică această intrare în vigoare voi zice că din momentul acesta, legea dobîndește forță juridică și este obligatorie pentru toți subiecții de drept, ea începe să producă efecte juridice și poate să oblige prin forța coercitivă statală să fie respectată. Deasemenea intrarea în vigoare mai poate semnifica că această lege este validă, adică au fost respectate toate cerințele legale pentru ca ea să ajungă să producă efecte. Putem observa un detaliu foarte important reglementat de legiuitor și anume momentul publicării în M.O și momentul intrării în vigoare. Astfel pentru ca subiecților de drept, cărora le este adresată legea, să-și poată regla conduita asupra aplicării noii legi, se acoră un timp de 3 zile.
Pentru ca legea să poată fi publicată în Monitorul Oficial, este nevoie de promulgarea ei de către Preșeintele României. Aceasta o puem găsi reglementată în Constituție art. 77. „ legea se trimite, spre promulgare, Președintelui României. Promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire.” Decretul Președintelui de promulgare a legii nu afectează procedura de intrare în vigoare a legii, acesta fiind doar o constatare a finalizării procedurii legislative și o confirmare că acest proces este constitutional, după care legea data este obligatorie de a fi publicată în M.O Partea I.
Avem două situații în care legea poate fi împiedicată de a fi promulgată, și anume: sesizarea Curții Constituționale și reexaminarea legii la cererea Președintelui României.
Sesizarea Curții Constituționale în vederea necunstituționalitații legii face ca termenul de promulgare să se suspende. Astfel orice lege, înainte de a fi promulgată, poate fi atacată la Curtea Constituțională pe motiv de neconstituționalitate. Potrivit legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, se stabilește o regulă prin care, legea odată ce trece de faza proiectului și ia forma unei legi care va produce efecte, trebuie să fie adusă la cunoștința membrilor forului legislativ în 24 ore de la depunerea acesteia la secretarii generali ai celor două camere. După care se organizează o ședință publică unde membrii Senatului și Camerei Deputaților vor fi informați că au la dispoziție un termen de 5 zile pentru legile care se adoptă în procedură obișnuită iar în cazul procedurei de urgență, vor avea la dispoziție 2 zile pentru a putea sesiza Curtea. În decursul acestor termene, Președintele este oprit de a promulga, deoarece subiecții de drept interesați, să poată sesiza Curtea.
Declarearea neconstituționalității legii se poate face și în termenul care îl are la dispoziție Președintele pentru promulgare,dar înaintea emiterii decretului de promulgare. Astfel Înalta Curte de Casație și Justiție, Avocatul Poporului, Guvernul, președintele Camerei Deputaților și Senatului, Președintele României, dar și un grup de minim 50 deputați sau cel puțin 25 senatori pot să sesizeze Curtea Constituțională asupra necunstituționalității legii. Această neconstituționalitate poate fi în întreg sau în parte. Pentru a beneficia de acest drept, legile adoptate trebuie transmise cu 5 zile înainte de a fi date spre promulgare Guvernului, Înaltei Curți de Casație și Justiție și Avocatului Poporului. Legile care au fost adoptate în procedură de urgență se vor trimite în 2 zile. La fel Curtea Constituțională poate să sesizeze neconstituționalitatea din oficiu, dar numai asupra inițiativelor de revizuire a Constituției. Aceste detalii de avem înarmate în legea fundamentală la articolul 146 litera a, și anume: „Curtea Constituțională se pronunțăa asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau cel puțin 25 de sentori, precum și, din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției.”
De ce doar inițiativele de revizuire a Constituției pot fi controlate asupra constituționalității, din oficiu de Curtea Constituțională? Avem legea 47/1992 art. 19 care ne spune: “Înainte de sesizarea Parlamentului pentru inițierea procedurii legislative de revizuire a Constituției, proiectul de lege sau propunerea legislativă, însoțită de avizul Consiliului Legislativ, se depune la Curtea Constituțională, care este obligată ca, în termen de 10 zile, să se pronunțe asupra respectării dispozițiilor constituționale privind revizuirea.”
De aici rezultă că procedura de inițiere a revizuirii constituției este una diferită de cea a celorlalte legi, unde Curtea Constituțională este obligată din oficiu să vegheze asupra constituționalității. Odată ce legile de revizuire a constituției reglementează domenii ce țin de libertățile fundamentale și integritatea statului roman, atunci este nevoie de un control cît mai aprofundat.
Curtea Constitutional poate da două decizii: ori legea adoptată nu întilnește prevederi neconstituționale și se promulgă, ori este declarată neconstituțională.
Atunci cînd legea, după analiza Curții Constituțională, este declarată constitutional, își urmează drumul spre promulgare. Suspendarea promulgării este abolită și se va da un nou termen de 10 zile pentru a fi promulgate de Președintele Românei, de la prima decizie a Curții.
În cazul în care Curtea Constituțională, printr-o decizie declară neconstituționalitatea partială, Parlamentul va fi obligat să reeamineze articolele declarate neconstituționale și să le pue conform Constituției. Legea poate să fie trimisă spre promulgare numai după punerea de accord a Curții Constituționale.
În cazul în care legea este declarată neconstituțională în întregime de Curte, Parlamentul nu o mai poate reexamina și procesul de inițiere a legii se va relua. Este evident că legea respective nu va mai putea fi promulgată.
Reexaminarea legii la cererea Președintelui României este înormată în articolul 77 din Constituție. În cadrul acestei proceduri Președintele poate cere Parlamentului doar o singură data reexaminarea . Deasemenea Președintele României poate cere Curții Constituționale verificarea constituționalității legii conform prevederilor art. 146 lit. a din Constituție. Daca se constată derogări de la legea fundamental, Președintele poate apela la justiția constitutional pentru ca neclaritățile să fie corectate. După ce legea a fost trimisă la Parlament pentru reexaminare, Președintele este obligat să promulge legea. De aici putem găsi o lacuna în vederea promulgării obligatorii a legii după ce a fost trimisă la Parlament pentru reexaminare și anume, dacă Parlamentul modifică acele articole sesizate de Preșdinte ca fiind neconstituționale și tot odată modifică alte articole care pot fi neconstituționale, Președintele este obligat să promulge legea. Aici se demonstrează o insuficiență de eficacitate din partea Președintelui care este pus în situația de a fi obligat de a face o decizie fără de a avea voință, dacă este cazul.
Intrarea în vigoare a ordonanțelor de Guvern este înormată în art. 12 din legea 24/2000: „Legile si ordonantele emise de Guvern in baza unei legi speciale de abilitare intra in vigoare la 3 zile de la data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, sau la o data ulterioara prevazuta in textul lor. Termenul de 3 zile se calculeaza pe zile calendaristice, incepand cu data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei, si expira la ora 24,00 a celei de-a treia zi de la publicare”.
Din această reglementare rezultă că ordonanțele simple de guvern, care sunt întocmite pe baza unei legi de abilitare din partea Parlamentului, vor intra în vigoare fără a fi nevoie de promulgare din partea Președintelui ca în cazul legilor emise de Parlament. Asta ar fi și o distincție dintre legi și ordonanțele simple. De aici putem zice că aceeași lege spune prin art. 11 alin. 4 : „Ordonantele si hotararile Guvernului se publica numai dupa ce au fost semnate de primul-ministru si contrasemnate de ministrii care au obligatia sa le puna in executare.”
Un caz special îl avem și în cazul ordonanțelor de urgență. Astfel legea 24/2000 art. 12 alin. 2 spune: „Ordonanțele de urgență ale Guvernului intră în vigoare la data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, sub condiția depunerii lor prealabile la Camera competentă să fie sesizată, dacă în cuprinsul lor nu este prevazută o dată ulterioară.” Această divergență poate fi explicată, deoarece celelalte legi intră în vigoare la 3 zile după publicare sau la o dată stabilită, iar ordonanțele de urgență vor intra imediat după publicare, deoarece urgența este justificată pe plan constituțional de existența unui fapt sau a unei situații a cărei reglementare nu va putea fi amînată. Putem spune că art. 78 din Constituție privind intrarea în vigoarea legii nu are în vedere orodnanțele de urgență a guvernului, referindu-se la celelalte legi. Dacă e să vorbim de acele 3 zile după care legea va intra în vigoare, putem spune că acest termen este pentru faptul de a lăsa cetățeanului posibilitatea să nu fie luat prin surprindere asupra apariției noilor legi, ceea ce ar fi rezonabil. Dar dacă e urgență, atunci cetățeanul poate fi informat de aceasta cu ceva timp înainte ca legea să fie elaborată. Aceste trei zile vor fi calculate și pe zile libere, astfel dacă o lege va fi publicată în Monitorul Oficial la data de 5 aprilie, atunci ea va intra în vigoare la 8 aprilie, cu condițiile în care în lege nu este stabilită o altă dată.
Dacă e să vorbim despre intrarea în vigoare a Constituției de la 8 decembrie 1991, aceasta a fost adoptată în ședința Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991 și a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I la aceeași dată. Constituția a intrat în vigoare după ce a fost adoptată prin Referendumul național de la data de 8 decembrie 1991. După cum putem observa aceasta este o situație specială a intrării în vigoare, comparativ cu celelalte legi. Rezultă că legea supremă a întrat în vigoare după 19 zile de la data publicării în M.O Partea I perioadă în care au fost pregătiri pentru a desfășura referendumul. Factorul social a jucat rolul principal în situația intrării în vigoare a legii, ca după exprimarea voinței cetățenilor și constatarea unei majorități ce au căzut deacord cu aprobarea Constituției, aceasta să înceapă a produce efecte chiar din aceeași zi.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Elemente Distinctive ale Legii, In Raport cu Alte Acte de Reglementare (ID: 127723)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.