Elemente de tempo, agogica și dinamica în cadrul stilurilor [616213]

Elemente de tempo, agogica și dinamica în cadrul stilurilor
muzicale Clasic și Romantic

I. Geneza muzicii:

Conform muzicologului francez Jaques Chailley născut în anul 1910 – decedat în anul 1999, originea
muzicii se situează într -un trecut foarte îndepărtat, începuturile datând cu circa 40000 de ani în urmă.
Pe parcursul anilor de cercetare s -au emis mai multe ipoteze legate de modalitățile omului de a face
muzica.
În antichitate Lucretius Corus (n99 – 55 I Hr) în scrierea " De renum natura" și " D emorit" (470 – 360
I Hr) credeau că intenția omului era aceea de a imita natura astfel comunicându -și stariile.
Cele mai vechi instrumente de percuție și de suflat provin de la sfârșitul erei paleolitice.
Procesul muncii, practică religioasă, magia toate a u contribuit la închegarea primelor rudimente
muzicale menite să exprime stări afective conștiente.
În preist orie avem informații despre activitati legate de muzi ca și rolul ace stora în vremurile trecute .
Acest lucru se datorează lipsei dovezilor, rămânând u-ne doar câteva instrumente rudimentare care ne
ajută să stabilim mărturiile unor prime trepte ale omului în cultura muzicii dar din păcate nimic mai
mult.
Primele date legate de ritmică și tempo apar odată cu manifestările muzicale care erau legate de vi ață
de toate zilele.
Ritmul cântecelor provenea de la ritmarea gesturilor. Deasemenea mai avem ritualurile de nuntă sau
cele funebre cât și activitatea magică care presupun stări emoționale puternice.
Odată c u inceperea perfecți onarii instrumentelor a apar ut si profesioni stul care știa să le folosească,
cunoscându -se departajarea dintre executant și auditor.
Prin p ractică muzicală s-a ajuns la configurarea unor formule muzicale, ritmarea fiind însoțită de
inflexiuni ale înălțimii, hotărâtă de expresia cuvân tului. Deasemenea miscrarea provenea din emotia
care venea odata cu îndeletnicirea, metrul fiind regulat.
Primele date ne arată că tempo -ul varia în funcție de conținutul textului. Apar primele formule ritmice,
cântecele puteau fi însoțite de bătăi de palm e pentru marcarea accentului. Pe lângă metrul regulat
apare o configurare sintactică cu simetrii și asimetrii.

Muzi ca din vremurile îndepărtate a evoluat mereu d atorita dorinț ei omului de exterioriza re și de
descifrare a misterel or universului.

I.1 Tempo -ul, ritmică și dinamica în Antichitate

Orientul Antic

Antichitatea este perioada istoriei corespunzând mai multor civilizații vechi: Antichitatea orientală și
Antichitatea Clasică. Ea se întinde din perioada preistorică și, după unii istorici, până la împăratul
bizantin Nerachius sec VII d Hr.
Cele mai vechi documente muzicale din orientul antic se referă la mileniul VI și III I Hr. Culturile
Antice în general ne -au lăsat documente în legătură cu ritmul, aceste conțin în general numai teorii
despre elementele ritmului, ele reprezintă conștientizarea pentru prima dată în istorie o problemei
parametrului ritm. Culturile antice de la care ne -au parvenit documentele teoretice sunt Grecia și
India.
Ca și în preistoria omenirii la toate popoarele din Orien tul Antic, muzica avea ca și scop expresia
diferitelor îndeletniciri sau a stărilor emoționale. Grecii au imprumutat teoria cosmogonica in care se
spune ca muzica este intruchiparea Comosului de la popoarele orientale .Acestia considerau ca fiecare
divinitat e sau personaj mitic era atribuit unui sunet al scarii musicale. Lafel Babilonienii considerau că
fiecare sunet al gamei reprezenta o planetă.
Știința muzicală Indiană cuprindea teoria sunetelor și cel orchestrei gramatică și metrica textelor
cantate.
Formulele ritmice ale Indieniilor erau in numar de 120 iar teoria lor clasica considera sunetul vocal ca
fiind produs de catre cap, gat sau piept . Prin tratatele teoretice cât și bogăției ritmice modale, muzica
indiană a îmbogățit și alte culturi muzicale. Pentru muzica europeană este importanta transmiterea
prin intermediul Arabilor instrumentele cu arcuș.
Un pas înainte în această perioadă l -au făcut instrumentele, ca re încep să fie folosite individual astfel
incep primele premise ale muzicii autonome.
O importantă contribuție adusă ritmului și tempoului prov in din partea poporului Chinez. Acestia
ne-au lasat scrieri care ne aduc la cunostinta ritmul, ei avand numeroase moduri printer care 60
principale si 24 complementare.
Desi ritmul muzical are o legatura puternica cu ritmul dansului si cel al poeziei, teoriile ritmice antice
aduc reguli exacte de executie.

Grecia Antică
Spre deosebire de Orientul Antic unde avem doar relatari despre muzica, Grecia Antica ne aduce pentru s tudiu
de la numeroasele scrieri stiintifice, literatura filosofica, documente scrise pana la o bogata etnografie.
La dezvoltarea artei muzicale ulterioare cultura antica Greaca a avut o mare importanta.
Cele mai vechi documente din spațiul cultural europe an,ne-au fost oferite de Greci, ele nu au fost
multe din pacate, acestea fiind doar zece . Documentele ne arata melodii simple scrise într -un sistem
de notație nu bine definit . Din cele zece documente putem să menționăm începutul unei “Ode de
Pândar”, 521 – 441 I Hr., tragedia “Orestia “, de Euripide sec V I Hr. cât și imnurile vechi grecești
“imn către soare” și “imn către Nemesis”, atribuite lui Mesomede din Creta 130 I nainte de Hr. și
imnul către “Muza unui necunoscut”.
Daca in fragmentul din Orestia gasi m un ritm declamatoriu liber, in ultimile trei imnuri mentionate
putem gasi o ritmica bazata pe diferite formule uniforme, clare si regulate. Muzica veche Greaca are
un ritm predominant ordonat care respecta metrica textului si este monodica. Melodia are u n profil
moderat cu unduire fără salturi mari.
Muzica fiind considerate printre disciplinele de baza ale filosofiei si stiintei de catre filosofi, acestia
ne-au lasat o bogata literature care se refera la sistemul theoretic grec. Pitagora de exemplu a stab ilit
legi numerice care ne arata ca raportul musical guverneaza miscarea sufletului cat si a universului. Un
alt filosof, Aristotel a subliniat rolul muzicii in educatie.
Muzica avea ca si baza un sistem de organizare ritmic bazat pe picioare metrice, format din doi timpi.
Un picior metric se compunea din silabe scurte (Thesis) si lungi (Ansis), Grecii avand o ritmica
cantitativa.
In melopeea greaca, cea mai des intalnita constructie era Triada. Aceasta era compusa din strofa,
antistrofa si epode. De re gula se gaseau ritmuri uniforme cu un ethos definit si o structura metrica, dar
se produc si schimbari la structura ritmica (metabole) care duceau la kodificarea Ethosu -lui.
Moduriile dadeau un anumit caracter melodiei deoarece proveneau din diferite zone ale Greciei si
Asiei mici unde se cantau formule musicale specific regiuniilor.
Deoarece moduriile proveneau din Asia mica si din tinuturiile orientale profilul diverisificat si bogat
demonstreaza sinteza operata de cultura Elina in care s -au imperecheat e lemente bastinase (dorian) cu
elemente din Tracia (frigian) si elemente asiatice (mixolidian).
Ultimele secole inainte inainte de Hr au adus un impact asupra culturii musicale Grecesti, iar aceasta
incepe sa -si piarda din splendoare. Ea devine din ce in ce mai mult doar o modalitate de diveritsment,
un adjuvant al eroticii si al ospetelor. Romanii au contribuit la pervertirea vietii artistice line,
revitalizandu -si in schimb cultura proprie.

Roma Antică

Despre cultura muzicală romană avem informații din scrieri și din iconografie.
Datorita formarii in decursul mai lutor secole de cuceriri si asimilari ale altor popoare , Poporul
Roman maiifesta un spirit rational si lucid. Acestia au avut mai putine inclinari spre speculatii
teoretice iar viata lor artist ica provenea in mare parte de la Greci.
Romanii au asimilat Cultura Greaca fara a o duce, insa, spre inaltimi. I -au subliniat caracterul de
divertisment ducand la extreme magnificul si fastul serbariilor, iar in teatru muzica si -a pierdut
valoarea sa. Cantecul solo ia locul corului antic iar arta Hristrionilor si a Mimilor evolueaza in ciuda
genuriilor cu profil artistic.
In perioada imperiului o impresie deosebita in manifestariile musicale o aduc mariile ansambluri desi
calitatea lor este indoielnica, virtuozitatea vocala si instrumentala incepe din ce in ce mai mult sa
inlocuiasca expresivitatea.
Puteam spune ca apanajul aristrocratiei devin muzica vocala si cea instrumental iar profesorul de
muzica, o persoana foarte cautata. Horatiu ne spune in scr iile sale despre practia muzicala din mijlocul
aristrocratiei romane, care precizeaza ca anumite femei ajungeau sa compuna, un exemplu ar fi iubita
lui Catillina – Saturnia.
Despre un cor de fete si baieti ne vorbeste Aulus Gelus care ne spune ca acestia ca ntau la banchete,
piese de Sapho si Ana Creon. In schimb Martial se pronunta hotarat contra muzicii de la ospete.
O alta persoana care se ocupa de teoria greaca a Ethosu -lui si practica muzicala este Cicero care ne
arata ideiile estetice ale Romanilor. Ace sta ne prezinta in volumul de oratorie , modul de emitere si
nuantele acestora care ne arata ca fiecare miscare sufleteasca se exprima prin sunete adecvate si
corespund stariilor sufletesti.
In ultimile trei secole ale Antichitatii sec II -IV dupa Hr concept iile despre muzica arata, pe de o parte,
decadenta culturii antice, iar pe de o alta parte, strecurarea concepteelor mistice orientale si, cel mai
important, dezvoltarea unei noi culturi, in care Biserica Crestina aduce un character religios creatiei
music ale artistice.
Lumea antica se prabuseste, Popoarele migratoare incep sa loveasca Poporul Roman iar o noua
cultura incepe sa se dezvolte, care poarta pecetea crestinismului, care se raspandeste in spatial
European.

I.2 Tempo -ul, ritmică și dinamica în Evul Mediu

Plămădirea culturii creștine s -a produs simultan cu decăderea artei eline. Pornit din Iudeea și Siria, creștinismul
s-a întins în bazinul Mediteranei și a îmbinat misticismul iudeo -oriental și filosofia elenă cu învățătura și
morala creștină.

Numeroase scrieri conțin considerații asupra rolului muzicii de cult și despre practica muzicală a diferitelor
comunități. Avem informații de la Philon din Alexandria (sec. I), care confirmă preluarea cântărilor sinagogale
de către creștini, iar scriitorul roman Pliniu cel Tânăr (sec. I) ne vorbește într -o scrisoare despre cântul antifonic
al creștinilor. Tertulian (160 -240) menționează practica psalmodiei și a imnurilor, iar de la Origen (185 -254)
aflăm că fiecare comunitate își executa cântările în limba ei proprie, el conferind instrumentelor un caracter
simbolic.
Despre forța expresivă a muzicii, despre înrâurirea ei asupra sufletului și despre rolul ei în răspândirea credinței
se ocupă în scrierile lor Sf. Vasile cel Mare (sec. al IV -lea), Ieronim (sec. IV-V), Ambrosius de Milan
(333-397), Augustinus Aurelianus din Hippona (sec. IV -V) și Ioan Hrisostomul, episcop al Constantinopolului
(sec. IV -V), acesta din urmă amintind de cântecele laice și circumstanțele în care ele se practicau.
Evul Mediu inscrie i n evolutia melodiei doua stiluri religioase crestine: melodica bizantina si melodica
gregoriana precum si stilul laic – identificat in parte cu folclorul popular al fiecarui popor, dar si cu muzica
oraseneasca, cavalereasca.muzica religioasa are la baza Ps almii lui David.

Muzica Bizantina

In Bizant, in secolele 4 -8 , muzica religioasa si -a conturat caracterele , fiind cunoscuta azi drept muzica
bizantina – care este vocala omofona(monodica).
Cel mai important reprezentant , a fost Sf. Ioan Damaschinul(sf. Sec. al 7 , inc. sec al 8).contributia sa esentiala
o reprezinta OCTOIHUL – aranjat dupa cele 8 glasuri (ehuri).
Genuriile bizantine au aparut si au avoluat treptat incepand de la tropare (Incercari facute pentru intonarea
psalmuriilor). Acestea au aparut in mijlocul secolului al V -lea si este cea mai importanta forma imnografica
bizantina. De la aceasta stau la baza forme mai evoluate precum Condacul si Canonul.
Anthimos si Timocles precum si imparatul Justinian sunt printre primii autori de tropare menti onati. Ulterior
numarul troparelor a crescut mult, ele devenind piese independente care erau legate de anumite momente ale
liturghiei sau de cultul sfintiilor, unele dintre ele ramanand in cartiile liturgice.
Stilurile muzicale erau diferentiate de raportu l dintre text si muzica precum si de tempo -ul cantariilor.
In secolul al XVIII -lea in cadrul stilului Papadic in care melodiile erau cantate pe variate silabe apare forma
Cratima. Ritmul era foarte notat subdezvoltat el fiind dependent de prozodie. Putem r emarca alungirea unor
cuvinte de la sfarsitul frazei sau a cuvintelor importante.
Muzica bizantina a cunoscut trei stiluri de cantare:
– Cantat in tempo lent cu putine melisme.
– Cantate intr -un tempo repejor.
– Cantari in tempo rar si bogat ornamentate.
In ceea ce priveste duratele notelor si raporuriile dintre ele care genereaza ritmul, aceste depindeau de textul

poetic.
In secolul al VI -lea Sever din Antiohia clasifica intr -un sistem raporturiile de inaltime cuprinzand diferite trepte
melodice sau modur i. Ulterior dupa modelul acestuiain sec VIII Ioan Damaschin realizeaza o antologie
gurupata pe cele opt ehuri cu cantari bizantine.
Teoreticienii au luat sub influenta Cultuii grecesti vechiile teorii despre moduri. Acestia au descoperit patru
moduri princ ipale -autentice. (dorian,frigian,lidian si mixolidian), numite kiri conducatoare si, patru plagale
secundare. (Hipodorian,hipofrigian,hipolidian si hipomixilidian).

Muzica Gregoriana

Raspandirea crestinismului, in Apus, organizarea bisericii si a repertoriului muzical a fost realizat cu ajutorul
grecilor misionari.
Datorita migratiilor diferitelor popoare catre Roma aceasta isi pierde din stalucirea si autoritatea sa asa incat
centrul de iradiere a culturii apusene ramane Bizantul.
In Rasarit canta riile au fost introduse pe cale orala in cult. Datorita influentei cantecului popular si chiar
amestecarea cu acesta la fiecare popor repertoriul religios a avut un alt stil. La aceasta a avut un rol important si
actiunea limbii fiecarui spatiu, care a adu s intonatii specifice, cantate in limba bastinasa, la cantariile
imprumutate.
In acest fel au aparut mai multe stiluri muzicale pentru diferitele popoare din apus:
milanez,roman,hispano -mozarab,celtic si galican.
Cantariile ambrosiene (milaneze), cu except ia imnuriilor, avand ca si origine comnuna Orientul sunt inrudite cu
cele gregoriene. Cantul ambrozian in care domina silabicul si ritmica muzicala era mai simplu si mai original
decat cantul gregorian. Avea un desen muzical cu care se incheiau frazele une i cantari. A avut mai mult succes
in randul crestiniilor deoarece fata de cantul roman era mai expresiv, mai bogat si mai convingator.
La stilul Gregorian cu ritm linistit dar liber si intervale fara salturi, au contribuit teorieticienii si parintii biseri cii
care au copiat impropriu si mecanic conceptele vechii teorii eline. Desi s -a luat toeria ethos -ului s -a evitat , desi
specific muzicii populare, ritmul stenic si ritmul viu al dansului.
Psalmodia este temelia cantariilor bisericesti, ritmia libera a ace steia fiind considerata adecvata cantului
religios.
Melismatica imprumutata tot din cultura orientala a fost limitata la un ambitus restrans. La mai multe vocalize
gregoriene, in care se vede originea veche a acestora unii autori au remarcat structura pent atonica.
In ceea ce priveste ritmica cantului gregorian acesta este strans legata de melodie.Caracterul psalmodic al
melodiilor reiese chiar si din piesele mai elaborate precum si din rarea folosire a salturiilor intervalice mari.
Este evidenta asemanarea cu psalmodia deoarece se poate observa perioada melodica dintr -un desen ascendent
cu accentuarea pe o nota inalta, cu un repaos pe dominanta melodica si coborarea linistita si lenta spre finala.

In diferite centre ale apusului se cultiva si se raspandeste stilul gregorian si datorita acestui fapt se va imbogatii
repertoriul, vor evolua structuriile si genuriile, facilitand aparitia unor genuri muzicale care se vor desparti de
biserica.
Dupa sec X -XIV cand suntem in epoca ‘de aur’ in care rolul Romei este ev ident, cantecul plan se raspandeste in
tot Apusul. In cantariile bisericesti din manastiriile importante (franceze, germane si engleze), patrund in
continuare elemente ale muzicii populare. Polifonia si ritmul muzicii s -au datorat largirii sferei tematice care
s-au produs in afara bisericii.
Datorita acestor schimbari avem nevoie de un nou sistem de notatie. Desi in primele secole din al II -lea mileniu
nu se dezvolta un sistem muzical care sa evolueze, practica muzicala religioasa a apusului va ajunge treptat spre
evolutie incat va insemna un element definitoriu al culturii muzicale europene, ducand spre evolutie atat
muzica religioasa cat si cea laica.

Muzica laica medievala

La începutul celui de al doilea mileniu se afirmă plenar arta populară și pătrunde în cea cultă, scrisă, a
cavaleril or medievali. Se deschide o eră nouă în cultura muzicală prin această pregnantă manifestare a artei
laice, care va deveni un important factor în dezvoltarea tehnicii muzicale.
Din secolul al IX -lea se găsesc manuscrise, care atestă preocupări muzicale laic e. Textele latine din Eneida de
Virgiliu, Thebaida de Stason și cele Șase Ode de Horațiu au fost puse pe muzică. Printre acestea se găsește Oda
către Philis, a cărei melodie a servit pentru imnul Ut queant laxis, folosit d’Arezzo pentru numirea notelor. Și
Satirele lui Juvenal au stat la baza unor creații muzicale laice, iar dintre acestea ne -a parvenit un fragment din a
opta satiră.
Un important document pentru arta laică este un cantefable (poem recitat și cântat), numit Aucassin et
Nicolette, alcătuit di n fragmente în proză, alternate cu cele în versuri, care sunt cântate. Versurile în lanț (en
laisse) se terminau cu unul scurt, forma muzicală amintind de cea antistrofică elină. Alternează fraze muzicale
lungi și scurte, în final având o a treia frază, co respunzătoare versului scurt
Sunt foarte importante dramele religioase, misterele și moralitățile (drame religioase jucate în afara bisericii),
pentru cunoașterea muzicii medievale, căci ele întrunesc atât melodii gregoriene, cât și laice. Astfel, se pot f ace
confruntări între stilul gregorian, ajuns la un anumit grad de dezvoltare datorită cultivării în școli, și stilul
muzicii laice, care poartă în el seva cântecului popular, de unde se alimentează.

Ars antiqua

Parisul devine centrul cultural european, spre Universitatea căruia se îndreaptă studenți din toată Europa. Acum
se pun bazele culturii muzicale europene, căci muzica încetează a mai fi doar o știință de studiere a fenomenului
sonor și un ritual, devenind treptat importantă artă sonoră.

Totodată, melodica diatonică nu va putea opri pătrunderea cromatismelor ce traduc tonusul emoțional al trăirii
umane. Prin noile mijloace de exprimare muzicală, mai ales prin cele de obârșie populară, se face primul pas
spre a ieși de sub tutela bisericii catolice, proces continuat în perioadele următoare. Noile elemente de
exprimare nu sunt inventate în această epocă, ci ele se găsesc în arta populară și în cultura muzicală antică.
Un manuscris anonim englez (sec. al XIII -lea) ne oferă o succintă dar cuprinzătoare i nformație despre școala de
la Paris, dominantă în veacul al XIII -lea prin înfloritoarea ei viață muzicală. Despre cel mai bun organist,
magistrul Leoninus (1163 -1201), ni se spune că a compus numeroase organum -uri la două voci, cuprinse în
voluminoasă car te – Magnus libri organi. Practica tradițională consta în improvizarea unui discant deasupra
unui cânt gregorian. Atașat principiilor Mânăstirii St. Martial (unde din anul 1100 se cultiva și organum -ul
înflorit), Leoninus folosește discantul în mișcare con trară, îmbogățindu -l cu ritmul regulat al cântecului laic,
în locul celui liber. Vocea dată, tenor (de la tenere = a ține) cânta în sunete lungi melodia religioasă, iar a doua
voce (duplum) realiza discantul.
Succesorul lui Leoninus, Perotinus Magnus (118 2-1236), un discantist superior acestuia, scrie piese cu linii
melodice expresive și adaugă a treia – triplum – și uneori a patra voce – quadruplum. Ritmica vie, comună celor
trei voci, contrastează cu cea liniștită și izocronă a tenorului. Perotinus inven tează forma liberă a motetului,
conductus -ul, unde vocea principală era laică, nu religioasă, și perfecționează tehnica notației. El folosește
procedeul imitației și cel variațional. Duratele egale ale tenorului au transformat ritmul liber al cântecului
gregorian într -un ritm uniform, inexpresiv, de unde numele de cantus planus (cântare plană). Utilizarea cântului
gregorian în polifonie limita orice libertate ritmică.

Și succesorul lui Perotinus, Robert de Sabillon, folosește imitația, unele cromatisme, im primând un stil nou, iar
elevul său, Pierre de la Croix, stabilește proporții între durate, întrebuințând diviziunea pentru o unitate de
măsură: brevis are funcția vechii longa, iar la semibrevis adăugă minima, stabilind astfel scara duratelor.
Alături de aceste nume ale școlii pariziene, reprezentative pentru perioada stilului Ars antiqua, menționăm și pe
truverul Adam de la Halle, ale cărui lucrări polifonice aparțin acestui stil.
In epoca Ars antiqua, una dintre preocupările teoreticienilor a fost măsura rea și crearea unei notații adecvate.
Principiile notației “măsurate” sunt enunțate în tratatul De musica mensurabilis al teoreticianului englez John
Garland (n. 1190), magistru la Universitatea din Toulouse, și în Ars cantus mensurabilis (1260) de Francon din
Colonia. El vorbește de unitatea de măsură, perfectio, și de cele șase moduri ritmice, emițând și teoria
consonanțelor. Ordonarea muzicii măsurate va sta la baza viitoarei notații, deși Francon s -a limitat la măsura
ternară, respectând principiul reli gios al trinității divine care domina teoria muzicală.
Primele încercări de măsurare folosesc trei valori: longa, brevis și semibrevis. O longa dura un tact întreg –
perfectio, măsurând trei timpi – tempora. Duratele depindeau însă și de asocierile între e le: o longa alături de o
brevis dura numai doi timpi; trei brevis între două longa formau ele singure un tact întreg; un perfectio dura
fiecare un timp – tempus; două brevis între două longa alcătuiau și ele un perfectio
Odată cu polifonia, comunicarea muz icii câștigă noi dimensiuni expresive. Deschide drumul redării
dramaticului, catalizând expresia epicului în arta muzicală care, până atunci, era dominată doar de liric.
Muzica “măsurată” presupune și criteriul simetriei, făcând ca ritmul să depășească ritmica cantitativă a
prozodiei. Ea deschide astfel căi noi în fructificarea simetriilor și asimetriilor atât la nivelul monodiei, cât și la
cel al structurilor sintactice cu posibile polimetrii și, implicit, cu posibile arhitecturi mai complexe și variate .

Ars nova

După sobrietatea și simplitatea stilului roman arhitectonic, goticul dezvoltă sculptura și pictura, arte ce
încălzesc chipurile umane și interioarele glaciale, îmbrăcând pereții goi ai monumentelor. Totodată, laicizarea
culturii va atrage după sine și democratizarea artelor. Fiind mai atrăgătoare și mai variată, muzica laică
cucerește un cerc mai larg de ascultători.
Muzica secolului al XIV -lea se desprinde treptat de concepția scolastică a școlii pariziene, care fixase în forme
rigide melodia trubadurilor sau a cântărețului popular.
Schimbări importante se pot descifra în practica muziici. Ea nu mai ocupă un loc important doar la curte sau în
castele, ci și în casele orășenilor sau la serbările publice. Despre cultivarea muzicii de “casă” ne vo rbește
Decameronul lui Boccacio, dar mai ales tratatul “De musica” (1300) al lui Jean de Grouchy, care ne oferă un
sugestiv tablou al vieții muzicale
Intensă și variată, muzica parizienilor este împărțită de Grouchy în trei categorii: simplă, populară, num ită
vulgaris, ecclesiastica (religioasă), muzica scrisă după principii și reguli, numită „măsurată” și cantus
versiculatus (cântec destinat tineretului pentru a -l abate de la trândăvie)
Cu toate că în secolul al XIV -lea se scriu multe motete și conductus -uri, acum se afirmă missa ca o lucrare
dramatică cu densă vibrație emoțională. Noile forme de compoziție savantă provin din practica trubadurescă
sau din creația populară. În Franța sunt virelai, chasse și balade, iar în Italia, madrigalul, ballata și cacci a,
transpuneri în polifonia savantă a vechilor genuri monodice populare.
Deosebit de importantă pentru dezoltarea muzicală din secolul al XIV -lea este pătrunderea muzicii
instrumentale în arta cultă. Multe dintre motete sau dintre balade sunt scrise pentru voce și instrumente. Astfel,
pe lângă muzica de dans, consemnată de Grouchy ca singura muzică fără alăturarea vocii umane, și
instrumentele beneficiază de o muzică polifonică scrisă. Din cântecele vocale s -au făcut primele transcripții
pentru instrumente. Participarea instrumentelor în muzica polifonică și dezvoltarea tehnicii lor vor influența
stilul polifonic vocal flamand din secolul al XV -lea, unele linii melodice având un vădit caracter instrumental.
Participarea orgii la piesele polifonice a necesita t o notație specială. S -au creat „tabulaturile” de orgă și de lăută
– sisteme speciale de notație.
maxima, longa, brevis, semibrevis, minima, semiminima, fusa, semifusa. Rombul se rotunjește și devine oval.
Diviziunea normală era cea ternară, fiecare notă putând fi divizată în trei unități subsecvente: longa = 3 brevis,
brevis = 3 semibrevis etc. Pentru diviziunea binară s -au întrebuințat inițial note colorate în roșu, iar când
diviziunea binară s -a impus în practică, au fost introduse alte modalități de no tare. S -au creat semne puse la
începutul portativului, care determinau felul diviziunii fiecărei valori de note.
Raportul dintre longa și brevis se numea modus: era perfect la diviziunea ternară și imperfect la cea binară.
Raportul dintre brevis și semibre vis se numea tempus, și el fiind perfect sau imperfect după diviziunea ternară
sau binară, iar raportul dintre semibrevis și minima se numea prolatio, putând fi major pentru diviziunea ternară
sau minor pentru cea binară. Întrucât în timpul lui Ph. de Vitr y măsurile ce au ca unitate longa (divizată ternar
sau binar) cad în desuetudine, teoreticianul francez stabilește semnele pentru patru feluri de măsuri: tempus
perfectum sau imperfectum prolatio minor = 2/4, respectiv 3/4, de astăzi, iar tempus perfectum sau

imperfectum prolatio major = 6/8, 9/8 de astăzi. Se întrebuința și punctum additionis – punctul de prelungire,
dar semnificația sa varia după măsura indicată la început.
Pentru determinarea tempo -ului se folosea procedeul diminuției, augmentației și al proporțiilor. Pentru a obține
un tempo mai rapid, o linie verticală tăia semnul măsurii în două, arătând că valorile trebuiau înjumătățite.
Pentru augmentare se foloseau fracțiile 1/2 și 1/3, reprezentând mărirea valorilor, respectiv dublându -le sau
triplându -le. Proporțiile erau exprimate tot prin fracții, arătând proporțiile schimbării: 4/2, 3/6 etc. Se păstrează
ligaturile și colonurile, dar se înlătură treptat complicațiile create.
Ars nova reprezintă sfârșitul unei perioade și începutul alteia noi. Dr umul spre Renaștere va fi însă mai lung,
căci în secolul următor, al XV -lea, vom asista la o luptă între spiritul gotic și cel renascentist, oglindită în sfera
limbajului muzical și a formelor, luptă ce s -a dat, în special, pe teritoriul franco -flamand, ca re va deține
primatul culturii muzicale din acest timp.

I.3 Tempo -ul, ritmică și dinamica în Epoca Renasterii

Deși mai bine de o sută de ani nordul Franței, Flandra și Burgundia au fost răvășite de războaie, acestea n -au
împiedicat înflorirea vieții artistice în aceste ținuturi. Dezastrele războaielor au încetinit doar evoluția firească a
Franței, care se impusese timp de două secole ca important centru muzical european, concurat acum de prezența
englezilor, cu o distinctă cultură muzicală. Întrebuinț area din vechime a terțelor și a sextelor ca intervale
consonante, probează rădăcinile populare ale polifoniei engleze, iar vestitul canon Vara a sosit, din secolul al
XIII-lea, demonstrează stadiul înaintat al polifoniei, tehnică componistică importantă î n dezvoltarea limbajului
muzical european.
În secolul al XV -lea se dezvoltă arta contrapunctului și compozitorii dobândesc o libertate în mișcarea vocilor
polifonice, libertate care a mers până la nesocotirea textului literar, reușind să dea aripi creațiil or muzicale.
Vorbind despre rădăcinile școlii franco -flamande, unul dintre cei mai notorii teoreticieni ai vremii, flamandul
Johannes Tinctoris (1435 -1511), arăta că: “Muzica în timpul nostru a obținut atât de mari succese, încât în ea se
poate vedea «arta nouă», al cărei izvor trebuie căutat la englezi, care au avut drept conducător pe Dunstable”.
Ars nova reprezintă o cotitură hotărâtoare în istoria muzicii prin victoria artei sincere asupra celei scolastice.
În a doua jumătate a veacului al XV -lea, centr ul înfloririi artei muzicale nu mai este regatul Franței, ci el se
mută în nord, în regiunile flamande, și în sud, în cele italiene, acolo unde va pulsa o susținută viață muzicală.
Cea de a doua școală franco -flamandă dezvoltă la un înalt grad virtuozitate a tehnicii polifonice, oferind
importanță fiecărei voci în parte în polifonia la patru voci. Se folosește adesea stilul polifonic imitativ, mai ales
în intrările succesive ale vocilor care cântă același text. Adesea se observă împărțirea în două grupe a vo cilor
care dialoghează, o gradare a sonorității prin cuplarea variată a vocilor (câte 2, 3 sau 4 voci), precum și
renunțarea la suportul instrumentelor în polifonia vocală religioasă. De asemenea, se renunță la cantus firmus.
În schimb, în muzica laică, vo cea superioară, ce susținea textul, era în mod obligatoriu vocală, celelalte voci
fiind distribuite instrumentelor, subliniind astfel și mai mult importanța vocii superioare.

Cultivată cu pasiune, măiestria tehnicii polifonice devine în a doua jumătate a secolului al XV -lea uneori un
scop în sine, compozițiile fiind apreciate ca jocuri sonore, ca ghicitori muzicale sau ca ingenioase construcții
sonore. Din această cauză, muzica lor are, uneori, un caracter formalist, predilecte fiind combinațiile melodice
și multiplele canoane. Pe de altă parte, virtuozitatea tehnică cucerită de compozitorii acestei școli muzicale le
înlesnește unora traducerea fidelă în muzică a unui bogat evantai de expresii. Cultivarea exagerată a diferitelor
canoane și a polifoniei imit ative contribuie la dezvoltarea tehnicii polifonice, care va sta la baza înfloririi
creației muzicale din veacul al XVI -lea.
Printre formele polifonice cele mai frecvent întâlnite la flamanzi sunt: motetul, canonul, missa, chansona.
Missa este un ciclu de cinci cântări stabile ale liturghiei catolice: Kyrie, Gloria, Credo, Sanctus, Agnus Dei,
scrise în stil polifonic imitativ. Încă din timpul lui Machault se folosea un motiv unic în prima frază a fiecărei
părți pentru a imprima o unitate tematică întregului ciclu. La flamanzi, cantus firmus era plasat la tenor dar,
datorită stilului imitativ, acesta își pierde rolul de voce principală. Motivul unic al tuturor imnurilor, luat din
cântecul gregorian sau din cântece laice, era egalizat în durate, prezentat foar te variat sau intact. Cu timpul,
simultan cu tenorul (care intona cantus firmus), la vocea superioară se cânta o melodie distinctă, care va circula
la celelalte voci, ceea ce va duce la dispariția tenorului și la circulația temei principale la diferite voc i.

Foarte des întâlnim în lucrările flamanzilor canonul, un joc sonor în care vocile intonează succesiv aceeași linie
melodică, intrând înainte ca vocea precedentă să -și fi expus fragmentul, realizând astfel o adevărată urmărire
între voci. Executat în de calaj, vocile intonează melodia propusă în canon direct, în mișcare contrară (canon
invers, în oglindă), fie de la sfârșit spre început (retrograd, cancricans – „ca racul”), fie în valori augmentate sau
diminuate. Foarte îndrăgit de amatorii de muzică era canonul enigmatic.
Bazele contrapunctului sunt teoretizate de Hieronymus Prodoscimus, Johannes Tinctoris și Franchino Gafforio.
În general, teoria rămâne în urma practicii. Cu toate acestea, concepțiile înaintate ale unor teoreticieni au
contribuit la dezv oltarea artei muzicale.

Secolul al XVI -lea rămâne epoca de aur a polifoniei vocale, cu stilul polifonic coral a cappella și, totodată,
perioada în care transformările limbajului muzical vor fi premisele noului stil armonico -tonal, configurat în
secolul ur mător. Arta polifonică flamandă, devenită la finele secolului al XV -lea un limbaj european, va fi
utilizată în secolul al XVI -lea în diferite părți ale Europei, unde vitalitatea cântecului popular va imprima o
puternică notă specifică, încât se disting dif erențieri naționale ale culturilor muzicale.
Încă din veacul al XV -lea, în Italia, compozitorii valorificau cântecele populare, rustice sau citadine,
prelucrându -le la trei sau patru voci în villanelle, canzonette, risppetti, strambotti, sonetti. Adesea, a par în
creația lor frottole cu ritm viu și caracter popular robust, dar și cu o topică simetrică. De obicei, ele erau scrise
izoritmic, ceea ce le imprima o notă de simplitate, atât de necesară pieselor accesibile și de largă circulație.
Ca și în secolul p recedent, faima maeștrilor franco -flamanzi era încă vie, încât erau chemați în Italia pentru a
ocupa posturile de maeștri de capelă în diferite orașe sau diferite reședințe seniorale. Ei asimilează stilul simplu
și limpede al frottolei, opus savantei lor p olifonii. În decursul primelor decenii ale secolul al XVI -lea scade
numărul frottolelor armonizate, în schimb, villanella și canzonetta continuă să se mențină în practică. Orazio
Vecchi și Claudio Monteverdi vor cultiva aceste genuri populare, din care se va naște, mai apoi, madrigalul
polifonic, al cărui stil va revoluționa limbajul muzical.

Apar comatismele in moduriile diatonice iar pasajele polifonice imitative alterneaza cu pasajele acordice.
Totodata apar disonante mai putin pregatite, dure, cu antici pari alega gandirii tonale si modulatii neasteptate.
Madrigalul indifirent ca are subiect pastoral sau erotic are structuri simetrice cu libertati melodice si ritmice sau
imitatii stricte.
In acest secol apare ideea de sistem tonal functional minor -major cu suprapuneri de intervale care in raport cu
vocea grava sunau consonant sau disonant.
Cromatismele s -au impus treptat iar in secolul XVI inca mai existau rezerve legate de aplicarea alteratiilor
care apartineau de tonalitatiile indepartate. Madrigalii vremii au fost considerati indrazneti datorita folosirii
cromatismelor.
Nicolo Vicentino ( 1511 -1572 ) este teoreticianul care inainte de a publica ‘ muzica antica redusa in practica
moderna’, publica o colectie de madrigale la cinci voci in care apeleaza la cromatisme.
In cultura muzicala franceza a fost introdus cantecul laic polifonic de catre Josquin Des Pres si contemporanii
sai.
Cantecul popular atunci cand este supus unei polifonii savante are tendinta uneori sa -si piarda din prospetime
fiind mai ad ecvat incadrarii catre muzica sobra a motetului si missei decat inocentei si ingenuei chanzonei.
Descriptia muzicala este realizate in primul rand prin onomatopee de catre compozitorii franceci care practic
deschid in acest fel ‘drumul spre muzica pragmati ca’.
‘Batalia de la Marignan’ de Janequin este cea mai reprezentativa piesa de acest gen. Chiar daca i -am scoate
textul aceasta nu si -ar pierde efectul.
Muzica instrumentala se va manifesta cu acest veac. Ea va fi considerata o disciplina artistica care -si cauta
autonomia si individualitatea.
In Renastere asistam la genuriile instrumentale care se cristalizeaza si se dezvolta in urma perfectionarii
tehnicii de fabricare a instrumentelor. Avem instrumente capabile de realizari sonore artistice datorita
progresului mestesugariilor astfel ca apar in practica instrumentala genuri muzicale care se desprin de cea
vocala. Asadar avem ansambluri instrumentale mici in care se executa polifonia vocala transpusa si care pot
produce o muzica instrumentala placuta. In acest fel au aparut mici piese la trei sau patru voci continand fie
transcriptii de motete, arii sau chatonete fie muzica de dans, dand nastere genului canzoanei, ricercar si
fanteziei. In canzoane existau des alternari intre pasajele polifonice si cele acordice si fantezia desi cu aceeasi
structura ca cea a ricercarului avea si episoade libere.
Notația la lăută se făcea cu așa -numitele tabulaturi, realizate cu un portativ de linii, reprezentând coardele
instrumentului. Pe aceste linii se însemnau cu lit ere mici sunetele, care urmau a fi realizate pe aceste coarde.
Tabulatura de orgă era mai evoluată, căci conținea un portativ cu patru linii pentru linia melodică principală,
sub care un alt număr de linii servea pentru marcarea acordurilor. Tabulaturile a u cedat în fața sistemului de
portative, care a avut un număr variabil de linii, stabilizându -se la 11. La începutul portativului, pe diferite linii
se însemnau cu litere numele sunetelor. De aici provin cheile. Pentru ușurarea lecturii, portativul de 11 l inii a
fost divizat în două segmente de cinci linii, primul având marcat locul lui Sol, iar cel inferior locul lui Fa. Între
ele, linia aferentă lui Do nu se mai scria, fiind înlocuită cu liniuța suplimentară.
După modelul orgii s -a încercat crearea unui i nstrument de coarde cu taste: clavicordul, de dimensiuni mici și
cu un mecanism bazat pe taste prevăzute la extrema lor cu o lamelă, ce atingea perpendicular coarda. O coardă

putea fi atinsă în mai multe locuri de către taste diferite. Dimensiunile mici, c a și faptul că lovitura corzii se
producea cu o lamă subțire, făceau ca sonoritatea să fie palidă și redusă ca intensitate
Către sfârșitul secolului al XVI -lea se realizează formele noilor instrumente, ce vor forma cvartetul modern:
vioara, viola și violon celul, adăugându -i-se în secolul următor contrabasul.
Apropiindu -se cel mai mult de sonoritatea vocilor, familia viorilor a înlocuit, în scurt timp, pe cea a violelor,
dând prilejul creării unei muzici mult mai bogate în expresie, cu ambitus mult mai larg și cu desfășurări de
tehnică instrumentală, imposibilă la instrumentele trecutului. Era firesc ca în secolul ce va urma, muzica
instrumentală să ia un avânt deosebit.
Alături de instrumentele cu arcuș și cele cu claviatură, se dezvoltă și instrumentele de suflat. Ele se
perfecționează treptat. Participarea lor în practica muzicală va determina un salt calitativ în veacul al XVIII -lea,
când se va constitui orchestra simfonică clasică. Instrumentele de lemn cu ancie sunt foarte variate: chalmei va
deveni haut bois și apoi oboi, iar grave pommer sau bombard va deveni basson. O formă timpurie a fagotului a
fost courtall, krummhorn, cornamuse.
Muzica instrumentală se executa uneori pentru un public restrâns, în casele oamenilor modești sau în saloanele
aristocrat ice. Pentru această muzică de cameră, muzica de dans a furnizat numeroase piese cu profil emoțional
foarte variat.
Dacă în secolele al XV -lea și al XVI -lea, muzica instrumentală cunoaște mai multe tatonări, în perioada
următoare, datorită perfecționării co ntinue a instrumentelor, apar desfășurări muzicale grăitoare, fără aportul
cuvântului sau al gestului care ajută la configurarea formelor și a genurilor epocii Barocului.

I.4 Tempo -ul, ritmică și dinamica în Epoca Barocului

Incă de la finele veacului al XVI-lea, în timp ce arta renascentistă ajunge la desăvârșire, se observă în muzica de
curte și cea religioasă unele note de grandilocvență și emfază, determinate de cauze social -politice. În viața
bisericii, Reforma a zdruncinat catolicismul, care căuta să se redreseze și să lupte împotriva protestantismului,
luptă dată pe tărâm politic, provocând chiar războaie, care nu au soluționat însă criza bisericii catolice.
Conciliul de la Trento (1545 -1563) a recomandat ca metode de atac instituirea ordinului iezui ților și a
Inchiziției pentru controlul culturii și strângerea legăturilor cu monarhiile catolice. Pe lângă reprimările
Inchiziției și acțiunile tactice ale iezuițlor s -a încercat atragerea credincioșilor prin construirea unor biserici
monumentale, unde se desfășurau procesiuni spactaculoase, cu o muzică capabilă să emoționeze și să capteze
oamenii.
Alt factor care a generat trăsăturile stilistice ale Barocului a fost monarhia absolutistă. Dornică de a dobândi tot
mai multă putere economică, burghezia avea de luptat cu seniorii feudali, a căror opoziție împiedica
dezvoltarea comerțului și a noilor relații economice.
Stilul baroc a dominat, în special, arhitectura, caracterizată prin monumentalitate și bogata ornamentică, iar în
muzică se face simțit prin anumite trăsături contrastante cu simplitatea și naturalețea Renașterii. Numele
“baroc” provine de la pictorul italian Federico Barocci, ori de la cuvântul purtughez “barucco”, denumind o
perlă asimetrică.

La curțile regale și în palatele princiare, muzica avea un important rol în desfășurarea festivităților. Uneori viața
de la curte a imprimat un caracter convențional multor creații, căci interioarele palatelor, bogat ornamentate, au
influențat muzica printr -o melodică încărcată sau prin genuri muzicale (o pera, baletul), a căror execuție
necesita un fast și o bogată ornamentație.
In acelasi timp rafinamentul curtii a dus la evocarea unor subtile tipare psihologice in muzica de clavecin si
cultivarea muzicii de origine populara, ceea ce a a dus un aer proasp at in cultura muzicala a aristrocratiei
franceze.
Datorita curtiilor aristrocratice dar si a bisericiilor care au construit cadedrale fastuase cu sculpturi majestuase
si picturi impresionante avem tendinta in aceasta perioada spre solemn si festiv.
Ritualu riile complicate erau executate de preoti imbracati in vesminte aurite. Exista un contrast foarte mare
intre muzica sobra a protestantiilor si muzica impresionanta ale catoliciilor. Muzica scrisa pentru aceste
manifestari evident capata afectarea acestora, caracterizandu -se uneori printr -o luminozitate exterioara.
Genuriile aferente orgii s -au dezvotat foarte mult datorita bisericii. Incepand cu perioada barocului muzica
devine capabila sa exprime trairiile omului si se desprinde de sub tutela altor arte.
La finele Barocului un element fundamental de exprimare muzicala devine teoritizarea armoniei care s -a
produs datorita cercetariilor acustice si dezvoltarii stiintelor care au incercat sa explice fenomenul muzical.
Trasaturiile stilistice ale Barocului desi aparant caracterizate prin ornamentatie ostentativa si incarcata,festiv si
grandios nu sunt intru totul specifice epocii deoarece in muzica ele nu sunt generale.
In muzica gasim aspecte stilistice care tin de renascentism si in igeneral de noul climat art istic al timpului.
Muzica Barocului va imbogati dramaturgia muzicala prin constructii sonore mai ample si totodata va imbogatii
mijloacele de expresie. Apar stucturi care tind sa redea trairiile omului in desfasurarea lor cat si viata in
miscare.
In aceata perioada avem compozitori precum Antonio Vivaldi, Arcangelo Corelli, Johann Froberger, Bach,
Handel etc.
Din punct de veder e istoric, putem remarca mai multe direcții stilistice. Cea care reprezintă expresia plenară a
stilului baroc se caracterizează prin tr-o polifonie densă și contraste dinamice, prin abundența relațiilor
armonice și a structurilor polifonice (fuga sau tema cu variațiuni), reprezentantul tipic al stilului baroc fiind
Bach. A doua direcție stilistică este cea a rococo -ului, datorat vieții de la curte, și se confundă cu stilul
claveciniștilor francezi, care aduc în plus o tendință de simplificare și claritate. În muzica rococo -ului vom
desluși un proces de înfiltrare a creațiilor populare franceze care, împreună cu rafinamentul și eleganța c elei de
salon, vor da o muzică de mare prospețime și lipsită de prețiozitate. Tendința muzicienilor francezi de a zugrăvi
scene din viață sau de a schița portrete a dus la dezvoltarea efectelor timbrale și a unui simbolism muzical
practicat în arta madriga liștilor de altădată.
Rococo -ul a influențat creația europeană, datorită imitării vieții de la curtea franceză de către o sumedenie de
curți princiare italiene și germane. Legătura rococo -ului cu viitorul stil clasic se va realiza și prin supraviețuirea
unor trăsături în arta clasică. Astfel, stilul galant a fost perpetuat prin Philipp Emanuel Bach până la Mozart.
Antonio Vivaldi și Domenico Scarlatti pot fi considerați ca cei mai reprezentativi autori ai Barocului de
orientare preclasică, prin simplifica rea polifonică și utilizarea, pe scară largă, a monodiei acompaniate, prin
segmentarea fluxului muzical continuu în unități sintactice bine conturate și simetrice între ele, dar și printr -o

scriitură instrumentală limpede, fluentă și cu rare momente de pol ifonie. În genul sonatei preclasice, Scarlatti
aduce uneori două idei, conturând expoziția formei de sonată bitematică, dar și momente de timidă elaborare
tematică, prefigurând secțiunea dezvoltării și chiar unele elemente ale reexpoziției tematice.
Termen ul de preclasic este utilizat pentru a desemna etape foarte variate. Unii îl întrebuințează socotind creația
preclasică întreaga muzică scrisă din secolul al XIV -lea până la Haydn, pe când alții o consideră drept perioada
ce face trecerea de la Renaștere l a clasicism. Dată fiind caracteristicile epocii Barocului, socotim că este bine să
numim preclasic numai perioada Barocului târziu, în care este evidentă pregătirea stilului clasic și tranziția la
acest stil.
Perfecționarea instrumentelor a favorizat dezvo ltarea creației pentru grupe de 2 -5 instrumente și pentru mici
formații orchestrale. Genurile muzicii de cameră, în special sonata, vor fi prezente și în biserică. Conținutul
acestora va trăda, uneori, o puternica vibrație umană, desprinsă de rigorea și au steritatea bisericii. Încă din
veacul al XVI -lea, dezvoltarea artei corale (madrigal, chanson, lied) ne dovedește ponderea culturii muzicale
laice.
Daca prin dezvoltarea muzicii instrumentale se desparte muzica de alte arte la aparitia operei putem observa
unirea muzicii cu alte arte intr -o creatie unica. Acest proces de separare va ajuta la creearea unor mijloace de
expresie mai simple asa incat in locul stilului polifonic se va folosi monodia acompaniata care era preferata
datorita simplitatii si reinvier ii declamatiei muzicale antice.
Un prim pas spre cristalizarea muzicii se datoreaza trecerii practicii polifonii de la muzica vocala la cea
instrumentala. Excesul de polifonie era considerat o remiscenta a scolasticii evoluate. In muzica vocala
monodiile s unt de tip recitativ, simetric. Ariile,canzonettele si ariettele vor avea structuri simetrice datorita
versului. Putem observa arpegii si pasaje de tehnica instrumentala care se datoreaza evolutiei muzicii
instrumentale.
In Franta se intalnea, sub forma ‘ariei de curte’, monodia acompaniata provenita din cantece populare si
preluata in creeatia culta.
Mai avem melodii monodice acompaniate precum parodiile, foarte rar cantate coral la patru voci.
In popor au existat numeroase cantece de critica sociala pre cum Mazarinadele indreptate impotriva cardinalului
Mazarin. Monodia era acompaniata mai rar cu viola in general acompaniamentul era facut de catre orga,
clavecin sau lauta.
In Germania, monodia acompaniate este cunoscuta drept Lied acompaniat, ilustrat ce l mai bine de catre
Heinrich Albert ( 1604 -1651 ) considerat un inaintas al acestui gen alaturi de Adam Krieger ( 1634 -1655 ) si
Wolfgang Frank ( 1641 -1655 ).
Acompaniamentul Lieduri -lor poate fi facut cu lauta, orga / clavecin bas continu dar adesa contin si ritornele
instrumentale la cinci voci. Ca si notatie putem observa ca linia melodica a vocii se scria pe un portativ iar
dedesubt linia basului, iar daca artmonia devenea mai complicata sub notele basu -lui ca sa indice notele
acompaniamentului se scria u cifre. Doar in cazul in care artmonia era usoara cifrele nu se mai scrieau.
La Florenta, intr -un cenaclu alcatuit din poeti in casa lui Giovanni di Bardi oameni de cultura precum poetii sau
muzicienii se intalneau pentru a discuta probleme legata de arta propunandu -si rescrierea muzicii Eline, in care
sa fie unite intr -o sinteza artistica gestul muzica si cuvantul.
In Anglia, avantul muzicii engleze a fost infrant datorita razboiului civil cand au intrat in dictatura republicana

a lui Cromwell. Nu doar mu zica cunoaste o decadere ci si literatura. Suspectata de catolicism polifonia a fost
interzisa de catre puritani in biserica astfel activitatea muzicala a ramas in sfera muzicii de casa.
Se reinfinteaza Capela Regala imprumutata de la francezi a celor ‘dou azecisipatru de violonisti’ in timpul
restauratiei Stuartiilor, iar aceasta a fost condua succesiv de violonistii Nik. Staggins, Nicolas
Lammere,Thomas Baltazar etc. care au refacut climatul artistic si au impus muzica engleza.
La Camerata din casa lui Giovanni Bardi luau parte cântăreții Jacopo Peri (1561 -1633) și Giulio Caccini. J. Peri
scrie pastorala Dafne pe versurile lui Rinuccini, reprezentată (1594) în casa lui Jacopo Corsi (alt mecena
florentin, unde camerata își mutase sediul), ea constituind prima încercare de aplicare integrală a muzicii în stil
recitativ. Data nașterii operei este anul 1600, când s -a reprezentat în palatul Pitti din Florența opera Euridice de
Peri. În același an scrie și Caccini o operă, Euridice, tot pe textul lui Rinuccini , dar aceasta nu depășește
realizarea rivalului său.
La Roma, compozitorul Emilio de Cavalieri prezenta Reprezentație despre suflet și corp (Rappresentazione di
anima e di corpo), o lucrare dramatică fără desfășurare scenică, fiind piesă de concert cu pers onaje abstracte:
sufletul, corpul, sfatul. Ea este considerată prima încercare de oratoriu, având stilul similar cu cel al operei
florentine, dar fragmentele corale trezind mai mult interes. În secolul al XVII -lea, centrul de greutate al operei
se mută la Roma și la Veneția.
Cel mai cunoscut compozitor roman este Luigi Rossi (1598 -1653), care orientează opera spre feeria de mare
spectacol cu schimbări de decoruri. Stă alături de Monteverdi în istoria operei prin limbajul muzical variat și
foarte expresiv. Î n istoria operei, Roma rămâne locul de baștină al operei bufe, prin creația lui Stefano Landi,
Marco Marazzoli, Jacopo Melani, care dau prototipuri ale acestui gen.
La Veneția ia amploare opera de mare spectacol, prin deschiderea primelor teatre publice de la „San Cassiano”
(1637) și „San Samuele”, creația de operă trebuind să răspundă gustului publicului larg. Nu veneau numai
aristocrații invitați, ca în operele particulare, ci oricine putea intra dacă plătea un bilet. Pe lângă recitativul
dramatic, operel e de aici conțin coruri, arii și chiar canțonete.
Totodată, Veneția duce opera la nivelul cerințelor unui public mai larg, ilustrând procesul de democratizare al
acestui gen prin mari spectacole cu figurații inutile și intrigi secundare, precum și prin int roducerea unor ariete,
apropiate de canțoneta populară. Aici se impun cântăreții ca vedete, datorită acrobațiilor vocale realizate chiar
în cadrul ariilor. Din saloanele curții sau ale aristocrației, la Veneția, opera coboară, începând cu 1637, în teatrul
public, până la sfârșitul veacului deschizându -se alte șapte teatre de operă, pentru care vor scrie Monteverdi,
Francesco Cavalli, Marc Antonio Cesti.
În Baroc, stilul vocal este determinat de cristalizarea operei și a oratoriului. În desfășurarea sa, oper a include
diferite modalități de exprimare: recitativul sec și acompaniat, melodii închise cu segmente concise, provenite
din genurile populare, și linii vocale extrem de bogate în expresie.
In genere, lucrările religioase, oricât de puternic ar fi dramati smul scenelor biblice, păstrează o sobrietate
asemănătoare celei impuse de clasicele subiecte renascentiste. Și prețiozitatea salonului artistic, fie el italian,
francez sau german, a impus o anumită reținere. În lucrările de la finele epocii Barocului, na ționalul pătrunde
prin formulele muzicii populare mai mult sau mai puțin stilizate. Această împrospătare a limbajului muzical
baroc premerge dezvoltarea limbajului clasic.
Odata cu Renasterea tarzie, muzica instrumentala a inceput sa se realizeze prin tran scrierea muzicii vocale, prin
practica improvizatorica instrumentala si prin autonomia muzicii de dans. Canzona si ricercanul provin de

exemplu din transcriptia muzicii vocale.
Barocul tinde spre unitatea tematica, astfel renuntand la diversitate asttfel n u mai sunt fraze diferite ci doar una
unica. Alaturi de variatuniile temelor, monotonia va compensa cu fraze modulante ce vor fi un valoros element
de exprimare.
Variatunea permite o redare mai apropiata a schimbariilor afective, a conflictelor interioare sau a atitudiniilor
iar modulatia permite aratarea unor trairi in mersul lor evocand dinamica si transformarea procesului sufletesc.
Caracterul sever si soblu al stilului polifonic religios va fi preluat de catre ricercar, el provenind din motet, in
schimb canzona va avea o ritmica stenica un caracter popular cu o dinamica mai vie.
Datorita diverisitatii temelor, cea care tinde catre epic este canzona si nu ricercarul.
Fuga reprezinta apogeul formelor polifonice, ea se poate gasi in sonatele si simfoniile clasice, unde vedem
pasaje fugate, adica in contextul unei dezvoltari gasim expozitii de fuga.
Este cea mai reprezentativa forma a barocului deoarece gasim contradictorii si diferite aspecte ale acestei epoci.
Fuga este o austeritate clasica deoarece putem observa ingenioase inversari si recurente ale subiectului,
intentive canoane din stretti si rigoarea clasica a expozitiei.
Limbajul muzical instrumental al Barocului prezintă o bogată ornamentică, precum și puternice contraste
dinamice, armonios colorate. Înlănțuirile acordice, realizate sub imperiul legilor tonale, au dat monodiei
acompaniate o sporită capacitate de expresie. Ea nu se va mai mărgini numai la susținerea sonoră, ci contribuie
activ, ca parte integrantă, la exprimarea muzicală, potențînd exp rimarea recitativică, dominantă în secolul al
XVII -lea.

II. Clasicismul
Clasicismul poate fi definit ca o mișcare artistică și literară care promovează armonia și echilibrul.
Clasicismul este o epocă stilistică încadrată cronologic între sfârșitul secolu lui al XVII -lea și începutul
secolului al XIX -lea, fiind o noțiune estetică ce echivalează ca sens cu cel de echilibru, soliditate, simplitate,
sobrietate și perfecțiune.
Clasicismul poate fi împartit în două perioade:
– perioada de formare (mijloc ul secolului al XVIII -lea) cu reprezentanți precum: Giovanni Batista
Sammartini (1701 -1775), Carl Philipp Emanuel Bach (1714 -1788), Cristoph Willibald Gluck (1714 -1787),
Johann Stamitz (1717 -1757) și François Joseph Gossec (1734 -1829);
– perioada de manifestare (cea de -a doua jumătate a secolului XVIII și începutul secolului XIX), avându -i ca
reprezentanți de seamă pe: Joseph Haydn (1732 -1809), Wolfgang Amadeus Mozart (1756 -1791) și Ludwig van
Beethoven (1770 -1827).
Antichitatea greaca a fost izvorul inspiratiei Clasicismului, putem spune chiar si Acntichitatea Orientala, nu
eroi ai prezentului.Estetica clasica evita excesele detaliilor si contrastele puternice tinzand spre claritatea
expresiei, logica trairiilor si mimplitate, u niversul fiind considerat un tot armonios .

Spre deosebire de monumentele arhitectonice unde la baza sta legea echilibrului si a armoniei actiunea
lucrariilor dramatice urmeaza regula celor trei unitati de spatiu, timp si loc.
Tematica trebuie sa fie desfasurata pe parcursul unei zile in acelasi loc astfel fiind unitara.
Daca in Baroc directiile stilistice au fost datorate actiuniilor contra formei si de viata aristrocratiilor in a doua
jumatate a secolului XVIII exista dorinta de a conferi o sporita expresivitate a limbajului astfel creatia muzicala
se simplifica.
Melodia se desfasoara cu contraste bruste si cu o dinamica fluenta care tinde catre travalii ample ea fiind
apropiata si accesibila de arta fireasca populara.
Noul st il clasic ne aduce simetria patrata ( patru masuri ) si ritmuri ordonate iar melodia reiese din artomonia
consonanta imbogatita de armonica si timbru. Se perfectioneaza claritatea tematica a formei iar contrastele
dramatice se ‘ impaca ‘ intr -un demers sin tetic.
Personajele operei nu vor mai fi din sfera mituriilor ci a realitatii astfel va aparea schimbarea temperaturii
emotionale de la patosul sinceritatii la cel retinut.
Cu ajutorul variatelor procedee de dezvoltare genuriile clasice precum, concertul, s imfonia, cvartetul, sonata
etc. trec de la functia de divertisment la adancirea expresiei.
Desi literatura clasica apare devreme muzica clasica apare tarziu si dureaza putin ( 1750 – 1827, anul mortii lui
Beethoven si Bach ). Deoarece cei mai de seama repr ezentanti ai clasicismului muzical au trait la Viena in a
doua jumatate a secolului XVIII acestui gen I se mai adauga epitetul de Vienez.

II.1. Caracteristici

Adoptând simfonismul, ca metodă principală de exprimare muzicală, ei depășesc imaginile limitat e de text și se
ridică la exprimarea unui conținut filosofic prin imagini de o mare forță generalizatoare. În muzica clasică
vieneză domină simplitatea și claritatea expresiei muzicale, armonia formei, ce conferă plasticitate imaginilor
artistice. Năzuind spre sinceritate și firesc, clasicii vienezi se apropie de bogata artă populară. Ei îmbogățesc
limbajul muzical cu noi mijloace, mai expresive, și, implicit, cu noi imagini artistice.
Melodica are o naturalețe, fiind susținută de un ritm ordonat, în care f ormulele ritmice formează unități
simetrice. Există un echilibru între melodie, ritm și armonie, între construcția sobră și claritatea expresiei,
există o logică și o ordine a structurilor sintactice și cultul perfecțiunii formale. Se remarcă limpezimea
arhitectonicii, relieful sculptural al temelor și simetria armonioasă a întregului discurs muzical. Întruchipând în
cel mai înalt grad principiile stilului clasic, creația clasicilor vienezi a devenit prototipul clasicismului muzical,
astfel că astăzi, prin termenul clasic înțelegem un atribut desemnând un autor sau o lucrare care aparține epocii
clasice a veacului al XVIII -lea sau chiar școlii vieneze.
Temele mitologice erau folosite pentru exprimarea alegorică a unor idei înalte, ca eroismul, sacrificiul, i ubirea,
dar existau, uneori, și alegorii străvezii de preamărire a monarhului.
În Clasicism, armonia, este un element principal de limbaj, ea fiind transparentă, clară, aerisită, simplă și

transparentă. În această perioadă aproape toate lucrările încep și se termină în aceeași tonalitate, pe parcurs, ele
modulând la dominantă sau la relativa majoră (în cazul în care lucrarea este scrisă în minor).
Ritmica are o simetrie perfectă, elocvența ei stăruind în vigoarea formulelor ritmice și în modul de utilizare al
acesteia. Un element component devine pauza, ea având un rol nuanțat.
Melodia clasică este spontană, simplă, de o proporționalitate desăvârșită, sistemul funcțional bazat pe
major -minor, apărut încă din perioada barocului la Bach în lucrarea cu numele d e "Clavecinul bine temperat.
Clasicii iubesc construcția formală clară, simetria.

II.2 Forme muzicale ale muzicii clasice instrumentale .
 Serenada – Piesa instrumentala dedicata unei persoane. In Evul Mediu se obisnuia sa fie interpretata
seara, cu sau fara acompaniament vocal, sub balconul iubitei.
Serenadele începeau și se terminau cu un marș, iar între ele se cântau piese lirice ce alternau cu menuete. De
obicei se executau ca muzică festivă în cinstea unei personalități, la aniversări, onomastici sau cu alte prilejuri.
 Divertismentul – Compozitie distractiva, in succesiune libera
Divertismentul și casațiunea erau niște suite, scrise de unii autori pentru un grup de instrumente soliste, fiind
sortite a fi executate într -un cadru mai restrâns. Atât tim p cât muzica de orchestră era prezentă numai în
saloane, la reședințele diferiților principi, cardinali sau alți oameni avuți, tematica îmbrățișată nu atingea
înălțimea subiectelor tragediei clasice sau ale operei.
 Sonata – Compoziție muzicală executată la un instrument sau la un grup restrâns de instrumente (da
sonare), în opoziție cu "cantata" (din latină: cantare), care indică o bucată muzicală interpretataă de
vocea omenească
Perioada clasică a fost decisivă pentru dezvoltarea acestei forme muzicale, tr ansformând -o dintr -un simplu
termen muzical într -o formă fundamentală de organizare a unor compoziții de mare anvergură. În epoca de
tranziție către perioada clasică multe denumiri diverse se refereau la opere cu una sau mai multe mișcări, de
exemplu "dive rtimento", "serenata", "partita", regrupate sub termenul general de "sonată". În 1771, Joseph
Haydn folosește pentru prima dată denumirea de "sonată" pentru compoziția care va fi catalogată mai târziu ca
"Sonata nr. 1 pentru pian".
La început, structura ce a mai obișnuită a unei sonate era:
– o primă parte, de obicei vioaie (de ex.: Allegro), în care era elaborată tema principală.
– o mișcare centrală, de cele mai multe ori lentă, andante sau largo, mult mai rar o mișcare de dans, de ex.: un
menuet. Această parte centrală putea lua forma unei "teme cu variațiuni".
– o mișcare finală, în prima perioadă sub formă de menuet, ca în primele trei sonate pentru pian de Haydn, mai
târziu o mișcare rapidă, un allegro sau chiar un p resto, mai rar un rondo finale.
 Simfo nia – Compoziție muzicală instrumentală de proporții vaste, alcătuită din mai multe părți (de
regulă, patru), fiind executată în sălile de concert sau pentru înregistrări de o amplă orchestră

simfonică.
Simfonia cla sică are în general patru părți. Prima pa rte în tempo rapid (de exemplu, allegro), structurată sub
formă de sonată bitematică și repartizată după schema „expoziție -dezvoltare -repriză”. Uneori este precedată de
o scurtă introducere lentă.
Mișcarea a doua este lentă (andante, adagio ș.a.) și permit e mai multe abodrări formale; se folosesc cel mai mult
forma de romanță cantabile, tema cu variațiuni și rondoul. W.A. Mozart introduce în această parte și forma de
sonată (de ex.: în Simfonia KV 551).[necesită citare]
Mișcarea a treia, în tempo de menuet (de unde și numele – pulsație moderată), constituie de obicei partea cea
mai scurtă a simfoniei. Începând cu Ludwig van Beethoven, menuetul este înlocuit de scherzo, într -un tempo
mai rapid și dansant.
Finalul are un tempo rapid (allegro, vivace, presto ș. a.) și este construit cel mai adesea ca rondo, dar și în formă
de sonată sau ca temă cu variațiuni.
Prima și ultima parte sunt scrise aproape totdeauna în aceeași tonalitate, al cărei nume intră în însuși titlul
simfoniei, în timp ce părțile centrale au o tonalitate variabilă: dacă tonalitatea de bază este minoră, mișcarea
lentă este adesea majoră, în timp ce, dacă simfonia este compusă într -o tonalitate majoră, părțile centrale preiau
tonalitatea dominantă sau subdominantă.
 Muzica de camera – Compoziție mu zicală pentru un număr restrâns de instrumente. În funcție de
numărul interpreților, orchestra de cameră se numește duo, trio, cvartet, cvintet, etc. De regulă, o astfel
de orchestră constă din instrumente cu coarde, la care uneori, se adaugă și instrument e de suflat.
Imprumută formule din muzica de circulație cotidiană și populară, câștigând în accesibilitate și
sinceritate.
 Menuet – Dans utilizat in special in piesele de factura clasica și preclasica.
 Uvertura – Piesă orchestrală care “deschide” drama unei reprezentații de teatru muzical . Are o
desfășurare dramatică mai densă, muzica fiind în corespondență cu textul. Conținutul eroic este o
trăsătură a epocii clasice.

II.3 Tempo -ul, Agogica si Dinamica la reprezentatii de seama ai Clasicismului.
Repren tenantii de seama ai Clasicismului Vienez sunt Ludwig van Beethoven (1770 -1827) , Wolfgang
Amadeus Mozart (1756 -1791) si Joseph Haydn (1732 -1809)
Creatiile lor artistice pot fi numite modele de perfectiune datorita simplitatii si bogatiei de expresie, clar itatii si
echilibrului.
In aceasta perioada creatia artistica era cautata atat de publicul profesionist cat si diletant, public care era in
consumator extrem de seleciv si critic iar aprecieriile lui erau hotaratoare.
Datorita orchestrelor ambulante din or as, aparitiilor unor metode de predare a muzicii si dezvoltarii scolilor de
muzica, cat si concertele oferite de asociatii muzicale putem gasi melomani care provin dintr -o clasa sociala
atat de diferita.

Precursoarea simfoniei , trio -ului, cvartet -ului sau a concertului modern este sonata care este forma muzicala
instrumentala ce va domina clasicismul.

II.3.1 Joseph Haydn

Joseph Haydn se naste in 31 Martie 1732 la Rohrau an der Leitha . La varsta de opt ani este admis in corul
catedralei din Viena “Stephansdom” unde canta pana la varsta de saptesprezece ani cand este concediat
deoarece vocea lui era in schimbare.
In perioada 1749 – 1759 el isi va castiga existenta ca si muzician liber. Invata singur contrapunctul si teoria
muzicala si ocazional va f ace lectii cu compozitorul Nicola Porpora.
In anul 1755 se angajeala la baronul Karl Josef von Fürnberg unde va compune primele sale cvartete de coarde.
Anul care reprezinta un punct de cotitura in viata acestuia este 1761 unde va fi angajat in calitate de conducator
muzical secund. In anul 1765 seful de orchestra Gregor Joseph Werner moare iar Haydn ii preia pozitia.
Haydn mareste orchestra pana la aproximativ treizeci de intrumentisti si desi avea multe obligatii in functia
avuta se bucura totusi de sufic ienta libertate ca sa se “ joace “ cu orchestra. In acest fel dupa cum chiar el a
marturisit are sansa sa -si perfectioneze proprul stil. El va pune bazele a doua genuri importante din muzica
clasica: cvartetul de coarde si simfonia. Va compune un numar mar e de piese musicale simfonice, muzica de
camera, misse si opera.
In anul 1791 compozitorul va pleca la Londra la propunerea violonistului Johann Peter Salomon unde va scrie
primele sase simfonii londoneze. Se va intoarce in Viena unde il va intalni pe Ludw ig van Beethoven caruia ii
va lectii in anul 1793.
In anul !794 se va intoarce la Londra datorita succesului avut, unde va scrie ultimile sase simfonii Londoneze.
Cele mai cunoscute simfonii din cele sase sunt: “Ceasornicul”, “Surpriza” si “ Simfonia milit ara”.
In Londra mai scrie si sase cvartete de coarde care sunt considerate foarte importante pentru creeatiile sale.
Printre lucrariile compuse mai avem si oratorii, precum “Anotimpuriile” si “ Creatiunea” dar si oratoriul “Il
ritorno di Tobia”.
In anul 18 00 compozitorul era in plina glorie iar spre sfarsitul vietii s -a retras intr -un cartier periferic al Vienii
unde a decedat in proprietatea pe care si -a cumparat -o la 31 mai 1809.
Haydn are o foarte mare importanta in clasicismul musical mai ales datorita dezvoltarii pe care a adus -o
cvartetului de coarde si simfoniei dar si perfectionarii formei de sonata.
Pentru dezvoltarea cvartetului de coarde desi forma aceasta muzicala nu fac ea parte din programul sau de lucru,
a lucrat peste treizeci de ani. Iar pentru dezvoltarea genului simfonic dup ace compusese deja peste cincizeci de
simfonii, va finaliza numin du-se “Simfonia clasica Vieneza”. Menuetul de sine statator va fi introdus in ambele
genuri de catre compositor.
A fost numit “parintele simfoniei” datorita celor 104 creeatii de acest gen care reflecta intregul process de

evolutie.
Acesta a compus 1696 de lucrari dintre care:
– 104 simfonii
– Uverturi
– Concerte pentru diferite instrumente si orchestra ( doua concerte pentru flaut, un concert pentru
trompeta, un concert pentru contrabass, doua concerte pentru corn, opt concerte pentru violoncel, un
concert pentru vioara si pian, sapte concerte pentru vioara, unsprezece concerte p entru pian, un concert
pentru oboi, etc.
– Sapte marsuri pentru orchestra
– 105 menuete pentru orchestra si diferite instrumente
– 83 de cravtete
– 70 triouri pentru coarde
– 41 triouri pentru pian vioara si violoncel
– 23 de divertismente pentru diferite instrumente si pian
– 52 onate pentru pian
– 14 mise
– 40 de arii si cantata pentru voce solo
– 90 lieduri pentru voce si pian etc

II.3.2 Wolfgang Amandeus Mozart

Wolfg ang Amadeus Mozart s -a născut la 27 ianuarie 1756 în orașul Salzburg , da dovada de geniu muzical inca
de cand era mic copil astfel la varsta de cinci ani inainte de a sti sa compuna scrie cateva piese pentru pian
transcrise imediat de catre tatal sau Leopold Mozart care era un talentat violonist si era apreciat pentru
aptitudiniile sale pedagogice.
Tanarul Wolfgang va pleca intr -un turneu care va dura noua ani impreuna cu tatal sau pentru a arata lumii ‘
acest miracol’, prima aparitie avand loc la Munchen supa care familia Mozart pleaca la Viena pentru ca cel mic
sa concert eze in fata familiei regale. Turneul a avut loc in Italia, Franta, Elvetia, Bavaria unde publicul a fost
fascinat de talentul copilului precoce care in timp a devenit un tanar adolescent.
La varsta de saisprezece ani pleaca pentru cateva luni in Bologna pe ntru a studia cu un renumit pedagog in arta
compozitiei Giovanni Battista Martini. Odata cu intoarcerea sa este angajat cu un salariu de 150 guldeni pe an
ca si maestru de concert unde va ramane in functie timp de sase ani.
In anul 1777 isi da demisia deoa rece nu mai suporta umilintele venite din partea arhiepiscopului si pleaca
insotit de mama sa la Munchen. Aici nu reuseste sa primeasca un angajament si dupa a doua tentativa se
hotaraste sa -si incerce norocul la Paris.
Desi in timpul turneului din anul 1 763 a avut foarte mult succes ajuns din nou la Paris Mozart se loveste de si
mai multe greutati deoarece parisieni nu -si mai amintesc de ‘copilul minune’. La toate acestea se adauga
moartea mamei.

In anul 1779 se intoarce din nou la Salzburg deoarece a fo st constrans de lipsuriile materiale. Aici ramane timp
de doi ani unde compune opera “ Idomeneo” iar in anul 1781 se decide sa plece in capitala imperiului la Viena.
Opera “Rapirea din Serai” este primul mare suces al acestuia fiind felicitat insusi de im paratul Iosif al II -lea.
Publicul este in extaz datorita improvizatiilor spontane pe teme diferite, el continuand sa dea numeroase
concerte din propriile compozitii. Se regaseste cu operele lui Handel si Bach pe care le prezinta publicului
Vienez.
In anul 1782 pe 4 August o ia de sotie pe Constanze Weber , iar in anul 1785 este vizitat de tatal sau care
constata cu satisfactie reuzita lui Mozart, acesta se bucura foarte tare cand aude din gura lui Joseph Haydn ca “
fiul dumneavoastra este cel mai mare comp oziitor pe care l -am cunoscut”, dupa concertul nr 20 pentru pian.
La 28 Mai 1787 tatal sau se imbolnaveste si moare in timp ce Mozart termina compozitia operei “ don
Giovanni”,acesta a avut o contributie foarte mare in dezvoltarea geniului muzical al lu Mozart instruind -ul inca
din copilarie.
Din pacate Mozart incepe sa piarda din popularitate iar in Martie 1790 are ultimul sau concert public
interpretand concertul pentru pian KV595 .
Obtine din nou un succes enorm cu opera “Flautul fermecat”.
Din pacate incepand cu anul 1791, anul urmator, sanatat ea compozitorului se de gradeaza, acesta suferea de o
febră reumatismală recurentă cu insuficiență renală.
In 5 Decembrie 1791 la doar 35 de ani Wolfgang Amadeus Mozart se stinge din viata. Mottoul lui de la cimitir
a fost: " Mă simt cuprins de muzică. Muzica este in mine."
In doar cei 35 de ani de viata, Mozart a compus un numar enorm de opere muzicale. A fost autorul a:
– 41 de simfonii (nr 40 si nr 41 Jupiter, nr 36 Linz etc)
– 27 de concerte pentru pian si orchestra
– 7 concerte pentru vioara si orchestra
– Concerte pentru clari net, harpa, flaut ,corn si orchestra
– 2 simfonii concertante
– Divertismente
– Serenade
– Sextetul “O gluma muzicala”
– Cvartete pentru instrumentele de suflat
– Trio pentru vioara,violoncel si pian
– Sonate pentru vioara si pian
– Sonate pentru pian
– 17 opere ( Răpirea di n Serai, Nunta lui Figaro, Don Giovanni, Cosi fan tutte, Flautul fermecat – acestea
se joaca si astazi in intreaga lume)
– 19 mise
– Motete pentru soprana si orchestra
– Oratoriuul oratoriul "Die Schuldigkeit des ersten Gebots"
– "Requiem" -ul în re minor.

II.3.3 Ludwig van Beethoven

Se naste in Bonn Germania in anul 1770, si a fost botezat pe data de 17 Decembrie. Nu a trait intr -un mediu
familiar foarte favorabil, tatal lui fiind un cantaret de curte mediocru care era alcoolic. Observand talentul fiuli
sau acesta a incercat asemenea lui Mozart sa -l transforme pe Beethoven intr -un copil minune dar fara suces.
Incepe sa ia lectii de muzica cu Christian Gottlob Neefe in jurul vastei de 10 ani si in 1787 recunoscandu -I
talentul il faciliteaza o calatorie la Viena. Se intoarce in scurt timp inapoi acasa datorita mortii mamei sale.
Timp de patru ani lureza cu capela curtii si cu orchestra teatrului din Bonn unde ar e prilejul de as -si imbogati
cunostiintele muzicale si in care compune o cantata cu ocazia mortii imparatului Iosif ao II -lea.
Pleaca pentru a doua oara la Viena in Noiembrie anul 1792 unde devine elevul lui Hayden.
Apare pentru prima data in fata publicul ui Vienez cu concertul pentru prian si orchestra in Martie 1795. Dupa
care urmeaza o serie de concerte la Bratislava, Dresda, Berlin si Praga.
In anul 1798 dupa primele sonate pentru pian printre care se afla si sonata op.13 ‘Patetica’, deschide seria
cvartetelor de coarde si compune si prima simfonie in Do Major. Datorita primelor semne ale scaderii auzului
aceste incepe sa se izoleze si mai mult de societate.
Desi surzenia sa se accentueaza in aceasta perioada compune o serie de opere desavarsite cum ar fi: Simfonia a
treia “Eroica”, cele trei sonate pentru pian op.31, sonata pentru pian “Appasionata” etc.
Putem observa in aceasta perioada cum principalul instrument al lui Beethoven devine orchestra unde chiar si
in operele compuse pentru instrumentele so liste gasim foarte mult caracter orchestral.
In jurul anului 1818 compozitorul devine complet surd. Acest lucru insa nu l -a impiedicat in creeatia artistica,
in anul 1819 compunand “Variatiile Diabelli” pentru pian, iar in 1820 se executa prima verisune a ‘Missei
Solemnis”. Realizeaza ultimile sale sonate si cvartete de coarde si deasemenea realizeaza simfonia a IX -a.
Aceasta simfonie a avut un succes triumfal si a dezlantuit un entuziasm delirant, Beethoven fiind cu fata spre
orchestra nu ercepea nimic din cele ce se intampla in sala unde lumea era ridicata in picioare si striga si isi
agitau palariile.
In anul 1826 acesta era tinut la pat fiind din ce in ce mai bolnav iar in 26 Martie !827 acesta moare in urma unei
boli de ficat.
Creatia muzicala a lui Bee thoven poate fi considerata o punte intre clasicism si romantism si este impartita in
trei etape.
Prima perioada ( 1790 -1802) care cuprinde creeatiile din tinerete de la Bonn si primii ani in Viena care
desavarsesc Casicismul vienez
A doua perioada (1807 -1812) numit “Ciclul Eroic”, care cuprinde compozitii ca Simfonia a III -a, concertele
pentru pian si orchestra nr 4 si 5 “Imperialul”, Sonata pentru pian Apassionata. Unde putem sesiza noutatiile
artmonice dar si profunzimea temelor neintalnita inca la predec esorii sai.
Si a treia perioada care se invarte in jurul anului 1813 unde putem descoperi ca fiecare compozitie este eliberata

de conventiile traditionale si care au o proprie si puternica individualitate.
A lasat in urma sa creatii nemuritoare precum:
– Opera Fidelio
– 32 de sonate pentru pian ( Sonata Lunii, Patetica etc.)
– Sonate pentru vioara si pian
– 16 cvartete pentru coarde
– Missa solemnis
– Un concert pentru vioara si orchestra
– 5 concerte netru pian si orchestra
– 9 simfonii ( Eroica – simfonia a III -a, Des tinului – Simfonia a V -a,Oda bucuriei – simfonia a IX -a
adoptata ca imn oficial al Uniunii Europene)