Elemente de Reforma In Materia Institutiilor Jurisdictionale ale Uniunii Europene

Elemente de reformă în materia instituțiilor jurisdicționale ale Uniunii

europene

Plan de expunere

CAPITOLUL I – DEMERS INTRODUCTIV

Secțiunea I – Premisele apariției Comunităților europene

Secțiunea II – Delimitări conceptuale

CAPITOLUL II – CURTEA DE JUSTIȚIE A COMUNITĂȚILOR

EUROPENE

Secțiunea I -Considerații generale

Secțiunea II – Compunere și organizare

A – Structură

B – Organizare și funcționare

C – Competența Curții de Justiție

Secțiunea III -Procedura în fața Curții de Justiție

A – Dispoziții generale

B – Procedura ordinară

C – Excepții de la normala desfășurare a procedurii

ordinare

D – Procedurile speciale

Secțiunea IV -Recursurile în fața Curții de Justiție a Comunității

Europene

A – Recursul în anulare

B – Recursul în carență

C – Recursul în interpretare

D – Recursul în plină jurisdicție

CAPITOLUL III – TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANȚĂ

Secțiunea I – Necesitatea înființării

Secțiunea II – Compunere, organizare și funcționare

A – Compunere

B – Organizare

C – Funcționare

Secțiunea III – Competența Tribunalului de Primă Instanță

Secțiunea IV – Procedura în fața Tribunalului de Primă Instanță

CAPITOLUL IV – REFORMA INSTANȚELOR JURISDICȚIONALE

Secțiunea I -Reforma propusă de Tratatul de la Amsterdam

Secțiunea II – Reforma propusă de Tratatul de la Nisa

Secțiunea III – Reforma propusă de Constituția Europeană

CAPITOLUL I -DEMERS INTRODUCTIV

Secțiunea I -Premisele apariției comunităților europene

A. Apariția Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului.

La 19 septembrie 1946, în discursul său la Universitatea din Zürich, prim-ministrul englez Winston Churchill a prezentat opiniile sale privind viitorul Europei după cel de-al doilea război mondial, afirmând necesitatea constituirii Statelor Unite ale Europei, pentru care el vedea un parteneriat Franța-Germania ca o primă etapă. Ideea unei Europe unite nu era nouă. Ea mai fusese vehiculată de-a lungul anilor în diferite împrejurări1, inclusiv în cadrul dezbaterilor de la Liga Națiunilor. Pentru început, concretizarea ei s-a produs la 5 mai 1949, când a fost creat Consiliul Europei, având ca membrii fondatori 10 state2: Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia și Suedia. Dar principalul rol al acesteia nu s-a circumscris domeniului militar și economic, ci domeniului social și cultural. Prima sa realizare în plan politic a fost adoptarea și deschiderea spre semnare, la 4 noiembrie 1950, la Roma, a Convenției Europene a drepturilor omului3.

O dată cu lansarea, în cadrul unei conferințe de presă ce a avut loc la Paris, la 9 mai 1950, a planului „Schumann” se trece la o fază hotărâtoare în destinul comunităților europene3. la cele trei principii fundamentale ale acestui plan, care urmărea plasarea producției de oțel și cărbune sub o Înaltă Autoritate în cadrul unei organizații deschise ale altor țări europene -luarea deciziilor de către organe compuse din reprezentanții guvernelor, statele nu vor fi obligate prin decizii contra voinței lor, deciziile vor obliga numai statele ce le acceptă -au subscris 6 state: Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda. Marea Britanie, care avea unele temeri privind abandonarea suveranității și privind realizarea bunăstării naționale și din cauza angajamentelor din Commonwealth, nu a aderat la aceste principii. Au urmat 9 luni de negocieri între aceste 6 state care s-au concretizat în adoptarea Tratatului stabilind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului -C.E.C.O.- la 18 aprilie 1950, intrată în vigoare la 25 iulie 1952 (durata sa de valabilitate fiind de 50 de ani)1.

Fundamentul economic al acestui tratat se află în dispozițiile articolului 4, în sensul că sunt recunoscute incompatibile cu piața comună a cărbunelui și oțelului și că vor fi abolite și interzise:

– taxele la import și la export ori taxele având efect echivalent și restricțiile cantitative privind circulația produselor;

– măsurile și practicile discriminatorii între producători, între cumpărători și

între consumatori, în special în privința prețurilor și condițiilor de livrare ori a tarifelor și condițiilor de transport, precum și măsurile care împiedică libera alegere ce către cumpărător a furnizorului;

– subsidiile și ajutoarele acordate de către state ori taxele speciale impuse de state în orice formă ar fi ele;

– practicile restrictive care tind spre împărțirea și exploatarea piețelor.

Tratatul C.E.C.O. desemnează o Înaltă Autoritate care să asigure realizarea obiectivelor sale în conformitate cu principiile stabilite. Ea este compusă din persoane independente, numite de guverne împreună, are resurse financiare proprii realizate din taxe asupra producției de oțel și cărbune și beneficiază de autoritatea necesară spre a impune obligații statelor membre și producătorilor în sensul dispozițiilor tratatului. În luarea deciziilor urmează să consulte guvernele direct sau în concertare cu Comitetul Special de Miniștrii sau Comitetul Consultativ, în toate cazurile când consideră necesar. Consiliul de Miniștri, creat ca urmare a unei inițiative olandeze, își va exercita atribuțiile stabilite prin Tratat, în special în scopul armonizării acțiunii Înaltei Autorități și a guvernelor, care sunt răspunzătoare pentru politicile economice generale ale țărilor lor. Este instituită regula consultării și schimbului de informații cu această Autoritate, existând, de asemenea, posibilitatea inițierii unor propuneri sau măsuri pe care Consiliul le consideră corespunzătoare, dar numai în anumite cazuri el are putere de intervenție în politica privind cărbunele și oțelul (în situația de criză) și aceasta sub anumite condiții1. Mai este înființată și o Adunare Comună, compusă, la început, din membrii parlamentelor naționale, numiți de acestea, și în fața căreia Înalta Autoritate este răspunzătoare pentru aplicarea tratatului, contra ei putând să fie depusă o moțiune de cenzură. În sfârșit, a fost creată și o Curte de Justiție cu sarcina asigurării respectării legii în interpretarea și aplicarea tratatului și a regulilor elaborate în temeiul acestuia.

B. Crearea Comunității Economice Europene și a EURATOM.

La 20 mai 1955 a fost elaborat un Memorandum al țărilor Beneluxului prin care se afirmă principiul că integrarea economică ar trebuie să preceadă integrarea politică. El urmează unele idei din Planul „Beyen” (decembrie 1952, februarie 1953) prin care au fost schițate contururile unei piețe comune europene cu renunțarea la ideea dominantă privind o integrare progresivă a țărilor europene prin sectoare. S-a propus convenirea unei conferințe în scopul de a pune la punct texte pentru un tratat care să aibă în domeniul său de aplicare o colaborare mai apropiată privind crearea unei piețe comune, politica energetică, infrastructura transporturilor, dezvoltarea și folosirea pașnică a energiei atomice2. Opiniile statelor membre C.E.C.O. au fost, în general, pozitive, cu unele rezerve ale Germaniei privind unele tendințe dirijiste, iar Franța s-a arătat interesată în special în domeniul energiei atomice. Memorandumul este discutat și aprobat la întâlnirea din 1-2 iunie 1955, de la Messina-Italia a miniștrilor de externe ai celor 6 state. Însă, problemele energiei atomice și ale pieței comune nu au fost dezbătute foarte intens. S-a convenit, totuși, ca, în scopul elaborării de tratate, să se întrunească mai multe conferințe și să se constituie un comitet de reprezentanți guvernamentali în acest sens, a cărui președinție a fost încredințată lui Paul-Henry Spaak. Marea Britanie a acceptat invitația de a face parte dintr-un asemenea comitet, dar s-a retras în noiembrie 1955, în considerarea opțiunii sale pentru o cooperare interguvernamentală, de preferat în cadrul O.E.E.C. și pentru un comerț liber, fără o uniune vamală1.

Raportul „Spaak” a fost adoptat de către cei 6 miniștri de externe ai statelor membre, la Veneția, la 29 mai 1956, ca bază de negocieri privind încheierea unor tratate, convenindu-se totodată, o conferință interguvernamentală în acest scop, la Bruxelles, pentru 26 iunie 1956. Au urmat negocieri intense, inclusiv asupra aplicării economice reduse din partea Franței în piața comună. În această privință Franța a cerut garanții, fără excluderea, de asemenea, a împărțirii de către ceilalți parteneri, a răspunderii financiare și comerciale în legătură cu teritoriile de peste mări și țările asociate ei.

În final, la data de 25 martie 1957 au fost semnate, la Roma, Tratatul stabilind Comunitatea Economică Europeană și Tratatul privind instituirea Comunității Europene a Energiei Atomice, care împreună cu Tratatul C.E.C.O., au constituit cadrul legislativ fundamental al integrării economice europene1. Intrarea în vigoare a noilor tratate a avut loc la data de 1 ianuarie 1958, ca urmare a ratificării lor de către părțile contractante conform propriilor procedurii constituționale2.

C. Evoluții ulterioare.

După adoptarea de către statele membre a unei poziții comune, în anul 1970,negocierile de aderare cu statele candidate la aderare (Marea Britanie, Irlanda, Danemarca și Norvegia) s-au putut deschide. Aceste negocieri au dus, la 22 ianuarie 1972, la semnarea unui Tratat de aderare. Norvegia a decis să nu ratifice Tratatul, ca urmare a rezultatului negativ al referendumului consultativ. Celelalte trei state devin membre, începând cu 1 ianuarie 1973 ale unor Comunități confruntate, din toamna aceluiași an cu primul șoc petrolier1.

Prin semnarea Tratatului de aderare, în anul 1981, dintre Grecia și Comunități, numărul statelor membre se ridică la 10, pentru ca, în anul 1986, acestea să fie în număr de 12 (prin aderarea Spaniei și a Potrugaliei).

Ultima extindere a Comunităților a avut loc în anul 1995, când Austria, Finlanda și Suedia devin state membre ale Comunităților.

Tratatele și actele de aderare ale Austriei, Finlandei și Suediei au fost semnate cu ocazia Consiliului European de la Corfu, din 24-25 iunie 1994.

Poporul norvegian a respins aderarea, pentru a doua oară, prin referendum, cu o majoritate de 52,2%, la 28 noiembrie 1994; în acest fel, numai trei state au devenit membre ale Uniunii Europene, începând cu 1 ianuarie 1995.

Procesul către noi extinderi ale Comunităților europene este de actualitate și va fi reluat în mod progresiv.

Diversele reuniuni ale Consiliilor europene au adoptat o serie de poziții privind lărgirea Uniunii vamale, după Consiliul european de la Copenhaga, din 21-22 iunie 19932.

Consiliul european de la Essen, din decembrie 1994, a definit o strategie pentru pregătirea aderării statelor asociate din Europa Centrală și de Est.

Ca urmare a schimbărilor politice, Malta a înghețat, la un moment dat, candidatura sa, apoi a reactivat-o în anul 1990.

Deschiderea, la 31 decembrie 1998, a negocierilor cu Cipru, Ungaria, Polonia, Estonia, Republica Cehă și Slovenia a făcut obiectul a 6 reuniuni ministeriale bilaterale de la Bruxelles.

În prezent sunt 13 state cu statut de stat asociat la Comunitățile europene candidate la aderare70,negocierile de aderare cu statele candidate la aderare (Marea Britanie, Irlanda, Danemarca și Norvegia) s-au putut deschide. Aceste negocieri au dus, la 22 ianuarie 1972, la semnarea unui Tratat de aderare. Norvegia a decis să nu ratifice Tratatul, ca urmare a rezultatului negativ al referendumului consultativ. Celelalte trei state devin membre, începând cu 1 ianuarie 1973 ale unor Comunități confruntate, din toamna aceluiași an cu primul șoc petrolier1.

Prin semnarea Tratatului de aderare, în anul 1981, dintre Grecia și Comunități, numărul statelor membre se ridică la 10, pentru ca, în anul 1986, acestea să fie în număr de 12 (prin aderarea Spaniei și a Potrugaliei).

Ultima extindere a Comunităților a avut loc în anul 1995, când Austria, Finlanda și Suedia devin state membre ale Comunităților.

Tratatele și actele de aderare ale Austriei, Finlandei și Suediei au fost semnate cu ocazia Consiliului European de la Corfu, din 24-25 iunie 1994.

Poporul norvegian a respins aderarea, pentru a doua oară, prin referendum, cu o majoritate de 52,2%, la 28 noiembrie 1994; în acest fel, numai trei state au devenit membre ale Uniunii Europene, începând cu 1 ianuarie 1995.

Procesul către noi extinderi ale Comunităților europene este de actualitate și va fi reluat în mod progresiv.

Diversele reuniuni ale Consiliilor europene au adoptat o serie de poziții privind lărgirea Uniunii vamale, după Consiliul european de la Copenhaga, din 21-22 iunie 19932.

Consiliul european de la Essen, din decembrie 1994, a definit o strategie pentru pregătirea aderării statelor asociate din Europa Centrală și de Est.

Ca urmare a schimbărilor politice, Malta a înghețat, la un moment dat, candidatura sa, apoi a reactivat-o în anul 1990.

Deschiderea, la 31 decembrie 1998, a negocierilor cu Cipru, Ungaria, Polonia, Estonia, Republica Cehă și Slovenia a făcut obiectul a 6 reuniuni ministeriale bilaterale de la Bruxelles.

În prezent sunt 13 state cu statut de stat asociat la Comunitățile europene candidate la aderare3, între care și România.

Secțiunea II -Delimitări conceptuale

A. Considerații preliminare.

Înființarea, încă de la începutul procesului de integrare europeană, a unei Curți de Justiție având rolul de a asigura respectarea dreptului comunitar în interpretarea și aplicarea Tratatelor, a avut o influență determinată asupra evoluției Comunităților. De altfel, însăși existența unei Curți de Justiție este un element esențial pentru un proces de integrare, deoarece sistemul de repartizare a competențelor pe care acesta îl comportă presupune, pe de o parte, garanția pentru fiecare stat membru că respectarea sa va fi asigurată atât de instituții, cât și de către statele membre și implică, pe de altă parte, menținerea uniformității de aplicare a regulilor comune. Acesta este și motivul pentru care prin tratatele comunitare s-a conferit Curții de Justiție, ca instituție jurisdicțională, misiunea generală de a asigura respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea Tratatului C.E.1.

Această funcție este exercitată de către Curtea de Justiție în condiții identice celor ale jurisdicțiilor statale, și nu după modelul jurisdicției internaționale, întrucât Curtea de Justiție nu este o jurisdicție internațională, ci o jurisdicție internă a Comunităților2.

În timp ce justiția internațională clasică este, în principiu, voluntar consimțită, competența obligatorie fiind excepțională, Curtea de Justiție a Comunităților europene este competentă de drept în cazurile prevăzute de Tratate, fără a mai fi necesar pentru statele membre să accepte această competență. Potrivit articolului 219 din Tratatul C.E. (articolul 193 din Tratatul C.E.E.A. și articolul 87 din Tratatul C.E.C.A.), statele membre se angajează să nu supună un diferent referitor la interpretarea sau aplicarea Tratatului unui alt mod decât cel prevăzut de acesta.

Sintetizând se poate reține că, față de jurisdicțiile internaționale de tip clasic, Curtea de Justiție a Comunităților europene prezintă deosebiri esențiale datorită obiectivelor intervenției sale, rolului său și raportului cu jurisdicțiile naționale, accesului direct pe care îi au particularii.

B. Instanțe jurisdicționale internaționale.

În sistemul juridic internațional actual, existența unor instanțe judiciare constituie o excepție, iar ele sunt create prin acordul statelor.

Astfel, au fost înființate Curtea europeană a Drepturilor Omului și o Curte Interamericană în același domeniu, dar este vorba despre un domeniu limitat și, evident, aceste Curți nu au ca obiect diferendele internaționale, ci încălcări ale drepturilor omului, ceea ce le situează la un nivel diferit.

În convențiile internaționale, nu se găsesc prevederi care să stabilească obligația părților de a se adresa anumitor mijloace de reglementare pașnică a diferendelor, în funcție de natura lor politică sau juridică. Ele fac, însă, în unele cazuri, recomandări. Astfel, Convenția de la Haga, din anul 1907, în articolul 37, prevede, în esență, că pentru litigiile privind probleme cu caracter juridic, ar fi de dorit ca, în caz de nevoie, părțile contractante să recurgă la arbitraje, pe cât le-ar permite împrejurările.

Potrivit unei definiții date în doctrină, „arbitrajul este modul de reglementare a diferendelor internaționale în care părțile , printr-o convenție formală, se supun deciziei unei terțe părți, care poate fi una singură sau mai multe, în urma unei proceduri contencioase din care rezultă o hotărâre definitivă”1.

Prin Convenția de la Haga, a fost creată o Curte Permanentă de Arbitraj, dar care nu a judecat decât 20 de litigii. Deși nu a fost desființată, aceasta continuă să existe fără să funcționeze, exceptând prezentarea de către aceasta a grupelor naționale drept candidați la Curtea Internațională de Justiție. În fapt, Curtea Permanentă de Arbitraj, nu a reprezentat o jurisdicție internațională, ci numai o listă din care se recomanda părților să-și aleagă arbitrii.

În cadrul organizațiilor cu vocație universală di sistemul Națiunilor Unite există jurisdicții administrative. Astfel, anterior O.N.U., dar menținut în vigoare, este Tribunalul Administrativ al Organizației Internaționale a Muncii, din 1927, a cărui jurisdicție a fost acceptată și de alte instituții specializate. Printr-o Rezoluție a adunării Generale din anul 1949 a fost stabilit Tribunalul Administrativ al Națiunilor Unite, al cărui Statut a intrat în vigoare la 1 iulie 1950.

Însă, singura jurisdicție internațională permanentă care are o competență generală este Curtea Internațională de Justiție1.

C. Curtea Internațională de Justiție.

Ideea de a înființa o structură judiciară permanentă pentru rezolvarea diferendelor internaționale a inspirat mulți autori și a dat naștere unor inițiative din partea mai multor state. Prima instanță judiciară a fost Curtea de Justiție Centro-americană, creată prin Tratatul de la Washington din anul 1907, dar aceasta și-a încetat activitatea în anul 1918, ca urmare a denunțării de către Nicaragua a Convenției prin care a fost înființată.

Prima Curte Internațională de Justiție a fost cea înființată prin Pactul Societăților Națiunilor. În ceea ce privește competența ei, aceasta era subordonată competenței statelor, prevăzând totuși faptul că statele pot declara că acceptă jurisdicția ei obligatorie.

O dată cu crearea Organizației Națiunilor Unite, s-a prevăzut, în articolul 95 din Cartă, faptul că organul judiciar principal a Națiunilor Unite este Curtea Internațională de Justiție, care va funcționa conform Statutului anexat la Cartă, la care vor fi părți ipso facto toate statele membre ale O.N.U.. Un stat care nu este membru O.N.U., poate deveni parte la Statut în condițiile în care urmează a fi determinate, în fiecare caz în parte, de către Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate1.

Curtea judecă diferendele apărute între statele care sunt părți la statutul acesteia

și care acceptă jurisdicția ei.

Potrivit Statutului Curții, în competența acesteia intră toate cauzele care-i vor fi supuse de părți, precum și toate cauzele speciale prevăzute de Carta O.N.U. sau în tratatele în vigoare.

În această competență facultativă, Curtea poate avea o competență obligatorie, statele putând declara oricând că o recunosc în diferendele de ordin juridic, având ca obiect interpretarea unui tratat, orice problemă de drept internațional, existența oricărui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constituit încălcarea unei obligații internaționale, precum și natura și întinderea despăgubirilor pentru încălcarea unei obligații internaționale2.

D. Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Instituind Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Consiliul Europei a creat un sistem internațional de protecție a drepturilor omului, unic în felul său. Principala caracteristică a acestui sistem constă în obligarea statelor contractante de a proteja, de o manieră efectivă, drepturile omului conținute în Convenție și de a accepta un control internațional al respectării acestor drepturi. Această responsabilitate și-au asumat-o Comisia și Curtea europeană a Drepturilor Omului.

De la intrarea în vigoare a Convenției, în anul 1953, numărul statelor membre aproape s-a triplat, ceea ce a determinat o adaptare a mecanismului de control, în sensul de a menține pe viitor o protecție internațională efectivă a drepturilor omului.

Obiectivul acestei reforme este de a crește eficacitatea mijloacelor de protecție, de a reduce durata procedurilor și de a menține un nivel ridicat de protecție a drepturilor omului1. În acest scop, s-a decis să se stabilească, ca o parte integrantă a Convenției, o Curte europeană a Drepturilor Omului, care să înlocuiască instituțiile de control existente.

În prezent, Curtea examinează litigiile care i-au fost înaintate, dar competența sa nu este obligatorie decât pentru statele-părți care i-o recunosc printr-o declarație specială.

Hotărârile Curții definesc standardele europene în materia libertății de exprimare, în special a libertății presei și formulează raporturile dintre guvernanți/politicieni și presă, dintre autoritățile publice și libera exprimare a individului.

E. Curtea penală internațională.

Curtea penală internațională a fost creată ca instituție jurisdicțională permanentă, cu competență obligatorie pentru statele-părți la Statutul acesteia. Jurisdicția acesteia este complementară jurisdicțiilor penale naționale. Statutul Curții a fost adoptat printr-o Convenție între state și a fost deschis semnării la 17 iulie 1998, la sediul O.N.U., urmând să intre în vigoare după depunerea a 60 de instrumente de ratificare. Sediul Curții este la Haga.

Prin Statutul său, Curtea dispune de personalitate juridică internațională, fiind competentă să-și exercite funcțiile pe teritoriul oricărui stat-parte la Statut.

Curtea este competentă să judece și să pedepsească persoanele fizice vinovate de comiterea unor infracțiuni deosebit de grave -definite prin exemplificare în Statutul Curții penale internaționale- care aduc atingere intereselor ansamblului comunității internaționale:

– crime de genocid;

– crime împotriva umanității;

– crime de război;

– crime de agresiuni.

Curtea este competentă să judece si să pedepsească persoanele fizice vinovate de comiterea infracțiunilor precizate mai sus, dacă au împlinit vârsta de 18 ani. Calitatea oficială de șef de stat sau de guvern, de președinte de parlament, de demnitar sau funcționar public nu exonerează pe autorul faptei de răspundere penală în fața Curții și nici nu constituie un motiv de reducere a pedepsei. Imunitățile sau regulile de procedură speciale care însoțesc calitatea oficială a unei persoane nu împiedică Curtea să-și exercite competența față de persoana în cauză. Răspunderea penală a persoanelor fizice, este o răspundere individuală. Nu se admite răspunderea colectivă a acestora.

Comandanții militari, pe lângă responsabilitatea pentru propriile crime, răspund penal în fața Curții și pentru crimele comise de către forțele plasate sub comanda și controlul lor efectiv.

F. Tribunalele penale speciale.

La nivel internațional, au fost constituite instituții jurisdicționale penale, cu competență specială și cu o durată temporară de activitate, limitată la soluționarea cauzelor pentru care au fost create. Din această categorie de instituții jurisdicționale fac parte:

a) Tribunalul Militar Internațional de la Nürenberg – acesta a fost instituit prin Acordul de la Londra din 1945 privind urmărirea și pedepsirea principalilor criminali de război. A funcționat între 20 noiembrie 1945 și 1 octombrie 1946. În baza Statutului de funcționare, Tribunalul putea să aplice pedeapsa cu moartea sau orice altă pedeapsă1. Statele părți la acordul de înființare a Tribunalului aveau obligația de a preda instituției, spre judecare, criminalii de război.

b) Tribunalul penal internațional pentru judecarea și pedepsirea persoanelor vinovate de încălcarea dreptului internațional umanitar pe teritoriul fostei Iugoslavii – Tribunalul a fost creat prin Rezoluția 808 din 1993 a Consiliului de Securitate al O.N.U.. Tribunalul este o instanță jurisdicțională internațională ad-hoc, mandatul său fiind limitat la judecarea actelor comise în perioada cuprinsă între 1 ianuarie 1991 și până în momentul restabilirii păcii.

Tribunalul este competent să se pronunțe în legătură cu faptele care constituie grave încălcări ale dreptului umanitar internațional, reglementate de Convențiile de la Geneva sau pe cale cutumiară (crime de genocid, crime împotriva umanității, epurări etnice, deportări, transfer ilegal de populație, exterminări, ucideri etc.).

Persoanele care răspund în fața Tribunalului sunt autorii, complicii și instigatorii la comiterea faptelor menționate mai sus, precum și superiorii pentru faptele subordonaților.

c) Tribunalul internațional penal pentru pedepsirea persoanelor responsabile de comitere crimelor de genocid și alte violări grave ale dreptului umanitar pe teritoriul Rwandei sau al statelor învecinate -s-a instituit prin Rezoluția 955 din 1994 a Consiliului de Securitate O.N.U.. Organizarea, competența și procedura de judecată a acestui Tribunal sunt similare cu cele ale Tribunalului pentru fosta Iugoslavie, cu precizarea că în acest caz, a fost vorba de un conflict la nivel național, spre deosebire de cel din Iugoslavia care prezintă atât elementele unui conflict național, cât și internațional.

CAPITOLUL II -CURTEA DE JUSTIȚIE A COMUNITĂȚILOR EUROPENE

Secțiunea I -Considerații generale

Curtea de Justiție este cea de-a patra instituție a Uniunii Europene. Constituirea, organizarea și funcționarea sa sunt prevăzute în fiecare din cele trei tratate de instituire a Comunităților, precum și prin Protocolul privind statutul Curții de Justiție, care este anexă a tratatelor (având deci aceeași valoare juridică) și prin care Curtea de Justiție devine în 1958 instituție comună pentru cele trei comunități1. De asemenea, există un Regulament de procedură, elaborat de Curte și supus aprobării Consiliului, care a fost modificat de mai multe ori în decursul timpului2.

Examinarea acțiunilor instituțiilor comunitare, ca și ale statelor membre ori ale persoanelor, sub aceste aspecte, a fost încredințată, în lipsa conturării altor forme și metode care să fie implicate în mod deosebit, specific, în cadrul legal comunitar, aproape exclusiv unor organe de jurisdicție cu o competență specială comunitară3.

Secțiunea II -Compunere și organizare

A. Structura Curții de Justiție.

Curtea este compusă din judecători și avocați generali. Aceștia din urmă sunt chemați să se pronunțe, în totală independență, în cauzele supuse Curții, prin concluzii care constituie stadiul final al procedurii orale1.

Judecătorii și avocații generali sunt numiți de comun acord pentru o perioadă de 6 ani de către guvernele statelor membre.

În prezent, Curtea este compusă din 15 judecători și 9 avocați generali. Numărul judecătorilor și al avocaților generali poate fi modificat printr-o hotărâre a Consiliului luată cu votul unanim al votului acestuia, la cererea Curții.

1. Judecătorii.

În ceea ce privește judecătorii, interesant este faptul că nici o dispoziție a Tratatelor nu prevede ca aceștia să aibă cetățenia statelor membre2.

Prin Tratatul de la Nisa s-a instituit, regula, care a funcționat anterior ca regulă nescrisă, ca fiecare stat membru să aibă desemnat un resortisant al său ca judecător care să intre în compunerea Curții. Acest lucru a fost și este de dorit deoarece, atunci când deliberează în plen, Curtea să poată avea un judecător familiarizat cu sistemul juridic al fiecărui stat membru.

Judecătorii nu pot să dețină vreo funcție politică ori administrativă și pot să exercite vreo activitate profesională, indiferent că aduce sau nu câștig, afară dacă o dispensă este acordată în mod excepțional în acest sens de către Consiliu. Este cazul, de exemplu, al funcțiilor didactice sau al cercetării științifice juridice.

Judecătorii vor fi numiți prin acordul comun al guvernelor statelor membre, fără să mai fie necesară vreo procedură comunitară specifică de conformare sau ratificare din partea organismelor comunitare. În regulă generală guvernul fiecărui stat își propune un candidat care este național al acestuia, dar, în prealabil, în cadrul unor consultări informale, alte state membre pot să convingă, uneori, acel guvern să propună alt candidat. Nu este impusă vreo procedură de consultare de către guvern a altor instituții naționale ale statului respectiv, dar aceasta nu împiedică o acțiune discreționară în acest sens. Cu toate acestea, desemnarea lor exclusiv de către guverne nu ar putea să fie prejudiciabilă pentru acestea, față de ipoteza contrară, când ar fi necesar acceptul altor foruri, deoarece Curtea de Justiției are între atribuțiile sale principale și pe aceea de revizuire a actelor statelor membre și nu se vede cum acel judecător desemnat ar putea să acționeze cu evidență contrară propriului guvern care l-a propus, ca atare, așa cum ar fi posibil să acționeze un judecător la a cărui numire a contribuit hotărâtor o instituție națională constituită pe principii partizane, cum este, de exemplu, parlamentul național.

Judecătorii sunt numiți pe o perioadă de 6 ani, mandatul lor putând fi reînnoit fără limită. Practica arată că ei rămân în funcție, în medie, timp de două mandate2. Pentru a se asigura o anumită permanență și continuare în structura Curții, reînnoirile se fac în proporție de 50% o dată la 3 ani. Nu este prevăzută nici o limită de vârstă pentru judecători.

Durata scurtă a mandatului judecătorilor a determinat, în perioada negocierilor, discuții critice în care se susțineau puncte de vedere din care rezultă că magistrații Curții, nefiind numiți pe viață, ar aduce atingere principiului inamovibilității, garanție fundamentală a independenței judecătorilor în accepțiunea doctrinei juridice occcidentale3. În opinia majorității specialiștilor de drept comunitar, criticile aduse nu sunt concludente.

Independența judecătorilor Curții este garantată, mai ales de caracterul strict secret al deliberărilor în Camera de consiliu. Procedura „opiniei separate”, întâlnită la Curtea Internațională de Justiție, nu este admisă. Hotărârile Curții sunt decizii colective care angajează instanțe în întregul ei. De asemenea, independența judecătorilor mai este garantată și de statutul acestora, de drepturile și incompatibilitățile pe care le prevăd tratatele în acest scop.

În prezent din fiecare stat este numit câte un singur judecător, dar, având în vedere numărul inițial par, al statelor membre, mai era desemnat încă un judecător aparținând unui dintre cele mai mari cinci state comunitare.

Calitatea de judecător al Curții încetează prin înlocuirea legală normală, prin deces sau prin demisie. În plus, un judecător își poate pierde funcția sa ori dreptul la pensie sau la alte beneficii suplimentare numai dacă, în opinia unanimă a judecătorilor și avocaților generali ai Curții, nu mai îndeplinește condițiile necesare ori nu mai face față obligațiilor privitoare la funcția sa, judecătorul în cauză neputând să ia parte la deliberarea respectivă. Condiția care nu mai este îndeplinită s-ar putea reduce la încălcarea obligației de independență, pentru că nu s-ar pune problema calificărilor profesionale sau a competenței care a fost verificată pe parcursul activității profesionale. În privința neîndeplinirii obligațiilor, ea ar putea fi consecința imposibilității materiale de executare a atribuțiilor.

2. Președintele.

Judecătorii desemnează, dintre ei, prin vot secret, pe președintele Curții de Justiție, pentru un mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit. Judecătorul francez Robert Decourt a exercitat, astfel, 3 mandate succesive, în perioada cuprinsă între anii 1967-19761. Președintele conduce lucrările Curții prezidează audierile acesteia, precum și deliberările în Camera de Consiliu. Competențele sale jurisdicționale, pe care și le exercită prin ordonanțe, sunt limitate.

3. Avocații generali.

Curtea este asistată de 8 avocați generali care au obligația ca, acționând cu completă imparțialitate și independență, să prezinte, în ședință publică, concluziile motivate, în cauzele care, potrivit Statutului Curții reclamă intervenția lor2. La cererea Curții, Consiliul, hotărând în unanimitate, poate să mărească numărul lor. Statutul lor nu diferă de cel al judecătorului, regulile în legătură cu numirea, durata mandatului, înlocuirea sau încetarea funcțiilor judecătorilor le vor fi aplicabile3. La fiecare 3 ani, patru dintre ei urmează să fie înlocuiți. Germania, Franța, Italia, Marea Britanie și Spania au câte un avocat general permanent. Celelalte state iau parte la un sistem implicând rotația a trei avocați în ordine alfabetică.

Avocatul general își expune opinia sa la sfârșitul procedurii orale, ea devenind publică, ceea ce ar putea atrage riscul ca mandatul său să nu fie reînnoit atunci când ar exista deosebiri față de opiniile guvernului său.

Opiniile avocaților generali nu sunt obligatorii, ele fiind însă urmate în cele mai multe cazuri de instanță. Ele sunt o importantă sursă de informații asupra raționamentului care se află în spatele unei hotărâri și, mai mult, ele pot servi ca un instrument de a testa ideile despre dezvoltarea dreptului, fără a se angaja deplina autoritate a dreptului față de ele, noi idei pot fi transmise unui public larg și tonul oricărei dezbateri ulterioară pot să indice dacă o inovație juridică va fi sau nu primită favorabil. Avocații generali au o mai mare latitudine de a exprima opinii radicale decât judecătorii.

Curtea îl numește, dintre avocații generali, pe primul avocat general pe o perioadă de 1 an, așa încât pe durata mandatelor de 6 ani aproape toți avocații generali vor putea îndeplini această funcție. El va prezida întrunirile acestora și va încredința fiecare cauză unuia dintre ei de îndată ce a fost desemnat judecătorul-raportor.

Înainte de a-și începe exercitarea atribuțiilor în general, judecătorii și avocații generali vor depune un jurământ privind executarea obligațiilor imparțial și corect și să păstreze secretul deliberărilor Curții.

Judecătorii și avocații generali beneficiază de privilegii și imunități1 care au scopul de a asigura independența lor mai ales față de statele membre pe timpul exercitării mandatului lor. În plus față de imunitatea de jurisdicție pe această perioadă, ei beneficiază de imunitate și după încetarea funcției lor în privința actelor îndeplinite în calitatea lor oficială, inclusiv enunțurile exprimate scris sau verbal. Curtea, întrunită în plen, le poate ridica imunitatea. Dacă, în fapt, ea este ridicată și a fost introdusă o acțiune penală contra unui judecător, el nu va putea să fie judecat în oricare dintre statele membre decât de curtea competentă să judece pe membrii celei mai înalte magistraturi.

4. Grefierul.

Grefierul este numit de către Curte, cu consultarea avocaților, pentru o perioadă de 6 ani. Curtea este cea care îi stabilește și statutul, iar atunci când constată că acesta nu mai corespunde condițiilor cerute sau nu-și îndeplinește obligațiile ce-i revin îl poate revoca.

Grefierul este asistat de un grefier adjunct, care-l poate înlocui la nevoie.

Ca și judecătorii și avocații generali, grefierul este obligat să depună jurământul în fața Curții, în sensul că își va exercita atribuțiile cu toată imparțialitatea și nu va divulga secretul dezbaterilor. El are un dublu rol, îndeplinind, pe de o parte atribuții de ordin procedural, iar pe de altă parte, atribuții administrative. Sub controlul președintelui, grefierul are misiunea de a primi, transmite și conserva toate documentele și, de asemenea, să realizeze eventualele notificări sau comunicări de acte pe care le comportă aplicarea Regulamentului de procedură. Totodată, asistă și la ședințele de audiere ale Curții și ale Camerelor. Are în grija sa arhivele și se ocupă de publicațiile Curții.

Ca atribuții administrative, grefierul le are pe cele de gestiune și contabilizare a Curții cu ajutorul unui administrator.

Grefierul are în subordinea sa, sub controlul general al președintelui, funcționarii și agenții Curții, tot el fiind cel abilitat să propună, dacă este cazul, orice modificare de organizare a serviciilor Curții.

5. Raportorii adjuncți.

Protocoalele adiționale reglementează o instituție asemănătoare auditoriului din Consiliul de Stat belgian sau francez, respectiv instituția raportorilor adjuncți, care, în practică, nu a fost folosită până în prezent. Ei au sarcina să ajute președintele în procedura de urgență și pe judecătorii raportori în îndeplinirea atribuțiilor lor. Nu au dreptul să participe la vot, dar pot lua parte la deliberări în cauza pe care au avut-o în studiu.

6. Referenții.

Fiecare judecător și avocat general primește, pe lângă altele, asistența personală a doi referenți, juriști calificați, de obicei doctori în drept, având aceeași cetățenie ca și judecătorul sau avocatul. Referentul atașat persoanei fiecărui membru al Curții și depinzând numai de el, constituie cabinetul acestuia și are un rol deosebit de important în funcționarea Curții, mai ales în cazul avocaților generali.

B. Organizarea și funcționarea Curții.

În mod obișnuit Curtea se întrunește în cameră sau într-o Mare Cameră în conformitate cu regulile prevăzute în acest sens de Statutul Curții. Articolul 16 din acest Statut se referă la formarea unor camere formate din 3 sau 5 judecători. Judecătorii îi aleg dintre ei pe președinții camerelor. Președinții camerelor compuse din 5 judecători sunt aleși pentru 3 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată.

Marea Cameră cuprinde 11 judecători și este prezidată de președintele Curții.

Președinții camerelor formate din 5 judecători și alți judecători desemnați în conformitate cu condițiile prevăzute în Regulile de procedură fac parte, de asemenea, din Marea Cameră.

Potrivit reglementării în vigoare, Camerele întreprind cercetări prealabile asupra tuturor cauzelor aflate pe rolul Curții1 și decid asupra cererilor privind sprijinul pentru asistență juridică în cazul când o parte nu are mijlocește necesare spre a face față costurilor procedurii, precum și atunci când apar divergențe în legătură cu recuperarea cheltuielilor de judecată stabilite.

În noul Statut la Curții s-a prevăzut că întrunirea în plen a Curții de Justiție are loc atunci când ea este sesizată în aplicarea articolului 195 paragraf 2, articolul 213 paragraf 2, articolul 216 sau 247 paragraf 7 -toate C.E., sau articolul 107 D paragraf 2, articolul 126 paragraf 2, articolul 129 sau 160 B paragraf 7- toate EURATOM, care se referă la demiteri din funcții sau decăderi. În plus, când consideră că o cauză cu care este sesizată este de o importanță excepțională, Curtea poate să decidă, după ascultarea avocatului general, să încredințeze cauza respectivă plenului Curții.

Curtea se întrunește ca Mare Cameră atunci când un stat membru sau o instituție a Comunităților care este parte în proces solicită acest lucru.

Rezultă că, în toate celelalte ipoteze, cauzele sunt soluționate de Cameră în compunerea de 3-5 judecători1.

Dacă se consideră necesar pot fi numiți și raportori-asistenți, care să-l asiste pe președintele Curții în legătură cu adoptarea de măsuri provizorii și pe judecătorii-raportori în activitatea lor.

C. Competența Curții de Justiție.

Curtea de Justiție este instituția jurisdicțională comună a celor trei organizații ale integrării vest-europene, dar are competențe specifice și îndeplinește atribuții proprii fiecărei comunități, în conformitate cu Tratatul institutiv. Tratatele cuprind, în acest moment, reglementări apropiate și, uneori chiar identice1.

Ca o regulă generală, articolul 220 C.E., articolul 31 C.C.E.O. și articolul 31 EURATOM prevăd competența Curții pentru faptul de a garanta că în interpretarea și aplicare Tratatelor comunitare legea este respectată. Pe de altă parte, prin articolul 46 din TMs (așa cum textul acestui articol a fost înlocuit prin Tratatul de la Nisa) s-a stabilit că dispozițiile Tratatelor institutive care privesc competența Curții de Justiție și exercitarea acestor competențe nu sunt aplicabile decât dispozițiilor următoare din acest tratat (TMs):

– dispozițiilor privind modificarea Tratatului de instituire a C.E.E. în scopul stabilirii Comunității europene, Tratatului C.E.C.O. și Tratatului EURATOM;

– dispozițiile Titlului VI, în condițiile prevăzute de articolul 35;

– dispozițiile Titlului VII, în condițiile prevăzute în articolul 11 și 11 A CE și articolul 40 TMs;

– articolul 6 paragraf 2 în ceea ce privește acțiunea instituțiilor, în măsura în care Curtea este competentă în virtutea tratatelor ce constituie Comunitățile europene și a prezentului Tratat (TMs);

– articolele 46-53;

Având în vedere acordarea de jure a acestei competențe, ea se va raporta nu numai la prevederile, ca atare, din Tratatele comunitare, care au o aplicabilitate directă, ci și la acele dispoziții în baza cărora sunt adoptate acte comunitare de aplicare a acestora. În această privință s-a exprimat chiar punctul de vedere în sensul că această sarcină prevăzută în articolul 164 C.E. include nu numai aplicarea regulilor formale ale ordinii juridice comunitare, ci și realizarea acelei cerințe a justiției fundamentale care conferă exclusiv demnitatea și legitimitate unei organizații responsabile pentru activitatea umană în cazul Comunității, care a evoluat mai presus de o simplă asociere de state.

Oricum, așa cum a statuat însăși Curte de Justiție1, precum și celelalte instituții ale Comunității, Curtea are competența, în conformitate cu articolul 5 și 7 C.E., să acționeze numai în limitele puterilor ce-i sunt conferite prin Tratat, astfel că nici o competență de a soluționa acțiuni introduse de persoane fizice sau juridice împotriva altor persoane fizice sau juridice, nici competența de a soluționa acțiunile pentru anularea deciziilor exclusiv naționale nu intră în cadrul acestor puteri.

Competența ce revine Curții, potrivit Tratatelor comunitare nu este o competență de drept comun, ci de atribuție2. Afirmația poate fi justificată prin dispozițiile articolului 240 C.E., care prevede că „sub rezerva competențelor atribuite Curții de Justiție prin prezentul Tratat, litigiile în care Comunitatea este parte nu sunt pe acest motiv excluse din competența tribunalelor sau curților statelor membre”.

S-a considerat că rolul neobișnuit pe care îl are Curtea de Justiție în comparație cu diverse organe internaționale de jurisdicție rezidă în faptul că ea acționează într-un mediu foarte diferit de acela în care se află organele respective tradiționale. Prin Tratatele comunitare s-au adus o serie de inovații privind transferul de competențe către un organ autonom – Înalta Autoritate -, adoptarea de către Consiliu a unor decizii cu vot majoritar -fapt ce a explicat cauza pentru care s-au acordat Curții de Justiție competențe incompatibile față de cele ale organelor internaționale de jurisdicție. Tratatul C.E.C.O. a fost puternic influențat de tradiția administrativă franceză cuprinzând un set de acțiuni juridice administrative -acțiuni în anulare, excepția de nelegalitate, răspunderea necontractuală a Comunității. În plus, s-a prevăzut o procedură specială pentru stabilirea încălcărilor de către statele membre ale obligațiilor lor.

Potrivit Tratatului de la Nisa, articolul 225 paragraf 1 C.E. și articolul 140 A paragraf 1 EURATOM au fost înlocuite, cu efectul că sunt încredințate spre soluționare Curții de Primă Instanță acțiunile de domeniul articolelor 230, 232, 235, 236 și 238 C.E. și articolelor 146, 148, 151, 152 și 153 EURATOM, cu excepția celor rezervate Curții de Justiție prin Statut. Așa fiind, acest Statut prevede în articolul 51 că, prin derogare de la articolul 225 paragraf 1 C.E. și de la articolul 140 A paragraf 1 EURATOM, Curtea de Justiție are competență cu privire la acțiunile introduse de statele membre, de instituțiile comunitare și de B.C.E., de domeniul articolelor menționate, păstrând prin urmare, competența relativă la aceste acțiuni în cazurile articolului 230 alineat 2 și 3, articolul 232 alineat 1, 2 și 4 C.E., articolul 146 alineat 2 și 3 și articolul 148 alineat 1 și 2 EURATOM.

Curtea de Justiție poate să acționeze ca o curte constituțională, dacă se are în vedere misiunea ei generală prevăzută de articolul 220 C.E., evocată deja, de a garanta că legea este respectată, ea urmând să asigure conformitatea actelor instituțiilor comunitare cu Tratatul, pe care ea însăși l-a definit ca o „Cartă constituțională” a Comunităților, arbitrând în consecință conflictele între instituțiile respective si, de asemenea, dacă se face o comparație cu curțile constituționale dintr-un sistem federal, ea trebuie să rezolve litigiile privind repartizarea competențelor între Comunitate și statele membre. Mijlocul principal prin care se investește Curtea cu soluționarea litigiilor respective este controlul de legalitate pe care îl realizează în temeiul articolului 230 C.E. asupra actelor comunitare, altele decât recomandările și avizele (desigur, numai în cazul acțiunilor introduse de statele membre, de instituțiile comunitare sau de B.C.E.), motivele de nelegalitate precum necompetența sau nerespectarea cerințelor procedurale esențiale putând să genereze în mod remarcabil conflicte politice ca în cazul adoptării de acte fără a se aștepta avizul Parlamentului.

Acțiunea privind încălcarea obligațiilor de către statele membre, trimiterile pentru pronunțarea de hotărâri preliminare și cererile Consiliului, Comisiei sau ale unui stat membru pentru darea unei hotărâri asupra unei probleme de interpretare a Titlului IV C.E. sau a actelor instituțiilor Comunității bazate pe acest Titlu, pot garanta respectarea de către autoritățile naționale a ”dreptului constituțional” al Comunității.

Curtea mai poate să acționeze ca o curte constituțională atunci când, la cererea Consiliului, a Comisiei sau a unui stat membru, formulează un aviz, așa cum este prevăzut la articolul 300 paragraf 6 C.E., în legătură cu compatibilitatea unui acord încheiat între Comunitate și unul sau mai multe state ori organizații internaționale cu Tratatul. Aceste instituții sau state nu sunt obligate să solicite un aviz, după cum este redactat textul respectiv, care utilizează sintagma „poate să obțină în prealabil avizul”. Dacă avizul nu este pozitiv, acordul nu poate să intre în vigoare decât în condiții foarte strict stabilite într-o procedură de modificare a tratatului (articolul 48 din TMs.) Solicitarea unui aviz este, însă, obligatorie în cazul prevăzut de articolul 95 alineat final C.E.C.O., relativ la modificările acestui Tratat propuse de Comisie și Consiliul (așa-numita „mică revizuire”).

În alte ipoteze, Curtea de Justiție ar putea fi calificată ca o curte internațională, avându-se în vedere competența de reglementare a litigiilor dintre Comisie și statele membre (articolul 226 C.E., articolului 88 C.E.C.O. sau articolului sau articolul 141 EURATOM) ori dintre statele membre sau în cazul oricărui diferend între statele membre relativ la obiectul Tratatului , dacă diferendul este supus spre reglementare potrivit unui acord special între părți1.

Litigiile survin, așadar, între două sau mai multe subiecte de drept internațional (Comisia reprezentând Comunitățile). Credem că se poate susține această calificare dacă se face numai o strictă raportare la persoana justițiabililor, fără a se lua în considerare și natura litigiului ori procedura potrivit căreia se decide. În fond, Curtea de Justiție nu este o jurisdicție internațională, ci o jurisdicție internă a Comunităților, concepută după modelul jurisdicției statale2.

Secțiunea III -Procedura în fața Curții de Justiție

A. Dispoziții generale.

Dispozițiile cu privire la procedura de urmat în fața Curții de Justiție a Comunităților europene sunt cuprinse atât în textul celor 3 Tratate institutive, cât, mai ales, în Protocoalele adiționale privind Statutul Curții, în Regulamentul de procedură, în instrucțiunile pentru grefier și în Regulamentul adițional relativ la comisiile rogatorii, la asistență juridică gratuită și la denunțarea încălcării jurământului de către martori și experți.

Procedura în fața acestei instituții este net deosebită de procedura internațională ce se urmează în fața Curții Internaționale de Justiție, ea inspirându-se din sistemul procedural al jurisdicțiilor administrative naționale, și, mai ales, din cel aplicat în fața Consiliului de Stat francez..

Procedura în fața Curții de Justiție este „contradictorie, publică, mixtă (scrisă și orală) de tip inchizitorial și, teoretic, gratuită”1.

B. Procedura ordinară.

Procedura ordinară cuprinde mai multe faze, și anume:

a) faza scrisă (urmată de o eventuală fază de anchetă);

b) faza orală;

c) faza deliberărilor, care se materializează prin hotărârea ce va fi dată în cauza respectivă.

1. Faza scrisă.

Prima fază a procedurii în fața Curții de Justiție începe prin sesizarea Curții de către un stat membru, de către un resortisant al unui stat membru (persoană fizică sau juridică), de către o instituție ori un organ al Comunităților sau, mai rar, de către o instanță națională cu o plângere care se depune la grefier. Plângerea este obligatorie. Aceasta trebuie să se introducă în anumite termene peremptorii, care variază după obiectul cauzei, de la o lună la 5 ani și care sunt expres prevăzute chiar în textul tratatelor. Acestor termene de recurs li se adaugă termenele de distanță” calculate în funcție de distanța până la sediul Curții.

Când actul atacat emană de la o instituție comunitară, termenul începe cu ziua imediat următoare notificării sau la 15 zile după publicarea în J.O.C.E.1. Dacă ultima zi este o zi liberă sau o altă sărbătoare legală, acesta expiră abia la finele zilei lucrătoare care urmează.

În principiu, termenele nu pot fi suspendate. Din textele Tratatelor rezultă, totuși, o singură excepție, și anume cazul fortuit sau forța majoră. Nici chiar vacanțele judiciare nu suspendă termenele.

Plângerea, redactată într-o anumită limbă, se depune la grefier, care are obligația să o trimită celeilalte părți cu toate piesele anexe, indicând și termenul în care trebuie depus memoriul de întâmpinare. Termenul, în principiu, este de o lună. Întâmpinarea este trimisă, tot prin intermediul grefierului, celeilalte părți, care poate, ca într-un anumit termen, fixat de președinte, să prezinte un memoriu în replică, împotriva căruia pârâtul poate prezenta un alt memoriu în duplică2. În acest caz, termenele se reduc numai la cele de distanță.

Regula este că fiecare parte poate să depună în proces numai câte două memorii, în practică însă, judecătorii pot autoriza și un al treilea memoriu (cam pentru 5-6 din cauze).

2. Faza orală.

Având în vedere data închiderii anchetei sau hotărârea de deschidere, fără anchetă, a procedurii orale și, în funcție de faptul că nu există cauze prioritare ori că părțile nu au cerut, de comun acord, judecarea cauzei la o anumită dată, președintele Curții stabilește data la care cauza urmează să fie dezbătută.

Faza orală începe cu audierea publică. Ședința publică de audiere începe prin citirea raportului de audiere de către judecătorul raportor. După aceasta, președintele Camerei deschide dezbaterile. Părțile nu au dreptul să pledeze personal, pentru ele pledând agenții, avocații sau consilierii.

Pledoariile părților se prezintă, în general, în limitele conținutului memoriilor înaintate în scris, care, adesea, sunt detaliate.

În continuarea ședințe publice, se dă cuvântul avocatului general care prezintă concluziile sale asupra cauzei, așa cum rezultă ele în raport cu situația de drept.

După ascultarea avocatului general, președintele închide procedura orală și anunță luarea cauzei în deliberare. Redeschiderea procedurii orale se poate admite numai în mod excepțional.

3. Deliberarea și hotărârea.

Deliberarea este secretă și are loc în Camera de consiliu. Pentru a nu fi probleme provocate de limba de redactare, fiecare judecător poate cere ca problemele ce se ridică și urmează a fi supuse la vot să fie formulate în una din cele 11 limbi oficiale ale Comunităților europene, indicată de el.

Hotărârea este dată în numele Curții și nu în numele majorității judecătorilor. La dezbateri nu se admite procedura opiniei separate. Hotărârea se citește în ședință publică și trebuie să fie semnată de președinte, de judecătorul raportor, de judecătorii care au luat parte la deliberare și de grefier. Minuta hotărârii, parafată și ea, va fi depusă la grefă și câte o copie certificată a hotărârii se notifică părților.

C. Excepții de la normala desfășurare a procedurii ordinare.

1. Asistența juridică gratuită.

În situația în care una din părți este în imposibilitate de a face față, total sau parțial, cheltuielilor necesitate de proces, ea poate, în orice moment, să ceară beneficiul asistenței juridice gratuite.

Cererea pentru asistență juridică gratuită trebuie să fie însoțită de documentele doveditoare și, în special, de un certificat eliberat de autoritatea competentă în materie din care să rezulte lipsa de mijloace bănești pentru partea în discuție.

Cererea este repartizată uneia dintre Camerele Curții, care, după desemnarea unui judecător adjunct și după prezentarea observațiilor scrise ale celeilalte părți și ascultarea avocatului general, hotărăște admiterea totală sau parțială la beneficiul asistenței juridice gratuite. Camera decide asupra cererii prin ordonanță motivată. Dacă cererea este admisă, casieria Curții va acorda sumele necesare, urmând ca, ulterior, prin hotărârea prin care se va decide asupra cheltuielilor de judecată, Curtea să se pronunțe și intrarea în casierie a sumelor avansate de aceasta cu titlul de asistență juridică gratuită. Sumele vor fi recuperate de către grefier de la partea căreia îi revine suportarea cheltuielilor de judecată1.

Câte o copie autentificată a ordonanței și a cererii de asistență juridică gratuită vor fi trimise, prin intermediul grefierului, autorității competente a statului interesat. În funcție de propunerile făcute de această autoritate, Curtea va numi din oficiu un avocat care să-l asiste pe solicitantul asistenței juridice gratuite.

2. Excepția sau incidentul.

Dacă una dintre părți ridică în fața Curții o excepție sau un incident cerând să se decidă asupra lui, fără a se angaja dezbateri asupra fondului, partea este obligată să facă o asemenea cerere printr-un act separat, care să conțină expunerea situației de fapt și de drept pe care se întemeiază, concluziile și, anexate, actele doveditoare.

Președintele va fixa un termen în care partea adversă să prezinte un răspuns scris.

3. Absența pârâtului.

În cazul în care, deși a fost citat în mod regulat, pârâtul nu răspunde reclamației în formele și termenele prevăzute, reclamantul poate cere Curții să-i dea câștig de cauză, admițându-i, prin hotărâre, pretențiile. Cererea este notificată pârâtului, președintele fixând data deschiderii procedurii orale.

Înainte de a se pronunța printr-o hotărâre, Curtea dă cuvântul avocatului general, după care examinează admisibilitatea reclamației, verificând, totodată, și dacă procedura a fost completă. Cu privire la pretențiile reclamantului, pe care Curtea trebuie să le verifice dacă sunt sau nu întemeiate, pot fi dispuse măsuri de anchetă.

În literatura de specialitate, se consideră că atât avocatul general, cât și Curtea însăși pot ridica, din oficiu mijloacele de apărare prevăzute de ordinea publică comunitară, chiar dacă pârâtul este absent în mod nejustificat.

4. Desistarea.

Este prevăzută de Regulamentul de procedură în două situații, și anume:

– înțelegerea părților asupra rezolvării litigiului;

– renunțarea, în scris, din partea reclamantului.

Prima situație operează în toate cazurile, excepție făcând situația în care obiectul litigiului îl constituie legalitatea unui act, problemă care, fiind de ordine publică, nu poate fi tranzacționată de părți.

În ceea ce privește a doua situație, desistarea poate fi numai parțială, caz în care procesul continuă cu privire la celelalte capete ale acțiunii1.

În general, partea care renunță este condamnată la acoperirea cheltuielilor de judecată, afară de cazul în care renunțarea este justificată de atitudinea celeilalte părți. Această din urmă soluție se impune mai ales atunci când renunțarea este rezultatul acordului părților.

5. Procedura de urgență.

Acțiunile introduse în fața instanțelor comunitare nu au, în principiu, efect suspensiv.

Potrivit reglementărilor cuprinse în Statutul Curții, președintele instanței de la Luxemburg poate decide o procedură de urgență sumară:

– asupra unei cereri de aplicare a unor măsuri provizorii;

– asupra unei cereri de suspendare, de executare silită a unui act comunitar sau a unei hotărâri a Curții;

– asupra unei cereri de suspendare de executare a unui act comunitar atacat prin recurs, acesta din urmă neavând, în principiu, efect suspensiv.

Admisibilitatea cererii este condiționată de întrunirea, cumulativă, a următoarelor condiții:

– să existe o acțiune care să nu prejudicieze fondul;

– să existe o urgență, în sensul că o decizie în această direcție trebuie să fie dată anterior deciziei în acțiunea principală;

– partea solicitantă să fie amenințată cu producerea unui prejudiciu grav și ireparabil.

Dreptul reclamantului de a care suspendarea nu trebuie să fie folosit decât în scopul protejării propriilor interese.

Curtea poate dispune și alte măsuri provizorii în scopul menținerii, de exemplu, a unei situații care face obiectul unei acțiuni. În acest exemplu, măsurile au caracterul unei injoncțiuni adresate instituțiilor comunitare sau statelor1.

Cererea de suspendare se face printr-un document separat, astfel încât, dacă prin cererea principală se solicită măsuri provizorii, acestea nu sunt transmise. Cererea este comunicată și părții adverse, care are posibilitatea să prezinte observații scrise sau orale în termenul stabilit de președinte. De asemenea, se poate dispune și o cercetare preliminară.

Președintele poate să decidă asupra cererii, sau să o remită Curții. În acest din urmă caz, Curtea va amâna cauzele și, după ascultarea avocatului general, va da o decizie. Decizia îmbracă forma unei ordonanțe motivate definitivă. Ordonanța are numai un efect provizoriu și nu afectează decizia Curții cu privire la fondul problemei. Depunerea de către solicitant a unei garanții condiționează executarea acesteia. Astfel, la cererea uneia dintre părți, ea va putea fi modificată sau chiar anulează, în orice moment, atâta timp cât are acest efect.

Dacă cererea pentru o măsură provizorie a fost respinsă, partea interesată poate formula o cerere suplimentară, pe baza unor noi fapte.

Secțiunea IV -Recursurile în fața Curții de Justiție a Comunității

A. Recursul în anulare.

1. Noțiune. Recursul în anulare constă în posibilitatea pe care o au statele, instituțiile comunitare și persoanele fizice ori juridice de a ataca în fața Curții un act obligatoriu emis de Consiliu sau de Comisie și de a obține, în anumite condiții, desființarea acestuia. Este reglementat prin articolul 33 din Tratatul C.E.C.SA., articolul 146 din Tratatul C.E.E.A. și articolul 173 din Tratatul C.E.E..

Este un mijloc de control al conformității actelor comunitare, un control de legalitate și urmărește desființarea unui acte ilegal, nu modificarea lui.

2. Actele susceptibile.

Potrivit Tratatului de la Paris, pot fi atacate cu recurs în anulare numai deciziile și recomandările Înaltei Autorități (articolul 33 al Tratatului C.E.C.A.), precum și deliberările Adunării și ale Consiliului (articolul 34 al aceluiași Tratat).

În conformitate cu prevederile Tratatelor de la Roma, pot face obiectul unui recurs în anulare numai actele care au forță obligatorie, emanând de la Consiliu sau de la Comisie, respectiv, regulamentele și directivele, iar, în anumite situații, deciziile.

3. Legitimarea procesuală activă în cadrul recursului în anulare.

Pot avea calitatea de reclamant în cazul acestui recurs, potrivit Tratatelor, statele membre, Consiliul și Comisia, pe de o parte, și particularii, persoane fizice sau juridice, pe de altă parte.

Tratatul de la Paris (la articolul 80 și 84) arată că recursul în anulare este deschis particularilor-întreprinderi siderurgice și carbonifere ori asociații de întreprinderi- împotriva deciziilor ai căror destinatari sunt. Ei pot invoca oricând din motivele de anulare.

Tratatele de la Roma cu prind formulări mai complete și mai explicite, reținând că poate avea calitate de reclamant „orice persoană fizică sau juridică”, acestea putând „formula… un recurs… împotriva deciziilor care, deși luate sub aparența unui regulament sau a unei decizii adresate unei alte persoane, o privesc direct și individual” (articolul 173 alineat 2 al Tratatului C.E.E.).

4. Legitimarea procesuală pasivă în cadrul recursului în anulare.

În articolul 33 din Tratatul instituind C.E.C.A. găsim posibilitatea formulării unui recurs în anulare numai împotriva actelor (decizii sau recomandări) care emană de la Înalta Autoritate în timp ce articolul 173 din Tratatul C.E.E. și articolul 146 din Tratatul C.E.C.A. reglementează legitimitatea procesuală pasivă atât a Comisiei, cât și a Consiliului.

Diferența de reglementare își are sorgintea în diferența de puteri ale instituțiilor celor trei organizații. Oricum, deschiderea recursului în anulare este posibilă numai împotriva actelor de decizie.

5. Procedura recursului în anulare.

Potrivit articolului 33 din Tratatul C.E.C.A., recursul în anulare trebuie să fie formulat în termen de o lună de la publicarea actului comunitar de valoare generală sau de notificare, dacă ne referim la un act individual.

Curtea ia în considerație ca moment de începere a curgerii termenului de recurs, data depunerii la grefă, și nu data remiterii la poștă.

Regulamentul de procedură al Curții prevede că termenul curge, în caz de notificare, din ziua următoare acestei notificări, iar în caz de publicare, cu începere din a 15-a zi următoare datei publicării actului atacat în Jurnalul Oficial al Comunităților europene.

6. Cauzele de ilegalitate.

Tratatele institutive rețin, în unanimitate, aceleași cauze de ilegalitate, și anume: incompetența, violarea normelor substanțiale, violarea Tratatului sau a oricărei reguli de drept referitoare la aplicarea acestuia sau deturnarea de putere.

7. Excepția de ilegalitate.

Excepția de ilegalitate este reglementată prin Tratatul de la Paris, care prevede posibilitatea de a fi invocată numai cu ocazia recursurilor introduse împotriva sancțiunilor (pecuniare sau alte constrângeri), pronunțate în virtutea Tratatului. Reclamanții, inclusiv particularii, conform articolului 36 alineat 3 din Tratatul de la Paris, pot să se prevaleze, în sprijinul acestui recurs, în condițiile prevăzute în primul alineat al articolului 33 din Tratat, de iregularitatea deciziilor și a recomandărilor a căror ignorare le este reproșată.

8. Recursurile speciale în anulare.

Sunt considerate ca vând caracter special, următoarele recursuri:

– recursul deschis cumpărătorului care ar fi lovit de sancțiunile pronunțate de Înalta Autoritate, respectiv interzicerea pentru alte întreprinderi de a trata cu acel cumpărător (articolul 63 alineat 2 b din Tratatul C.E.C.A.);

– recursul deschis de articolul 60.5 alineat 2 C.E.C.A. oricărei persoane „direct interesate de o decizie interzicând o concentrare ilicită, recurs întemeiat pe condițiile articolului 33”;

– cel prevăzut de articolul 180 b al Tratatului C.E.E. și deschis statelor membre, Comisiei și Consiliului de administrație al Băncii Europene de Investiții împotriva deliberărilor Consiliului guvernatorilor acestei Bănci, recurs întemeiat pe articolul 173;

recursul prevăzut de articolul 180 c al Tratatului C.E.E. și deschis, în condițiile articolului 173, statelor membre sau Comisiei împotriva deliberărilor Consiliului de administrație al Băncii Europene de Investiții, recurs ce poate fi formulat numai pe temeiul violării formelor prevăzute în articolul 21 alineat 2 și 5-7 din Statutul acestei Bănci.

B. Recursul în carență.

Noțiune.

Recursul în carență constă în posibilitatea pusă la dispoziția statelor, a instituțiilor comunitare, precum și a întreprinderilor sau chiar a particularilor, în anumite situații strict limitate, de a ataca în fața Curții de Justiție abstențiunea, refuzul Comisiei sau al Consiliului de Miniștri de a decide în materii în care aceste instituții comunitare au, prin Tratate, obligația de a lua o anumită măsură.

Fiind un mijloc de control jurisdicțional, recursul în carență are un rol deosebit, garantând exercitarea puterilor comunitare conferite instituțiilor prin Tratatele institutive și urmărind să oblige instituția competentă să acționeze.

Este reglementat prin articolul 35 din Tratatul C.E.C.A., articolul 175 al Tratatului C.E.E. și articolul 148 al Tratatului C.E.E.A..

Legitimarea procesuală activă în cadrul recursului în carență.

Articolul 35 al Tratatului de la Paris prevede că, în caz de carență a Înaltei Autorități, obligată sau abilitată să ia o hotărâre sau să formuleze o recomandare, cu respectarea formelor și a termenelor procedurale stabilite, tăcerea acesteia poate fi atacată în fața Curții de statele membre, de Consiliul de miniștri, de întreprinderi sau de asociații de întreprinderi.

Tratatul C.E.C.A. prevede și posibilitatea particularilor de a introduce recursul în carență, acest drept, însă, fiind mai restrâns decât în cazul statelor membre și al Consiliului de miniștri.

Articolul 175 din Tratatul de la Roma realizează o delimitare mai clară între dreptul statelor membre sau al instituțiilor comunitare de a introduce un recurs în carență și cel al persoanelor particulare.

Legitimarea procesuală pasivă în cadrul recursului în carență.

Tratatul C.E.C.A., la articolul 35, prevede posibilitatea atacării, în fața Curții, numai a carenței Înaltei Autorități, iar articolul 175 din Tratatul C.E.E. se referă și la carența Consiliului, nu numai a Comisiei.

Diferența de justificare este întemeiată, dacă se apreciază problema în contextul general al atribuțiilor instituțiilor comunitare și al mecanismului decizional, așa cum reiese din cele două Tratate. Intenția Tratatelor este de a deschide recurs în carență numai împotriva organelor de decizie.

4. Procedura recursului în carență. Aceasta cuprinde două etape. O etapă preliminară, de punere în întârziere a instituției aflate în carență și o a doua, imediat următoare, care constă în procedura contradictorie în fața Curții, în timpul căreia se examinează legalitatea inacțiunii instituției comunitare.

În cadrul primei etape, partea interesată trebuie să ceară instituției competente a Comunităților să pună capăt inactivității sale. De fapt, cererea reprezintă o punere în întârziere. Ea trebuie să fie clară, precisă și să avertizeze instituția comunitară că perseverarea în inactivitate va duce la un recurs în carență. Este necesar ca cererea preliminară să precizeze data de la care curge termenul de 2 luni, în decursul căruia instituția comunitară trebuie să pună capăt tăcerii sale. Cererea preliminară se adresează numai instituției competente și obligată la o anumită acțiune, ea trasând limitele în care viitorul recurs în carență va putea fi introdus.

Dacă și după cele 2 luni, trecute de la punerea în întârziere, instituția în culpă perseverează în tăcerea sa, partea interesată are la dispoziție un nou termen de o lună sau de 2 luni pentru a sesiza Curtea cu un recurs în carență propriu-zis.

Curtea arată că recursul în carență este acceptat numai dacă, la împlinirea termenului, instituția respectivă nu a luat poziție. Curtea apreciază că orice act sau acțiune a instituției în cauză, chiar fără a îmbrăca un caracter formal și obligatoriu, trebuie considerat ca fiind o luare de poziție, punând capăt carenței.

Cauzele de ilegalitate invocate pe cale recursului în carență.

Acest recurs reprezintă mijlocul de a invita instituția comunitară competentă să acționeze atunci când refuză nejustificat să-și îndeplinească obligațiile.

Temeiurile de ilegalitate invocate sunt: violarea Tratatului și deturnarea de putere. Nu reprezintă cauze pentru invocarea acestui recurs incompetența instituției sau violarea normelor substanțiale.

C. Recursul în interpretare.

Noțiune.

Tratatele institutive prevăd posibilitatea realizării unei activități de interpretare de către Curte, cu titlu incidental, prealabil, în afara unui litigiu propriu-zis dedus direct în fața instanței comunitare pe calea recursului în interpretare, care este reglementat diferit în Tratatele de la Roma, față de Tratatul de la Paris.

2. Condițiile cererii de recurs în interpretare.

Tratatele de la Roma arată că, pentru ca instanța de la Luxemburg să se poată pronunța în temeiul articolului 177, trebuie să existe un litigiu pendinte în fața unei instanțe naționale care să sesizeze Curtea cerând interpretarea sau aprecierea de validitate asupra actului comunitar în cauză.

În practică, instanța de la Luxemburg a precizat că „Tratatul subordonează competența Curții numai existenței unei cereri, în sensul articolului 177, fără a fi cazul pentru judecătorul comunitar să examineze dacă hotărârea judecătorului național a dobândit autoritate de lucru judecat, potrivit dispozițiilor dreptului său național”.

Practica instanței de la Luxemburg nu reține „nici o formulă sacramentală”1 pentru sesizarea Curții în baza articolului 177.

3. Legitimarea procesuală activă în cadrul recursului în interpretare.

În cadrul acestui recurs, dispun de legitimare procesuală activă numai jurisdicțiile naționale. Astfel, sunt abilitate să formuleze recurs în interpretare nu numai jurisdicțiile supreme, ci și cele care dau într-o speță concretă o hotărâre nesusceptibilă de recurs în dreptul intern.

4. Valoarea hotărârii Curții de Justiție.

Aceasta are, conform doctrinei majoritare și jurisprudenței comunitare, autoritate de lucru judecat relativă (privește numai părțile interesate).

Hotărârea Curții prin care se pronunță asupra validității unui act, în baza articolului 177, 150 și 41 nu suprimă acest act, ci are o autoritate de lucru judecat numai între părțile din litigiu concret dedus în fața judecătorului național.

5. Procedura recursului în interpretare.

Conform articolului 20 din Protocolul asupra Statutului Curții de Justiție a C.E.E. și a articolului 21 din Protocolul asupra Statutului Curții de Justiție a C.E.E.A., judecătorul național, care deschide un recurs în interpretare suspendă procesul pendinte și comunică hotărârea sa Curții, care o notifică, prin grefier, părților în cauză, statelor membre și Comisiei, precum și Consiliului, dacă actul în discuție emană de la acesta.

În termen de două luni de la comunicare, părțile, statele membre, Comisia și, dacă a fost anunțat, Consiliul au dreptul să depună memorii sau observații scrise. După depunerea acestuia se urmează procedura obișnuită prevăzută în articolul 64 și următoarele din Regulamentul de procedură.

D. Recursul în plină jurisdicție.

Spre deosebire de recursurile mai sus prezentate, care permit Curții ori să anuleze actul atacat, ori să oblige instituția comunitară inactivă să pună capăt abstențiunii, contrare prevederilor Tratatelor, sau să interpreteze o normă sau un act comunitar, recursul în plină jurisdicție dă posibilitatea instanței de la Luxemburg să aprecieze toate elementele de fapt și de drept ale cauzei deduse în fața sa, modificând acea hotărâre a instituției comunitare ce a fost pusă în discuție, în sensul de a stabili o altă soluție obligatorie pentru părți.

Cele mai frecvente astfel de recursuri sunt:

Recursul în responsabilitate.

Intervine deoarece fiecare din cele 3 Comunități europene, având, în temeiul Tratatelor institutive, personalitate juridică, pot produce, prin activitatea pe care o desfășoară în această calitate, pagube care trebuie reparate, antrenându-le astfel, răspunderea civilă.

Curtea se comportă ca orice tribunal arbitral instituționalizat.

Pot apărea litigii și între Comunități și agenții lor.

Sediul materiei este dat de articolul 42 din tratatul C.E.C.A., articolele 179 și 181 din Tratatul C.E.E., articolul 153 din Tratatul C.E.E.A. și articolul 91 din Statutul funcționarilor C.E.E. și C.E.E.A..

Recursul în constatarea neîndeplinirii de către state a obligațiilor decurgând din Tratatele institutive.

Prin semnarea Tratatelor de la Paris și Roma, se conferă executivelor comunitare, Înalta Autoritate (C.E.C.A.) și Comisiile (C.E.E. și C.E.E.A.), misiunea de a veghea la aplicarea Tratatelor, în virtutea căreia instituțiile de mai sus trebuie să urmărească modul și măsura în care statele semnatare își îndeplinesc obligațiile ce decurg din actele institutive al celor 3 Comunități.

Potrivit acestor competențe, instituția executivă are posibilitate să constate, pe cale de decizie, că un stat membru mu și-a îndeplinit o obligație din Tratatele comunitare, decizie ce poate fi atacată, de către acest stat, în fața Curții, care, în urma unui contencios în plină jurisdicție, urmează să se pronunțe asupra măsurilor hotărâte de instituția executivă, confirmându-le, modificându-le sau anulându-le.

Sediul materiei îl reprezintă Tratatul de la Paris articolul 88, Tratatul C.E.E. articolele 163-171 și Tratatul C.E.E.A. articolele 141-143.

Recursul împotriva sancțiunilor.

Organizarea constrângerii, altfel spus a aplicării sancțiunilor menite să asigure executare forțată a regulilor comunitare, cunoaște, în economia Tratatelor de la Paris și Roma, o distincte clară, după cum sancțiunea urmează a fi suportată de către statele membre sau de persoanele fizice sau juridice.

În ceea ce privește recursul împotriva sancțiunilor aplicate statelor membre, reglementare o găsim în Tratatul de la Paris, la articolul 88 alineat 3 și 4.

Recursul împotriva sancțiunilor date particularilor își găsește reglementarea în Tratatul C.E.C.A., articolele 36, 44 și 92; Tratatul C.E.E., articolul 172; Tratatul C.E.E.A., articolele 83 și 144 b.

De remarcate este faptul că și această categorie de recursuri argumentează, într-o anumită măsură, caracterul supranațional al Curții, deoarece resortisanți ai statelor membre pot ataca, în fața instanței, măsuri dictate, uneori, de instituția care reprezintă voința acelor state, respectiv Consiliul. Pe de altă parte, acești resortisanți sunt siliți să respecte „măsurile dictate împotriva lor de o instituție situată deasupra statelor (Comisia) și fără prealabila consultare a acestor state”1.

CAPITOLU III -TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANȚĂ

Secțiunea I -Necesitatea înființării

Datorită faptului că numărul acțiunilor introduse la Curtea de Justiție a crescut permanent de la înființarea ei, durata procedurilor s-a prelungit, în consecință cu efectele negative asupra celerității rezolvării solicitărilor statelor pentru interpretarea uniformă a dreptului comunitar și în clarificarea acțiunilor și pozițiilor părților justițiabile. Această situație, ca și considerentele perfectării protecției juridice a intereselor părților și a menținerii calității supravegherii judecătorești în ordinea juridică stabilită în domeniul comunitar, așa încât să se permită Curții de Justiție să-și exercite cu responsabilitate și exigență sporită sarcina sa fundamentală de interpretare a dreptului comunitar, au constituit temeiurile pentru crearea unei noi instanțe comunitare -Curtea de Primă Instanță1.

Inițial, propunerile pentru înființarea celei de a doua curți comunitare nu au avut sorți de izbândă din cauza controversei legate de caracterul în principal judiciar sau în principiu administrativ al acesteia2. Abia în anul 1985, prin A.U.E. articolul 11, care a introdus articolul 168 A în Tratatul C.E., s-a decis că, la crearea Curții de Justiție și după consultarea Comisiei și a Parlamentului European, Consiliul poate, acționând unanim, să constituie pe lângă Curtea de Justiție o Curte de Primă Instanță, căreia să i se transfere competențe de a examina și decide în primă instanță asupra unor categorii de acțiuni și proceduri introduse de persoanele fizice și juridice, sub rezerva unui drept de recurs la Curtea de Justiție numai privind aspectele de drept și în conformitate cu condițiile stabilite Statut. Consiliul a mai fost îndrituit să determine compunerea acelei Curți și să hotărască adaptările necesare și prevederile suplimentare la Statutul Curții de Justiție. În consecință, prin Decizia nr. 88/591 din 24 octombrie 1988 a Consiliului a fost înființată Curtea de primă instanță a Comunităților europene,1 acordându-i-se competențe determinate.

Secțiunea II -Compunere, organizare și funcționare

Curtea de Primă Instanță, potrivit articolului 48 din Statutul Curții de Justiție, este compusă în prezent din 15 judecători, având în vedere că, în virtutea articolului 224 C.E., numărul judecătorilor trebuie să fie fixat prin acest Statut și că trebuie să fie desemnat cel puțin câte un judecător de fiecare stat membru, care vor exercita în mod obișnuit aceste funcții potrivit regulilor procedurale. Înseamnă că numărul judecătorilor acestei instanțe poate să fie superior celui al statelor membre. Această diferențiere față de Curte de Justiție a fost legitimată de dreptul pozitiv în virtutea specificității rolului Curții de Primă Instanță și trebuie să fie analizată, așa cum s-a arătat în literatura juridică de specialitate,2 ca o măsură de însoțire care permite acestei Curți să facă față creșterii sarcinilor sale, precum cele ce privesc recursurile la deciziile camerelor jurisdicționale, acțiunile directe sau trimiterile pentru hotărâri preliminare ce îi vor fi încredințate; va fi, însă, necesar ca în cazul fiecărei noi aderări Statutul Curții să fie revizuit. Ea se organizează în Camere de 3-5 judecători sau într-o Mare Cameră în cazurile și în condițiile precizate în Regulile de procedură.

Condițiile care trebuie să fie îndeplinite în vederea numirii ca judecător la această instanță sunt, se pare, mai puțin stricte față de cele prevăzute pentru numirea la Curtea de Justiție. Una dintre aceste condiții -aceea privind independența persoanelor eligibile să fie mai presus de orice îndoială, este comună pentru cele două instanțe. În cazul celeilalte condiții -aceea privind competențe și calificările pretinse, este necesar numai ca persoana în cauză să posede capacitatea cerută pentru numirea în înalte funcții jurisdicționale.

Modalitățile de numire a judecătorilor și a președintelui, durata mandatului, alte reguli privind alte categorii de personal al Curții, ca și privind organizarea instanței sunt identice sau nu diferă prea mult de cele existente în cazul Curții de Justiție. Mai evidente ar fi unele diferențieri în statutul avocatului general a cărui numire, în ce privește Curtea de Primă Instanță este obligatorie dacă se judecă în plen, iar dacă se judecă în Camere, acestea pot să fie asistate de avocatul general numai dacă se apreciază că dificultatea cauzei ori complexitatea ei face necesar acest lucru, decizia în acest sens fiind luată de plenul Curții la cererea Camerei. În toate aceste situații un judecător al Curții de Primă Instanță acționează ca avocat general numai ad-hoc, urmând ca el să nu poată participa la judecarea cauzei respective, fără a putea să fie împiedicat, totuși, să participe la soluționarea altor cauze.

Secțiunea III -Competența Curții de Primă Instanță

Așa cum s-a arătat, prin Decizia nr. 88/591 din 24 octombrie 1988 s-au acordat competențe determinate Curții de Primă Instanță. În fapt, chiar în Preambulul acestei decizii se prefigurează competența materială a Curții ca fiind o competență de atribuție. Totuși, numai ca titlu enunțiativ s-au prevăzut aici cazuri de competența Curții -categorii de acțiuni și proceduri care frecvent necesită o examinare de fapte complexe: acțiuni și proceduri introduse de funcționarii Comunităților și, în măsura în care este în cauză Tratatul C.E.C.O., de către întreprinderi și asociații în materii privind impozite și taxe, producția, prețurile, acordurile, deciziile ori practicile restrictive și concentrările, și, cât privește Tratatul C.E., de către persoanele fizice și juridice în materie de concurență.

Inițial, Curtea de Justiție, în exercitarea dreptului conferit de Tratatul C.E. de a putea să ceară înființarea unei Curți de Primă Instanță, a propus ca toate cazurile privind personalul și toate acțiunile împotriva unei instituții comunitare, conform articolelor 173 și 175 C.E., introduse de către o persoană cu privire la concurență, antidumping și oțel să fie transferate noii Curții, dar, prin decizia menționată s-au reținut în competența acesteia:

– litigiile între Comunități și funcționarii săi, avute în vedere la articolul 179 C.E. și la articolul 152 EURATOM;

– acțiunile introduse contra Comisiei, potrivit articolului 33 alineat 2 și articolul 35 C.E.C.O., de către întreprinderi și asociații de întreprinderi avute în vedere la articolul 47 C.E.C.O. și care privesc acte individuale relative la aplicarea articolului 50, 57-66 C.E.C.O.;

– acțiunile introduse contra unei instituții comunitare de către o persoană fizică sau juridică, potrivit articolului 173 alineat 2 C.E., privind o decizie adresată acestor persoane ori o decizie, care, deși adresată altei persoane, le privește direct și individual în sensul că o instituție a Comunității nu a adresat acelei persoane un act, altul decât o recomandare sau un aviz în legătură cu aplicarea regulilor de concurență aplicabile întreprinderilor1.

Prin modificările aduse articolului 168 A de TMs nu s-a mai reținut necompetența Curții de Primă Instanță decât în cazul trimiterilor pentru hotărâri preliminare conform articolului 177, iar stabilirea categoriilor de acțiuni ce au putut fi soluționate de această Curte, potrivit articolului 168 A paragraf 2, a fost încredințată Consiliului, statuând în unanimitate la cererea Curții de Justiție, după consultarea Parlamentului și a Comisiei. Cu aceeași procedură Consiliul a stabilit și compoziția Curții de Primă Instanță și a urmat să hotărască adaptările și dispozițiile complementare necesare în Statutul Curții de Justiție.

Așadar, categoriile de acțiuni, care inițial, au fost de competența Curții de Justiție și au fost transferate Curții de Primă Instanță prin Decizia nr. 93/350 din 8 iunie 1993, au fost cele prevăzute la articolul 40 alineat 1și 2, precum și la articolul 146 alineat 4 EURATOM, și articolul 148 alineat 3 EURATOM.

Într-o nouă redactare a articolului 3 litera c din Decizia nr. 88/591 nu s-a mai adus o limitare a acțiunilor, care au putu fi introduse conform textelor legale, numai la implementarea regulilor de concurență aplicabile întreprinderilor, de unde a rezultat că sfera acțiunilor s-a circumscris diverselor domenii în care poate fi implicată o conduită pretins prejudiciabilă, inclusiv din partea instituțiilor comunitare.

Secțiunea IV -Procedura în fața Curții de Primă Instanță

Procedura în fața Tribunalului de Primă Instanță cuprinde două faze succesive: o fază scrisă și o fază orală. În principiu, regulile care cârmuiesc această procedură sunt similare celor de la recursurile directe în fața Curții de Justiție. Cu toate acestea, structura și competențele specifice Tribunalului au făcut să apară o serie de adaptări ale acestei proceduri.

CAPITOLU IV -REFORMA INSTANȚELOR JURISDICȚIONALE

Secțiunea I -Reforma propusă de Tratatul de la Amsterdam

Reformele realizate prin acest Tratat au fost modeste, dacă ne referim la acțiunea acesteia asupra pilierului comunitar al Tratatului de la Maastricht, dar importante dacă ne referim la acțiunea a asupra acquis-ului Schengen comunitarizat.

În privința pilierului comunitar clasic, CIG 1996 nu a reușit stabilirea unor criterii referitoare la compoziția Curții de Justiție în cazul unei Uniuni Europene extinse, menținându-se regula numărului fix de judecători, dar și dubiile referitoare la existența unei jurisprudențe coerente. Ne referim la faptul că, într-o Europă de 27-30 de membri, menținerea actualelor scheme ar putea transforma Curtea de Justiție într-o „Adunarea deliberativă” fără o adevărată doctrină juridică.

Dacă este adevărat că nu s-au făcut progrese în privința competențelor Curții de Justiție, după Amsterdam a apărut ca o realizare chiar și simpla menținere a celor existente, datorită statelor membre ce doreau reducerea competențelor acesteia la cele de caracter strict constituțional, adică de limitare a competențelor dintre Uniune și statele membre, și, deci, eliminarea majorității căilor procesuale existente.

Cele două reforme adoptate în final erau limitate ca efecte din diferite motive. Astfel:

– prima reformă se referă la articolul 230 TCE și extindea legitimitatea activă a Curții de Justiție în scopul salvgardării prerogativelor acesteia;

– cealaltă, se referea la dreptul acesteia de a judeca instituțiile comunitare în cazul constatării unor violării a drepturilor fundamentale.

Deși acquis-ul Schengen a fost comunitarizat devenind, aproape în totalitate, parte a Tratatului (politica de vize, imigrarea și alte politici referitoare la trecerea liberă a frontierelor), nu a fost menținută uniformitatea competențelor Curții de Justiție. De pildă, competența acesteia dispărea dacă se considera că respectiva chestiune afecta menținerea ordinii publice sau a securității interne, caz în care Curtea de Justiție rămânea doar cu „competențe consultative”:

Practic, prin modificarea articolului L (noul articol 46) al TUE, putem spune că cele cinci sectoare în care se atribuie competențe Curții de Justiție sunt:

– Dispozițiile prin care se modifică Tratatele constitutive;

– Dispozițiile Titlului VI referitoare la cooperarea polițienească și judiciară în teme penale;

– Dispozițiile Titlului VI bis asupra cooperării întărite;

– Paragraful 2 al articolului F (noul articol 6) asupra respectării drepturilor omului;

-Articolele L și S (noile articole 46-53).

Secțiunea II -Reforma propusă de Tratatul de la Nisa

Curtea se confruntă, de asemenea, cu problema numărului de membri. Perspectiva de a ajunge la 70 de magistrați impunea o reflecție profundă asupra consecințelor unei asemenea evoluții. Recunoscând importanța reprezentării diferitelor sisteme juridice naționale, există temerea că o creștere exagerată a numărului de magistrați putea de ce la „trecerea graniței” peste care luarea unei decizii depindea de o „adunare deliberativă”. Există, de asemenea, intenția de a putea fi prelungit mandatul magistraților fără obligativitatea de a-i înlocui periodic, în scopul întăririi independenței acestora.

Tratatul de la Nisa cuprindea o sumedenie de modificări ale articolelor ce se referă la Curtea de Justiție și la cea de Primă Instanță:

Articolul 220 TCE

Curtea de Justiție și cea de Primă Instanță asigură, în limitele competențelor, respectarea dreptului așa cum este acesta interpretat și aplicat de prezentul tratat.

Curții de Primă Instanță i se pot adăuga complete, în condițiile prevăzute la articolul 225 bis, pentru exercitarea, în anumite domenii specifice, a competențelor juridice prevăzute în acest tratat.

Articolul 221 TCE

Curtea de Justiție este formată dintr-un judecător/stat membru.

Curtea de Justiție lucrează în instanțe sau complete, în conformitate cu regulile prevăzute în acest sens prin Statutul Curții de Justiție.

Atunci când Statutul o prevede, Curtea de Justiție poate, de asemenea, să lucreze în plen.

Articolul 222 TCE

Curtea de Justiție este asistată de 8 avocați generali. Dacă Curtea de Justiție o solicită, Consiliul, prin unanimitate, poate mări numărul de avocați generali.

Avocatul general are rolul de a prezenta public, cu toată independența și imparțialitatea, concluzii motivate asupra problemelor care reclamă intervenția sa.

Articolul 223 TCE

Judecătorii și avocații generali, aleși dintre personalități oferind toate garanțiile de independență, și care reunesc condițiile profesionale cerute, sunt numiți de comun acord de către guvernele statelor membre, pentru 6 ani.

Reînnoirea parțială a judecătorilor și avocaților generali se face la fiecare 3 ani, în condițiile prevăzute de Statutul Curții de Justiție.

Judecătorii desemnează dintre ei, pentru 3 ani, pe Președintele Curții de Justiție. Mandatul președintelui poate fi reînnoit.

Judecătorii și avocații generali pot fi numiți din nou la terminarea mandatului.

Curtea de Justiție stabilește Regulamentul său de Procedură. Acest Regulament este supus aprobării Consiliului prin majoritate calificată.

Articolul 224 TCE

Curtea de Primă Instanță are cel puțin un judecător/țară membră. Numărul acestora este stabilit prin Statutul Curții de Justiție. Statutul poate prevedea asistarea Curții de către un avocat general.

Membrii Curții de Primă Instanță, aleși dintre personalități oferind toate garanțiile de independență și reunind condițiile profesionale cerute, sunt numiți de comun acord de către guvernele statelor membre, pentru 6 ani.

O reînnoire parțială se realizează la fiecare 3 ani, în condițiile prevăzute de Statutul Curții de Justiție.

Judecătorii desemnează dintre ei, pentru 3 ani, pe Președintele Curții de Primă Instanță. Mandatul acestuia poate fi reînnoit.

Membrii Curții de Primă Instanță pot fi numiți din nou la terminarea mandatului.

Curtea de Primă Instanță stabilește, alături de Curtea de Justiție și prin acord cu aceasta, Regulamentul său de Procedură. Acest Regulament este supus aprobării Consiliului prin majoritate calificată.

Articolul 225 TCE

Curtea de Primă Instanță are competențe asupra chestiunilor prevăzute la articolele 230,232,235, 236 și 238, cu excepția celor ce revin Curții de Justiție. Prin Statut se pot atribui Curții de Primă Instanță competențe și în legătură cu alte articole. Are, de asemenea, competențe în raport cu articolul 225 bis și 234.

Declarația înscrisă în Actul Final referitoare la articolul 225 TCE

Conferința invită Curtea de Justiție și Comisia să procedeze în cel mai scurt timp la examinarea de ansamblu a repartizării competențelor între Curtea de Justiție și Curtea de Primă Instanță, în particular, în ceea ce privește recursul direct și să prezinte propuneri adecvate în vederea examinării acesteia de către instanțele competente.

Declarația înscrisă în Actul Final al Conferinței referitoare la articolul 225, paragraful 2 și 3 TCE

Conferința estimează că dispozițiile esențiale ale procedurii de reexaminare prevăzute în articolul 225, paragraful 2 și 3, trebuie definite prin Statutul Curții de Justiție. Aceste dispoziții ar trebui în particular să precizeze:

– rolul părților în fața Curții de Justiție, astfel încât să se asigure protejarea drepturilor acestora;

– efectul procedurii de reexaminare asupra caracterului executoriu al deciziilor Curții de Primă Instanță;

– efectul deciziilor Curții de Justiție asupra litigiilor dintre părți.

Declarația înscrisă în Actul Final al Conferinței referitoare la articolul 225, paragraf 2 și 3 TCE

Conferința estimează că, până la adoptarea dispozițiilor statutare necesare aplicării articolului 225, paragraf 2 și 3, Consiliul va trebui să pună în aplicare o procedură care să garanteze că funcționarea corectă acestor dispoziții va face obiectul unei reevaluări cel mai târziu la 3 ani de la intrarea lor în vigoare.

Articolul 225 bis TCE

Consiliul, prin unanimitate, în baza unei propuneri a Comisiei, și după consultarea Parlamentului European și a Curții, sau în baza unei cereri a Curții de Justiție și după consultarea Parlamentului European și a Comisiei, poate crea instanțe însărcinate să analizeze unele categorii de recursuri formulate în sectoare specifice.

Decizia referitoare la crearea unei instanțe stabilește și reguli referitoare la compoziția acesteia și competențele sale.

Membrii instanței sunt aleși dintre persoane care oferă toate garanțiile de independență și posedă calitățile profesionale cerute pentru exercitarea respectivei funcții juridice. Sunt numiți de către Consiliu prin unanimitate.

Instanțele stabilesc regulile lor de procedură de comun acord cu Curtea de Justiție. Regulamentul este supus aprobării Consiliului prin majoritate calificată.

Declarația înscrisă în Actul Final al Conferinței referitoare la articolul 225 bis TCE

Conferința cere Curții de Justiție și Comisiei să pregătească, în cel mai scurt timp posibil, un proiect de decizie pentru crearea unei instanțe competente în cazul litigiilor dintre Comunitate și agenții săi.

Articolul 230 TCE

Curtea de Justiție controlează legalitatea actelor adoptate de către Parlamentul European și Consiliu, Consiliu, Comisie și B.C.E. altele decât recomandările și avizele, și actele Parlamentului European destinate a produce efecte juridice față de terți.

În acest sens, Curtea este competentă să se pronunțe asupra recursurilor pentru incompetență, vicii substanțiale de formă, violări ale prezentului Tratat sau ale oricăror norme juridice referitoare la aplicarea sa, formulate de către un stat membru, Parlamentul European, Consiliu sau Comisie.

Curtea de Justiție va fi competentă să se pronunțe asupra recursurilor formulate de către Curtea de Conturi și B.C.E. în scopul salvgardării prerogativelor acestora.

Următoarele două paragrafe preiau textul articolului 230 TCE-Amsterdam.

Secțiunea III -Reforma propusă de Constituția Europeană

Consiliul European, întrunit la Laeken, în Belgia, la 14 și 15 decembrie 2001, constatând că Uniunea Europeană a ajuns într-un punct hotărâtor al existenței sale, a convocat Convenția europeană privind viitorul Europei.

Convenția a fost însărcinată cu formularea de propuneri pe trei teme: apropierea cetățenilor de proiectul european și de instituțiile europene; structurarea vieții politice și a spațiului politic european într-o Europă extinsă; transformarea Uniunii într-un factor de stabilitate și un punct de referință în noua ordine mondială.

Convenția a identificat răspunsuri la întrebările formulate în Declarația de la Laeken:

– propune o mai bună repartizare a competențelor Uniunii și ale statelor membre;

– recomandă fuziunea tratatelor și atribuirea de personalitate juridică Uniunii;

– stabilește o simplificare a instrumentelor de acțiune ale Uniunii;

– propune măsuri pentru creșterea democrației, a transparenței și a eficacității Uniunii Europene, prin dezvoltarea contribuției parlamentelor naționale la legitimitatea proiectului european, prin simplificarea procesului decizional și prin redarea cât mai transparentă și mai inteligibilă a funcționării instituțiilor europene;

– stabilește măsuri necesare pentru îmbunătățirea structurii și întărirea rolului fiecăruia din cele trei instituții ale Uniunii, ținând cont, în special, de consecințele extinderii.

În Declarația de la Laeken s-a lansat întrebarea dacă simplificarea și reorganizarea tratatelor nu ar trebui să deschidă calea adoptării unui text constituțional. Lucrările Convenției au culminat cu elaborarea unui proiect de Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa, text ce a obținut un consens larg în cadrul sesiunii plenare din 13 iunie 2003.

Constituția noastră… se numește democrație pentru că puterea nu se găsește în mâinile unei minorități, ci în mâinile majorității… (Tucidide II, 37).

Conștienți că Europa este un continent purtător de civilizație; că locuitorii săi, veniți în valuri succesive de la începuturile umanității, au dezvoltat aici în mod progresiv valorile care stau la baza umanismului: egalitatea oamenilor, libertatea, respectarea națiunii;

Inspirându-se din moștenirea culturală, religioasă și umanistă a Europei, ale cărei valori, prezente și astăzi în patrimoniul său, au ancorat în viața societății rolul central al omului și drepturile lui inviolabile și inalienabile, precum și respectarea dreptului;

Convinși că Europa reunită de acum încolo intenționează să continue pe această traiectorie de civilizație, de progres și de prosperitate, pentru binele tuturor locuitorilor săi, inclusiv cei mai fragili și mai defavorizați, că dorește să rămână un continent deschis către cultură, cunoaștere și progres social; și că dorește să aprofundeze caracterul democratic și transparent al vieții sale publice și să acționeze în favoarea păcii, justiției și solidarității în lume;

Încredințați că popoarele Europei, continuând să fie mândre de identitatea și de istoria lor națională, sunt decise să depășească vechile dezbinări și, din ce în ce mai unite, să-și făurească un destin comun;

Siguri că, „unită în diversitate”, Europa le oferă cele mai bune șanse de a continua, cu respectarea drepturilor fiecăruia și cu conștiința răspunderii față de generațiile viitoare ale planetei, marea aventură care-și găsește aici un spațiu privilegiat de speranță umană;

Recunoscători membrilor Convenției Europene pentru contribuția lor la elaborarea prezentei Constituții în numele cetățenilor și al statelor Europei, (care, după ce au făcut schimb de depline puteri, recunoscute ca fiind sub formă valabilă și în forma cuvenită, convin cu privire la dispozițiile care urmează:)

În ceea ce privește modificările referitoare la instanțele jurisdicționale propuse de Proiectul pentru constituirea unei Constituții Europene menționăm următoarele:

Dispozițiile referitoare la instanțele jurisdicționale sun cuprinse în Titlul VI „Funcționarea Uniunii”; Capitolul I „dispoziții instituționale”, Secțiunea I „Instituțiile”, Subsecțiunea 5 „Curtea de Justiție”.

Articolul III-258

Curtea de Justiție Europeană deliberează în camere, în marea cameră sau în plen, în conformitate cu statutul Curții de Justiție.

Articolul III-259

Curtea Europeană de Justiție este asistată de opt avocați generali. La cererea Curții Europene de Justiție, Consiliul de miniștri, hotărând în unanimitate, poate adopta o decizie europeană pentru a mări numărul de avocați generali.

Avocatul general are rolul de a prezenta public, cu deplină imparțialitate și independență, concluziile motivate în cauzele în care conform statutului Curții de Justiție, necesită intervenția sa.

Articolul III-260

Judecătorii și avocații generali ai Curții Europene de Justiție, aleși dintre personalități care prezintă garanții de independență și care îndeplinesc condițiile cerute de cele mai înalte funcții judiciare în țările din care provin, sau care sunt jurisconsulți cu competență recunoscută, sunt numiți de comun acord de către guvernele statelor membre, după consultarea comitetului prevăzut în articolul III-262.

Din trei în trei ani are loc o reînnoire parțială a judecătorilor și avocaților generali, în condițiile prevăzute prin statutul Curții de Justiție.

Judecătorii desemnează președintele Curții Europene de Justiție, din rândul lor, pe o perioadă de trei ani. Mandatul acestuia poate fi reînnoit.

Curtea Europeană de Justiție își adoptă regulamentul de procedură. Acest regulament este supus aprobării Consiliului de Miniștri.

Articolul III-261

Numărul de judecători ai Tribunalului de Mare Instanță este stabilit prin statutul Curții de Justiție. Statutul poate prevedea ca Tribunalul să fie asistat de avocați generali.

Membrii Tribunalului de Mare Instanță sunt aleși dintre persoanele care oferă toate garanțiile de independență și îndeplinesc condițiile cerute pentru exercitarea înaltelor funcții jurisdicționale. Aceștia sunt numiți de comun acord de către guvernele statelor membre, după consultarea comitetului prevăzut în articolul III-262.

O reînnoire parțială a Tribunalului de Mare Instanță are loc la fiecare trei ani. Membrii al căror mandat încetează pot fi renumiți în funcție.

Judecătorii desemnează președintele Tribunalului de Mare Instanță, din rândul lor, pe o perioadă de trei ani. Mandatul său poate fi reînnoit.

Tribunalul de Mare Instanță își adoptă regulamentul de procedură în acord cu Curtea Europeană de Justiție. Acest regulament este supus aprobării Consiliului de Miniștri.

Dacă statutul Curții de Justiție nu prevede altfel, dispozițiile Constituției referitoare la Curtea Europeană de Justiție sunt aplicabile Tribunalului de Mare Instanță.

Articolul III-262

Se instituie un comitet care emite un aviz cu privire la adecvarea candidaților la exercitarea funcțiilor de judecător și avocat general în cadrul Curții Europene de Justiție și a Tribunalului de Mare Instanță, înainte de luarea deciziei de către guvernele statelor membre, în conformitate cu dispozițiile articolelor III-260 și 261.

Comitetul este format din șapte personalități dintre foștii membrii ai Curții de Justiție și ai Tribunalului de Mare Instanță, dintre membrii instanțelor naționale supreme și din juriști cu competențe recunoscute, dintre care unul este propus de către Parlamentul European. Consiliul de Miniștri adoptă o decizie europeană care stabilește regulile de funcționare a acestui comitet, precum și o decizie europeană prin care sunt desemnați membrii comitetului. Comitetul hotărăște la inițiativa președintelui Curții Europene de Justiție.

Articolul III-263

1. Tribunalul de Mare Instanță are competența de a judeca în primă instanță acțiunile prevăzute în articolele III-270, III-272, III-275, III-277 și III-279, cu excepția celor care revin unui tribunal specializat și a celor pe care statutul îl rezervă Curții de Justiție. Statutul poate prevedea că Tribunalul de Mare Instanță este competent pentru alte categorii de acțiuni.

Hotărârile pronunțate de către Tribunalul de Mare Instanță în temeiul dispozițiilor prezentului alineat pot face obiectul unui recurs înaintat Curții Europene de Justiție, numai pe motive de drept, în condițiile și limitele prevăzute prin statutul Curții de Justiție.

2. Tribunalul de Mare Instanță are competența de a audia acțiunile introduse împotriva hotărârilor tribunalelor specializate, înființate în conformitate cu dispozițiile articolului III-264.

Hotărârile pronunțate de către Tribunalul de Mare Instanță în temeiul prezentului alineat pot face în mod excepțional obiectul unei reexaminări din partea Curții Europene de Justiție, în condițiile și limitele prevăzute prin statut, în cazul unui risc serios de atingere a unității sau coerenței dreptului Uniunii.

3. Tribunalul de Mare Instanță are competența de a audia chestiuni prejudiciale care corespund, în temeiul articolului III-274, unor domenii specifice stabilite prin statutul Curții de Justiție.

În cazul în care consideră că respectiva cauză necesită o decizie care poate afecta unitatea sau coerența dreptului Uniunii, Tribunalul de Mare Instanță poate trimite cauza înaintea Curții Europene de Justiție pentru ca aceasta să hotărască.

Deciziile Tribunalului de Mare Instanță asupra chestiunilor prejudiciale pot face în mod excepțional obiectul unei reexaminări de către Curtea Europeană de Justiție, în condițiile și limitele prevăzute prin statut, în cazul în care există un risc serios de atingere a unității sau coerenței dreptului Uniunii.

Articolul III-264

1. Printr-o lege europeană se pot înființa tribunale speciale pe lângă Tribunalul de Mare Instanță, care să aibă competența de a judeca în primă instanță anumite categorii de acțiuni în domenii specifice. Legea europeană este adoptată fie la propunerea Comisiei și după consultarea Curții de Justiție, fie la cererea Curții de Justiție și după consultarea Comisiei.

2. Legea europeană privind înființarea unui tribunal specializat stabilește și regulile referitoare la componența acestui tribunal și precizează domeniul competențelor care îi sunt conferite.

3. Deciziile tribunalelor specializate pot face obiectul unui recurs limitat la chestiuni de drept sau, dacă se prevede prin legea europeană de creare a unui tribunal specializat, la un apel pe chestiuni de fapt, în fața Tribunalului de Mare Instanță.

4. Membrii tribunalelor specializate sunt aleși dintre persoanele care oferă toate garanțiile și care îndeplinesc condițiile cerute pentru exercitarea funcțiilor jurisdicționale. Aceștia sunt aleși de către Consiliul de Miniștri, care hotărăște în unanimitate.

5. Tribunalele specializate își adoptă regulamentul de procedură în acord cu Curtea de Justiție. Acest regulament este înaintat Consiliului de Miniștri spre aprobare.

6. Dacă legea europeană privind crearea unui tribunal specializat nu dispune altfel, Constituției referitoare la Curtea de Justiție și dispozițiile din statutul Curții de Justiție se aplică și tribunalelor specializate.

Articolul III-265

În cazul în care consideră că un stat membru nu și-a îndeplinit una din obligațiile care îi revin în temeiul Constituției, Comisia emite un aviz motivat, după ce i-a acordat statului respectiv posibilitatea să își prezinte observațiile.

Dacă statul în cauză nu se conformează în termenul stabilit de Comisie, aceasta poate sesiza Curtea de Justiție.

Articolul III-266

Fiecare dintre statele membre poate sesiza Curtea de Justiție în cazul în care consideră că un alt stat membru nu și-a îndeplinit una din obligațiile care îi revin în temeiul Constituției.

Înainte ca un stat membru să introducă împotriva altui stat membru o acțiune întemeiată pe o pretinsă încălcare a obligațiilor care îi revin în temeiul Constituției, acesta trebuie să sesizeze Comisia.

Comisia emite un aviz motivat după ce a dat posibilitatea statelor interesate să își prezinte în contradictoriu observațiile scrise și orale.

Dacă Comisia nu a emis avizul în termen de trei luni de la introducerea cererii, absența avizului nu împiedică sesizarea Curții de Justiție.

Articolul III-267

1. Dacă Curtea de Justiție constată că un stat membru nu și-a îndeplinit una din obligațiile care îi revin în temeiul Constituției, acest stat trebuie să ia măsurile necesare pentru executarea hotărârii Curții de Justiție.

2. În cazul în care consideră că statul membru respectiv nu a luat măsurile impuse de executarea hotărârii Curții de Justiție, Comisia poate sesiza Curtea de Justiție, după ce a dat posibilitatea statului respectiv să își prezinte observațiile. Comisia indică suma forfetară sau penalitatea pe care statul membru respectiv trebuie să o plătească, în condițiile date.

În cazul în care statul membru respectiv nu s-a conformat hotărârii sale, Curtea de Justiție poate să-i impună plata unei sume forfetare sau a unei penalități.

Această procedură nu aduce atingere dispozițiilor articolului III-266.

3. Atunci când sesizează Curtea de Justiție printr-o acțiune în temeiul articolului III-265 considerând că statul respectiv nu și-a îndeplinit obligația de a comunica măsurile de transpunere ale legii-cadru europene, Comisia poate cere Curții de Justiție, în cazul în care consideră necesar, aplicarea, prin aceeași acțiune, a unei sume forfetare sau penalități, în cazul în care constată o încălcare. Dacă Curtea de Justiție dă câștig de cauză cererii Comisiei, plata de mai sus se face în temeiul stabilit de Curtea de Justiție prin hotărârea sa.

Articolul III-268

Legile europene sau regulamentele europene ale Consiliului de Miniștri pot să atribuie Curții de Justiție o competență deplina jurisdicție în ceea ce privește sancțiunile prevăzute.

Articolul III-269

Fără să aducă atingere celorlalte dispoziții ale Constituției, legea europeană poate atribui Curții de Justiție, în măsura pe care o stabilește, competența de a hotărî în privința litigiilor referitoare la aplicarea actelor adoptate pe baza Constituției care creează titluri europene de proprietate intelectuală.

Articolul III-270

1. Curtea de Justiție controlează legalitatea legilor și a legilor-cadru europene, a actelor Consiliului de Miniștri, ale Comisiei și ale Băncii Centrale Europene, altele decât recomandările și avizele, și a actelor Parlamentului European destinate să producă efecte juridice față de terți. Curtea de Justiție controlează de asemenea legalitatea actelor organismelor sau agențiilor Uniunii destinate să producă efecte juridice față de terți.

2. În acest scop, Curtea de Justiție are competența de a se pronunța în acțiunile privind incompetența, încălcarea formelor procedurale, încălcarea Constituției sau a oricăror norme de drept privind aplicarea acesteia sau privind deturnarea de putere, formulate de către unul din statele membre, Parlamentul European, Consiliul de Miniștri sau Comisie.

3. Curtea de Justiție are competența, în aceleași condiții, de a se pronunța în privința acțiunilor formulate de către Curtea de Conturi, Banca Centrală Europeană și Comitetul Regiunilor, în scopul protejării prerogativelor acestora.

4. Orice persoană fizică sau juridică pot formula, în aceleași condiții, o acțiune împotriva actelor care i se adresează sau care o privesc direct și individual, precum și împotriva actelor de reglementare care o privesc direct și care nu presupun măsuri de executare.

5. Actele de înființare a organismelor și agențiilor Uniunii pot prevedea condiții și modalități specifice privind acțiunile introduse de către persoanele fizice sau juridice împotriva actelor acestor organisme și agenții, destinate să producă efecte juridice.

6. Acțiunile prevăzute în prezentul articol trebuie formulate în termen de două luni, după caz, de la publicarea actului, de la notificarea reclamantului sau, în lipsă, din ziua în care acesta a luat cunoștință.

Articolul III-271

Dacă acțiunea este întemeiată, Curtea de Justiție declară actul contestat nul și neavenit.

Cu toate acestea, Curtea de Justiție indică, în cazul în care consideră că este necesar, care sunt efectele actului anulat care trebuie considerate ca fiind definitive.

Articolul III-272

Dacă, prin încălcarea Constituției, Parlamentul European, Consiliul de Miniștri, Comisia sau Banca Centrală Europeană se abțin să ia o hotărâre, statele membre și celelalte instituții ale Uniunii pot sesiza Curtea de Justiție pentru a constata această încălcare. Această dispoziție se aplică, în aceleași condiții, organismelor și agențiilor Uniunii care se abțin să ia o hotărâre.

Această acțiune este admisibilă numai dacă instituția, organismul sau agenția în cauză a fost solicitată în prealabil să acționeze. Dacă, la expirarea unui termen de două luni de la data acestei invitații, instituția, agenția sau organismul nu a luat poziție, acțiunea poate fi formulată într-un nou termen de două luni.

Orice persoană fizică sau juridică poate sesiza Curtea de Justiție în condițiile stabilite în paragrafele precedente pentru a face o plângere împotriva unei instituții, agenții sau organism al Uniunii, care a omis să-i adreseze un act, altul decât o recomandare sau un aviz.

Articolul III-273

Instituția sau instituțiile, organismul sau agenția de la care emană actul anulat sau a cărui abținere a fost declarată contrară Constituției trebuie să ia măsurile necesare pentru executarea hotărârii Curții de Justiție.

Această obligație nu aduce atingere celei care poate rezulta din aplicarea articolului III-337 paragraful 2.

Articolul III-274

Curtea de Justiția are competența de a hotărî, cu titlu prejudicial asupra:

a) interpretării Constituției;

b) valabilității și interpretării actelor adoptate de instituțiile Uniunii.

Când se ridică o asemenea chestiune în fața unei instanțe dintr-un stat membru, în cazul în care consideră că pentru a se pronunța o hotărâre este necesară o decizie în privința acestei chestiuni, această instanță poate cere Curții de Justiție să pronunțe o hotărâre.

Când se ridică o asemenea chestiune într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern, această instanță trebuie să sesizeze Curtea de Justiție.

Dacă se ridică o asemenea chestiune într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale referitoare la o persoană reținută, Curte de Justiție hotărăște în cel mai scurt timp posibil.

Articolul III-275

Curtea de Justiție este competentă să soluționeze litigiile care au ca obiect repararea prejudiciilor prevăzute în articolul III-337 paragraful 2.

Articolul III-276

La cererea statului membru care a făcut obiectul unei constatării a Consiliului European sau a Consiliului de Miniștri în temeiul articolului I-58, Curtea Europeană de Justiție este competentă să hotărască numai asupra prevederilor de procedură prevăzute în articolul menționat anterior. Curtea hotărăște în termen de o lună de la data acestei constatări.

Articolul III-277

Curtea de Justiție este competentă să hotărască asupra oricărui litigiu dintre Uniune și agenții săi, în limitele și condițiile stabilite prin statutul funcționarilor Uniunii și prin regimul care se aplică celorlalți agenți ai Uniunii.

Articolul III-278

Curtea de Justiție este competentă, în limitele menționate mai jos, să soluționeze litigiile referitoare la:

a) executarea obligațiilor statelor membre care rezultă din statutul Băncii Europene de Investiții. Consiliul de administrație al Băncii dispune în acest sens de atribuțiile recunoscute Comisiei în articolul III-265;

b) deliberările Consiliului Guvernatorilor Băncii Europene de Investiții. Fiecare stat membru, Comisia și Consiliul de Administrație al Băncii pot formula o acțiune în acest domeniu, în condițiile prevăzute în articolul III-270;

c) deliberările Consiliului de Administrație al Băncii Europene de Investiții. Acțiunile împotriva acestor deliberări nu pot fi formulate, în condițiile stabilite în articolul III-270 decât de către statele membre sau de Comisie și numai pentru încălcarea procedurilor prevăzute în articolul 21 alineatele 2, 5, 6 și 7 din statutul Băncii;

d) îndeplinirea de către băncile centrale naționale a obligațiilor ce rezultă din Constituție și din statutele Sistemului European de Bănci Centrale și Băncii Centrale europene. Consiliul Băncii Centrale Europene dispune în acest scop, față de băncile centrale naționale, de competențele recunoscute Comisiei în temeiul articolului III-265 față de statele membre. În cazul în care Curtea de Justiție descoperă că o bancă centrală națională a neglijat una din obligațiile care îi reveneau în temeiul Constituției, banca respectivă trebuie să adopte măsurile necesare pentru executarea hotărârii Curții de Justiție.

Articolul III-279

Curtea de Justiție este competentă să hotărască în temeiul unei clauze compromisorii dintr-un contract de drept public sau privat încheiat de Uniune sau în numele acesteia.

Articolul III-280

Curtea de Justiție este competentă să hotărască asupra oricărui diferend dintre statele membre privind obiectul Constituției, dacă acest diferend îi este prezentat în temeiul unui compromis între părți.

Articolul III-281

Sub rezerva competențelor atribuite Curții de Justiție prin Constituție, litigiile la care Uniunea este parte, nu sunt, pe acest temei, sustrase competenței jurisdicțiilor naționale.

Articolul III-282

Curtea de Justiție nu este competentă în privința articolelor I-39 și I-40 și a dispozițiilor capitolului II din Titlul V, partea III, privind politica externă și de securitate comună.

Cu toate acestea, Curtea de Justiție este competentă să se pronunțe asupra acțiunilor privind controlul legalității măsurilor restrictive împotriva persoanelor fizice sau juridice adoptate de către Consiliu de Miniștri în temeiul articolului III-193, formulate în condițiile prevăzute în articolul III-270 alineat 4.

Articolul III-283

În exercitarea competențelor sale privind dispozițiile secțiunilor 4 și 5 din capitolul IV Titlul III, privind spațiul de liberate, securitate și justiție, Curtea de Justiție nu este competentă să verifice validitatea sau proporționalitatea operațiunilor conduse de poliție sau alte servicii cu rol de aplicare al legii într-unul din statele membre, nici să hotărască asupra exercitării răspunderilor ce revin statelor membre pentru menținerea ordinii publice și salvgardarea securității interne, atunci când aceste acțiuni sunt reglementate de dreptul intern.

Articolul III-284

Statele membre se angajează să nu supună un diferend cu privire la interpretarea sau aplicarea Constituției unui alt mod de soluționare decât cele prevăzute prin acesta.

Articolul III-285

Sub rezerva expirării termenului prevăzut în articolul III-270 alineat 6, oricare dintre părți poate, cu ocazia unui litigiu care pune în cauză o lege europeană sau un regulament european al Consiliului de Miniștri, al Comisiei sau al Băncii Centrale Europene să se prevaleze de mijloacele prevăzute în articolul III-270 alineat 2, pentru a invoca înaintea Curții de Justiție inaplicabilitatea acestui act.

Articolul III-286

Acțiunile introduse înaintea Curții de Justiție nu au efect suspensiv. Cu toate acestea, Curtea de Justiție, în cazul în care consideră necesar și chiar dacă circumstanțele impun acest lucru, poate ordona suspendarea executării actului atacat.

Articolul III-287

În cauzele cu care este sesizată, Curtea de Justiție poate lua măsurile provizorii necesare.

Articolul III-288

Hotărârile Curții de Justiție au forță executorie în condițiile stabilite în articolul III-307.

Articolul III-289

Statutul Curții de Justiție este stabilit printr-un protocol.

Legea europeană poate modifica dispozițiile statutului, cu excepția Titlului I și a articolului 64. Aceasta se adoptă fie la cererea Curții de Justiție și după consultarea Comisiei, fie la propunerea Comisiei și după consultarea Curții de Justiție.

Bibliografie

Literatură română

Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Dreptul internațional contemporan, Regia autonomă „Monitorul Oficial”, București 1995.

A. Fuerea, Instituțiile Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București 2002.

Andrei Marga, Filozofia unificării europene, colecția Studii europene, bibl. Apostrof, Cluj-Napoca 1995

Andrei Popescu, Jinga Ion, Organizații europene și euroatlantice, Ed. Lumina Lex, București 2001.

Bianca Predescu, Drept instituțional comunitar, Ed. Cardinal, Craiova 1995.

Brândușa Ștefănescu, Curtea de Justiție a Comunităților Europene, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1979.

Camelia Stoica, Libera circulație a persoanelor în Uniunea Europeană, Ed. Oscar Print, București 2001.

Constanța Călinoiu, Vedinaș Verginia, Teoria funcției publice comunitare, Ed. Lumina Lex, București 1999.

Corneliu Bârsan, Drept instituțional comunitar. Note de curs.

Cornelia Lefter, Drept comunitar instituțional, Ed. Economică, București 2001.

Corina Leicu, Ioan Leicu, Instituțiile comunitare, Ed. Lumina Lex, București 1996.

Dumitru Mazilu, Integrarea europeană. Drept comunitar și instituții europene, Ed. Lumina Lex, București 2001.

Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florin Coman, Drept internațional public, Casa de Editură și Presă „Șansa” București, 1994.

Gr. Geamănu, Drept internațional public, vol. II, Ed. Didactică și pedagogică, București 1983.

G. Porfiriu, Alina Marius, Introducere în realitățile europene, Ed. Economică, București 2000.

Iordan Gh. Bărbulescu, Uniunea Europeană, Ed. Trei, 2001.

Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, Drept instituțional comunitar european, ediția I (1994), a II-a (1996), a III-a (1997), a IV-a (1999), Editura Actami, București.

Irina Zlătescu Maria, Radu C. Demetrescu, Drept instituțional comunitar, Ed. Olimp, București 1999.

Marian Mihăilă, Carmen Suciu, Dan Stan, Drept instituțional comunitar, Ed. Lumina Lex, București 2002.

Marin Voicu, Drept Comunitar – Teorie și jurisprudență, Ed. EX PONTO, Constanța 2002.

Octavian Bibere, Uniunea Europeană între real și virtual, Ed. All 1999, București.

Octavian Manolache, Drept comunitar, Ed. All, București 1999.

Roxana Munteanu, Drept european: evoluție, instituții, ordine juridică, Ed. Oscar Print București 1996.

Viorel Marcu, Drept instituțional comunitar, Ed. Nova, București 2001.

Literatură străină

A.Pepy, Les questions préjudicielles dans les traités de Paris et de Rome, în Cahiers de droit européen, Louvain, 1965.

Barav Ami, Dictionnaire juridique des Communautés européennes, Paris 1993.

Boulouis J., Droit institutionnel des Communautés européennes, Paris 4-e édition, 1994.

Boulouis J., Chevallier R. M., Grands arréts de la Cour de justice des Communautés européennes, 5-e édition, Paris 1992.

Cartou Louis, Communautés Européennes, Dalloz, 1991.

Chevallier Roger Michel, La procedure devant la Cour de joustice, în Droit des Communautés européennes.

D. Simon, Le système juridique communautaire, PUF, Paris 1997.

H. G. Schermers, The European Court of first instance, în CML Rev., nr. 4, 1988.

Joseph Gand, La comosition, l´organisation, le fonctionement et le rol de la Cour, în Droit des Communautés Européennes, Larcier, Bruxelles.

J. Tillotson, European Community Law. Text, Cases and Materials, 2-nd ed., Cavendish Publishing Limited, London, 1996.

Lecourt R., L’Europe des juges, Bruxelles, 1969.

Louis J.V., Les reglements de la C.E.E., Bruxelles, 1969.

M. Chavrier, La Cour après. Le Traité d´Amsterdam: palingénésie ou palinodies, în RMCUE, nr. 441, 2000.

M. Waelbroeck, Competition, integration and economic effciency in the E.E.C. from the point of view of the private firm, în M.L.R., vol. 82, nr. 5-6, 1984.

Nicolo Catalano, Manuel de droit des Communautés européennes, Paris, 1962.

Pescatore P., L’ordre juridique des Communautés européennes, Liège, 1975.

Simon Denys, Le systéme juridique communautaire, Ed. PUF, 1977.

Tizzano A., La Corte di Giustizia delle Comunita europee, I Naples, 1967.

Publicații de specialitate

J. Of. L. 319/1 din 25 noiembrie 1988;

J. Of. L. 136/1 din 30 mai 1991;

J. Of. L. 178 din 4 iulie 1991;

J. Of. L. 249/17 din 24 septembrie 1994;

J. Of. L. 44/61 din 28 februarie 1995;

J. Of. L. 44/64 din 28 februarie 1995;

J. Of. L. 103/1 și 3 din 19 aprilie 1997;

J. Of. L. 103/6 din 19 aprilie 1997;

J. Of. L. 114/52 din 1 mai 1999;

J. Of. L. 135/1992 din 29 mai 1999;

J. Of. L. 34/39 din 1 februarie 2000;

J. Of. L. 122/43 din 24 mai 2000;

J. Of. L. 322/1 din 19 decembrie 2000;

J. Of. L. 322/4 din 19 decembrie 2000;

J. Of. L. 119/1 din 27 aprilie 2001.

M.L.R. vol. 82 nr. 5-6 din 1984;

R.M.C.U.E. nr. 441/2000;

R.M.C.U.E. nr. 444/2001;

R.M.C.U.E. nr. 446/2001.

Dreptul nr. 12/1992.

C.M.L. Rev. nr. 4/1988.

Legislație

Tratatul de la Paris, instituind C.E.C.A. –1951 (intrat în vigoare în 1952).

Tratatele de la Roma, instituind C.E.E. și EURATOM 1957 (intrate în vigoare în 1958).

Tratatul de la Bruxelles, instituind un Consiliu unic și o Comisie unică –1965 (intrat în vigoare în 1967).

Actul unic european –1986 (intrat în vigoare în 1987).

Tratatul de la Maastricht, privind Uniunea Europeană –1992 (intrat în vigoare în 1993).

Tratatul de la Amsterdam, privind Uniunea Europeană –1997 (intrat în vigoare în 1999).

Tratatul de la Nisa, semnat în februarie 2001.

Proiectul de Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa adoptat la 13 iunie-10 iulie 2003.

Site-uri

Parlamentul European -www.europarl.eu.int/-

Consiliul Uniunii Europene -http://U.E..eu.int/-

EURO -www.europa.eu.int/euro/-

Întrebări și răspunsuri privind EURO -www.europa.eu.int/euro/quest/-

Tratatele Uniunii Europene -www.europa.eu.int/eur-lex/fr/treaites/index.html-

Tratatul de instituire a Comunității europene -www.europa.eu.int/eur-lex/fr/treaites/livre2_c.htinl-

Legislație comunitară -www.europa.eu.int/scad/-

Legislație comunitară în vigoare -www.europa.eu.int/eur-lex/fr/lif/index.html-

Legislație în pregătire -www.europa.eu.int/eur-lex/en/com/index1.html-

Jurisprudență -www.europa.eu.int/jurisp/cgi-bin/from .pl?lang en/fr-

Site-ul oficial al Uniunii Europene -www.europa.eu.int-

Centrul de informare a Comisiei Europene la București -www.infoeuropa.ro-

Ministerul Integrării Europene -www.mie.ro-