Elemente de Stil Oral In Povestile Si Povestirile Lui Ion Creangadocx

=== Elemente de stil oral in povestile si povestirile lui Ion Creanga ===

Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava

Facultatea de Litere și Științe ale Comunicării

ROMÂNĂ-FRANCEZĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

ELEMENTE DE STIL ORAL ÎN POVEȘTILE ȘI POVESTIRILE

LUI ION CREANGĂ

Absolventă,

Juravle Iulia-Maria

Coordonator științific,

Prof. univ. dr. Niculina Iacob

– 2016 –

ELEMENTE DE STIL ORAL ÎN POVEȘTILE ȘI POVESTIRILE

LUI ION CREANGĂ

Cuprins

Argument

1. Conceptul de oralitate

1.1. Elemente de stil oral înainte de Ion Creangă

2. Sursele oralității în poveștile și povestirile lui Ion Creangă

3. În loc de concluzii: Ion Creangă – scriitor popular

Bibliografie

Argument

1. Conceptul de oralitate

Lumea este într-un continuu progres. De-a lungul timpului se poate observa o evoluție în cadrul diferitelor domenii. Această evoluție se manifestă și în cele două aspecte ale oricărei limbi: aspectul scris și aspectul oral. Până nu de mult, aspectul oral era inferior celui scris, acordându-i-se acestuia din urmă o mai mare atenție deoarece este un ansamblu omogen, adică nu prezintă, cum se întâmplă în cazul aspectului oral, mai multe variante caracteristice pentru anumite regiuni ale țării și are un caracter stabil. Ulterior, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, aspectul oral al limbii începe să atragă atenția cercetătorilor. Aceasta s-a datorat faptului că scrisul, spre deosebire de vorbire, nu transmite sentimente care să implice un anumit grad de afectivitate.

Noțiunile de limbă și vorbire sunt două elemente care au reținut atenția marilor lingviști. Unul dintre aceștia este Eugeniu Coșeriu, care, în studiul său Introducere în lingvistică, în capitolul „Sistem, normă și vorbire”, urmărește raportul limbă-vorbire. Limba este definită ca fiind „‹‹întreg sistemul de exprimare care, în interiorul unei comunități umane, servește ca mijloc de înțelegere››, este ‹‹un patrimoniu social sau, mai bine zis, o aptitudine particulară a tuturor membrilor unei comunități lingvistice și comună lor››”. Vorbirea este pusă în relație cu spiritul individual, pe când limba se găsește în relație cu spiritul colectiv. Raportul dintre cele două concepte constă în faptul că „vorbirea este realizare a limbii”, iar „limba este condiție a vorbirii”. Lingvistul acordă o mare importanță vorbirii, deoarece aceasta este mai cuprinzătoare decât limba; în susținerea acestei afirmații este de menționat faptul că vorbirea cuprinde și elementele nonverbale, privire, gestică, mimică, excluse în cazul limbii. În acest sens, cercetătoarea Andra Șerbănescu, în lucrarea Cum gândesc și vorbesc ceilalți. Prin labirintul culturilor,arată că, într-o comunicare, informația pe care cineva o transmite prin intermediul limbii ocupă un procent redus (10%) spre deosebire de cel ocupat de elementele nonverbale care sunt prioritare (90%).

Și lingvistul Ferdinand de Saussure urmărise raportul limbă-vorbire, considerând că raportul dintre aceste două concepte este unul de subordonare, un raport în care limba ocupă locul principal, iar vorbirea reprezintă o realizare a acesteia. Spre deosebire de Ferdinand de Saussure, Eugeniu Coșeriu scoate din cadrul limbii vorbirea, motivul fiind acela că, pentru el, limba este o parte a vorbirii și, astfel, limba literară nu rămâne în afara oralității.

Adesea, oralitatea este văzută ca un sinonim al limbii vorbite, dar lucrurile nu stau chiar așa. Pentru a nu se produce confuzii este necesară diferențierea celor doi termeni. Deși au un anumit punct comun dat de faptul că oralitatea există datorită limbii vorbite și a limbii populare, termenii nu pot fi considerați sinonimi. Prin oralitate se înțelege un act verbal care nu este scris, ci pronunțat. Aceasta, pe lângă elementele colocviale, cuprinde și orice text sau discurs care are un caracter oral. Limba vorbită este o parte a oralității și are în vedere limbajul folosit de vorbitori în diferitele tipuri de conversații. Astfel, primul concept – oralitatea – cuprinde aspectul colocvial și discursul, pe când cel de-al doilea se concentrează numai pe elementele colocviale.

În ceea ce privește definițiile date conceptului de oralitate, acestea diferă de la cercetător la cercetător, fiecare punând accent pe o anumită trăsătură a conceptului în discuție. Magdalena Vulpe susține că termenul „oralitate” are două sensuri. Unul are în vedere fenomenele lingvistice care rezultă în urma caracterului oral al comunicării, iar celălalt face referire la trăsăturile stilului unui scriitor, trăsături generate de folosirea elementelor caracteristice limbii vorbite. Viorica Molea definește oralitatea astfel: „un mod de exprimare prin viu grai, în opoziție cu cea scrisă, constituie totalitatea straturilor stilistice active la nivel fonetic, lexical, gramatical”.

În cadrul oralității au fost identificate două tipuri: oralitatea originară care face referire la „gradul maxim de omogenitate stilistică în interiorul limbajului popular”și oralitatea derivată ce presupune „reducerea omogenității stilistice datorită naturii sale de actualizator pe cale orală a limbii literare (scrise) într-un raport variind în funcție de factori extralingvistici (tipul și nivelul de instrucție și cultură ale protagoniștilor comunicării), care determină introducerea de elemente și structuri lingvistice corespunzător acestui raport”. Oralitatea primară cuprinde limbajul colocvial, popular, familiar, regional, iar oralitatea derivată cuprinde, pe lângă limbajul folosit în conversații, și discursul.

Atunci când vorbim despre oralitate, o atenție deosebită trebuie acordată stilurilor. Limba română are cinci stiluri funcționale: științific, beletristic, publicistic, juridic-administrativ și colocvial. Vitalie Marin, profesor la Universitatea de Stat din Moldova, vorbește despre stilul limbii orale, subliniind faptul că acestuia trebuie să i se acorde o mare importanță deoarece este „expresia vie, firească, directă și nepretențioasă a ideilor și sentimentelor”. El identifică două aspecte ale acestui stil: aspectul oral-literar, care are în vedere respectarea normelor literare, și cel oral-familiar, care cuprinde și elementele populare și regionalismele.

O particularitate a oralității constă în modul individual în care emițătorul se exprimă și se referă atât la elementele folosite în mod obișnuit în comunicare, cât și la elementele particulare. Acesta pătrunde în sistemul limbii române – având o frecvență din ce în ce mai mare – ca urmare a evoluțiilor care se manifestă la nivelul tuturor domeniilor existente. În cadrul acestor evoluții este de observat faptul că diferența dintre scris și oral nu mai este atât de pronunțată.

Adesea, se poate observa că oralitatea se confundă cu abaterea de la normă. A pune semnul egalității între cele două aspecte nu este justificat, deoarece se pierde din vedere existența oralității standard, care respectă normele literare, caracterizându-se printr-un limbaj evoluat, folosit în orașe în cadrul centrelor de cultură.

Vorbirea orală prezintă atât elemente specifice limbii literare, cât și elemente care nu se încadrează în aceasta. Este vorba despre prezența argoului care are o mare frecvență în limbajul tinerilor și despre o categorie de neologisme specifice domeniului modei. Un rol aparte îl are și internetul, deoarece în comunicările care au loc pe diferitele rețele de socializare se poate observa un nou tip de oralitate, numit de cercetători „oralitate digitală” sau „comunicare orală scrisă”, ca urmare a faptului că este rezultatul îmbinării oralului cu scrisul. Așadar, se poate observa că evoluția societății are o mare influență asupra oralității, ducând la apariția unui proces de pătrundere a elementelor oralității în cadrul limbii standard și a elementelor limbii literare în cel al limbajului oral.

1.1.Elemente de stil oral înainte de Ion Creangă

Atunci când vorbim despre oralitate înainte de Ion Creangă, ne gândim la cronicarii moldoveni, și în special la Ion Neculce. Stilul acestuia se deosebește oarecum de stilul lui Grigore Ureche sau de cel al lui Miron Costin. Cronica lui Grigore Ureche este caracterizată de folosirea stilului indirect, de prezența frazelor simple care încep de multe ori într-un mod deosebit, prin punerea pe primul loc a verbului, acest fapt arătând accentul pus pe acțiune. De exemplu: „Prădându și stropșindu țara Moldovei, împăratul Suleiman, și fiindu țara bejenită spre munți, strânsu-s-au vlădicii și boierii țărâi, la sat la Badeuți, […]”, „Împreunatu-s-au Pătru vodă cu nepotu-său, Mihnea vodă, ficiorul lui Alixandru vodă, […]”, . O altă trăsătură a operei lui Grigore Ureche este narațiunea simplă, povestirea fiind înviorată uneori de prezența dialogului. Dacă, atât în cazul lui Grigore Ureche, cât și în cazul lui Miron Costin, dialogul este văzut ca un element auxiliar, la Ion Neculce lucrurile se schimbă. Pentru acesta, dialogul trebuie să asigurecrearea impresiei de eveniment real, petrecut: „Așijdere au mai dzis acel omŭ a Șvedului cum că muntenii sint prieteni cu moscalii, și ce văd și ce aud aice la Poartă, toate scriu la moscali. Iar veziriul au răspunsu: ‹‹Bine fac că scriu, că de noi n-au ce scrie rău, că noi nu ne temem de nime, că avem oaste multă, și pușci multe, și putere mare. […]››”.

Miron Costin se deosebește de cel dintâi prin faptul că, atunci când scrie, urmărește un efect literar, pe când Grigore Ureche scrie așa cum simte. Această diferență este dată și de faptul că Miron Costin era un cronicar erudit, observându-se faptul că limba folosită în scrierile sale era diferită de cea a maselor populare, acesta fiind rezultatul încercării sale de a imita sintaxa limbii latine. Spre deosebire de Miron Costin, Ion Neculce nu este deloc erudit. El scrie așa cum vorbește, aceasta fiind dovedită de amploarea particularităților de fonetică sintactică (scrierea unor grupuri sintactice așa cum erau pronunțate) existente în opera sa. De exemplu: „Și cându au mărsu, au găsit numai locul și focurile, iar obuzul leșescusă-ntorses-înapoi, că fusesă de toți șesă, șepte mii de leși” (p. 59-60), „Iar hatmanul, dac-au vădzut pe ginerele Ducăi-vodă, numai ce s-au ciudit pentru ce au vinit” (p. 85), „Ce n-au vrut să lovască noaptea, temându-să să nu răpuie oameni, ce au socotit să aștepte păn-îndzuo, să vadză cine sint” (p. 85-86) etc.

Odată cu Ion Neculce se observă o schimbare. Valoarea operei lui constă în încercarea de a transforma cititorul într-un spectator al faptelor prezentate. Acest procedeu va fi continuat mai târziu de Ion Creangă și de Mihail Sadoveanu. Nu de puține ori s-a remarcat asemănarea dintre Ion Neculce și povestitorul humuleștean. Această asemănare este cu fermitate susținută de George Călinescu: „Neculce este boier și chiar arată dispreț pentru neamul ‹‹prost››, dar sufletul lui este rural. Cu Creangă el are împreună ingenuitatea șireată, acel tic de a se socoti neghiob, crezându-se totuși deștept (‹‹Așa socotescu eu cu firea mèaceastă proastă››), proverbialitatea, filozofia bătrânească, minunarea, văietătura, și în fine acel lucru învederat, dar inanalizabil, ce se cheamă darul de a povesti”. Operele celor doi scriitori se aseamănă din multe puncte de vedere, iar stilul lor ne face să credem că Ion Creangă este un continuator al lui Ion Neculce. În acest sens, George Călinescu afirma: „Când citești cronica lui Neculce, un nume îți năvălește numaidecât în minte – Creangă”.

Pentru a demonstra apropierea dintre cei doi este nevoie, în mod firesc, și de evidențierea câtorva particularități ale scrisului cronicarului moldovean.O caracteristică importantă a stilului său este preferința pentru limba populară. Această trăsătură a fost remarcată de numeroși cercetători, dintre care îi amintim pe Alexandru Andriescu, Gabriel Țepelea, Gheorghe Bulgăr, Nicolae Cartojan ș.a. Caracterul popular al limbii cronicarului moldovean este cel mai evident la nivelul sintaxei, asemănându-se din acest punct de vedere cu povestitorul Ion Creangă prin faptul că sintaxa folosită de cei doi este în conformitate cu regulile limbii vorbite. O primă caracteristică a sintaxei cronicii lui Ion Neculce, care nu lipsește nici din textul lui Ion Creangă, constă în faptul că în text întâlnim cel mai frecvent fraze construite prin intermediul coordonării, model popular prin excelență. Predomină propozițiile principale care au drept element de relație o conjuncție coordonatoare de tipul: „și”, „iar” sau „de” copulativ. Există cazuri în care conjuncția nu este prezentă, dar acest lucru nu duce la vreo modificare a construcției frazei. În ceea ce privește frecvența conjuncțiilor, cel mai des întâlnită este conjuncția „și”, celelalte două întâlnindu-se uneori ca sinonime ale acesteia.

Câteva exemple pentru a ilustra frecvența conjuncției „și”: „Și s-au închinat și i-au dzis: ‹‹Să fii măriia ta sănătos››, și au ieșit afară.” (p. 57), „Și le adusără și giupânesăli în Ieși, și le prindèvătajâi de-i munciè.” (p. 129), „Și strânsă oaste pre taină șitreimis-într-o noapte pe hatmanul Antohie de-au lovit părcanele de supt Cetatea Neamțului fără veste […]” (p. 138), „Și sfătuirășitriimisără pre unchiu-său, pre Mihai Spatariul, la Poartă, și umblă spatariul Mihai și cercându și giuruind mult veziriului, să mazilească pre Antiohii-vodăși să puie domnu strein, pre carele au ales Brâncoveanu-vodă.” (p.163), „Unii da în Nipru, să scapi înot, și s-îneca, alțâi îmbla să între în vasă, să treacă să scapi, și să îneca, că-i boțâsăcăzacii dinapoi și-i tot tăiè.” (p. 375), „Și nu s-au putut așădza cu Moscul, că cerè Dunărea, și Turcul nu da nici Azacul, și olatul lui să-l lăsă.” (p. 376), „Și au răspuns că ei cu Turcul au pace și n-or strica pacea, că țara lor este aproapi de turci,și nu pot să să bată.” (p. 377) etc. În cazul acestor exemple se poate observa că elementul de relație „și” apare între propoziții, în cadrul unor fraze, însă sunt cazuri destul de frecvente când această conjuncție apare și între fraze /și narativ? Vezi despre rolul acestuia!/. Ca de exemplu: „Și dacă-i vini veste c-au scăpat Bogdan hatmanul și Iordachi Rusătvisternicul, să otrăvi de mânie pe camaicanii din Ieși, căci i-au scăpat pe cei doi boieri. Și se mânieră și le păru rău și muntenilor că i-au scăpat și nu ș-au putut faci cheful pizmei cei vechi.” (p. 166), „Și era Grigorie-vodă în curți la Iași, închiși cu slujitorii în tot ceasul așteptând gata să-l lovască. Și trimitè la soltanul oamenii săi, cu daruri totdeuna, ca să-l împace.” (p. 334), „Și i-au trimis Grigorie-vodă conac și boieri întru întimpinare-i la Țoțora, dzicând acel sol că merge pentru întemeietul păcii la Poartă, fiind împărăție noao. Și numai peste iarnă au zăbovit, iar de primăvara iar s-au întorsu înapoi și iar pre Prut au mersu.” (p. 345), „Și era prè cu greu oamenilor, că de iarnă vitele murisă, și de pâne pe multe locuri ducè lipsă, că nu rodisă de anul trecut. Șineguțitorii cu datorie simțindu de nepace, nu da un ban cu datorie nimănui.” (p. 369) etc.

Cu o frecvență mult mai mică decât cea a conjuncției coordonatoare „și”, în textul lui Ion Neculce îl întâlnim ca sinonim al acesteia pe „de”, care nu mai ocupă în frază o poziție inițială, ci se găsește doar în interiorul acesteia. De exemplu: „Și pe Bogdani și pe Iordachi, totdeauna triimitè la dânșii, de le lua împrumutări mari, pungi de bani, și-napoi nu le mai da nemic.” (p. 168), „Ș-au botedzat un cucon a Ducăi, de s-au cumătrit, și l-au cinstit după obiceiu.” (p. 176), „Și de la împăratul luând steag și tuiuri de domnie, să găti cu toți boierii și purcesăde vini în țară cu bună pace.” (p. 184), „După ce s-au sculat de la masă, au venit și boierii țărâide s-au împreunat cu împăratul, și le-u dires împăratul cu mâna lui tuturor câte un păhar de vin.” (p. 247) etc.

Un sinonim al conjuncției „și” este conjuncția coordonatoare „iar”, întâlnită și în varianta „iară”. Aceasta de cele mai multe ori ocupă prima poziție în frază, dar se poate întâlni și în interiorul ei: „Iară dup-aceste zarve, cât s-au făcut vară, s-au gătit împărăția Turcului și au purces cu oști să vie asupra Țărâi Leșești […]” (p. 44), „Iară dac-au discălecat împăratul supt saivan, Duca-vodă i-au închinat multe daruri: […]” (p. 46), „Mărs-au și Petriceico-vodă, cu oastea și cu toți boierii săi, și domnul muntenescuGligorie-vodă, iarăș cu oastea sa, la Hotin, iar la Țuțora au stătut caplan-pașe cu oastea turcească.” (p. 50), „Iar un căpitan, anume Decusară, dac-au înțeles ce scriè într-acea carte, s-au făcut a triimite poronca la alți căpitani, iar pe de altă parte au și vinit cum mai de sârgu la Ieși, de au mărsu la Buhuș hatmanul de l-au întrebat, c-o lui știre este?” (p. 73).

Un alt element de relație cu o frecvență destul de mare, care ocupă întotdeauna în frază prima poziție, este reprezentat de adverbul „dece”. Acesta nu este întrebuințat cu un sens conclusiv decât foarte rar; de cele mai multe ori el este un echivalent al unor adverbe ca „apoi” sau „atunci”. De exemplu: „Și i-au dat pe toți în obedzi de grumadzi, de i-au adus la Cantemir-vodă în Ieși. Dece Cantemir-vodă, după ce i-au adusu-i, i-au pus la închisoare, și nu i-au omorât, […]” (p. 121) − cu sensul de apoi,„[…] și l-au prins viu Tatul căpitanul, fratele lui Vicol; l-au oborât cu sulița de pe cal. DeceAntiohi hatmanul, dup-acea izbândă ce-au făcut, au triimis pe Costachi sân Gavriliță cu veste la Constantin Duca-vodă […]” (p. 140) – cu sensul de apoi, „Și nemic n-au putut isprăvi, pecum s-arăta mai gios. Dece Constantin Duca-vodă, vădzindu-să că-i mazil, răpedzi pe taină la Antohi hatmanul la Neamțu, ca s-aducă mai degrabă pe Turculeț […]” (p. 141) – cu sensul de atunci. Des întâlnit ca element de relație între fraze sau propoziții este „ce”, astăzi cu forma „ci”: „Și Șerban logofătul iară prinsese de veste și să ascunsese, ca și întăi. Ce ceaușii împărătești l-au găsit ascunsu în casă la Duca-vodă, în pod, […]” (p. 56), „[…] și iarăși ori vini întru întâmpinarea lui Petriceico-vodă. CePetriceico-vodă, neștiind că slujitorii sunt cu dânșii la un cuvânt, oarecum cu simeție le grăiè, și nu-i credè și nu vrè să-i sloboadză, dzicând că și oaste leșască vine multă.” (p. 57), „Și nu putè istovi, că bani nu era necăiuri, vândzare în vite nu era. Ceși pre cale, păn’ la Focșeni, mărgându cu oastea, tot zapceituri era.” (p. 77) etc.

În ceea ce privește subordonarea, la fel ca în cazul vorbirii populare, conjuncția cu frecvența cea mai mare în cronica lui Ion Neculce este „că”, aceasta introducând diferite propoziții: „Sosindu vizirul cu oastea lui Enâc, au prinsu limbă, care au spus că cetatea Enecul este grijită foarte bine și cu tărie mare;” (p. 79) – propoziție completivă directă, „Că el s-apucasăcă va duce cheile cetățâi la împărăție […]” (p. 79) – propoziție completivă indirectă, „Ce n-au vinit la Duca-vodă, ce s-au dus în Țara Ungurească, că le-au fostu casele acolo, cu alți boieri ce pribegisă din Moldova.” (p. 80) – propoziție circumstanțială de cauză etc. Alte două elemente care introduc subordonate sunt reprezentate de conjuncția subordonatoare „de” și prepoziția „pentru” urmată uneori de un verb la conjunctiv sau de căci (că) pentru a deosebi scopul de cauză. De exmplu: de: „Ce învățară de scoaseră și aice obiceiul cel rău, ce l-au scornit Brâncovanul în țara lui.” (p. 131), pentru: „Dece vizirul au poroncitŭ să iernedze tătari în țară, pentru să apere și pe dânsul și raiaua” (p. 60), „Trimis-au Dumitrașco-vodă pe Panaitachii ușerul Morona c-un agă turcu, pentru săstrâce cetățile, și cu alți boieri.” (p. 64), „Așijdere au mai giurat Cantemir și lui Gavriliță: luund domnia Cantemir, să nu să atingă sabia lui de dânsu sau de vreun ficior a lui, pentru căci el vidè și cunoștèGavriliță pe ficiorii lui că nu sunt toți aședzași la minte, […]” (p. 96), „Atunce având cale Grigorie-vodă cuvintelor sale, au spus vizirului cum au sfătuit pre Husain-pașe să iasă din șanțu cu oastea împăratului, pentru căci că oastea împăratului este deprinsă de a da războiuneprietinilor la largu, […]” (p. 54) etc. Sintaxa cronicarului moldovean se aseamănă cu cea a limbii populare și prin întrebuințarea pronumelui „care”, plasat de obicei la începutul frazei: „Care lăsăm acmu povestea lui Gligorie-vodă, de omŭ scrie mai înainte, cându i-a vini rândul.” (p. 39), „Care rar domnu au fostu ș-a mai hi ca Antohi-vodă în Moldova […]” (p. 198), „Care lăsare a Lupului de mare stricăciune au fost moscalilor […]” (p. 243) etc.

Particularitățile de sintaxă nu sunt singurele care evidențiază caracterul popular al limbii cronicarului moldovean. Există și alte aspecte care ilustrează acest lucru. Unul dintre acestea este topica adverbului „foarte”. Acesta se întâlnește antepus verbului, și nu postpus, fiind un cuvânt independent. De exemplu: „Iar el, dac-au audzitașè, foarte era cu voie să fie domnu la 2 țări […]” (p. 177), „Deci tătarâi, vădzându-să toți la un loc, să foarte lăuda asupra lui Grigorie-vodă și asupra țărâi […]” (p. 334) etc.

O altă caracteristică a stilului neculcian este îmbinarea vorbirii indirecte cu cea directă. În acest sens, putem observa faptul că Ion Neculce reproduce cuvintele care au fost spuse de cineva, pentru ca, ulterior, să le prezinte cititorului așa cum au fost ele spuse: „Vizirul, dac-audziașè, l-au chemat la adunare și, și pentru altă ce-au avut a-i dzice, l-au întrebat pentru Țara Moldovei ce s-au strâcat și s-au pustiit: ‹‹Oari de schimbările domnilor, au de oști ce au călcat-o?››” (p. 177), „să mira pașa și cu Smail-efindis cum or face poronca împărătească, că să temè pașa să nu facă zorbàinicerii și asupra lui. Și striga inicerii: ‹‹Pentru ce să facem noi rușine acestui craiu, oaspe ce-au vinit la noi?››” (p. 295), „[…] el n-au vrut să primască să fugă, ca alții, ce încă au stătut el altora pricină să nu fugă. Că-i dzâcèSturdzâe: ‹‹De-ai hi fost îndemnător tu, și n-ai hi fost pricină să-i poprești, și aț hi fugit, eu astădz n-aș hi fost mazâl din Țara Muntenească și aș hi și acmu în Țara Muntenească domnu. Și Constantin-vodă ar hi fost mazâl, dar eu nu, că-n Moldova era să vii Mihai-vodă››.” (p. 366) etc. Nu poate fi trecut cu vederea nici ceea ce Iorgu Iordan în studiul său „Limba și stilul lui Ion Neculce” numește acord gramatical după înțeles. De fapt, nu este vorba despre un dezacord, ci despre normele limbii care existau în perioada în care cronicarul moldovean scria. Iorgu Iordan vorbește despre acord după înțeles raportând faptele de limbă la normele actuale, însă pentru o clarificare a lucrurilor trebuie să avem în vedere normele epocii în care a fost scris textul. În acea vreme imperfectul nu era marcat prin desinența „-u”la persoana a treia plural, iar în cazul verbului auxiliar „a avea”, la persoana a treia exista omonimia singular – plural, verbul întâlnindu-se numai cu forma „au”. Câteva exemple ilustrative: „Și căzacii și calmâșii care era cu dânșii au început a bate ș-a tot tăiè pe nohai ce trăiesc pe dincolo de Don.” (p. 373), „Deci Constandin-vodă au rămas la mari rușini.” (p. 372), „Numai poate Dumnedzău s-au mânietŭ di i-au luat capul.” (p. 372), „Iar Antonie mitropolitul n-au vrut să s-întoarcă.” (p. 410) etc.

O trăsătură esențială a stilului lui Neculce este plasticitatea concretizată în capacitatea scriitorului de a observa faptele care se petrec în lumea înconjurătoare și de a le prezenta în așa fel încât acestea să fie încă vii în mintea cititorului. Stilul cronicarului se definește prin simplitate, frazele sunt caracterizate de armonie, nu au caracterul greoi specific scrierilor vremii. Printre trăsăturile scrisului neculcian, des întâlnite și la Ion Creangă, pot fi menționate întrebuințarea lui „și”, adverb popular care are un rol important în accelerarea ritmului evenimentelor, și a construcției „numai ce”, care atrage atenția cititorului asupra unui fapt. De exemplu: „Deci dac-au istrovit liturghia, au și început a slobodzipușcile cele mari pre rând, toate câte una, până în 52, că toate avè luate cu sine” (p. 252), „Iară împăratul moschicescu, vădzând că răspunde turcul așè, s-au și gătit și au șipurcesŭ cu toată puterea lui tocma la persi” (p. 323), „Îmbrăcând Mihai-vodă căftan, de la Poartă, de domnie, au și răpedzit pe capegi-bașe la Antiohi-vodă, la Tighine” (p. 198), „Numai ce-au scăpatu Șerban-vodă dintre dânșii, că, vrând și el să între în casă la viziriul, după cielalți, un prietin i-au spus în taină că-i Gligorie-vodă în casă la viziriul” (p. 38), „Numai ce s-au pornit împărăția, la Oblucițesosindu, au găsitŭ podul gata peste Dunăre și au și trecut cu oștile sale” (p. 45) , „Iar hatmanul, dac-au vădzut pe ginerele Ducăi-vodă, numai ce s-au ciudit pentru ce au vinit” (p. 85) etc.

Odată cu Ion Neculce se observă o schimbare și în realizarea portretelor. Observăm la acest scriitor o adevărată artă. Cronicarul nu mai pune accent strict pe trăsăturile esențiale, la el fiind vizibilă preferința pentru amănunte, detalii semnificative pentru trăsături fizice sau pentru trăsături morale. Acestea sunt, de obicei, evidențiate printr-un epitet, dar, pe lângă epitete, mai sunt utilizate comparațiile și metaforele. De exemplu: portretul lui Ștefăniță-vodă: „Ștefăniță-vodă, ficiorul lui Vasilie-vodă, fiindudomnu tânăr dezmierdat și inimos, de multe ori ieșind cu boierii la primblări, punè de lua frâile din capeteli cailor boierilor și le da chiot cailor, de cădè boierii gios de-ș sfărâma capetile, cât să îngrozise boierii a mai merge cu dânsul cu cai buni la primblări.” (p. 27); portretul lui Dimitrie Cantemir: „Deci boierii, vădzândașè milă și nemărire, începusă toți a să lipi și a-l lăuda. Era omŭ învățat. Numai la giudecăți nu prèputè lua sama bine, poate-fi trăind mult la Țarigrad în streinătate. Lăcomie nu avè mare, lucrurile lui poftiè să fie lăudate.” (p. 224.), Constantin Cantemir: „Carte nu știè, ce numai iscălitura învățasă de o făcè. Practică bună avè la voroavă, era sănătos, mânca bine și bè bine. Semne multe avè pe trup de la războaie, în cap și la mâini, de pe cându fusese slujitoriu în Țara Leșască. La stat nu era mare, era gros, burduhos, rumăn la față, buzat. Barba îi era albă ca zăpada. Cu boierii trăièpănă la o vreme, pentru că era om de țară și-i știè pe toți, tot anume, pre careli cum era. Și nu era mândru, nici făcè cheltuială țărâi, că era un moșneagŭ fără doamnă. Și avè doi ficiori, beizadele, pre Antiohii și pe Dumitrașco, și era zălog la Poartă și cu alți ficiori de boieri” (p. 102) etc.

Observăm că în stilul lui Ion Neculce predomină procedeele stilistice a căror caracteristică principală este simplitatea. Atunci când cronicarul folosește expresii figurate, acestea nu sunt creațiile sale personale, ci fac parte din limba poporului. În ceea ce privește figurile de stil, identificăm: repetițiile semantice: „mergèprèbine și frumos la războiu” (p. 104), „îșstrâcăobrazul și numeli” (p. 170), „Și neamul lui, toți era tari și mari” (p. 185), „vasluieni tot de cei buni de gură și de pâră” (p.195), unde cel de-al doilea termen are un sens apropiat de cel al primului termen, obținându-se astfel o augmentare a expresivității. La fel ca în cazul lui Ion Creangă, în opera lui Ion Neculce, o frecvență destul de mare o au comparațiile și enumerațiile. De exemplu comparațiile: „Și era tânără și frumoasă și plină de Suleiman, ca o fată de rachieriță” (p. 93), „Deci știu că l-au făcut, ca oaia pe lup” (p. 176), „vândut-au toate ținuturili la cochi-vecŭ ciocoilor, ca goștina de oi, pe oameni cei făr’ de pecetluiri de rumtă” (p. 186-187), „Și așè au ținut de bine această paci, pecum țin cânii vinerili” (p. 190), „vândutu-ne-i la cochi-vechi ciocoilor, ca pe mascuri și ca pe oi” (p. 195), „Ș-au purces craiul pen Țara Căzăcească, cu toată oastea lui, ca cum ar merge un izgon cu doo, trei obuzuri” (p. 202), „ cei trei domni mazâli ce sta la Țarigrad iar asupra lui ca niște lupi” (p. 204), „Și umbla pre gios, fără alaiu, ca un om prost” (p. 247), „și-l săruta pe față, pe cap și pe ochi, ca un părinte pre un fiiu al său” (p. 247-248), „Ca cum ar merge fulgerul, așè merge focul împregiur” (p. 252) etc; enumerațiile: „și-ndatori țara și pe vaci, și pe oi, și pe miere, și pe ceară, de luo bani de la neguțitori” (p. 166), „Ce s-îndemnă și răsâpi și turnul, și visteria, și tinda beserecei, și beciul cel dedesubt, și lăsă numai altarul și turla cea naltă din mijlocul besericei.” (p. 186), „Scoasă orânduiele multe, și satarale, și hârtii, și fumăret câte un zlot de toată casa.” (p. 193), „ Iar altă oaste, câtă au avut Șfedul în Țara Căzăcească, doo obuzuri, cu totul au luat-o moscalii, cu ghenărari, cu ofițeri, cu cară, cu pușci, cu totului tot și cu multă avere […].” (p. 203), „Și bucate, vaci, boi, oi, stupi, odoară, toate le dedese lui Dumitrașco-vodă […].” (p. 280-281) etc.

Ion Neculce este un adevărat maestru și în ceea ce privește folosirea verbelor. Deși, la vremea în care scria, limba era destul de săracă, el reușește să se exprime într-o limbă care se caracterizează printr-o uimitoare bogăție semantică, aspect ce va fi remarcat și în cazul lui Ion Creangă. De exemplu: „Iar tătarâisint lupi apucători, pradă, robăscu, bat și căznescu pe creștini” (p. 61), „Așè au început a o apuca datornicii, unii de o parte, alțâi de alta, cu feluri de feluri de priceni, ș-a o îngrozi, ș-a o închide, ș-a o jăcui, care cum putè” (p. 89) etc. Alte figuri de stil întâlnite în opera cronicarului moldovean sunt: epitetul, care apare de cele mai multe ori multiplu: „fiindu grec tălpiz și fricos” (p. 61), „numele lui cel strașnic” (p. 291) etc, metafora: „Iar Duca-vodă, dac-audzi că șed Cantemireștii la casăli lor cu paci, îndată să-mbrăcă cu cămeșe de gheață.” (p. 167), „Aceste bogate nevoi” (p. 375) etc, repetiția: „Vândutu-ne-i, vândutu-ne-i, vândutu-ne-i la cochi-vechi ciocoilor, ca pe mascuri și ca pe oi” (p.195) etc.

În ceea ce privește stilul oral al lui Ion Neculce, acesta este marcat și de folosirea proverbelor, a zicalelor,adică a ceea ce în mod obișnuit se numește erudiție paremiologică. Ceea ce-l deosebește pe Ion Neculce de Ion Creangă este faptul că el invocă foarte des cărțile sfinte. La Ion Creangă găsim fie proverbe, fie fragmente din anumite cântece. O altă deosebire constă în tipul formulei prin care aceste citate sunt introduse. Dacă în cazul cronicarului moldovean citatele apar fie fără nicio formulă de introducere, fie prin întrebuințarea formulei „după cum să dzice”, în cazul povestitorul humuleștean întâlnim alte formule, dar cu aceeași valoare: „vorba ceea” sau „vorba cântecului”. Astfel, în opera cronicarului întâlnim proverbe ca: „pasirea în cuibul său nu piere” (p. 9), „Paza bună trece primejdia rè, mielul blând suge la doomaice, capul plecat nu-l prinde sabia.” (p. 145-146), „Precum dzice Scriptura, că nice o taină nu poate să nu să știe, dar încă care este și cu vărsari de sânge, și mai tare și degrabă curund se vedește, că sângeli nevinovat cere giudecată la Dumnedzău și nu lasă.” (p. 142), „Și să potrivis-amândoi acești doi boieri într-o fire, după cum să dzice: ‹‹calul râios găsește copaciul scorțos››” (p. 192) etc.

Un rol important îl au și exclamațiile care au rolul de a exprima diferite stări interioare – revolta, mânia, durerea etc.: „Oh! oh! oh! săracă Țară Moldovă și Țară Muntenească, cum vă pitrecițși vă dezmerdaț cu aceste supărări, la aceste vremi cumplite, și făr’ de milă de stăpânii noștri, care singuri noi ț-am poftit și ț-am aflatŭ! Nu ne săturăm de domni, nici de măritat fetele după peminteni, ce dzâcèm că-s proști și săraci. Și alergați la cei străini, greci, de-i apucaț cari de cari să vă hii gineri, că-s cilibii și bogaț, și le dați moșii și-i punèț în capul mesâi. Iacă la ce am venit!” (p.394), „Căutați, frați, iubiți cetitori, de videți ce este omenia și curvia grecească!” (p. 93), „Oh! oh! oh! săracă țară a Moldovei, ce nărocire de stăpâni c-aceștia ai avut! Ce sorți de viiață ț-au cădzut! Cum au mai rămas om trăitor în tine, de mare mirare este, cu atâtea spurcăciuni de obiceiuri ce să trag pănăastădzi în tine, Moldovă!” (p. 93) etc.

Nu lipsește din textul cronicarului moldovean, așa cum nu lipsește nici din cel al povestitorului humuleștean, ironia, aceasta fiind o altă trăsătură ce evidențiază stilul oral. Astfel, exemple precum: „Bogat bine și folos au rămas țărâi și de la Petriceico-vodă, pradă și foamete mare!” (p. 90), „Trei, patru sute de oameni, ce taină va să fie? Că un om și nu poate ținè taina, dar atâțe! Au stânsu bine focul cu paie!” (p. 137) etc., dovedesc acest lucru.

Așadar, având în vedere faptele discutate până acum, putem susține caracterul oral al limbii cronicarului moldovean. Cei doi scriitori, Ion Neculce și Ion Creangă, deși scriu în perioade diferite, distanța dintre ei fiind de aproape două veacuri, manifestă atracție pentru limba populară pe care o folosesc cu măiestrie și amândoi vor să facă din cititorii lor martori ai evenimentelor narate de ei. Așa cum am arătat mai sus, stilul lui Ion Neculce prezintă particularități pe care mai târziu le vom întâlni la Creangă și, astfel, îl putem considera pe povestitorul humuleștean drept un continuator al artei narative acronicarului moldovean. În acest sens, Valeriu Cristea afirma că în Neculce putem vedea un Creangă care lucrează cu evenimente și nu cu întâmplări.

2.Sursele oralității în poveștile și povestirile lui Ion Creangă

Trăsătura esențială a stilului lui Ion Creangă este oralitatea. Prin intermediul scrisului povestitorul nu urmărește nimic altceva decât să-și facă auzită vocea: „Creangă scrie, așadar ca să fie ascultat, iar textul prozei sale are nevoie de suflarea caldă și de mlădierile vii ale graiului, pentru ca să prindă strălucire și să-și dezvăluie pe deplin tâlcul.”. Limba pe care scriitorul o folosește este reprezentată de limba oamenilor din Moldova secolului al XIX-lea. Aceasta se deosebește de cea a celorlalți scriitori populari prin anumite particularități care vizează toate nivelele limbii și care au rolul de a evidenția caracterul popular al acesteia.

Nivelul fonetic

Particularitățile fonetice întâlnite în poveștile și povestirile lui Ion Creangă au rolul de a evidenția trăsăturile limbii în circulație în perioada în care acesta scria, dovedind încă o dată preferința scriitorului pentru limba populară și caracterul oral al scrierilor sale. În ceea ce privește vocalismul, vom face o analiză pentru a demonstra caracterul popular al limbii specifice povestitorului humuleștean.

Un prim caz este cel al vocalei a. În Moldova anilor 1780-1870 /numai? trebuie văzut Ion Gheție, Baza dialectală a limbii române literare, pentru a vedea ce se întâmplă după 1840; la fel și în continuare, unde delimitezi perioada 1780-1840/, dacă a era aton, atunci acesta evolua la ă. Ilustrative pentru acest fapt sunt exemplele: „ne-ai făcut capul călindar” (PHA), „o mulțime de bălauri” (p. 139, FBFM), „rățele de pe apă” (p. 33, DP).

Vocala ă,în cazul în care precedă o silabă accentuată, cunoaște evoluții diferite. O primă situație este cea în care ăeste înlocuit cu a. Acest fenomen este o caracteristică atât a limbii vorbite în Moldova, cât și a celei din Transilvania. În ultimul caz, fenomenul a fost o urmare a scrierii cu ajutorul caracterelor latine. Cuvinte precum „cârduri nenumărate de paseri” (p. 25 PDB), „după vânat paseri” (p. 113, PHA), „dacă-i copt malaiul” (p. 139, FBFM) demonstrează evoluția acestei vocale. În unele cazuri: „cu fața la părete” (p. 6, STN), „iese afară spărietă” (p. 9, STN), „s-a spăriet” (p. 44, PP), „năcăjită ca vai de ea” (p. 54, PP), „În zadar s-a năcăjit ursul” (p. 142, UPV), „se răpăd cânii” (p. 62, PSP), „m-a fărmăcat de acum” (p. 71, PSP), „știi acum ce e năcazul” (p. 101, PHA), „îi scăpa de blăstămul broaștelor” (p. 112, PHA), „își pune mânile în cap de năcaz” (p. 122, PHA), „se răpede iute spre copac” (p. 142, UPV), „părechede case” (p. 145, IT), „cred că nu ți-i mai face blăstăm cu mine” (p. 152, IT), „cu blândeță” (p. 161, MIRU), „într-un năcaz” (p. 169, MIRC), „Poți să-l blastemi cât le-i blăstema” (p. 178, PPO), în Moldova predomină fonetismul aflat mai aproape de etimon (ca în cazul cuvintelor păreche< lat. paricula, blândețe< lat. blandus, năcaz< sl. nakazŭ, răpede< lat. rapidus, părete< lat. parietem, blăstema< lat. blastemare), formele în care întâlnim vocala e având o circulație redusă, spre deosebire de Muntenia unde acestea sunt specifice. Așa cum se poate observa, în cel din urmă exemplu este prezent chiar și fonetismul etimologic „blastemi” (din lat. blastemare).

Un caz aparte este și cel al cuvântului „năsip” (provenit din bulg. nasip), unde trecerea lui ă la i s-a făcut fără existența unei etape intermediare (e). În cazul textelor lui Ion Creangă, forma pe care o întâlnim este cea mai apropiată de etimon: „năsip mărunțel” (p.123, PHA). Vocala ă a evoluat și la uîn cazul verbului „a mulțămi” și a formelor derivate de la acesta. Dacă în cazul Munteniei transformarea s-a produs, în cazul Moldovei și a zonei Transilvania-Banat se păstrează formele cu ă, ca în exemplele: „baba era mulțămită” (p. 7, STN), „fiind foarte mulțămit” (p. 74, PSP), „mulțămită fiind în suflet” (p. 135, FBFM), „nu sunt vrednic să vă mulțămăsc de binele ce mi-ați făcut” (p. 171, CP), „nu domnule judecător – zise nemulțămitul” (p. 173, CP), „Mulțămesc dumitale, prietene!” (p. 177, PPO), „mulțămește cucoanei că te-a scăpat de la moarte” (p. 181, POL), „cum mergea el mulțămit în sine” (p. 110, PHA).

În ceea ce privește situația vocalei e, se observă evoluția acesteia la i. În cazul textelor lui Ion Creangă sunt păstrate din nou formele cele mai apropiate de etimon. În exemple precum: „are să se culce deseară” (p. 124, PHA), „aș veni desară” (p. 63, PSP), „mai dură încă două case alăture” (p. 5, STN), „mi-i milă de tinerețele tale” (p. 93, PHA), „pe umere” (p. 164, MIRU), „de pretutindene” (p. 165, MIRC) remarcăm păstrarea fonestimului cu e.Deși în textele din Moldova formele cu e sunt mai des întâlnite, uneori se observă închiderea acestuia la i: „șmichiria voastră” (p. 124, PHA), „tu cu șmichiriile tale” (p. 38, DP). Un caz aparte îl reprezintă e aton în cazul unor verbe printre care se află și „a citi”. Această vocală, în urma unor asimilări și a unor disimilări vocalice, trece la i. În textele moldovenești se păstrează fonetismul cu e: „cetind la strană” (p. 165, MIRC), dar fonetismele cu i sunt cele mai răspândite.

În ceea ce provește vocalaî, în zona Moldovei aceasta se păstrează în cazul unor verbe precum „a gâci”, „a întra”,și a derivatelor formate de la acestea. Găsim în textele lui Ion Creangă exemple pentru demonstrarea acestui fapt, dovedind încă o dată utilizarea de către scriitor a limbii populare: „vrea numaidecât să între la Dumnezeu” (p. 151, IT), „dacă mi-i gâci tu cimilitura aceasta” (p. 64, PSP), „Tu vină după mine, și dacă-i gâci-o, ferice de tine a fi!” (p. 127, PHA) etc. În unele cazuri, precum este cel al verbului „a îmbla” (< lat. ambulare), după anul 1700 vocala îa evoluat la u. Însă, în textele lui Ion Creangă întâlnimvarianta mai apropiată de etimon:„era buimac de cap și hămesit de foame, de atât îmblat” (p. 61, PSP),

Atenție trebuie să acordăm și vocalei o care, atunci când este accentuată, devine u, în exemple precum: „încunjurat de atâta amar” (p. 25, PDB), „va încunjura iazul” (p. 34, DP), „preuții bisericii” (p. 165, MIRC). Se întâlnește și cazul invers în care se observă evoluția lui u la o, aceasta fiind o urmare a asimilării vocalice la distanță, ca în următoarele exemple: „vede cum se împlinise de bine poronca lui” (p. 124, PHA), „poroncește unei slugi” (p. 145, IT).

Cuvinte ca „mâine”, „pâine”, câine”, „mâini” sunt înregistrate în textele lui Ion Creangă din nou cu formele mai apropiate de etimon, specifice ariei dialectale nordice:mâne (< lat. mane), pâne< (lat. panis), câne (< lat. canis), mâni (< lat. manus). Exemple ca: „până mâni dimineață” (p. 6, STN), „Ia mâne dimineață” (p. 41, PP), „De am avea pâneși sare” (p. 43, PP), „de câni nu mă tem” (p. 82, PHA), „până mâne dimineață” (p. 117, PHA), „a pus mânile pe piept” (p. 136, FBFM), „fii încredințată că mâne n-ai să ieși cu mânile goale de la casa mea” (p. 136, FBFM), „au să râdă și cânii de voi” (p. 146, IT), „o piele de câne” (p. 150, IT), „bucățica de pâne” (p. 165, MIRC), „câni ai nimănui” (p. 166, MIRC), „Și astăzi împușcă-i porcii; mâne vacile și boii, poimâne căișorii” (p. 169, MIRC), „tocmai când scoaseră pânile din traiste” (p. 171, CP), „încep a mânca cu toții la pâne goală” (p. 171, CP), „păcat, sărmanul, să moară ca un câne fără de lege” (p. 180, POL), „știu că nu m-a pierde Dumnezeu pentr-o bucățică de pâne” (p. 180, POL) dovedesc acest fapt. Un caz aparte îl reprezintă și diftongul ea care se reduce la e,fenomen caracteristic Moldovei. În cazul lui Ion Creangă există exemple care dovedesc și păstrarea acestuia.În acest sens, reprezentative sunt următoarele exemple: „luă hotărâre nestrămutată a țineafeciorii și viitoarele nurori pe lângă sine” (p. 5, STN), „Începe a se ținea de fată ca scaiul de oaie.” (p. 73, PSP). Întâlnim în textele povestitorului humuleștean și reducerea diftongului ea la a, efect al rostirii dure a consoanelor,ca în exemplele: „nu samănă toate unul cu altul” (p. 13, CTI), „boierul se uită cu băgare de samă” (p. 22, PDB), „cătră sară” (p. 47, PP), „în toată sara” (p. 54, PP), „aș veni desară” (p. 63, PSP), „cum însărează” (p. 116, PHA), „pe însărate ajunge la curțile cele” (p. 145, IT), „i-ar fi dat pe sama unuia dintre boieri” (p. 161, MIRU), „cam tulburat de multă obosală” (p. 163-164, MIRU). Frecventă este și prezența diftongului ie, acesta rezultând din iá. O perioadă după anul 1860, în Moldova,diftongii ieși ia erau răspândiți în egală măsură, însă câțiva scriitori printre care se află și Ion Creangă folosesc adesea fonetismul moldovenesc: „Iese afară spărietă” (p. 9, STN), „De-abie i-a mai trece băietuluiistuia de spăriet” (p. 21, CTI), „moșneagul însă, gândind că-i Ucigă-l crucea, s-a spăriet” (p. 44, PP), „grozav s-au spăriet” (p. 48, PP), „s-au împrăștiet iute” (p. 60, PSP), „era ceva de spăriet”, (p. 110, PHA), „El, care s-a jurat pe părul său că nu mi-a spărie copilașii niciodată?” (p. 18, CTI)etc.

În cazul consoanelor, evoluția constă în durificarea sau în muierea unor consoane. Întâlnim în textele lui Ion Creangă anumite cuvinte care prezintă durificarea lui s. Ca de exemplu: sara–„Chiar în acea zi, cătră sară” (p. 6, STN), „are obicei a bea în toată sara o cupă de lapte dulce” (p. 54, PP), „înspre sară numai ce dă de o pârtie” (p. 61, PSP), „Când se duceau amândouă fetele în sat la șezătoare sara, fata moșneagului nu se încurca” (p. 133, FBFM), seamă – „se zice că i-ar fi dat pe sama unuia dintre boieri să le ție cuvânt” (p. 161, MIRU), a semăna – „sunt cinci degete la o mână și nu samănă toate unul cu altul” (p. 13, CTI) etc.Atunci când sunt urmate de i sau de e, consoanele șși j apar durificate. La Ion Creangă acest fenomen este foarte rar. El folosește în mod constant formele care conțin ș sau j dur în radicalul unor substantive de declinarea întâi. Ca de exemplu: „Să n-ai nicio grijă, mămucă, […]” (p. 13, CTI), „N-ai grijă, Petre, zise Dumnezeu.” (p. 143, IT) etc. În ceea ce privește situația ğ / j, în opera lui Ion Creangă, ca în operele scriitorilor de după anul 1870 se poate observa numai fonetismul cu j: „încunjurat de atâta amar de galițe” (p. 25, PDB), „ajutată de feciori și mângâiată de viitoarele nurori” (p. 5, STN) etc.

În textele moldovenești se observă un număr din ce în ce mai mare de exemple care ilustrează consoane dure, cuvintele cele care conțin consoane muiate fiind treptat îndepărtate. T apare muiat în cadrul formelor verbului „a blăstema” și a derivatelor formate de la acesta. R apare muiat în cazul cuvintelor: cuptor – „îi și aduce o noră pe cuptoriu” (p. 7, STN), piper – „i-o presură cu sare și cu piperiu” (p. 11, STN), cuibar – „sare de pe cuibariu” (p. 25, PDB), cer – „s-apucă zdravăn cu mânile de torțile ceriului”(p. 36, DP), „am crezut că a căzut ceriul pe mine” (p. 169, MIRU), „bolta ceriului” (p. 36, DP), „juruiește-i ceriulși pământul” (p. 75, PSP), boier – „Iar boierul, […], a înghițit gălușca și a tăcut molcum.” (p. 164, MIRU), „m-am dus la boieriu să mă jăluiesc” (169, MIRC), buzunar – „Fără bani în buzunariu” (p.132, PHA). De asemenea, r apare muiat și în cazul derivatelor formate cu ajutorul sufixului „-ar”: „Ș-un păcat de povestariu / Fără bani în buzunariu” (p. 132, PHA). Și l apare muiat într-un exemplu ca: fel – „nu te îngriji mămucă, de feliu, că trăind și nemurind ai să vezi cine sunt eu” (p. 44, PP).

Nivelul morfologic

Spre deosebire de nivelul fonetic, nivelul morfologic este caracterizat de stabilitate, de o unitate mult mai mareși are un rol important în conturarea specificului limbii populare din vremea în care Ion Creangă scria. La fel ca în cazul primului nivel, se observă numeroase particularități care dau culoare limbii.

Un prim element care demonstrează folosirea limbii populare este prezența articolului invariabil alde, precedat de prepoziția de, ca în exemplele următoare:„Nu mă sparii tu cu de-alde aceste, demon spurcat ce ești.” (p. 39, DP), „Nu știa sărmanul Harap Alb ce-l așteaptă acasă, căci nu s-ar fi gândit la de-alde acestea.” (p. 130, PHA),„Am mai văzut dăunăzi îmblând pe aici prin sat un cioflingarde-alde tine, dar acela era oleacă mai chipos și altfel îmbrăcat” (p. 63, PSP), „Era 1857, pe când se fierbea Unirea în Iași, boierii moldoveni liberali, ca de-alde Costache Hurmuzachi, M. Kogălniceanu și alții, au găsit cu cale să cheme la Adunare și câțiva țărani fruntași, […], spre a lua și ei parte la facerea acestui mărețși nobil act național.” (p. 161, MIRU), „Între acești din urmă erau de-alde bătrânul Alecu Forăscu, poreclit și Tololoi, Grigore Cuza, și alți câțiva de-alde aceștia” (p. 165, MIRC),„Și iaca așa cu de-alde cuconul Alecu Forăscu.” (p. 167, MIRC) etc. Articolul propriu-zis se întâlnește uneori în forma invariabilă(foarte rar): „Acuș se face ziuă și tu nu mai stinchești cu brașoave de a tale.” (p. 117, PHA).

În ceea ce privește declinarea, în cazul substantivelor de tipul mână, pâne, câne, pluralul se realizează în -i sau în -e: mâni, pâni, respectiv câni. De exemplu: „Unul avea în traista sa trei pâniși celalalt două pâni.” (p. 171, CP), „scoate fiecare pânile ce avea și se pun să mănânce împreună” (p. 171, CP),„și numai iaca ce vede că se răpădcânii să rupă omul, nu altăceva” (p. 62, PSP), „au să râdă și cânii de voi” (p. 146, IT), „tocmai când scoaseră pânile din traiste” (p. 171, CP), „Au rămas ca niște câni ai nimănui” (p. 166, MIRU) etc.Substantivele neutre care conțin în rădăcină consoana r au pluralul în -ă, ca de exemplu: substantivulcar – cară: „Apoi așteaptă până vin alte cară de-l leagă dinapoia lor și se duce în treaba lui spre casă […].” (p. 30, DP). Substantivele masculine „tată”, „frate”se întâlnesc în textele lui Ion Creangă– la o distanță foarte mică în text–și cu alteforme: la singular „tătâne”, „frățâne”, iar laplural „tătâni”, respectiv „frățâni”:„Iaca ce-mi scrie frate-meu și moșul vostru” (p. 81, PHA), „a scris carte frățâne-său craiului să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți” (p. 80, PHA), „Aici îi trăsni în cap lui Dănilă că el ar fi bun de călugăr, după vorbele frăține-său.” (p. 33, DP),„Tată, eu cred că mie mi se cuvine această cinste” (p. 81, PHA), „Apoi sărută mâna tată-său, primind carte de la dânsul cătră împăratul, zice rămas bun fraților săi” (p. 88. PHA),„Atunci feciorul craiului își ie cele trebuitoare, sărută mâna tătâne-său, […].” (p. 81, PHA), „Sfânt să fie rostul tătâne-meu, că bine m-a învățat!” (p. 96, PHA). În ceea ce privește pluralul unor substantive, se observă în textele lui Ion Creangă anumite forme de plural învechite, forme populare. De exemplu: „are să-ți steie capul unde-ți stau talpele” (p. 47, PP), „Valeu, cumătră, talpele mele!” (p. 20, CTI), „Pentru că numai în grădina ursului, dacă-i fi auzit de dânsa, se află sălăți de aceste și mai rar om care să poată lua dintr-însele și să scape cu viață.” (p. 95, PHA), „li s-au adus mai la urmă la masă și niște sălăți foarte minunate” (p. 95, PHA), „Cum n-or sta trebile baltă!” (p. 105, PHA),„Bine, măicuță, dar nu știu ce trebi am să fac.” (p. 136, FBFM), „Întru una din zile, omul nostrum iese de-acasă după trebi, ca fiecare om.” (p. 176, PO), „Dar vorba veche: păreții au urechi, și fereștile ochi.” (p. 14, CTI), „că de multe primejdii m-a scăpat și pe mine în tinerețele mele!” (p. 88, PHA) etc.

Pronumele și adjectivele pronominale demonstrative sunt specifice Moldovei, fiind forme etimologice: „ist”, „ista”, „iști”, „iștea”, „iestea”, însă se observăși prezența unor forme ca: „aiest”, „aista”, „aiestea”, „ceea”, „cela”. Exemple ca: „pe lângă iști doi ochi mai am unul la ceafă” (p. 6, STN), „Apoi dă, frate – zise istalalt” (p. 28, DP),„crăiiaistuilalt” (p. 80, PHA), „de ai nenorocit și căzăturile ieste de bătrâni” (p. 49, PP), „Stăi, prietene, zise ist cu boii” (p. 28, DP),„De-abie i-a mai trece băietului istuia de spăriet” (p. 21, CTI), „Măi! Ia cucoșul ist obraznic și-l dă în fântâna ceea.” (p. 23, PDB), „ce frumoasă cațaveică am să fac nevestei mele din blana istui vulpoi!” (p. 140, UPV),„să luăm pe istalalt la rând” (p. 174, CP),„Vorba ceea: sunt cinci degete la o mână și nu samănă toate unul cu altul.” (p. 13, CTI), „Dacă te-i potrivi tu aistora” (p.15, CTI), „Mă! Da al dracului cucoș i-aista!” (p. 23, PDB), „ista-i bun de amânare, cela de tălpi, ista de grinzi, ista de tumurugi, cela de costoroabe, ista de toacă” (p. 33, DP), „Cine a azvârli buzduganul ista mai tare în sus” (p. 37, DP), „Dar aista cal ți l-ai ales?” (p. 88, PHA), „Ia, acolo devale, în înfundătura ceea” (p. 90, PHA), „boboc în felul său la trebi de aieste” (p. 92, PHA), „nu ne-am putut odihni din pricina rusului celuia” (p. 147, IT), „aista e un leneș care nu credem să mai fi având păreche în lume” (p. 180, POL) etc. În textele lui Ion Creangă întâlnim – mai rar −și forme ale pronumelor și adjectivelor pronominale demonstrative care nu sunt specifice limbii populare: „Nu mă sparii tu cu de-alde aceste” (p. 39, DP), „spuind iarăși cuvintele aceste” (p. 55, PP), „Și câte mai câte năzdrăvănii de-alde aceste” (p. 167, MIRC), „Aceștia-s curatsărăcietrimeasă de la Dumnezeupecapul meu” (p. 122, PHA).În ceea ce privește pronumelor negative, și acestea sunt întrebuințate cu mai multe variate: nimene – „nemaifiindsupărat de nimene” (p. 40, DP), „nesupărat de nimene” (p. 124, PHA),„dar nu găseștepenimene” (p. 146, IT), „de nu-i maiînțelegenimene” (p. 166, MIRC), „de părși de coategoalenu se plângenimene” (p. 91, PHA), nime– „încă nu ne-a zisnime: tată și mamă!” (p. 41, PP), „am făcutceștiueușinime n-are sătecunoască” (p. 75, PSP), „necunoscândpenime” (p. 136, FBFM). În categoria pronumelui de politețe se observă și prezența așa numitelor false pronume de politețe: „Să trăiți, mârșăvia voastră!” (p. 38, DP), „Luminarea voastră!” (p. 169, MIRC).

În ceea ce privește numeralul, o particularitate este evidențiată de forma mai apropiată de etimon a numeralului cardinal șase. Astfel întâlnim: „Șeșe bucăți aș fi avut, domnule judecător.” (p. 173, CP), „Acum, cât fac la un loc: șeșe bucăți și cu nouă bucăți?” (p. 173, CP).

Nici categoria verbului nu poate fi trecută cu vederea.Anumitemodurișitimpuriverbaleprezintăformediferitefață de celefolositeastăzi.Referitor la modulindicativ, timpulprezent, merităatențiecâtevaverbeprecum: „a lua”, „aieși”, „a vrea”, „a fi”. În textele lui Ion Creangă verbul „a lua” se întâlnește la indicativ prezent, persoana a treia, numărul singularatât cu forma ie, cât și cuia, caînexempleleurmătoare: „își ie boii de funie și pornește cu ei spre târg” (p. 28, DP), „se ie tiptil, tiptil pe urma ei” (p. 61, PSP), „Atunci feciorul cel mare ie îndrăzneală” (p. 81, PHA), „își iael inima în dinți” (p. 67, PSP), „o ie de-a curmeziș” (p. 100, PHA), „apoi își ie drumul înainte” (p. 109, PHA), „Ursul, auzind că încă-l mai ieși în râs” (p. 142, UPV), „își ie ranița în spate și pușca de-a umăr” (p. 148, IT), „în altă zi ie-i oile dinapoi cu grămada și du-le la curte” (p. 169, MIRC). Verbul „a ieși” se întâlnește la persoana a treia cu forma „iesă”: „iar îi iesă înainte” (p. 89, PHA), „numai iaca ce le iesă înainte un om spân” (p. 89, PHA), formă ce alternează cu „iese”: „numai iaca ce îi iese spânul înainte”, „Mai șede el acolo puțin și apoi iese afară” (p. 92, PHA), „Harap Alb iese mâhnit” (p. 95, PHA) etc;„a vrea” se întâlnește la persoana întâi singular cu forma „vreu”și la persoana a treia singular cu forma „vre”: „Ia, vreu să zvârl niște nuci în pod” (p. 178, PO), „Ia, hăranul ista e hămisit de foame și nu vre nici în ruptul capului să vie după mine sus pe iastă șură să mănânce fân” (p. 179, PO), însă poate fi întâlnit și cu forma „vrea” / „vrei” etc: „cică a prins niște iepuroi și vreasă-i jumulească” (p. 147, IT), „numai iaca ce vine și Moartea și vrea numaidecât să între la Dumnezeu ca să primească poronci” (p. 151, IT), „dacă vrei să mai trăiești” (p. 36-37, DP); verbul „a fi” este întâlnit la persoana întâi singularși a treia plural atât cu forma „sunt”, cât și cu forma „îs”: „ci cum îsmaibune de mâncat” (p. 136, FBFM), „Aceștia-scuratsărăcietrimeasă de la Dumnezeupecapulmeu” (p. 122, PHA),„eusuntDumnezeu, și pot să-țidauorice-i cere de la mine” (p. 144, IT), „boiităisuntmarișifrumoși” (p. 28, DP).La persoana a treia singular, „a fi” se întâlnește cu varianteleîi (-i)șieste: „D-apoi cine-idacă nu-i ea?” (p. 15, CTI),„Și asta-i veste rea, moșnege?” (p. 43, PP), „glasul ei nu-i așa de gros și răgușit, ci-i mai subțire și mai frumos” (p. 14, CTI), „Fiul craiului cel mic, făcându-se atunci roș cum îi gotca” (p. 83, PHA), „așa urs oștirea întreagă este în stare să o zdrumice” (p. 82, PHA), „Căci aici este capătul unei lumi necunoscute încăși de mine” (p. 51, PP) etc.Verbele „a aduce” și „a sta” sunt întrebuințate la modul indicativ, timpul prezent cu forma lor populară (formă ce va fi întrebuințată și în cazul modului imperativ), ca în exemplele: „Turturică-rică, dragă păsărica, adă la mine cele trei smicele de măr dulce, apa cea vie și cea moartă, și tu du-te înapoi de-ți ie altele […].” (p. 128, PHA), „Dacă te prinzi așa, apoi mergi de-ți adă feciorul încoace.” (p. 45, PP), „Adă-ți aminte, Petre, de câte ori ți-am spus că unii ca aceștiia au să moștenească împărăția ceriurilor.” (p. 143),„Și cum îi întra, stăi puțin și te uită la fete;” (p. 127, PHA), „Du-te diseară la băltoaga cea din marginea pădurei, vâră-ți coada-n apă și stăi pe loc fără să te miști, până despre ziuă;” (p. 141, UPV).Un alt verb care scoate în evidență caracterul popular al limbii este verbul reflexiv „a se mira”. În textele lui Ion Creangă verbul în discuție este întâlnit cu forma lui regională „a se miera”: „nu-l putea răpune te mieri cine” (p. 60, PSP), „nu te mai pune și dumneata atâta pentru ce te mieri ce și mai nimica” (p. 65, PSP).

În cazul timpului viitor există mai multe forme, acestea fiind reprezentative pentru viitorul popular. Astfel, întâlnim în poveștile și povestirile lui Ion Creangă forme ale viitorului alcătuite cu forma populară a verbului a vrea sau cu verbul-auxiliar a avea la prezent, forme care însoțesc verbul la modul infinitiv, respectiv la modul conjunctiv. De exemplu: „Când oiveni eu” (p. 13, CTI), „Dacă te-i potrivi tu aistora” (p. 15, CTI), „Poate mai de apoi a veni cineva și a zice […].” (p. 15, CTI), „El, care s-a jurat pe părul său că nu mi-a spărie copilașii niciodată?” (p. 18, CTI), „Că i-oi face eu cumătrului una” (p. 15, CTI), „ț-oi da eu ție de cheltuială” (p. 23, PDB), „când oi chiui eu” (p. 36, DP), „cred că ți-a încrâncina și ție carnea pe tine” (p. 43, PP), „oi clătări plosca bine ș-o iumple-o cu apă proaspătă” (p. 91, PHA), „până îi muriși iar îi învia” (p. 93, PHA), „N-oi mai veni, Ivane, câte zilișoare oi avea eu” (p. 148, IT), „ț-oi spune eu ce zace într-însa” (p. 71, PSP),„o fată care ț-a plăcea” (p. 71, PSP),„să vezi cum are să ne deie amândouă carboavele de pomană” (p. 143, IT), „are să-ți steie capul unde-ți stau talpele” (p. 47, PP), „ce prefacere are să ieie împărăția” (p. 105, PHA) etc.

În cazul unor verbe cum sunt: „a da”, „a lua”, „a sta”, formele conjunctivului prezent nu sunt cele etimologice, ci în textile povestitorului humuleștean sunt întrebuințate formele specifice zonei Moldovei: „să deie”, „să ieie”, respectiv „să steie”. Următoarele exemple dovedesc acest fapt: „Biata mămucă lasă cu limbă de moarte că fratele cel mare să ieie locul și casa cea despre răsărit;” (p. 12, STN), „Eu aș sta, dar nu prea vrea el să steie.” (p. 28, DP), „Și cât pe ce, cât pe ce, să nu-l ieie carul înainte.” (p. 29, DP), „găsește cu cale să trimeată pe unul din ei c-un burduf de bivol plin de bani, să-l deie pustnicului Dănilă” (p. 33, DP), „are să-ți steie capul unde-ți stau talpele” (p. 47, PP), „Nu trece mult timp și viind o slujnică să ieie apă […].” (p. 53, PP), „De unde dai, milostivul Dumnezeu, să-ți deie” (p. 84, PHA), „uită-te drept în ochii mei și ascultă cu luare-aminte ce ți-oi spune: du-te la tată-tău și cere să-ți deie calul, armele și hainele cu care a fost el mire” (p. 84, PHA), „fiul craiului, rădicând buzduganul să deie, numai iaca ce aude glas de om zicând […].” (p. 88, PHA), „fetele împăratului s-au pus cu rugăminte pe lângă spân să deie voie lui Harap Alb să slujească și el la masă.” (p. 106, PHA), „însă cu tocmală ca în tot timpul ospățului să steie numai la spatele stăpânu-său” (p. 106, PHA), „Și văzând spânul cât e de frumoasă fata Împăratului Roș odatăse răpede să o ieieîn brașe de pe cal;”(p. 131, PHA), „toarnă apă moartă să steie sângele și să se prindă pielea” (p. 131, PHA), „și zicea fetei moșneagului să-i deie ciurul cu fusele, ca să-i ție până va sări și ea” (p. 133, FBFM), „nu se mai duce să-și ieie ziua bună și binecuvântare de la sfânta Duminică” (p. 138, FBFM), „ca s-ajungă degrabă acasă și să ieie pielea vulpei” (p. 140, UPV), „începe a cotrobăi prin scorbură, ca să scoată vulpea afară, și să-i deie de cheltuială…” (p. 142, UPV), „să vezi cum are să ne deie amândouă carboavele de pomană” (p. 143, IT),„de acum toți au să ieie parte la sarcini” (p. 165, MIRU), „Numai Dumnezeu să-i deie sănătate” (p. 169, MIRC), „Apoi se roagă să-i deie și lui ceva de mâncare” (p. 171, CP), „Mâța tot s-ar fi putut întâmpla să deie drobul de sare jos de pe horn;” (p. 179, PO) etc.

Tot în cazul modului conjunctiv, des întâlnit în poveștile și povestirile lui Ion Creangă este procedeul iotacizării consoanei n în cazul unor verbe precum „a spune”, „a rămâne”, „a veni”, „a ține”, „a pune”,„a răpune”, acestea întâlnindu-se cu următoarele forme: „să spuie ei dacă mai cunosc cine li-i stăpân” (p. 166, MIRC), „baba începu să puie la cale viața nurori-sa” (p. 6, STN), „și pe voi să va puie la pastramă?” (p. 18, CTI), „să puie o lespede la gura cuptiorului” (p. 23, PDB), „care dintre noi amândoi va lua iapa ta în spate și va încunjura iazul de trei ori, fără s-o puie josși să să răsufle, ai aceluia să fie banii!” (p. 34, DP), „cine s-a bizui să vie s-o ceară de nevastă” (p. 43, PP), „Ia vâră-te și dumneata oleacă, să vezi cum ai să te răcorești: așa are să-ți vie la îndemână după asta[…].” (p. 92, PHA), „Dumnezeu să neție, că cuvântul din poveste, înainte mult mai este.” (p. 93, PHA), „Ba să-și puie pofta-n cui, răspunse spânul cu glas răutăcios.” (p. 105, PHA), și zicea fetei moșneagului să-i deie ciurul cu fusele, ca să-iție până va sări și ea” (p. 133, FBFM), „n-a vrut să-și puie mintea c-o sturlubatecă și c-o leneșă de fată ca aceasta” (p. 138, FBFM), „trebuia numaidecât să rămâiepe-a lor” (p. 134, FBFM), „dar când a vrut fata să puie mâna pe pahar și să ieie apă, paharele pe loc s-au cufundat, apa din fântână într-o clipă a secat” (p. 138, FBFM), „Dar ț-au mâncat peștii coada, ori ai fost prea lacom ș-ai vrut să nu rămâie pești în baltă!” (p. 141, UPV), „N-am gândit, nenorocitul de mine, că dumnealui un boier așa de mare, putred de bogat și cu învățăturăsă-și puie mintea cu unul ca mine[…].” (p. 169, MIRC), „Cum să rămâie – zice ce cu trei pâni” (p. 172, CP), „și nu vre în ruptil capului să vie după mine sus pe iastă șură să mânânce fân.” (p. 179, PO), „Să-și puie cineva obrazul pentru unul ca tine și să te hrănească ca pe un trântor, mare minune-i asta!” (p. 181, POL), „Spânul vrea să-ți răpuie capul cu orice chip și de aceea te-a trimes să-i aduci sălăți din grădina ursului;” (p. 96-97, PHA) etc.

Formele iotacizate ale acestor verbe se întâlnesc și în cazul modului gerunziu: „și cum se înserează se culcă, spuind nurorilor să fie harnice” (p. 7, STN), „Și atunci numai iaca un ciocârlan șchiop se vede viind cât se putea.” (p. 51, PP), „se îneca în lacrămi, spuind iarăși cuvintele aceste” (p. 55, PP), „Și numai iaca îl și vede viind răpede, dar nu așa după cum se dusese.” (p. 81, PHA), „de nu se mai curmau viind” (p. 123, PHA), „Ivan atunci, puind mâna pe sabie, se scoală răpede […].” (p. 145, IT), „și dracii tronc! închid poarta după Ivan, și puindzăvoarele bine, bucuria lor că au scăpat de turbincă.” (p. 150, IT), „Ba bine că nu, zise Ivan, făcând stânga-mprejur și puindu-se drept în calea Morții.” (p. 152, IT), „Ivan acum, rămâind singur, supărat ca vai de el, […], s-a pus pe gânduri.” (p. 155, IT), „Atunci, moș Roată, viindu-și în sine, începe a se jălui cum urmează: […].” (p. 169, MIRC), „Atunci ele, viindu-și puțin în sine, începură a-și șterge lacrămile și a-i povesti cu mare jale despre întâmplarea neîntâmplată…” (p. 177, PO) etc.

O altă particularitate verbală care demonstrează caracterul popular al limbii lui Ion Creangă este trecerea unor verbe de la o conjugarea la alta. Este cazul unor verbe de conjugarea a treia precum „a ține” și a „rămâne”. În textele povestitorului aceste verbe se întâlnesc la modul infinitiv cu o formă sfecifică pentru conjugarea a doua: „a ținea”, „a rămânea”. De exemplu: „Începe a se ținea de fată ca scaiul de oaie.” (p. 73, PSP), „Iar societatea bună ar rămânea nebântuită.” (p. 175, CP). Un verb cu un comportament aparte este și „a trimite”. Vocala din ultima sau penultima silabă (în funcție de mod și timp) generează prezențaa mai multe forme verbale sau adjectivale. Astfel, întâlnim: „Fecioru-meu, auzind că aveți fată de măritat, m-a trimes, din partea lui, să aduc la cunoștința măriei voastre că el, cică, poate să vă facă podul.” (p. 45, PP), „găsește cu cale sătrimeată pe unul din ei c-un burduf de bivol plin cu bani” (p. 33, DP), „Na-ți, mă, bani!– zise dracul trimes” (p. 33, DP), „Iar dacă s-a întâmpla – să nu bănuiți, puternice împărate! – după dorința luminării voastre apoi atunci să ne trimeteți copila acasă.” (p. 47, PP), „Talpa iadului, cum aude despre această minunăție, trimete slujnica degrabă să-i cheme femeia cea străină la palat.” (p. 53, PP), „Spânul vrea să-ți răpuie capul cu orice chip și de aceea te-a trimes să-i aduci sălăți din grădina ursului;” (p. 96-97, PHA), „Aceștia-s curat sărăcie trimeasă de la Dumnezeu pe capul meu, zise împăratul în sine, plin de amărăciune.” (p. 122, PHA), „și…că s-o alunge de la casă, s-o trimeată la slujbă, unde știe, că nu-i chip s-o mai ție” (p. 134, FBFM).

În cazul categoriei adverbului, o situație aparte o au adverbele „acum” și „acolo”. Acestea se întâlnesc atât cu formele literare, câtși cu formele: amu, acuș, colo, demonstrând încă o dată caracterul oral al limbii: „Amu, într-una din zile, flăcăul se scoală de noapte” (p. 60, PSP), „Amu cică era odată într-o țară un crai care avea trei feciori.” (p. 80, PHA), „acuș avem să dăm peste o fântână cu apă dulce și rece ca gheața”(p. 91, PHA), „Amu cică era un rus pe care îl chema Ivan.” (p. 143, IT),„Acuș se face ziuă și tu nu mai stinchești cu brașoave de a tale.” (p. 117, PHA), „Las că te însor eu ți pe tine acuș, măi buclucașule!” (p. 30, DP ), „Dar se vede că pân-acum le-a fost și lor veletul.” (p. 147, IT), „Bun! Ia acuș avem să ne înțelegem cât se poate de bine.” (p. 174, CP),„Bine, dragul tatei, dacă te bizuiești că-i putea răzbate până acolo și crezi că ești în stare a cârmui și pe alții” (p. 81, PHA), „Ia, colo devale, în înfundătura ceea” (p. 90, PHA), „Vezi dumneata colo departe niște lanuri frumoase de grâu, care dă în copt?” (p. 66, PSP), „Eu sunt cerșitorul pe care l-ai miluit colo la pod, Ivane” (p. 144, IT), „Ce vuiet e acolo prin ogradă?” (p. 147, IT), „Vezi tu acolo pe cineva ghemuit jos și mititel?” (p. 34, DP) etc.În ceea ce privește cazul prepozițiilor, către este cea care atrage atenția prin folosirea în varianta ei populară cătră: „Chiar în acea zi, cătră sară, baba începu să puie la cale viața nurori-sa.” (p. 6, STN), „Ei, mititeii s-au dus cătră Domnul, și datoria ne face să le căutăm de suflet.” (p. 19, CTI), „Și cătră sară, ajungând moșneagul și cu purcelul acasă, pe babă o și apucă un tremur de spaimă” (p. 47, PP), „Și oriunde vei merge cu mine, nu care cumva să bleșești din gură cătră cineva despre ceea ce a urmat între noi, că te-am șters de pe fața pământului.” (p. 93, PHA) etc.

Interjecțiile, fie că substituie, fie că însoțesc anumite verbe-predicate, au o frecvență destul de mare în poveștile și povestirile lui Ion Creangă. Din punct de vedere grafic, acestea sunt marcate prin semnul exclamării: „Alei! Femeie nepricepută!” (p. 49, PP), „Bocănește el cât bocănește, când prr! Cade copacul peste car de-l sfarmă și peste boi de-i ucide!” (p. 32, DP), „A! harașo, harașo! Aici e de mine!” (p. 149, IT), „Alei! Oameni buni − zise cucoana, înfiorându-se – păcat, sărmanul, să moară ca un câne fără de lege!” (p. 180, POL). Adesea interjecția este separată de întreg contextul prin apariția unei pauze reprezentate fie de punctele de suspensie, fie de virgulă. Această pauză are rolul de a mări expresivitatea construcției care urmează: „Și cum ospăta el, buf! cade fără sine în groapa cu jăratic, căci scăuieșul de ceară s-a topit, și leasa de pe groapă nu era bine sprijinită” (p. 20, CTI),„Dracul neavând ce-i face, huștiuluc! în iaz și dă de știre lui Scaraoschi despre omul lui Dumnezeu, cu năravul dracului.” (p. 33, DP), „Atâta i-a trebuit lui moș Ursilă și apoi las pe dânsul! Deodată sare mânios din bârlog, haț! Dracul subsuoară și-l strânge cu atâta putere, de era bietul drac să-și deie sufletul și ochii i-au ieși afară din cap cât cepele de mari.” (p. 35-36, DP). În cazul în care interjecția are un „r” final, atunci pauza următoare va fi acoperită de vibrațiile consoanei, fiind marcată adesea de repetiția consoanei: „După multă trudă și buimăceală, în loc să iasă la drum, dă de un heleșteu și văzând niște lișițe pe apă, zvârrr! cu toporul într-însele, cu chip să ucidă vro una și s-o ducă peșchiș frăține-său.” (p. 32, DP),„și când să pună mâna pe dânsa, zbrr!… pe vârful unui munte și se ascunde după o stâncă.” (p. 125, PHA). Aceste interjecții au un rol aparte, participând la crearea unor imagini auditive.Pentru a accentua aceste imagini, uneori scriitorul plasează interjecția în apropierea unor verbe onomatopeice. De exemplu: „Și fără să dejuge boii, începe a tăie copacul, ca să cadă în car deodată. Trebi de a lui Dănilă Prepeleac!… Bocănește el cât bocănește, când prr! cade copacul peste car de-l sfarmă și peste boi de-i ucide!” (p. 32, DP). Un procedeu des întâlnit în textele lui Ion Creangă este repetiția interjecției, acest fapt având rolul de a sugera un anumit ritm: „Când să-l suie la deal, suie-l dacă poți!…Hârți! încolo, scârți! încolo,pârți! încolo, carul se daînapoi.” (p. 29, DP), „În sfârșit, dur la deal, dur la vale, unul mai dă, altul mai lasă și Prepeleac mărită capra!” (p. 30, DP), „Și atunci îndată i se aduc cele cerute, și tălpoiul face iute o darabană;și apoi furișându-se de Ivan, iese cu dânsa afară și începe a o bate ca de război:br… br…” (p. 150, IT), „Tu ai boi, de ce nu-ți închipuiești ș-un car? Al meu l-ai hârbuit de tot. Hodorog! Încolo, hodorog! Pe dincolo: carul se strică.” (p. 28, DP), „Atunci lupul nostru începu a mânca hâlpov, și gogâlț-gogâlț-gogâlț, îi mergeau sarmalele întregi pe gât.”(p. 20, CTI) etc. Evidențierea distanței, a drumului parcurs de personaje, se realizează prin repetiția interjecției hai:„Mai merge el cât merge, până ce cu mare greu găsește drumul. Apoi o ia la papuc și hai, hai! hai, hai! ajunge în sat la frate-său și pe loc cârpește o minciună, care se potrivea ca nuca în părete.” (p. 32, DP), „Și odată mi ț-o înșfăcă ei, unul de o mână și altul de ceealaltă, și hai, hai!… hai, hai! în zori de ziuă ajung la palat.” (p. 126, PHA).

Referitor la formarea cuvintelor, mijlocul de îmbogățire a lexicului care are frecvența cea mai mare în cadrul textelor povestitorului Ion Creangă este derivarea cu sufixe.În continuare vom prezenta o inventariere a sufixelor:

-a: ajută la formarea unor verbe pornind de la substantive; de exemplu: „a secera” – „Crezi tu că vom putea noi singuri secera și strânge atâta amar de grâu” (p. 67, PSP).

-an (sufix augmentativ): „Grozav burdăhan și nesățios gâtlej” (p. 111, PHA).

-ar/ -ari: are rolul de a forma un substantiv pornind de la un alt substantiv: „dădeau și ei tinerilor câte un ibrișin pe la nas, numindu-i: bonjuriști, duelgii, pantalonari” (p. 166, MIRC).

-aș (-ași în forma de plural): ajută la crearea formelor diminutivale ale unor substantive: „se iubeau unul pe altul ca niște hulubași” (p. 74, PSP),„căci numai pârăuașul Milcov, ce trece pe la Focșani, le desparte” (p. 161, MIRU), „Aulio! Copilașul meu, copilașul meu!” (p. 176, PO). Tot acest sufix ajută la formarea unor substantive de la alte substantive – „Las că te însor eu pe tine acuș, măi buclucașule!” sau a unor adjective pornind de la substantive: „Între țăranii fruntași” (p. 165, MIRC).

-at: formează adverbe de la substantive, ca în exemplul: „și pleacă rușinat” (p. 175, CP).

-atic: derivă adjective de la substantive: „zicând cu glas muieratic” (p. 106, PHA).

-ătate: ajută la formarea substantivelor pornind de la adjective. Este cazul unor substantive precum: „bunătate”, „răutate”: „că spânul de fel nu samămă în partea lor, nici la chip, nici la bunătate” (p. 94, PHA), „bunătatea nu are de-a face cu răutatea” (p. 94, PHA).

-eală: formează substantive de la verbe; de exemplu: „Mai dreaptă împărțealădecât aceasta nu cred că se mai poate nici la Dumnezeu sfântul.”(p. 172, CP), „Știi c-am mai mâncat eu odată de la unul ca acesta o chelfăneală.” (p. 143, IT), „are Chira socoteală” (p. 146, IT), „Iată-mă-s Doamne, pusă la opreală;” (p. 154, IT) etc.

-el: este folosit pentru a crea forme diminutivale ale unor substantive, adjective sau adverbe. De exemplu: „văzându-și bărbățelul” (p. 7, STN), „Vezi tu acolo pe cineva ghemuit jos și mititel?” (p. 34, DP), „purcelul ședea în culcuș” (p. 44, PP), „le punea la cale singurel” (58, PSP), „De trup ești mărunțel” (p. 64, PSP), „și numai cu un argățel ce-l am” (p. 74, PSP), „numai pe sine nu se vede cât e de frumușel” (p. 113 PHA) etc.

-esc / -ească: sunt sufixe adjectivale care ajută la formarea unor adjective de la substantive, ca în următoarele exemple: „din ograda boierească” (p. 24, PDB), „Nu-i cuvânt gospodăresc?” (p. 67, PSP), „parcă a pierit sămânța omenească” (p. 90, PHA), „nu se mai satură de a vărsa sânge omenesc” (p. 106, PHA), „depărtându-se de casa părintească” (p. 134), „pieire a neamului românesc” (p. 161, MIRU), „ce treabă creștinească și frumoasă avem de făcut” (p. 162, MIRU), „ascultau cu evlavie slujba bisericească” (p. 165, MIRC), „pentru cea mai dreaptă cauză a neamului românesc” (p. 166, MIRC) etc. Atunci când adjectivele au forma de plural, locul sufixului -esc / -ească este luat de sufixul -ești, ca în exemplele: „țiindu-se de obiceiurile strămoșești” (p. 165, MIRC), „ia palmele aceste țărăneștiale noastre” (p. 167, MIRC), „cu mâinile noastre cele mojicești” (p. 168, MIRC), „făceau toate chipurile satanicești” (p. 169, MIRC) etc.

-ește: ajută la formarea adverbelor de la substantive, ca în următoarele exemple: „că eu mă duc să pregătesc ceva de-a mâncării, știi cole, ceva mai omenește” (p. 8, STN),„Băietul se pune ciobănește într-un genunchi” (p. 65, PSP), „Eu însă îți spun prietenește” (p. 71, PSP), „încordându-se și scuturându-se odată voinicește” (p. 100, PHA), „Cu spânul tot am dus-o cum am dus-o câne-cânește” (p. 107, PHA), „Sau cum s-ar mai zice la noi în țărănește” (p. 130, PHA), „dar și aici s-a purtat tot hursuz, cu obrăznicie și prostește” (p. 138, FBFM), „iar găinile nu mai cântau cucoșește la casa moșneagului” (p. 138, FBFM), „Ivan începe a-i ghigosi muscălește” (p. 146, IT), „spuneți verde, moldovenește” (p. 162, MIRU) etc.

-ețe formează substantive pornind de la adjective: „Dar eu ce fac tocmai acum la bătrânețe fără leac de adăpost?” (p. 77, PSP), „Fost-ai și dumneata la tinerețe, nu zic, dar acum îți cred; dă, bătrânețe nu-s?”(p. 105, PHA) etc.

-ica / -ică: ajută la formarea diminutivelor unor substantive: „găsește și ea o mărgică ș-o înghite” (p. 25, PDB), „unde pica nuca, pica din talpa iadului bucățica” (p. 56, PP), „i-a mai rămas o bucățică de mămăligă îmbrânzită” (p. 60, PSP), „își fură copilul din covățică” (p. 76, PSP), „Mătușică, vârî-te ici în sacul acesta” (p. 78, PSP), „s-a prefăcut în păsărică” (p. 125, PHA), „luând o turturică în brațe” (p. 128, PHA), „să fac o jucărică cum știu eu” (p. 150, IT), „și alți trei ani de zile numai vlăstări fragede, răchițică, smicele, nuiele și altele de sama acestora” (p. 153, IT) , etc.

-icică: ajută la formarea diminutivelor unor adjective: „Și cum s-a văzut flăcăul cu casă și avere bunicică” (p. 58, PSP).

-icios / -icioasă(-icioși în forma de plural): formează adjective de la substantive: „ca un cocostârc de cei bătrânicioși” (p. 114, PHA), „zmârdoare urâcioasă ce ești” (p. 61, PSP), „Ghijoagă uricioasă ce ești” (p. 86, PHA) etc.

-ie: derivă abstracte nominale pornind de la verbe: „se umple de bucurie” (p. 124), „Cu toată bucuria, Doamne;” (p. 145, IT), „Auzi, obrăznicie!” (p. 167, MIRC) etc.

-ilă: este utilizat doar în formarea numelor proprii din Povestea lui Arap Alb cu scopul de evidenția proporțiile: Gerilă (p. 111, PHA), Flămânzilă (p. 111, PHA), Setilă (p. 112, PHA), Ochilă (p. 112, PHA), Chiorilă (p. 112, PHA), Pândilă (p. 112, PHA), Chitilă (p. 112, PHA), Nimerilă (p. 113, PHA), Păsărilă (p. 113, PHA), Lungilă (p. 113), Păsări-Lăți-Lungilă (p. 113, PHA), Buzilă (p. 117, PHA).

-ime: derivă substantive de la alte substantive:„noi țărănimea de la coarnele plugului” (p. 162, MIRU).

-ință: la fel ca –ie, formează abstracte nominale de la anumite verbe: „Da, stăpâne – răspunse Arap Alb cu umilință–sunt gata la porunca luminării voastre.” (p. 106, PHA), „Vra să zică tu ai știință de asta și nu mi-ai spus?” (p. 107, PHA), „Doamne, nu știu dacă ai știință ori ba, dar eu slujesc la poarta raiului de multă vreme.” (p. 151, IT) etc.

-ioară: formează diminutive ale unor substantive, ca în exemplul: „ciocârlanul o lua pe aripioarele sale și o ducea” (p. 52, PP).

-ios: derivă substantive sau adjective de la substantive: „Iară pe credincios cu mari daruri l-au dăruit” (p. 56, PP),„răspunse spânul cu glas răutăcios” (p. 105, PHA) etc.

-ist: „dădeau și ei tinerilor câte un ibrișin pe la nas, numindu-i: bonjuriști, duelgii, pantalonari” (p. 166, MIRC), „Decât un bonjurist c-o mână de învățătură, mai bine un țăran cu un car de minte.” Aceste exemple ilustrează faptul că sufixul -ist are rolul de a forma substantive.

-iș: derivă substantive de la alte substantive: „Că mi-aduc aminte ca acum că l-am întâlnit odată prin zmeuriș” (p. 20, CTI).

-ișor(-ișori la forma de plural): ajută la formarea diminutivelor unor substantive, ca în exemplele: „c-așa mi-a ars și mie inima după iezișorii mei!” (p. 20, CTI), „Bieții boișorii mei s-au dus ca pe gura lupului.” (p. 31, DP), „și pe la prânzișor pornește spre casă” (p. 60, PSP), „Ipate i se prinde în joc lâng un puișor de fată” (p. 73, PSP), „Acum, minunate crăișor, ca să vezi cât poate să-ți ajute milostenia” (p. 84, PHA), „fetele împăratului însă priveau la verișor” (p. 105, PHA) etc.

-ița / -iță (-ițe la plural): creează diminutive ale unor substantive: „Hai la treabă, cumătriță, că lupul ți-a dat de lucru!” (p. 18, CTI), „și cu tărâțe, cu cojițe, purcelul începe a se înfiripa și a crește văzând cu ochii” (p. 42, CTI), „ca să-și vâre codița cea bârligată undeva” (p. 61, PSP), „să-i scoatem costița ceea” (p. 77, PSP), „și luând câte pe un drăcușor de cornițe” (p. 147, IT), „zise Ivan scoțând o iconiță din sân” (p. 148, IT) etc.

-iu: derivă adjective de la substantive: „Tată – zise atunci feciorul cel mijlociu – să mă duce eu dacă vrei.” (p. 82, PHA), „Atunci feciorul cel mijlociu[…] își ie ziua bună de la frați și a doua zi pornește și el.” (p. 82, PHA).

-ivă (foarte slab reprezentat): derivă adjective de la alte adjective: „umbla valvârtej să-i găsească mireasă[…], abie-abie putu nimeri una după placul ei: nu prea tânără, naltă și uscățivă” (p. 5, STN)

-nic: are rolul de a forma substantive, adjective sau adverbe pornind de la substantive; de exemplu:„știu dinainte ceea ce au de gând să izvodească puternicii pământului” (p. 84, PHA), „Bine mi-ar părea să-l văd și pe Dumnezeu într-o zi, cât e de mare și puternic, în turbinca lui Ivan;” (p. 154, IT), „Puternic ești, megieș îmi ești” (p. 167, MIRC), „N-am mai avut zi bună cu megieșul meu cel puternic” (p. 169, MIRC), „Și odată începe a striga puternic” (p. 146, IT) etc.

-oaică:sufix moțional foarte slab reprezentat în poveștile și povestirile lui Ion Creangă:„căreia îi jucau ochii în cap ca la o șerpoaică” (p. 73, PSP).

-oaie: acest sufix are rolul de a crea formele augmentative ale unor substantive: „o străchinoaie de brânză cu smântână” (p. 8, STN), „îl pun într-o căsoaie” (p. 78, PSP), „niște buzoaie groase și dăbălăzate” (p. 110, PHA) etc.

-oara / -oară (-oare în forma de plural): creează diminutive ale unor substantive, ca în exemplele: „o văcușoară cu lapte” (p. 58, PSP), „n-avea cine să-i îngrijească de casă și de vitișoare” (p. 58, PSP), „această poznașă trebușoară” (p. 59, PSP), „Fetișoara asta” (p. 71, PSP), „să isprăvim odată și trebușoara asta” (p. 102, PHA), „suflă de trei ori cu buzișoarele sale cele iscusite” (p. 116, PHA) etc.

-oasă (-oase în forma de plural): derivă adjective de la substantive; de exemplu: „fuga-i rușinoasă, da-i sănătoasă”(p. 15, CTI), „o căsuță tupilată, în care șede un tălpoi de babă, meșteșugoasă la trebile sale” (p. 75, PSP), „după multe dezbateri furtunoase” (p. 168, MIRC), „poposesc la umbra unei răchiți pletoase” (p. 171, CP) etc.

-oi: creează formele augmentative ale unor adjective sau substantive: „Moșneagul văzând pe cucoșul său așa de mare și de greoi” (p. 25, PDB), „ești un fel de vrăbioi închircit” (p. 63, PSP), „din blana istui vulpoi” (p. 140, UPV) etc.

-or (-ori în forma de plural): creează formele diminutive ale unor substantive: „Drăguții mei frățiori!” (p. 16, CTI), „Și bine mi-ai mâncat iezișorii?” (p. 21, CTI) etc.

-os (-oși în forma de plural): derivă adjective sau adverbe de la substantive: „în purcelul cel ogârjit, răpciugos și răpănos” (p. 56, PP), „o răpciugă de cal ghebănos” (p. 86, PHA), „mergând el tot înainte prin codri întunecoși” (p. 90, PHA), „pe care era crescut niște mușchi pletos” (p. 96, PHA), „găsește un buștihan putregăios” (p. 110, PHA), „Avea un meșteșug maidrăcos” (p. 113, PHA), „era părtaș la toate, și la pagubă, și la câștig, și prietenos cu fiecare” (p. 115, PHA), „Atunci, fiul craiului, mânios, îi mai trage un frâu” (p. 86, PHA) etc.

-tor / -toare:formează substantive și adjective care au rolul de a arăta însușirea obiectelor, a ființelor: „să te ferească Dumnezeu de femeia leneșă, mârșavă și risipitoare” (p. 59, PSP), „nici babele – câtu-s ele de-a dracului, de prefăcute și iscoditoare” (p. 59, PSP),„buruiene mirositoare și prielnice albinelor” (p. 110, PHA) etc. Acest sufix poate forma și adjective de la verbe: „cu glas poruncitor și răutăcios” (p. 167, MIRC).

-ușă (sufix diminutival): „îi ieși în cale o cățelușă bolnavă ca vai de capul ei” (p. 134, FBFM).

-ușor(sufix diminutival):„luând câte pe un drăcușor de cornițe” (p. 147, IT).

-uță / -uțe (sufix diminutival): „o străchinoaie de brânză cu smântână și mămăliguță” (p. 8, STN), „găsește o punguță cu doi bani” (p. 138, FBFM), „ș-a înjghebat și o căsuță” (p. 58, PSP), „să-l punem în albiuță” (p. 77, PSP), „Așa este, măicuță, răspunse Harap Alb” (p. 101, PHA), „că nu mi-oi feșteli eu mânuțele tătucuții și a mămucuții” (p. 138, FBFM) etc.

În ceea ce privește derivare cu prefixe, numărul acestora este mult mai mic decât cel a sufixelor. În continuare vom prezenta o inventariere a prefixelor întâlnite în poveștile și povestirile lui Ion Creangă:

-des / -dez: aceste prefixe au o frecvență mai redusă, fiind întâlnite în cazul unor verbe: „Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă.” (p. 32, DP), „atunci fiul craiului descalecă” (p. 88, PHA), „Atunci Ivan dezleagă turbinca în fața tuturor” (p. 147, IT) sau în cadrul unei locuțiuni adverbiale: „îi asculta cu dezgust și numai înghițea noduri” (p. 121, PHA) etc.

-în / -îmeste un prefix întâlnit în următoarele cazuri: în structura verbelor formate pornind de la un substantiv: „de s-a îndrăcit de ciudă hârca de la bucătărie” (p. 23, PDB), „sunt gata să te întovărășesc oriunde mi-i porunci” (p. 87, PHA), „și cum înserează se culcă” (p. 7, STN), „mai dreaptă împărțeală decât aceasta nu cred că se mai poate” (p. 172, CP), în cea a adjectivelor formate de la substantive: poate vreun buhaiînfuriet i-a veni de hac” (p. 23, PDB), în cea a adjectivelor derivate de la alte adjective:„iară boierul, întristat, se uita galiș cum se duceau și paserile sale” (p. 24, PDB), „se preface în fată și strigă înspăimântată” (p. 126, PHA) sau a unor adjective formate de la substantive: „Boierul, înciudat […] zice vezeteului” (p. 23, PDB), „ciocoi înfumurați” (p. 166, MIRC), „face mămăligă îmbrânzită” (p. 60, PSP), „Și cum sta baba împietrită, dracul îi dă în gând una.” (p. 77, PSP)în cazul substantivelor derivate tot de la substantive: „cu toate îndreptările și înrudirea lui” (p. 94, PHA), „înfrățirea dorită de strămoșii noștri” (p. 162, MIRU), „nu mi-ți mai face nici o împiedicare” (p. 128, PHA) etc.

-ne: este prefixul cu cea mai mare frecvență și formează substantive, verbe, adjective și adverbe pe baza acelorași părți de vorbire. De exemplu: „atunci luă hotărâre nestrămutată” (p. 5, STN), „ba încă netăiată la gură” (p. 6, STN), „ca nu cumva s-o vadă neadormita soacră” (p. 7, STN), „ci se ia după trăsură, spuind neîncetat” (p. 23, PDB), „cum vede și astă mare nedreptate” (p. 23, PDB), „trebuie să fie ceva neînțeles de mintea noastră” (p. 48, PP), „și s-a făcut nevăzut” (p. 49, PP), „o femeie necunoascută” (p. 53, PP), „Cel de sus varsă darul său și peste cei neputincioși” (p. 84, PHA), „râd cu hohot de nepriceperea și slăbiciunea lor” (p. 84, PHA), „cu glas supțiratic și necunoscut” (p. 89, PHA), „din inima lor nu s-a șters purtarea necuviincioasă a spânului” (p. 94, PHA), „că spânul te-a fi așteptând cu nerăbdare” (p. 102, PHA), „viața atâtor gâzulițe nevinovate” (p. 109, PHA), „din cinci nespălați câți merg cu Harap Alb, ia veni el vreunul de hac” (p. 124, PHA), „fiică-sa tot cârtitoare și nemulțămitoare era” (p. 133, FBFM), „numai iaca ce dă de un cuptor nelipit” (p. 135, FBFM), „să-l culce în niște case nelocuite” (p. 145), „erau boieri de toată mâna […]; și mai învățați și mai neînvățați;” (p. 165, MIRC), „lucru negândit” (p. 168, MIRC), „Iar societatea bună ar rămânea nebântuită.” (p. 175, CP), „întâmplarea neîntâmplată” (p. 177, PO) etc.

-pre: este întâlnit în cazul unor formederivate obținute pe baza unor verbe:„prefăcându-se că plânge” (p. 19, CTI), „numai ce iaca spânul, iar îi iesă înainte, prefăcut în alte straie” (p. 89, PHA), „nici babele – câtu-s ele de-a dracului, de prefăcute și iscoditoare” (p. 59, PSP),„Iaca mă duc să le pregătesc” (p. 127, PHA), „bunătatea lui Dumnezeu cea fără de margini poate să precovârșească fărădelegile și îndărătnicia ta” (p. 157, IT) etc.

-răs / -răz (slab reprezentate): „Și mergea de-i pârâiau călcăiele de frică să nu se răzgândească sfânta Duminică” (p. 138, FBFM), „dacă te bizuiești că-i putea răzbate până acolo” (p. 80, PHA), „acum cred că ai înțeles și răsînțeles” etc.

-stră: „mergea tot înainte prin locuri pustii și cu greu de străbătut” (p. 109, PHA), „o mulțime de furnici de cele mărunțele au străbătut înlăuntrul palatului” (p. 123, PHA), „înfrățirea dorită de strămoșii noștri” (p. 162, MIRU), „țiindu-se de obiceiurile strămoșești” (p. 165, MIRC) etc.

Un alt mijloc de îmbogățire a lexicului este compunerea. Dintre formele compuse am reținut:substantive – „o astfel de batjocoră nemaipomenită” (p. 47, PP), „ca să-i mulțumească pentru atâtea binefaceri ce primise de la dânsul” (p. 79, PSP), „primind binecuvântare de la dânsul și împărăția totodată” (p. 132, PHA), „Moșneagul fiind un gură-cască” (p. 134, FBFM), „bunătatea lui Dumnezeu cea fără de margini poate să precovârșească fărădelegileși îndărătniciata” (p. 157, IT), „se lehămetește și de binefacere și de tot” (p. 181, POL);adjective – „tălmăci apoi celeilalte despre ochiul soacră-sa atoatevăzător” (p. 7, STN), „între niște oameni cumsecade” (p. 117, PHA), „se silește bietul creștin din răsputeri a-i face să înțeleagă care sunt roadele binefăcătoare ale Unirii” (p.162, MIRU); verbe – „Binecuvântează-mă, tată, și rămâi sănătos!” (p. 129 PHA), „sfânta Duminică cam încrețește din sprâncene, dar n-are încotro, ci binecuvântează pe fată” (p. 136, FBFM); adverbe – „baba, simțind asta, umbla valvârtej să-i găsească mireasă” (p. 5, STN), „du-o numaidecât acolo” (p. 52, PP), „În zile de lucru, calea-valea, se lua cu treaba și uita de urât.” (p. 59, PSP), „s-apucă de le grijește bine și le pune deoparte” (p. 86, PHA), „apoi stă puțin deoparte și începe a se uita când la una, când la alta” (p. 127, PHA), „încuind ușa pe dinafară cu răpegiune” (p. 117, PHA) etc.

Cel din urmă mijloc de îmbogățire a lexicului este conversiunea. Pentru aceasta reprezentative sunt: substantivele provenite din formele de infinitive lung ale unor verbe, ca în exemplele: „nemaiașteptând multă poftire” (p. 171, PHA), „înainte de pornirea lui de acasă” (p. 96, PHA), „luându-i turbinca din stăpânire” (p. 155, IT), „mulțumește lui Dumnezeu și de bine și de rău, și Sfintei Duminici pentru buna găzduire”, „las’ că am eu purtare de grijă pentru dânsul” (p. 144, IT) etc; substantivele provenite din adjective – „Dar binele, câteodată, așteaptă și rău.” (p. 7, STN), „Chima răului / Pe malul pârăului!” (p. 92, PHA), „mulțămind Sfintei Duminici pentru binele ce i-a făcut” (p. 98, PHA), „Căci și răul câteodată prinde bine la ceva” (p. 129, PHA), „Nu sunt vrednic să vă mulțămesc de binele ce mi-ați făcut” (p. 171, CP), „Stăpâne, știi că eu nu-ți voiesc răul” (p. 72, PSP)etc; substantivele provenite din adverbe – „atunci ea l-a întrebat cu tot dinadinsul”; adverbele provenite din adjective – „auzind caprele din vecinătate de una ca asta, tare le-au mai părut bine!” (p. 21, CTI), „tare mai erau doriți să aibă măcar unul” (p. 41, PP), „mi-i da drumul să întru la Dumnezeu, că tare mare treabă mai am” (p. 152, IT) etc.

Nivelul lexical

La acest nivel un rol important îl au frazeologismele. O limbă conține mai multe îmbinări lexicale, valoarea lor semantică fiind mai mult sau mai puțin apropiată de sensurile fiecărui cuvânt component. Astfel, se identifică sintagmele, locuțiunile, expresiile, proverbele etc.În cazul nivelului lexical acestea merită o mare atenție deoareceau rolul de a evidenția o dată în plus stilul oral al povestitorului Ion Creangă și bogăția lexicală.În ceea ce privește organizarea frazeologismelor, vom opera împărțiri în funcție de caracterul lor anunțat sau neanunțat, de intenția comunicativă a personajelor și de câmpurile semantice din care fac parte.

În cadrul poveștilor și povestirilor lui Ion Creangă se pot observa numeroase frazeologisme care au la bază limba populară. Acestea pot fi anunțate printr-o anumită sintagmă, așa cum procedează de obicei oamenii atunci când le aduc în discuție, dar există și cazuri în care acestea surprind cititorul prin apariția lor spontană. Astfel distingem: frazeologisme introduce prin sintagme ca:

„vorba ceea” (construcția cu frecvența cea mai mare):„Vorba ceea: sunt cinci degete la o mână și nu samănă toate unul cu altul.” (p. 13, CTI), „vorba ceea: Dă-ți popă pintenii și bate iapa cu călcâile” (p. 28, DP), „Vorba ceea: Și piatra prinde mușchi, dacă șede mult într-un loc” (p. 58, PSP), „Vorba ceea: Aș veni desară la voi, dar mi-i rușine de câni” (p.63, PSP), „Vorba ceea: Când se-nsoară nu-i de moară” (p. 66, PSP), „Vorba ceea: Vin la mama de mă cere:/ De m-a da, de nu m-a da,/ Peste noapte mi-i fura.” (p. 73, PSP), „Vorba ceea: fiecare pentru sine, croitor de pâne.” (p. 82, PHA), „vorba ceea: apără-mă de găini, că de câni nu mă tem” (p. 82, PHA), „vorba ceea: La plăcinte, / Înainte, / Și la război, / Înapoi” (p. 83, PHA), „vorba ceea: pesemne umbli după cai morți să le iei potcoavele” (p. 86, PHA), „Vorba ceea: una pentru alta.” (p. 87, PHA), „Și vorba ceea: la calic slujești, calic rămâi.” (p. 89, PHA), „Vorba ceea: rău-i cu rău, dar mai rău făr’ de rău.” (p. 90, PHA), „n-ai auzit vorba ceea, că de păr și de coate goale nu se plânge nimene. Și când nu sunt ochi negri, săruți și albaștri!” (p. 91, PHA), „Vorba ceea: Dă-mi, Doamne, ce n-am avut, / Să mă mir ce m-a găsit.” (p. 94, PHA), „Vorba ceea: Vița de vie tot învie, / Iar vița de boz tot răgoz.” (p. 94, PHA), „Vorba ceea: părinții mănâncă aguridă și fiilor li se strepezesc dinții.” (p. 100, PHA), „Vorba ceea: zi-i lume și te mântuie.” (p. 102, PHA), „Vorba ceea: leagă calul unde zice stăpânul.” (p. 102, PHA), „Vorba ceea: frica păzește bostănăria.” (p. 105, PHA), „știi vorba ceea: omul sfințește locul” (p. 105, PHA), „Vorba ceea: găsise un sat fără câni și se plimba fără băț că altă ce pot să zic?” (p. 106, PHA), „vorba ceea: Poftim, pungă, la masă, / Dacă ți-ai adus de-acasă” (p. 107, PHA), „Vorba ceea: să nu dea Dumnezeu omului, cât poate el suferi” (p. 108, PHA), „vorba ceea: la unul fără suflet trebuie unul fără de lege” (p. 115, PHA), „Vorba ceea: cine poate oase roade; cine nu, nici carne moale.” (p. 115, PHA), „Vorba ceea: capra sare masa și iada sare casa.” (p. 116, PHA), „vorba ceea: fă bine să-ți auzi rău” (p. 118, PHA), „Vorba ceea: dă-i cu cinstea, să piară rușinea.” (p. 121, PHA), „vorba ceea: fală goală, traistă ușoară” (p. 155, IT), „Vorba ceea, cucoane: Țăranul când merge, tropăiește, și când vorbește, hodorogește, să ierte cinstită fața dumneavoastră.” (p. 162, MIRU).

„este o vorbă”: „Dar este o vorbă: Tot bogatul minteos și tânărul frumos.” (p. 34, DP), „Că știi că este o vorbă: nici pe dracu să-l vezi, da nici cruce să-ți faci.” (p. 18, CTI), „Ș-apoi este o vorbă, că până la 20 de ani se însoară cineva singur; de la 20-25 îl însoară alții; de la 25-30 îl însoară o babă, iar de la 30 de ani înainte numai dracu-i vine de hac.” (p. 59, PSP), „știți că este o vorbă: Când îi omul în doi peri, să te ferești de dânsul, c-atunci e cum îi mai rău.” (p. 73, PSP), „știi că este o vorbă: Când nici nu te gândești, atunci te trântește.” (p. 74, PSP), „este o vorbă: nu aduce anul ce aduce ceasul” (p. 108, PHA).

„vorba veche”: „dar vorba veche: păreții au urechi și fereștile ochi” (p. 14, CTI), „Vorba veche: Tot un bou ș-o belea.” (p. 27, DP).

„vorba cântecului”: „Vorba cântecului: / Fugi de-acole, vină-ncoace! / Șezi binișor, nu-mi da pace.” (p. 130, PHA), „Însă vorba cântecului: / De-ar ști omul ce-ar păți, / Dinainte s-ar păzi!” (p. 130, PHA).

„povestea cântecului”: „Povestea cântecului: / Unde-i unul nu-i putere / La nevoie și la durere; / Unde-s mulți puterea crește / Și dușmanul nu sporește.” (p. 163, MIRU)

„bine a zis cine a zis”: „Bine a zis cine a zis, că boii ară și caii mânâncă.” (p.181, POL),

O altă clasificare a frazeologismelor are la bază caracterulpopular sau cult. Așa cum am văzut în exemplele de mai sus, marea majoritate a acestora sunt anonime, au drept trăsătură fundamentală oralitatea, însă sunt câteva exemple de frazeologisme culte, acestea fiind reprezentate de fragmente din anumite cântece. În prima categorie, a frazeologismelor populare se înscriu cele introduse prin sintagmele: vorba ceea, vorba veche, este o vorbă, bine a zis cine a zis. În cea de-a doua categorie se înscriu câteva versuri din poeziile Fugi încolo,Hora Unirii scrise de Vasile Alecsandri.

Din cealaltă categorie fac parte expresiile și proverbele care nu sunt introduse printr-o formulă specifică, ci au ca trăsătură principală spontaneitatea. Aici se încadrează exemple precum: „Dar nu-i totdeauna cum se chitește, ci-i și cum se nimerește.” (p. 7, STN),„Nici o faptă fără plată…” (p. 18, CTI), „Frate, frate, dar pita-i cu bani, bărbate.” (p. 27, DP), „sângele apă nu se face” (p. 27, DP), „lac de-ar fi, broaște sunt destule” (p. 82, PHA), „vorba lungă sărăcia omului” (p. 116, PHA), „căci dacă n-ai carte, n-ai parte” (p. 166, MIRC) etc.

Se observă în textele povestitorului humuleștean o cantitate foarte mare de energie consumată în cadrul anumitor acțiuni, fapt care duce la apariția unei note de superlativ a frazeologismelor care redau aceste întâmplări ale personajelor. Atunci când vorbim despre fugă, ideea de superlativ este redată cu ajutorul expresiei „a-și scoate ochii: ”„De-aceea fuge lumea de dânsul de-și scoate ochii;” (p. 98, PHA). O altă dimensiune identifcată este violența. Ilustrativă pentru aceasta este povestea Ivan Turbincă ce ne prezintă prin intemediul expresiilor raportul dintre personajul principal, Ivan și draci: „Atunci Ivan dezleagă turbinca în fața tuturor, numai cât poate să încapă mâna, și luând câte pe un drăcușor de cornițe, mi ți-l ardea cu palcele de-i crăpa pielea.” (p. 147, IT), „Dar mai la urma urmelor, Ivan scoate de barbă și pe Scaraoschi și-i trage un frecuș de cele moschicești, de-i fugea sufletul.” (p. 148, IT). Tot în acest text găsim exprimată la superlativ și ideea de zgomot: „Și odată se îmbracă și se înarmează Ivan cu toate ale lui, și ieșind afară începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui.” (p. 146, IT). Aceeași idee o găsim și în Povestea lui Harap Alb în prezentarea lui Ochilă: „vede o dihanie de om care se pârpâlea pe lângă un foc de douăzeci și patru de stânjeni de lemne, și tot atunci striga cât îi lua gura că moare de frig.” (p. 110, PHA), cea a lui Flămânzilă: „După aceea, Flămânzilă a început a striga în gura mare că moare de foame, și a zvârli cu ciolane în oamenii împărătești care erau acolo de față.” (p. 122, PHA) sau cea a lui Setilă: „Iară Setilă striga și el cât ce putea că crapă de sete și zvârlea cu doage și cu funduri de poloboc în toate părțile, ca un nebun.” (p. 122, PHA). O altă dimensiune exprimată cu ajutorul superlativului este starea în care se află personajul: „Flămânzilă a început a striga în gura mare că moare de foame” (p. 122, PHA), „Iară Setilă striga și el cât ce putea că crapă de sete” (p. 122, PHA), „striga cât îi lua gura că moare de frig” (p. 110, PHA) etc. În aceste cazuri, G. I. Tohăneanu vorbește despre un superlativ al acțiunii, dar există și un superlativ al însușirii ce poate fi ilustrat prin următorul fragment: „Și merse ea cât merse pe un drum, până ce din întâmplare îi ieși înainte o cățelușă bolnavă ca vai de capul ei, și slabă de-i numărai coastele.” (p. 134-135, FBFM) etc și un superlativ al cantității exprimat frecvent cu ajutorul unei locuțiuni, „atâta amar de”: „ Acolo se află Făt-Frumos pe care-l cauți tu de atât amar de vreme.” (p. 52, PP).

În funcție de intenția de comunicare a personjelor frazeologismele pot fi împărțite în mai multe categorii:

Sfaturi: În povestea Soacra cu trei nurori, pentru a-și duce planul la bun sfârșit, pentru a reuși să scape de soacră fără a fi descoperite de bărbații lor,una dintre nurori are în vedere și posibilele situații neprevăzute, sfătuindu-le pe celelalte să nu spună nicio vorbă, să susțină că ele nu știu absolut nimic și că sunt nevinovate: „Atunci voisă vă faceți moarte-n păpușoi, să nu spuneți nici laie, nici bălaie.” (p. 10, STN).

Odată ce capra a descoperit că lupul – ce-l care-i jurase că nu se va apropia niciodată de iezii săi –nu și-a respectat jurământul, plănuiește să-i plătească pentru toată suferința provocată. Iedul cel mic o sfătuiește să-l lase în pace: „Mai bine taci și lasă-l în plata lui Dumnezeu!” (p. 18, CTI), amintindu-i totodată: „că este o vorbă: nici pe dracu să-l vezi, da nici cruce să-ți faci” (p. 18, CTI), proverb care transmite că este bine să rămâi întotdeauna pe o cale de mijloc, că e mai bine să lași lucrurile așa cum se întâmplă. Capra, îndurerată, supărată, nu renunță la răzbunare. Astfel, pentru redarea ideii de mâhnire, întâlnim în textele lui Creangă expresia „a face inimă rea” – „Nu-ți face și dumneata atâta inimă rea” (p. 20, CTI). Prin intermediul acesteia lupul o sfătuiește pe capră să nu se mai gândească la ceea ce s-a întâmplat, deoarece odată și odată cu toții vor avea acest sfârșit.

În Povestea lui Stan Pățitul, Chirică este cel care-i oferă sfaturi lui Ipate, cel care-l ajută să-și găsească o soție. După ce acesta a fost atras de mai multe femei, la sfatul lui Chirică el o alege pe cea care are o singură coastă de drac. Din acest motiv Chirică nu era pe deplin mulțumit de femeie, însă el îl ajută pe Ipate să-i scoată această coastă, sfătuindu-l să nu asculte minciunile spuse de soția sa – „Nu te mai uita în gura ei.”(p. 78, PSP) și să fie atent la tot ceea ce face aceasta, să-i controleze toate pornirile – „s-o ții din frâu” (p. 79, PSP), să-i dea o lecție prin care să-i arate ceea ce i se cuvinte sau nu – „să-i rătezi unghiile” (p. 79, PSP) pentru ca ea să nu-l poată înșela – „ca nu cumva să-ți pună coarne” (p. 79, PSP).

În ceea ce privește importanța acordată unor lucruri de mică valoare și ignorarea lucrurilor valoroase, întâlnim în textul Prostia omenească proverbul „Nu fi scump la tărâțe și ieftin la făină.” (p. 179, PO). Prin intermediul acestuia drumețul îl sfătuiește pe omul care vrea să-și hrănească vaca să fie atent la modul în care procedează și să nu acorde importanță lucrurilor „de nimica” (p. 179, PO), adică să nu fie zgârcit atunci când vine vorba despre lucruri lipsite de însemnătate și risipitor cu cele care sunt într-adevăr valoroase.

Avertismente și amenințări: Întâlnim în poveștile și povestirile lui Ion Creangă două tipuri de avertismente: unul caracterizat de o intensitate mai slabăși unul care merge chiar până la amenințare. Avertismentul cu intensitatea cea mai slabă îl întâlnim în opera Capra cu trei iezi. După ce capra a aflat că lupul i-a mâncat iezii, aceasta vrea să se răzbune, punând la cale un plan. Pentru ca nimeni să nu bănuiască ceea ce vrea ea să facă, aceasta îi spune iedului cel mic să fie precaut, să aibă grijă să nu povestească nimănui cele ce vor urma:„să nu cumva să te răsufli cuiva, ca să prindă el de veste” (p. 18, CTI). Un sinonim al acestei expresii îl întâlnim din nou într-un avertisment, însă, de această dată, în Povestea lui Harap Alb, unde este urmat și de rezultatul la care va duce nerespectarea condiției exprimate de acesta: „Și oriunde vei merge cu mine, nu care cumva să bleșești din gură cătră cineva despre ceea ce a urmat între noi, că te-am șters de pe fața pământului.” (p. 93, PHA).În opera Soacra cu trei nurori, pentru a fi sigură că în timp ce ea doarme nora face ceea ce i s-a spus, soacra îi dă acesteia de înțeles că orice se va petrece în casă va fi știut și de ea „să știi că eu dorm iepurește; și pe lângă iști doi ochi mai am unul la ceafă.”(p. 6, STN). Și în Povestea lui Stan Pățitul avem un avertisment de slabă intensitate care vizează rezultatul pe care-l poate provoca scandalul: „să nu fii rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoți din sărite și să mă faci câteodată să-mi ies din răbuș afară.” (p. 65, PSP). Observăm aici o altfel de formulare a consecințelor. Spre deosebire de celelalte, acestea sunt prezentate într-o manieră indirectă, neîmplinirea condițiilor de parcă nici nu l-ar vizape Chirică. În ceea ce privește ultimele două părți ale replicii, observăm două expresii sinonime: „a-și ieși din sărite” și „a-și ieși din răbuș afară”, ambele făcând referire la posibilitatea pierderii răbdării, utilizarea lor împreună având drept scop o mai mare expresivitate.

În cealaltă clasă surprindem avertismente de o intensitate mult mai mare. Aici, nerespectarea condițiilor vaduce la o viață mult mai grea a personajului în cauză sau chiar la moartea acestuia. În prima categorie includem avertismente precum: „De te-a împinge păcatul să mai vii o dată, vai de steaua ta are să fie.” (p. 86, PHA), „Numai cată să fie așa; că de te-oi prinde cu oca mică, greu are să-ți cadă.” (p. 92-93, PHA), „Și doar te-a împinge păcatul să clintești vreo piatră din locul său, iară mai ales acea mare din fruntea cerbului, c-apoi atâta ți-i leacul.” (p. 99, PHA), „Apoi nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine.” (p. 117, PHA), „de nu-ți fi mâncători și băutori buni, v-ați găsit beleaua cu mine…” (p. 121, PHA), „Tu să șezi la grajd, nedezlipit, și să îngrijești de calul meu ca de ochii din cap, că de-oi veni pe acolo și n-oi găsi trebile făcute după plac, vai de pielea ta are să fie.” (p. 94, PHA). Așa cum se observă din exemplele de mai sus, nu avem de-a face cu un simplu avertisment, acesta merge până la amenințare. Putem vorbi de un avertisment doar în prima parte a expresiilor. Acesta are în vedere un imbold spre ceva ce este oprit, interzis („te-a împinge păcatul”), descoperirea unei minciuni sau a unei fapte necinstite („te-oi prinde cu oca mică”) sau atribuirea unui calificativ nepotrivit („nu mă faceți din cal măgar”), incapacitatea împlinirii unor sarcini („de-oi veni pe acolo și n-oi găsi trebile făcute după plac”). Referitor la consecințe, acestea au valoarea unor amenințări și sunt redate prin expresii parțial sinonime, vizând necazul, traiul greu care-l așteaptă pe personajul în cauză:„vai de steaua ta” , „vai de pielea ta are să fie”,„greu are să-ți cadă”, „atâta ți-i leacul”, „v-ați găsit beleaua cu mine”, „vă veți găsi mantaua cu mine”. În ceea ce privește ultimele două expresii, acestea sunt sinonime, având sensul „a o păți, a da de necaz, a da de bucluc”.Amenințările care au în vedere moartea sau nimicirea sunt rezultatul neîmplinirii unui fapt: „Și dacă până mâne dimineață n-a fi podul gata, moșnege, are să-ți steie capul unde-ți stau talpele.” (p. 47, PP), „de ești om rău, departe de pe locurile aceste, că am o cățea cu dinții de oțel și de i-oi da drumul te face mii și fărâme!” (p. 50, PP).

Constatări:Prin intermediul acestora cititorului i se face cunoscută o anumită concluzie obținută în urma realizării unui fapt. De cele mai multe ori constatările vizează o caracteristică fizică sau morală a personajelor: prostia: „tu numai nu dai în gropi de prost ce ești” (p. 35, DP), „Dumnezeu să mă ierte, moș Ioane, dar dumneata, cum văd, ești cam greu de cap;” (p. 163, MIRU),seriozitatea: „nu-i de șuguit cu vrăjitorul acesta” (p. 37, DP), referitor la înfățișarea lui Chirică: „bine a zis cine a zis că vrabia-i tot pui, dar numai dracul o știe de când îi” (p. 63, PSP), răutatea / bunătatea: „dacănu-i fi cu draci oleacă, apoi cică te fură sfinții, și iar nu-i bine.” (p. 71, PSP), caracterul dificil: „numai dracul cred că poate să-ți deie de fund” (p. 74, PSP), inutilitatea și lipsa de vrednicie: „Din trei feciori câți are tata, nici unul să nu fie bun de nimica? Apoi drept să vă spun, că atunci degeaba stricați mâncarea, dragii mei…Să umblați numai așa frunza frăsineluluitoată viața voastră, și vă lăudați că sunteți feciori de crai, asta nu miroasă a nas de om…” (p. 83, PHA), inteligența: „de te-a învățat cineva, bine ți-a priit, iar de ai făcut-o din capul tău, bun cap ai avut.” (p. 88, PHA), lenevia: „Bine a mai zis cine a zis, că boii ară și caii mănâncă.” (p. 181, POL). Constatările nu au în vedere numai caracteristici ale personajelor, ci și fapte diverse. Replica „Fetelor hăi! s-a trecut de șagă.” din opera Soacra cu trei nurorieste utilizată de una dintre nurori pentru a evidenția faptul că lucrurile încep să devină serioase, că soacra nu este așa cum se așteaptau ele.În Punguța cu doi bani, văzând că nu poate scăpa de cocoș orice ar face, că acesta iese teafăr din orice situație, boierul susține: „Măi, că mi-am găsit beleaua cu dihania asta de cucoș!”, punând în evidență faptul că a dat peste necaz și nu mai poate scăpa de el. În Povestea lui Harap Alb, craiul, mâhnit, dezamăgit de lașitatea fiilor săi, are siguranța că fratele său nu va avea sprijin din partea niciunui nepot: „Cum văd eu, frate-meu se poate culca pe-o ureche din partea voastră;la sfântul așteaptă s-a împlini dorința lui. Halal de nepoți ce are!” (p. 83, PHA).În aceeași operă, în momentul în care spânul reușește să-l prindă pe fiul craiului în capcana sa, acesta constată: „Alelei! Fecior de om viclean, ce te găsești;tocmai de ceea ce te-ai păzit, n-ai scăpat.” (p. 92, PHA).Pentru a evidenția iscusința fetei împăratului Roș, Ochilă se adresează lui Păsărilă spunându-i: „Mă, feșișoara împăratului ne-a tras butucul.” (p. 125, PHA). Această iscusință a fetei se referă la faptul că ea a reușit cu ușurință să-i păcălească pe cei cinci străjeri, că a putut ieși din încăpere fără ca aceștia să bănuiască ceva.

Așa cum am văzut în unele exemple de mai sus, constatarea fie este marcată, fie rezultă în urma îndeplinirii unor fapte. Referitor la marcă, formula specifică este reprezentată de sintagmacum văd care are rolul de a sublinia faptul că judecata prezentată nu este una generală,ci aparține unui anume personaj. De exemplu: „Dumnezeu să mă ierte, moș Ioane, dar dumneata, cum văd, ești cam greu de cap;” (p. 163, MIRU)”,Cum văd eu, frate-meu se poate culca pe-o ureche din partea voastră; la sfântul așteaptă s-a împlini dorința lui.” (p. 83, PHA).

O altă clasificare a frazeologismelor se face în funcție de domeniul din care acestea fac parte, identificând astfel mai multe câmpuri semantice. Un prim câmp semantic are în vedere Universul cu cele două laturi ale sale: una văzută și una nevăzută.Se observă, în special în Povestea lui Stan Pățitul și în Ivan Turbincă, accentul pus pe lumea nevăzută, pe opoziția dintre cele două componente ale acesteia, raiul și iadul. Raiul este asociat ideii de bine, de ajutor; Ivan, ajunsîn dreptul podului unde îi întâlnește pe Sfântul Petre și pe Dumnezeu, dă acestora câte o monedă, spunându-le: „Dar din dar se face rai. Na-vă!” (p. 144, IT). Proverbul are rolul de a scoate astfel în evidență bunătatea personajului. Pentru a pune în opoziție raiul și iadul, povestitorul prezintă mai întâi o serie de factori negativi –„tabacioc”, „votchi”, „femei”, „lăutari” – pentru ca mai apoi să evidențieze, mare diferență care stă între aceste două spații: „La iad, Ivane, nu aici. […] Măi! Dar sărăcie lucie pe aici pe la rai” (p. 149, IT).Văzând că nu mai are de trăit decât trei zile, nemulțumit de faptul că nu găsește ceea ce vrea, și că iadul este „sărăcăcios”, adică nu poate găsi acolo nimic din ceea ce lui i-ar aduce bucuria, Ivan afirmă: „Rai mi-a trebuit mie la vremea asta? Ia așa pățești dacă te strici cu dracul; aici la sărăcăciosul ist de rai, vorba ceea:fală goală, traistă ușoară; șezi cu banii în pungă și duci dorul la toate cele.” (p. 155, IT). Expresia „a se strica cu dracul”pune accentul tocmai pe factorii care l-ar mulțumi pe Ivan, dar la care el nu mai poate avea acces. În strânsă legătură cu această opoziție se află cea dintre draci și Dumnezeu.În cadrul textelor se pot observa pentru cuvântul „drac” numeroase sinonime de tip eufemistic. Aceasta se datorează faptului că omul devine din ce în ce mai conștient de puterea pe care o are cuvântul rostit și, astfel, acesta folosește alți termeni pentru a nu atrage răul asupra sa. Din această serie de eufemisme fac parte: Ucigă-l crucea – „N-oi mai veni, Ivane, câte zilișoare-oi avea eu, zicea Ucigă-l-crucea, cuprins de usturime, și se tot ducea împușcat.” (p.148, IT), „Și chiar de nu-i fi tu Ucigă-l-crucea, tot n-ați umblat cu lucru curat” (p. 69, PSP), Scaraoschi − Dar mai la urma urmelor, Ivan scoate de barbă și pe Scaraoschi și-i trage un frecuș de cele moschicești, de-i fugea sufletul.” (p. 148, IT), „Poftim! După bucluc umbli, peste bucluc ai dat, măi jupâne Scaraoschi!” (p. 148, IT), „era îngrijit cu ce obraz să se înfățoșeze înaintea lui Scaraoschi” (p. 61, PSP), „iese iute ca scânteia și se tot duce înainte la slujbă, după poronca lui Scaraoschi” (62, PSP), necuratul –„Căci trebuie să vă spun că boierul acela avea o pereche de case, mai de-o parte, în care se zice că locuia necuratul.” (p. 145, IT), pârdalnicul–„Da ia lasă-mă la pârdalnicul, stăpâne, că-i spărie oamenii cu vorbele dumitale.” (p. 66, PSP).Dintre trăsăturile asociate dracilor, notăm:capacitatea de a găsi o modalitate pentru a convinge pe cineva să facă un anumit lucru; astfel, în Povestea lui Stan Pățitul, cu referire la însurătoare,întâlnim următoarea expresie: „numa dracu-i vine de hac” (p. 59, PSP), dorința de a căuta momentul potrivit pentru a-l împinge pe om în păcat–„pe loc s-a și stârnit un vifor cumplit – cu lapoviță în două – de nu vedeai nici înainte, nici înapoi. Mânia lui Dumnezeu, ce era afară: să nu scoți câne din casă, dar încă om! Însă dracul nu caută mai bine; la așa vreme te face să pierzi răbdarea și fără să vrei te vâră în păcat” (p. 60, PSP), plăcerea de a-și bate joc de cineva – „Pesemne vrei să-și facă dracul râs de mine…” (p. 66, PSP), plăcerea de a se amesteca în treburile celorlalți și de a ști totul–„Asta-i o treabă foarte grea și mare lucru să fie ca s-o putem noi scoate la capăt.[…]. Dracul știe ce avem să facem!” (p. 68, PSP), „Apăi dă, nu știu cine ți-a mai putea intra și ție în voie, măi Chirică. Câte știi tu, numai dracu cred că poate să-ți deie de fund.” (p. 74, PSP), „Ei, ei! Acu-i acu. Vai de mine, nevastă hăi! – zise baba – ce păcat mi-am găsit cu tine! Dracul știe ce să fac!” (p. 77, PHA).Dracul este asociat și cu faptele necinstite; astfel, cel care-i primește pe Chirică și pe Ipate pentru a-i secera grâul concluzionează–„Om bun, na-ți bani în locul grâului ce mai ai a lua, și lasă-mă în pace. N-am crezut că am a face cu dracul.” (p.69, PSP) sau cu pacostea – „Apoi dă, măi Chirică, știu eu ce să fac? Parcă tot m-aș însura; când aș da peste-o parte bună, aș face poate și eu pasul acesta. Dar tare mă tem, nu cumva să-mi ieu pe dracul pe cap, să-l aduc cu lăutari în casă, și pe urmă să nu-l pot scoate șicu o mie de popi; c-apoi atunci lehamite și de însurat și de avere și de tot!” (p. 70, PSP). Referitor la om, pentru a pune în evidență răutatea și viclenia acestuia, povestitorul folosește sintagma „a avea coaste de drac”– „Asta-i bună, stăpâne, zise Chirică. Nu-i vorbă, că tot are și ea o coastă de drac, dar trăind și nemurind, i-om scoate-o noi și pe-aceea.” (p. 73, PSP), „Ia adă-ți aminte ce ți-am spus odată, că și asta, cât îi de bună și blajină, tot are o coastă de drac într-însa, care trebuie scoasă numaidecât, dacă ți-i voia să ai femeie cum trebuie și s-o duci cu dânsa până la adânci bătrânețe.” (p. 74, PSP). Ilustrarea gradului de răutate sau de vicleniese face cu ajutorul aceleiași sintagme, însă cu o mică modificare:„Eu însă îți spun prietenește că fetișoara asta are trei coaste de drac într-însa, și chiar și cea mai bună dintre femei încă tot mai are una.” (p. 71-72, PSP), „Apoi îți spun eu, stăpâne, că nici asta nu-i de noi. O vezi cât e de pâșină, dar și asta are două coaste de drac într-însă.” (p. 72, PSP).

Dumnezeu se află la polul opus dracului. Acesta este văzut ca: atotștiutor – „și câte a tras până s-a văzut la casa lui, numai unul Dumnezeu știe.” (p. 58, PSP), „Mergeți în pace, dragii mei. De-acum înainte, Dumnezeu știe când ne-om mai vedea!…” (p. 88, PHA), „dar prin străiniDumnezeu știe peste ce soi de sămânță de oameni îi da, și nu ți-or putea răbda câte ți-am răbdat noi.”(p. 134, FBFM), milostiv–„Dar din dar se face raiul. Na-vă! Dumnezeu mi-a dat, eu dau și Dumnezeu iar mi-a da, că are de unde.” (p. 144, IT),„De unde dai, milostivul Dumnezeu să-ți deie – zise baba – și mult să te înzilească, luminate crăișor, că mare norocire te așteaptă.” (p. 84, PHA), apărător – „Așă-i că nu-ți vine a crede, dar să te ferească Dumnezeu de ispită!”(p. 84, PHA),„Dacă-i așa, apoi veniți să vă sărute mama ! Dumnezeu să vă apere de cele răle, și mai rămâneți cu bine!” (p. 14, CTI), atotputernic – „Știu eu unde te-oi duce și mare-i Dumnezeu, ne-a scăpa el și din aceasta!” (p. 96, PHA) etc.

Cel de-al doilea câmp semantic identificat este cel al organismului uman, unde distingem mai multe subcâmpuri:

Trăsături fizice: În ceea ce privește înfățișarea unui personaj sau a unui animal, cele mai expresive portrete le întâlnim în Povestea lui Harap Alb. Pentru a arăta slăbiciunea și bătrânețea calului care vine să mănânce jăratic, povestitorul folosește o suită de epitete: „numai iaca ce iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal, grebănos, dupuros și slab, de-i numărai coastele”(p. 86, PHA). În opoziție cu aceste epitete se află frazeologismele care are rolul de a evidenția frumusețea la gradul superlativ: „căci era un boboc de trandafir din luna mai, scăldat în roua dimineții, dezmierdat de cele întâi raze ale soarelui, legănat de adierea vântului și neatins de ochii fluturilor. Sau cum s-ar mai zice la noi în țărănește, era frumoasă de mama focului: la soare te puteai uita, iar la dânsa ba.” (p. 130, PHA).

Trăsături morale și psihice:În opera Soacra cu trei nurori o primă trăsătură are în vedere gradul de inteligență a personajelor. Despre fii soacrei se poate spune că aceștia se caracterizează prin lipsa puterii de judecată: „Era odată o babă care avea trei feciori nalți ca niște brazi și tari de vârtute, dar slabi de minte.” (p. 5, STN). În opoziție cu aceștia se află soacra care prin replicile ei vrea să le dovedească nurorilor că este inteligentă și vicleană și că știe tot ce se petrece în jurul ei: „pe lângă iști doi ochi mai am unul la ceafă” (p. 6, STN); șiretenia mai poate fi redată și prin frazeologismul „a trage butucul cuiva”: „fețișoara împăratului ne-a tras butucul” (p. 125, PHA), „ba că umblați cu șurubele, să ne trageți butucul”. O altă expresie parțial sinonimă cu „slabi la minte”, care scoate în evidență gradul de inteligență mai scăzut este „oameni smintiți la minte”, întâlnită în Moș Ion Roată și Vodă Cuza.Întâlnim în textul Soacra cu trei nurori și o ironizare a omului prost: „Vai săracu omu prost / Bun odor la cas-a fost!”.

O altă trăsătură morală evidențiată în poveștile și povestirile lui Ion Creangă este răutatea: „era pestriță la mațe și foarte zgârcită”. Dacă avem în vedere cel de-al doilea sens al expresiei „a fi pestriț la mațe” pe care îl dă Dicționarul explicativ al limbii româneși anume: „a fi rău la suflet; a fi foarte zgârcit”, putem spune că asocierea celor două trăsături a avut în vedere o mai mare expresivitate. Având în vedere răutatea, aceasta este exprimată și cu ajutorul frazeologismului „a fi cu draci”, întâlnit în Povestea lui Stan Pățitul: „dacă nu-i fi și cu draci oleacă, apoi cică te fură sfinții.” (p. 71, PSP).

Nu lipsește din aceste texte nici mânia. Aceasta este redată de cele mai multe ori cu ajutorul expresiei „a fi cu o falcă în cer și cu una în pământ”: „Atunci dracul pornește c-o falcă-n ceriu și cu una în pământ” (p. 38, DP), „vine ursul cu o falcă în ceriu și una în pământ” (p. 97, PHA). Alte trăsături morale ce se concretizează în defecte sunt: lăcomia– „Uniia zic așa, că femeia-i sac fără fund.” (p. 59, PSP), mândria – „cei mai mulți de teapa dumitale se țin cu nasul pe sus” (p. 70, PSP), naivitatea, lipsa de experiență – „Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste” (p. 92, PHA), „se vede că pașteți boboci de nu vă pricepeți al cui fapt e acesta” (p. 107, PHA).Referitorlatrăsăturile morale pozitive, identificăm: hărnicia – „muncea în dreapta și în stânga” (p. 58, PSP), „am muncit dea dat inima din noi” (p. 69, PSP), sinceritatea – „spunea omului verde în ochi” (p. 165, MIRC), chibzuința – „flăcăul era chitit la capul său” (p. 60, PSP).

Stări sufletești: Dintre toate stările sufletești prezente în textele lui Ion Creangă, cel mai bine reprezentată este frica. Aceasta este redată prin diferite serii de expresii sinonimice. Astfel, pentru a reda această stare, povestitorul utilizează frazeologisme precum: „încep a tremura ca varga de frică” (p. 9, STN), „și-i tremură carnea pe dânsul de frică” (p. 15, CTI), „ți-a încrâncina și ție carneape tine” (p. 43, PHA), „mi s-a suit părul în vârful capului”(p. 43, PP), „tremurând ca varga de frică” (p. 61, PSP), „i s-a încleștat gura și a înghețat de frică” (p. 79, PSP), „Frații tăi au dovedit că nu au inimă într-înșii” (p. 85, PHA), „nu te-aș fi crezut așa slab de înger” (p. 101, PHA), „oameni care se tem și de umbra lor” (p. 107, PHA), „mă strânge în spate când îl văd așa” (p. 114, PHA), „Și mergea de-i pârâiau călcâiele de frică” (p. 138, FBFM), „i se tăiau picioarele ș-o strângea în spate de frică” (p. 152, IT). La polul opus fricii de află curajul exprimat de obicei prin frazeologismul „a-și lua inima în dinți”: „își ia el inima în dinți și se duce la curte să vadă ce are să fie.” (p. 67, PSP), „Fata babei atunci ș-a luat inima-n dinți” (p. 137, FBFM), „mi-am luat inima-n dinți și m-am dus la boieriu să mă jăluiesc” (p. 169, MIRC). O reacție față de lipsa de curaj a lui Harap Alb o are Sfânta Duminică, personajul care constată că fiul craiului este „mai fricos decât o femeie” (p. 101, PHA) și fiind sigură de calitățile, îl încurajează pe acesta, asigurându-l că-l va ajuta: „Hai, nu mai sta ca o găină plouată.” (p. 101, PHA).

Alte două stări sufletești aflate în raport de opoziție sunt bucuria și tristețea. Astfel, unor expresii precum: „râdea inima babei de bucurie” (p. 5, STN), „a amețit de bucurie” (p. 44, STN) ce exprimă un grad ridicat de bucurie, li se opun expresii ca: „o apucă leșin de supărare” (p. 45, PP), „pleacă supărat și amărât ca vai de om” (p. 177, PO), care au rolul de a exprima o supărare adâncă.Tot referitor la supărare am întâlnit și expresia „a strica inima cuiva”: „nevoind a le strica inima, nu le spune nici da, nici ba” (p. 115-116, PHA), expresie sinonimă cu „a pune cuiva venin la inimă”: „încalecă pe mine și ține-te bine, că acum am să-mi arăt puterile chiar de aici de pe loc, în ciuda spânului, ca să-i punem venin la inimă” (p. 108, PHA). Cea de-a doua expresie se deosebește de cea dintâi prin faptul că are un grad mult mai mare de expresivitate, exprimând totodată și o supărare de o intensitate maximă, pe când expresia „a strica inima” face referire la o supărare de o intensitate mult mai mică, referindu-se mai degrabă la indispunerea cuiva. Starea de bine este redată adesea prin verbul „a huzuri”: „soacra huzurea de bine” (p. 7, STN), „și vă fac de huzuriți de bine” (p. 168, MIRC), însă este redată și cu ajutorul unei expresii ca: „venindu-i inima la loc” (p. 85, PHA).

Nu lipsește din textele povestitorului Ion Creangă sentimentul de dragoste, expresiile care fac referire la această stare fiind cel mai frecvent întâlnite în opera Povestea lui Stan Pățitul: „i se aprind lui Ipate al nostru călcâiele” (p. 71, PSP), „așa-i că ți-a căzut cu tronc la inimă?” (p. 72, PSP), „au început a le sfârâi inima unul lângă altul” (p. 73, PSP), „parcă-mi vine s-o sorb cu ochii, de dragă ce-mi e” (p. 73, PHA).

Având în vedere lumea personajelor, un moment biologic surprins cu ajutorul expresiilor este moartea. Astfel, întâlnim în poveștile și în povestirile lui Ion Creangă, frazeologisme care fac referire atât la o moarte care a avut loc deja: „mama care m-a făcut a pus mâinile pe piept” (p. 136, FBFM), cât și la o moarte care se apropie: „Ei, Ivane, destul de acum; ți-ai trăit traiul și ți-ai mâncat malaiul.” (p. 155, IT), „Și după aceste, să facă Moartea ce va voi cu mine, căci văd eu bine că mi s-a strâns funia la par” (p. 155, IT).

Un alt câmp semantic identificat este cel al vieții sociale. Și în cadrul acestuia distingem mai multe subcâmpuri:

Categorii și relații sociale: Cele mai multe expresii referitoare la relațiile sociale sunt întâlnite în cadrul povestirilor. Aici se pune accentul pe relația dintre boier și țăran, pe diferența dintre aceștia. Cu privire la relațiile dintre personaje, există cazuri în care se pune accentul pe egalitate, de exemplu: „Și dacă aveți ceva de zis, nu vă sfiiți; spuneți verde, moldovenește, ca la niște frați ce vă suntem. Că de aceea ne-am adunat aici, ca să ne luminăm unii pe alții și Dumnezeu să ne lumineze pe toți, cum a ști el mai bine!” (p. 162, MIRU), „Astăzi toți, de la vlădică până la opincă, trebuie să luăm parte la nevoile și la fericirea țării.”(p. 162, MIRU). Sintagma „de la vlădică până la opincă” reprezintă în acest caz semnul de egalitate între diferitele categorii sociale.Există și cazuri în care se pune accentul pe inferioritatea țăranului: „Ș-apoi chiar dacă ne-am pricepe și noi la câte ceva, cine se mai uită în gura noastră? Vorba ceea, cucoane: Țăranul când merge, tropăiește, și când vorbește, hodorogește, să ierte cinstită fața dumneavoastră.” (p. 162, MIRU). Expresia „a se uita cineva în gura cuiva” este folosită în acest caz tocmai pentru a pune în evidență lipsa de importanța a țăranilor în fața boierilor. O altă expresie care arată superioritatea unei anumite categorii este „a-și pune mintea cu cineva”. Această expresie este folosită de țăranul care nu se aștepta ca boierul care este superior lui să coboare la mintea lui: „N-am gândit, nenorocitul de mine, că dumnealui un boier așa de mare, putred de bogat și cu învățătură să-și puie minte cu unul ca mine, de la niște vorbe nesocotite ce le-am zis și eu atunci, într-un năcaz.” (p. 169, MIRC). Din aici rezultă și faptul că țăraniisunt conștienți de rolul și importanța lor în societate.

Funcții: Se observă în textele lui Ion Creangă o ușoară ironie atunci când vine vorba de funcțiile unor personaje. Această ironie nu este manifestată numai în cazul în care se vorbește despre slujitori: „Dar așa, muncesc, muncesc și nu s-alege nimic de mine, pentru că tot de stăpâni calici mi-am avut parte. Și vorba ceea:la calic slujești, calic rămâi.” (p. 89, PHA), ci și în cazul boierilor „și boierul, câtu-i de boier, a pus-o de mămăligă” (p. 69, PSP).

Un alt câmp semantic este cel al timpului. În ceea ce privește precizarea momentelor zilei, acestea nu sunt redate numai cu ajutorul unor adverbe de timp, ci adesea întâlnim expresii care au acest rol. Astfel, pentru a face referire la momentul dimineții, povestitorul utilizează expresii precum: „se sculă cu noaptea-n cap” (p. 7, STN), „Feciorii boierești se sculară cu noaptea-n cap, cum îi treaba lor” (p. 69, PSP), „Dar ce ai pățit, mă pohonțule de te-ai sculat cu noaptea-n cap, și faci așa larmă?” (p. 147, IT), „Și pe la cântatul cucoșilor, se ie Sfânta Duminică împreună cu Harap Alb și se duc în pădurea cerbului.” (p. 102, PHA), „se amijea de ziuă” (p. 60, PSP), pentru momentul amiezii: „când era soarele în cruce” (p. 128, PHA), iar pentru momentul serii întâlnim următoarea expresie: „baba, care se culcase odată cu găinile” (p. 7, STN).

Nivelul sintactic

Având în vedere acest nivel, un prim fapt care atrage atenția este exprimarea subiectului printr-o construcție pleonastică, specifică vorbii populare, fenomen des întâlnit în poveștile și povestirile lui Ion Creangă. Este vorba despre sintagmaverb – predicat + pronume personal + subiect (de exemplu: „i-a veni el vreunul de hac” – p. 115, PHA). Deși se poate crede că pronumele nehotărât„vreunul” ar fi o apoziție, acest fapt se poate contrazice cu ajutorul unor argumente care au în vedere efectul stilistic. În niciun caz nu putem considera substantivul o apoziție, deși există o identitate a formelor cazuale. Dacă în acest caz s-ar fi vorbit despre o apoziție, atunci aceasta nu ar fi trebuit doar să completeze subiectul, ci și să aibă posibilitatea de a-l înlocui, ceea ce în această situație nu poate avea loc. Pentru susținerea acestei explicații, semnificativ este următorul fragment: „Harap-Alb vede el bine unde merge treaba, că doar nu era din butuci; dar neavând încotro, iese mâhnit, se duce iar în grajd la cal și, netezindu-l pe coamă” (p. 99, PHA). Dacă în acest caz s-ar realiza un schimb între cele două subiecte, din punct de vedere gramatical, situația ar rămâne aceeași, schimbarea s-ar produce doar la nivel stilistic din cauza nerespectării ordinii prin punerea pe primul loc a verbului. Alte construcții de acest tip sunt: „Bate el Ivan în poartă cât poate, se răcăduiește el cu pușca, dar au prins ei acum dracii la minte.” (p. 150, IT), „Suspină ea Moartea, dar pace bună; Ivan, parcă nici n-o vede, nici n-o aude. În sfârșit, trece ea așa o bucată de vreme, cât ar fi trecut, și într-una din zile vine Dumnezeu la poartă să vadă ce necazuri mai face Ivan cu turbinca ceea.” (p. 154, IT), „Și gândesc eu că din cinci nespălați câți merg cu Harap-Alb, i-a veni el vreunul de hac; ș-a mai da împăratul Roș și peste oameni, nu tot peste butuci, ca până atunci.” (p. 115, PHA), „Așa gândesc și eu, zise Flămânzilă. Ș-a pus el împăratul Roș, boii în cârd cu dracul, dar are să-i scoată fără coarne.” (p. 116, PHA) etc.

Cea de-a doua particularitate de ordin sintactic specifică vorbirii populare este dativul etic. Acesta are rolul de a evidenția participarea de tip afectiv a povestitorului rezultată în urma trăirii în închipuirea sa a faptelor prezentate cititorului, fapte în care parcă ar fi implicat. În formarea acestui caz sunt implicate două forme ale pronumelui. Implicarea povestitorului este redată cu ajutorul formei -mi, urmând ca cei a cititorului care participă la cele prezentate să fie evidențiată cu ajutorul formei -ți.De exemplu: „Atunci Ipate odată mi ț-o înșfacă de cozi, o trântește la pământ ș-o ține bine.” (p. 78, PSP), „Și atunci, unde nu începe Flămânzilă a cărăbăni deodată în gură câte o haraba de pâine și câte o ialoviță întreagă și răpede mi ți le-a înfulicat și le-a forfăcat, de parcă n-au mai fost.” (p. 122, PHA), „Dar când ajunge pe la străjerul Ochilă, el sireicanul mi ți-o vede și dă de știre lui Păsărilă” (p. 125, PHA), „Apoi, cuprinzând luna în brațe, găbuiește păsărica, mi ți-o înșfacă de coadă, și cât pe ce să-i sucească gâtul.” (p. 126, PHA), „Și odată mi ț-o înșfacă ei, unul de o mână și altul de ceealaltă” (p. 126, PHA), „Și odată mi ți-l înșfacă cu dinții de cap” (p. 131, PHA).

În ceea ce privește propozițiile, vom organiza analiza în funcție de tipul acestora, principale sau secundare. Se observă în textele povestitorului humuleștean frecvența propozițiilor principale introduse prin adverbul „unde” sau prin sintagma „unde nu” (precedate sau nu de „și”) care au rolul de a pune în evidență caracterul popular al replicilor: „Și unde nu ț-o înșfacă pe sus și se iau ei ba din tâlcuri, ba din cimilituri, ba din pâcâlit, ba din una, ba din alta și, de colo până colea, și-au plăcut unul altuia.” (p. 73, PSP), „Și unde nu mai zboară și a treia oară până la soare și, când se lasă jos, întreabă[…].” (p. 87, PHA), „Și cică atunci, unde nu s-a apucat și el, în ciuda Morții, de tras la mahorcă și de chilit la țuică și holercă, de parc-o mistuia focul.” (p. 158, IT) etc.Adverbul „unde” nu este singurul care introduce o propoziție sau o frază, acestuia i se alătură „iaca” și locuțiunile „numai iaca”, „numai iată că”, „numai iaca ce”, „numai ce” care au rolul de a pune în evidență încă o data caracterul popular al limbii textelor lui Ion Creangă. Oferim spre exemplificare următoarele fragmente: „Și tot horhăind el când pe o cărare, când pe un drum părăsit, numai iaca ce iar îi iese spânul înainte” (p. 90, PHA), „Și cârnind pe o cărare, mai merg ei oleacă înainte până ce ajung într-o poiană, și numai iaca ce dau de o fântână cu ghizdele de stejar și cu un capac deschis în lături.” (p. 92, PHA), „Când mai încolo, numai iaca fântâna grijită de dânsa era plină până-n gură cu apă limpede cum și lacrima, dulce și rece cum îi gheața.” (p. 137, FBFM), „Nu merse ea tocmai mult și numai iaca ce vede un păr frumos și înflorit, dar plin de omizi în toate părțile.” (p. 135, PHA), „În vorbele aceste, numai iaca ce se înfățoșează și Ivan înaintea boierului cu turbinca plină de draci, care se zbăteau ca peștii în vârșă.” (p. 147, IT), „Și cum sta el pe gânduri, posomorât și bezmetic, numai iată că ce vede pe-o teșitură un boț de mămăligă.” (p. 61, PSP), „Stan era acasă și chiar atunci luase ceaunul de pe foc ca să mestece mămăliga; și numai iaca ce vede că se reped câinii să rupă omul, nu altăceva.” (p. 62, PSP), „Iaca niște bulughine cu mujdei și cu mămăligă.” (p. 65, PSP), „Și tot cercând el ba ici, ba colea, înspre sară numai ce dă de-o pârtie.” (p. 61, PSP) etc. Uneori întâlnim și forma „iacătă” care este urmată de un pronume personal: „Măi Păsărilă, iacătă-o, ia!” (p. 125, PHA).

Un alt aspect al sintaxei poveștilor și povestirilor lui Ion Creangă este dat de raportul dintre coordonare și subordonare. În urma lecturii se poate deduce cu ușurință faptul că în texte predomină coordonarea și că, la fel cum procedează oamenii obișnuiți, povestitorul alege să prezinte evenimentele utilizând propoziții principale care sunt legate prin conjuncții specifice raportului de coordonare: și – care are frecvența cea mai mare, iară, iar sau dar – cu o frecvență mai mică. Prima conjuncție nu leagă numai componentele unei fraze, ci poate lega și două fraze; de exemplu: „Iară bordeiul moșneagului se prefăcuse într-un palat mult mai strălucitor decât al împăratului! Și, deodată, baba și moșneagul se trezesc îmbrăcați în porfiră împărătească, și toate bunătățile de pe lume erau acum în palaturile lor.” (p. 47, PP), „mort-copt, trebuie să te iau cu mine, dacă zici că știi bine locurile pe aici.Și din două vorbe fiul craiului îl tocmește și după aceea pornesc împreună să iasă la drum, pe unde arată Spânul. Șimergând ei o bucată bună, spânul se preface că-i e sete și cere plosca cu apă de la stăpânu-său.” (p. 91, PHA), „jură-mi-te pe ascuțișul paloșului tău că mi-i da ascultare și supunere întru toate, chiar și-n foc de ți-aș zice să te arunci. Și, de azi înainte, eu o să fiu în locul tău nepotul împăratului, despre care mi-ai vorbit, iară tu sluga mea; și atâta vreme să ai a mă sluji, până când îi muri și iar îi învia. Și oriunde vei merge cu mine, nu care cumva să bleștești din gură către cineva despre ceea ce a urmat între noi, că te-am șters de pe fața pământului.” (p. 93, PHA), „Fata rânește fântâna și-o grijește foarte bine. Apoi o lasă și-și caută de drum. Și, tot mergând mai departe, numai iaca ce dă de-un cuptor nelipit și mai-mai să se risipească.” (p. 135, FBFM) etc. Nu numai conjuncția „și” leagă fraze, ci și iar(ă) și dar, însă acestea se întâlnesc mai rar: „Fata atunci scoate salba și paharele cele de argint și le dă tătâne-său; apoi deschizând lada împreună, nenumărate herghelii de cai, cirezi de vite și turme de oi ies din ea, încât moșneagul pe loc a întinerit, văzând atâtea bogății! Iară baba a rămas opărită și nu știa ce să facă de ciudă.” (p. 137, FBFM), „căci, deschizând lada, o mulțime de balauri au ieșit dintr-însa și pe loc au mâncat pe babă, cu fată cu tot, de parcă n-au mai fost pe lumea asta, și apoi s-au făcut balaurii nevăzuți cu ladă cu tot. Iar moșneagul a rămas liniștit din partea babei, și avea nenumărate bogății. El a măritat pe fiică-sa după un om bun și harnic.” (p. 139, FBFM), „Apoi îl piaptănă și-l grijește așa de bine, că peste câteva zile îl scoate din boală; și cu tărâțe, cu cojițe, purcelul începe a se înfiripa și a crește văzând cu ochii, de-ți era mai mare dragul să te uiți la el…Iară baba nu știa ce să mai facă de bucurie că are un băiat așa de chipos, de hazliu, de gras și învelit ca un pepene.” (p. 42, PP), „Mulți ani trecură la mijloc de când acești frați nu mai avură prilej a se întâlni amândoi. Iară verii, adică feciorii craiului și fetele împăratului, nu se văzuse niciodată de când erau ei.” (p. 80, PHA), „Of! crăișorule, crede-mă, că să aibi tu puterea mea, ai vântura țările și mările, pământul l-ai da de-a dura, lumea aceasta ai purta-o, uite așa, pe degete, și toate ar fi după gândul tău. Dar uite ce vorbește gârbova și neputincioasa!” (p. 84, PHA), „Atâta-i ajungea capul, atâta făceau și ei pe vremea lor, Dumnezeu să-i ierte și să-i odihnească, unde-or fi acolo, că bună inimă mai aveau.Dar să ne întoarcem iar la Divanul ad-hoc.” (p. 165, MIRC), „Dragii mamei copilași, eu mă duc în pădure, ca să mai duc ceva de ale mâncării. Dar voi încuieți ușa după mine, ascultați unul de altul și să nu cumva să deschideți până ce nu-ți auzi glasul meu.” (p. 13, CTI) etc.

În afară de aceste conjuncții specializate, adesea întâlnim ca mărci ale raportului de coordonare adverbe. Este vorba despre „apoi” și „atunci” care leagă componente ale frazei sauchiar două fraze sau mai multe fraze. În unele cazuri adverbele în discuție sunt însoțite de conjuncția „și”, alcătuind astfel alte construcții specifice vorbirii populare. Ilustrative sunt următoarele exemple:„Eu unul mă duc să deschid. Atunci mezinul se vâră iute în horn și, sprijinit cu picioarele de prichici și cu nasul de funingine, tace ca peștele și tremură ca varga de frică.” (p. 15, CTI), „Și, nici una, nici două, haț ! pe ied de gât, îi răteză capul pe loc și-l mănâncă așa de iute și cu atâta poftă, de-ți părea că nici pe-o măsea nu are ce pune. Apoi se linge frumușel pe bot și începe a se învârti prin casă cu neastâmpăr” (p. 15, CTI), „Numai Sfântul Nicolai trebuie să știe asta, zise Ivan, scoțând o iconiță din sân și sărutând-o pe dos și pe față. Și atunci, ca prin minune, se și trezește Ivan la poarta raiului!” (p. 148, IT), „Și, el știe pe unde cotigește, că nu umblă tocmai mult și numai iaca ce dă și de poarta iadului. Și atunci odată începe a bate în poartă” (p. 149, IT), „Dumnezeu mi-a dat, eu dau, și Dumnezeu iar mi-a da, că are de unde. Și apoi Ivan începe iar a cânta și se tot duce înainte.”(p. 144, IT), „Când se duceau amândouă fetele în sat la șezătoare sara, fata moșneagului nu se încurca, ci torcea câte un ciur plin de fuse, iar fata babei îndruga și ea cu mare ce câte-un fus; ș-apoi, când veneau amândouă fetele acasă noaptea târziu, fata babei sărea iute peste pârleaz și zicea fetei moșneagului să-i deie ciurul cu fusele, ca să-l ție până va sări și ea. Atunci fata babei vicleană cum era, lua ciurul și fuga în casă la babă și la moșneag, spunând că ea a tors acele fuse.” (p. 133, FBFM), „Tocmai când scoaseră pânile din traiste, iaca un al treile drumeț, necunoscut, îi ajunge din urmă și se oprește lângă dânșii, dându-le ziua bună. Apoi se roagă să-i deie și lui ceva de mâncare, căci e tare flămând și n-are nimica merinde la dânsul, nici de unde cumpăra.” (p. 171, CP), „Despre aceasta nu mă plâng eu, tată, bine că mi l-ai dat! De unde-a fi, de unde n-a fi, dacă l-oi găsi, al meu să fie. Și atunci odată se suie în pod și coboară de-acolo un căpăstru, un frâu, un bici și o șa, toate colbăite, sfarogite și vechi ca pământul. Apoi mai scoate dintr-un gherghiri niște straie vechi, un arc, niște săgeți, un paloș și un buzdugan, toate pline de rugină, și s-apucă de le grijește bine și le pune deoparte.” (p. 86, PHA), „Pe urmă umple o tava cu jăratic, se duce cu dânsa la herghelie și o pune jos între cai. Și atunci numai iaca ce iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal ghebănos, dupuros și slab de-i numărai coastele;” (p. 86, PHA), „Și merg ei o zi, și merg două, și merg patruzeci și nouă, până ce de la o vreme le întră calea în codru și atunci numai iaca ce le iesă înainte un om spân” (p. 89, PHA), „Harap-Alb atunci încalecă, și calul pornește la pas, până ce iese mai încolo departe, ca să nu-i ieie lumea la ochi. Și apoi încordându-se și scuturându-se odată voinicește, iar și-arată puterile sale” (p. 100, PHA), „Dormeai tu mult și bine, Harap-Alb, de nu eram eu, zise fata împăratului Roș, sărutându-l cu drag și dându-i iar paloșul în stăpânire. Și apoi îngenunchind amândoi dinaintea împăratului Verde își jură credință unul altuia, primind binecuvântare de la dânsul și împărăția totodată…” (p. 131-132, PHA) etc. În ceea ce privește locul pe care-l ocupă aceste două adverbe, spre deosebire de „atunci” care se întâlnește de cele mai multe ori la începutul frazei, „apoi” are o mai mare frecvență în interiorul acesteia: „Atunci feciorul craiului își ie cele trebuitoare, sărută mâna tătâne-său, primind carte de la dânsul către împăratul, zice rămas bun fraților săi și apoi încalecă și pornește cu bucurie spre împărăție.” (p. 81, PHA), „Craiul însă, vrând să-l ispitească, tace molcum, și, pe înserate, se îmbracă pe ascuns într-o piele de urs, apoi încalecă pe cal, iese înaintea fecioru-său pe altă cale și se bagă sub un pod.” (p. 81, PHA), „Fiul craiului îi mai trage și atunci un frâu în cap cât ce poate, și apoi iar începe a purta caii de colo până colo, să vadă nu cumva a veni alt cal să mănânce jăratic.” (p. 86, PHA), „Ivan atunci mulțămi mai-marilor săi, și apoi luându-și rămas bun de la tovarășii lui de oaste, cu care mai trase câte o dușcă, două de rachiu, pornește la drum cântând.” (p. 143, IT), „Mai pe urmă și-a înjghebat și o căsuță, și apoi s-a statornicit în satul acela pentru totdeauna” (p. 58, PSP) etc.

Dacă raportul de coordonare predomină în poveștile și povestirile lui Ion Creangă, nu înseamnă că subordonarea nu-și face simțită prezența, ci că aceasta are o frecvență redusă. Dintre propozițiile subordonate atrag atenția cele circumstanțiale, deoarece elementelor introductive folosite în mod obișnuit li se adaugă și altele care au un caracter popular. În ceea ce privește subordonatele temporale, acestea sunt destul de frecvente, fiind introduse atât prin elemente corelative specifice, cât și nespecifice. De exemplu: structuri specifice – „Până acum toți râdeau de Prepeleac, dar acum a ajuns să râdă și el de dracul. Pe când Dănilă se ținea cu mâna de inimă, râzând de prostia dracului, iaca și acesta se înturna gâfuind.” (p. 35, DP), adverbul „cât” – „În sfârșit mai șede ea pe gânduri cât șede, apoi ia punga și zice […].” (p. 75, PSP) conjuncția „dacă” (cu valoarea de „când”) – „Dacă vede lupul și vede că nu mai găsește nimic, își pune în gând una ” (p. 16, CTI), sintagmele „când colo”, „când aproape” cu remarca referitoare la faptul că acestea sunt utilizate fără exprimarea verbului – „Dar, când pe aproape de cântători, Scaraoschi, căpetenia dracilor, văzând că parte din slugile lui se zăbăvesc, pornește cu grăbire la locul știut, să le caute.” (p. 146, IT).

Subordonatele cauzale au ca element introductiv nespecific conjuncția „dacă” utilizată cu sensul „pentru că, din cauză că”: „Așa-i că dacă n-am ținut samă de vorbele lui, am ajuns slugă la dârloagă și acum, vrând-nevrând, trebuie s-ascult, că mi-i capul în primejdie?!” (p. 96, PHA). Propozițiile subordonate finale, pe lângă „ca să” pot fi introduse și cu ajutorul lui „de”: „Atunci sai răpede înlăuntru de-ți ia sălăți într-ales și câte-i vrea de multe, căci pe urs l-am pus eu la cale.” (p. 97, PHA). Consecutivele nu sunt introduse numai prin conjucția de, ci și prin „că” sau „încât”: „În sfârșit, Spânului îi mergea gura ca pupăza, de a amețit pe împăratul, încât a uitat și de Harap Alb, și de cerb, și de tot.” (p. 105, PHA). Propozițiile condiționale, care nu sunt foarte numeroase, pe lângă „dacă” sau „de”, au uneori drept element introductiv adverbul „când” (utilizat cu sensul de „dacă”): „Apoi dă, cumătră, când ar ști omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi.” (p. 19-20, CTI), „Parcă tot m-aș însura; când aș da peste o parte bună, aș face poate și eu pasul acesta.” (p. 70, PSP). Nici propozițiile concesive nu se bucură de o frecvență mare, iar când apar acestea sunt introduse cu ajutorul construcției „măcar că”: „Dar cu toate aceste trebuie să știi, nepoate, că unii oameni îs mai a dracului decât dracul; nu se astâmpără nici în ruptul capului; măcar că au pățit multe, tot cearcă prin pădurea lui să vadă nu l-or putea găbui cumva?” (p. 99, PHA).

Nivelul stilistic

În ceea ce privește stilul povestitorului humuleștean, așa cum reiese și din faptele prezentate mai sus, acesta este un stil popular, oral, care se definește prin simplitate.

Ion Creangă este un adept al narațiunii, descrierile și portretele sale nu sunt foarte bine conturate. În cazul în care descrierea ia amploare (mai rar), ceea ce reprezintă un impediment în prezentarea evenimentelor deoarece întrerupe narațiunea, povestitorul intervine printr-o replică sugestivă, „ce să va spun mai mult?”, care are rolul de a duce la reluarea firului narativ pe care este pus, de fapt, accentul: „Dar toată suflarea și făptura de prinprejur îi țineau hangul: vântul gemea ca un nebun, copacii din pădure se văicăreau, pietrele țipau, vreascurile țiuiau și chiar lemnele de pe foc pocneau de ger. Iară veverițele, găvozdite una peste alta în scorburi de copaci, suflau în unghii și plângeau în pumni, blăstemându-și ceasul în care s-au născut. Mă rog, foc de ger era, ce să vă spun mai mult. Harap Alb, numai o țâră cât a stat de s-a uitat, a făcut țurțuri la gură și, neputându-și stăpâni râsul, zise cu mirare: […].” (p. 110-111, PHA). Locul descrierilor este luat de enumerații, destul de frecvente și ample: „la care ospăț au fost poftiți cei mai străuciți oaspeți: împărați, crai, voievozi, căpitanii oștirilor, mai-marii orașelor și alte fețe cinstite.” (p. 106, PHA), „văd iarba cum crește din pământ; văd cum se răstogolește soarele după deal, luna și stelele cufundate în marea, copacii cu vârful în jos, vitele cu picioarele în sus, și oamenii umblând cu capul între umere; văd în sfârșit ceea ce n-aș mai dori să vadă nimene, pentru a-și osteni vederea: văd niște guri căscate uitându-se la mine și nu-mi pot da samă de ce vă mirați așa” (p. 112, PHA), „Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face papă, cu smântână și cu ouă, și fel de fel de bucate.” (p. 19, CTI) etc. În majoritatea cazurilor, suitele de enumerații nu sunt închise, ci sunt urmate, așa cum am văzut în două dintre exemplele de mai sus, de o formulă specifică – „alte fețe cinstite”, „fel de fel de bucate” – echivalentă cu locuțiunea adverbială „et cétera”, care are rolul de a arăta că enumerarea nu se încheie, ci ea mai poate fi continuată. Nici porteretele nu se remarcă în cadrul poveștilor și povestirilor lui Ion Creangă. Există totuși câteva încercări de portretizare a unor personaje, însă acestea nu pun atât de mult accentul pe trăsăturile fizice, ci pe trăsăturile morale sau de caracter, prezentarea personajului fiind în strânsă legătură cu modul în care acesta va acționa: „Fata babei era slută, leneșă, țâfnoasă și rea la inimă; dar, pentru că era fata mamei, se alinta cum s-alintă cioara-n lanț, lăsând tot greul pe fata moșneagului. Fata moșneagului însă era frumoasă, harnică, ascultătoare și bună la inimă. Dumnezeu o împodobise cu toate darurile cele bune și frumoase.” (p. 133, FBFM), „Iedul cel mare și cu cel mijlociu dau prin băț de obraznici ce erau, iar cel mic era harnic și cuminte.” (p. 13, CTI) etc. Referitor la trăsăturile fizice, există un singur portret care pune accentul strict pe acestea. Este vorba despre portretul personajului Gerilă: „Ș-apoi, afară de aceasta, omul acela era ceva de spăriet: avea niște urechi clăpăuge și niște buzoaie groase și dăbălăzate. Și când sufla cu dânsele, cea de deasupra se răsfrângea în sus peste scăfârlia capului, iar cea de desupt atârna în jos, de-i acoperea pântecele.” (p. 110, PHA). Trebuie să nu pierdem din vedere faptul că nu se poate vorbi în cazul lui Ion Creangă de o incapacitate în alcătuirea portretelor, ci despre un refuz al acestora în favoarea narațiunii sau chiar a dialogului. Narațiunea ne întâmpină la orice pas, atrăgând atenția cititorului prin numărul mare de verbe care au rolul de a exprima acțiunea, mișcarea: „Fata, care știa că de făcut treabă nu mai cade coada nimănui, își suflecă mânicile, călcă lut și lipi cuptiorul, îl humui și-l griji, de-ți era mai mare dragul să-l privești.” (p. 135, FBFM), „Și așa zicând, pune poalele-n brâu, își suflecă mânicile, ațâță focul și s-apucă de făcut bucate. Face ea sarmale, face plachie, face alivenci, face pască cu smântână și cu ouă și fel de fel de bucate. Apoi umple groapa cu jaratic și cu lemne putregăioase, ca să ardă focul mocnit. După asta așază o leasă de nuiele numai înținată și niște frunzari peste dânsa; peste frunzari toarnă țărnă și peste țărnă așterne o rogojină. Apoi face un scăuieș de ceară anume pentru lup. Pe urmă lasă bucatele la foc să fiarbă și se duce prin pădure să caute pe cumătru-său și să-l poftească la praznic. Merge ea cât merge prin codru, până ce dă pe-o prăpastie grozavă și întunecoasă și pe-o tihăraie dă cu crucea peste lup.” (p. 19, CTI) etc.

Dialogul are și el un loc important deoarece prin intermediul acestuia li se oferă personajelor posibilitatea de a se face auzite. Dacă de obicei trecerea la dialog este marcată grafic, în textele lui Ion Creangă se pot observa unele situații în care naratorul dă cuvântul personajului în cauză în mod direct, fără a anunța cititorul: „fetele împăratului s-au pus cu rugăminte pe lângă spân să deie voie lui Harap Alb ca să slujească și el la masă. Spânul, neputându-li strica hatârul, chemă pe Harap Alb de față cu dânsele și-i învoi aceasta, însă cu tocmală ca în tot timpul ospățului să steie numai la spatele stăpânu-său și nici măcar să-și râdice ochii la ceilalți meseni, că de l-oi vedea obrăznicindu-se cumva, acolo pe loc îi și tai capul.” (p. 106, PHA). Numeroase scene de dialog sunt uneori rezultatul amenințărilor: „-Ei las’ că vă judec eu acuș, necuraților: voi scoate incul din voi, zise Ivan tulburat. Cu mine v-ați găsit de jucat? Am să vă muștruluiesc, de au să râdă și cânii de voi!” (p. 146, IT),

Sigle

STN = Soacra cu trei nurori

PSP = Povestea lui Stan Pățitul

IT = Ivan Turbincă

CTI = Capra cu trei iezi

PHA = Povestea lui Harap-Alb

FBFM= Fata babei și fata moșneagului

MIRU = Moș Ion Roată și Unirea

MIRC = Moș Ion Roată și Vodă Cuza

DP = Dănilă Prepeleac

UPV = Ursul păcălit de vulpe

PDB = Punguța cu doi bani

PP = Povestea porcului

PPO = Poveste (Prostia omenească)

CP = Cinci pâini

POL = Povestea unui om leneș

PDB = Punguța cu doi bani