.elemente de Teorie Si Practica Judiciara Privind Infractiunile de Amenintare Si Santaj

CAPITOLUL I

IMPORTANȚA OCROTIRII LIBERTĂȚII PERSOANEI SUB ASPECT PSIHIC

Secțiunea I:

NOȚIUNE, CONCEPT

Libertatea umană nu este numai un drept, ci un element fundamental al existenței, al condiției umane. Libertatea constituie dimensiunea exponențială a dezvoltării personalității și conștiinței umane. Orice atac asupra libertății are semnificația unei suprimări cu maximum de violență a ființei umane. Ca agresiune individuală, el este o formă de crimă împotriva entității spirituale, a divinității din om. Ca agresiune colectivă, constituie un genocid spiritual, o reîntoarcere la preistoria condiției umane. Tocmai pentru aceste adevăruri, orice atingere adusă libertății provoacă reacții de maximă agresivitate, care sunt fie heteroagresive, fie autoagresive (sinucideri individuale sau în masă).

Libertatea individului este de neconceput fără libertate morală. În realizarea oricărei activități, în viața de zi cu zi, omului îi este indispensabil sentimentul de liniște, de securitate, pe care îl dobândește numai în condițiile unei netulburate libertăți psihice. Conștiința faptului că i s-ar putea produce un rău provoacă persoanei o temere, o stare de tulburare, care influențează asupra actelor pe care le efectuează, asupra hotărârilor pe care le ia, cât și asupra comportării pe care aceasta o are, în general, în cadrul societății. Persoana căreia i s-a răpit libertatea psihică nu-și mai găsește liniștea, este preocupată în permanență de ceea ce i s-ar putea întâmpla, nu-și mai poate desfășura în mod normal activitatea, iar toate acestea se răsfrâng negativ asupra participării ei la viața socială. De aceea, fapta prin care i se răpește persoanei libertatea psihică este o faptă de pericol social, pe care legea penală trebuie să o incrimineze.

Obiectul ocrotirii, în cazul infracțiunilor de "amenințare" și "șantaj" este libertatea individuală privită sub aspectul libertății psihice (morale) a persoanelor, adică libertatea lăsată fiecărei persoane de a hotărî (de a dispune ) în toate actele sale, în cadrul ordinii juridice, după cum va crede de cuviință, deci după cum îi vor dicta conștiința, sentimentele si interesele sale.

Întrucât legea penală nu definește "fapta de a amenința", aceasta, așa cum s-a remarcat, nu poate avea decât înțelesul din limbajul comun desemnând, în esență, o acțiune prin care o persoană aduce la cunoștința alteia împrejurarea că urmează să i se producă un rău, insuflându-i în acest fel temerea pericolului în care se află (pentru a-l intimida sau pentru a obține ceva de la el).

Noțiunea de șantaj, în înțelesul ei obișnuit, desemnează constrângerea exercitată asupra cuiva prin amenințarea cu divulgarea unui secret compromițător sau prin alte mijloace de intimidare cu scopul de a dobândi în mod injust un folos pentru sine sau pentru altul.

Amenințarea este, așadar, o manifestare primejdioasă atât pentru securitatea persoanelor, cât și pentru normala desfășurare a relațiilor sociale condiționate de respectul libertății persoanelor.

Caracterul periculos al faptei de amenințare este reliefat deci de împrejurarea că prin săvârșirea acesteia, persoana amenințată nu mai dispune de libertatea psihică necesară unei comportări firești, căci sub îngrijorarea sau temerea ce o insuflă amenințarea, persoana nu mai este în măsură să hotărască și să acționeze cu voința liberă asupra a ceea ce trebuie să facă.

Dar caracterul periculos al faptei de amenințare rezultă și din răsfrângerea antisocială pentru colectivitate ce o aduce atingerea libertății persoanei; bunul mers al vieții sociale presupune libertatea psihică de care să se bucure toți membrii săi.

În sensul codului penal, numai dacă făptuitorul amenință pe cineva cu săvârșirea unei infracțiuni (că îl va lovi, îl va omorî, etc.) sau că îi va produce o pagubă materială (că îi va strica un lucru) va fi tras la raspundere.

Poate fi îndeplinită asupra victimei înseși, dar și asupra soțului sau unei rude apropiate, cu condiția ca amenințarea să fie de natură să alarmeze pe victimă – dacă făptuitorul spune unei persoane că îi va lovi copilul sau soțul, soția sau părinții.

Se poate comite prin cuvinte, gesturi, scris, semne simbolice. Este necesar ca toate aceste manifestări să fie de natură a alarma pe victimă, de a o tulbura, făcând-o să creadă în posibilitatea realizării lor. Dacă cineva rostește cu ușurință tot felul de amenințări și nimeni nu le ia în considerare, nu se alarmează de ele, fapta nu va constitui infracțiune.

Pericolul faptelor de mai sus, când sunt serioase, este acela că înlănțuiește voința victimei, îi stingherește libertatea, o silește să-și modifice conduita după voința celui care o amenință.

Libertatea psihică (morală) a persoanei poate fi încălcată, însă, și prin constrângerea acesteia la o anumită comportare, cu ajutorul violenței sau al amenințării. Șantajul reprezintă o astfel de atingere adusă libertății individuale, manifestată în aspectul ei particular de libertate psihică.

Scopul urmărit de făptuitor – obținerea unui folos injust – caracterizează constrângerea libertății psihice la care este supusă persoana față de care se săvârsește infracțiunea de șantaj.

Fapta se aseamănă, pe linia acestei finalități, cu infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal formă agravată căci și acolo atingerea adusă libertății se săvârșește în vederea obținerii unui folos.

Șantajul se deosebește de infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal nu numai pentru că libertatea individuală este încălcată în chip diferit (libertatea fizică sau libertatea de mișcare, la infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal și libertatea psihică, la infracțiunea de șantaj) dar și prin particularitățile fiecărei infracțiuni în parte: la infracțiunea de șantaj nu este necesar ca victima să fie lipsită de libertatea fizică iar folosul nu este cerut ca preț al eliberării victimei, cum se întâmplă în cazul infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal; în al doilea rând, la infracțiunea de șantaj este suficient să fie urmărit un folos injust, oricare ar fi natura lui (material, moral) pe când la infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal folosul trebuie să fie material.

Infracțiunea de șantaj se aseamănă cu infracțiunea de amenințare, ambele fapte aducând atingere libertății psihice a persoanei; amenințarea este interzisă de lege, pentru că produce în mod nejustificat un sentiment de temere (o alarmare) fără alte consecințe, în timp ce șantajul este reprimat nu numai pentru constrângerea psihică ci și pentru scopul ilicit urmărit de făptuitor.

Delimitarea infracțiunii de șantaj de alte infracțiuni contra libertății persoanei permite o mai lesnicioasă apreciere a pericolului social pe care îl prezintă această faptă și înțelegerea locului ce îl ocupă în clasificarea de grup a infracțiunilor îndreptate contra persoanei.

Pericolul pe care îl prezintă infracțiunea de șantaj rezultă din atingerea adusă libertății psihice a persoanei, în vederea realizării unui folos injust. Societatea are tot interesul să asigure, în cadrul relațiilor sociale, libertatea morală pentru toți cetățenii, astfel încât aceștia să se manifeste liber și cu toată responsabilitatea în diferitele acte pe care le înfăptuiesc în cadrul acestor relații. Constrângerea libertății psihice apare în cazul șantajului cu atât mai gravă, cu cât – pe această cale se urmărește realizarea unui folos injust.

Deci, infracțiunea de șantaj este ceva mai mult decât amenințare, pentru că presupune exploatarea, specularea temerii celui amenințat sau supus unei violențe, în folosul infractorului. Șantajul a constituit și constituie și astăzi o armă des folosită mai ales în scopuri politice.

Secțiunea a-II-a:

REFERINȚE ISTORICE ȘI ELEMENTE DE DREPT COMPARAT

2.1. Evoluția reglementărilor privind protecția penală a persoanei

Din cele mai vechi timpuri au existat preocupări pentru ocrotirea persoanei, problematica drepturilor omului fiind în atenția tuturor marilor filozofi și juriști ai lumii.

Gânditorii greci considerau drepturile omului ca fiind acele drepturi fundamentale, eterne și imuabile pe care orice societate omenească trebuie să le respecte, cu alte cuvinte sunt drepturi care izvorăsc din natura lucrurilor iar legea nu este decât expresia acestei naturi. În acest fel, drepturile omului izvorăsc din dreptul natural, sunt drepturi firești .

În concepția lui Rousseau, în fruntea valorilor originare stă ca valoare supremă libertatea. El spunea că "a renunța la libertatea ta înseamnă a renunța la calitatea ta de om, la drepturi umane, ba chiar și la datoriile tale. Nu există nici o despăgubire posibilă pentru cel care renunță la toate; o astfel de renunțare este incompatibilă cu natura omului". Cu libertatea dispare orice moralitate. Rousseau arăta că nu se poate garanta această libertate decât prin legi capabile să împiedice pe oamenii drepți să fie oprimați de cei răi.

Libertatea individuală este expresia constituțională a stării naturale umane, omul născându-se liber. Societatea are obligația de a respecta și proteja libertatea omului. Unul din raportorii la proiectul Codului penal francez din 1807, spunea că exercitarea libertații individuale "este pentru omul trăind în societate primul dintre toate bunurile, cel a cărei conservare interesează cel mai mult fericirea lui. Guvernanții și legea trebuie deci să o protejeze și să o apere cu o atenție religioasă contra oricărui act arbitrar din partea miniștrilor și a agenților lor".

Primul document fondator pentru ceea ce s-a numit ulterior drepturile omului și libertățile fundamentale este Magna Carta Libertatum, adoptat în 1215, care sublinia că : "Nici un om liber nu va fi arestat, nici întemnițat sau privat de bunurile sale sau declarat în afara legii, ori exilat sau lezat, indiferent de manieră și noi nu vom merge niciodată împotriva lui și nu vom trimite pe cineva împotriva lui fără judecată loială a egalilor săi, în conformitate cu legea țării".

A urmat apoi un ansamblu de norme care, în 1679 au luat naștere sub denumirea de Habeat Corpus Act, după aceea Bill of Rights, în 1689.Ele enumerau și consacrau o seamă de drepturi care în acte de drept anterior fuseseră acordate; astfel ele sunt reconfirmate, luându-se angajamente ferme de respectare a lor.

În Declarația de independență a celor 13 state americane, din 4 iunie 1776, găsim ideea că toți oamenii sunt egali și înzestrați de către Creator cu anumite drepturi inalienabile. Printre acestea sunt viața, libertatea și căutarea fericirii. În vederea asigurării acestor drepturi, guvernele au fost instituite să conducă oamenii, dobândindu-și puterile lor legitime din consimțământul guvernaților. În consecință, ori de câte ori o formă de guvernământ devine contrară acestor scopuri, este dreptul poporului să o modifice sau să o abolească și să instituie un alt guvern.

Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului – adoptată în Adunarea Constituantă la 26 august 1789, pe fondul adâncirii procesului revoluționar în Franța și în urma unor dezbateri celebre în cadrul Adunării Constituante – proclama urmatoarele drepturi ale omului și cetățeanului: Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi (art. 1); scopul oricărei asociații politice este apărarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului, aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, siguranța și rezistența împotriva asupririi (art.2); libertatea constă în a putea face tot ce nu este în detrimentul altuia (art.4); legea este expresia voinței generale, toți cetățenii au dreptul să contribuie personal sau prin reprezentanții lor la elaborarea ei. Ea trebuie să fie aceeași pentru toți, fie că protejează, fie că pedepsește… (art. 6).

Proclamația de la Islaz, care a fost facută în fața unei adunări de țărani din Oltenia, prin natura sa juridică, era tot o declarație a drepturilor omului și cetățeanului. Unii autori i-au descoperit chiar trasăturile proprii unei adevărate constituții, în timp ce alții au consividuale "este pentru omul trăind în societate primul dintre toate bunurile, cel a cărei conservare interesează cel mai mult fericirea lui. Guvernanții și legea trebuie deci să o protejeze și să o apere cu o atenție religioasă contra oricărui act arbitrar din partea miniștrilor și a agenților lor".

Primul document fondator pentru ceea ce s-a numit ulterior drepturile omului și libertățile fundamentale este Magna Carta Libertatum, adoptat în 1215, care sublinia că : "Nici un om liber nu va fi arestat, nici întemnițat sau privat de bunurile sale sau declarat în afara legii, ori exilat sau lezat, indiferent de manieră și noi nu vom merge niciodată împotriva lui și nu vom trimite pe cineva împotriva lui fără judecată loială a egalilor săi, în conformitate cu legea țării".

A urmat apoi un ansamblu de norme care, în 1679 au luat naștere sub denumirea de Habeat Corpus Act, după aceea Bill of Rights, în 1689.Ele enumerau și consacrau o seamă de drepturi care în acte de drept anterior fuseseră acordate; astfel ele sunt reconfirmate, luându-se angajamente ferme de respectare a lor.

În Declarația de independență a celor 13 state americane, din 4 iunie 1776, găsim ideea că toți oamenii sunt egali și înzestrați de către Creator cu anumite drepturi inalienabile. Printre acestea sunt viața, libertatea și căutarea fericirii. În vederea asigurării acestor drepturi, guvernele au fost instituite să conducă oamenii, dobândindu-și puterile lor legitime din consimțământul guvernaților. În consecință, ori de câte ori o formă de guvernământ devine contrară acestor scopuri, este dreptul poporului să o modifice sau să o abolească și să instituie un alt guvern.

Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului – adoptată în Adunarea Constituantă la 26 august 1789, pe fondul adâncirii procesului revoluționar în Franța și în urma unor dezbateri celebre în cadrul Adunării Constituante – proclama urmatoarele drepturi ale omului și cetățeanului: Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi (art. 1); scopul oricărei asociații politice este apărarea drepturilor naturale și imprescriptibile ale omului, aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, siguranța și rezistența împotriva asupririi (art.2); libertatea constă în a putea face tot ce nu este în detrimentul altuia (art.4); legea este expresia voinței generale, toți cetățenii au dreptul să contribuie personal sau prin reprezentanții lor la elaborarea ei. Ea trebuie să fie aceeași pentru toți, fie că protejează, fie că pedepsește… (art. 6).

Proclamația de la Islaz, care a fost facută în fața unei adunări de țărani din Oltenia, prin natura sa juridică, era tot o declarație a drepturilor omului și cetățeanului. Unii autori i-au descoperit chiar trasăturile proprii unei adevărate constituții, în timp ce alții au considerat-o doar un proiect de constituție sau un act constituțional. Erau rezumate în 22 de puncte principalele drepturi și libertăți individuale, consfințite anterior și de Declarațiile franceze ale drepturilor omului și cetățeanului.

Pe acest patrimoniu istoric, pe acest fond de reglementări a apărut Declarația universală a drepturilor omului, la data de 10 decembrie 1948. În preambulul Declarației universale a drepturilor omului se arăta că recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume; că ignorarea și disprețuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie care revoltă conștiința omenirii și că făurirea unei lumi în care ființele umane se vor bucura de libertatea cuvântului și a convingerilor și vor fi eliberate de teamă și mizerie a fost proclamată drept cea mai înaltă aspirație a oamenilor; că este esențial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul să nu fie silit să recurgă, drept soluție extremă, la revoltă împotriva tiraniei și asupririi și că este esențial a se încuraja dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni.

Rene Cassin, laureat al Premiului Nobel, compara Declarația universală a drepturilor omului cu un vast portic al unui templu susținut de patru coloane. Prima este cea a drepturilor și libertăților de ordin personal: viața, libertatea, siguranța și demnitatea persoanei, protecția egală în fața legii, garanția împotriva sclaviei, torturii, arestărilor și pedepselor arbitrare, recurs judiciar împotriva abuzurilor.

A doua coloană privește drepturile individului în raporturile sale cu grupările din care face parte și cu elementele lumii exterioare. Bărbatul și femeia au, pe picior de egalitate, dreptul de a se căsători, de a întemeia o familie, de a avea un cămin, un domiciliu, un azil în caz de persecuție.

A treia coloană este cea a facultăților spirituale, a libertății de exprimare, de reuniune, de asociere, dreptul de a lua parte la treburile publice și de a participa la alegeri periodice corecte. Voința poporului este proclamată ca fundament al autorității puterilor publice.

Iar cea de-a patra coloană este cea a drepturilor economice, sociale și culturale – dreptul la muncă, la libera alegere a muncii, la securitate socială, la libertăți sindicale, precum și dreptul la educație, la recreere, la viața culturală, la protecția creației intelectuale sau artistice.

Declarația universală a drepturilor omului reprezintă "un ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele și toate națiunile, pentru ca toate persoanele și toate organele societății să se străduiască, (…) să dezvolte respectul pentru aceste drepturi și libertăți și să asigure prin măsuri progresive, de ordin național și internațional, recunoașterea și aplicarea lor universală și efectivă".

Largul interes de care se bucură astăzi problematica drepturilor omului reprezintă o recunoaștere de netăgăduit a complexității și originalității acestei instituții juridice, dar și a faptului că fără aceste drepturi nu se poate înfăptui în zilele noastre o societate democratică și nici realiza, pe plan extern, cadrul juridic normal, indispensabil colaborării națiunilor.

Instituția drepturilor omului a cunoscut un laborios proces de cristalizare, înfățișându-se în prezent ca o instituție deosebit de complexă, ce ține atât de ordinea juridică internă cât și de cea internațională.

Răsturnarea regimurilor totalitare din Europa Centrală și de Răsărit a avut ca urmare directă, printre altele, afirmarea voinței suverane a popoarelor din țările respective de reconstruire a vieții lor sociale pe baza unor valori politice și umaniste generoase: democrația pluralistă, statul de drept și drepturile omului.

După revoluția din decembrie 1989 poporul român și-a manifestat în mod ferm hotărârea ireversibilă de a merge pe această cale, România adopând o atitudine nouă față de problematica drepturilor omului, precum și față de cooperarea internațională în acest domeniu.

Pentru ca drepturile omului să devină o realitate juridică – arată marele specialist Karel Vasac, autorul unor lucrări de referință în domeniu – trebuie să se îndeplinească trei condiții. Mai întâi, trebuie să existe o societate organizată sub forma unui stat de drept, apoi în interiorul statului drepturile omului să se exercite într-un cadru juridic prestabilit, variabil totuși, în funcție de natura drepturilor și de circumstanțe și în sfârșit, exercitarea drepturilor omului de către titularii lor să fie însoțite de garanții juridice precise.

Respectarea tuturor drepturilor și libertăților fundamentale este inseparabilă de garantarea efectivă a acestora și constituie o condiție esențială a statului de drept, a societății democratice și a dezvoltării durabile. A fost nevoie ca un război cumplit, cu consecințe incomensurabile, să zguduie lumea pentru ca, odată încheiat, opinia publică mondială să redescopere că pacea și progresul omenirii depind de respectul acordat drepturilor și libertăților omului.

Constituția României în Titlul II, intitulat "Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor", însumează o enumerare clară și sistematică a tuturor drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale, enunțând garanții de natură să asigure respectul ferm al acestora. Trebuie subliniat faptul că la elaborarea textelor s-a avut în vedere în primul rând convențiile internaționale privind drepturile omului, Declarația universală a drepturilor omului, cele două Pacte internaționale cu privire la drepturile omului (Pactul privind drepturile civile și politice și Pactul privind drepturile economice și sociale). Au fost avute în vedere, totodată, și reglementările corespunzătoare, modul în care aceste drepturi și libertăți au fost enunțate în constituțiile principalelor state democratice.

O contribuție importantă la asigurarea protecției drepturilor și libertăților omului consacrate de Constituție o aduce și legea penală.

După cum se știe, dintre toate valorile sociale, omul reprezintă valoarea cea mai de preț, de aceea legea penală îl apără atât în ceea ce privește existența sa fizică cât și în ceea ce privește toate celelalte drepturi și interese care îi sunt recunoscute. Această apărare se realizează în maniera specifică dreptului penal, adică prin incriminarea faptelor care sub un aspect sau altul, aduc atingere ființei, drepturilor și intereselor sale legitime.

Făcând distincție între faptele de pericol social îndreptate împotriva drepturilor absolute privitoare la existența fizică și la principalele atribute ale ființei și personalității umane, pe de o parte, și faptele de pericol social îndreptate împotriva altor drepturi și interese ale persoanei, pe de altă parte, legiuitorul le-a inclus pe cele dintâi într-o categorie distinctă de infracțiuni, sub denumirea de "Infracțiuni contra persoanei". Ele constituie conținutul Titlului II, din Partea specială a Codului Penal.

Dreptul la libertate reprezintă, alături de dreptul la viață, la integritate corporală și sănătate, un drept fundamental al persoanei. Fără dreptul la libertate, personalitatea omului nu-și poate găsi afirmarea, iar toate celelalte drepturi, inclusiv dreptul la viață, la integritate corporală și sănătate, își pierd considerabil valoarea, deoarece numai în măsura în care este liber, omul se poate bucura pe deplin de viață cât și de celelalte drepturi care îi sunt recunoscute. Dreptul la libertate este dreptul de a valorifica în practică toate însușirile, atributele, interesele și dorințele legitime și raționale ale omului, care impune respectul datorat aceluiași drept recunoscut semenilor săi.

Acest drept fundamental (libertatea), care prezintă numeroase și variate aspecte, este ocrotit și prin incriminarea faptelor ce îi aduc atingere. Aceste fapte constituie infracțiuni contra libertății, cărora legiuitorul le-a consacrat Capitolul II din Titlul II al Codului Penal "Infracțiuni contra persoanei".

Două dintre faptele care aduc atingere libertății psihice (morale) a persoanei și care sunt, de altfel și incriminate de legea penală în acest capitol sunt infracțiunile de "amenințare" și de "șantaj".

În Codul Penal din Transilvania amenințarea nu era incriminată ca fiind un delict ci era prezentată numai ca modalitate de săvârșire a altor delicte sau crime, cum ar fi săvârșirea crimelor în contra pudoarei (crima de viol), în cazul șantajului și a tâlhăriei. Art. 77 al acestui cod sublinia faptul că "nu este imputabilă infracțiunea aceluia care o săvârsește fiind constrâns printr-o forță căreia nu a putut rezista sau prin amenințări, care constituiau un pericol direct pentru viața sa, pentru integritatea sa corporală sau pentru viața sau integritatea corporală a unei persoane din intimitatea sa, dacă pericolul nu a putut fi înlăturat într-alt mod".

Fapta de a amenința o persoană a fost pentru prima dată incriminată în Codul Penal de la 1864 în art. 235-237. În acea perioadă exista o împărțire tripartită a infracțiunilor în crime, delicte și contravenții, iar fapta de amenințare era considerată ca fiind un delict.

Astfel, delictul de amenințare avea următorul conținut legal:

Art. 235 – "Acela care va fi amenințat, prin înscris, anonim, sau subscris, de a asasina, de a otrăvi, ori de a face asupra vreunei persoane orice alt atentat, supus la muncă silnică pe toată viața sau pe timp mărginit, se va pedepsi cu recluziunea, dacă amenințarea se va fi făcut cu cerere de a depune o sumă de bani la un loc hotărât, sau de a îndeplini orice alte condițiuni".

Art. 236 – "Dacă amenințarea în scris nu va fi însoțită de nici o cerere sau condițiune, osânda va fi închisoarea de la 1 an la 2, și amenda de la 100 pâna la 500 lei".

Art. 237 – "Dacă amenințarea însoțită de cerere sau vreo condițiune s-a făcut prin grai, culpabilul se va osândi la închisoare de la 3 luni până la un an și la o amendă de la 100-500lei".

Codului Penal din 1936 (C. pen. "Regele Carol al II lea" ), a păstrat împărțirea tripartită a infracțiunilor în crime, delicte și contravenții, iar delictul de amenințare a fost incriminat în art. 494 al Codului Penal.

Acest articol 494 își avea originea în art. 235-237 ale codului din 1864, însă completat cu diferite cazuri semnalate de jurisprudență și concretizate în art. 339 și 611 ale Codului Penal italian. Astfel, în art.612 Codul Penal italian prevedea că: "Oricine amenință pe alții cu un prejudiciu nedrept, se pedepsește, la plângerea persoanei lezate, cu amendă pâna la 500 lire. Dacă amenințarea e gravă sau s-a comis printr-unul din mijloacele arătate în art. 339, pedeapsa este recluziunea până la 1 an și se procedează din oficiu”.

Art. 494 din Codul Penal al lui Carol al II-lea avea următorul conținut: "Acela care, într-un mod susceptibil de a alarma, amenință o persoană cu săvârșirea unei infracțiuni sau cauzarea unui prejudiciu, întrucât faptul nu ar constitui o infracțiune mai gravă, comite delictul de amenințare și se pedepsește, la plângerea părții vătămate, cu închisoare corecțională de la una la 6 luni.

Pedeapsa este închisoarea corecțională de la unu la 5 ani, în următoarele cazuri :

Dacă amenințarea este însoțită de o cerere pentru depunerea unei sume de bani sau a oricărei alte valori într-un anumit loc sau timp;

Dacă este însoțită de semne simbolice sau alte mijloace, spre a face să creadă că amenințarea vine din partea unei puternice asociații secrete, adevărată sau închipuită;

Dacă se amenință cu moartea, cu vătămarea integrității corporale sau a sănătății, ori cu incendiul;

Dacă infractorul a simulat prin orice mijloc o calitate oficială sau a întrebuințat un ordin falsificat al unei autorități publice;

Dacă amenințarea s-a făcut de o persoană travestită sau mascată;

Dacă amenințarea s-a făcut cu arme".

În ceea ce privește delictul de șantaj în Codul Penal de la 1864 acesta a fost incriminat în Transilvania prin art. 350-353 și în Bucovina în art. 98-99. Trebuie subliniat că în acest cod, șantajul face parte din cadrul infracțiunilor contra patrimoniului.

Transilvania. Art. 350: "Acela, care cu cugetul de a dobândi pe nedrept pentru sine sau pentru altul beneficii materiale, constrânge pe cineva prin violență sau prin amenințări să facă, să sufere sau să nu facă un lucru, dacă fapta sa nu constituie o infracțiune mai gravă săvârsește delictul de șantaj și se va pedepsi cu închisoare corecțională până la 3 ani.

Art. 351: "Săvârșește delictul de șantaj și se va pedepsi conform dispozițiilor art. 350, cel ce cu cugetul de a dobândi pentru sine sau pentru altul beneficii materiale, amenință pe cineva cu publicarea, prin imprimate, a unor afirmațiuni calomnioase sau insultătoare.

Art. 352: "Tentativa delictului de șantaj se pedepsește."

Art. 353: "Șantajul este crimă și se va pedepsi cu temniță grea până la 5 ani dacă:

Autorul șantajului amenință cu asasinatul, cu leziuni corporale grave, cu darea de foc sau cu facerea altei daune materiale grave.

S-a săvârșit prin simularea calității de funcționar public sau sub pretextul unui ordin legal al vreunei autorități.

Bucovina – 98 : "De crimă prin violență publică prin șantaj se face vinovat acela care:

întrebuințează forța efectivă în contra unei persoane pentru a o constrânge la o prestare, o tolerare ori omitere întrucât acțiunea lui nu se prezintă ca o crimă mai grav pedepsită.

În aceeași condițiune comite aceeași crimă și acela care:

b) direct sau indirect, în scris sau verbal, sau în alt mod, cu sau fără indicarea numelui său, amenință pe cineva cu o violare a corpului, libertății, onoarei ori proprietății, cu intențiunea de a stoarce de la cel amenințat o prestare, tolerare sau omitere, dacă amenințarea este de așa fel, că în vederea circumstanțelor și a constituției sale personale sau a importanței răului amenințat inspiră celui amenințat îngrijiri întemeiate indiferent dacă răul amintit este îndreptat în contra celui amenințat însuși, a familiei ori a rudelor sale ori în contra a altor persoane puse sub scutul lui și dacă amenințarea a avut sau nu succes."

-99: "Acela care întrebuințează amenințarea arătată în 98 și exercită în modul arătat acolo temeri întemeiate, numai cu intențiunea de a produce la singure persoane, la comune ori distincte, frică și neliniște, comite crimă de violență publică prin amenințare periculoasă".

În Codul Penal din 1936, delictul de șantaj a fost incriminat în art. 495 și își avea originea în art. 350 și 351 ale Codului Penal transilvănean din 1864. În acest Cod Penal, delictul de șantaj a fost așezat printre infracțiunile contra persoanei, față de vechiul Cod Penal, când acest delict era așezat printre infracțiunile contra patrimoniului. Interesul protejat prin delictul de șantaj era libertatea psihică a persoanelor.

Art. 495 avea următorul conținut:

"Acela care, în scopul de a dobândi în mod injust, pentru sine sau pentru altul, un folos material, constrânge o persoană prin violență sau amenințare, ca să facă, să nu facă sau să sufere ceva, întru cât faptul nu ar constitui o infracțiune mai gravă, comite delictul de șantaj și se pedepsește cu închisoare corecțională de la 6 luni la 2 ani.

Pedeapsa este închisoarea corecțională de la unu la 3 ani, dacă amenințarea consistă în aceea că se vor da publicității fapte reale sau imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată sau rudă a ei, ori pentru o persoană de care este legată printr-o temeinică afecțiune.

Tentativa se pedepsește".

Codul Penal italian, incrimina în art. 610, 611 și 629 această faptă și avea următorul conținut:

Art. 610 : "Cel care, prin violență sau amenințare, constrânge pe alții să facă, să tolereze sau să neglijeze ceva, este pedepsit cu închisoare până la 4 ani.

Pedeapsa se majorează dacă se constată condițiunile prevăzute în art. 339".

Art. 611 : "Cel care folosește violența sau amenințarea pentru a constrânge sau a convinge pe alții să comită o faptă ce constituie infracțiune, este pedepsit cu închisoare până la 5 ani.

Pedeapsa se majorează dacă se constată condițiunile prevăzute în art. 339".

Art. 629 : "Cel care, prin violență sau amenințare, constrângând pe cineva să facă sau să omită ceva, obține pentru sine sau pentru altul un avantaj nedrept în dauna altuia, este pedepsit cu închisoare de la 5 la 10 ani și cu amendă.

Pedeapsa este majorată cu cel puțin o treime și cel mult jumătate, dacă se constată vreuna din circumstanțele arătate în ultimul alineat al articolului precedent.

Codul Penal adoptat în 1969 a renunțat la sistemul trinitar, lăsând loc unei concepții unitare cu privire la infracțiune. În acest sistem, contravențiile au ieșit din sfera de reglementare a justiției penale, iar în rest, toate faptele prevăzute de legea penală și în condițiile prevăzute de lege, reprezintă infracțiuni, fără nici o altă distincție; prin adoptarea acestui cod s-au adus modificări infracțiunilor de amenințare și șantaj, ele fiind prevăzute în art. 193 și respectiv 194 Cod Penal.

2.2. Elemente de drept comparat

Infracțiunile contra libertății persoanei sunt reglementate în legislațiile tuturor statelor. Spre exemplu, în Codul Penal italian infracțiunile contra persoanei sunt prevăzute în Titlul XII, Cartea a II-a. În cadrul acestui titlu în Capitolul III sunt prevăzute delictele contra libertății individuale.

În Secțiunea a 3-a, a acestui capitol sunt prevăzute delictele contra libertății persoanei, iar art. 612 incriminează infracțiunea de amenințare, care are următorul conținut:

"Cel care amenință pe alții cu o faptă păgubitoare, este pedepsit, să despăgubească persoana prejudiciată. Iar dacă, amenințarea este gravă, sau este făcută în unul din modurile arătate în art. 339 pedeapsa este închisoarea până la 1 an, iar acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu."

În Codul Penal italian șantajul face parte din cadrul delictelor contra patrimoniului și este incriminat prin art. 629:

"Cel care, prin violență sau amenințare, constrângând pe cineva să facă sau să omită ceva, obținând pentru sine sau pentru alții un profit nemeritat în dauna altuia este pedepsit cu închisoare de la 5 la 10 ani și cu amendă.

Pedeapsa se majorează de la 1/3 la 1/2 dacă violența constă în a pune victima în imposibilitatea de a-și exprima voința sa de a acționa."

Codul Penal italian incriminează și infracțiunea de "Privare de libertate a unei persoane în scop de tâlhărie sau șantaj", prin art. 630, care arată că:

"Oricine sechestrează o persoană în scopul de a obține pentru el sau pentru alții un folos injust ca preț al eliberării este pedepsit cu închisoare de la 8 la 15 ani și cu amendă."

Noul Cod penal francez, incriminează în Cartea a II-a crime și delicte împotriva persoanelor. În Secțiunea 1 (Atentate săvârșite cu intenție împotriva integrității persoanei), a Capitolului II (Atentate la integritatea fizică și psihică a persoanei) din cadrul Titlul al II-lea, denumit Atentate împotriva persoanei umane, este prevăzută infracțiunea de amenințare, în art. 222-17 și respectiv art.221-18.

Astfel, art. 222-17, prevede că "Amenințarea cu comiterea unei crime sau a unui delict împotriva persoanelor, a cărui tentativă este pedepsibilă, se pedepsește cu 6 luni de închisoare și amendă, atunci când amenințarea este fie reiterată, fie materializată printr-un înscris, o imagine sau prin orice alt obiect.

Pedeapsa se mărește la 3 ani de închisoare dacă este vorba de o amenințare cu moartea".

Art. 221-18 arată că: "Amenințarea, prin orice fel de mijloace cu comiterea unei crime sau a unui delict împotriva persoanei, este pedepsită cu 3 ani de închisoare și amendă, dacă este făcută în scopul îndeplinirii unei condiții.

Pedeapsa este de 5 ani închisoare și amendă dacă este vorba de o amenințare cu moartea".

Infracțiunea de șantaj este incriminată în Codul Penal francez, în Cartea a III-a, denumită Crime și Delicte împotriva patrimoniului. În cadrul Titlului I (Însușiri frauduloase), Capitolului II (Despre extorcare), Secțiunea a II-a, șantajul este incriminat prin trei articole și anume art. 312-10; art. 312-11și art. 312-12.

Art. 312-10 – Șantajul este fapta de a obține, prin amenințarea de a face public sau prin imputarea de fapte de natură a aduce atingere onoarei sau demnității, fie o semnătură, un angajament sau o renunțare, fie destăinuirea unui secret, remiterea de fonduri, de valori sau a unui bun de orice natură.

Șantajul este pedepsit cu 5 ani de închisoare și amendă.

Art. 312-11 – Atunci când autorul șantajului a pus în practică amenințarea, pedeapsa este de 7 ani închisoare și amendă.

Art. 312-12 – Tentativa delictelor prevăzute în această secțiune se sancționează cu aceeași pedeapsă.

Codul Penal elvețian, incriminează infracțiunea de amenințare, în cadrul Titlului IV – Crime sau delicte contra libertății, prin art.180.

Astfel, art. 180 are următorul conținut legal: "Cel care, prin intermediul unei amenințări grave, va alarma sau va speria o persoană, va fi, în urma plângerii prealabile, pedepsit cu închisoare sau amendă".

Codul Penal elvețian incriminează în art. 181 o altă faptă săvârșită prin amenințare și anume infracțiunea de constrângere.

Art. 181 Constrângerea – "Cel care, utilizând violența împotriva unei persoane, care o amenință cu un pericol grav sau care îi împiedică în orice alt mod libertatea de acțiune în scopul de a o obliga să facă, să nu facă sau să sufere consecințele unui act, va fi pedepsit cu închisoare sau amendă".

În Titlului II al Codului Penal elvețian sunt incriminate infracțiunile contra patrimoniului, în cadrul acestui titlu, la art. 156 este prevazută infracțiunea de extorsiune și șantaj.

Art. 156: "Cel care, utilizând violențe sau amenințări grave împotriva unei persoane sau care după ce a adus-o pe aceasta, prin orice alte mijloace, în imposibilitatea de a-și exprima voința, o va constrânge să-i acorde lui sau unui terț un avantaj pecuniar la care nu avea dreptul,

Cel care, amenințând o persoană că va publica, va denunța sau va scoate la iveală un fapt a cărui divulgare ar putea să o prejudicieze pe aceasta sau pe un terț cu care se află în relații apropiate, determinând-o în acest mod să-i cumpere tăcerea cu o anumită sumă de bani,

Va fi pedepsit cu închisoare de până la 5 ani. Amenda va putea fi cumulată cu pedeapsa privativă de libertate.

Pedeapsa va fi de cel mult 10 ani și amendă dacă faptuitorul săvârșește această faptă în mod repetat".

Codul Penal suedez, în Partea a II a, Capitolul IV – Infracțiuni contra libertății și a liniștii persoanei, incriminează în art. 4 infracțiunea de șantaj:

"Cel care, prin violențe sau amenințarea cu săvârșirea unui act delictual, constrânge o altă persoană să facă, să suporte, sau să nu facă ceva, va fi condamnat, pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj, la pedeapsa amenzii sau la închisoare de 2 ani.

Orice persoană care, cu același scop, exercită o constrângere ce constă în amenințarea cu urmărirea sau cu denunțarea unei alte persoane pentru săvârșirea unei infracțiuni sau amenință că va face publice informații care pot aduce un prejudiciu victimei, va fi de asemenea condamnată pentru șantaj, dacă fapta nu este justificabilă.

Dacă infracțiunea prevăzută la alineatul precedent are un caracter delictual grav, se va pronunța o condamnare la închisoare între 6 luni și 6 ani".

Art. 5 din Codul Penal suedez, încriminează infracțiunea de amenințare:

"Dacă o persoană îndreaptă o armă împotriva altuia sau în orice alt mod amenință cu săvârșirea unui act delictual de natură a provoca victimei o temere întemeiată pentru securitatea sa sau a bunurilor sale sau pentru securitatea unei alte persoane sau a bunurilor acesteia, se va pronunța, pentru săvârșirea infracțiunii de amenințare ilegală, o condamnare la pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 2 ani".

Codul Penal spaniol, incriminează în Titlului VI – Delicte împotriva libertății. Delictul de amenințare este incriminat prin articolele 169, 170 și 171, care sunt prevăzute în Capitolul II (Despre amenințări) al Codului Penal spaniol.

Art. 169: "Cel care va amenința pe altul cu săvârșirea împotriva lui, a familiei sale sau a altor persoane cu care acesta este în strânsă legătură, a unui rău care să constituie infracțiunile de omucidere, vătămări, avort, contra libertății, tortură și împotriva integrității morale, libertății sexuale, intimității, onoarei, patrimoniului și ordinii socio-economice, va fi pedepsit:

Cu pedeapsa închisorii de la 1-5 ani, dacă s-a făcut amenințarea cerându-se ceva sau impunându-se oricare altă condiție, chiar dacă nu este ilicită, iar făptuitorul a obținut ceea ce a cerut. Dacă nu obține ceea ce a cerut, se impune pedeapsa cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

Pedepsele prevăzute în paragraful anterior se vor aplica în jumătatea lor superioară dacă amenințările s-au făcut în scris, prin telefon sau prin oricare mijloc de comunicare sau reproducere, ori în numele unor entități sau grupuri reale sau imaginare.

2. Cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 2 ani, când amenințarea nu a fost condiționată.

Art. 170: "Dacă amenințarea cu un rău care constituie infracțiune, a avut ca scop sperierea locuitorilor unei comunități, grup etnic, sau a unui mare grup de persoane și ar avea gravitatea necesară pentru a o obține, se vor aplica, corespunzător, pedepsele mai mari în grad decât cele prevăzute în articolul anterior".

Art. 171:

Amenințările cu un rău care nu constituie infracțiune, vor fi pedepsite cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 2 ani sau amendă, în funcție de gravitatea și circumstanțele faptei. Dacă făptuitorul a obținut scopul propus se va aplica pedeapsa în jumătatea sa superioară.

Dacă cineva cere altei persoane o sumă de bani sub amenințarea cu dezvăluirea sau difuzarea unor fapte referitoare la viața sa personală sau la relațiile de familie care nu sunt cunoscute publicului și care ar putea afecta faima, încrederea sau interesul acesteia, va fi pedepsit cu pedeapsa închisorii de la 2 la 4 ani, dacă a obținut în tot sau în parte ceea ce a cerut, iar dacă nu a obținut ceea ce a cerut cu închisoare de la 6 luni la 2 ani.

În cadrul Titlului XIII – Delicte contra patrimoniului și ordinii socio-economice, în art. 243 este incriminat șantajul:

"Cel care, cu intenție frauduloasă îl va obliga pe altul, prin violență sau intimidare, să facă sau să nu facă o faptă de comerț juridic în prejudiciul patrimoniului său sau al unui terț, va fi pedepsit cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani".

Secțiunea a III-a :

ASPECTE COMUNE PRIVIND INFRACȚIUNILE CONTRA LIBERTĂȚII PERSOANEI

În cadrul Capitolului II din Titlul al II-lea al Codului Penal, denumit infracțiuni contra libertății persoanei sunt incriminate faptele care aduc atingere relațiilor sociale a căror existență și normală desfășurare sunt condiționate de apărarea acestei valori sociale care este libertatea persoanei, împotriva faptelor de lipsire ilegală de libertate, de sclavie, de supunere la muncă forțată sau obligatorie, de amenințare, de șantaj, de violare de domiciliu, de violare a secretului corespondenței și de divulgare a secretului profesional.

Ocrotind libertatea persoanei, sub toate aceste aspecte, legea penală asigură totodată înfăptuirea principiului înscris în Constituția țării noastre, acela al inviolabilității persoanei.

Deși un asemenea principiu îl găsim exprimat în constituțiile tuturor statelor, realizarea sa efectivă depinde de orânduirea social-economică existentă în fiecare stat. Faptele arată că despre o adevărată libertate a persoanei nu se poate vorbi decât acolo unde a fost înlăturată asuprirea economică și politică a majorității cetățenilor și unde grija pentru persoana umană a devenit țelul principal al statului.

1.Obiectul infracțiunilor contra libertății persoanei

Pentru a analiza obiectul acestei categorii de infracțiuni va trebui să facem o distincție între obiectul juridic generic al infracțiunilor contra persoanei, obiectul juridic specific fiecăreia dintre infracțiunile componente ale acestei categorii și obiectul material al infracțiunii.

Obiectul juridic generic al infracțiunilor contra libertății persoanei, îl constituie relațiile sociale care privesc apărarea persoanei privită sub totalitatea atributelor sale (viața, integritatea corporală, inviolabilitatea sexuală, libertatea fizică și psihică, demnitatea).

Infracțiunile contra persoanei prezintă un grad de pericol social ridicat, determinat în primul rând, de importanța valorilor sociale care alcătuiesc obiectul protecției penale și de urmările deosebit de grave pe care le poate avea pentru comunitate săvârșirea acestor infracțiuni, iar în al doilea rând, de faptul că infracțiunile contra persoanei se realizează, de cele mai multe ori, prin utilizarea unor mijloace sau modalități violente și care au o frecvență deseori mai ridicată în raport cu alte categorii de infracțiuni.

Obiectul juridic special al infracțiunilor cuprinse în Capitolul II, Titlul II al Părții speciale, este constituit din relațiile sociale, a căror existență și normală desfășurare depind de ocrotirea libertății fizice a persoanei; de ocrotirea libertății individuale împotriva actelor de punere sau de menținere a unei persoane în stare de sclavie; de apărarea libertății oricărei persoane de a-și alege munca și de a o presta după voința sa, cu respectarea dispozițiilor legale; de apărarea libertății vieții domestice, împotriva faptelor de violare a domiciliului; de ocrotirea libertății psihice; de ocrotirea libertății persoanei sub aspectul libertății de a comunica prin corespondență precum și sub aspectul dreptului său de a i se respecta secretul încredințat celor care exercită o profesie sau o funcție la care este nevoit să apeleze, împotriva faptelor de divulgare fără drept a acestuia de către persoanele respective.

Aceste drepturi, denumite și drepturi personale nepatrimoniale, sunt inseparabil și indisolubil legate de persoana omului, prin ele este garantată și se ocrotește personalitatea omului, atât sub aspect fizic, material împotriva faptelor care aduc atingere existenței ființei umane ori integrității corporale, cât și sub aspectul drepturilor persoanei de a se manifesta în mod liber în societate cu respectarea atributelor personalității sale. În doctrina penală, de asemenea, se recunoaște că în sfera protecției penale sunt cuprinse acele drepturi absolute, legate intim de persoana umană, denumite și drepturi ale personalității, care sunt garantate prin relațiile instituite de stat pentru a apăra diferitele atribute fundamentale ale omului .

Obiect material în cazul infracțiunilor contra libertății persoanei poate exista în situațiile în care acțiunea făptuitorului se îndreaptă împotriva corpului persoanei, locuinței sau corespondenței acesteia (acestea constituind obiectul material) ori poate lipsi în cazurile în care urmările acțiunii sau inacțiunii făptuitorului se răsfrâng asupra unui drept subiectiv (libertatea persoanei) – respectiv în cazul amenințării, șantajului sau în unele situații în cazul divulgării secretului profesional.

2. Subiecții infracțiunilor

Subiectul activ nemijlocit al infracțiunilor contra libertății persoanei poate fi, de regulă, orice persoană responsabilă deoarece legea nu prevede cerința ca subiectul să aibă vreo calitate (subiect activ necalificat); totuși la unele infracțiuni, legea cere ca subiectul activ să aibă o anumită calitate, cum este cazul infracțiunii de divulgare a secretului profesional, în care subiectul activ al infracțiunii nu poate fi decât persoana care exercită o profesie sau o funcție în virtutea căreia poate să afle (sau căreia i se încredințează) date privind viața sau interesele unei persoane.

Infracțiunile contra libertății persoanei se pot comite și în participație (pluralitate de subiecți activi) fie că este vorba de participație proprie sau improprie.

Subiectul pasiv este persoana fizică a cărei libertate fizică sau psihică a fost lezată prin săvârșirea faptelor incriminate (respectiv persoana care a fost privată de libertate, pusă în sclavie ori supusă regimului de muncă forțată ori de muncă obligatorie, persoana care folosește locuința care a fost violată, persoana față de care s-au exercitat violențe sau amenințări). Uneori și victima are un rol în producerea rezultatului infracțional, însă studierea acestui aspect revine victimologiei.

De regulă, subiect pasiv poate fi orice persoană, indiferent de vârstă, sex, rasă, stare de sănătate, uneori calitatea subiectului pasiv constituie o agravantă a infracțiunii – de exemplu calitatea de minor la infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal.

3. Latura obiectivă

Sub aspectul elementului material, infracțiunile contra libertății persoanei se comit, de regulă, prin acțiune, aceasta constând în punerea sau ținerea unei persoane în stare de sclavie ori de punere la o muncă forțată sau obligatorie, pătrunderea fără drept în locuință ori refuzul de a părăsi locuința la cererea persoanei care o folosește, amenințarea ori violența, etc. Însă în cazul infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, elementul material se poate realiza atât printr-o acțiune cât și printr-o inacțiune.

În toate cazurile, infracțiunile contra persoanei produc și o urmare imediată, prevăzută expres sau implicit în textul de incriminare. În raport de existența urmării imediate, se vor deosebi infracțiunile de rezultat de cele de simplă acțiune.

Mijloacele de săvârșire a faptei sunt, în general, irelevante pentru existența infracțiunilor contra persoanei (incriminări cu conținut deschis) dar, în unele cazuri, folosirea anumitor mijloace condiționează fie existența infracțiunii în formă simplă (violența sau amenințarea în cazul infracțiunii de șantaj), fie existența unor forme mai grave (mijloacele folosite în cazul infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal).

De asemenea, uneori locul sau timpul săvârșirii faptei condiționează existența infracțiunii ca atare sau a unei forme calificate (în timpul nopții – în cazul infracțiunii de violare de domiciliu). Însă, de regulă, nu se cer cerințe speciale cu privire la timpul și locul comiterii infracțiunii.

Când legea condiționează incriminarea de existența unei urmări materiale invocate, va trebui să se stabilească raportul de cauzalitate între faptă și rezultat. În cazul infracțiunilor de simplă acțiune nu există o asemenea necesitate.

4. Latura subiectivă

Infracțiunile contra libertății persoanei, sub aspectul formei de vinovăție, pot fi săvârșite atât cu intenție directă sau indirectă, cât și cu praeterintenție (în cazul infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal). Stabilirea formei de vinovăție cu care a acționat făptuitorul și a modalităților acesteia corespunzătoare fiecarei forme prezintă importanță pentru încadrarea juridică a faptei și uneori pentru individualizarea sancțiunii.

De regulă, mobilul cu care acționează infractorul sau scopul urmărit de acesta nu prezintă relevanță pentru existența infracțiunii, ci doar pentru dozarea pedepsei.

Numai ca excepție, uneori, legiuitorul cuprinde mobilul sau scopul fie ca cerință a conținutului incriminării, cum este cazul infracțiunii de șantaj, fie ca circumstanță agravantă.

5. Forme. Modalități. Sancțiuni.

FORME. Infracțiunile contra libertății persoanei sunt susceptibile, de regulă, de o desfășurare în timp, ca urmare, pot avea forme imperfecte, cum ar fi actele pregătitoare sau tentativa.

Tentativa, deși este posibilă la aproape toate infracțiunile contra libertății persoanei, nu se sancționează decât la o parte dintre ele – respectiv în cazul infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal și a celei de sclavie.

Consumarea infracțiunilor contra libertății persoanei are loc în momentul când se produce urmarea imediată descrisă în norma de incriminare (rezultatul vătămărilor sau starea de pericol).

MODALITĂȚI. Faptele contra persoanei pot fi incriminate sub numeroase modalități normative: simple, calificate (atenuante sau agravante). Fiecare modalitate normativă poate cunoaște, la rândul său, nenumărate modalități faptice, de realizare concretă, determinate de împrejurările concrete în care fapta a fost comisă, în raport cu mijloacele folosite, cu locul și timpul, cu relațiile dintre infractor și victimă, cu mobilul, putând defini săvârșirea faptei.

SANCȚIUNI. Pedeapsa principală pentru infracțiunile contra libertății persoanei diferă după importanța relațiilor sociale ocrotite de legea penală pentru fiecare incriminare. Pedeapsa poate fi închisoarea alternativă cu amenda dar poate fi prevazută și singură. Astfel, lipsirea de libertate în mod ilegal în forma sa simplă se sancționează cu închisoare de la 1 la 5 ani, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, cu închisoare de la 15 la 25 de ani; divulgarea secretului profesional se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

La unele infracțiuni se prevede și pedeapsa complementară constând în interzicerea unor drepturi (cazul infracțiunii de sclavie); la altele această pedeapsă se prevede expres, în baza și în condițiile art. 65 Cod Penal (pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea de cel puțin 2 ani și instanța constată că, față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, această pedeapsă este necesară).

În situațiile în care legea prevede că tentativa se pedepsește, se aplică regulile generale cuprinse în art. 21 Cod Penal – tentativa se sancționează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului și jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei. În cazul când pedeapsa prevazută de lege este detențiunea pe viață, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de ani.

CAPITOLUL II

INFRACȚIUNEA DE AMENINȚARE – ÎN SPECIAL

Secțiunea I:

ASPECTE GENERALE

1.1. Conținutul legal al infracțiunii de amenințare

Infracțiunea de amenințare este incriminată în art. 193 Cod Penal și constă în fapta de a amenința o persoană cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva ei, a soțului ori a unei rude apropiate, dacă este de natură să o alarmeze.

Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Împăcarea părților înlătură răspunderea penală.

Infracțiunea de amenințare are o reglementare oarecum diferită de cea din codul penal anterior (art. 494 C. pen. din 1864). Mai întâi, pentru că amenințarea proferată de autor poate consta nu numai din amenințarea cu săvârșirea unei infracțiuni (cum era prevăzut în codul anterior), dar și cu a oricarei fapte păgubitoare; în al doilea rând, amenințarea poate fi îndreptată atât contra celui amenințat, cât și împotriva soțului ori contra unei rude apropiate a acestuia, față de reglementarea anterioară, când pericolul amenințării trebuia să privească numai persoana victimei. În al treilea rând, noul cod penal nu mai prevede nici o formă agravată a infracțiunii (corespunzător art. 494 pct. 1-6 cod penal anterior).

În sfârșit, din punct de vedere procedural acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în toate cazurile de amenințare, iar împăcarea părților înlătură răspunderea penală, față de reglementarea anterioară când pentru amenințarea săvârșită în condițiile prevăzute în alin. 1 și alin. 2 pct. 3 (amenințarea cu moartea, cu vătămarea integrității corporale sau a sănătații ori cu incendiul), partea vătămată se putea adresa numai instanței și numai după îndeplinirea procedurii prealabile în fața comisiei de împăciuire (art. 280 C. proc. pen. anterior). Pentru aceste cazuri, împăcarea părților ducea la stingerea procesului penal. Pentru celelalte cazuri de agravare, plângerea părții vătămate putea fi adresată direct instanței judecătorești competente (tribunalul popular) sau organelor de urmărire penală, iar împăcarea părților nu ducea la stingerea acțiunii penale.

Legea penală în vigoare nu definește noțiunea de amenințare, ceea ce înseamnă că legiuitorul a folosit-o în înțelesul ei obișnuit, de manifestare a intenției de a face rău cuiva. Cu alte cuvinte, în general, prin amenințare se înțelege fapta de a inspira unei persoane temerea că este expusă unui pericol sau producerii unui rău.

În practica judiciară s-a reținut că, atâta vreme cât activitatea inculpatului s-a limitat la amenințarea victimei cu moartea, fără ca el să fi efectuat acte de natură să învedereze intenția sa de a suprima viața acesteia (în speță inculpatul a intrat în bucătărie cu un cuțit, pe care îl ținea în sus, spunând soției sale că o omoară, dar fără să fi făcut cu cuțitul mișcări care să demonstreze această intenție), în sarcina lui nu poate fi reținută decât infracțiunea de amenințare prevazută la art. 193 Cod Penal și nu tentativa la infracțiunea de omor calificat prevazută în art. 20 combinat cu art. 174, 175 lit. c, Cod Penal.

1.2. Condiții preexistente ale infracțiunii de amenințare

1.2.1. Obiectul infracțiunii de amenințare

1.2.1.1 Obiectul juridic

Obiectul juridic generic este comun tuturor infracțiunilor contra persoanei și îl constituie relațiile sociale care privesc apărarea persoanei privită sub totalitatea atributelor sale (viața, integritatea corporală, inviolabilitatea sexuală, libertatea, demnitatea).

Obiectul juridic special îl formează acele relații sociale născute din diferite manifestări de ordin psihic ale persoanei, relații sociale a căror existență și normală desfășurare nu este posibilă fără ocrotirea libertății persoanei sub aspectul libertății psihice (morale, interne), în sensul de a decide, de a lua nestingherit hotărâri (fără să fie influențată în hotărârea sa de altcineva) sau de a-și manifesta liber voința.

Libertatea individului de a se comporta după voința sa fără a fi constrâns în vreun fel are o mare importanță pentru esența individului în statul de drept.

Apariția unor motive care provoacă alarmarea sau temerea în procesul psihic al unei persoane restrânge libertatea acesteia de a decide în raport de voința și interesele sale, o obligă la precauțiuni și limite pe care în alte condiții nu le-ar fi manifestat. De asemenea, faptele de amenințare crează o stare de temere, de neliniște persoanei amenințate împiedicând-o să-și desfășoare în bune condiții activitatea obișnuită. Faptul că există și persoane în stare să ramână indiferente la asemenea presiuni psihice, nu înlătură necesitatea – pentru marea majoritate a cetățenilor – ca legea penală să ocrotească libertatea psihică. Aceasta constituie o valoare socială, interesând nu numai pe individ, dar și societatea în întregul său.

1.2.1.2. Obiectul material

Această infracțiune nu are obiect material, deoarece activitatea autorului este îndreptată spre lezarea libertății persoanei și nu asupra unui obiect material.

1.2.2. Subiecții infracțiunii de amenințare

1.2.2.1 Subiectul activ

Subiectul activ al infracțiunii nu este determinat de lege, putând fi orice persoană; fapta poate fi comisă și în participație sub toate formele sale (coautorat, instigare, complicitate).

Fapta inculpatului de a fi amenințat pe reclamant cu o furcă constituie infracțiunea de amenințare.

1.2.2.2. Subiectul pasiv

Subiectul pasiv al infracțiunii este persoana amenințată cu săvârșirea unui rău (infracțiune sau orice faptă păgubitoare) îndreptat împotriva ei, a soțului sau a unei rude apropiate. Dacă amenințarea este cunoscută ulterior și de soț sau de o rudă apropiată, subiecți pasivi vor fi și aceștia.

Subiectul pasiv trebuie să aibă capacitatea naturală de a simți efectul psihic al amenințării (imediat sau mediat) chiar dacă nu are încă capacitate juridică.

Sub acest aspect în literatură și în practica judiciară s-a apreciat că nou-născutul, bolnavul în stare de comă, persoana care suferă de o boală psihică și nu are capacitatea de a înțelege ceea ce se petrece în jurul său, cel aflat în stare de beție completă (în afară de cazul în care au asistat și alte persoane care i-au comunicat amenințarea în momentul în care s-a trezit din beție) nu sunt susceptibili de a fi amenințați, neavând capacitatea de a percepe efectul psihic al amenințării. Va exista însă amenințare dacă pericolul cu care se amenință se extinde cu necesitate asupra unor persoane normale, de pildă, amenințarea cu moartea a copilului nou-născut este susceptibilă să alarmeze parinții, rudele copilului.

Infracțiunea de amenințare nu poate fi concepută decât în cadrul unui raport personal (direct sau mediat) între autorul amenințării și cel amenințat. Nu va exista, însă, infracțiunea de amenințare dacă autorul se adresează unei colectivități sau unor persoane nedeterminate.

În situația amenințării adresate unui grup de persoane vor fi tot atâția subiecți pasivi și tot atâtea infracțiuni câte persoane alcătuiau grupul.

Dacă subiectul pasiv are o anumită calitate determinată (de ex. polițist, procuror) amenințarea va fi absorbită ca element constitutiv al altor infracțiuni (de exemplu, al infracțiunii de ultraj prevazută în art. 239 Cod penal).

În practica judiciară, s-a subliniat că, fapta militarului care amenință pe un superior că îl va împușca dacă va veni în control la postul unde va fi el santinelă constituie infracțiunea de insultă a superiorului prevăzută de art. 335 alin. 3 Cod Penal.

Această soluție se impune – deși amenințarea este incriminată în art.193 Cod Penal, ca infracțiune distinctă de infracțiunea de insultă prevăzută de art. 205 Cod Penal – întrucât, pe de o parte, potrivit dispozițiilor art. 205 Cod Penal, insulta constă în atingerea adusă onoarei ori reputației unei persoane, prin cuvinte, gesturi sau alte mijloace, ori prin expunerea la batjocură, iar, pe de altă parte, amenințarea superiorului de către inferior reprezintă o formă de atingere adusă onoarei sau reputației acestuia.

Integrarea în conținutul infracțiunii de insultă a superiorului a oricăror forme de atingere aduse onoarei sau reputației superiorului, inclusiv amenințarea, este justificată de caracterul special pe care îl au infracțiunile contra ordinii și disciplinei militare, care impune că orice modalitate de jignire la adresa superiorului sau șefului să fie socotită atingere adusă disciplinei militare.

Secțiunea a II-a:

CONȚINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACȚIUNII DE AMENINȚARE

2.1. Latura obiectivă

2.1.1 Elementul material

Elementul material se realizează printr-o acțiune de amenințare a unei persoane, adică printr-o acțiune prin care se insuflă victimei temerea că persoana sa, ori a soțului sau a unei rude apropiate, va fi expusă unui pericol ori prin care aceasta este anunțată de autor asupra unui rău care va fi cauzat persoanelor menționate.

Așadar, conduita neîngăduită a făptuitorului rezultă din amenințarea (intimidarea) persoanei careia îi face cunoscut că o va supune unor consecințe neconvenabile.

Acțiunea de amenințare poate fi săvârșită oral sau în scris (o scrisoare anonimă chiar dacă se dovedește ulterior cine este autorul, pseudonim, semnată) sau prin alte semne grafice (cap de mort), prin gesturi sau acte expresive (de exemplu, autorul arată revolverul, scoate cuțitul etc.) însoțite sau nu de cuvinte. Amenințarea poate fi directă sau indirectă, explicită sau implicită, reală sau simbolică, fățișă sau ascunsă, esențial este ca în raport de circumstanțele concrete în care se produce, sensul lor să fie neîndoielnic. Nu interesează dacă amenințarea este absolută ("te voi ucide") sau condiționată ("te voi ucide dacă mai apari în calea mea"). Amenințarea trebuie să fie serioasă și credibilă, adică susceptibilă să alarmeze victima, să-i producă o temere serioasă, adică să îi provoace o restrângere a libertății psihice. Nu este necesar ca amenințarea să fie făcută în prezența subiectului pasiv sau printr-un mijloc de comunicare directă, fiind suficient să ajungă la cunoștința acestuia în timpul necesar ca să-și exercite efectul intimidant.

Când pentru instigarea la infracțiune se folosește amenințarea, făptuitorul va răspunde nu pentru amenințare, ci ca participant la infracțiunea la care a instigat. Dacă amenințarea nu a avut ca efect săvârșirea infracțiunii la care făptuitorul a instigat, acesta va răspunde pentru instigare neurmată de executare (dacă sunt îndeplinite condițiile cerute în art. 29 Cod Penal) ori numai pentru amenințare, dacă această faptă chiar dacă nu a avut efectul urmărit de instigator a fost susceptibilă de a alarma pe victimă.

Cerințe esențiale: acțiunea de amenințare trebuie să întrunească mai multe condiții (cerințe) prevăzute de dispoziția incriminatoare.

O primă cerință privește cadrul faptelor, care pot face obiectul unei amenințări cu relevanță penală.

Nu orice amenințare adresată unei persoane trebuie considerată ca având caracter penal. Numai amenințarea cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare poate forma elementul material al infracțiunii.

Prin urmare, legea limitează obiectul amenințării la două categorii de fapte: cele infracționale și cele păgubitoare. Nu are relevanță, pentru existența infracțiunii de amenințare, gravitatea infracțiunii cu care se amenință însă pedeapsa aplicată autorului nu va putea depăși pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea care a format obiectul amenințării. Nu are însemnătate nici dacă răul cu care amenință se va repercuta numai asupra persoanei celui amenințat sau și asupra soțului, ori unei rude apropiate.

Cât privește amenințarea cu o faptă păgubitoare, aceasta poate consta în orice acțiune aducătoare de prejudicii materiale. Nu are relevanță mărimea pagubei de care se ține seama la individualizarea pedepsei. Legea se referă la o "faptă păgubitoare" ceea ce presupune existența unui prejudiciu material.

A doua cerință pentru existența infracțiunii este în legătură directă cu prima cerință privitoare la cadrul faptelor care pot face obiectul unei amenințări și constă în eficiența intimidantă a acțiunii de amenințare care trebuie să fie susceptibilă de a alarma victima.

Așadar, amenințarea prin conținutul și modul cum este săvârșită trebuie să fie virtual aptă de a produce o temere serioasă, o temere gravă în spiritul victimei. De aceea nu va exista infracțiunea prevazută în art. 193 dacă făptuitorul amenință cu intervenția fenomenelor naturii ori cu o acțiune pe care nu are posibilitatea să o înfăptuiască. Va exista însă infracțiunea, când victima, în raport de gradul său de cultură, de experiență, putea crede în realitatea amenințărilor. De pildă, dacă victima a fost amenințată cu un revolver stricat ori fals va exista infracțiunea de amenințare dacă se stabilește că a avut efect intimidant.

Dacă amenințările erau susceptibile să alarmeze victima nu are relevanță dacă aceasta a avut în mod efectiv un sentiment de temere sau nu.

Este necesar să se constate dacă stătea în puterea făptuitorului (avea posibilitatea reală) să realizeze activitatea infracțională sau faptele păgubitoare ce au format obiectul amenințării victimei; apoi dacă din atitudinea făptuitorului rezultă probabilitatea trecerii la realizarea amenințării, deci seriozitatea acțiunii făptuitorului; în al treilea rând, trebuie să se țină seama de mijloacele întrebuințate spre a aduce amenințarea la cunoștința victimei și în fine, de momentul și locul când ea a luat cunoștință de amenințare.

Toți acești factori fiind susceptibili de a influența într-o măsură mai mare sau mai mică psihicul persoanei amenințate, pot determina un sentiment de temere, de alarmare, din care legea face o condiție pentru existența elementului material.

Pentru a fi susceptibilă de a alarma victima, amenințarea trebuie să se refere la un rău determinat și nu la consecințe generic menționate ("am să-ți fac un rău", ori "am să comit o infracțiune asupra ta"). Asemenea expresii pot avea cel mult caracterul unor declarații de ostilitate dar nu reprezintă o amenințare. Dacă, în raport de situația concretă în care se rostesc aceste cuvinte, se poate determina răul la care face aluzie cel care amenință, va exista infracțiunea de amenințare.

Răul cu care se amenință urmează să se producă în viitor (imediat sau în curând). Dacă amenințarea se referă la un eveniment trecut, n-are nici o valoare (de exemplu: "dacă te purtai cu mine așa cum ai făcut cu X, ți-aș fi zdrobit oasele"). Poate constitui însă o amenințare implicită referirea la un rău care s-a produs în trecut (de exemplu: "ai uitat ce ți s-a întâmplat acum câtva timp în urmă?").

Nu este de conceput amenințarea cu un rău prezent, deoarece în acest caz faptul de amenințare este absorbit în infracțiunea comisă de făptuitor. Răul cu care se amenință nu poate fi nici prea îndepărtat, deoarece dispare seriozitatea amenințării, aceasta nemaiavând efect intimidant. Răul viitor nu exclude ca motivul amenințării să-și aibă izvorul în trecut, în prezent ori în viitor ("te voi omorî pentru ceea ce mi-ai făcut" ori " pentru ceea ce-mi faci" sau "dacă o sa mă superi").

Răul cu care se amenință trebuie să fie injust. Nu va fi realizat elementul material al infracțiunii dacă făptuitorul amenință cu exercitarea unui drept în condițiile ori cu mijloacele oferite de lege și nici dacă amenințarea a fost determinată de conduita celui amenințat, iar producerea răului cu care se amenință depinde de modul cum se va purta în continuare acesta. De asemenea, nu va exista amenințare dacă autorul amenință victima că îi va deschide un proces, sau că îl va denunța pentru o infracțiune, ori că va introduce o plângere la autorități. Va exista însă elementul material al infracțiunii chiar dacă autorul, acționând dintr-un motiv licit, ca să-și încaseze o datorie, folosește mijloace ilegale, de pildă, amenință cu moartea pe victimă.

A treia cerință privește persoanele împotriva cărora poate fi îndreptată infracțiunea sau fapta păgubitoare, care face obiectul amenințării. Acestea sunt: persoana amenințată, soțul acesteia sau o rudă apropiată.

Se consideră că sentimentul de temere este insuflat cuiva nu numai atunci când prin obiectul ei amenințarea este îndreptată împotriva persoanei amenințate, dar și atunci când amenințarea este îndreptată împotriva celor apropiați ei.

Pentru realizarea acestei cerințe nu este necesar ca soții să ducă menaj comun, întrucât o amenințare poate fi susceptibilă de a alarma victima, chiar dacă se referă la soțul de care victima s-a despărțit în fapt. Calitatea de soț trebuie să existe în momentul proferării amenințarii, nu la data judecății.

Prin rude apropiate înțelegem ascendenții, descendenții, frații, surorile, copii acestora, precum și persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii, astfel de rude (art. 149 Cod Penal).

Asemănător situației existente între soți, este indiferent dacă persoana amenințată cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate asupra unei rude apropiate este, la data amenințării, în raporturi bune sau de conflict cu acea rudă, suficient fiind ca amenințarea să fie de natură a-i prilejui o temere (alarmare).

O amenințare care ar privi o rudă îndepărtată sau un bun prieten nu va duce la realizarea elementului material al infracțiunii, oricât de mare ar fi afecțiunea pentru aceștia, deoarece nu este îndeplinită cea de a treia cerință, referitoare la persoanele împotriva cărora poate fi îndreptată amenințarea: persoana direct amenințată, soțul ei sau o rudă apropiată.

Pentru a exemplifica cele arătate mai sus, vom expune în cele ce urmează, câteva cazuri din practica judiciară:

1.Dacă în cadrul unui schimb de cuvinte între două persoane una dintre acestea îi spune celeilalte că o va omorî, dar în condiții care nu sunt susceptibile de a inspira o temere temeinică și serioasă, fapta nu poate constitui infracțiunea de amenințare.

Aceasta faptă nu poate constitui nici infracțiunea de injurii (cum în mod greșit s-a schimbat calificarea în speță), întrucât afirmația făcută nu a fost adresată și nici nu a fost făcută în scopul de a o supune batjocurii.

2.Nu există infracțiunea de amenințare dacă fapta nu a constat din amenințarea cu producerea unui rău determinat, constând în săvârșirea unei infracțiuni sau în cauzarea unui prejudiciu; de asemenea, nu există această infracțiune dacă fapta a constat în amenințarea folosirii unei căi legale în scopul de a obține o anumită comportare din partea reclamantului sau dacă amenințarea nu a fost susceptibilă de a alarma.

3.Amenințarea cu săvârșirea unei infracțiuni – lovire – în mod condiționat de repetarea unei anumite comportări necorespunzătoare, din partea victimei, nu este o amenințare susceptibilă de a alarma și, ca atare, nu cade sub incidența legii penale.

4. Fapta inculpatului de a fi spus reclamantului, în cursul unei certe, că îl va omorî, nu constituie infracțiunea de amenințare, atâta vreme cât – nefiind însoțită de gesturi sau de o anumită atitudine din care să se poată deduce intenția inculpatului de a înfăptui cele afirmate – nu a fost susceptibilă de a alarma, în sensul că nu a putut inspira reclamantului temerea vreunui pericol pentru persoana sa .

5. O notificare făcută prin executorii judecătorești, prin care inculpatul a somat partea vătămată că, în caz de neplată a taxelor de întreținere a apartamentului, îi va întrerupe curentul electric și îi va opri apa, nu constituie infracțiunea de amenințare".

6. Prin sentința penală nr. 220/1999, Judecătoria Focșani a condamnat pe inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de amenințare, reținând că acesta s-a întâlnit cu partea vătămată pe stradă, că avea un briceag în mână și că i-a aplicat o lovitură cu palma în zona cefei.

Prin decizia penală nr. 223/1999, Tribunalul Vrancea a admis recursul inculpatului, a casat sentința și a dispus achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d Cod de procedură penală, reținând că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de amenințare, atunci când inculpatul amenință o persoană cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare împotriva ei, a soțului sau a unei rude apropiate, dacă este de natura să o alarmeze.

În aceste condiții, nu se reține existența infracțiunii de amenințare atunci când inculpatul poartă în mână un briceag care nu este de natură să alarmeze partea vătămată.

2.1.2. Urmarea imediată

Acțiunea de amenințare, care formează elementul material al infracțiunii, pentru a întregi latura obiectivă a acesteia, trebuie să aibă ca urmare imediată producerea unei stări de alarmare, prin temerea insuflată victimei. Dacă mijloacele folosite de făptuitor sunt apte să producă o asemenea temere, urmarea este prezumată.

Prezumția este relativă putându-se dovedi că acțiunea săvârșită nu a provocat o stare de alarmare în spiritul persoanei amenințate, din moment ce aceasta nu a luat în seamă amenințarea și nu a manifestat nici un moment un sentiment de îngrijorare sau temere.

2.1.3. Legătura de cauzalitate

Între acțiunea faptuitorului și urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate.

2.1. Latura subiectivă

Infracțiunea de amenințare se săvârșește cu intenție directă sau indirectă. În cazul amenințării cu săvârșirea unei infracțiuni, nu are relevanță dacă făptuitorul a luat sau nu hotărârea de a comite acea infracțiune; este suficient ca făptuitorul să fi avut reprezentarea că prin fapta comisă va provoca victimei o stare de neliniște, că o va alarma și urmărește sau acceptă posibilitatea producerii acestei urmări.

Intenția nu există în situația în care amenințarea s-a făcut în glumă, făptuitorul neprevăzând nici un moment că acțiunea sa ar fi de natură să alarmeze și să producă victimei o stare de temere.

Eroarea asupra caracterului expresiilor folosite la adresa unei persoane, și anume că acestea ar fi de natură să-i insufle o temere, înlătură incidența legii penale, chiar dacă eroarea s-a datorat culpei autorului (de pildă, autorul necunoscând sensibilitatea bolnăvicioasă a unei persoane cu privire la anumite cuvinte, le folosește provocând fără voia sa victimei o stare de temere, de alarmare) .

Nu are relevanță dacă cel care amenință, acționează în interes propriu sau în interesul altei persoane.

Mânia nu exclude intenția însă poate justifica în această situație aplicarea dispozițiilor privind provocarea, dacă această stare se datorește victimei, în condițiile art. 73 lit. b, c. Cod Penal. Nu interesează scopul și mobilul urmărit de autor. În fapt se va putea constata că lipsește intenția cerută de lege dacă autorul își retrage pe loc cuvintele amenințătoare, restabilind lucrurile, ceea ce dovedește că n-a urmărit și nici n-a acceptat producerea consecințelor cerute de lege pentru existența infracțiunii. Nu va exista vinovăția făptuitorului nici dacă acesta proferă amenințări pentru a preveni o agresiune, ori o infracțiune sau din dorința de a corecta o persoană.

Sub raportul laturii subiective se cere ca făptuitorul să fi lucrat cu voința de a săvârși activitatea de amenințare și cu știința că aceasta este de natură să provoace pe nedrept victimei o stare de alarmare.

Secțiunea a III- a:

FORME. MODALITĂȚI. SANCȚIUNI.

ASPECTE PROCESUALE.

A. FORME:

a) Actele preparatorii adică actele care pregătesc aducerea la cunoștința victimei a unei amenințări nu cad sub incidența legii penale și nu sunt sancționate. Ele ar putea să devină acte de participare, de instigare sau complicitate, în cazul în care amenințarea a fost săvârșită.

Infracțiunea de amenințare este o infracțiune de pericol, deoarece incriminarea urmărește împiedicarea autorului să treacă la realizarea efectivă a amenințării.

b) Tentativa: deși este posibilă atunci când făptuitorul a ales o modalitate de săvârșire a amenințării care implică o desfășurare în timp (de exemplu, prin trimiterea unei scrisori de amenințare) nu este pedepsită de lege.

Infracțiunea de amenințare este absorbită în infracțiunea pe care autorul urmărește să o realizeze prin amenințare. În acest caz chiar dacă nu s-a realizat decât amenințarea, infracțiunea rămânând în faza tentativei în raport cu rezultatul pe care autorul urmărea să-l realizeze (de pildă, autorul intenționând să jefuiască victima prin amenințare îndreaptă arma asupra acesteia, însă executarea este întreruptă) făptuitorul va răspunde pentru tentativa la infracțiunea pe care urmărea să o realizeze prin amenințare și nu pentru amenințare. Dacă tentativa la infracțiunea a cărei realizare a fost urmărită de făptuitor nu se pedepsește, acesta va răspunde pentru infracțiunea de amenințare. Dacă făptuitorul a săvârșit ulterior infracțiunea cu care a amenințat victima, va răspunde deosebit, pentru această infracțiune.

c) Consumare: infracțiunea de amenințare este o infracțiune formală și de aceea ea se consumă chiar în momentul în care partea vătămată a luat cunoștință de conținutul amenințării, producându-i-se starea de temere respectivă. Atunci când partea vătămată este prezentă, iar acțiunea de amenințare se realizează direct de către făptuitor, consumarea infracțiunii se realizează instantaneu în chiar momentul săvârșirii acțiunii. Acesta este motivul pentru care tentativa nu se pedepsește.

Infracțiunea se consumă în momentul când, ca urmare a acțiunii făptuitorului, s-a produs cerința legală, anume starea de temere a victimei.

d) Epuizare: în cazul în care fapta a căpătat caracterul de infracțiune continuată, va exista și forma epuizării. Epuizarea se va produce respectiv în momentul săvârșirii ultimei acțiuni de amenințare. Dacă ulterior amenințării, făptuitorul trece la executarea infracțiunii cu care amenința, sunt aplicabile regulile concursului de infracțiuni (art. 33 lit. a Cod Penal).

Nu va exista concurs de infracțiuni, ci infracțiune complexă atunci când amenințarea constituie mijlocul de săvârșire a unei alte infracțiuni (de exemplu, cineva este lipsit ilegal de libertate, făptuitorul folosind ca mijloc de realizare a infracțiunii amenințarea), fie un element constitutiv în conținutul juridic al unei infracțiuni (de exemplu la infracțiunea de șantaj prevazută de art. 194 C.p. – "constrângerea … prin … amenințare" sau la infracțiunea de tâlhărie prevăzută la art 211 C.p.- "furtul prin întrebuințare de … amenințări"), sau un element circumstanțial care conduce la o modalitate agravată legal a faptei tipice (de exemplu infracțiunea de tulburare de posesie, în formă agravată prevăzută în art. 220 alin 2 C.p. – "dacă fapta prevazută la alin. 1, se săvârsește prin amenințare" sau nerespectarea hotărârilor judecătorești,art. 271 alin.3). În aceste cazuri infracțiunea de amenințare își pierde autonomia infracțională.

B. MODALITĂȚI:

Fapta de amenințare este incriminată sub două modalități normative: amenințarea cu săvârșirea unei infracțiuni și amenințarea cu săvârșirea unei fapte păguboase.

Dispoziția din art. 193 nu prevede modalități agravate legal pentru această infracțiune, dar săvârșirea infracțiunii de amenințare poate însă prezenta modalități de fapt extrem de variate.

Există numeroase circumstanțe care pot da un colorit diferit faptei și implicit pot determina o mai mare sau mai mică gravitate a acesteia. Astfel, o amenințare făcută în scris este de cele mai multe ori de o gravitate sporită față de o amenințare verbală, după cum o amenințare insiduoasă sau făcută de o persoană care rămâne în umbră alarmează mai intens în comparație cu o amenințare fățișă sau al cărei autor este cunoscut. De asemenea, o amenințare adresată în timpul zilei, într-un loc frecventat, are altă putere de intimidare față de cea săvârșită în timpul nopții și într-un loc anume ales.

La evaluarea pericolului faptei trebuie avute în vedere procedeul și mijloacele de realizare a amenințării (prin cuvinte, în scris, prin gesturi sau semne având această semnificație), felul cum a fost transmisă (nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă, de pildă, prin telefon, de către făptuitor ori mijlocit, prin comunicare făcută de altul), apoi gravitatea faptei ce formează obiectul amenințării și de împrejurările de loc și de timp.

C. SANCȚIUNI:

Infracțiunea de amenințare se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă, fără ca pedeapsa aplicată să poată depăși sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea care a format obiectul amenințării.

D. ASPECTE PROCESUALE

În cazul infracțiunii de amenințare, acțiunea penală se pune în mișcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Plângerea se adresează direct judecătoriei competente să judece cauza dacă făptuitorul este cunoscut. Dacă făptuitorul este necunoscut, persoana vătămată se poate adresa organului de cercetare penală, pentru identificarea acestuia.

Impăcarea părților, în orice fază a procesului penal, înlătură răspunderea penală.

CAPITOLUL III

INFRACȚIUNEA DE ȘANTAJ – ÎN SPECIAL

Secțiunea I:

ASPECTE GENERALE

1.1.Conținutul legal al infracțiunii

Infracțiunea de șantaj constă, potivit art. 194 Cod Penal, în constrângerea unei persoane prin violență sau amenințare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul.

Fapta este mai gravă când constrângerea constă în amenințarea dării în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată, pentru soțul acesteia sau pentru o rudă apropiată.

Textul este asemănător cu cel din reglementarea anterioară a Codului Penal de la 1936 (Codul regelui Carol al II lea) unde delictul de șantaj era prevăzut în art. 495 Cod Penal, dar cu deosebirea că șantajul (în noua reglementare) în formă agravată, se comite și atunci când darea în vileag a unor fapte compromițătoare privește, în afară de persoana amenințată, pe soțul acesteia sau pe o rudă apropiată (în loc de persoana față de care victima era legată printr-o puternică afecțiune, cum era prevăzut în Codul Penal anterior). Nu se mai sancționează tentativa la această infracțiune.

În cazul infracțiunii de șantaj ca și în cazul infracțiunii de amenințare obiectul ocrotirii îl reprezintă libertatea individuală privită sub aspectul psihic. Legea a socotit că această libertate este grav atinsă atunci când se folosește violența sau amenințarea pentru a silui voința cuiva în vederea obținerii unor foloase materiale.

În practică s-a reținut că, s-a făcut vinovat de săvârșirea acestei infracțiuni numitul I.V., care surprinzându-l pe O.N. în momentul când sustrăgea unele bunuri din avutul public, i-a pretins acestuia ca peste câteva zile să-i dea o sumă de bani pentru a nu-l denunța organelor de poliție.

În legatură cu infracțiunea de șantaj este de subliniat faptul că s-au făcut unele propuneri privind conținutul acestei fapte – prin Proiectul de lege pentru modificarea și completarea Codului penal inițiat și depus de Guvernul României la Senat sub nr. 394 din 11 octombrie 1999, se propune ca la articolul 194 după aliniatul 2, să se introducă un nou alineat care devine alineatul 3 cu următorul cuprins: "dacă faptele prevăzute în alin. 1 si 2 au fost săvârșite în scopul și condițiile arătate în art. 144' (crima organizată sau acte de crimă organizată), pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani".

1.2. Condiții preexistente ale infracțiunii de șantaj

1.2.1. Obiectul infracțiunii de șantaj

1.2.1.1. Obiectul juridic

Obiectul juridic generic este comun tuturor infracțiunilor contra persoanei și îl constituie relațiile sociale care privesc apărarea persoanei privită sub totalitatea atributelor sale (viața, integritatea corporală, inviolabilitatea sexuală, libertatea, demnitatea).

Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale a căror existență și normală desfășurare sunt condiționate de apărarea libertății persoanei sub aspectul libertății psihice (morale, interioare) împotriva faptelor de îngrădire a libertății persoanei, a posibilității acesteia de a acționa după voia sa și a nu fi constrânsă prin amenințare sau violență să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva.

De asemenea, dar numai ca obiect juridic special adiacent, sunt ocrotite și relațiile sociale susceptibile a fi vătămate sau periclitate prin folosul injust urmărit de făptuitor. Aceste relații pot fi legate de patrimoniul persoanei (avutul personal), dacă constrângerea este exercitată în vederea obținerii unui folos material care prejudiciază victima, sau pot fi relații sociale legate de un interes de altă natură (de serviciu, de familie, profesional etc.), folosul urmărit putând fi și de ordin moral. Sfera relațiilor sociale apărate adiacent este deci mai largă, aceste relații variind în funcție de natura folosului ilicit.

În literatura juridică se arată că șantajul se aseamănă, sub aspectul valorilor sociale lezate, cu infracțiunea de amenințare, deoarece în ambele cazuri, se aduce atigere libertății psihice a persoanei, cu deosebirea că pe lângă starea de temere, de neliniște a victimei pe care o implică atât amenințarea, cât și șantajul, acesta din urmă mai presupune și un scop ilicit urmărit de făptuitor, acela de a obține un folos injust. Pe lângă aceasta, infracțiunea de șantaj prezintă o gravitate mai mare decât aceea de amenințare, întrucât se poate săvârși nu numai prin amenințare, dar și prin acțiuni violente (loviri sau alte acte violente) exercitate asupra persoanei.

În practica judiciară s-a reținut că obligarea unei persoane prin amenințare cu bătaia, să dea la scurte intervale de timp bani și diferite bunuri constituie infracțiunea de șantaj.

1.2.1.2 Obiectul material

Infracțiunea de șantaj nu are, de regulă, obiect material, libertatea psihică constituind un drept personal.

În anumite cazuri, însă, când fapta se comite prin folosirea constrângerii fizice (prin violențe), obiectul material îl constituie corpul victimei asupra căruia a acționat făptuitorul sau bunurile materiale asupra cărora s-a acționat.

Obiectul material al infracțiunii de șantaj nu trebuie, însă, confundat cu folosul (profitul), realizat prin săvârșirea infracțiunii; aceasta este consecința, iar nu un aspect al infracțiunii de șantaj.

Într-un caz din practica judiciară, inculpații au fost condamnați pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj prevăzută în art. 194 alin. 1 C.pen., respectiv pentru complicitate la această infracțiune.

S-a reținut, că inculpații au constrâns persoana vătămată prin amenințări să le dea suma de 3000 $.

Cererea de despăgubire formulată de partea civilă a fost respinsă, cu motivarea că infracțiunea de șantaj nu are obiect material, acțiunea inculpatului fiind îndreptată spre lezarea libertății psihice a victimei.

Apelul părții civile a fost respins.

Recursul declarat de partea civilă este fondat.

Potrivit art. 14 Cod de proc. pen. raportat la art. 998 C.civ. cel vinovat de comiterea unei infracțiuni este obligat să repare în întregime prejudiciul cauzat prin acea infracțiune.

Cum suma scoasă din patrimoniul părții civile prin constrângerea ei, de către cei doi inculpați, constituie o pagubă în sensul art. 14 al Codului de procedura penală și art. 998 C.civ., se impunea ca aceștia să fie obligați să o repare.

În această privință, în raport cu cerințele textelor de lege menționate, prezintă relevanță dacă prejudicierea părții civile este urmarea acțiunii făptuitorilor, iar nu împrejurarea că infracțiunea de șantaj are ca obiect juridic un drept personal nepatrimonial, respectiv libertatea psihică a persoanei, cum greșit s-a apreciat prin considerentele cu care a fost respinsă cererea de despăgubire.

1.2.2. Subiecții infracțiunii de șantaj

1.2.2.1. Subiectul activ

Subiectul activ al infracțiunii poate fi orice persoană responsabilă (subiectul activ nu este calificat). Fapta poate fi săvârșită de o singură persoană sau prin contribuția mai multor persoane, participante la comiterea infracțiunii în calitate de coautori, instigatori, complici.

În practica judiciară s-a subliniat faptul că infracțiunea de șantaj este comisă de cel care, pentru a obține în mod injust o sumă de bani, amenință pe autorul unei infracțiuni comisă în dauna sa că îl va denunța organelor judiciare.

1.2.2.2. Subiectul pasiv

Subiectul pasiv al infracțiunii este persoana față de care se exercită acțiunea de constrângere, pentru ca să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva. Nici subiectul pasiv nu trebuie să îndeplinească o calitate anumită; orice persoană care are capacitatea psiho-fizică de a simți presiunea exercitată asupra sa poate fi subiect pasiv al infracțiunii.

În situația în care sunt mai multe persoane vătămate printr-o faptă unică de șantaj, există tot atâtea infracțiuni câți subiecți pasivi au fost victime.

În aprecierea gradului de pericol social al faptei săvârșite, se vor avea în vedere raporturile existente între făptuitor și victimă, precum și calitățile acestora în momentul în care au influențat comiterea faptei, fără a-i schimba natura juridică.

Pentru existența faptei dispoziția legală nu prevede nici o cerință de loc sau timp; totuși, la evaluarea gravității infracțiunii comise se va ține seama unde și când a fost efectuată acțiunea de constrângere.

Secțiunea a II-a:

CONȚINUTUL CONSTITUTIV

2.1. Latura obiectivă

2.1.1. Elementul material

Elementul material al laturii obiective la infracțiunea de șantaj constă în acțiunea făptuitorului de a constrânge o altă persoană, prin acte de violență sau amenințare să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva.

A constrânge o persoană înseamnă a o sili (obliga) la un lucru, pe care de bună voie nu l-ar face. La șantaj, constrângerea trebuie să întrunească două trăsături (condiții) :

Acțiunea de constrângere, pentru a fi considerată ca atare, trebuie să fie de natură a prilejui o stare de temere, sub stăpânirea căreia, persoana supusă acțiunii de constrângere nu mai poate reacționa moralmente în sensul unei opuneri eficace la pretențiile făptuitorului.

Nu este necesar ca acțiunea de constrângere să fi produs o stare de temere; este suficient ca, prin natura și felul săvârșirii sale, această acțiune să fie obiectiv susceptibilă de a conduce la o stare de temere.

Dacă însă persoana împotriva căreia s-a îndreptat acțiunea făptuitorului nu a luat în seamă în nici un moment pericolul la care era expusă, această împrejurare denotă că, în raport cu respectiva persoană, acțiunea de constrângere nu era de natură să provoace un sentiment de îngrijorare și, deci, că față de aceasta nu este realizat elementul material.

2. Acțiunea de constrângere trebuie efectuată în vederea obținerii unei anumite comportări din partea celui constrâns (să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva). Așadar, victima este pusă în alternativă sau să reziste constrângerii și să suporte eventualele consecințe nefavorabile la care se găsește expusă prin această atitudine sau să consimtă la îndeplinirea a ceea ce pretinde făptuitorul prin acțiunea sa de constrângere.

Aceste aspecte fac posibilă constatarea dacă într-adevăr există o încălcare a libertății psihice în situațiile când se pretinde că s-a săvârșit un șantaj.

Mijlocul cu ajutorul căruia se exercită în fapt constrângerea este violența sau amenințarea.

Prin violență se înțelege exercitarea oricăror acte de violență fizică, împotriva unei persoane, de la simplele acte de lovire, imobilizare, legare, până la producerea de vătămări corporale. Violența trebuie să se exercite asupra persoanei, dar în limitele prevăzute în art. 180 C. pen.; dacă prin folosirea violenței se produce o vătămare a integrității corporale sau a sănătății, mai gravă decât cea la care se refera art.180 alin. 2, va exista concurs de infracțiuni.

Violența trebuie să se exercite asupra persoanei. Există o atare violență și în situația în care aceasta s-a exercitat indirect asupra persoanei șantajate (de exemplu, prin lovirea unei persoane de care victima este legată printr-o puternică afecțiune) ori prin violențe directe asupra lucrurilor.

Deci, un act de violență este săvârșit atunci când făptuitorul – utilizând forța fizică proprie sau a unei alte energii (nu au relevanță mijloacele folosite de făptuitor pentru exercitarea violenței) – înfrânge rezistența victimei, fapt ce se reflectă în starea de temere, sub stăpânirea căreia subiectul pasiv nu mai este sau nu ar mai putea să fie capabil de acțiuni de împotrivire la pretențiile făptuitorului.

Amenințarea presupune efectuarea de către făptuitor a unui act care să inspire victimei temerea că în viitor ea, soțul ei sau o rudă apropiată va suporta un rău, constând în săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare, temere care o pune în situația de a nu mai avea resursele morale necesare pentru a se opune pretențiilor autorului faptei.

Deci, este comis un act de amenințare în cazul în care, datorită conduitei făptuitorului, un sentiment de alarmare (temere) a pus sau ar pune stăpânire în cugetul victimei, speriată de pericolul la care ea, soțul ori o rudă apropiată vor fi expuși în viitor, victima nu mai are ori nu ar mai putea să aibă libertatea psihică necesară, spre a opune rezistență la acțiunea abuzivă a făptuitorului. Când acțiunea de amenințare a făptuitorului nu a fost susceptibilă de a produce victimei o asemenea temere, nu va exista elementul material al infracțiunii de șantaj.

Violența și amenințarea trebuie să constituie mijloace de a exercita o constrângere asupra victimei. Nu interesează dacă victima a cedat sau nu violenței ori amenințării. Prin astfel de mijloace, autorul trebuie să determine pe subiectul pasiv, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva patrimonial sau nepatrimonial.

Când victima trebuie să dea, să facă sau să nu facă ceva, ea este silită la o anumită comportare, pe care urmează să o îndeplinească.

Când victima trebuie să sufere ceva, ea este pusă în situația de a suporta efectele unei acțiuni păgubitoare, săvârșită de un altul.

A da ceva înseamnă a efectua un act de autodeposedare prin remiterea unui bun. În practica judiciară s-a reținut, în acest sens, ca infracțiune de șantaj, fapta inculpaților care au pretins sume de bani pentru a nu denunța persoanele pe care le-au surprins când au sustras mărfuri din magazin.

A face ceva înseamnă a acționa într-un anumit fel (de pildă, a semna un act, a evacua o încăpere sau imobil, a face o declarație, a recunoaște un drept, a retrage o plângere, a anula o logodnă, a-și da demisia din serviciu etc.) sau a lua o anumită atitudine impusă prin constrângere.

A nu face ceva înseamnă a se abține de a îndeplini o activitate, o prestație, de a lua o atitudine (de exemplu, a nu face un denunț, a nu declanșa un proces, a nu se prezenta la un concurs pentru ocuparea unui post, a nu face un act etc.) din cauza constrângerii.

În sfârșit, prin a suferi ceva se înțelege a suporta un prejudiciu, material sau moral (de exemplu, acceptarea să i se distrugă un bun, să i se ocupe samavolnic locuința, să părăsească o localitate, să îndure o situație umilitoare, să piardă o sumă de bani, să fie insultat, etc.) indiferent de natura acesteia. Nu interesează dacă victima putea sau nu să se opună constrângerii dacă depunea eforturi mai deosebite. În acest sens, în practica judiciară s-a statuat că există infracțiunea de șantaj, dacă victima este constrânsă la raport sexual sub amenințarea inculpatului că va da publicității unele fotografii compromițătoare.

Prin aducerea la îndeplinire a conduitei la care victima a fost constrânsă, făptuitorul dobândește un folos (avantaj). Acest folos capătă caracter nelegitim, datorită mijloacelor folosite în vederea realizării lui; este indiferent dacă acest folos ar fi oferit de victimă sau de un terț.

În practica judiciară, s-a reținut infracțiunea de șantaj în numeroase spețe. Vom prezenta câteva, în cele ce urmează.

1. În fapt, într-o speță s-a reținut că în cursul lunii iunie 1993 inculpatul B.C. a cunoscut-o întâmplător pe numita P.A. pe care a întrebat-o unde poate găsi o cameră de închiriat, întrucât este cetățean sirian și lucrează ca medic la Spitalul Județean Bacău. Numita P.A. i-a propus inculpatului să locuiască la ea cu chirie, astfel că după aproximativ o lună, l-a invitat pe inculpat în apartamentul său pentru a-i arăta camera în care urma să locuiască, prilej cu care cei doi au întreținut relații sexuale.

În această perioadă, inculpatul a fost depistat ca purtător al unei boli venerice (sursa de contaminare nefiind cunoscută), fiind supus tratamentului adecvat, după care s-a reîntors la locuința lui P.A. căreia i-a pretins suma de 5000 lei sub amenințarea că în cazul în care nu-i va da banii ceruți, va sesiza organele de poliție și medicale că este purtătoare de boli venerice. Pentru a nu fi reclamată, P.A. i-a dat inculpatului banii, după care, inculpatul, folosind aceeași amenințare, a revenit de mai multe ori la P.A. de la care a pretins și primit diferite sume de bani sau bunuri. În realitate s-a constatat, la un control medical, că numita P.A. nu a fost contaminată cu boli venerice.

În sarcina inculpatului s-a mai reținut că în ziua de 14 ian. 1994 a mers la Magazinul "Tonora" din Bacău unde, intrând în discuție cu vânzătoarea G.A., căreia i s-a recomandat ca fiind medic sirian, i-a promis procurarea unor medicamente în schimbul sumei de 2500 lei, pe care a primit-o, după care nu s-a mai întors cu medicamentele.

Prin sentința penală nr. 348 din 23 ianuarie 1995 a Judecătoriei Bacău s-a dispus, între altele, condamnarea inculpatului B.C. la 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii continuate de șantaj prevazută de art. 194 alin. 2 Cod Penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod Penal și la 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. 2 Cod Penal, anularea suspendării condiționate a executări pedepsei de 1 an și 5 luni închisoare aplicată pentru infracțiunea de înșelăciune prevazută de art. 215 alin. 2 Cod penal prin sentința penală nr. 2269 din 20 iunie 1994 a aceleiași instanțe, aplicarea pedepsei celei mai grele de 1 an și 5 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 5 luni, potrivit art. 33 lit. a și art. 34 lit. a Codului Penal, urmând ca inculpatul să execute, în total 1 an și 10 luni închisoare .

2. Prin sentința penală nr. 127 din 8 octombrie 1997, Tribunalul Vaslui a condamnat pe inculpat pentru infracțiunea de șantaj prevăzută de art. 194 Cod Penal prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de trafic de influență prevazută de art. 257 Cod Penal.

S-a reținut că inculpatul și partea vătămată sunt patroni ai unor societăți comerciale și făceau afaceri împreună începând din luna octombrie 1995.

Cu ocazia încheierii unui contract prin care inculpatul se obliga să livreze părții vătămate alcool în valoare de 650 milioane lei, inculpatul i-a relatat că în această afacere sunt implicate persoane importante printre care și comisarul-șef al Gărzii Financiare Vaslui.

În ziua de 16 decembrie 1995, la societatea părții vătămate s-au constatat nereguli, motiv pentru care partea vătămată a fost invitată la sediul poliției unde a rămas până a doua zi în jurul orelor 14.

În jurul orelor 19, la sediul firmei părții vătămate a venit inculpatul și i-a solicitat împrumut suma de 300 milioane sau cel puțin 70 milioane lei, care îi era necesară în afacere. Pentru a-l determina pe partea vătămată să-i dea banii, inculpatul i-a spus că actele societății sale au fost preluate de Garda Financiară și de modul cum cei de la gardă vor întocmi procesul verbal depinde soarta părții vătămate și a societății.

Prin aceste afirmații, inculpatul i-a dat de înțeles părții vătămate că în cazul unui refuz de a-i da suma solicitată, va vorbi cu șeful Gărzii Financiare să întocmească actele în așa fel încât partea vătămată să fie trasă la răspundere.

Pentru a întări convingerea părții vătămate că el va proceda în acest fel, inculpatul a repetat de mai multe ori "așii sunt în mâneca mea".

Tribunalul Vaslui, ca instanță de fond, a încadrat fapta inculpatului care, prin amenințare cu întocmirea unui act constatator de către comisarii Gărzii Financiare Vaslui în urma căruia partea vătămată să fie trasă la răspundere penală, în scopul de a obține un împrumut de 300 milioane lei, ulterior de 70 milioane lei, în infracțiunea de șantaj prevăzută de art. 194 alin. 1 Cod Penal și a schimbat încadrarea juridică din infracțiunea de trafic de influență prevăzută de art. 257 alin. 1 Cod Penal, încadrare dată prin actul de sesizare.

Sentința a fost apelată de Parchet, care a criticat sentința pentru nelegalitate sub aspectul încadrării juridice a faptei. S-a reținut că instanța de fond a procedat greșit la schimbarea încadrării juridice și că fapta inculpatului întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență prevazută de art. 257 alin. 1 Cod Penal.

S-a motivat că inculpatul a pretins suma de bani pentru a-l determina pe comisarul-șef – pe lângă care a pretins că are influență – ca acesta să avantajeze partea vătămată în controlul ce se efectua la firmă; expresia "așii sunt în mâneca mea" nu a fost percepută de partea vătămată ca o amenințare ci ca o alternativă, ca el să intervină pe lângă comisar pentru a-l ajuta.

Instanța de apel a reținut că încadrarea juridică făcută de prima instanță este corectă. Din situația de fapt reținută just de instanța de fond nu a rezultat că inculpatul ar fi promis părții vătămate că va interveni pe lângă comisarul-șef pentru a favoriza partea vătămată.

În discuțiile anterioare, inculpatul relatase părții vătămate că se cunoște cu acesta și, profitând de această situație, l-a amenințat că va interveni pentru a-i crea o situație defavorabilă dacă îi va refuza împrumutul.

Prin această modalitate de acțiune, inculpatul a urmărit să creeze părții vătămate o stare de temere că în situația unui refuz al împrumutului solicitat se va prevala de presupusa influență pentru ca partea vătămată să fie trasă la răspundere penală.

Expresia folosită de inculpat a fost tocmai pentru a determina părții vătămate această temere de răspundere penală și nu contrariul, de a interveni în scopul exonerării de răspundere, așa cum a susținut Parchetul. Inculpatul l-a amenințat pe partea vătămată cu producerea unui rău în scopul dobândirii unui folos – acela al împrumutului.

Ori, această acțiune a inculpatului, în condițiile în care partea vătămată fusese reținută la poliție 24 ore, a fost de natură să creeze părții vătămate acea temere cerută de dispozițiile art. 194 Cod Penal, cu atât mai mult cu cât în discuțiile anterioare partea vătămată aflase că inculpatul se cunoștea cu comisarul-șef al Gărzii Financiare.

Cum partea vătămată a fost constrânsă prin amenințare să acorde un împrumut inculpatului, încadrarea juridică corectă este aceea de șantaj prevăzută de dispozițiile art. 194 alin. 1 Cod Penal, iar apelul Parchetului nu este fondat.

3. Prin sentința penală nr.1351/1998 a Judecătoriei Rădăuți, inculpatul U.P. a fost condamnat la o pedeapsă rezultată de 2 ani închisoare, pentru săvârșirea, în concurs real, în condițiile art. 33 lit. a și art. 34 Cod Penal a două infracțiuni de șantaj prevăzute și pedepsite de art. 194 alin. 2 Cod Penal, părți vătămate fiind C.D. și C.V.

Hotărând astfel, judecătoria a reținut că la data de 25 aprilie și 13 mai 1997, inculpatul a trimis părților vătămate, care îndeplinesc funcția de pădurar la Ocolul Silvic Putna, câte o scrisoare prin care pretindea să i se pună la dispoziție 6000 și, respectiv 5000 de $ SUA, pentru a nu sesiza organele competente cu unele fapte penale, pe care acestea le-ar fi comis (sustragere și valorificare de masă lemnoasă).

Apelul declarat de inculpat a fost respins de Tribunalul Suceava prin decizia penală nr. 296 din 22 martie 1999.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul, în motivarea căruia a arătat că soluția tribunalului este greșită, reiterând motivul din apel și care se regăsește, ca motiv de casare, în prevederile art. 385 ind. 9 pct. 14 C. proc. pen.

Investită cu judecarea recursului, Curtea de Apel Suceava, secția penală, l-a admis, a casat decizia tribunalului și parțial sentința judecătoriei, condamnându-l pe inculpat pentru săvârșirea a două infracțiuni de șantaj, la câte un an închisoare, urmând să execute pedeapsa cea mai grea de un an închisoare, dar care executare a fost suspendată în temeiul art. 81 Cod Penal în condițiile și cu consecințele prevăzute de art. 82 și 83 Cod Penal. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Instanța de recurs, în argumentația soluției, a reținut că într-adevăr inculpatul a săvârșit infracțiunile de șantaj, dar susținerea acestuia, că părțile vătămate ar fi comis unele acte reprobabile cum ar fi otrăvirea câinelui sau că ar fi făcut avansuri indecente soției lui, se justifică pe plan psihic, chiar dacă în realitate nu s-au confirmat, iar inculpatul este cunoscut cu comportări bune și având în întreținere 4 copii.

NOTĂ: Caracteristic infracțiunii de șantaj este faptul că libertatea morală a persoanei este încălcată pentru a obține un folos. Sub aspectul laturii obiective, această infracțiune presupune, înainte de toate, o constrângere morală materializată în impunerea victimei de a face sau a nu face ceva împotriva voinței ei.

În speța de față, inculpatul, știind că cele două victime sunt pădurari și au posibilități materiale, a trimis fiecăruia câte o scrisoare prin care îi amenința că dacă nu va primi de la aceștia 6000 și respectiv 5000 $ SUA îi va reclama la organele competente pentru așa-zisa infracțiune de sustragere de material lemnos. Din acele scrisori nu rezultă că victimele ar fi făcut avansuri indecente soției inculpatului, această apărare a apărut în timpul judecății, situație neconfirmată, de altfel recunoscută ca neconfirmată de probe, de însăși instanța de recurs.

Cum sub aspect subiectiv, inculpatul a acționat cu intenția de a obține un folos injust, cei 11.000 $ SUA, credem că instanța de recurs a greșit reținând în favoarea inculpatului circumstanțe atenuante și dispunând suspendarea pedepsei. Sub aspectul pericolului social concret, pedeapsa trebuia să fie fermă, numai așa rolul ei de prevenție generală ar fi fost îndeplinit.

2.1.2. Urmarea imediată

Înfăptuirea acțiunii de constrângere are ca urmare imediată crearea unei stări serioase de temere a victimei, constrângerea declanșată asupra sa punând-o în fața alternativei de a îndeplini pretențiile făptuitorului, ori de a suporta alte consecințe, ceea ce echivalează cu o îngrădire a libertății psihice a persoanei vătămate de a acționa după voința sa.

2.1.3. Legătura de cauzalitate

Între activitatea făptuitorului și urmarea produsă trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Nu există o astfel de legătură dacă persoana vătămată a simulat că se află într-o stare de temere serioasă, pentru a induce în eroare pe subiectul activ și a-l denunța.

Șantajul absoarbe prin voința legiuitorului, faptele de amenințare sau de loviri ori alte violențe, acestea făcând parte din conținutul infracțiunii de șantaj. Când violențele comise de autor au ca urmare o vătămare a integrității corporale sau a sănătății, ne aflăm în fața unui concurs de infracțiuni (șantaj, în concurs cu fapta prevazută de art. 181 ori în art. 182 C.Pen.).

2.2. Latura subiectivă

Infracțiunea de șantaj sub aspectul formei de vinovăție nu se poate comite decât cu intenție directă (calificată prin scop). Autorul acționează având reprezentarea că prin fapta sa va exercita o constrângere ilicită asupra victimei pentru a o determina să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva și urmărește producerea acestui rezultat cu scopul de a dobândi un folos injust pentru sine sau pentru altul. Aceasta înseamnă că infracțiunea de șantaj nu se poate săvârși decât cu intenție directă, întrucât acțiunea de constrângere exercitată de făptuitor trebuie să urmărească, în mod obligatoriu, realizarea unui scop determinat, față de persoana constrânsă, iar urmărirea acestui scop nu este posibilă decât dacă făptuitorul acționează cu intenție directă. Făptuitorul care își propune un scop precis, urmărește implicit și rezultatul prin care s-ar putea realiza scopul.

Aceasta nu exclude posibilitatea ca făptuitorul acționând cu intenție directă asupra persoanei vizate prin acțiunea de constrângere, să provoace o stare de temere și altor persoane (asupra cărora nu a exercitat nici o constrângere) și care să satisfacă din proprie inițiativă pe făptuitor, cu știința sau fără știința persoanei constrânse (de pildă, soția aflând despre constrângerea exercitată asupra soțului său, satisface pretențiile făptuitorului). Aceasta nu înseamnă că infracțiunea de șantaj se poate comite și cu intenție indirectă, ci numai că acțiunea făptuitorului poate avea pe lângă urmarea imediată, a cărei realizare o urmărește acesta, și alte consecințe. Neurmărind realizarea acestora din urmă făptuitorul nu va răspunde pentru infracțiunea de șantaj, în raport de persoanele menționate.

O condiție importantă pentru existența laturii subiective a infracțiunii, este, prin urmare, scopul urmărit de făptuitor, și anume ca acesta să vizeze dobândirea unui folos ilicit. Fără existența acestui scop, acțiunea făptuitorului va putea fi sancționată numai ca amenințare, ori ca lovire sau alte violențe etc.

Folosul pe care îl implică infracțiunea de șantaj va putea consta fie în obținerea unui lucru, în recunoașterea unei pretenții, în recunoașterea unui pretins prejudiciu, în întocmirea unei declarații pe baza căreia autorul va obține un profit, fie se va putea înfățișa sub forma unui folos nepatrimonial: obținerea unei caracterizări nemeritate, a unei recomandări pentru a participa la un concurs etc. Nu are relevanță dacă folosul a fost obținut chiar de la victima șantajului sau de la o terță persoană (de pildă, obligând victima să nu facă o plângere față de un terț, autorul va primi de la acesta un folos) și nici dacă victima a suferit sau nu un prejudiciu, prin satisfacerea pretențiilor făptuitorului. Esențial este ca autorul să fi exercitat constrângerea în scopul arătat, indiferent dacă acesta a fost sau nu realizat. Nu trebuie confundată vătămarea suferită de victimă (prin aplicarea violenței) sau temerea insuflată acesteia cu privire la un pericol viitor pentru integritatea sa corporală pentru a-i constrânge voința, cu prejudiciul suferit prin îndeplinirea dorinței autorului. Acesta din urmă poate lipsi, pe când constrângerea este de esența șantajului.

Folosul trebuie să fie injust (în literatura juridică, unii autori susțin că cerința legii este îndeplinită chiar dacă folosul este just, dar modul de a-l obține este injust). Se consideră folos injust orice folos nedatorat de victimă fie în ce privește cuantumul (s-a obținut mai mult decât victima datora ori de la o persoana care nu datora nimic), fie în privința termenului (s-a obținut mai înainte de scadență), sau în legatură cu forma (s-a obținut fără îndeplinirea tuturor formelor necesare). Dacă se stabilește că victima datora efectiv folosul smuls de autor prin constrângere, nu se verifică condiția cerută de lege – existența unui folos injust pentru autor – și ca atare, nu va exista infracțiunea de șantaj, ci am putea fi în prezența infracțiunii de amenințare ori de lovire.

Folosul se poate referi la persoana autorului ori la altă persoană. Nu interesează ca atare cine a beneficiat de rezultatul șantajului. De exemplu, soțul poate șantaja pe cineva în beneficiul soției.

Dacă făptuitorul urmărește prin violență sau amenințare să determine victima să facă ceva care reprezintă un folos chiar pentru acesta (de exemplu, constrângerea prin violență a unui bolnav să se supună unui tratament chirurgical sau de altă natură) nu va răspunde pentru infracțiunea de șantaj ci, eventual, numai pentru aceea de lovire, ori amenințare, deoarece și în acest caz nu este îndeplinită cerința legii ca folosul să fie injust. Nu poate fi concepută existența consimțamântului victimei în cazul infracțiunii de șantaj, întrucât prin natura sa, infracțiunea presupune o constrângere fizică sau morală exercitată asupra victimei. În lipsa acestei constrângeri nu există infracțiune.

Cu privire la forma de vinovăție, semnalăm că unii autori consideră că infracțiunea se comite și cu intenție indirectă. În acest caz, scopul urmărit de făptuitor s-ar referi mai degrabă la modul de săvârșire a acțiunii de constrângere.

Dacă autorul nu a urmărit scopul prevăzut în norma de incriminare, înseamnă că el nu a acționat cu vinovăția cerută pentru existența infracțiunii de șantaj; în acest caz constrângerea psihică ar putea constitui eventual o amenințare.

Secțiunea a III-a:

FORME. MODALITĂȚI. SANCȚIUNI.

ASPECTE PROCESUALE.

FORME:

a) Actele preparatorii sunt posibile dar nu sunt incriminate la infracțiunea de șantaj.

b) Tentativa: este posibil ca executarea acțiunii de constrângere începută de făptuitor să fie întreruptă sau să nu-și producă efectul (scrisoarea de amenințare a fost interceptată înainte de a ajunge la persoana amenințată sau amenințarea, deși ajunsă la cel amenințat, acesta nu a luat-o în seamă așa că nu a putut produce o tulburare sufletească; același lucru în cazul unei acțiuni de constrângere efectuată prin violență, a cărei executare a fost întreruptă din cauze independente de făpuitor sau nu a reușit să creeze o stare de temere).

Actele săvârșite în aceste condiții nu cad sub incidența legii penale, cu toate că făptuitorul urmărea realizarea unui folos injust deoarece tentativa nu este incriminată la infracțiunea de șantaj. Ele pot eventual constitui alte infracțiuni (loviri, amenințări, distrugeri etc.).

c) Consumarea: are loc în momentul când, drept urmare a acțiunii făptuitorului, s-a produs urmarea cerută de lege, adică starea de temere în persoana celui constrâns.Împrejurarea că cel față de care s-a efectuat acțiunea a rezistat presiunilor sau a satisfăcut pretențiile făptuitorului nu influențează momentul consumării faptei.

Asemenea împrejurări trebuie însă avute în vedere la constatarea gradului de pericol al faptei comise.

d) Epuizarea: se poate întâmpla ca făptuitorul să repete pe baza aceleiași hotărâri infracționale actele de constrângere; în acest caz fapta capătă caracterul de infracțiune continuată și are implicit și un moment al epuizării. Acesta are loc în momentul săvârșirii ultimului act de constrângere.

După consumare și până la epuizarea faptei pot surveni și alte urmări cu relevanță penală. Aceste urmări survenite sunt deseori prilejuite de îndeplinirea de către victimă a pretențiilor la care a fost constrânsă (de exemplu, victima se îmbolnăvește sau suferă o vătămare corporală, atunci când dă, face sau nu face ce i s-a cerut). Fiind vorba de mai multe urmări incriminate prin dispoziții penale diferite, se vor aplica regulile de la concursul de infracțiuni.

Dacă făptuitorul cere ca victima să săvârșească o faptă penală, nu va exista șantaj, ci instigare la acea infracțiune, iar dacă victima săvârșește fapta sub silnicia constrângerii, va beneficia de cauza de înlăturare a caracterului penal al faptei, prevazută în dispozițiile art. 46 Cod Penal; autorul constrângerii va raspunde potrivit dispoziției art. 31 alin. 2 Cod Penal.

B. MODALITĂȚI:

a) Modalități normative: în dispoziția din alin. 1 al art. 194 Cod Penal este incriminată forma simplă (tipică) a infracțiunii de șantaj, cu următoarele modalități normative: șantaj prin violență, șantaj prin amenințare, șantaj cu cerere de a da sau cu cererea de a face, a nu face sau de a suferi ceva.

În afară de modalitățile normative simple, în dispoziția din alin. 2 al art. 194 este prevăzută modalitatea agravată, existentă când constrângerea constă în amenințarea dării în vileag a unei fapte reale sau imaginare compromițătoare pentru persoana amenințată, pentru soțul acesteia sau pentru o rudă apropiată.

Legea a ținut seama de pericolul social sporit al faptei de șantaj când se recurge la amenințări cu divulgarea unei fapte reale sau imaginare, care ar compromite pe victimă dacă ar fi adusă la cunoștința altor persoane.

Folosirea acestei amenințări la comiterea faptei exercită o puternică intimidare asupra victimei, determinând-o să satisfacă pretențiile făptuitorului; cel amenințat preferă să procure făptuitorului un folos, decât să suporte consecințele greu de înlăturat ale unei compromiteri publice. Cu atât mai gravă apare fapta de șantaj, când este săvârșită prin amenințarea dării în vileag a unor fapte imaginare; tulburarea psihică în acest caz este adeseori mai mare decât atunci când amenințarea privește un fapt real, iar recurgerea la acest procedeu evidențiază gradul intimidant și perversiunea făptuitorului.

În practica judiciară s-a reținut că este infracțiune de șantaj în formă agravată – de exemplu – fapta inculpatului de a fi constrâns victima la raport sexual, amenințând-o că va da publicității unele fotografii compromițătoare.

b) Modalități faptice: în raport cu împrejurările de fapt, infracțiunea de șantaj poate fi comisă în modalități diferite, datorită, fie procedeelor alese în vederea exercitării constrângerii, fie situației victimei când s-a săvârșit constrângerea, fie naturii și importanței folosului injust urmărit de făptuitor, sau raporturilor existente anterior între făptuitor și victimă.

C. SANCȚIUNI:

În forma sa simplă (tipică) infracțiunea de șantaj se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Sancțiunea prevăzută pentru modalitatea legală agravată este pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani.

D. ASPECTE PROCESUALE

Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Urmărirea penală se efectuează de către organele de poliție, iar judecata cauzei este de competența judecătoriei.

Secțiunea a IV-a:

CRITERII DISTINCTIVE ÎNTRE

INFRACȚIUNEA DE ȘANTAJ ȘI CEA DE TÂLHĂRIE

Datorită mijloacelor specifice de săvârșire a infracțiunii de tâlhărie, această acțiune se realizează, uneori și prin remiterea silită a bunului. În legatură cu aceasta, apărând dificultăți de încadrare juridică, în literatura de specialitate au fost evidențiate diferențele față de șantaj.

Infracțiunea de șantaj, sub aspectul laturii obiective, presupune o acțiune de constrângere fizică și morală, sub imperiul căreia se produce o temere persoanei vătămate, fiind astfel încălcată libertatea morală a acesteia. Esența acestei infracțiuni, constă, tocmai, în modificarea parțială sau alterarea integrală a voinței altei persoane, care să conducă la o acțiune de a da, a face, a nu face, sau a suferi ceva. Constrângerea trebuie să aibă ca obiect, în primul rând, relațiile sociale cu privire la libertatea morală a persoanei și în subsidiar se referă la cele privind patrimoniul acesteia. Sub aceste aspecte, șantajul este o infracțiune de pericol (periculum in futurum), nefiind paralizată acțiunea de împotrivire a persoanei vătămate, datorită absenței făptuitorului.

Tâlhăria, infracțiune de rezultat, presupune "o atingere adusă, în principal, relațiilor sociale patrimoniale" și în subsidiar, unor relații sociale pe care le întâlnim ca elemente componente virtuale ale obiectului juridic al șantajului.

Infracțiunea de tâlhărie, ca infracțiune complexă, are în structura sa, după cum se știe, un element material – furtul – și un al doilea element – violența (fizică sau morală), între care există o strictă și imediată condiționare. Astfel, violența (indiferent de natura acesteia), în cadrul tâlhăriei, se poate săvârși anterior, concomitent sau posterior furtului (indiferent de modalitatea deposedării), dar în aceeași împrejurare faptică, pe când, în cadrul infracțiunii de șantaj, de regulă, violența este săvârșită ab initio, pentru a conduce, post hoc, la producerea stării de temere și de lezare a libertății persoanei vătămate.

Așa fiind, un prim și marcant criteriu de diferențiere între cele două infracțiuni îl constituie perioada aferentă scopului infracțional, delimitată între momentul săvârșirii agresiunii sau amenințării și momentul deposedării victimei. În acest sens, pentru a subzista infracțiunea de șantaj, este necesar ca între cele două momente să existe o perioadă de timp mai îndelungată în care să fie lezată libertatea persoanei, prin modificarea sau îngrădirea voinței, "punând-o în situația de a nu mai avea resursele morale pentru a se opune pretențiilor făptuitorului", indiferent dacă aceste pretenții au fost sau nu satisfăcute. În cazul tâlhăriei, perioada dintre momentul săvârșirii actelor de violență și cel al deposedării victimei este foarte scurtă.

Un alt criteriu obiectiv de diferențiere, relevat în literatura juridică, îl constituie puterea de dispoziție a victimei asupra bunului, fiind îndeobște cunoscut că, în cazul infracțiunii de tâlhărie, "bunul aflat asupra victimei sau în imediata sa apropiere încetează de a se mai afla în puterea sa de dispoziție, infractorul putându-l lua și singur, ca urmare a actelor de violență executate", pe când la șantaj, de regulă, datorită violențelor, se crează părții vătămate o stare de temere în timp.

În literatura de specialitate și în practica judiciară s-a considerat că delimitarea șantajului de tâlhărie, în cazul în care are loc o remitere forțată a unui bun mobil, la cererea făptuitorului, prin violență sau amenințare, se face din următoarele puncte de vedere, și anume:

I. Obiectul juridic – cele două infracțiuni au o natură juridică deosebită. Șantajul este o infracțiune contra libertății persoanei (Titlul II, Cap. II Cod Penal), iar tâlhăria este o infracțiune contra patrimoniului (Titlul III al Codului Penal). S-a decis că dacă cererea făptuitorului se referă la remiterea unui bun și este satisfăcută pe loc de către cel constrâns, ne aflăm în prezența unei tâlhării, pentru că s-a încălcat în principal, patrimoniul și nu libertatea persoanei, iar dacă cererea făptuitorului a fost satisfăcută într-un interval de timp mai îndelungat de la actul constrângerii, fapta va constitui infracțiunea de șantaj, pentru că s-a încălcat în primul rând libertatea psihică a persoanei, starea de temere cerută celui constrâns prin violență sau amenințare având o anumită durată;

II. Intervalul de timp care desparte constrângerea de remiterea bunului. Ceea ce deosebește șantajul de tâlhărie este și împrejurarea obiectivă că în primul caz făptuitorul întrebuințează violența sau amenințarea pentru a obține bunul la un anumit interval de timp, respectiv ulterior constrângerii, iar în cel de-al doilea caz, în același timp, respectiv simultan. De aceea se remarcă, în practica judiciară, o simultaneitate a violenței sau amenințării cu actul victimei de a remite bunul său, în cazul tâlhăriei, spre deosebire de șantaj, care presupune în mod necesar o stare de temere care să persiste pe parcursul unui anumit interval de timp, între momentul exercitării constrângerii și momentul în care satisfăcând cererea făptuitorului, victima își redobândește libertatea psihică.

III. Pericolul la care se expune victima – Atunci când constrângerea persoanei vătămate se realizează în modalitatea amenințării, pericolul cu care se amenință victima trebuie sa fie iminent în cazul tâlhăriei, pentru că în acest caz victima nu are altă alternativă decât să se conformeze de îndată cererii făptuitorului pentru a-și recâștiga libertatea psihică. Spre deosebire de aceasta, în cazul șantajului, pericolul la care este expusă victima trebuie să fie un pericol viitor (in futurum) și nu unul iminent, făptuitorul urmărind, sub aspect subiectiv, producerea unui rezultat ulterior, distanțaț în timp față de actul constrângerii.

Voi prezenta, în continuare, două cazuri în care în practica judiciară, inițial s-a greșit încadrarea juridică a faptelor, infracțiunile de șantaj și tâlhărie fiind confundate.

1. Prin sentința penală nr. 355 din 9 noiembrie 1998 a Tribunalului București, Secția I penală, inculpatul G.V. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. b și e, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul Penal.

Instanța a reținut că, în zilele de 22 și 25 februarie 1998 inculpatul a deposedat, prin amenințare, pe partea vătămată T.F. de o sumă de bani și unele bunuri.

Curtea de apel București, Secția a II-a penală, prin decizia nr. 57 din 16 februarie 1999 a respins apelul inculpatului.

În raport cu probele administrate se constată că inculpatul, prin amenințarea cu bătaia, a constrâns pe partea vătămată să-i dea o sumă de bani, cu motivarea că aceasta reprezintă taxă de protecție. Partea vătămată, sub presiunea exercitată de inculpat, cunoscut ca o persoană violentă, i-a dat la intervale scurte de timp, suma de 100.000 lei, un sacou și o jucărie teleghidată.

Activitatea infracțională a inculpatului îndeplinește elementele constitutive ale infracțiunii de șantaj prevazută de art. 194 alin. 1 din Codul Penal și nu ale infracțiunii de tâlhărie cum greșit au reținut cele două instanțe.

Constrângerea unei persoane prin amenințare cu bătaia, să dea la scurte intervale de timp bani și diferite bunuri constituie infracțiunea de șantaj, iar nu cea de tâlhărie.

2. Prin sentința penală nr. 160 din 9 noiembrie 1998, Tribunalul Telorman a condamnat pe inculpatul M.B. pentru săvârșirea unui număr de 27 tâlhării prevăzute la art. 211 alin. 2 lit. e din Codul Penal, în concurs real.

Instanța a reținut că inculpatul, în perioada iulie-octombrie 1997 a săvârșit infracțiunile de tâlhărie, sustrăgând prin amenințări și prin exercitarea violenței de la mai mulți elevi ai unei școli, sume de bani cuprinse între 500 și 70.000 de lei.

Prin decizia nr. 252 din 2 iunie 1999, Curtea de apel București, secția penală a respins ca nefondat apelul declarat de inculpat.

Recursul inculpatului prin care se solicita schimbarea încadrării juridice a faptelor în infracțiunea de șantaj prevazută de art. 194 din Codul Penal, este nefondat.

Potrivit art. 211 din Codul Penal, infracțiunea de tâlhărie constă în furt săvârșit prin întrebuințarea de violență sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputința de a se apăra, precum și furt urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea.

Potrivit art. 194 din Codul Penal, constituie infracțiunea de șantaj constrângerea unei persoane prin violență sau amenințare să dea, să facă sau să nu facă ori să sufere ceva, dacă fapta este comisă pentru sine sau împotriva voinței sale.

Așadar, șantajul este o infracțiune îndreptată în principal împotriva libertății morale a persoanei, libertate care este încălcată prin faptul constrângerii acesteia să facă sau să nu facă ceva împotriva voinței sale.

Deși între infracțiunea de șantaj și infracțiunea de tâlhărie există asemănări, ambele având ca obiecte juridice speciale relațiile sociale referitoare la libertatea persoanei și cele referitoare la patrimoniul acesteia, totuși ele se deosebesc prin aceea că, în cazul șantajului sunt încălcate în principal relațiile sociale referitoare la libertatea persoanei, pe când în cazul tâlhăriei sunt încălcate, în principal, relațiile sociale referitoare la patrimoniul acesteia.

În cazul șantajului, infractorul întrebuințează violența sau amenințarea în scopul obținerii ulterioare a unei sume de bani ori alte valori, în timp ce infracțiunea de tâlhărie este caracterizată, de regulă, prin simultaneitatea violenței sau amenințării cu actul victimei de a da, ca în speță, bunul său.

Din probele administrate rezultă că inculpatul acosta victimele cerându-le banii și că la refuzul acestora le imobiliza și le lovea, după care părțile vătămate fie că dădeau banii de teamă, fie că erau deposedate de făptuitor prin luarea cu forța a banilor.

În consecință, prin activitațile de amenințare, lovire și punere a părților vătămate în imposibilitatea de a se apăra, acționând asupra lor cu intenția de a le deposeda de bani, inculpatul a săvârșit infracțiunea de tâlhărie, pentru care în mod corect a fost condamnat.

CAPITOLUL IV

STUDIU COMPARATIV ÎNTRE INFRACȚIUNEA DE AMENINȚARE ȘI CEA DE ȘANTAJ

Infracțiunile de amenințare și șantaj sunt incriminate prin art. 193 și respectiv art. 194 Cod Penal, ambele reprezentând infracțiuni contra libertății psihice a persoanei, între ele existând unele asemănări dar și deosebiri, pe care voi încerca să le subliniez.

Infracțiunea de amenințare, incriminată în art. 193 Cod Penal, constă în fapta de a amenința o persoană cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva ei, a soțului ori a unei rude apropiate, dacă este de natură să o alarmeze.

Infracțiunea de șantaj constă, potrivit art. 194 Cod Penal, în constrângerea unei persoane prin violență sau amenințare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul. Fapta este mai gravă când constrângerea constă în amenințarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată, pentru soțul acesteia sau pentru o rudă apropiată.

Din cuprinsul definiției legale rezultă că șantajul, deși se îndreaptă, în principal, împotriva libertății morale a persoanei ca și amenințarea, spre deosebire de aceasta din urmă, aduce atingere în subsidiar, și altor valori cum sunt patrimoniul ori integritatea corporală sau sănătatea persoanei. Observăm, de asemenea, că spre deosebire de amenințare, șantajul se mai caracterizează și prin aceea că făptuitorul urmărește dobândirea în mod injust a unui folos.

Obiectul juridic generic este comun tuturor infracțiunilor contra persoanei și îl constituie relațiile sociale care privesc apărarea persoanei privită sub totalitatea atributelor sale.

Obiectul juridic special (asemănător în cazul acestor infracțiuni) îl formează valorile sociale a căror existență și normală desfășurare sunt condiționate de apărarea libertății persoanei sub aspectul libertății psihice, împotriva faptelor care ar putea să o îngrădească, iar în cazul șantajului a posibilității persoanei de a acționa după voia sa și a nu fi constrânsă prin amenințare sau violență, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva.

Cele două infracțiuni se aseamănă sub aspectul valorilor sociale lezate, în ambele cazuri aducându-se atingere libertății psihice a persoanei, cu deosebirea că pe lângă starea de temere, de neliniște a victimei pe care o implică atât amenințarea cât și șantajul, acesta din urmă mai presupune și un scop ilicit urmărit de făptuitor, acela de a obține un folos injust. Pe lângă aceasta, infracțiunea de șantaj prezintă o gravitate mai mare decât aceea de amenințare, întrucât se poate săvârși nu numai prin amenințare dar și prin acțiuni violente exercitate asupra persoanei.

Spre deosebire de infracțiunea de amenințare, în cazul șantajului sunt ocrotite, dar numai ca obiect juridic special adiacent și relațiile sociale care se referă la apărarea avutului personal sau la apărarea altor valori sociale după cum făptuitorul a urmărit obținerea unui folos material sau de altă natură.

Obiectul material – în principiu nici infracțiunea de amenințare, nici cea de șantaj nu au obiect material, acțiunea făptuitorului fiind îndreptată spre lezarea unui drept personal și anume libertatea psihică a persoanei. Însă, în cazul în care infracțiunea de șantaj se produce prin acțiuni violente, atunci va exista obiect material constituit din corpul victimei sau bunurile materiale asupra cărora s-au exercitat acțiunile violente.

Subiectul activ atât în cazul infracțiunii de amenințare cât și în cazul șantajului nu este determinat de lege, putând fi orice persoană responsabilă (subiect necalificat); fapta poate fi comisă și în participație, sub toate formele sale.

Subiectul pasiv – la infracțiunea de amenințare, este persoana amenințată cu săvârșirea unui rău privitor la persoana sa, a soțului sau a unei rude apropiate; dacă amenințarea este adresată unui grup de persoane vor fi tot atâția subiecți pasivi și tot atâtea infracțiuni câte persoane alcătuiau grupul.

Nu va exista, însă, infracțiunea de amenințare dacă autorul se adresează unei colectivități sau unor persoane nedeterminate.

În situația în care subiectul pasiv are o anumită calitate determinată (ex. polițist, procuror) amenințarea va fi absorbită ca element constitutiv al altor infracțiuni (de exemplu, al infracțiunii de ultraj prevăzută în art. 239 Cod Penal).

În cazul infracțiunii de șantaj, subiectul pasiv este persoana față de care s-a exercitat amenințarea sau violența. În situația în care sunt mai multe persoane vătămate printr-o faptă unică de șantaj, există, ca și în cazul infracțiunii de amenințare, tot atâtea infracțiuni câți subiecți pasivi au fost victime. În amândouă cazurile, trebuie subliniat faptul că, subiectul pasiv poate fi orice persoană care are capacitatea psiho-fizică de a simți presiunea psihică exercitată asupra sa.

Elementul material al laturii obiective a infracțiunii de amenințare constă în acțiunea de amenințare a unei persoane, de insuflare a temerii că va fi supusă unui pericol sau că soțul ori o rudă apropiată vor suferi un rău. Modalitățile și forma în care se produce amenințarea n-au nici o relevanță, amenințarea poate fi orală sau scrisă, prin semne grafice, prin gesturi sau acte expresive, poate fi directă sau indirectă, explicită sau implicită, reală sau simbolică, fățișă sau ascunsă, dar pentru a avea relevanță penală, acțiunea de amenințare trebuie să aibă ca obiect săvârșirea unei infracțiuni, oricare ar fi aceasta, sau a unei fapte păgubitoare, indiferent de gravitate.

O altă cerință pentru existența infracțiunii este ca obiectiv, acțiunea cu care făptuitorul amenință să fie aptă de a produce o temere serioasă, să fie de natură să alarmeze victima. Caracterul amenințării de a fi susceptibilă de a alarma, se apreciază concret, în funcție de împrejurările cauzei, de natura răului cu care s-a amenințat, de natura alarmantă a expresiilor întrebuințate, de personalitatea celui amenințat, de reacția acestuia în fața amenințărilor, etc.

Răul cu care se amenință trebuie sa fie injust. Nu va fi realizat elementul material al infracțiunii dacă faptuitorul amenință cu exercitarea unui drept în condițiile ori cu mijloacele oferite de lege și nici dacă amenințarea a fost determinată de conduita celui amenințat, iar producerea răului cu care se amenință depinde de modul cum se va purta în continuare acesta.

De asemenea, nu va exista amenințare dacă autorul amenință victima că îi va deschide un proces, sau că îl va denunța pentru o infracțiune, ori că va introduce o plângere la autorități. Va exista însă elementul material al infracțiunii chiar dacă autorul, acționând dintr-un motiv licit, de pildă, ca să-și încaseze o datorie, folosește mijloace ilegale, de pildă, amenință cu moartea pe victimă.

În cazul infracțiunii de șantaj, elementul material al laturii obiective constă în acțiunea de constrângere, prin acte de violență sau amenințare, a unei persoane ca să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva. Violența și amenințarea trebuie să constituie mijloace de a exercita o constrângere asupra victimei. Nu are importanță dacă victima a cedat sau nu violenței sau amenințării, este suficient ca acțiunea făptuitorului în raport de condițiile concrete, de vârstă, experiență, de starea sănătății victimei, să fi fost susceptibilă de a exercita o presiune ori de a inspira o temere acesteia.

Prin constrângere autorul trebuie să urmărească și să determnine pe subiectul pasiv să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva. Nu are relevanță dacă acel "ceva" are caracter patrimonial sau nepatrimonial.

În ceea ce privește urmarea imediată – în cazul ambelor infracțiuni – constă în însăși săvârșirea acțiunii de amenințare și în crearea, prin aceasta, a unei stări de alarmare a victimei, cu sublinierea faptului că în cazul infracțiunii de șantaj, subiectul pasiv, prin constrângerea declanșată asupra sa, este pus în fața alternativei de a îndeplini pretențiile făptuitorului, ori de a suporta alte consecințe, ceea ce echivalează cu o îngrădire a libertății psihice a persoanei vătămate de a acționa după voia sa.

Atât în cazul infracțiunii de amenințare cât și de șantaj între acțiunea făptuitorului și urmarea imediată trebuie să existe o legatură de cauzalitate.

În ceea ce privește infracțiunea de șantaj nu există o astfel de legatură dacă persoana vătămată a simulat că se afla într-o stare de temere serioasă, pentru a induce în eroare pe subiectul activ și a-l denunța.

Șantajul absoarbe prin voința legiuitorului faptele de amenințare sau de loviri ori alte violențe, acestea făcând parte din conținutul infracțiunii de șantaj. Când violențele comise de autor au ca urmare o vătămare a integrității corporale sau a sănătății, ne aflăm în fața unui concurs de infracțiuni (șantaj, în concurs cu fapta prevăzută de art. 181 ori în art. 182 C.Pen.).

Sub aspectul laturii subiective infracțiunea de amenințare se poate săvârși atât cu intenție directă cât și cu intenție indirectă. În cazul amenințării cu săvârșirea unei infracțiuni, nu are relevanță dacă făptuitorul a luat sau nu hotărârea de a comite acea infracțiune; este suficient ca făptuitorul să fi avut reprezentarea că prin fapta comisă va provoca victimei o stare de neliniște, că o va alarma și urmărește sau acceptă posibilitatea producerii acestei urmări.

Intenția nu există în situația când amenințarea s-a făcut în glumă, făptuitorul neprevăzând în nici un moment că acțiunea sa ar fi de natură să alarmeze și să producă victimei o stare de temere.

Eroarea asupra caracterului expresiilor folosite la adresa unei persoane, și anume că acestea ar fi de natură să-i insufle o temere, înlătură incidența legii penale, chiar dacă eroarea s-a datorat culpei autorului (de pildă, autorul necunoscând sensibilitatea bolnăvicioasă a unei persoane cu privire la anumite cuvinte, le folosește provocând victimei, fără voia sa, o stare de temere, de alarmare).

Nu are relevanță dacă cel care amenință acționează în interes propriu sau în interesul altei persoane.

Mânia nu exclude intenția, însă poate justifica în această situație, aplicarea dispozițiilor privind provocarea, dacă această stare se datorește victimei, în condițiile art. 73 lit. b, c. Cod Penal.

Nu interesează scopul și mobilul urmărit de autor. În fapt se va putea constata că lipsește intenția cerută de lege dacă autorul își retrage pe loc cuvintele amenințătoare, restabilind lucrurile, ceea ce dovedește că n-a urmărit și nici n-a acceptat producerea consecințelor cerute de lege pentru existența infracțiunii. Nu va exista vinovația făptuitorului nici dacă acesta proferă amenințări pentru a preveni o agresiune, ori o infracțiune sau din dorința de a corecta o persoană.

Infracțiunea de șantaj sub aspectul formei de vinovăție nu se poate comite decât cu intenție directă (calificată prin scop). Autorul acționează având reprezentarea că prin fapta sa va exercita o constrângere ilicită asupra victimei pentru a o determina să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva și urmărește producerea acestui rezultat cu scopul de a dobândi un folos injust. Acțiunea de constrângere exercitată de făptuitor trebuie să urmărească realizarea unui scop determinat, și anume obținerea unui folos pentru sine sau pentru altul.

Aceasta nu exclude posibilitatea ca făptuitorul acționând cu intenție directă asupra persoanei vizate prin acțiunea de constrângere, să provoace o stare de temere și altor persoane (asupra cărora nu a exercitat nici o constrângere) și care să satisfacă din proprie inițiativă pe făptuitor, cu știința sau fără știința persoanei constrânse (de pildă, soția aflând despre constrângerea exercitată asupra soțului său, satisface pretențiile făptuitorului). Aceasta nu înseamnă că infracțiunea de șantaj se poate comite și cu intenție indirectă, ci numai că acțiunea făptuitorului poate avea pe lângă urmarea imediată, a cărei realizare o urmărește acesta, și alte consecințe. Neurmărind realizarea acestora din urmă făptuitorul nu va răspunde pentru infracțiunea de șantaj, în raport de persoanele menționate.

Folosul trebuie să fie injust (în literatura juridică, unii autori susțin că cerința legii este îndeplinită chiar dacă folosul este just, dar modul de a-l obține este injust). Se consideră folos injust orice folos nedatorat de victimă fie în ce privește cuantumul (s-a obținut mai mult decât victima datora ori de la o persoană care nu datora nimic), fie în privința termenului (s-a obținut mai înainte de scadență), sau în legătură cu forma (s-a obținut fără îndeplinirea tuturor formelor necesare). Dacă se stabilește că victima datora efectiv folosul smuls de autor prin constrângere, nu se verifică condiția cerută de lege – existența unui folos injust pentru autor – și ca atare, nu va exista infracțiunea de șantaj, ci am putea fi în prezența infracțiunii de amenințare ori de lovire.

Ambele infracțiuni se consumă în momentul în care, ca urmare a acțiunii făptuitorului, s-a produs urmarea cerută de lege, adică starea de temere a victimei, iar în cazul șantajului, va fi indiferent dacă victima a rezistat sau nu acțiunii de constrângere și deci, dacă s-a supus cerințelor făptuitorului de a da, a face, a nu face sau a suferi ceva.

Deși tentativa este posibilă, atât în cazul infracțiunii de amenințare cât și de șantaj, ea nu este pedepsită de lege.

În privința modalităților prin care se pot săvârși aceste infracțiuni, acestea se deosebesc prin aceea că, fapta de amenințare este incriminată sub două modalități normative: amenințarea cu săvârșirea unei infracțiuni și amenințarea cu săvârșirea unei fapte păgubitoare, iar în ceea ce privește șantajul, în afara modalităților normative ale formei tipice (șantaj prin violență, șantajul cu cerere de a da, a face, a nu face, de a suferi ceva), acesta are și o formă agravantă, care constă în amenințarea dării în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată, pentru soțul acesteia sau pentru o rudă apropiată. În acest caz, constrângerea se realizează numai prin amenințare cu darea în vileag a unei fapte.

Rațiunea agravării a constat în faptul că printr-o acțiune josnică se urmărește obținerea unor profituri și că forța intimidantă a constrângerii exercitate asupra victimei este mai mare, știut fiind faptul că este aproape imposibil de înlăturat consecințele unei compromiteri publice, indiferent dacă este vorba de o faptă imaginară sau reală.

Sancțiuni – infracțiunea de amenințare se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă, fără ca pedeapsa aplicată să poată depăși sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea care a format obiectul amenințării; infracțiunea de șantaj în forma sa tipică se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, iar în forma agravantă se sancționează cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Cu privire la aspectele procesuale, cele două infracțiuni se deosebesc prin faptul că, în timp ce în cazul infracțiunii de amenințare, acțiunea penală este promovată numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (care se adresează direct judecătoriei competente dacă făptuitorul este cunoscut, iar dacă făptuitorul nu este cunoscut se poate adresa organului de cercetare penală pentru identificarea lui) iar împăcarea părților, în orice fază a procesului penal, înlătură răspunderea penală; în cazul infracțiunii de șantaj acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, urmărirea penală efectuându-se de către organele de poliție, iar judecata cauzei este de competența judecătoriei.

CAPITOLUL V

ASPECTE CRIMINOLOGICE

Secțiunea I:

CAUZE SAU CONDIȚII CARE FAVORIZEAZĂ SĂVÂRȘIREA DE INFRACȚIUNI ÎN GENERAL ȘI A CELOR DE AMENINȚARE ȘI ȘANTAJ ÎN SPECIAL

"Crimele sunt determinate de lipsa

de cultură, proasta educație și

greșita organizare a statului."

(Platon)

Știința înțelege prin cauză un fenomen care generează alt fenomen. Cauza, în acest sens, se deosebește de condiție, care înseamnă un fenomen care ajută, care favorizează producerea unui alt fenomen. Specificul condiției constă în aceea că este un fenomen care nu determină un alt fenomen, ci numai ajută la producerea lui. Cauzele (în literatura de specialitate se mai folosește și termenul de factori) și condițiile acționează împreună, dar au contribuții diferite.

Privind în general, dar și la modul abstract, nu se poate vorbi de preponderența vreunei categorii de factori. În concret, acțiunea, influența diferitelor categorii de factori și raportul dintre aceștia, va varia de la caz la caz, de la individ la individ, combinațiile sub care se pot prezenta acești factori fiind infinite. Constatăm că între ei există interdependență, interferență sau intersecție, deoarece se crează unii pe alții sau se fortifică unii pe alții, se împletesc și se întretaie, dând naștere la cele mai variate combinații cu cele mai variate efecte.

În ceea ce privește cauzele criminalității, Traian Pop (fost profesor de drept penal la Universitatea din Cluj, 1913-1949) afirma că ele se caracterizează prin complexitate și prin interdependența lor, dar că aceste cauze diferite între ele, nu au o preponderență anumită, unele fiind mai preponderene decât altele, dar ele sunt toate prezente, într-o măsură sau alta.

Autorul afirma: "crima a existat și va exista întotdeauna; vor exista întotdeauna criminali, precum există săraci și neputincioși. Această inegalitate este inerentă în societate, este o utopie a ne gândi la stăpânirea absolută a criminalității; tot ceea ce putem face este ca s-o reducem și s-o îmblânzim. Criminalitatea este un fenomen natural al vieții sociale”.

Trebuie să subliniem, încă de la început, că acest comportament criminal, ca și comportamentul uman în general, este de o mare complexitate și diversitate. Din această cauză și cu privire la comportamentul criminal, o teorie superior generală este imposibilă din punct de vedere logic.

Nu există o conduită criminală în abstract, există diverse conduite criminale concrete. Cum s-a remarcat de nenumărate ori, nici o crimă nu seamănă cu cealaltă. Fiecare crimă reprezintă un "univers în sine". Nici măcar unul și același individ, nu poate comite două fapte identice, în condiții identice. Tocmai extraordinara diversitate a comportamentelor criminale, face ca nici o explicație, fie în termeni cauzali, fie în termeni dinamici, să nu fie universal valabilă. Aceasta nu înseamnă că un secol de cercetare criminologică este inutilă, că nici o teorie nu este valabilă și că nu există nici o posibilitate de înțelegere a fenomenului criminal, ci dimpotrivă, pe baza lor, în condițiile în care se renunță la pretențiile de universalitate, comportamentul criminal poate fi parțial înțeles și explicat.

1.1.FACTORI ENDOGENI

1.1.1. FACTORI PSIHOLOGICI

Cauzele psihologice au o mare greutate în etiologia crimei, alături de factorii fizici și sociali, aceștia fiind prezenți în toate crimele, în proporții diferite, având ponderi diferite în cazuri particulare.

Factorii psihici care pot duce la comportament criminal au fost clasificați în:

factori motivaționali (trebuințe, mobiluri, tendințe, emoții, dorințe, etc.)

factori cognitivi sau de cunoaștere (perceptivi, reprezentativi, imaginativi, intelectivi) care sunt factori orientativi, de recunoaștere a situației și a mijloacelor de comitere;

factori conativi sau de mișcare, de punere în aplicare a dorinței și a ideii de comitere a crimei.

Acești factori au un rol important atât în cazul săvârșirii unor fapte permise, cât și în cazul comiterii de fapte criminale.

În cadrul factorilor psihici un rol deosebit îl au: caracterul (agresiv, achizitiv), temperamentul (impulsivitate, insensibilitate, inhibiția sau puterea de stăpânire) și firea omului (sociabil, retras, etc.) precum și trăsăturile psihopatice și nevrotice, patologia psihică (paranoia, schizofrenia, epilepsia, encefalita) în cazul unor crime ieșite din comun.

1.CARACTERUL

Unii autori susțin că izvorul principal al tuturor comportamentelor infracționale este caracterul, sau mai bine zis, existența în structura caracterului infractorului a unor trăsături negative: invidia, ura, lenea, ipocrizia, minciuna. Și toate acestea sunt rezultate ale unei educații morale insuficiente sau uneori inexistente. Absența trăsăturilor pozitive (cinstea, omenia, demnitatea, etc.) din tabloul valorilor morale ale infractorilor determină în mare măsură comportamentul infracțional, antisocial și antiuman.

La absența valorilor morale pozitive, la infractor, se mai poate adăuga și starea de frustrare. Persoanele frustrate de niște drepturi "trec la ofensivă" pentru dobândirea acelor drepturi și devin, astfel, agresive, fie în plan verbal (amenință, înjură), fie în plan motor, trecând la agresivitate fizică. De obicei colericii trec cu repeziciune de la agresivitatea verbală la cea fizică.

2.INTELIGENȚA

Este și ea un factor principal în etiologia crimei, având un rol important în procesul de adaptare socială, de comportare, în practicarea profesiei, etc. Conduita criminală depinde de împrejurările de viață, de dificultățile întâmpinate la tot pasul, dar depinde în mare măsură și de capacitatea de gândire, de prevedere a consecințelor ce apar în cazul săvârșirii unei crime. În criminologie s-a subliniat că persoanele care comit infracțiuni nu au capacitatea de a evalua situațiile concrete și nici consecințele faptelor lor.

În urma unor statistici s-a demonstrat că procentul debililor mintali este mult mai ridicat printre delincvenți (31%) decât printre nedelicvenți (2,77%), procentul mărginiților este mai ridicat printre delincvenți (24,90%) decât pentru nedelincvenți (7,98%), deci căderea în criminalitate se produce mult mai mult printre cei cu nivel de inteligență scăzut.

3.TEMPERAMENTUL

Fapta sau acțiunea de săvârșire a crimei poate lua forma unei acțiuni energice, viguroase sau molatice, forma impulsivă, explozivă sau stăpânită ori controlată. Toate aceste forme, care sunt de durată, alcătuiesc aspecte de formă ale vieții psihice, de temperament, manifestat în orice crimă.

Despre natura însușirilor de temperament, știința psihologiei arată că ele sunt, în cea mai mare măsură, de origine ereditară. Temperamentul nervos, exploziv ori temperamentul energic sau lent etc. sunt înnăscute și mai puțin dobândite. De aici și caracterul lor constant și caracteristic fiecărui criminal, și manifestat în modul de săvârșire a unei crime.

Însușirile de temperament cele mai cunoscute și studiate, sunt: impulsivitatea, inhibiția, sensibilitatea sau puterea de stăpânire de sine și altele. Impulsivitatea se caracterizează printr-un mod excesiv de reacții spontane, primitive și necontrolate de conștiință. Criminalii se caracterizează printr-o mare impulsivitate, mai ales criminalii agresivi și printr-o putere de inhibiție mai slabă. Puterea de inhibiție acționează mai ales în legătură cu momentele de acțiune, de trecere la săvârșirea unei crime. Lipsa puterii de inhibiție devine un factor care ușurează comiterea unei crime. Cercetările întreprinse în materie arată că puterea de stăpânire de sine este de două ori mai redusă la delincvenți față de nedelincvenți. Sensibilitatea constă în rezistența la "stimulente supărătoare", la zgomot mare și supărător. Cercetările făcute dovedesc că sensibilitatea delincvenților este mai redusă decât a nedelincvenților.

4.MOBILURI, MOTIVE

Trebuințele, tendințele, emoțiile, la rândul lor constituie adevăratele mobiluri (motive) ale acțiunilor umane, inclusiv ale acțiunilor criminale. În psihologia românească prin mobil sau motiv se înțelege tot ce "dezlănțuie , susține și orientează o activitate". Amenințarea cu un atac provoacă frică, iar frica devine mobil sau motiv de dezlănțuire a unei acțiuni de apărare. În psihologie se susține existența a două feluri de motive ale acțiunilor umane, motive primare și motive derivate.

Motivele primare sunt: a) trebuința, tendința conservării de sine (foamea, setea) care împinge la căutarea hranei, apei, odihnei; b) trebuința, tendința sexuală, care constă în căutarea sexului opus; c) tendința, trebuința combativă care constă în mobilizarea energiilor proprii în situațiile când apar piedici, obstrucții în calea satisfacerii trebuințelor proprii. Această trebuință poate lua o formă brutală primitivă și devine mobil pentru o serie de infracțiuni, cum sunt cele de violență ușoară sau violență gravă până la omor; d) tendința sau trebuința parentală care constă în îngrijirea și paza copilului propriu, în special în cazuri de pericol pentru copil, când părintele intervine cu prețul comiterii chiar și a unei infracțiuni; e) trebuința de afirmare de sine este datorată și unor stări emotive specifice, cum este invidia, vanitatea, ambiția, de la care se ajunge la conflicte și chiar la infracțiuni; f) trebuința achizitivă constă în căutarea și adunarea de bunuri, valori, bani.

Motivele derivate sunt: emoții complexe, dorințe, sentimente, interese, atitudini, caracter și voință. Este vorba aici de structuri psihice complexe care devin motive și mobiluri psihice în cauzarea de acțiuni permise, dar și de acțiuni nepermise, criminale.

1.1.2. FACTORI EREDITARI

Despre rolul și contribuția eredității la cauzarea crimei s-au făcut mențiuni și susțineri încă de la începuturile antropologiei și criminologiei. Cercetarea rolului eredității asupra criminalității s-a făcut prin două metode mai importante și anume: metoda genealogică și metoda gemenalogică.

Metoda genealogică în criminologie constă în cercetarea familiilor de criminali pornindu-se de la constatarea că în multe familii de criminali se constată că și părinții au fost criminali, ceea ce ar fi o dovadă că, dispoziția spre crimă se moștenește. În criminologie s-au reținut multe exemple de familii criminale. În esența ei, această metodă este utilă. Prin folosirea ei s-au lămurit multe aspecte privind cauzele crimei și s-a cunoscut mai bine rolul familiei și al eredității în etimologia crimei. Există, însă, unele dificultăți și neajunsuri în folosirea acestei metode.

Metoda cercetării gemenilor în materie de ereditate la criminali s-a aplicat mult în ultimele decenii, mai cu seamă la gemenii monozigoți și a condus la cercetări ample, sub toate aspectele, ajungându-se la constatări și concluzii mai sigure în cunoașterea eredității în acest domeniu.

1.1.3. FACTORI FIZICI

Printre cauzele crimei cercetate de criminologie, primele au fost cele fizice, care se refereau la aspectele corporale propriu-zise cum sunt: înfățișarea corpului (cap, trunchi, membre) a criminalului. Au izbit îndeosebi dimensiunile corpului (înălțimea, grosimea) și sănătatea acestuia.

Existența unor defecte fizice la criminali nu pot fi trecute cu vederea din punctul de vedere al comiterii de infracțiuni. La mulți criminali, defectele fizice, cum ar fi defecte de auz, de văz, de temperament – încetineala în mișcări, sensibilitate slabă, pot contribui indirect la inadaptare socială și la conduita criminală. Astfel de defecte fac dificile relațiile sociale cu alte persoane.

1.2. FACTORI EXOGENI

1.2.1. FACTORI ECONOMICI

Una din teoriile economice general acceptate este aceea conform căreia baza economică determină suprastructura socială, politică, culturală, instituțională. În consecință este de așteptat ca situația economică a unui stat, ori a unei zone mai restrânse, să determine anumite comportamente umane, inclusiv comportamentul infracțional. Studiile efectuate au evidențiat faptul că fenomenul infracțional, poate fi generat în aceeași măsură dar în tipuri diferite, atât de prosperitate cât și de sărăcie.

1. INDUSTRIALIZAREA – este un factor de progres economic și social, oferind locuri de muncă, posibilități superioare de instruire și specializare, bunuri de larg consum de calitate tot mai bună și implicit, creșterea nivelului de trai al oamenilor, însă statistic s-a constatat o creștere a criminalității. Pentru a se lega acest fenomen de industrializare s-a admis că aceasta produce unele efecte secundare cum ar fi:

creșterea masivă a mobilității orizontale a unei întregi populații rurale, care se deplasează spre zonele industrializate, în speranța unui trai mai bun și, mai ales, a unei îmbogățiri rapide. Înlocuirea mediului social specific localităților rurale în care individul era cunoscut și apreciat la valoarea sa, iar sistemul relațional era foarte strâns, cu un mediu impersonal, cel urban, în care individul a devenit un necunoscut oarecare, este de natură să producă efecte negative asupra acestei categorii de oameni, provocând grave mutații în structura lor de personalitate, mai ales atunci când "transplantul" s-a soldat cu un eșec;

industrializarea, prin "mașinismul său", produce o specializare cu efecte de înstrăinare, omul nemaiavând posibilitatea să-și manifeste spiritul creator;

în general, industriile afectează grav echilibrul ecologic din zona în care sunt implantate, cu efecte care accentuează starea de stres a muncitorilor și a populației de pe platformele industriale;

ritmul industrializării constituie și el un factor criminogen ca urmare a imposiblității asigurării unor condiții social-edilitare minime pentru populația atrasă în acest sector.

2. ȘOMAJUL – este unul dintre factorii care explică un anumit procent de acțiuni infracționale, influența sa se exercită nu numai prin scăderea bruscă și excesivă a nivelului de trai ci și prin instabilitatea emoțională pe care o provoacă. Șomajul provoacă un dezechilibru interior individului, punându-l în imposibilitatea de a-și mai putea realiza, prin mijloace legale, aspirațiile sale.

El atinge grav structura familială la baza sa. Autoritatea tatălui se diminuează considerabil, rolul său de susținător al familiei fiind alterat. Inversarea rolurilor familiale poate produce stări de confuzie, de dezechilibru interior, anxietate, alcoolism, dorință de revanșă împotriva societății.

3. NIVELUL DE TRAI – pe lângă sărăcie, la limitele sale alarmante, care îi poate determina pe unii indivizi la comiterea de infracțiuni, se mai adaugă și dorința de înavuțire sau de a avea un trai mai bun, care, la rândul său, împinge spre delincvență un număr mare de persoane.

Alături de șomaj sunt implicați în scăderea nivelului de trai și alți factori precum, angajarea sezonieră sau inflația, care bulversează echilibrul economic, familial, spulberând rapid economiile făcute în timp, cu multă greutate.

4. CRIZELE ECONOMICE – scăderea nivelului de trai al păturilor sociale defavorizate se accentuează în timpul crizelor economice care afectează producția, nivelul salariilor și rata șomajului. În lipsa unei protecții sociale corespunzătoare, persoanele afectate pot fi considerate la limita riscului comiterii faptelor antisociale.

1.2.2. FACTORI DEMOGRAFICI

Preocupările pentru studierea relațiilor existente între factorii demografici și criminalitate sunt de dată relativ recentă. S-a constatat statistic faptul că exploziile în structura demografică, mobilitatea geografică și socială a populației reprezintă factori criminogeni importanți.

URBANIZARE-MOBILITATE SOCIALĂ

Așa cum relevă numeroasele date provenind din cercetări și studii efectuate în diverse țări ale lumii, industrializarea, urbanizarea și mobilitatea socială atrag după ele și o creștere spectaculoasă a ratei criminalității, criminalitatea urbană cunoscând o rată sensibil crescută comparativ cu cea rurală. Între factorii răspunzători de această diferență sunt:

controlul social scăzut la oraș unde oamenii nu se cunosc între ei în aceeași măsură ca în mediul rural și își "permit" mai des să încalce diverse norme, legi sau reguli știindu-se protejați oarecum de anonimat;

densitatea sporită a populației care limitează spațiul de acțiune și libertate de mișcare a indivizilor, cadru propice apariției unor conflicte și tensiuni în relațiile sociale;

Dificultățile de adaptare la un nou sistem de norme și reguli pentru persoanele venite din mediul rural în cel urban este prin ea însăși un factor de progres economic și social, dar, în același timp, statistic, s-a constatat că progresul social-economic a fost însoțit de creșterea criminalității.

1.2.3. FACTORI POLITICI

Influența factorilor politici în privința criminalității apare ca deosebit de puternică în două situații: războiul și revoluția.

1. RĂZBOIUL – războiul civil care constituie cea mai înaltă expresie a unei crize politice pe teritoriul unui stat, produce efecte puternic criminogene. Indiferent de natura conflictului, în timpul războiului civil se crează centri antagonici de putere, indivizii se polarizează, sistemul legislativ este ignorat complet, se instaurează haosul și anarhia socială și economică.

În acest context, infractorii de profesie au un câmp de acțiune ideal, iar starea de haos și anarhie încurajează la comiterea infracțiunii și persoane care nu au fost cunoscute anterior cu comportamente antisociale.

2. REVOLUȚIA – constituie o formă a luptei pentru câștigarea puterii politice, iar momentul de criză se repercutează asupra sistemului legislativ care nu mai este respectat, precum și asupra organelor de control social, care, fie că sunt eliminate, fie că nu-și mai pot îndeplini atribuțiile.

Atât în timpul desfășurării efective a evenimentelor revoluționare, cât și în perioada de tranziție care urmează, criminalitatea cunoaște o adevărată explozie, revenirea la limitele normale de stabilitate fiind dificilă.

1.2.4. FACTORI SOCIO-CULTURALI

În criminologie acești factori au un rol preponderent în socializarea pozitivă sau negativă a indivizilor și care, finalmente, îi conduc la săvârșirea faptelor antisociale.

1. FAMILIA – reprezintă celula de bază a societății fiind principala instanță de socializare al cărei rol funcțional în structura socială permite socializarea primară a copiilor și stabilizarea adulților.

Orice perturbare în interiorul structurii familiale are efecte importante asupra copilului, atât la nivelul adaptării sale în societate, cât și asupra structurii sale de personalitate.

Conduita antisocială apare îndeosebi în acele familii lipsite de preocuparea de a asigura o socializare corectă a copiilor – în general familiile divorțate sau despărțite – ori care în mod intenționat asigură acestora modele de socializare negative – familiile infractoare își implică copii în activități infracționale ori îi influențează pe calea imitației, împrumutându-le percepte morale contrare eticii societății.

În acele familii în care părinții nu muncesc, duc o viață parazitară, unde predomină lăcomia, egoismul, dorința permanentă de înavuțire, riscul apariției unor manifestări antisociale la copii este mult mai mare. În toate aceste cazuri delincvența rezultă ca un conflict între cultura proprie familiei infractoare și cea a societății.

2. NIVELUL DE INSTRUIRE ȘCOLARĂ – școala este menită să dezvolte aptitudinile, să formeze, să dezvolte și să consolideze atitudinile pozitive, pregătind pentru viață generația tânără.

Corelația dintre criminalitate și nivelul de instruire și educație nu poate fi neglijată. Indivizii cu un volum redus de cunoștințe, cu carențe educaționale pronunțate, fără o reprezentare exactă asupra valorilor și normelor sociale, nu discern binele de rău, licitul de ilicit.

Pregătirea școlară redusă, nivelul precar al cunoștințelor, anturajul necorespunzător, constituie o cale sigură spre delincvență.

Rolul în educație al școlii poate fi marcat de o serie de carențe care contribuie la formarea unei personalități neadaptate. Preocupată mai ales de rolul său informativ, școala poate scăpa din vedere rolul formativ, menirea sa educativă. Se produce astfel o ruptură între funcția educativă și funcția instructivă a școlii, educația fiind înlocuită cu școlarizarea. Elevii ajung să se grupeze în relații ierarhice, fragmentare care îndepărtează de școală pe cei mai puțin dotați, care se îndreaptă către anturaje în care își pot satisface nevoia de apreciere.

3. IMPACTUL ACTIVITĂȚILOR DIN TIMPUL LIBER – o formă de petrecere a timpului liber o constituie și asocierea în "bande", grupuri care se angajează deliberat în comiterea de infracțiuni. În anumite situații se constată aderența la spiritul violenței, cu efecte grave în plan social. Rolul creșterii delincvenței ca urmare a impactului activităților din timpul liber este inseparabil legat de problemele sociale ale integrării. În acest sens, neintegrarea economică și socială conduce la stări de frustrare și dezechilibru care generează infracționalitatea.

4. IMPACTUL MIJLOACELOR DE INFORMARE ÎN MASĂ – din studiile efectuate s-a revelat influența deseori negativă exercitată de mijloacele de informare în masă:

Cel mai îngrijorător fapt este acela că detalierea unor acte agresive – prin intermediul presei scrise sau audiovizuale – înseamnă contactul apropiat cu variate și ingenioase tehnici de luptă și mijloace de operare.

La copii și tineri îndeosebi, caracterul spectacular al acestor scenarii este un element în plus ce trimite la reproducerea lor în viața reală.

Conform opiniei psihologului David Myers, o anchetă efectuată într-o închisoare americană pe 208 subiecți a revelat că 9 din 10 deținuți au învățat noi trucuri din programele TV și 4 din 10 afirmă că au încercat să aplice în practică medelele criminale oferite.

Ilustrativ în acest sens este și un caz petrecut la noi în țară – este vorba despre Cornel Turcu, care răpește pe fiul (în vârstă de 8 ani) al unui patron, sufocându-l cu ajutorul unei pungi de plastic și scriind apoi cereri de răscumpărare tatălui acestuia. La anchetă, el mărturisește că a învățat acest MODUS OPERANDI din programele TV.

Un alt avertisment prin care mass-media poate influența negativ îl constituie desensibilizarea. Un organism specializat în comunicare de masă a numărat pe 10 canale ale televiziunii SUA în 18 ore de emisie nu mai puțin de 1846 de acte de violență. Astfel se stinge sau se reduce atitudinea empatică, de milă față de semenii noștri. Ceea ce se întâmplă pe ecran – violența fără îngrădiri emoționale ori morale – are șanse să se traducă în planul realului cotidian.

Un alt efect indezirabil îl constituie dezinhibiția; ceea ce atrage atenția este că, faptul reprobabil, deși finalmente sancționat, apare ca mijloc de satisfacere a unor interese, ca aducător de câștiguri.

Să nu uităm că, la noi, tranziția este sinonimă, în primul rând, cu sărăcia. Ori, în aceste condiții, prezentarea unor căi rapide de îmbogățire (jafuri, tâlhării, omoruri) are dezavantajul de "a da idei" potențialilor infractori.

O tendință firească a individului uman este aceea de a imita – ori mass-media oferă modele. În acest sens, un exemplu edificator este cel al SUA, în care între anii 1947-1968, datorită relatării cazurilor de suicid prin presă, acestea au crescut de peste 7 ori. Per a contrario, în Detroit se observă o scădere a cazurilor de suicid și crimă cu 40% datorită lipsei informațiilor.

5. STAREA CIVILĂ – studiile efectuate dovedesc faptul că dintre persoanele căsătorite și cele necăsătorite procentul cel mai mare de infractori îl oferă cea de-a doua categorie. Din rândul căsătoriților comit mai frecvent infracțiuni cei care nu au copii (copiii semnificând un plus de responsabilități care de regulă sustrag individul de la alte preocupări). De asemenea, din rândul persoanelor divorțate, și îndeosebi al celor care au divorțat de mai multe ori, se recrutează un procent mare de infractori. Ca o concluzie la aceste câteva aspecte se desprinde faptul că familia reprezintă un puternic factor de echilibru pentru cei care o întemeiază. Totodată trebuie subliniat și rolul determinant pe care familia, ca primă structură socială în care se află individul, îl are în creșterea, dezvoltarea și socializarea acestuia.

6. ALCOOLISMUL – ca flagel al societății moderne contribuie direct la creșterea morbidității, duce la neînțelegeri, conflicte și stări tensionale între oameni, constituind și factorul criminogen care este cel mai frecvent invocat de către cei ce comit infracțiuni. Cercetările legate de relația directă dintre alcoolism și infracțiune au demonstrat că alcoolismul singur nu conduce în mod fatal la aceasta ci, numai când este asociat cu anumite personalități anormale cum sunt persoanele accentuat colerice, impulsivii, înapoiații mintal. La instalarea și evoluția alcoolismului care este atât de des încriminat în etiologia comportamentului criminal se consideră că participă, deopotrivă, doi factori: personalitatea alcoolicului și influența mediului.

Trebuie făcută distincția între beția simplă și alcoolismul cronic. În primul caz, după ingerarea alcoolului apar tulburări psihosenzoriale: scăderea inhibiției, creșterea excitației, ceea ce conduce la o stare specifică a individului și anume, devine dispus, euforic, vorbăreț, încrezător în forțele lui fizice, paralel cu scăderea autocontrolului, cu exacerbarea unor sentimente și porniri instinctuale, aspecte care toate la un loc, constituie un fond propice comiterii unor infracțiuni cum sunt insultele, jignirile, loviturile, violurile și alte agresiuni care pot merge până la asasinat.

Alcoolismul cronic duce, de regulă, la diferite tipuri de psihoze cu caracter permanent ca deliruri sistematizate, halucinații, epilepsie alcoolică sau așa-numita demență etilică.

În România, după 1989, în ceea ce privește fenomenul criminalității, factorii tradiționali de risc în producerea și reproducerea acesteia au devenit mai puternici, acestora alăturându-li-se noi factori.

Pe fondul unei profunde crize politice, economice, sociale și morale marcată de necompetitivitatea economiei, de prăbușirea sistemului de protecție socială, de scăderea nivelului de trai, de creșterea șomajului și inflației, de confuzia sau chiar absența unor norme și valori, de slăbirea controlului social, riscul apariției și multiplicării unui tip de comportament deviant – ca un fenomen "normal" de adaptare la stare de anomie așa cum îl descrie Durkheim sau ca un comportament "inovativ" în viziunea mai pragmatică a lui Merton – crește foarte mult.

Încercând să explice ce ne leagă de comunism, Adam Michnic vorbește de un sindrom al prizonierului. "Când te afli într-o închisoare, cu porțile și ferestrele ferecate, cazi în disperare. Când ești eliberat ești fericit. După câteva ore ești cuprins de îngrijorare. În închisoare aveai câteva lucruri de care erai sigur: aveai ce să mănânci, unde să dormi, unde să te speli. Dar când momentul libertății, atât de mult așteptat a sosit, nu mai știi nici ce vei mânca, nici unde vei dormi, nici când te vei spăla. Comunismul asigura un minimum de siguranță cu prețul acceptării fără condiții a servituților. El propunea o imagine simplă a dușmanului. Propunea de asemenea egalitate în sărăcie. Sfârșitul comunismului și triumful libertății au produs o viață plină de riscuri și amenințări… .

Schimbarea care afectează, se pare, cel mai mult moralul individului este inegalitatea socială, diferențele de statut, care sunt deja evidente între diferite grupuri și pături sociale. Reacție cât se poate de firească după decenii de egalitate fie ea și în sărăcie.

Discrepanța între mijloace și scopuri capătă așadar astăzi o altă dimensiune. Înainte, cu excepția unei categorii restrânse de privilegiați, nivelul foarte scăzut de trai al majorității populației reducea aspirațiile la satisfacerea nevoilor minime de alimentație, căldură, îmbrăcăminte. Lipsa de bunuri materiale împingea la găsirea unor alternative, cel mai adesea ilicite, dar tolerate.

Ori, în viața oamenilor de astăzi a apărut o modificare sensibilă a scopurilor. Apariția de bunuri și produse nemaiîntâlnite înainte pe piața românească a produs o schimbare în aspirațiile indivizilor. Vor mai mult dar, au tot mai puțin pentru a le achiziționa. Foarte mulți "inovează", mai ales tinerii, apelând cel mai adesea la furturi. Studiul statistic arată că ponderea cea mai mare în volumul criminalității o au infracțiunile împotriva proprietății.

Astăzi, frica, ce constituia principalul instrument de control social în regimul totalitar, a dispărut. Societatea civilă aflată în curs de refacere nu a reușit să pună nimic în locul fricii. Legea nu numai că nu și-a recăpătat autoritatea, ba dimpotrivă aceasta pare a fi în continuă scădere. Încrederea în poliție, parchet și justiție este foarte scăzută. La nivelul politicii penale s-a produs o relaxare (dezincriminarea unor fapte, abolirea pedepsei capitale, introducerea cauțiunii).

La nivel microsocial se înregistrează, de asemenea, o scădere a prestigiului și autorității instanțelor de control social. Tipul de comportament deviant "la vedere" care sfidează direct normele sociale este semnificativ în acest sens.

În prezent se remarcă modificări în sensul creșterii sensibile a violenței de tip utilitar (tâlhăriile, omorul din interes material) sau asociate crimei organizate (îndeosebi traficul de stupefiante, furturile de mașini, proxenetismul). O noutate este și aceea că a crescut numărul faptelor de violență în care victima este necunoscută pentru infractor, iar riscul de a deveni victima unor astfel de infracțiuni s-a mărit.

Cu privire la infracțiunile de amenințare și de șantaj, se poate spune că, în raport cu numărul relativ redus al acestor infracțiuni care ajung în fața instanțelor penale, în realitate numărul acestora este mult mai mare. Acest fenomen poate fi explicat prin faptul că acțiunea penală în ceea ce privește infracțiunea de amenințare se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar persoanele amenințate, în cele mai multe cazuri, nu depun plângere la organele abilitate; de asemenea, infracțiunea de șantaj este destul de dificil de probat, iar în alte cazuri, de ce să nu spunem, unii se lasă șantajați pentru a nu se face cunoscute anumite fapte reprobabile (licite sau ilicite) pe care le-au săvârșit.

Criminalitatea este pentru unii un mijloc de asigurare a existenței, în timp ce pentru alții ea constituie un mijloc de a simți plăcerea unei activități intense care le aduce bogăție inaccesibilă altfel; poate fi o reacție de supraviețuire în fața unui pericol sau poate fi o modalitate de afirmare a sinelui.

Totuși cu certitudine activitatea criminală este un răspuns la ceea ce oamenii au căutat din toate timpurile: plăcere, bogăție, securitate, putere și glorie.

Aceasta este și explicația menținerii ei în toate societățile umane și tot de aici pleacă și importanța oportunităților pe care le oferă viața cotidiană.

Secțiunea a II- a :

PREVENIREA ȘI COMBATEREA INFRACȚIUNILOR

Preocuparea oricărei societăți pentru prevenirea sau diminuarea criminalității este determinată de trei rațiuni fundamentale:

infracțiunea subminează încrederea indivizilor în capacitatea autorităților de a le garanta securitatea și protecția;

infracțiunile și delictele penale împiedică funcționarea deziderabilă și predictabilă a vieții sociale, atentând la exigențele ei de ordine;

"costurile infracțiunii sunt extrem de ridicate atât din punct de vedere economic cât și social-uman”.

Infracționalitatea, violența și în special crima reprezintă trăsături caracteristice incontestabile ale sfârșitului de mileniu, îmbinate în mod paradoxal cu cibernetica, electronica și în general cu știința, care le favorizează propagarea, reverberând concomitent ecoul spre milioane de spectatori.

Pe măsură ce ne-am apropiat de sfârșitul secolului XX am asistat la o vertiginoasă creștere a ratei criminalității. Cifrele sunt impresionante și în același timp alarmante.

Se observă că, în mod paradoxal, în țările foste comuniste schimbările radicale la nivel economic și politic au avut ca efect negativ creșterea criminalității, care dobândește o mai bună organizare și profesionalism, are un caracter mai agresiv, crește numărul prejudiciilor cauzate. Se înregistrează o creștere a numărului infracțiunilor economice, pe lângă cele contra vieții. Controlul statului asupra lor este destul de slab în unele țări, asistând în prezent la o "erodare constantă a imaginii instituțiilor statului și a ideii de justiție în general".

Comportamentele agresive vizează persoane, colectivități sau entități neselectate, au motivații dintre cele mai bizare și s-au răspândit pe toate meridianele fără a mai fi corelate cu gradul redus de cultură, apartenență etnico-religioasă ori cu orânduirea politică. Numărul persoanelor înclinate spre agresivitate accentuată este în creștere incluzând tineri sau maturi, analfabeți sau titrați, săraci sau bogați, atei sau sectanți, însă se poate afirma că proliferarea violenței este în strânsă relație cu gradul de permisivitate morală și penală.

În ceea ce privește prevenirea, aceasta a reprezentat dintotdeauna unul dintre capitolele importante ale științelor penale.

La nivelul deciziei de politică penală – în multe state aparținând unor zone geografice dintre cele mai diferite – s-a înțeles că adoptarea unor măsuri de prevenire a criminalității poate avea un impact mult mai puternic asupra evoluției fenomenului, fiind totodată – în cadrul unei evaluări globale complexe – o soluție mai rentabilă în raport cu costul general al crimei.

În România, după 1989, activitatea în câmpul prevenirii criminalității a stagnat. Fiind considerată ca un atribut al fostului regim comunist, ponderea sa în cadrul strategiilor de combatere a crimei a înregistrat o considerabilă diminuare. Din nefericire, fenomenul criminalității a luat amploare, devenind organizat, specializat, manifestându-se sub forma unor rețele formale și informale de organizații și indivizi. În acest context, elaborarea unui program eficient de reducere a criminalității se impune a fi impetuos adoptat.

Ideea prevenirii criminalității aparține filozofilor antichității. Platon, marele filozof grec, a propus înlocuirea ideii retributive cu ideea de utilitate socială a pedepsei, conform căreia scopul sancțiunii trebuie să fie prevenirea generală (prin forța exemplului) și prevenirea specială (ca efect intimidant al pedepsei). Platon arăta …"căci nimeni nu pedepsește pe cei care săvârșesc nedreptatea numai și numai pentru acest lucru, anume pentru că au greșit, cel puțin în cazul că cineva nu se răzbună ca un animal fără judecată; cel care însă încearcă să pedepsească cu judecată nu pedepsește pentru greșeala comisă – căci lucrul săvârșit nu se poate îndrepta – ci pentru viitor ca să nu mai repete greșeala nici el, nici altul, văzând că acesta este pedepsit”. În opera sa asupra legilor Platon considera că …"oricine va face rău altuia prin furt sau violență, va plăti persoanei lezate… în orice caz o amendă întotdeauna egală cu prejudiciul până la indemnizarea completă. El va plăti de asemenea, pentru acest delict, o penalitate suplimentară în scopul îndreptării sale…”.

Discipol al lui Platon, marele gânditor antic Aristotel, în lucrarea sa "Arta retorică și arta poetică, a evaluat importanța rolului preventiv al pedepsei, afirmând că o persoană comite o crimă atunci când nu se așteaptă la nici o pedeapsă, ori atunci când avantajele obținute din fapta prohibită precumpănesc în fața pedepsei.

Este foarte adevărat că, cetățeanul obișnuit, poate să fie tentat de o activitate care prin particularitățile ei aduce celui care o desfășoară avantaje imediate cu un minim de costuri.

Beneficiul crimei este un fapt real și de aceea nu mai surprinde pe nimeni dacă anumiți indivizi se pot lăsa tentați de crimă. De aceea, este absolut necesar ca acest control social să intervină cu fermitate și să introducă pe lângă costurile intrinseci reduse si un cost extrinsec care să constea într-o descurajare eficientă.

Reprezentând preocuparea factorilor instituționali și neinstituționalizați cu atibuții de socializare și control social, prevenirea și tratamentul criminalității urmăresc, pe de o parte, eliminarea și diminuarea cauzelor și condițiilor generatoare de delincvență, iar pe de altă parte resocializarea și recuperarea morală și socială a persoanelor cu comportamente aflate în conflict cu legea penală. Ele se realizează printr-un ansamblu de măsuri juridice și extrajuridice, menite să prevină și să combată multiplicarea și proliferarea actelor criminale în diferite medii sociale, prin realizarea protecției și apărării sociale a indivizilor, grupurilor și instituțiilor față de diferite acte delincvente, restabilirea ordinii sociale și normative perturbate prin delicte, repararea prejudiciilor, recompensarea victimelor și sancționarea și pedepsirea criminalilor. Pentru acest motiv, prevenirea și tratamentul crimei și criminalității presupune atât elaborarea unor politici penale eficiente de combatere și neutralizare a diferitelor delicte și crime din societate, cât și aplicarea unor programe și soluții sociale, economice și culturale de sprijinire a indivizilor defavorizați social sau care să diminueze, pe cât posibil, diferențele de inegalitate, status și putere dintre indivizi și grupuri sociale.

Conceptul de prevenire comportă două delimitări:

1. prevenire predelictuală – proces social neîntrerupt, ce implică un ansamblu de măsuri sociale, luate în temeiul legii, de organele de stat în strânsă conlucrare cu diferite asociații, în vederea preîntâmpinării și eliminării riscurilor eventuale de comitere de infracțiuni, prin identificarea, neutralizarea și înlăturarea surselor socio-umane subiective și obiective, care sunt susceptibile să determine, să înlesnească ori să favorizeze, comiterea de fapte antisociale, măsuri destinate să contribuie în mod esențial la educarea permanentă a tuturor membrilor societății în spiritul respectării neabătute a exigențelor legii penale, a ordinii de drept.

2. prevenire postdelictuală – care desemnează ansamblul de măsuri de resocializare a celor care au suferit o condamnare, luate în temeiul legii, fie de organele de stat competente să pună în executare pedeapsa (când pedeapsa se execută în detenție) fie de colective de oameni ai muncii și conducerea unei unități (când pedeapsa se execută prin muncă) în vederea evitării recidivei.

Kaiserconsidera prevenirea ca fiind "un ansamblu de măsuri, care au ca obiect specific, limitarea amploarei și gravității fenomenului infracțional, fie prin reducerea oportunităților de a comite infracțiuni, fie prin influențarea delicventului potențial ca și a publicului în general". Iar R. Gassin înțelege "orice activitate de politică penală care are ca finalitate exclusivă sau parțială limitarea posibilităților de apariție a unui ansamblu de acțiuni criminale, făcându-le fie imposibile, fie mai dificil de realizat, fie improbabile, cu excluderea a ceea ce decurge din amenințarea unei pedepse, ca și din aplicarea sa."

Autorul francez, mai sus citat, identifică cinci limite principale în activitatea de control și prevenire. Astfel o primă limită ține de infracțiuni în sensul varietății acestora și a imposibilității de a putea fi toate prevenite doar prin procedeele criminologice preventive.

Și în opinia altor autori, atunci când este vorba de o violență, măsurile de reprimare au prioritate față de măsurile cu caracter preventiv.

A doua limită ține de indivizi, de sensibilitatea lor la metodele preventive și, în anumite cazuri, de starea lor mentală sau de trăsăturile personalității lor, care pot influența și chiar determina hotarârea luată în momentul dat.

A treia limită privește tehnicile de prevenire utilizabile. În primul rând, nu toate tehnicile sunt pertinente. În al doilea rând, chiar dacă sunt adecvate, unele tehnici au un cost care excede economia care se realizează prin aplicarea lor. În al treilea rând, unele tehnici produc efecte perverse, în special prin inițierea unor autori potențiali sau prin amplificarea artificială a sentimentului de insecuritate în rândul populației.

A patra limită, identificată de Gassin, rezultă din însăși concepția pe care societatea o are făță de valorile ori practicile sociale. Unele dintre aceste practici pot fi în contradicție cu prevenția criminalității și pot duce, astfel, la recăderi criminogene. Prevenția găsește limite în ponderea acestor concepții și nu face câtuși de puțin altceva decât de a pune în loc procedee de neutralizare a acestor efecte criminogene (cum ar fi divorțul, de exemplu, în anumite situații conflictuale grave în familie).

A cincia limită provine din aceea că prevenția nu este mare lucru dacă ea nu este prelungită prin represiune. În caz de eșec al prevenirii, societatea nu este dezarmată, deoarece ea dispune de ultima sa armă, și anume represiunea. Se poate spune, fără a forța lucrurile, că nu există prevenire fără represiune.

Prevenirea fenomenului infracțional este greu de realizat pentru că ar însemna, concret, intervenția autorităților publice sau a Guvernului în sfera libertății de acțiune sau a vieții private. Încălcarea acestora va conduce la crearea de tensiuni în domeniul autodeterminării și libertății individuale a cetățenilor. Un control cuprinzător al comportării sociale nu poate fi o formă eficace a prevenirii fenomenului. Este inutil să menționăm că orice apropiere de acest model de combatere nu își are locul într-o societate liberă, constituită democratic – cu atât mai mult după experiențele din Europa de Est.

Trebuie să se ia în considerare respectarea vieții personale a individului, dreptul la autodeterminare și responsabilitatea cetățenilor. De aceea, spre exemplu, statul si societatea pot numai să influențeze răspunderea părinților pentru educarea copiilor lor, atunci când există riscuri evidente în ceea ce privește comportamentul acestora. Măsurile vor fi, mai întâi, educative, de cooperare, ceea ce înseamnă că persoanele interesate trebuie să fie implicate în acest proces și numai după aceea, în caz de eșec, măsurile pot deveni represive.

Dar, trebuie să fim conștienți că, sub nici o formă nu pot fi excluse toate riscurile pentru individ și societate. Prin urmare, aceasta înseamnă că prevenirea fenomenului în totalitate, nu poate fi o politică rațională și rezonabilă în domeniul combaterii stării criminale.

Criminalitatea face parte, cum se știe, din societate, uneori pătrunzând în cele mai adânci cute ale sale, încât prevenirea nu o poate suprima în întregime, iar societatea nu poate rămâne pasivă în fața acestor situații.

Se constată că, în pofida bazelor teoretice, metodologice și tehnice, din ce în ce mai solide și sofisticate, legiuitorul penal n-a reușit să impună societăților noastre democratice ansambluri legislative apte să asigure un răspuns coerent, limpede și complet la problemele criminalității. Se pare că progresul social în domeniul prevenirii și combaterii acesteia nu corespunde complexității și realității fenomenului care evoluează foarte rapid și nu întotdeauna în același sens.

Funcționarea sistemului preventiv este legată de foarte strânsa colaborare reciprocă dintre stat, populație și instituțiile guvernamentale locale, ca și de cooperarea dintre guvern, biserică și mass-media.

Corelația dintre crimă și dezvoltarea economică indică dimensiunea problemei criminalității și semnalizează necesitatea unei politici flexibile. Astfel, politica prevenirii delincvenței trebuie sa fie sub o constantă urmărire, evaluare și adaptare.

BIBLIOGRAFIE:

I. LEGISLAȚIE

1. Constituția României de la 1991;

2. Codul Penal Carol al II-lea (1937);

3. Codul Penal din Transilvania, tradus de Ioan I. Predovici judecător la Trib. Oradia-Mare, Ediția a II-a, revăzută, 1923, Tipografia Adolf Somnenfeld Soc. Anon., Oradia-Mare;

4. Codul Penal de la 1969 cu modificările și completările aduse;

5. Noul Cod Penal francez (Nouveau Code Penale entree en vigoeur le 1 mars 1994, Ed. Dalloz, 1994);

6. Codul Penal italian (Codice Penale – Codice di procedura penale, Casa Editrice "Universale", Roma, 1964)

Codul Penal spaniol

Codul Penal elvețian

9. Codul Penal suedez;

II. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII:

Prof. univ. dr. GHEORGHE NISTOREANU, prof. univ. dr. ALEXANDRU BOROI, – Drept Penal. Partea specială, Editura All Beck, București, 2002

Prof. univ. dr. GHEORGHE NISTOREANU, prof. univ.dr. ALEXANDRU BOROI, prof. univ. dr. IOAN MOLNAR, prof. univ. dr. VASILE DOBRINOIU, prof. univ. dr. ILIE PASCU, prof. univ. dr. V. LAZĂR – Drept Penal. Partea specială, Editura Europa Nova, București, 1999

Prof. univ. dr. GHEORGHE NISTOREANU și lector univ. dr. COSTICĂ PĂUN, Criminologie, Editura Europa Nova, București, 2000

VINTILĂ DONGOROZ- Explicații teoretice ale codului penal, vol III, Editura Academiei R. S. R., București 1971

TEODOR VASILIU și alții – Codul Penal comentat și adnotat, Editura științifică și enciclopedică, București 1975

VINTILĂ DONGOROZ – Codul Penal "Regele Carol II" adnotat, partea specială, vol III, Editura Librăriei SOCEC & Co., S.A., București, 1937

Prof. univ. dr. VASILE DOBRINOIU, lector. univ. NICOLAE CORNEA – Drept penal. Partea specială – Teorie și practică judiciară, vol I, Editura Lumina Lex 2000

OCTAVIAN LOGHIN, AVRAM FILIPAȘ – Drept penal român – partea specială, Casa de Editură și Presă "Șansa" S.R.L., București 1992

OCTAVIAN LOGHIN, TUDOREL TOADER – Drept penal român. Partea specială, București, Editura "Șansa", 1999

GHEORGHIȚĂ MATEUȚ – Drept penal. Partea specială – Sinteza de teorie și practică judiciară, vol I, Editura Lumina Lex, București, 1999.

GHEORGHE DIACONESCU – Infracțiunile în Codul penal român, Editura "Oscar Print", București, 1997.

O. A. STOICA – Drept penal. Partea specială, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1976.

LIDIA BARAC, Constantele și variabilele dreptului penal, Editura All Beck, București, 2001.

Prof. univ. IOAN MURARU – Drept Constituțional și instituții politice, Editura Actami, București, 1998.

I. OANCEA, Probleme de criminologie, Editura ALL, București, 1994

VALERIAN CIOCLEI, Manual de criminologie, Editura All Beck, București, 1998.

VALERIAN CIOCLEI, Mobilul în conduita criminală, Editura All Beck, București,1999.

Prof. univ. dr. RODICA MIHAELA STĂNOIU, ORTANSA BREZEANU, TIBERIU DIANU, Tranziția și criminalitatea, Editura Oscar Print, București, 1999.

ORTANSA BREZEANU, Prevenirea criminalității la început de mileniu, Editura Fundației România de Mâine, București 2001.

GABRIELA PALITIC, Criminologie, Editura Fundația Chemarea, Iași, 1996.

MEDEANU TIBERIU-CONSTANTIN, Crime și criminali – Geneza crimelor și descoperirea criminalilor, Editura Lumina Lex, București.

TUDOR AMZA, Criminologie teoretică – Teorii reprezentative și politică criminologică, Editura Lumina Lex, București, 2000.

GHEORGHE MIHAI, VASILE POPA, Repere criminologice. Ipoteze. Teorii. Soluții., Editura Lumina Lex, 2000.

SORIN RĂDULESCU, DAN BANCIU, Sociologia crimei și criminalității, Editura Șansa S.R.L., București, 1996

SORIN M. RĂDULESCU, Sociologia devianței. Teorii, Paradigme, Arii de cercetare, Editura Victor, București, 1998.

C. PĂUNESCU, Agresivitatea și conduita umană, Editura Tehnică, București, 1994.

Prof. univ. dr. VASILE POPA, conf. univ. dr. I. DRĂGAN, lector univ. drd LUCIAN LĂPĂDAT, Psiho-sociologie judiciară, Editura Lumina Lex, București, 1999.

Prof. univ. dr. ȘTEFAN GEORGESCU – Filosofia dreptului – O istorie a ideilor. Partea I – Editura All Educațional S.A. 1998

Prof. univ. dr. MARIA VOINEA și lector univ. dr. FLORIN DUMITRESCU – Psihosociologie judiciară, Editura Sylvi, București, 1999.

I. RADU, P. ILUT, L. MATEI, Psihologie socială, Editura EXE SRL, Cluj-Napoca, 1994.

Prof. univ. dr. VICTOR DUCULESCU, lector univ. drd. CONSTANȚA CĂLINOIU. GEORGETA DUCULESCU – Constituția României – comentată și adnotată, Editura Lumina Lex 1997

III. STUDII, Articole din Reviste de Specialitate:

Prof. univ. dr. ADRIAN NĂSTASE "Universalitatea, indivizibilitatea și interdependența drepturilor omului", în Revista Drepturile omului nr. 3/1995 (editată de Institutul Român pentru Drepturile Omului)

DAN MARȚIAN "Declarația universală a drepturilor omului – Gânduri la un moment aniversar", în Revista Drepturile omului nr. 4/1998 (editată de Institutul Român pentru Drepturile Omului)

Prof. univ. dr. IRINA MOROIANU ZLĂTESCU " Un ideal comun pentru toate națiunile: Declarația universală a drepturilor omului", în Revista Drepturile omului nr. 4/1998

Declarația universală a drepturilor omului

L. BIRO – Criterii distinctive între infracțiunea de șantaj și cea de tâlhărie, în Revista Dreptul nr. 4/1971

VALERIU CIUCĂ – Tâlhărie. Șantaj. Deosebiri. Criteriul distanței în timp dintre momentul amenințării și momentul traducerii în fapt a conținutului amenințării, în teza alin. 2 a art. 194 C.Pen., în Revista română de drept.

IV. PRACTICĂ JUDICIARĂ:

TUDOREL TOADER – Drept penal român partea specială – Culegere de probleme din practica judiciară, Casa de editură și presă "Șansa" S.R.L., București 1996

V.PAPADOPOL , M. POPOVICI – Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Editura științifică și enciclopedică, București,1977.

V.PAPADOPOL , M. POPOVICI – Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980, Editura științifică și enciclopedică, București, 1982.

Dr. GEORGE ANTONIU, dr. CONSTANTIN BULAI – Practică judiciară penală, vol.III, Editura Academiei Române, Institutul de Cercetări Juridice, București 1992

C. SIMA – Codul penal adnotat cu practică judiciară 1969-2000, București, Editura Lumina Lex, 2000.

Revista Dreptul nr. 4/1997

Revista de Drept Penal nr. 1/2000, Curtea Supremă de Justiție, s. pen., decizia 1979/1998.

Revista Română de Drept nr. 7/1966, Trib. Reg. Suceava, dec. pen. nr. 185/1965

Revista română de Drept nr. 1/1974, Trib. Jud. Galați dec. pen. nr. 850/1972

Revista română de Drept nr. 3/1974, Trib. Supr., Secț. pen., Compl. mil., dec. nr. 19/1973

Revista română de Drept nr. 10/1978, Trib. Supr., Secț. pen., dec. nr. 883/1978

Revista română de Drept nr. 6/1986

Revista română de Drept nr. 8/1987

Buletinul Jurisprudenței – Culegere de practică judiciară a Curții de Apel Iași pe anul 1998

Buletinul Jurisprudenței – Culegere de decizii ale Curții Supreme de Justiție pe anul 1999

Buletinul Jurisprudenței – Culegere de practică judiciară a Curții de Apel Suceava pe anul 1999.

Jurisprudența penală a Curții de Apel Bacău pe anul 1997, Editura Lumina Lex , București,1998.

Tribunalul municipiului București – "Culegere de practică judiciară penală pe anul 1991", Casa de editură și presă "Șansa" SRL, București, 1993.

Tribunalul municipiului București – "Culegere de practică judiciară penală pe anul 1992", Casa de editură și presă "Șansa" SRL, București, 1993