Elemente de Modernitate In Romanul Lui Liviu Rebreanu
Elemente de modernitate în romanele lui Liviu Rebreanu: teme și strategii
Cuprinsb#%l!^+a?
Introducere
1.Liviu Rebreanu și direcțiile tematice ale romanului interbelic.
1.1. Romanul rural rebrenian și distanțarea de tradiție.
1.2. Antisămănătorismul
1.3. Romanul de război și romanul citadin
1.4. Viziunea demitizantă asupra războiului
2. Direcții și tendințe în proza interbelică
2.1. Tradiționalism și modernism
2.2. Strategii moderne
Romanul citadin si romanul de război
3. Abordări ale romanului obiectiv și romanuui psihologic
3.1. Romanul obiectiv-Ion
3.2. Romanul psihologic – Pădurea spânzuraților
Concluzii
Bibliografie
b#%l!^+a?
Introducere
Pornind de la afirmația lui Liviu Rebreanu: „Pentru mine arta – zic ˮartaˮ și mă gândesc mereu numai la literatură – înseamnă creație de oameni și de viață. Astfel arta, întocmai ca și creația divină, devine cea mai minunată taină. Creând oameni vii, cu viață proprie, cu lume proprie, scriitorul se apropie de misterul eternității. Nu frumosul, o născocire omenească, interesează arta, ci pulsația vieții. Când ai reușit să închizi în cuvinte câteva clipe de viață adevărată, ai realizat o operă mai prețioasă decât toate frazele frumoase din lume. Precum nașterea, iubirea și moartea alcătuiesc enigmele cele mai legate de viața omenească, tot ele preocupă mai mult și pe scriitorul care încearcă să creeze viața. Literatura rezultată din asemenea preocupări nu va mulțumi, poate, nici pe supersteții ce savurează numai rafinăriile stilistice sau extravaganțele sentimentale, nici pe amatorii de povestiri gentile de salon. Nici n-are voie. Literatura trăiește prin ea și pentru ea însăși. Durabilitatea ei depinde numai de cantitatea de viață veritabilă ce o cuprinde.”, lucrarea b#%l!^+a?conduce cititorul prin modernismul marelui autor, prin viața satului românesc, prin viața țăranului român.
Rebreanu s-a impus în proza românească prin obiectivismul său, aducând o contribuție esențială la cunoașterea societății românești aflată la marile răscruci ale începutului de secol XX. Liviu Rebreanu a dovedit că nu curentul sămănătorismului era singura și adevărata expresie a realităților naționale. A muncit enorm pentru finisarea fiecăruia dintre romanele sale.. A fost stăpânit de patosul vieții și nu s-a lăsat copleșit de amploarea dificultăților, romanele sale fiind asemenea unor așezări trainice, armonioase și pline de frumusețea construcției, păstrând mereu vii aspectele aspre, crusta materialelor aglomerate, pătruns de o adevărată evlavie față de viața reală. Ca autor de romane sociale, scriitorul a știut să ilustreze excepțional psihologia țărănească. Un gest, un tablou, o scenă, erau suficiente pentru a declanșa în sufletul scriitorului vibrația creației.
Lucrarea este realizată pe trei capitole care aduc în atenția cititorilor aspecte din vopera lui Rebreanu, dar și posibilități de predare a operi sale.
Primul capitol tratează romanul interbelic și direcțiile acestuia, romanul rural rebrerian și distanțarea acestuia d etradiție, antisămănătorismul, războiul și viața citadină.
Capitolul doi aduce în prim plan tradiționalismul și modernismul prozei interbelice și strategiile moderne posibil de folosit în predarea acestor opere.
Capitolul 3 aduce alături de câteva exemple concrete de abordare a romanului obiectiv și psihologic și o analiză a acelor două romane: Ion și Pădurea spânzuraților.
1.Liviu Rebreanu și direcțiile tematice ale romanului interbelic.
Anii interbelici se caracterizează în literatura română printr-o remarcabilă dezvoltare a romanului care în scurt timp atinge nivelul valoric european. Romanul românesc își lărgește tematica, el cuprinzând medii sociale diferite și problematici mai bogate și mai complexe. Un an de referință pentru romanul românesc este 1920, când apare Ion a lui Liviu Rebreanu. Până la apariția acestui roman au apărut și alte romane cum sunt Ciocoii vechi și noi al lui Nicolae Filimon, Romanul comăneștenilor al lui Duliu Zamfirescu, Mara de Ion Slavici și Neamul șoimăreștilor de Mihail Sadoveanu. Ion este însă primul roman românesc comparabil cu capodoperele universale prin impresia copleșitoare de viață, pe care o degajă. b#%l!^+a?
În perioada interbelica se intensifică dezbaterile cu caracter teoretic în legatură cu romanul. Astfel Garabet Ibraileanu în studiul Creație și analiză constată existența a două principale tipuri de roman: romanul de creație, care prezintă personajele îndeosebi prin comportamentul lor și romanul de analiză care este interesat de viața interioară, de psihic. În perioada interbelica, romancierii experimenteaza tehnici multiple ale romanului modern. Astfel avem tendinta de revenire la modelele tradiționale, precum cel balzacian pe care George Călinescu îl folosește în Enigma Otiliei. El considera absolut necesar dezvoltarea romanului românesc pe linia studiului caracterului. Ca reprezentant de seamă a prozei interbelice, Liviu Rebreanu este considerat întemeietor al romanului românesc obiectiv prin publicarea romanului Ion, data publicării fiind considerată o dată istorică "în procesul de obiectivare a literaturii noastre epice" Prin Ion Rebreanu deschide calea romanului românesc modern dând o capodoperă în maniera realismului dur afirmat în literatura universală prin romanele lui Balzac, Stendhal sau Zola. Romanul Ion este o monografie a satului românesc din Transilvania de la începutul secolului al XX-lea în centrul căruia stă imaginea tăranului român care lupta pentru pământ. Din punct de vedere compozițional, romanul a fost împărțit în două volume Glasul pământului și Glasul iubirii, titlul acestora sintetizând esența continutului. Conflictul romanului este generat de lupta aprigă pentru pământ. Într-o lume în care condiția omului este stabilită în funcție de pământul pe care-l posedă, este firesc faptul ca mândria lui Ion să-l ducă spre patima devoratoare pentru pământ. Soluția lui Rebreanu este următoarea: Ion se va căsători cu o fată bogată, Ana, deși nu o iubește, Florica se va căsători cu George pentru că are pământ, iar Laura, fiica învățătorului Herdelea îl va lua pe Pintea nu din dragoste, ci pentru ca nu cere zestre. Acțiunea romanului este dispusă pe două planuri care uneori merg paralel, alteori se intersectează, constituind de fapt imagini ale aceleiași lumi. Cele două planuri, cel al țăranilor avându-l pe Ion în centru și cel al intelectualității rurale având în centru familia țnvățătorului Herdelea, sunt adunate la un loc de către autor în prima secvență care înfățisează viața satului și anume hora, în care personajele sunt așezate după pozitia socială fiind surprinse în atitudini semnificative. Pentru că în sat domină mentalitatea că oamenii sunt respectați dacă au oarecare agoniseală relațiile sociale sunt tensionate între “sărăntoci” și “bocotani” iar destinele oamenilor sunt determinate de această mentalitate, de faptul ca familiile nu se întemeiază pe sentimente, ci pe interese economice. “În societatea țăranească, femeia reprezintă două brațe de lucru, o zestre și o producătoare de copii. Odată criza b#%l!^+a?erotica trecută, ea înceteză de a mai însemna ceva pentru feminitate. Soarta Anei e mai rea, dar deosebită cu mult de a oricărei femei, nu.” . Bătută de tată și de soț, Ana, rămasă fără sprijin moral, dezorientată și respinsă de toți, se spânzură. Florica, părăsită de Ion, se căsătorește cu George și se bucură de norocul pe care-l are, deși îl iubea pe Ion. Deși așezat la casa lui, Ion, din cauza firii lui patimașe, nu se poate multumi cu averea pe care o dobândise și râvnește la Florica. Sfârșitul lui Ion este năprasnic, este omorât de George Bulbuc, care-l prinde iubindu-se cu nevasta lui. Finalul romanului surprinde satul adunat la sărbătoarea sfințirii noii biserici, descrie drumul care iese din satul Pripas, viața urmându-si cursul. Călinescu afirma că “în planul creației Ion e o brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o la spânzuratoare și a rămas în cele din urmă cu pământul”. Însușindu-si pământul pe căi necinstite, tulburând liniștea unui cămin (cel al lui George Bulbuc) în numele glasului iubirii, Ion nu putea supraviețui, iar sfârșitul său nu putea fi altul, fiind perfect motivat din punct de vedere moral și estetic.
Perioada interbelică este cea mai fertile din istoria literaturii române, iar scriitorii oscilează între căutarea unor formule proprii, inovatoare și valorificarea modelelor consecrate în literaturile cu tradiție.
Tipuri de roman în perioada interbelică:
Romanul realist-obiectiv, epic: Liviu Rebreanu-Ion.
Realismul psihologic/romanul modern de analiză (subiectiv): Camil Petrescu –Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război;Patul lui Procust.
Romanul experienței: Mircea Eliade –Maitrey.
Romanul realist de tip balzacian: George Călinescu- Enigma Otiliei.
Romanul mitic, inițiatic: Mihail Sadoveanu – Baltagul.
Proza realist-obiectivă se realizează prin narațiunea la persoana a III-a nonfocalizată.Viziunea „dindărăt” presupune un narator obiectiv, detașat, care nu se implică în faptele prezentate, lasă viața să curgă. Sunt folosite, astfel, trei tipuri de focalizări: focalizarea externă, de regulă în descrieri (descrierea drumului către Pripas, a satului), înregistrând detaliile și evenimentele asemenea unei camere de luat vederi; focalizarea internă, prin care lasă impresia că pătrunde în gândurile personajului, preluând în viziunea lui anumite aspecte și întâmplări; ambele tipuri de focalizare se regăsesc în focalizarea zero, atribut demiurgic al naratorului omniscient și omniprezent, dominantă în cuprinsul b#%l!^+a?romanului, prin care autorul oferă o viziune globală asupra lumii operei și probează că stăpânește pe deplin scenariul narativ. Naratorul omniscient știe mai mult decât personajele sale și, omniprezent, dirijează evoluția lor ca un regizor universal. El plăsmuiește traiectoriile existenței personajelor, conform unui destin prestabilit și legii cauzalității. De aceea textul conține semne prevestitoare ale sfârșitului fiecărui personaj, care este o victimă a fatalității: nu poate ieși din destinul lui („roman al destinului”). Înlănțuite temporal și cauzal, faptele sunt credibile, verosimile. Efectul asupra cititorului este de iluzie a vieții (veridicitate) și de obiectivitate.
Rebreanu este primul nostru mare romancier al stihiei sociale, dar si al celei psihologice reprezentata de Pădurea spânzuraților, primul roman de analiza psihologică, obiectiv si realist din literatura română.
Romanul psihologic/de analiza are drept obiect investigarea detaliata a vietii interioare, observarea psihologica, iar drept subiect are cazurile de constiinta.Este scris de obicei la persoana I (perspectiva narativa subiectiva), pentru ca pune accent pe descrierea starilor sufletesti, a problemelor de constiinta sau chiar patrunderea in zonele obscure ale inconstientului.
Proza de factură subiectivă are drept caracteristici:
perspectiva narativa "fărâmițată", relativizata;
timpul subiectiv;
fluxul conștiinței;
memoria afectiv;
narațiunea la persoana I;
luciditatea autoanalizei;
anticalofilismul;
introspecția (utilizata nu numai ca mijloc de autocunoastere, ci si ca mijloc de cunoastere a celuilalt!),;
construcția personajelor a căror identitate se construiește treptat, prin alcătuirea unor "dosare de existență";
autenticitatea definită ca identificare a actului de creație cu realitatea vieții
„E romanul societății contemporane, e dosarul istoriei curente, e arhiva nemistificată a prezentului, unde romancierul nostru se vădește în același timp și interpretul pervertirilor sociale, după cum romanul propriu-zis, ficțiunea, îl vădise interpret al sufletelor și pervertirii b#%l!^+a?lor sentimentale.”
Opera literară a lui Mircea Eliade este caracterizată de o literatură a autenticității, definită astfel de el însuși în studiul „Fragmentarium”: „o mare creație epică reflectează în bună parte și mijloacele de cunoaștere ale epocii, sensul vieții și valoarea omului, cunoștințele științifice și filosofice”. Creația sa literară cunoaște, în principal, trei faze:
epicul pur
proza fantastică
fantasticul ascuns în banalitatea cotidiană.
Epicul pur, în spiritul lui André Gide, evidențiază eroul lucid, dominat de dorința cunoașterii de sine, care încearcă să-și ordoneze epic experiențele trăite („Maitreyi”, „Întoarcerea din rai”, „Huliganii”, „Nuntă în cer”). „Romanul adolescentului miop” ilustrează întâmplări ale autorului din anii de liceu, prezentate și sub alte aspecte decât „cele atât de duios evocate de Ionel Teodoreanu” și se voia a fi o carte „științific exactă” asupra „acestei misterioase perioade de trecere de la o copilărie la tinerețe”. În 1930 scrie „un roman pe jumătate autobiografic”, numit „Izabel și apele diavolului”. Formula care sintetizează problematica romanului experienței este estetica autenticității, prin confesiunea personajului-narator, relatarea la persoana I, introspecția, autoanaliza lucidă. Autenticitatea romanului modern, amestec de jurnal intim și narațiune retrospectivă, este susținută de utilizarea tehnicii narative moderne, „punerea în abis”, secvențe din jurnal fiind introduse în narațiunea romanescă.
Romanul balzacian a fost creat ,dupa cum ii spune si numele,de Balzac. Este un roman obiectiv. Acest tip de roman are interes pentru arborele genealogic al personajelor Minutia descrierilor de exterior si vestimentatie este specifica romanului balzacian.
În cadrul romanului balzacian găsim alte tipuri de roman:
Romanul doric. Romanul clasic (sau realist), căruia i se subscriu scriitorii români de pâna în a doua jumatate a perioadei interbelice (se considera anul 1928/1930) respecta un set de norme stricte în alcatuire. Este structurat pe mai multe planuri de actiune si e împartit formal în capitole, volume etc. Se scrie la persoana a III-a, scriitorul este omniprezent (poate face flashback-uri, poate nara ceea ce se întampla simultan în mai multe locuri), este ubicuu (prezenta lui nu e obligatorie, b#%l!^+a?dar el descrie sentimentele personajelor, descrie actiunile, pe care le prevesteste), prefera istorismul (comenteaza trecutul personajelor). El e asemenea unui păpușar, rezultatul nefiind oricând veridic. Reprezentanți: Mihail Sadoveanu – Nicoară Potcoavă, Frații Jderi, Cezar Petrescu – Calea Victoriei, Liviu Rebreanu – Ion, Răscoala. etc.
Romanul ionic. Romanul modernist se manifesta prin interiorizare. Lumea e văzută prin ochii unui personaj, ce este naratorul si reprezentantul autorului. Se scrie la persoana I, se foloseste adesea fluxul amintirilor (nu se mai scrie în "prezent istoric", ci se pornește dintr-un punct unic, considerat prezentul, și se scrie întocmai cum "personajul cheie" își aminteste). Se folosește scrisoarea, jurnalul (redarea unor asemenea pseudo-creații ale personajelor), pentru a le deduce sentimentele. Metoda poartă numele de "dosar de existențe". Nu mai sunt prezentate sentimentele altora, eventual cele care sunt deduse de "personajul cheie", nu mai există omniprezența, totul rezultând fie din dosarul de existențe, fie din întâlnirile directe ale personajelor. Romanul e mult mai veridic. Ex: Camil Petrescu – Patul lui Procust și Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi, cât si H.P. Bengescu în Concert din muzică de Bach. Se poate considera că și Marin Preda în Viața ca o pradă și în Cel mai iubit dintre pământeni este un scriitor modern.
Romanul corintic. Este supranumit și postmodernist sau neomodernist, poate și un roman liber. Se poate scrie la persoana I sau III, poate fi un amestec între tipul ionic si doric, se abordează un stil liber, mai adânc. Sentimentele sunt spuse direct, simplu, de către personajul-narator, care este întruparea uneia din ipostazele autorului. Se folosește pastișa, colajul, se includ chiar și tăieturi din ziare (vezi Mircea Nedelciu : Maistrul Ilie Ilie Razachie își dă concursul), pentru a arăta un punct de vedere cifrat. De altfel, în opinia postmodernistilor, textul (ce se mai cheama și scriitura) este interminabil, infinit, dar, pentru nevoile tipografice, trebuie tăiat în bucati de diferite lungimi. În acest tip de roman intră postmoderniștii (generația 80 și 90 – printre care : Mircea Cartarescu – Orbitor, neomoderniștii în proza lui H. Simionescu, O. S. Crohmalniceanu, dar și precursorii direcți și indirecți ai acestora – dandiștii și generația 1900 – Mateiu Caragiale: Craii de Curtea Veche.
Romanul rural rebrenian și distanțarea de tradiție. b#%l!^+a?
Opera lui Rebreanu este caracterizată de echilibru, monumentalitate și finaluri tragice, caracterizare care conduce spre ideea destinului uman implacabil. Ion este romanul care oferă o imagine amplă asupra umanității rurale, prin prezentarea spațiului ardelenesc din secolele XIX – XX. Romanul rebrerian prezintă o comunitate rurală văzută ca unitate socială, principalul protagonist fiind un prototip, un exponent, un simbol.
Satul în care se desfășoară acțiunea este prezentat în latura sa etongrafică: hora, nunta, înmormântarea. Prin tema pe care o prezintă este un roman tradiționalist, dar modul în care sunt prezentate toate acțiunile conduc spre un antisămănătorism, spre un modernism al romanului rebrerian. Lupta pentru pământ, obținut prin orice mijloace este prezentată clar, ete de fapt principala coordonată a vieții satului Pripas. G. Călinescu observa că „această sălbăticie fundamentală a sufletului omenesc primitiv care se găsește la temelia marilor epopei clasice a fost zugravită cu cea mai rece obiectivitate și cu măreție epică”. Pentru Tudor Arghezi, Rebreanu era un simplu înregistrator de fapte văzute cu „ochiul mort și mintea somnolentă”, adică fără vreun adaos personal care să le complinească și să le transforme: „A scrie ca d-l Rebreanu nu este câtuși de puțin a scri, este a lipi cu pap pe geamuri ilustrații din «Universul literar». Dacă literatura s-ar numi numai actul de-a aglutina priveliști și personagii și de a le pune într-o carte, literatura ar fi numaidecât dedesubtul realității, pe care copistul și anecdotistul le adună în sac, private de viața lor. Și aici încep, ni se pare, și vocația și talentul și arta: să substitui vieții materialelor în libertate o viață esențială, concentrată, compatibilă cu constrângerile și disciplina artei.”
Perioada interbelică a fost pentru romanul românesc un proces de modernizare al literaturii române, o perioadă pe care Rebreanu a numit-o neliniște creatoare. ”Tendința generală a vremii era de a examina interiorul vieții sufletești, adică de a scrie roman psihologic, însă fiecare dintre scriitorii interbelici o va face în mod diferit. Mai mult decât un rezultat al proustianismului, romanul psihologic a venit ca o rezolvare a crizei în care intrase romanul românesc, aflat la sfârșit de veac încă sub imperiul idilismului.”
Prin schimbarea formei romanului, prin apariția jurnalului intim sau prin apariția romanului subiectiv, literatura interbelică schimbă fața romanului românesc. Din romanul rebrenian lipsește ”ostentația implicării în existența personajelor; deși dețin în continuare controlul, naratorii din Ion, Răscoala sau Pădurea spânzuraților nu au vocația manipulării b#%l!^+a?personajelor și a cititorilor deopotrivă, și nici intenția de a da verdicte în privința conduitei eroilor lor. ”
Romanul construit de Rebreanu în plină perioadă interbelică este un roman în care naratorul, fără a renunța la privilegiul omniscienței, relatează din punct de vedere neutru, impasibil, evenimente în care sunt implicate personajele. Autorul și naratorul se retrag strategic din prim-plan, dar sunt pretutindeni: discursul narativ fiind consecinșța firească a refuzului de a interveni în desfășurarea faptelor.
Universul satului lui Rebreanu nu este un studiu al societății, este prezentarea unei lumi în care se trăiesc drame, în permanență. Dincolo de voința omului, destinul acționează implacabil și orb în cazul lui Ion, este sortit să se refacă de-a lungul unor existențe succesive. Rebreanu instituie o lume, creează atmosfera, armonizează mediul și personajele, făcând dozajul perfect cu intriga și decorul. Liviu Rebreanu rămane reprezentantul cel mai acreditat al liricii obiective, cu caracter social. Probitatea realismului său poate da impresia unei probe negative a portretului, chiar cand e vorba de țăran. Țăranul din opera lui Liviu Rebreanu nu este o sinteză de virtuți, cum il infățișau sămănătoriștii. Patimile lui sunt elementare, oarbe, distructive. Nicăieri nu se simte, nici chiar în Răscoala, simpatia autorului pentru clasa țărănească. Eroul din Ion amintește, desigur, de țăranii balzacieni și zoliști. Limba și procedeele de stil nu aduc frazei lui Rebreanu strălucire; ele pun in lumină, insă, o trăsătură de caracter, un amănunt esențial, o situație psihologică. Intensitatea și profunzimea stărilor sufletești iși găsesc manifestarea stilistică și în folosirea frecventă a repetiției, care ne duce spre același plan intim și obscur al conștiinței personajului. Cititorul are insă intuiția clară că in astfel de replici ideea, amplificată prin repetiție, nu exprimă decat fragmentar gândirea eroului.
O influență a prozei tradiționale e de regăsit in statutul tipologic al personajelor. Ion reprezintă țăranul sărac, obsedat de pământ, Ana, fată bogată, dar neatrăgătoare, Florica, țărancă frumoasă fără zestre, Vasile Baciu, țăranul îmbogățit, Belciug, preotul de țară pragmatic, Titu, intelectualul ambițios. Astfel, în romanul lui Rebreanu se poate constata chiar o imagine universală a organizării satului românesc. Cu toate acestea, construcția narativă prezintă anumite elemente moderne, ce sugerează o posibilă schimbare a viziunii b#%l!^+a?despre lume din Ion. De pildă, subminarea omogenității lumii se naște chiar din intenția prozatorului de a construi o lume inchisă
1.2. Antisămănătorismul
Sămănătorismul este un curent ideologic și literar constituit la începutul secolului XX în jurul revistei Sămănătorul (1901-1910). La apariția semănătorismului a contribuit interesul crescând care s-a manifestat în acea perioadă față de problema țărănească, aflată în faza unei crize acute, marcată prin repetate răscoale, care au culminat cu răscoala din 1907. În nucleul mișcării sămănătoriste se află ideea că educația și cultura, în toate formele lor, atunci când exprimă organic sufletul unui popor, sunt o expresie și un factor constitutiv al conștiinței naționale, și implicat un factor decisiv al dezvoltării societății. Două mari probleme ale societății românești stau în fundalul care a generat acest curent: problema țărănească și problema națională. Sămănătorismul a încercat să definească specificul societății românești și să propună un program de evoluție a României. Deși a fost inițial un program literar și cultural, el și-a extins aria de referință în plan ideologic și politic, dominând atmosfera spiritual a epocii. Două clase sociale antagonice în realitatea istorică, țărănimea și boierimea, sunt văzute, prin prisma ideologiei sămănătoriste, drept aliate în fața elementului capitalist invadant. Ostilitatea anticapitalistă a marilor moșieri și împotrivirea lumii satului față de același element brutal-perturbator fac front comun, în abstractul plan al unei construcții ideologice, pentru a genera, la nivel social-politic, un curent idealist-utopic.
Modul de prezentare a romanului rebrerian este identificabil în modul în care sunt prezentate evenimentele tradiționale ale satului românesc. În romanul Ion, hora este episodul de început, dar care nu este imaginea aromnizării sociale depline. În această secvență lumea satului românesc apare împărțită net în două categorii diferențiate de proprietatea funciară. Țăranii care au bani nuu îi suportă pe cei care tânjesc după bani, îi batjocoresc în fața satului. Ion este un tâlhar, o flendură, pentru Vasile Baciu, un țăran avut.
Nici intelectualitatea rurală nu are față de țăran, o atitudine înțelegătoare și compasională. Imaginea Dascălului nu mai este aceeași, preotul Belciug, Zaharia Herdelea sau membrii familiei sale nu mai au nimic din însușirile învățătorului satului. La hora duminicală, învățătorul vine să vadă ”cum petrece prostimea”, dar și pentru a nu lăsa câmp de manevră preotului Belciug. Pe parcursul întregului roman se va vedea cum relațiile b#%l!^+a?acestora cu țăranii sunt gândite, nu sunt întâmplătoare.
Nunta este prezentată ca un contract economic, în roman nefiind vorba de o iubire adevărată, nimeni nu iubește pe nimeni. Chiar când dragostea apare, ea este sacrificată în favoarea interesului material. Comparând nunta lui Rebreanu cu nunta din poezia lui Coșbuc, nu putem găsi prea multe puncte comune: la Coșbuc nunta era o opțiune sentimentală, o expresie a bucuriei, a vitalității și a optimismului. În opera lui Rebreanu, nunta nu este un motiv real de bucurie, nici mirii, nici nuntații nu cunosc agitația specifică nunților.
Dacă în fața nunții personajele lui Rebreanu sunt reci, în fața morții sunt de o insensibilitate uimitoare. Nimic nu le poate cutremura conștiința, nici măcar dispariția unora dintre ei. Mor destule personaje în romanul Ion, cârciumarul Avrum, Petrișor, Dumitru Moarcăș, Ana, Ion. Când moare Dumitru Moarcăș, Paraschiva, nevasta lui nu e disperată că a rămas fără bărbat, ci pentru că în buzunarele acestuia nu a găsit niciun ban, iar bocetul a devenit blestem.
Când Avrum s-a spânzurat, țăranii erau indiferenți, doar încercarea lui Zaharia Herdelea de a-l aduce la viață i-a amuzat.
După ce investighează locul crimei și fac autopsia cadavrului lui Ion, autoritățile se pregătesc să plece la cârciumă, plecând cu indiferență de la locul dramei.
Toate aceste atitudini sunt oarecum nefirești,dar adevărul uman se pare a fi fost sacrificat în favoarea intenției de a compromite tiparele idilice ale sămănătorismului. După apariția romanului Ion, următoarele romane rurale au avut altă înfățișare.
În operele altor scriitori, cum ar fi Sadoveanu sau Slavici, lume astului este diferit înfățișată. Nuvelele lui Slavici oglindesc un sat în care sunt respectate vechile rânduieli, obiceiuri, credinșe, superstiții, realizând astfel o monografie a satului românesc.
Sadoveanu prezintă satul de munte aproape identic cu ceea ce a trăit el în copilărie, evidențiază trăsăturile oamenilor acelor locuri, legătura strânsă cu mediul în care trăiesc. Organizarea gospodăriei, relațiile dintre membrii familiei și ai comunității sătești, obiceiurile și tradițiile sunt respectate cu sfințenie. Trăsăturile muntenilor sunt prezentate clar de la început, sunt oameni care umblă domol, suind pe poteci strâmte și coborând în prăpastii. Ostenesc zilnic în tăcere, auzindu-se doar tălăngile turmelor de oi. Răbdători în suferință, fără b#%l!^+a?griji în bucurii, plăcându-le dragostea și beția, datinile, iuți și nestatornici, ei își desfășoară b#%l!^+a?viața în funcție de anotimpuri, de circuitul acestora și după semnele vremii. Limitele sunt stabilite între plecarea turmelor la pășunat și întoarcerea lor de la iernat.
1.3. Romanul citadin și romanul de război
Romanul de război și romanul citadin sunt foarte bine reprezentate în romanul interbelic românesc. Întunecare, Pădurea spânzuraților, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Enigma Otiliei sunt doar câteva romane care sunt create în aceastăă perioadă.
Pădurea spânzuraților are o acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri, cu personaje numeroase și cu o intriga complicată. Tema o constituie evocarea realistă și obiectivă a Primului Război Mondial, în care accentul cade pe condiția tragică a intelectualului ardelean, silit să lupte sub steag străin împotriva propriului neam. Se pot distinge două subteme ale romanului: iubirea față de patrie și dilema între datorie și dragoste față de țară manifestată în conștiință. Personajul central al romanului este locotenentul Apostol Bologa. Drama lui este declanșată de criza psihologica, personajul apărând ca subiect trăitor și observator al propriilor stări de conștiința. Eroul își trăiește propriile emoții, sentimentele si incertitudinile, tragicul său conflict interior fiind declanșat de sentimentul datoriei de cetățean, ce-i revine din legile satului austro-ungar și apartenența la etnia românească. Din punct de vedere structural, romanul este alcătuit din patru cărți, fiecare având cate unsprezece capitole, cu excepția ultimei, care are doar opt capitole, fapt ce a fost interpretat de critica literara prin acela ca viața tânărului Bologa s-a sfârșit prea curând și într un mod nefiresc. Romanul are doua planuri distincte ce evoluează paralel, dar care se b#%l!^+a?intercondiționează: unul al tragediei războiului și altul al dramei psihologice a personajului principal. Scriitorul folosește ca tehnică narativă introspecția, retrospecția, portretul direct al autorului, dialogul și monologul interior, narațiunea fiind la persoana a III-a (naratorul este omniscient și omniprezent). Construcția romanului este circulară și simetrică: romanul „Pădurea spânzuraților” începe și se termină cu imaginea spânzurătorii și cu privirea luminoasă a condamnatului. Începutul romanului relatează o atmosfera cenușie de toamna mohorâta, în timpul Primului Război Mondial, în care imaginea spânzurătorii stăpânește întreg spațiul vizual și spiritual. Apare și descrierea, existând o corespondență între elementele naturii și stările personajului: „Sub cerul cenușiu de toamna ca un clopot uriaș de sticla aburită, spânzurătoarea nouă și sfidătoare (…) întindea brațul cu ștreangul spre câmpia neagră”.
Locotenentul Apostol Bologa, ca membru al Curții Marțiale, a făcut parte din completul de judecată care l-a condamnat la moarte prin spânzurătoare pe sublocotenentul ceh Svoboda, pentru că încercase să treacă frontul la inamic. Convins că și-a făcut datoria față de stat, Bologa supraveghează cu severitate pregătirea execuției, dând dovada de lipsa totala de sentimente, însa ele vor fi cele care îl vor ucide in final. Bologa are foarte bine inoculat simțul datoriei de către tatăl sau, care îl sfătuiește: „Ca bărbat să-ți faci datoria și să nu uiți niciodată că ești român”. Educația religioasă din copilărie, dată de mama sa, apoi studiile de filosofie de la Budapesta au sădit în Apostol valori care s-au sedimentat mai ales în automatisme și prejudecăți. Intelectual prin formație, eroul nu face parte, la începutul romanului, din categoria celor care problematizează existența.
Excesul cu care participă la pregătirea spânzurării lui Svboda, fără a lua în considerare altceva decât imperativul datoriei, dovedește acest lucru. Logodna cu Marta și apoi ruperea logodnei, probează incapacitatea personajului de a se desface din lanțul automatismelor. Destinul lui Apostol Bologa însumează evenimente și întâmplări de război, dublate de reflecții profunde asupra situației fără ieșire în care se afla personajul, după mutarea teatrului de lupta pe frontul românesc. În încercările disperate de a evita confruntarea directă cu românii, Apostol face acte de eroism, distrugând un reflector rusesc, în speranța că va obține de la generalul Karg transferul în altă zonă de lupta.
Punctul culminant este atins în momentul în care este din nou numit membru al Curții Marțiale și este obligat să participe la judecarea a doisprezece români acuzați de dezertare. Dezertarea devine și pentru Apostol soluția de a-și salva propria conștiință de la frământările actului de a-și condamna propriii frați. De aceea planul pe care și-l face nu este nici pe b#%l!^+a?departe unul elaborat, lucru ce demonstrează că în fapt el se lasă prins din moment ce se îndreaptă hipnotic spre zona frontului păzită de cel mai vigilent dușman al său. Este prins, condamnat la moarte și executat prin spânzurare, într-o scena simetrica celei din incipitul romanului. Aceeași lumina, aceeași atitudine sfidătoare din ochii lui Svoboda se va vedea în final în ochii lui Bologa în momentul executării. În momentul spânzurării, ca și Svoboda la începutul
romanului, "Apostol își potrivi singur ștreangul, cu ochii însetați de lumina răsăritului".
Viziunea despre lume, în ochii lui Apostol Bologa, se schimba din momentul în care sublocotenentul ceh Svoboda înfrunta moartea cu seninătate. Din acel moment, pentru el, războiul nu va mai fi doar o lupta fără sentimente, iar fiecare faptă se va transmite în conștiința personajului producând intense trăiri, emoții, senzații, surprinse cu abilitate de Rebreanu.
Din acel moment, începe criza lui de conștiința redata de narator prin monolog interior sau autoanaliza de catre narator: „Apostol Bologa se făcu roșu de luare-aminte și privirea i se lipise pe fata condamnatului. Își auzea bătăile inimii ca niște ciocane”.
Lumina este văzută în roman ca motiv, apărând frecvent în text: în copilăria lui Apostol, în ochii lui Svoboda, sub forma reflectorului și în ochii lui Apostol, atunci când acesta va înfrunta moartea așa cum o făcuse și cel pe care îl condamnase cu atât obiectivism în incipitul romanului, privirea lui zburând nerăbdătoare spre ”lumina răsăritului”, spre „strălucirea cereasca”.
Apostol Bologa moare ca un erou al neamului său, din dragoste pentru țara sa, pentru libertate și adevăr, pentru triumful valorilor morale ale omenirii. Liviu Rebreanu este în acest roman „un analist al stărilor de conștiință, al învălmășelilor de gânduri, al obsesiilor tiranice", viziunea dspre lume fiind redată prin ochii personajului principal care suportă o adevărată transformare a conștiinței. “Moartea lui Svoboda este oglinda în viitor a morții neștuite a lui Apostol Bologa. Romanul — care, fără îndoială, a cerut un travaliu îndelungat — pare scris dintr-o răsuflare și se impune asemeni unui edificiu cioplit dintr-un singur bloc de piatră. În chipul acesta opera situează pe însuși contemplatorul ei în unghiul de privire cel mai înalt și mai cuprinzător asupra destinului omenesc. Apostol Bologa este înainte de orice om și acestei stări îi este subsumată calitatea sa de român și de patriot. Pledoaria în sensul naționalității se mișcă în adâncurile subtextului, parcă împotriva voinței autorului, și de b#%l!^+a?aceea ea este profund convingătoare.”
Pădurea spânzuraților nu este un roman monografic al războiului, așa cum Ion fusese monografia satului transilvănean antebelic, cum Răscoala va constitui o monografie a mișcărilor țărănețti de la 1907, mișcări care au implicat toate clasele și categoriile sociale. Pădurea spânzura\ilor nu e o monografie a primului război mondial, ci o confruntare a unor păreri tipice despre sensul vieții cu însăși viața, aflată la extrema limită. Războiul nu este, aici, decât o condiție a existenței, condiție a cărei intensitate precipită evoluțiile, dă violență ciocnirilor dintre principii și confruntării acestora cu realitatea. Drumul interior al literaturii (acela al oricărei cunoașteri), de la aparență la esență, se desfășoară în condiții care accelerează la maximum procesul. Războiul e deci, aici, doar un precipitant, un agravant al unor fenomene. Condiția, situația acționează, firește, asupra fenomenului, și imprimă anumite caracteristici, îl deviază într-un anume sens, dar nu-l poate crea.
Literatura lui Camil Petrescu este o literatură de probleme. Intelectuali, protagoniștii romanelor din trecut ale scriitorului sunt stăpâniți, în cele mai multe cazuri, de obsesia căutării absolutului. Ei luptă pentru „dreptatea absolută” (Gelu Ruscanu din „Jocul Ielelor”), năzuiesc la „absolutul iubirii” (Ștefan Gheorghiu din „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”) și neputința de a găsi răspuns întrebărilor pe care și le pun provoacă drame în conștiința lor. Camil Petrescu urmărește în romanele sale nu construirea de caractere, ci comunicarea unor experiențe sufletești ce modifică reprezentările despre lume ale personajelor, transformă psihologia acestora. De aici și construcția particulară a romanelor „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” și „Patul lui Procust”. Aceste opere nu au un subiect în înțelesul obișnuit al cuvântului în cuprinsul căruia intriga să evolueze gradat spre deznodământ. El reconstituie întâmplări, situații, personaje din amintiri și destăinuiri pe care, de exemplu în „Patul lui Procust”, autorul pretinde a le fi găsit în jurnalele intime sau în corespondența încredințată lui de anumiți cunoscuți.
Camil Petrescu este deschizătorul de drumuri al prozei reflexive românești cu romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, operă care se înscrie în estetica modernismului prin formula epică după modelul lui Marcel Proust. Romanul lui Camil Petrecsu se încadrează în perioada interbelică, în tipul de roman de analiză psihologică, redactat la persoana I, impunând un nou univers epic și un nou tip de personaj, o conștiință lucidă, analitică, intelectualul, inadaptatul superior. Ca sursă de inspirație, autorul a avut b#%l!^+a?jurnalul propriu de campanie din Primul Război Mondial. Romanul a avut și alte titluri: Romanul căpitanului Andreescu, Proces-verbal de dragoste și război, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, fiind titlul sub care apare.
Textul narativ se compune din două părți precizate în titlu, care indică temele romanului, în același timp, cele două experiențe fundamentale de cunoaștere trăite de protagonist, ca experiențe ale căutătorului de absolut: dragostea și războiul:
Prima parte reprezintă rememorarea iubirii matrimoniale eșuate dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela, (tema: dragostea);
Partea a doua, construită sub forma jurnalului de campanie al lui Gheorghidiu, urmărește experiența de pe front, în timpul Primului Război Mondial (tema: războiul)
Ca și subteme avem: drama intelectualului însetat de absolut pe plan afectiv(erotic), inadaptarea intelectualului la o lume de impostori și oameni mediocrii, cunoașterea, condiția umană.
Subiectul romanului se organizează în jurul dramei de conștiință a personajului principal, generată de incertitudinea în iubire.
Principiul simetriei și cel al circularității, care guvernează intrarea și ieșirea în și din universul cărții, sunt evidente în secvențele cu care se deschide și se sfârșește romanul. Cele două tablouri care au același decor – casa din strada Antim – evidențiază însă și o tehnică a contrastului: descrieri ample, balzaciene. Toate caracteristicile eroului romanului sunt sintetizate în incipitul modern, cu intrări multiple. Funcția de a semnala intrarea în spațiul ficțiunii și de a evidenția tiparul narativ revine primelor șapte alineate. Acestea fixează circumstanțele situației narative și cele două planuri pe care se structurează romanul, având rolul de a motiva artistic situația inițială – expozițiunea. Fiecare capitol se încheie „ex abrupto”, prin instalarea unei situații de criză, care nu este însă dezvoltată și rezolvată în capitolul următor, ci, contrapunctic, la distanță. Finalul romanului este într-o relație contrastivă cu primul capitol, fiindcă Ștefan, care afirmase la început că „acei care se iubesc au drept de viață și de moarte, unul asupra celuilalt”. Fiind gata să ucidă din dragoste, propune acum cu seninătate despărțirea „Ascultă, fată dragă, ce-ai zice tu dacă ne-am despărți?. Singurul conflict care își află rezolvarea prin acest final este cel psihologic (rațiune/pasiune): iubire își pierde rangul de valoare absolută, de „monodeism”, sfârșind în „oboseală și indiferență”. Celelalte conflicte rămân suspendate, prelungind criza de valori a eroului.
Din punct de vedere al compoziției, romanul, așa cum arată și titlul, cuprinde două părți: prima parte este relatarea iubirii dintre Ștefan Gheorghidiu și soția sa, Ela, iar partea a b#%l!^+a?doua este jurnalul eroului aflat pe frontul Primului Război Mondial. Deși distincte, cele două părți ale romanului sunt unificate de prezența unei singure conștiințe (care se autodefinește în raport cu lumea înconjurătoare și care narează la persoana I evenimentele), precum și de un artificiu de compoziție (prin relatarea unei scene de la popota ofițerilor din regimul XX, în cadrul căruia tânărul Gheorghidiu se află concentrat ca sublocotenent. Scena este ulterioară evenimentelor care vor fi narate, în continuare, dar are tocmai rostul de a stabili o ordine a planurilor povestirii și de a le unifica. În ceea ce privește structura interioară a romanului, se poate vorbi despre descrierea monografică a unei iubiri, în toate fazele ei, de geneză, de stabilizare și de acord al afectului cu spiritul, la cote superioare și de declin. Sentimentul este minat de o luciditate niciodată părăsită, care disecă faptele, înmulțind argumentele, pentru infidelitatea femeii. Acest plan, subiectiv, este prezent în ambele părți ale romanului.
Al doilea plan, obiectiv, este fundalul pe care se desfășoară o lume, un întreg univers în care se consumă experiențe. Cele două planuri se dezvoltă paralel, iar uneori interferează.
Scena de la popotă și capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu…”, în care „eroul se raportează la el însuși sau la întreg universul, la lumea din jur”, se constituie ca nuclee de structură, ele dând unitate suprapunerilor de imagini semnificative sau mai puțin semnificative.
Romanul este scris la persoana I, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ștefan Gheorghidiu, care trăiește două experiențe fundamentale: iubirea șirăzboiul.Narațiunea la persoana I, cu focalizare exclusiv internă, presupune existența unui narator implicat – identitatea dintre planul naratorului și al personajului. Punctul de vedere unic și subiectiv, al personajului-narator care mediază între cititor și celelalte personaje, face ca cititorul să cunoască despre ele atât cât știe și personajul principal. Însă situarea eului narativ în centrul povestirii conferă autenticitate, iar faptele și personajele sunt prezentate ca evenimente interioare, interpretate, analizate. Reprezentarea epică neutră a unor evenimente exterioare (în romanul tradițional) face loc reprezentării unor proiecții subiective în planul conștiinței naratorului (în romanul modern, psihologic, de tip subiectiv). Realitatea este percepută și interpretată subiectiv, din punctul de vedere al personajului-narator, utilizându-se tehnici analiticedirecte: monolog interior / confesiunea, autoscopia / introspecția, frecvente în proza de analiză psihologică. b#%l!^+a?
Arta narativă camilpetresciană ilustrează structuri moderne ale epicului și ale discursului analitic. Memoria involuntară se asociază cu principiul substanțialității – sunt selectate episoade semnificative, care au relevanță maximă în destinul eroilor.
Romanul debutează printr-un artificiu compozițional: acțiunea primului capitol, La Piatra Craiului în munte, este posterioară întâmplărilor relatate în restul Cărții I. În primăvara lui 1916, în timpul unei concentrări pe Valea Prahovei, Ștefan Gheorghidiu asistă la popota ofițerilor la o discuție despre dragoste și fidelitate, pornind de la un fapt divers aflat din presă: un bărbat care și-a ucis soția infidelă a fost achitat la tribunal. Această discuție declanșează memoria afectivă a protagonistului, trezindu-i amintirile legate de cei doi ani și jumătate de căsnicie cu Ela. Capitolul pune în evidență cele două planuri temporale din discursul narativ: timpul narării – prezentul frontului – și timpul narat – trecutul poveștii de iubire. De asemenea, acest capitol deține funcții estetice multiple: rol descriptiv (prin enunțurile de orientare care fixează un timp determinat istoric și un spațiu real) și rol persuasiv (se comentează critic și ironic pregătirile pentru intrarea României în război), rol de situare a eroului-narator în raport cu realitatea și rol de premisă teoretică, motivând artistic epicul (concepția lui Gheorghidiu despre iubire va fi „demonstrată” prin evocarea „anotimpurilor” iubirii dintre el și Ela.
Capitolul al II-lea, Diagonalele unui testament, începe „ex abrupto”, fixând intriga și punând universul sufletesc al eroului sub zodia suspiciunii și a Erosului ca suferință devoratoare: „Eram însurat de doi ani și jumătate cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșală. […] Era o suferință de neînchipuit, care se hrănea din propria ei substanță”. Iubirea tânărului, pe atunci student la filosofie, se naște din admirație, duioșie: el se căsătorește din dragoste cu Ela, studentă la Litere, orfană crescută de o mătușă. Moștenirea neașteptată lăsată lui Ștefan de unchiul său bogat, Tache Gheorghidiu, transformă radical viața tânărului cuplu. Ela pare a se adapta rapid noului stil de viață, caracteristic lumii mondene în care pătrund, în vreme ce Ștefan este atras de noua sa condiție socială doar în măsura în care îi oferă noi experiențe de cunoaștere. Astfel, el descoperă o lume rapace, a milionarilor analfabeți (Vasilescu Lumânăraru), a politicienilor și a afaceriștilor veroși (Nae Gheorghidiu), a „distinsei” protipendade pentru care iubirea, onoare, morala și cultura sunt noțiuni goale de sens, neconvertite în conținuturi sufletești.
Cuplul evoluează spre o b#%l!^+a?inevitabilă criză matrimonială al cărui punct culminant are loc cu ocazia excursiei la Odobești. În timpul acestei excursii se pare că Ela îi acordă o atenție exagerată unui anume domn G., care, după opinia personajului-narator, îi va deveni mai târziu amant. După o scurtă despărțire, Ela și Ștefan se împacă. Înrolat pe frontul românesc, Gheorghidiu cere o permisie, ca să verifice dacă soția îl înșală, fapt nerealizat din cauza izbucnirii războiului.
Scriitorul prezintă starea de spirit a eroului înainte de a participa la luptă: o neobosită căutare de certitudini; când se va da lupta, se va întreba asupra sensului acesteia, asupra împrejurărilor în care va muri: „Știu că voi muri, dar mă întreb dacă voi putea îndura fizic rana care-mi va sfâșia trupul”. Adevărata dimensiune a unei iubiri considerate principiu ordonator al existenței se dovedește derizorieîn comparație cu alte valori, descoperite prin existența cognitivă a războiului. Simbolic, „ultima noapte de dragoste” trăită alături de soția sa la Câmpulung este urmată de „întâia noapte de război”. Se operează astfel revenirea din durata interioară în timpul obiectiv al războiului, „căderea” în zona unei realități în care camarazii întâmplători sunt mai apropiați sufletește decât cei fără de care viața nu putea fi concepută înainte: „Acum oamenii de aici, blestemații în uniformă, îmi sunt singurii aproape și sunt mai aproape de ei decât de mama și de surorile mele”. Participând la campania din Transilvania în primele rânduri, Gheorghidiu descoperă „prietenia definitivă, ca viața și ca moartea” și camaraderia bărbătească, descoperă sentimentul responsabilității față de viețile oamenilor din plutonul pe care-l conduce și solidaritatea necondiționată. Pentru prima dată, cunoaște sentimentul solitudinii ființei în fața morții și faptul că spaima de neant reduce omul la starea de sălbăticiune hăituită.
Capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu se structurează pe trei momente: discuția dintre ofițeri, înainte de luptă, încheiată anticipativ de Gheorghidiu „Și acum începe una dintre zilele cele mai grozave din viața mea, dacă nu cea mai groaznică. Durabilă halucinație de foc și de trăsnete”. Cel de-al doilea moment surprinde vizual și auditiv retragerea armatei din fața inamicului. Sunt descrise învălmășeala, exploziile, zgomotul, iar o altă secvență prezintă imaginea unui om care merge încă după ce i se retezase capul. Comparații, metafore contribuie la crearea atmosferei: astfel, o explozie de obuz este „ca o ciocnire de trenuri”, dealul icnește de izbituri scurte „ca de neîntrerupt cutremur”. Inversiuni ca „Mare blestem pe capul nostru”, repetiții menite să stârnească sentimentul groazei, enunțat la început, nu depășesc însă grija pentru autenticitate și contactul cu realul. Fragmentul cultivă apocalipticul, războiul este monstruos, totul devin halucinant, fiecare își așteaptă moartea. Drama colectivă a războiului pune în umbră drama individuală a iubirii. Rănit și spitalizat, Gheorghidiu se întoarce acasă, la București, dar se simte detașat de tot ce îl legase de Ela. Obosit să mai caute certitudini și să se mai îndoiască, o privește acum cu indiferența „cu care privești un tablou” și se hotărăște să o părăsească: „I-am scris că îi las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț la cărți […], de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul.”
Prin acest deznodământ, conflictul psihologic (rațiune / pasiune) care conduce inițial la o criză de valori își află rezolvarea: iubirea își pierde rangul de valoare absolută de „monodeism”, sfârșind în „oboseală și indiferență”. Cel de-al doilea conflict însă, conflictul exterior de ordin moral cu familia, societatea și cu lumea, își va găsi o târzie rezolvare în hotărârea eroului de a dezerta.
Ștefan Gheorghidiu este conștiința dramatică ordonatoare a operei, naratorul (descins din vocea auctorială), în genere necreditabil, al acesteia. Întreaga afabulație a cărții se compune, se filtrează și se organizează arhitectonic în adâncimea perspectivelor interioare ale eroului. Drama lui Gheorghidiu se consumă în două direcții: o dramă a iubirii înșelate, nu a geloziei, ci a setei de certitudine „Nu, n-am fost nicio secundă gelos, deși am suferit atâta din cauza iubirii” , și o dramă a incapacității alinierii, a integrării într-o existență cotidiană, dictată de forțe și rațiuni exterioare, necircumscrise idealului pe care eroul și la asumat. Ștefan Gheorghidiu este un inadaptat superior, aplicând asupra dragostei și existenței matricea inițial la o criză de valori își află rezolvarea: iubirea își pierde rangul de valoare absolută de „monodeism”, sfârșind în „oboseală și indiferență”. Cel de-al doilea conflict însă, conflictul exterior de ordin moral cu familia, societatea și cu lumea, își va găsi o târzie rezolvare în hotărârea eroului de a dezerta.
Ștefan Gheorghidiu face parte din „familia sufletelor tari”; revolta lui izvorăște din setea de cunoaștere și din credința că nu există salvare fără curajul adevărului. Este un inadaptat superior, „un cavaler”; el pleacă la război din motive de pură onoare și sete de b#%l!^+a?cunoaștere. Simetria dintre cele două părți ale romanului este desăvârșită atât ca echilibru și compoziție, cât și prin faptul că ele sunt „ca cele două mari experiențe legate de «ultima noapte…» și «prima noapte…»”. Tot ce în prima parte era minciună, falsitate, este privit dintr-o altă perspectivă în partea a doua. Aici meditația devine gravă pentru că viața și moartea sunt puse față în față. Pentru Camil Petrescu, un roman e, la origine, un sistem de fișe de temperatură psihologică și etică din a căror interpretare se constituie o lume cu reacțiile ei.
b#%l!^+a? b#%l!^+a?
1.4. Viziunea demitizantă asupra războiului.
Liviu Rebreanu nu este preocupat de latura exterioară a războiului, ci mai mult dorește să pătrundă în conștiința personajelor. El arată inutilitatea războiului și dă importanță doar proceselor psihologice ale oamenilor, striviți în această luptă. Cei doi țărani sunt rupți cu brutalitate din universul lor. Oamenii cad secerați de moarte, la întâmplare. Întunericul domină totul, oamenii sunt ca niște roboți, care acționează doar la ordin. Pentru Boroiu, ,,condiția de om e mai tare decît ura ce-o stîrnește rivalul, chiar și decît gîndurile, planurile sale de fericire (…). (…). În cazul acesta, conștiința dictează lui Boroiu să-l urască pe Haramu, cel care-l frustase de fericire și tot ea îl îndeamnă să se bucure anticipat, neomenește de moartea lui Haramu” . În Îțic Ștrul, dezertor, prietenia dintre Ghioagă și Ițic trece prin momente de criză, căprarul refuzând să-și încarce sufletul cu moartea unui camarad, și obsedat de frământări, ,,porni singur pe calea pe care au venit amîndoi, cu capul în pămînt, cu inima ca plumbul își făcu cruce de mai multe ori pînă să-și simtă sufletul ușurat”. Problematica specifică intelectulului român ardelean dinaintea primului război mondial este surprinsă în nuvelele Catastrofa și Calvarul. Războiul pătrunde în interiorul ființei, cu brutalitate. Răceala și nepăsarea de altădată s-au destrămat. Datoria devine ,,vorbă goală”. ,,Echilibrul său se ruinează lent dar sigur, pînă se împacă definitiv cu gîndul că împlinirea datoriei nu poate fi adusă de binefacerea morții”. Își dă seama că nu poate lupta împotriva destinului și începe să aștepte cu interes gloanțele venite din partea românilor, pentru că simte că ele îl caută. Nuvela Calvarul aduce în prim plan, individul vulnerabil, a cărui dramă este provocată de presiunea celorlalți exercitată asupra lui. Rebreanu ,,descrie foarte bine condiția tragică a omului aflat sub vremi, care ajunge o jucărie a destinului” . Este o criză de conștiință extrem de dureroasă ,,trăită de un om care și-a pierdut sensul existenței sale”
Pentru Ov. S. Crohmălniceanu, ,,suferințele individuale se împletesc, se leagă, alcătuiesc o singură durere și nenumărate voințe deznădăjduite se strâng laolaltă, se învolbură, fierb și izbucnesc ca o lavă fierbinte la suprafață, într-o adevărată explozie b#%l!^+a?naturală”
Perpessicius afirma: „Romanul, pe ambele fronturi, al amorului conjugal și al războiului, este un neîntrerupt marș tot mai adânc în conștiință”. Jurnalul de campanie începe din primele pagini, include retrospectiv iubirea, apoi iubirea și războiul se împletesc în preocupările interioare ale lui Gheorghidiu. Ritmul e precipitat în romanul războiului, epicul mai consistent, iar perspectiva eroului e asaltată de spectacolul lumii.
Războiul e o experiență cu dublă semnificație: pentru erou e dovada unei esențiale mutații sufletești, iar în ordine general-umană e un act de acuzare a absurdului conflagrației.
Pentru erou războiul e prilej de a se reconsidera, de a-și schimba atitudinea față de Ela, față de lume. Războiul e demitizat. Sunt surprinse frica, superstiția, insensibilitatea la durere, lașitatea panica, dar și spiritul de camaraderie, curajul, solidaritatea. Curajul nu e un act de conștiință, ci instinct de conservare. Spațiul nu e al eroismului, ci al încăierărilor neînsemnate, al derutei, al cadavrelor anonime. Perspectiva supra războiului e aceea a omului cult, satirică și ironică. Pe front nu mai sunt tipuri pitorești de car e plină literatura, nu mai e acea ploaie de gloanțe sau capacitatea conducerii militare. Comicul e uneori caragialian sau absurd: „Românii e deștepți”, „nu e tun care să reziste baionetei românești”. Imaginea demitizantă accentuează, prin contrast, realitatea tragică a confruntării cu moartea.
2. Direcții și tendințe în proza interbelică.
b#%l!^+a?
Transformarea radicală a societății românești în timpul domniei lui Carol I, a condus către realizarea unor norme democratice care nu se vor mai schimba până în secolul XX. Modernizarea societății a avut ca reflex modernismul în litaratură. Literatura interbelică este caracterizată prin două tendințe majore: modernismul și tradiționalismul, termeni introduși în litaratură de criticul Eugen Lovinescu. Acesta a fost mentorul unei generații de scriitori care s-a afirmat în perioada culturală interbelică, iar teoria estetică lovinesciană este cea care a condus spre denumirile acestor curente. Teoria sincronismului pe care Lovinescu a realizat-o demonstrează că societatea românească din secolul XX s-a străduit să se apropie cât mai rapid cu putință de modelele europene: ”Puși brusc în planul unei civilizații mult superioare realităților noastre sufletești, procesul formației civilizației noastre nu putea fi, prin urmare, decât revoluționar, ceea ce a atras dușmănia tuturor cugetătorilor sociali, considerând-o ca o formă fără fond” Acest fenomen este explicat de Lovinescu ca un sincronism ”un fapt determinat de legea sincronismului, irecuzabil, împotriva căruia nu putea nimeni lupta fructuos”. Dezvoltarea fondului în raport cu forma este recuperată ”prin procesul invers, de la formă la fond, pentru a ajunge la normalizare”
Această întreagă teorie a condus spre realizarea unui reflex al liberalismului, spre un produs al apariției și dezvoltării rapide a burgheziei românești. Tot Lovinescu teoritizează acum și principiul diferențierii, principiu esențial al talentului. Se presupune astfel că că există o originalitate de substanță, o originalitate care există doar în prezența ideologică a unei opere literare. Principiul diferențierii constă și în ”efortul de diferențiere față de stilul trecutului și de colaborarea la fixarea sensibilității trecutului”. Prin traducere asta ar însemna că înainte de a ne diferenția între noi, ca oameni, prin puterea de observație, de sugestie, talent, ne diferențiem față de cei care au trăit înaintea noastră. Astfel orice generație literară se simte legată de cea precedentă printr-un minimum de condiții dictate de trecerea timpului și de experiențele trecute. Dar orice generație se diferențiază de generațiile trecute prin concepție, prin modul de a scrie, prin efortul de a aduce sensibilitatea estetică românească la nivelul european: ”Scriitorii vor fi judecați și din punctul de vedere al caracterului de sincronism cu dezvoltarea vieții noastre sociale și culturale și cu multiplele întretăieri de curente ideologice, dar și din punctul de vedere al efortului de diferențiere față de ce a fost înainte, diferențiere de material de inspiație…”. Anii interbelici se b#%l!^+a?caracterizează printr-o dezvolatre deosebită a romanului, care v-a ajunge în scurt timp la nivelul valoric al romanului european. Tematica romanelor se lărgește, cuprinde problematici mai complexe, mai bogate și medii sociale diferite. Sadoveanu, Rebreanu, Slavici, Duiliu Zamfirescu, Nicolae Filimon, Camil Petrescu, Hortensia Papadat Bengescu au dezvoltat tematici diferite, noi, cu cadre de desfășurare diferite. Încă se duce lupta dintre tradiționalism și cel modernim. Proza tradiționalistă nu dispare, temele rurale specifice continuând să fascineze pe scriitori. Sadoveanu continuă să scrie romane rurale, dar romane mitice, tradiționale și obiective în același timp. Călinescu deși are ca sursă deinspirație lumea urbană continuă să experimenteze romanul obiectiv care are însă și elemente de modernitate și complexitate a tipologiilor. Dihotomia dintre tradițional și modern conduce acum spre discuții despre care dintre romane ar fi cel mai potrivit acestei epoci.
Tradiționalismul este opus curentului modernist lovinescian, promovarea culturală a acestuia fiind făcută de Nechifor Crainic prin revista Gândirea. Disociindu-se de intelectualiștii europenizați, de cei care doreau o transformare a literaturii române, el consideră că punerea în acord a creației cu spiritualitatea autorhtonă, nu poate fi decât tradiționalistă. Valoarea supremă trebuie să rămână în continuare etnicul, dar înțeles în modul superior: românismul înseamnă ortodoxism. Totuși, tradiționalismul este tendința literaturii de a se îndrepta spre lumea satului, spre folclor, spre istorie, spre respingerea ideii de civilizație. Scopul final era protejarea tradiției rurale, a specificului național, de instituire a unei zone securizante care urma să ferească satul de influențele din afară. Niciunul dintre scriitorii perioadei interbelice nu poate să se numească doar scriitor modern sau scriitor tradițional, în operele lor regăsindu-se tematici ale ambelor curente, unii dintre ei mergând chiar dpre avangardism. Emanciparea prozei interbelice nu este vizibilă doar la nivel tematic – inspirație de factură citadină – ci generează un nou tip de literatură, literatura autenticității. Astfel apar tehnici narative adecvate – analiza, introspecția- care sunt favorizate de monologul interior, sunt opuse narațiunii tradiționale, obiective. Proza lui Camil Petrescu aduce dosarele de existență, iar Hortensia Papadat Bengescu, deși păstrează naratorul obiectiv, relativizează acțiunea prin existența personajelor – reflector. Emanciparea prozei interbelice nu se produce doar la nivel tematic, se produce la nivelul inspirației viziunii prin relativizare, prin modificarea tipului de compoziție, prin apariția unor formule noi – formula jurnalului, generându-se astfel literatura autenticității.
2.1.Tradiționalism și modernism. b#%l!^+a?
Romanul dobândește în perioada interbelică un loc predominat, reușind să egaleze ca valoare celelalte specii literare. Până în 1920 au existat puține romane românești remarcabile, printre ele numărându-se: Ciocoii vechi și noi, Viața la țară, Mara, Neamul Șoimăreștilor, iar lirica era ilustrată de Eminescu, povestea de Creangă, dramaturgia de Caragiale. Cel care dă un impul romanului este Liviu Rebreanu, deschizând calea romanului obiectiv, prin Ion și a celui psihologic prin Pădurea spânzuraților. Pentru prima oară în romanul românesc, autorul părăsește tonul moralizator ori implicarea afectivă, desprinzându-se de mediul personajelor sale pentru a le privi cu detașare demiurgică, de la înălțimea unei viziuni integratoare, ce se supune doar comandamentelor adevărului. Romanul obiectiv creat de Rebreanu, se caracterizează prin ominiscența autorului ( acesta știind tot ce fac sau ce gândesc personajele, simultan sau în succesiune ), detașarea creatorului față de eroii lui și prin rigoarea determinării sociale și psihologice a personajelor. Se constata în romanul românesc din perioada dintre cele două războaie mondiale o aprofundare și abordare din perspective noi a temelor tradiționale. Satul, de pildă, nu mai este privit din perspectiva idilica a sămănătorismului, ci ca o realitate complexă, loc de afirmare a unor mari energii -Ion, păstrător al tradișiilor seculare – Baltagul, teren al înfruntărilor sociale. În același timp, asistăm la o lărgire a tematicii. Pătrunderea orașului în romanul românesc a fost promovată pe plan teoretic de E. Lovinescu, partizanul citadinismului în literatură, criticul care consideră că evoluția romanului trebuie să urmeze evoluția societății. Determinarea socială influențează și structura narativă a celor două romane ale lui Liviu Rebreanu. Astfel, mediul țărănimii transilvanene, de la începutul secolului favorizează apariția individualității, în timp ce mediul din vechiul regat, cu marile sale latifundii care înghițiseră pământurile țăranilor, impune personajul colectiv, ale cărei reacții apar în scene succinte și în replici neterminate, în cuvinte cu doua înțelesuri. Acest mediu este evocat în Răscoala, unde personajul-narator, Titu Herdelea, leagă între ele planurile narative. Orasul are un rol important în romanele Hortensiei Papadat Bengescu (unde Bucureștiul este desemnat cu denumirea simbolică de „cetatea vie”), ale lui Camil Petrescu, George Călinescu sau Cezar Petrescu.
În creația lui Camil Petrescu, problematica centrală este aceea a intelectualului însetat de absolut, aflat în conflict cu o lume meschină. Romancierul abordează și teoretic aceste probleme: „ Literatura presupune firește probleme de conștiință. Eroul de roman presupune un zbucium interior, lealitate, convingere profundă, un simț al răspunderii dincolo de contingențele obișnuite. Sau, cel puțin, chiar fără suport moral, caractere monumentale, în real conflict cu societatea.” Printre temele abordate de romanul interbelic, istoria, în b#%l!^+a?evocarea căreia excelează Mihail Sadoveanu, depășește simpla evocare sau reflectare romantică, pentru a dobândi valențe mitice și epopeice, precum în Frații Jderi, unde figura lui Stefan cel Mare se împodobește cu toate atributele principelui de Renaștere și ale eroului de epos popular, profilat hiperbolic pe fundalul populat cu viteji legendari. Caracterul baladesc al romanului se vădește și în întâmplările extraordinare relatate, precum și în influența unor balade populare ori în atmosfera arhaica la a cărei realizare contribuie și limbajul. Elementele de basm se țes cu cele de bildungsroman.
Înflorirea romanului reprezintă unul din principalele criterii de situare a perioadei interbelice printre epocile cele mai profund și mai intens creatoare din literatura româna, pe același plan cu perioada marilor clasici. Perioada interbelică este perioada în care în literatură, tendințelor umaniste democratice dominante în epocă au opoziție puternică din partea formelor de ideologie rasistă, fascistă, reacționară. Din acest motiv viața literară cunoaște conflicte și polemici violente, iar personalitățile care se impun sunt: Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mateiu Caragiale, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu. În literatura acestei epoci accentul este pus pe autenticitatea și specificul național care este înțeles ca dimensiune social, importante fiind acum, poporul și rasa. Disputele literare se duc în jurul modernismului și al tradiționalismului.
Modernismul este tendința inovatoare într-o anumită etapă a unei literaturi, fiind curentul care apare în secolul XX, ca oponent al tradiționalismului și proclamând noi principii ale creației. Moderniștii susțineau europenizarea literaturii naționale cu literatura Europei, promovarea tinerilor scriitori, eliminarea decalajului cultural, trecerea de la o literatură cu tematică rurală la una cu inspirație urbană, cultivarea prozei obiective, evoluția prozei de la epic la liric și a prozei de la liric la epic
Tradiționalismul este atitudinea de apărare a tradiției, înțeleasă ca ansamblu de valori expuse pericolului de degradare. Tradiționalismul este curentul literar care susține b#%l!^+a?valorificarea în literatură a credințelor, motivelor, elementelor de limbaj popular. Literatura tradiționalistă are anumite trăsături:
Acordă importanță tradițiilor, datinilor și obiceiurilor românești;
Elementele din istorie, natură și folclor sunt prezente;
Spațiul rural este important; b#%l!^+a?
Mediul citadin este periculos pentru puritatea sufletelor;
Timpul se scurge ireversibil;
Între trecutul frumos și prezentul neplăcut există opoziție;
Apare sentimentul de melancolie.
Tradiționalismul nu este altceva decât o întrepătrundere a sămănătorismului, poporanismului și a gândirismului de natură ortodoxă. Lumea rurală este pe deplin exprimată în aceste curent literar, iar spiritualitatea ortodoxă este de fapt sufletul etnic care aduce cultura și civilizația. Refractar la imitația culturii occidentale, tradiționalismul este dușmanul modernismului,vâzînd în acesta un import cultural neasimilat și neasimilabil de cultura românească. Cele trei orientări care se regăsesc în acest curent literar, care în timp au devenit curente literare au caracteristici care au ajutat ca tradiționalismul să se mențină o perioadă îndelungată în literatura română.
Sămănătorismul are ca revistă reprezentativă Sămănătorul apărută în 1901, iar problema țăranului devine peste câțiva ani, problema acestei clase sociale. Satul este universul idilic, securizant, este refugiul nostalgic al unui trecut patriarhal, este cel care respinge citadinul. Ca teme ale acestei orientări literare întâlnim satul idilizat, pământul străbun, orașul demonizat. Reprezentanți: Goga, Coșbuc, Vlahuță, Sadoveanu, Iorga, Duiliu Zamfirescu.
Poporanismul are ca revistă reprezentativă Viața românească, apărută pe la 1906, este doctrina social-politică care are ca motiv central datoria intelectualului față de popor, necesitatea reformelor sociale fiind necesară. În cadrul acestei orientări este reprezentat dreptul tuturor categoriilor sociale de a fi reprezntate în artă, în mod special țăranul.
Gândirismul continuă ideologia sămănătoristă, reprezintă factorul etnic și dimensiunea de spiritualitate, iar motivele literare sunt legate de mănăstirea, altarul, crucea, obiectele religioase în general. Gândirismul a fost cel mai intens reprezentat în cultura noastră literară, această mișcare literară dezvoltându-se în juru reviste Gândirea, condusă de Cezar Petrescu și apoi de Nechifor Crainic. Colaboratori de prestigiu au fost: Blaga, Arghezi, Pillat, Voiculescu, Cezar petrescu, Vianu colabatori care au cuprins literatura în toate aspectele sale: poezie, proză, teatru, cronici literare. Sămănătoriștii se opuneau influențelor străine, considerate primejdioase pentru cultura națională, Coșbuc susținând ideea necesității unui ideal, a unei literaturi care să lumineze poporul. Nicolae lorga promovează concepția intrării în universalitate prin naționalism, integrând esteticul în etnic. b#%l!^+a?
Modernismul este văzut acum ca o dezvoltare a literaturii, principalele sale elemente înnoitoare fiind reunite în grupări, direvții și orientări estetice care au apărut în literatura română într-o anumită perioadă, perioadă reconstituită a fi secolul al XIX-lea. Caracteristicile modernismului sunt legate de:
Sincronizarea literaturii naționale cu literatura Europei
Promovarea tinerilor scriitori
Teoria imitației
Depășirea spiritului provincial
Necesitatea înnoirii
Trecerea spre literatura de inspirație urbană
Evoluția poeziei de la epic la liric
Intelectualizarea prozei și poeziei
Dezvoltarea romanului psihologic prin prelucrarea unor forme moderne
Cel care a acționat în aceatsă direcție a modernizării este Eugen Lovinescu, factorul decisiv fiind elaborarea conceptului de sincronism, ca un instrument de investigare critică a evoluției literaturii române. Acum ia naștere gruparea de la Sburătorul, grupare care cuprinde și revista și cenaclul literar cu același nume. Această grupare are câteva obiective clare:
Promovează tinerii scriitori
Imprimă tendința modernistă în literatura română
Eugen Lovinescu în ”Istoria literaturii române contemporane", considera că, la începulul secolului XX (1900-1928), proza românească ( numită – proză epică- ) parcurge traseul firesc în maturizarea oricărei literaturi: ,, Afirmam, așadar, chiar de la început că în sfertul de veac de care ne ocupăm s-au precizatîin sânul poeziei epice două evoluții de valoare inegală, dar nu mai puțin evidente și caracteristice: o evoluție, în primul rând, în ceea ce privește materialul de inspirație, de la rural la urban, cu înjghebarea solidă a unei literaturi urbane, și în al doilea rând și de o importanță mai mare, o evoluție , normală de b#%l!^+a?altfel și comună tuturor literaturilor în procesul lor de maturizare, de la subiect la obiect sau de la lirism la adevărata literatură epică " Modernismul românesc s-a cristalizat pe trei momente sau etape, toate contribuind esențial la dezvoltarea literaturii, cu prelungiri până în prezent, sub forma postmodernismului: avangarda, ca o mișcare radicală, modernismul lovinescian, care estompează decalajul dintre literatura română și cea occidentală, valorificând o parte din ideile momentului anterior -Ion Barbu, Tudor Arghezi, B. b#%l!^+a?Fundoianu, Anton Holban, Camil Petrescu – și neomodernismul, reprezentat de nume ca Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, care-și propune o acțiune recuperatoare și reintegratoare, o întoarcere a poeziei la ea însăși. Modernismul este de fapt reunirea unor grupări, direcții și orientări estetice, care s-au conturat ca o manifestare artistică amplă. În sens restrâns termenul desemnează mișcarea literară care s-a constituit în spațiul hispano-american la sfârșitul secolului XIX, mișcare care a orientat poezia spre estetica sincerității și a rafinamentului. În sens larg, modernismul este manifestarea radicală, îndrăzneață a celor mai recente forme de b#%l!^+a?expresie în plan litera, în plan creativ. Tendința modernistă este clar opusă celei tradiționaliste, susținând sincronizrea literaturii naționale cu literature europeană, promovarea tinerilor scriitori, eliminarea decalajului în cultură prin depășirea spiritului provincial, necesitatea înnoirii, spiritual veacului, trecerea de la o literatură cu tematică rurală la o literatură cu inspirație urbană, evoluția poeziei de la epic la liric, dezvoltarea romanelor psihologice și analitice prin prelucrarea unor forme moderne. Modernist poate fi numit orice curent literar apărut față de anteriorul, definiția sa venind chiar de la caracterul de noutate pe care îl are. Hugo Friedrich credea că modernitatea a început cu b#%l!^+a?Baudelaire, însă este un curent care se cristalizează după primul război mondial. Matei Călinescu spune: ”Modernismul este o mișcare amplă, mai veche și mai cuprinzătoare, care include și avangarda, deși în multe studii de specialitate cele două studii se suprapun.” Fundamentul teoretic al acestui curent literar se găsește în la Nietzche, la Bergson, la Husserl, la Freud. În cazul altor curente literare tonul a fost dat de literatură, în cazul modernismului a fost dat de pictură. Lozinca lui William Fleming despre modernism este: ”Singurul lucru permanent este schimbarea.”. În Discursul despre avangardă, Eugen Ionescu scria: ”Avangarda este un fenomen artistic și cultural care într-adevăr schimbă totul. Prefer să definesc avangarda în termeni de opoziție și de ruptură, în vreme ce majoritatea scriitorilor, artiștilor, gânditorilor își imaginează că sunt ai timpului lor, autorul rebel are conștiința că este împotriva timpului său. Omul de avangardă este ca un dușman în interiorul însuși al cetății împotriva căreia se revoltă, este opozantul față de sistemul existent”.
Teoria lui Maiorescu, cu privire la formele fără fond, prin care era condamnat importul de forme culturale străine, este contrazisă de Lovinescu prin ideea formelor care își creează, treptat, fondul. Revistele care au susținut modernismul sunt: Mișcarea literară, România literară (conduse de Rebreanu); Tiparnița literară (Camil Baltazar); Jurnalul literar b#%l!^+a? (G. Calinescu); Cetatea literară (Camil Petrescu); Vremea (Zaharia Stancu); Sburătorul (apare între 19 aprilie 1919 – 8 mai 1921; reapare în 1926 – 1927 –condusă de Lovinescu). Modernismul împreună cu criticii timpului său au descoperit apoi alte noi subcurente, avangardismul fiind cel care sub conducerea lui Lovinescu a condus către noi opere și noi critici literari: Tudor Vianu, Perpessicius, Șerban Cioculescu, Paul Constantinescu, George Călinescu.
Curentul modernist a avut tendințe diverse, care au o consistență eterogenă, dată de componentele expresionismului, ale ermetismului, experimentului avangardist sau de estetica urâtului.
2.2 Strategii moderne.
Strategia didactică este:
„un ansamblu de acțiuni și operații de predare-învățare în mod deliberat structurate sau programate, orientate în direcția atingerii, în condiții de maximă eficacitate a obiectivelor prestabilite”
„o acțiune decompozabilă într-o suită de decizii-operații, fiecare decizie asigurând trecerea la secvența următoare pe baza valorificării informațiilor dobândite în etapa anterioară. În acest sens, strategia devine un model de acțiune, care acceptă in ab initio posibilitatea schimbării tipurilor de operații și succesiunea lor”
Strategiile didactice interactive promovează o învățare activă, implică o colaborare susținută între elevi care, organizați în microgrupuri, lucrează împreună pentru realizarea unor obiective prestabilite. Demersul didactic este conceput astfel încât nu îl mai are în centru pe profesor, ci pe elev. Rolul profesorului rămâne unul capital, însă, renunțând la vechile practici educaționale rigide și uniforme, el devine organizator al unui mediu de învățare adaptat particularităților și nevoilor beneficiarilor, facilitând procesul învățării și dezvoltarea competențelor. Pentru a asigura dezvoltarea și valorificarea resurselor lor cognitive, afective b#%l!^+a?și acționale, pentru a-i „instrumenta” în vederea adaptării și inserției optime în mediul socioprofesional, este esențială construirea unor strategii didactice bazate pe acțiune, aplicare, cercetare, experimentare.
Metoda Delphi (după numele orașului antic grecesc) se înrudește cu brainstormingul pentru că presupune emiterea ideilor într-o activitate care are caracter prognostic, se realizează interdisciplinar, iar temele propuse caută soluții pentru viitor. Se poate porni de la reflecția individuală asupra întrebării care este discutată apoi în pereche și într-un grup de 3-5 colegi. Reprezentanții grupelor prezintă ideile frontal, cele mai interesante/originale fiind înregistrate pe tablă, în urma negocierilor.
Dezbaterea este definită ca „specie a discursului oral de tip interlocutiv ce presupune confruntarea unor opinii, credinte, idei susținute de participanți diferiți”. Se propun trei tipuri de dezbatere:
dezbaterea de opinii pe fond de controversa (confruntarea urmareste influentarea pozitiei celuilalt sau modificarea propriei pozitii:ex.:Este personajul X vinovat/nevinovat?; Este decizia familiei potrivita nepotrivita? etc. (Vezi si modelul Karl Popper);
deliberarea (argumetele participantilor la dezbatere vizeaza luarea unei decizii: Ce tema sa alegem penru a realiza o reclama?etc.”);
dezbaterea pentru rezolvarea de probleme(„opozitia initiala tine de necunoasterea sau cunoasterea partiala a problemei” Dezbaterile la orele de literatură sunt generate de posibilitatea grupării elevilor în funcție de poziția “pro” și “contra” față de o anumită situație discutată . Activitatea se desfășoară pe două grupe care, timp de cinci minute, formulează cîte cinci argumente pentru cele două opțiuni. Urmează dezbaterea propriu-zisă care se desfășoară astfel: primul argument susținut de elevii din prima grupă este combătut cu un contraargument de cei din grupa a II-a. Se continuă în același mod pînă la epuizarea argumentelor și contraargumentelor. În minutele următoare profesorul sintetizează și formulează concluziile. Timpul necesar unor astfel de abordări poate fi limitat la jumătate de oră, dacă elevii sunt bine pregătiți și respectă regulile “jocului”. Manualele pentru ciclul superior al liceului fixeaza cadrul teoretic al dezbaterii pe teme de literatura si cultură, dezbaterea fiind, alături de studiul de caz, principalele modalitati de abrdare a problematicii literare si culturale cu elevii de liceu. Clasa se împarte în grupe de ”afirmatori, negatori, evaluatori”(echipe de 3- 4, prin tragere la sorti), ceilalți elevi având rolul de „spectatori”. Documentarea dureaza 2-3 săptămâni: elevii consultă bibliografia penpru a formula „moțiunea”. Dezbaterea propriu-zisă durează 30-40 de minute, restul timpului fiind rezervat b#%l!^+a?analizei. Constructia argumentelor/contraargumentelor se realizeazî în cadrul fiecarei echipe, dar sunt susținute, câte 2-3 minute, de un reprezentant al echipei, cu o pauză de un minut între intervenția „afirmatorilor/ negatorilor” necesară pregătirii. Profesorul, cu rol de moderator, dă feed- back. E bine ca rezultatele dezbaterii să se finalizeze printr-un referat ori o sinteză pentru ca toți elevii să valorifice cunoștințele dobândite.
Tabelul predicțiilor este o altă modalitate de anticipare, fiind o activitate de lectură și de scriere ce urmărește dezvoltarea gîndirii și cultivarea imaginației. Se poate folosi atunci cînd elevii citesc împreună și fac predicții a căror verificare se face după fiecare secvență de lectură. Elevii construiesc în caiete un tabel format de trei rubrici: Ce crezi că se va întîmpla? Ce dovezi ai? Ce s-a întîmplat? Textul suportat se împarte în cîteva secvențe, care să corespundă, dacă este posibil, momentelor subiectelor sau celor mai semnificative secvențe ale desfășurării acțiunii. Se parcurge lectura, în perechi, a primei secvențe a textului; elevii se opresc și, 1-2 minute, prezic ce se va întîmpla mai departe, notează predicția în prima coloană a tabelului din caiete, și dovezile în cea de a doua coloană. Parcurg, apoi, următoarea secvență a textului și compară predicțiile, după care completează ultima rubrică, din tabel.
Gîndiți/Lucrați în perechi/Comunicați este o activitate de învățare prin cooperare, combinată cu reflecția personală. Profesorul pune o întrebare, cu mai multe posibilități de răspuns, elevii dau, individual, răspunsuri scurte, în scris. Urmează o secvență de cooperare cînd elevii, grupați cîte doi, se consultă și formulează un răspuns comun. Prin sondaj, cîteva perechi prezintă răspunsurile lor care sunt evaluate. Activitatea durează doar cîteva minute și se poate repeta, dacă profesorul are de aplicat un chestionar. În această situație, perechile se vor grupa cîte două sau cîte trei și vor face cunoscut un răspuns negociat
S.I.N.E.L.G. – sistem interactiv de notare pentru eficientizarea lecturii și gîndirii – este o tehnică de lectură individuală cu efectuarea unor semne pe marginea textului:
V = informație confirmată;
+ = informație nouă;
– = informație care contrazice ideile știute;
? = nelămuriri; de căutat informații suplimentare.
Se realizează o fișă de monitorizare a lecturii aprofundate, realizate în gînd de fiecare elev, b#%l!^+a?fișă asupra căreia se revine după discutarea textului, în etapa de reflecție, cînd se vor găsi răspunsuri și la eventualele nelămuriri. Metoda poate fi valorificată în activitatea de studiere a textelot nonliterare, de critică, de doctrină literară, dar poate fi adaptată și lecturii individuale a textului epic din manual, de dimensiuni ample.
Brainstormingul („asaltul de idei”, “furtună în creier”) a fost dezvoltată ca tehnică de stimulare a creativității de A.F. Osborn (1953). Un principiu al brainstormingului este acela potrivit căruia cantitatea generează calitate, de aceea scopul este de a emite cît mai multe idei legate de o anumită temă a discuției. Este o metodă de grup, folosită în variantele liniară și sub formă de ciorchine – la lecțiile de literatură, pentru că exersează atitudinea creativă și exprimarea personalității elevului. Pentru a se ajunge la idei viabile și inedite este necesară o productivitate creativă cît mai mare. Atmosfera din clasă trebuie să fie potrivită și stimulativă. Toate ideile, indiferent de valoarea lor, vor fi înregistrate pe tablă, flipchart, video, reportofon etc. după care se recomandă o pauză – care poate fi pînă la lecția următoare – urmată de “evaluarea amînată” a ideilor care vor fi dezbătute, pe rînd, în microgrupuri formate în funcție de categoriile de idei listate; se aduc argumente și contraargumente. Modelul” cadrului E/R/R” recomandă afișarea “în galerie” a ideilor fiecărui subgrup și organizarea “turului galeriei” cu posibilitatea notării unor impresii/aprecieri personale. Brainstormingul se poate aplica, în variante prescurtate, în diferite etape/secvențe ale lecției: actualizarea/ sistematizarea unor cunoștințe, explicarea unor cuvinte cheie sau simboluri, formularea temei unei opere literare, explicarea titlului, exprimarea unor atitudini diferite față de personaj etc. Brainstormingul sub formă de ciorchine sau metoda ciorchinelui ajută la stabilirea cîtmai multor conexiuni în timpul emiterii ideilor, încurajînd gîndirea liberă a elevilor.Fiind o activitate de scriere, ciorchinele se poate realiza individual, în perechi/grup sau frontal. Se pornește de la un cuvînt-cheie/simbol sau chiar de la un enunț-nucleu care se notează în mijlocul paginii sau al tablei. Cuvintele sau sintagme legate ca sens cu “nucleu”, se ramifică, între ele stabilindu-se alte legături, pînă la epuizarea tuturor posibilităților.
Metoda pălăriilor gânditoare – folosită foarte des pentru caracterizarea personajelor.
Pălăria albă – prezintă informații știute despre un personaj
Pălăria galbenă – prezintă motivația oțiunilor personajului
Pălăria neagră – judecă atitudinea personajului față de celelate personaje b#%l!^+a?
Pălăria roșie – aduce argumente de ordin afectiv în legătură cu oțiunile personajelor
Pălăria verde – adduce interpertări surprinzătoare asupra faptelor personajelor
Pălăria albastră – speculează unele fapte, ordonează și ceea ce au spus colegii.
Mozaicul.
Schema specifică procesului mozaic este:
Grupuri cooperative (distribuirea materialelor),
Grupuri expert (învățare și pregătire),
Grupuri cooperative (predare și verificare)
Etapele unui mozaic de bază:
Formare grupurilor cooperative și distribuirea materialelor de lucru:
Împărțirea temei de studiu în 4-5 subteme, solicitând elevilor să numere până la 4 sau 5 în funcție de aceste subteme, fiecare grup de 4 sau 5 elevi va constitui un grup operativ.
Formarea grupurilor de experți și pregătirea prezentărilor.
Grupul de experți astfel constituit va aprofunda materialul distribuit, va identifica modalitățile eficiente de predare a respectivului conținut și pe cel de verificare a modului de realizare a înțelegerii de căptre colegii din grupul cooperativ.
Realizarea prezentărilor și veroificarea rezultatelor învățării.
Grupurile reconstituite, vor preda conținuturile aferente subtemei sale, printr-o modalitate de transmitere concisă, stimulativă și atractivă.
Evaluarea – prin demonstrarea a ceea ce au învățat, prin test scris sau oral, elaborare de eseu.
Turul galeriei- este o tehnică de învățare prin colaborare în cadrul căreia elevii, divizați în microgrupuri, lucrează la rezolvarea unei probleme controversate ce are mai multe soluții posibile
Etape:
Constituirea microgrupurilor – grupuri de 4-5 membri, fiecare grup primind foi de b#%l!^+a?flip-chart și markere.
Prezentarea sarcinilor de lucru – problema este prezentată și trebuie rezolvată pe foile primite, iar un membru din grup va fi ghid.
Cooperarea pentru realizarea sarcinii de lucru
Expunerea produselor
Turul galeriei
Reexaminarea rezultatelor.
Creioanele la mijloc – o tehnică de învățare prin colaborare, care asigură, o dată în plus, implicarea fiecărui elev în activitatea de grup.
Etape:
Constituirea grupurilor
Precizarea sarcinilor de învățare și a regulilor specifice activității în grup – expunerea ideilor de către fiecare elev din grup este însoțită de plasarea creionului pe masa. Elevul care a vorbit o dată nu mai poate interveni decât după ce toate creioanele au fost lăsate pe masă. Toți membrii sunt egali, nimeni nu domină.
Cooperarea pentru realizarea sarcinii de învățare
Prezentarea și evaluarea rezultatelor învățării.
Cubul:
Valorizează activitățile și operațiile de gândire implicate în învățarea unui conținut.
Se folosește în scopul explorării unui subiect din mai multe perspective.
Oferă o abordare complexă și integratoare.
Etape:
Propunerea temei activității
Împărțirea colectivului de elevi în 6 grupe
Oferirea de explicații
Rezolvarea sarcinilor activității:
Fiecare dintre cele șase grupuri va trata tema propusă dintr-o anumită perspectivă pe care o are trecută pe cub: Transcrie! Compară! Asociază! Analizează! Aplică! b#%l!^+a?Argumentează pro și contra!
Prezentarea temei din perspectiva fiecărui grup.
Discuții finale în legătură cu tema abordată
Învățarea prin colaborare.
Este „o strategie pedagogică ce încurajează elevii să lucreze împreună în microgrupuri în vederea îndeplinirii unui scop comun”
Învățarea prin colaborare permite:
realizarea unor interacțiuni sociale multiple;
ameliorarea relațiilor interpersonale;
dezvoltarea competențelor cognitive și sociale;
dezvoltarea competențelor de comunicare;
dezvoltarea inteligenței interpersonale;
ameliorarea calității învățării;
participarea activă, implicarea în realizarea sarcinilor de învățare (auto)propuse;
împărtășirea experiențelor;
realizarea transferului de cunoștințe;
confruntarea ideilor;
analiza, compararea modurilor de a învăța, a achizițiilor realizate;
reformularea ideilor, opiniilor;
asimilarea unor noi valori, modele culturale;
dezvoltarea responsabilității individuale;
dezvoltarea autonomiei;
asumarea și interpretarea unor roluri variate în cadrul grupului;
cultivarea toleranței, a respectului pentru diversitate;
formarea și consolidarea deprinderii de ascultare activă;
dezvoltarea gândirii critice;
dezvoltarea unei atitudini pozitive față de învățare;
dezvoltarea bazei motivaționale a învățării;
consolidarea încrederii în propriile forțe;
consolidarea stimei de sine. b#%l!^+a?
3. Abordări ale romanului obiectiv și romanului psihologic
3.1.Romanul obiectiv – Ion
La geneza romanului participa trei momente din viața scriitorului:
imaginea unui țăran care îngenunchează pe câmp și sărută cu evlavie pământul;
întâmplarea Rodovicăi, fata bogată ce rămâne însărcinată cu un flăcău sărac;
convorbirile cu un flăcău din vecini, Ion al Glanetașului, care i se plângea mereu de sărăcie.
Având o tematică circulară, romanul începe cu descrierea drumului spre Pripas, satul aunat la horă și se termină cu imaginea satului adunat la sărbătoarea hramului noii biserici și descrierea drumului de ieșire din sat. ”Din soseaua ce vine de la Cârlibaba, întovarasind Somesul ba în dreapta, ba în stânga pâna la Cluj si chiar mai departe, se desprinde un drum alb, mai sus de Armadia, trece râul peste podul batrân de lemn, acoperit cu sindrila mucegaita, spinteca satul Jidovita si alearga spre Bistrita, unde se pierde în cealalta sosea nationala care coboara din Bucovina prin trecatoarea Bârgaului. Lasând Jidovita, drumul urca întâi anevoe pâna ce-si face loc printre dealurile strâmtorate, pe urma însa înainteaza vesel, neted, mai ascunzându-se printre fagii tineri ai Padurii Domnesti, mai poposind putin la Cismeaua Mortului, unde picura vesnic apa de izvor racoritoare, apoi coteste brusc pe subt Râpele Dracului, ca sa dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitura de coline. La marginea satului te întâmpina din stânga o cruce strâmba pe care e rastignit un Hristos cu fata spalacita de ploi si cu o cununita de flori vestede agatata de picioare. Sufla o adiere usoara si Hristos îsi tremura jalnic trupul de tinichea ruginita pe lemnul mâncat de carii si înnegrit de vremuri.” Toponimele pe care le-a folosit Rebreanu sunt reale, iar numele satului pare a semăna cu un spațiu real populat cu o lume imaginară: ”Cititorul care s-a dus in satul Pripas pe soseaua laterala, trecand peste Somes si prin Jidovita se intoarce la sfarsit pe acelasi drum pana ce iese din lumea fictiunii si reintra in lumea lui reala”. Primul obiect focalizat este crucea de la începutul satului. Imaginea sa spune multe despre sat și locuitorii acestuia: "o cruce strâmb pe care e răstignit un Hristos cu fața spălăcită de ploi și cu o cununiță de flori veștede agățată de picioare."
Imaginea crucii sugerează neglijența și are două roulri: este prezentată la început ca b#%l!^+a?o anticipare a lucrurilor ce se vor întampla, iar în final crucea este în aceeați conditie, deci întâmplările nu au schimbat nimic, toate dramele fiind lipsite de semnificație în comparațe cu existența în ansamblul ei. Se trece apoi la prezentarea satului, atmosfera acestuia fiind una calmă. Nu exista nimic care să anunțe ce se va întâmpla, toată această descriere părând a fi liniștea de dinaintea furtunii.
Prima casă focalizată a satului este casa învățătorului Herdelea. Învățătorul are cea mai importantă poziție din sat, iar faptul că prima locuinta de la intratea in sat este a sa, îi oferă acestuia un statut privilegiat. Însă casa sa se află pe o bucată din pământul bisericii, având astfel o poziție incomodă, învățătorul fiind în permanență sufocat pentru că locuiește pe o bucată de pământ ce nu îi apartine.
Urmează casa lui Alexandru Pop-Glanetasul "usa e inchisă cu zăvorul; acoperișul de paie parcă e un cap de balaur; pereții văruiți de curând de abia se văd prin spărturile gardului".
Ultimul element focalizat este cârciuma ce reprezintă un punct de răscruce, pe acolo trecând toții oamenii și producându-se numeroase evenimente: ”Deabia la cârciuma lui Avrum începe sa se simta ca satul traieste. Pe prispa doi tarani îngândurati ofteaza rar cu o sticla de rachiu la mijloc. Din departare patrund pâna aici sunete de viori si chiuituri… Dumineca. Satul e la hora. Si hora e pe ulita din dos, la Todosia, vaduva lui Maxim Oprea. Casa vadanei este chiar peste drum de bisericuta veche, pleostita si darapanata. flamânda. …………………….Hora e în toi… Locul geme de oameni…”
Oamenii ce populează acest spațiu sunt bine organizați, respectă cu strictețe regulile nescrise, tradițiile si funcționează ca un mecanism. Funcționalitatea acestui mecanism este asigurată de: ierarhizarea socială, prezența tradițiilor și instituțiile existente în sat. Stratificarea socială este prezentată încă de la început cu ocazia horei. Ea are loc duminica,lăutarii mențin atmosfera. iar dansul devine din ce în ce mai agitat. La hora toate pasiunile se revarsă, iar perechile formate sunt un adevarat ritual. Există totuși o stratificare după sex, vârstă și statut social. Nevestele erau obligate să stea cu babele, în timp ce bărbații stau deoparte de joc. La femei nu există mai multe grupulețe și nu au un conducător, în timp ce barbații stau în grupuri în funcție de statutul financiar. b#%l!^+a?
Un grup este cel al oamenilor mai înstăriți din sat, aici existând un conflict latent pentru putere între primar și Hodnoc. În cel de-al doilea grup, în care se afla oamenii de mijloc exista un singur lider incontestabil pe care toata lumea il respecta.
La balul anual însă, nu poate veni toată lumea, doar intelectualii și clasele sociale cu un nivel financiar ridicat. Înainte de acest spectacol se fac pregătiri serioase, balul având o importanță mai mare decât hora, deoarece nu are loc decât o singură dată pe an. Ierarhizarea se face aici deasemenea după sex, existând grupuri separate de femei și bărbați, însă aici femeile sunt privilegiate și după vârstă, într-o parte stau tinerii, iar în alta adulții. Domnișoarele erau aici privilegiate, fiind așezate în primul rând. Dansul este precedat de un spectacol, iar fetele acordau baieților diferite dansuri în funcție de atenția primită și de sentimentele lor. Dansul tradițional se pastrează, deschizându-se cu Someșana. Spre deosebire de horă aici există un bufet. Funcționalitatea mecanismului este asigurată și de prezența tradițiilor și obiceiurilor respectate cu strictețe de săteni. Sunt prezentate două evenimente ce în structura lor reprezintă același lucru însă obiceiurile diferă de la o clasă socială la alta, fiind astfel redată în două moduri diferite.
Nunta dintre Ion și Ana ține trei zile, începe într-o sâmbătă, în fruntea alaiului fiind călăreții ce pocneau din pistoale, urmați de o primă căruță în care se aflau mirii si domnișoarele de onoare. Apoi urmează o brișcă cu nașii și socrii, iar după aceasta într-o altă caruță se află părinții mirilor. Cununia civila are loc în Jidovnița și este în limba maghiară. După aceasta se merge la biserică, iar apoi ospățul se ține la socrul cel mic. La 12 noaptea mireasa trebuie să joace pe bani cu fiecare invitat. În cea de-a treia zi, ospățul se ține la socrul cel mare, iar după dansul miresei se joaca Someșana.
La nunta Laurei cu George Pintea, rochia de mireasă este lucrată chiar de Laura, iar accentul cade pe cadourile de nuntă primite: un inel cu un briliant împresurat cu rubine, cercei de aur cu stropi de diamant si un colan de platina su o criuciulita de aur. Cununia civila are loc tot la Jidovnița, iar duminica la biserică sunt prezenți șase preoți și cântă corul studenților. Nunta este serbată la berăria Rahova, iar după nuntă mirii petrec o săptămâna de miere la parohia lui George. La aceasta nunta participa numai cei ce sunt invitati si se fac schimb de verighete. Fiind un sat bine organizat, Pripas are cateva institutii importante: școala, biserica, cârciuma și nu în ultimul rând familia.
Școala este o instituție pe care comunitatea rurală nu punea accent. Învățătorul avea o funcție importantă în sat, el sfătuindu-i pe săteni, iar aceștia nu considerau necesar să b#%l!^+a?învețe si ei la rândul lor. Învățătorul era un erudit în măsură să citească întreaga existență a fiecăriu sătean ca pe o carte. Însă această imagine pe care familia Herdelea o afișează intră în contrast cu situațiile penibile în care se găsesc uneori membrii familiei, lipsa banilor fiind una dintre ele.
Biserica reprezintă și ea o instituție importantă. Preotul este respecat de săteni, iar absența familiei îl sacralizează. Se arată un om devotat, încercând să construiasca o nouă biserică, însă el face din această construcție un scop personal. El știe să își urmărească interesele, are o atitudine superioară, întruchipând moralitatea. Atât în cazul preotului, cât și în cel al învățătorului, imaginea lor nu ar putea fii afecatată în ochii sătenilor, chiar dacă ar fi lipsiți de moralitate, deoarece sătenii nu își pierd încrederea niciodată în aceste instituții. Și cîrciuma se bazeaza pe o ierarhizare sociala, aici existând grupuri omogene ce nu se amesteca. În sat există câteva familii reprezentative. Una dintre ele ar fii familia învățătorului Herdelea, care este o familie clasică, tradițională, Herdelea nefiind un om cu mentalitate de oraș. O altă familie ar fi cea a Glanetașului care este o familie tipică de țărani, care însă s-au izolat de restul lumii în urma pierderii averii. Acestei familii îi lipsește calmul, aici producîndu-se o ruptură între membrii familiei ce se vede prin conflictul interior al fiecărui membru. O altă familie, dar de data aceasta în formare, este familia lui Ion. Ea nu este bazată pe dragoste, iar în momentul în care copilul apare lucrurile tot nu se schimbă.
Astfel, Rebreanu sublinieză faptul că familia este un element de bază, iar când regulile nu mai sunt respectate, ea se dezbină dacă nu este suficient de închegată.
Satul din romanul "Ion" reprezintă o comunitate închegată cu diferite instituții, cu oameni ce respectă tradițiile și cu o stratificare socială ce nu poate fi încălcată, cu o frumusețe pe care numai Ion o poate vedea: ”Din sosea si de la marginea satului începea coasta linia cu sute de parcele unele galbene, altele verzi, altele cenusii,…………….urca încet până la pădurea Vararei……dincolo de Pârâul Dracului se înălța Zahata, mai pieziță, mai îngustă, cu multe cânepiști, adumbrită toată de Pădurea Fulgerată…………………….Măgura Cocorilor e a Pripășenilor…………Sub sărutarea zorilor tot pământul, crestat în mii de frânturi părea că respiră și trăiește. …..Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleșindu-l. Suspină prelung, umilit și înfricoșat în fața uriașului:
Cât pământ, Doamne!….”
Liviu Rebreanu excelează în prezentarea vieții țărănești desfășurate sub semnul experienței colective: hora, nașterea, nunta, botezul, slujba duminicală, judecarea b#%l!^+a?vinovațiilor, înmormântarea. Toate aceste aspecte sunt zugrăvite magistral, degajând o puternică senzație de viață reală. Obiceiurile de la nuntă sunt prezentate cu prilejul nuntei Anei cu Ion. Liviu Rebreanu surprinde nu numai pitorescul obiceiurilor, dar și psihologia țărănească, mai ales în fragmentul care prezinta pețitul fetei, în realitate un târg aprig pentru zestre.
La înmormantarea Anei, la prohod, participă tot satul. Foarte bun psiholog, Liviu Rebreanu surprinde gesturile, comportamentele personajelor și mai ales psihologia personajului principal. În mintea acestuia se amesteca imaginea moartei, cu aceea a copilului și cu imaginea iubitei. Cu deosebită artă romancierul surprinde spaima de a nu pierde pământul, care se strecoară treptat în sufletul lui Ion.
Relațiile dintre părinți și copii sunt cele tradiționale, cele care există în satul românesc de o veșnicie. Ion este însă copilul care nu va asculta de părinții săi în totalitate, este copilul care va asculta doar de glasul pământului, ignorând glasul iubirii, dar și capacitățile intelectuale pe care le avea. Nu ascultă de glasul iubirii, pentru că își dorește pământ, pământ pe care tatăl său îl avusese, dar din cauza lenei, nepricepreii și beției îl risipise. Zenobia, mama lui Ion, se căsătorise cu Alexandru Glanetașu din iubire. Ion nu urmează sfaturile mamei sale tocmai din acest motiv. Muncește din greu și suferă din pricina pământului înstrăinat de tatăl său: Locul nostru sacru!
Visul copilului Ion era să aibă cât mai mult pământ, iar pentru asta se însoară cu Ana, pe care niciodată nu o va iubi, o va folosi ca un insytrument diabolic al iubirii sale pentru pământ.
Rezistența familiilor din satul Pripas are puncte slabe, puncte de slăbiciune care fac ca aceste familii să nu reziste. Fiecare dintre familii are la bază relația anterioară dintre copii și părinți, relație care dăunează acum noilor familii. Relațiile dintre copii și părinți fie au fost de supunere oarbă, Ana care îl acceptă pe Ion fiind supusă, fie au fost de neînțelegere.
Relația dintre Ana și Zenobia, relație noră-soacră, de fapt o relație copil-părinte, nu este o relație plină de înțelegere: Zenobia o vede pe Ana ca pe un obiect de care s-a folosit să-și refacă bogățiile, iar în fragmentul sinuciderii Anei, obiectivitatea este echivalentul imparțialității narative din intreg romanul. Ana nu mai reușește să își înfrângă durerea și își pregătește spânzurătoarea fără a fi oprită de cineva din familie, nici mama soacră, nici Ion, soțul ei. b#%l!^+a?
În familia înmvățătorului Herdelea, relația dintre părinți și copii, pare a fi una normală. Copiii se pare că își ascultă părinții, dar Titu, băiatul lui Herdelea nu vrea cu nici un chip soluțiile pe care i le propune tatăl său pentru viitor. Renunțase la școală din cauza taxelor foarte mari pe care familia nu putea să le plătească, nu a mai dat nici examenele, taxele fiin și mai mari, iar pentru a putea fi notar, trebuia să aibă diploma de bacalaureat. Tocmai pentru că Herdelea ținea la imaginea sa de învățător cinstit și muncitor, nu putea să accepte ca fiul său să stea acasă. A încercat să îl facă dascăl, dar înverșunarea copilului a fost atât de mare încât Herdelea a renunțat la idee. Tot citind și scriind, într-una din zile, revista Familia i-a publicat o poezie și în curând tot județul la proclamat poet.
Scrisoarea pe care Laura Herdelea a primit-o de la Pintea, preot într-o mică și bogată parohie, a avut asupra familiei Herdelea un efect neașteptat. Dar Laura, nu vrea această căsătorie sub niciun chip, iar acum relația părinte-copil devine oarecum tensionată, mama Laurei devenind leoaica care își apără puii de rău: ”Apoi credeți voi că are să vpă lase cineva să dați cu piciorul norocului?…Că vouă vă arde de nebunii și blestemății, în loc să vă gândiți și la greutățile în care ne zbatem……….Mîine poimâine e și nebuna cealaltă de măritat….D-apoi zestre de unde credeți să luați?”
Delimitând așa cum spunea Nicolae Manolescu, lumea reală de cea ficțională, imaginea drumului de la intrarea în sat este și imaginea pământului atât de iubit de unele personaje sau hulit de latele. Simțindu-se îndreptățit să dețină pământ – pentru că este harnic, isteț, energic, pentru că familia sa avusese odată o bucată de pământ – Ion greșește atunci când vrea să-l obțină. Doar pentru a avea pământ, o seduce pe Ana pentru a-l convinge pe Vasile Baciu să-i dea pământurile.
Împărțirea între bogați și săraci este evidentă: casele bogaților sunt rânduite pe o parte a satului, iar pe cealaltă sunt casele săracilor; la horă, bogații satu într-un grup, săracii în alt grup. ”………………..Vaduvia-i saracie lucie. Femeia a dat din rau în mai rau. Ce agoniseste un cap de barbat într-o viata întreaga, o muiere nepriceputa prapadeste într-un an de zile, si mai putin. Când a împreunat Maxim mâinile pe piept, în ograda erau clai de fân, în cele doua grajduri nu mai încapeau vitele, în sura si subt sopron n-aveau loc carele. Se vedea de departe belsugul… Acuma ograda-i goala batatura, iar în grajduri rage a pustiu o închipuire de vaca stearpa si vesnic flămândă…………….” Cel care se pare că nu își găsește b#%l!^+a?locul este Alexandru Glanetașu, care stă ”ca un cîine la ușa bucătăriei”, neîndrăznind să se amestece cu nici un grup. Importanța pământului în acest sat este cea care face un om bogat sau sărac. Florica, cea mai frumoasă fată din sat, nu este curtată de băieții bogați pentru că nu are pământ, neavând pământ nu este căutată. Ion o iubește, dar fără zestrea la care el rîvnește nu o poate cere de soție, dar să se căsătorească cu ea.
Căsătoria din raționamente economice se realizează și în familia învățătorului Herdelea, Laura, fiica sa, se va căsători cu Pintea, băiat înstărit, care nu pretinde niciun fel de zestre, Aurel băiatul pe care îl iubește nefiind bogat. În lumea satului, a avea pământ, nu a avea bani, înseamnă demnitate, poziție socială, libertate de exprimare și acțiune, trai decent. Ana este singura posibilitate a lui Ion de a avea această demnitate. Deși nu corespunde canoanelor fizice: ”tare-i slăbuță și urâțică, săraca de ea!……se legăna în mers ca o trestie bolnăvicioasă, fără vlagă, slăbănoagă……………Mă moleșesc ca o babă neroadă. Parcă n-aș fi în stare să mă scutur de calicie…..Las că-i bună Anuța!” Ana este drumul pe care Ion îl alege. Dar viața Anei de acum nu este decât un șir de umilințe, bătăi, suferinșe, iar sinuciderea nu este decât eliberarea sa dintr-o căsnicie pe care nu o mai poate suporta. Ea și-a consumat destinul de victimă – trăind într-o societate patriarhală, în care femeia este doar monedă de schimb – pendulând între doi bărbați importanți în viața ei, tatăl ei și Ion.
Tot pământul, face din Florica o victimă a societății în care trăiește: neavând pământ nu se poate căsători cu Ion, dar îl alege pe George, nu pentru pământ, nu pentru că îl iubește, ci pentru că vrea să se răzbune pe Ion pentru alegerea făcută.
Importanța pământului în alte familii nu este atât de mare. Pentru familia Herdelea este doar grija zilei de mâine și rămânerea pentru totdeauna într-o viață lipsită de perspective. Pentru învățătorul Herdelea, instinctul său nu este posesiunea pământului, este grija pentru păstrarea locului de muncă, iar pentru Titu esențial este să identifice un ideal.
Meritul romancierului consta în faptul de a fi surprins tensiunile sociale și psihologice declanșate de problema pământului. Toate sentimentele, interesele, pasiunile garvitează în jurul averii, a pământului. Atenția romancierului se îndreaptă și asupra intelectualității ardelene, a greutăților cu care se confruntă zilnic. Astfel învățătorul Herdelea intră în conflict cu preotul Belciug, om orgolios, care își simte amenințată întâietatea în sat. Învățătorul b#%l!^+a?Herdelea și cu numeroasa sa familie, se zbate cu datorii și lipsuri. Liviu Rebreanu surprinde intelectualitatea ardeleană iîn zbaterea ei dramatică între sentimentul național și presiunile funcționarilor cezaro-crăiești. Prin figura învățătorului Herdelea, Liviu Rebreanu redă compromisurile făcute de intelectualitatea ardeleană interesată în lupta națională, dar dornică să-și păstreze și să-și lărgească privilegiile. De exemplu învățătorul Herdelea, mare susținător al cauzei neamului, pentru a-și menține postul îl votează pe candidatul maghiar.
În sufletele oamenilor din romanul Ion se împletesc frica și lașitatea cu dragostea de pământ. Din marea masă de țărani pe care o prezintă, câțiva se remarcă. Cel care captează toată atenția este Ion – țăranul care întrupează energiile elementare. Obiceiurile, tradițiile, problemele locuitorilor satului sunt cele care introduc de fapt treptat personajele în roma, in acțiune. Nu doar Ion este ”iute și harnic ca mă-sa” majoritatea locuitorilor satului sunt așa, muncind pământul care îi răsplătește.
Caracterul locuitorilor satului Pripas este evidențiat cu lumini și umbre în funcție de conflictele în care sunt implicați. Astfel învățătorul Herdelea îl aprecia ca "unul dintre cei mai iubiți elevi, iar doamna Herdelea il considera un băiat cumsecade, muncitor, harnic, săritor și isteț". Optica lor se va schimba când Ion va trece în conflictul dintre învățător și preot, Ion fiind de partea celui din urmă.
Acțiunea romanului începe cu fixarea timpului și a spațiului în care vor avea loc evenimentele, într-o zi de duminică, în satul Pripas, când toți locuitorii se află adunați la hora tradițională, în curtea Todosiei văduva lui Maxim Oprea. Nu lipsesc nici fruntașii satului, învățătorul Herdelea cu familia lui, preotul loan Belciug și "bocotanii" care cinstesc cu prezenta lor sărbătoarea. Hora este o pagină etnografică memorabilă prin jocul tradițional, vigoarea flăcăilor și candoarea fetelor, prin lăuta țiganilor care compun imaginea unui ritm impetuos: "De tropotele jucătorilor se hurduca pământul. Zecile de perechi bat someșana cu atăta pasiune, că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învăltorește, se așază în straturi groase pe fețele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală și de mulțumire". Lui Ion îi place Florica, dar Ana are pământ, așa că el îi face curte acesteia, spre disperarea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, care se ceartă cu Ion și-l face de râsul satului, spunându-i "sărăntoc". Alexandru Glanetașu, tatăl lui Ion, risipise zestrea Zenobiei, care avusese avere când se măritase cu el și acum nu mai aveau decât un petec de țarină. Vasile Baciu, om vrednic al satului, se însurase tot b#%l!^+a?pentru avere cu mama Anei, dar fiind harnic sporise averea și se gândea să-i asigure fetei o zestre atunci când se va mărita.
În sat, domină mentalitatea că oamenii sunt respectați dacă au oarecare agoniseală, fapt ce face ca relațiile sociale să fie tensionate între "sărăntoci” și "bocotani", între chibzuința rosturilor și nechibzuința patimilor, ceea ce face să se dea în permanența o luptă aprigă pentru existență. Destinele personajelor sunt determinate de această mentalitate, de faptul că familiile nu se întemeiază pe sentimente, ci pe interese economice: "În societatea țărănească, femeia reprezintă două brațe de lucru, o zestre și o producătoare de copii. Odată criza erotică trecută, ea încetează de a mai însemna ceva pentru feminitate. Soarta Anei e mai rea, dar deosebită cu mult de a oricărei femei, nu" . Bătută de tată și de soț, Ana, rămasă fără sprijin moral, dezorientată și respinsă de toți, se spânzură. Florica, părăsită de Ion, se căsătorește cu George și se bucură de norocul pe care îl are, deși îl iubea tot pe Ion. Într-o alta perspectivă, satul este ilustrat în relațiile cu regimul administrativ și politic austro-ungar.
Realitățile social-concrete ale raporturilor dintre instituții și oameni sunt prezentate obiectiv de Rebreanu, prin fapte, prin situațiile în care eroii romanului se găsesc în conflict cu autoritățile. Cei mai afectați sunt intelectualii, deoarece slujbașii și autoritățile înăbușă cu orice prilej conștiința asupririi naționale care se manifestă cu predilecție la această clasă socială. Avocatul Victor Grofșoru militează pentru emanciparea socială și națională pe căi legale; profesorul Spătaru este un extremist, pe când Titu Herdelea, cu aere de poet, este un entuziast. Liviu Rebreanu își lasă personajele să acționeze liber, să-și dezvăluie firea, să izbucnească în tensiuni dramatice, să-și manifeste modul de a gândi și de a se exprima.
Limbajul artistic al lui Liviu Rebreanu se individualizează prin respectul pentru adevăr, de unde reiese obiectivarea și realismul romanului, precum și prin precizia termenilor, acuratețea și concizia exprimării, de unde rezultă sobrietatea stilului. Stilul este anticalofil (împotriva-scrisului frumos), lipsit de imagini artistice, întrucât crezul prozatorului era ca "strălucirile artistice, cel puțin în opere de creație, se fac mai totdeauna în detrimentu preciziei și al mișcării de viață […], e mult mai ușor a scrie frumos, decât a exprima exact."
George Calinescu afirma că "Ion" este "un poem epic, […] o capodoperă de măreție liniștită". b#%l!^+a?
În romanul Ion, pământul este tema majora în jurul căreia se conturează atât romanul cât și conflicteledin roman deoarece într-o lume în care autoritatea o dă pământul este de la sine înteles că în jurul lui se va contura intreaga viața a țăranilor.Ca să nu fie muritori de foame sau codași satului țărani au nevoie de pământ,dar când acesta lipsește încep conflictele între personaje. De cat să moară de foame mai bine recurg la violență și la certuri.Și în cadrul intelectualitați satului apar aceleași probleme când e vorba de pământ, un exemplu este cel al învățătorului Herdelea care pentru pământul pe care este casa în care stă cu familia se ceartă cu preotul Belciug care revendică pămîntul ca fiind al biserici, de aici pornind un conflict de proporți. În cazul țăranilor este semnificativă scena când Ion se i-a la bătaie cu Simion Lungu pentru o fâșie de pământ.
Un poverb din tradiția populară românească spune că copiii sunt cei care plătesc pentru păcatele părinților. Făcându-se legătura între acest proverb și roman, ne putem da ușor seama că Ion este cel care plătește pentru păcatele părinților lui, mai pe larg, pentru păcatul mamei lui de a-și fi luat un bărbat care nu a știut să prețuiască ceea ce li s-a dat la nuntă, adică pământ, o casă și bani cu care să-și întemeieze familia; iar pentru cel al tatălui de a fi băut în loc să muncească ca să sporească averea soției, aducând astfel o mai mare bunăstare familiei.Romanul este povestit din perspectiva unui personaj Titu Herdelea cu care autorul se identifică.
În finalul romanului este preluată imaginea începutului său, prezentând satul și locuitorii săi strânși la horă, această imagine dând romanului o circularitate strâns legată de ciclul vieții care începe cu nașterea și se termină cu moartea, binențeles după ce au fost urmate toate celelelte etape ale vieții. Peste toate suferințele țăranilor și intelectualilor din roman, vremea a trecut monoton, nepăsătoare, ștergând toate urmele conflictelor ca și cum nimic nu ar fi existat.
Proiect didactic b#%l!^+a?
Clasa a X-a
Subiectul: Modele epice în romanul interbelic. Ion, de L. Rebreanu; Ultima noapte de dragoste, întaia noapte de război, de Camil Petrescu
Tipul lecției: Reactualizare și însușire de noi cunoștințe.
Scopul:
a). Informativ: Reactualizarea și însușirea de noi cunoștințe cu privire la romanul interbelic;
b). Formativ: Formarea de priceperi și deprinderi de analiză a textului epic. Formarea unui orizont cultural.
c). Educativ: Dezvoltarea atenției, a gandirii, a spiritului de observație și capacităților de analiză a textului literar.
Obiective operaționale:
Să precizeze tipurile de roman studiate;
Să enumere trăsăturile romanelor studiate;
Să recunoască temele comune celor două romane;
Să realizeze conexiuni între arhitectură și literatură;
Să formuleze opinii argumentate cu privire la temele celor două opere;
Să formuleze opinii argumentate cu privire la viziunea despre lume în romanul interbelic;
Strategia didactică:
Metode și procedee: „ Știu- vreau să știu- am învățat”, diagrama Venn, Mozaic, conversația, explicația, exemplul, lucrul cu textul.
Forme de organizare: activitate frontală, activitate pe grupe.
Mijloace didactice: fișe de lucru, manualul, fișe de lectură, imagini (reproduceri ale unor temple reprezentand stiluri arhitecturale).
Resurse:
-cunoștințele anterioare nale elevilor cu privire la roman
– timp: 50 de minute;
Evaluare:
– metode: observarea sistematică;
forme: evaluare formativă;
f). Bibliografie:
Liviu Rebreanul, Ion;
Camil Petrescu, Ultima noapte de dregoste, întaia noapte de război; b#%l!^+a?
Nicolae Manolescu, Arca lui Noe;
Desfășurarea lecției:
Evocare
Realizarea sensului
Inserția
Anexa 1 la proiect
„Știu-vreau să știu- am învățat”
Modele epice în romanul interbelic (schema tablei)
Anexa 2: b#%l!^+a?
Doric și ionic în arhitectură
Fig.1 Doricul
Romanul doric:
“…înfățișează o vârstă a iluziilor și inocenței genului. Lumea este omogenă, coerentă și plină de sens. Miturile luptei vigorii și cuiceririi. Naratorul supraindividual (…) (N. Manolescu, Arca lui Noe)
b#%l!^+a?
Fig. 2 .Ionicul
Romanul ionic:
„Naratorul este, de data aceasta, fie un personaj în carne și oase, cu biografie și psihologie proprie, cu un punct de vedere cla definit asupra lucrurilor, fie o voce neutră (…)”
(N. Manolescu,Arca lui Noe)
b#%l!^+a?
Anexa 3.
Mozaic.
Grupa de experți 1- Romanticii: Prezentați tema iubirii în romanul interbelic;
Grupa de experți 2- Existențialiștii- Prezentați ipstazele morții în romanul interbelic;
Grupa de experți 3- Pragmaticii- Prezentați tema averii în romanul interbelic;
Grupa de experți 4- Actorii- Prezentați trările personajului în romanul interbelic;
Schema lecției :
Proza realist-obiectivă a romanului de tip obiectiv Ion, de Liviu Rebreanu, se realizează prin narațiunea la persoana a III-a, nonfocalizată. Viziunea „dindărăt” presupune un narator obiectiv, detașat, care nu se implică în faptele prezentate, lasă viața să curgă. Naratorul omniscient știe mai mult decât personajele sale și, omniprezent, dirijează evoluția lor ca un regizor universal. El plăsmuiește traiectoriile existenței personajelor, conform unui destin prestabilit, cunoscând de la început finalul.
3.2.Romanul de analiză – Pădurea spânzuraților
Pădurea spânzuraților are o acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri, cu personaje numeroase și cu o intriga complicată. Tema o constituie evocarea realistă și obiectivă a Primului Război Mondial, în care accentul cade pe condiția tragică a intelectualului ardelean, silit să lupte sub steag străin împotriva propriului neam. Se pot distinge două subteme ale romanului: iubirea față de patrie și dilema între datorie și dragoste față de țară manifestată în conștiință. Personajul central al romanului este locotenentul Apostol Bologa. Drama lui este declanșată de criza psihologica, personajul apărând ca subiect trăitor și observator al propriilor stări de conștiința. Eroul își trăiește propriile emoții, sentimentele si incertitudinile, tragicul său conflict interior fiind declanșat de sentimentul datoriei de cetățean, ce-i revine din legile satului austro-ungar și apartenența la etnia românească. Din punct de vedere structural, romanul este alcătuit din patru cărți, fiecare având cate unsprezece capitole, cu excepția ultimei, care are doar opt capitole, fapt ce a fost interpretat de critica literara prin acela ca viața tânărului Bologa s-a sfârșit prea curând și într un mod nefiresc.
Romanul are doua planuri distincte ce evoluează paralel, dar care se intercondiționează: unul al tragediei războiului și altul al dramei psihologice a personajului principal. Scriitorul folosește ca tehnică narativă introspecția, retrospecția, portretul direct al autorului, dialogul și monologul interior, narațiunea fiind la persoana a III-a (naratorul este omniscient și omniprezent).
Construcția romanului este circulară și simetrică: romanul Pădurea spânzuraților b#%l!^+a?începe și se termină cu imaginea spânzurătorii și cu privirea luminoasă a condamnatului. Începutul romanului relatează o atmosfera cenușie de toamna mohorâta, în timpul Primului Război Mondial, în care imaginea spânzurătorii stăpânește întreg spațiul vizual și spiritual. Apare și descrierea, existând o corespondență între elementele naturii și stările personajului: „Sub cerul cenușiu de toamna ca un clopot uriaș de sticla aburită, spânzurătoarea nouă și sfidătoare (…) întindea brațul cu ștreangul spre câmpia neagră”.
Locotenentul Apostol Bologa, ca membru al Curții Marțiale, a făcut parte din completul de judecată care l-a condamnat la moarte prin spânzurătoare pe sublocotenentul ceh Svoboda, pentru că încercase să treacă frontul la inamic. Convins că și-a făcut datoria față de stat, Bologa supraveghează cu severitate pregătirea execuției, dând dovada de lipsa totala de sentimente, însa ele vor fi cele care îl vor ucide in final. Bologa are foarte bine inoculat simțul datoriei de către tatăl sau, care îl sfătuiește: „Ca bărbat să-ți faci datoria și să nu uiți niciodată că ești român”. Educația religioasă din copilărie, dată de mama sa, apoi studiile de filosofie de la Budapesta au sădit în Apostol valori care s-au sedimentat mai ales în automatisme și prejudecăți. Intelectual prin formație, eroul nu face parte, la începutul romanului, din categoria celor care problematizează existența.
Excesul cu care participă la pregătirea spânzurării lui Svboda, fără a lua în considerare altceva decât imperativul datoriei, dovedește acest lucru. Logodna cu Marta și apoi ruperea logodnei, probează incapacitatea personajului de a se desface din lanțul automatismelor. Destinul lui Apostol Bologa însumează evenimente și întâmplări de război, dublate de reflecții profunde asupra situației fără ieșire în care se afla personajul, după mutarea teatrului de lupta pe frontul românesc. În încercările disperate de a evita confruntarea directă cu românii, Apostol face acte de eroism, distrugând un reflector rusesc, în speranța că va obține de la generalul Karg transferul în altă zonă de lupta.
Punctul culminant este atins în momentul în care este din nou numit membru al Curții Marțiale și este obligat să participe la judecarea a doisprezece români acuzați de dezertare. Dezertarea devine și pentru Apostol soluția de a-și salva propria conștiință de la frământările actului de a-și condamna propriii frați. De aceea planul pe care și-l face nu este nici pe departe unul elaborat, lucru ce demonstrează că în fapt el se lasă prins din moment ce se îndreaptă hipnotic spre zona frontului păzită de cel mai vigilent dușman al său. Este prins, condamnat la moarte și executat prin spânzurare, într-o scena simetrica celei din incipitul b#%l!^+a?romanului. Aceeași lumina, aceeași atitudine sfidătoare din ochii lui Svoboda se va vedea în final în ochii lui Bologa în momentul executării. În momentul spânzurării, ca și Svoboda la începutul
romanului, "Apostol își potrivi singur ștreangul, cu ochii însetați de lumina răsăritului".
Viziunea despre lume, în ochii lui Apostol Bologa, se schimba din momentul în care sublocotenentul ceh Svoboda înfrunta moartea cu seninătate. Din acel moment, pentru el, războiul nu va mai fi doar o lupta fără sentimente, iar fiecare faptă se va transmite în conștiința personajului producând intense trăiri, emoții, senzații, surprinse cu abilitate de Rebreanu. Din acel moment, începe criza lui de conștiința redata de narator prin monolog interior sau autoanaliza de catre narator: „Apostol Bologa se făcu roșu de luare-aminte și privirea i se lipise pe fata condamnatului. Își auzea bătăile inimii ca niște ciocane”.
Lumina este văzută în roman ca motiv, apărând frecvent în text: în copilăria lui Apostol, în ochii lui Svoboda, sub forma reflectorului și în ochii lui Apostol, atunci când acesta va înfrunta moartea așa cum o făcuse și cel pe care îl condamnase cu atât obiectivism în incipitul romanului, privirea lui zburând nerăbdătoare spre ”lumina răsăritului”, spre „strălucirea cereasca”.
Apostol Bologa moare ca un erou al neamului său, din dragoste pentru țara sa, pentru libertate și adevăr, pentru triumful valorilor morale ale omenirii. Liviu Rebreanu este în acest roman „un analist al stărilor de conștiință, al învălmășelilor de gânduri, al obsesiilor tiranice", viziunea dspre lume fiind redată prin ochii personajului principal care suportă o adevărată transformare a conștiinței.
“Moartea lui Svoboda este oglinda în viitor a morții neștuite a lui Apostol Bologa. Romanul — care, fără îndoială, a cerut un travaliu îndelungat — pare scris dintr-o răsuflare și se impune asemeni unui edificiu cioplit dintr-un singur bloc de piatră. În chipul acesta opera situează pe însuși contemplatorul ei în unghiul de privire cel mai înalt și mai cuprinzător asupra destinului omenesc. Apostol Bologa este înainte de orice om și acestei stări îi este subsumată calitatea sa de român și de patriot. Pledoaria în sensul naționalității se mișcă în adâncurile subtextului, parcă împotriva voinței autorului, și de aceea ea este profund convingătoare.”
Pădurea spânzuraților nu este un roman monografic al războiului, așa cum Ion fusese monografia satului transilvănean antebelic, cum Răscoala va constitui o monografie a b#%l!^+a?mișcărilor țărănețti de la 1907, mișcări care au implicat toate clasele și categoriile sociale. Pădurea spânzura\ilor nu e o monografie a primului r[zboi mondial, ci o confruntare a unor păreri tipice despre sensul vieții cu însăși viața, aflată la extrema limită. Războiul nu este, aici, decât o condiție a existenței, condiție a cărei intensitate precipită evoluțiile, dă violență ciocnirilor dintre principii și confruntării acestora cu realitatea. Drumul interior al literaturii (acela al oricărei cunoașteri), de la aparență la esență, se desfășoară în condiții care accelerează la maximum procesul. Războiul e deci, aici, doar un precipitant, un agravant al unor fenomene. Condiția, situația acționează, firește, asupra fenomenului, și imprimă anumite caracteristici, îl deviază într-un anume sens, dar nu-l poate crea.
Ciorchinele
b#%l!^+a?
b#%l!^+a?
Perspectiva psihologică în roman este realizată obiectiv, prin mijloacele de analiză și introspecție a conștiinței protagonistului, naratorul heterodiegetic apelând la dialog, monolog interior, autointrospecție, flashback, retrospecție, cuvinte cu valoare de simbol, observație atentă și profundă a conștiinței personajelor etc. Principalul mod de expunere este narațiunea, iar personajele se conturează direct prin descriere și indirect, din propriile fapte, gânduri și vorbe, prin dialog, monolog interior și introspecție auctorială.
Concluzii
Romanul interbelic reprezintă un moment crucial în istoria literaturii române. De multe ori se spune că dacă am fi avut parte de traducători zeloși și am fi scos romanele interbelice peste hotare, așa cum s-a făcut în cazul lui Mircea Cărtărescu actualmente, am fi putut fi mult mai recunoscuți, măcare pe plan european. Cazul lui Liviu Rebreanu este unul aparte, motiv pentru care l-am și ales pentru analiză și ca fiind deschizătorul de drumuri în cariera romanului interbelic.
G. Călinescu, privindu-l pe Liviu Rebreanu din perspectiva romanului ,,Ion", il consideră pe acesta ca fiind: ,,poet al omului teluric". Același critic apreciază că intenția autorului a fost aceea de a crea o fresca a satului transilvanean din care insusi autorul s-a ridicat, iar in ceea ce priveste personajele acestui roman ,,nu sunt indivizi cu viata unică, ci exponenți ai clasei și generației". Liviu Rebreanu, din acest punct de vedere, nu face decat să-și dezvăluie rolul său de autor realist. Astfel, el își propune să reflecteze lumea în toată complexitatea sa. b#%l!^+a?
Ca marile romane realist-dorice (Nicolae Manolescu), putem spune că romanele rebreniene sunt mai degrabă imagini ale destinului decât ale vieții. Alături de predilecția pentru viața umilă a mediului țărănesc și pentru conflictele tragice apărute și rezolvate în mediul cotidian rural, alături de practicarea viziunii obiective și a stilului anticalofil, romanul rebrenian afirmă reprezentativitatea unor tipuri sociale. Felul cum rezolvă problema tipicității însă ține de specificul oricărui realism, Rebreanu vizând prin Ion țăranul obsedat de pământ Din viziunea complexă asupra împrejurărilor sociale și din viziunea eroică asupra omului, romanele lui Rebreanu, îndeosebi Ion , Pădurea spânzuraților și-au atras renumele caracterului epopeic. Epopeeea realistă, explică Alberes, este o "formă pozitivistă a tragediei, în care fatalitățile biologice și istorice înlocuiesc pe cele ale pasiunii și ale păcatului." O viziune fatalistă determină viziunea rebreniană tragică. În romanele lui Liviu Rebreanu se poate vorbi, așadar, de un realism tragic sprijinit și pe un fundament etic.
„Problema căilor și a mijloacelor de modelare a omului în vederea optimizării potențialului său creator ocupă un loc prioritar în ansamblul preocupărilor științei și practicii sociale. Un rol deosebit îi revine, în demersul de modelare a omului subsistemelor sociale specializate în a interveni educațional și, în primul rând, învățământului cu multitudinea de instituții aferente.” Dar, dacă atracția derivă mai ales din ineditul actului formativ, din satisfacția pe care ne-o oferă doar faptul de a ne reprezenta frumusețea imaginii posibile a celui modelat prin învățare, răspunderea se leagă în special de complexitatea, dificultatea fiecărui pas, precum și de posibilele erori care pot avea consecințe uneori imposibil de îndreptat.
Metodele moderne captează mai bine atenția elevilor, îi ajută mai mult să rețină, face învățatul mai plăcut și mai eficient. Lucrarea este și un studiu asupra acestor metode și asupra eficientizării învățării. Metodele tradiționale împreună cu metodele moderne realizează un tot eficient pentru învățământ. Mai greu pot deveni eficiente una fără cealaltă.
b#%l!^+a? b#%l!^+a?
Bibliografie
Călinescu, George,(2001), Istoria literaturii române-compediu, Ed.Minerva, București-Chișinău.
Călinescu,George,(1972), Literatura nouă, Ed.Scrisul românesc, Craiova.
Călinescu, George – Istoria literaturii române de la origini … I, București, Minerva, 1975;
Călinescu,George, (1956), Studii și conferințe. Horațiu, Tasso, Cervantes, Tolstoi, Cehov., Editura de stat pentru literatură și artă, București.
Căliman, T. (1975). Învățământ, inteligență, problematizare. București: EDP.
Cucoș, C. (coord.). (2008). Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, ed. a II-a revăzută și adăugită. Iași: Editura Polirom
Cerghit, I., Metode de învățămînt. Editura Didactică și Pedagogică, 2002
Cucoș C., Pedagogie, Editura Polirom, București, 2006
Dobridor, Negreț, I., Pânișoară, I. O.. (2005). Știința învățării. De la teorie la practică. Iași: Editura Polirom.
Dumitrescu,Valeria, Rebreanu, Pădurea spânzuraților, Texte comentate, antologie, tabel cronologic, pref. Note și bibliografie
Ilie, E. (2008). Didactica literaturii române. Iași: Editura Polirom.
Lovinescu,Eugen, Cele mai mari construcții epice, Biblioteca critică.
Lovinescu, Eugen – Creația obiectivă: Liviu Rebreanu: 1 . … (Istoria literaturii române contemporane, Ed. Minerva, Buc, 1973;
Lovinescu Eugen, Istoria literaturii române contemporane, Ed.Minerva, București.
Manolescu,Nicolae, Drumul și spânzurătoarea, în vol. Arca lui Noe.
Malraux , André – Les voix du silence [Voices of Silence] (1951, in English 1953);
Marino, Adrian – Modern, modernism, modernitate, Editura pentru Literatura Universala, Bucuresti, 1969. Calinescu.
Mioc, Simion – Poetica Lui Liviu Rebreanu – Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1985;
Negreț-Dobridor, I., Pânișoară, I. O.. (2005). Știința învățării. De la teorie la practică. Iași: Editura Polirom.
Oprea, C.L. (2006). Strategii didactice interactive. București: E.D.P.
Pânișoară, I. O. (2008). Comunicarea eficientă, ed. a III-a, revăzută și adăugită. Iași: Editura Polirom.
Petrescu, Camil, Teze si antiteze, Ed. Albatros, București, 1972
Piru.Al.,(1981) Istoria literaturii române de la început până azi, Ed.Univers, București.
Rebreanu, Liviu,(1984) Jurnal, București.
Rebreanu, Liviu,(1976) Amalgam, ediție îngrijită, prefață, antologie și note de Mircea Muthu, Editura Dacia
Rebreanu, Liviu, Pădurea spânzuraților, Ed.Litera Internațional București – Chișinaău, 1999
Rotaru Ion, Analize literare și stilistice, Editura Ion Creangă, București, 1972
Sălăvăstru, D. (2009). Psihologia învățării. Teorii și aplicații educaționale. Iași: Editura Polirom.
Steele, J.L., Meredith, K.S., Temple, C.. (1998a). Lectura și scrierea pentru dezvoltarea gândirii critice, vol. I. Cluj-Napoca: Casa de Editură și Tipografia GLORIA.
Steele, J.L., Meredith, K.S., Temple, C.. (1998b). Lectura și scrierea pentru dezvoltarea gândirii critice, vol. II. Cluj-Napoca: Casa de Editură și Tipografia GLORIA.
Vianu, Tudor, XI.(1981), Fantazi în volumul Arta prozatorilor români, Editura Minerva, București.
Zlate, Ș. (2006). Didactica aplicată a limbii române în învătământul primar și preșcolar. București: Editura Bren.
Zlate, Ș. (2010). Considerații metodologice privind predarea literaturii românești a teoriei literare în școala generală și liceu. București,Editura Integral.
Webografie
1. www.referat.ro
2. www.wikipedia.ro
3. http://ro.wikipedia.org/wiki/Gib_Mih%C4%83escu
4. http://www.jurnalul.ro/arte-vizuale/un-roman-de-dragoste-insurubat-in-liubov-ul-rusesc-508945.htm
Bibliografie
Călinescu, George,(2001), Istoria literaturii române-compediu, Ed.Minerva, București-Chișinău.
Călinescu,George,(1972), Literatura nouă, Ed.Scrisul românesc, Craiova.
Călinescu, George – Istoria literaturii române de la origini … I, București, Minerva, 1975;
Călinescu,George, (1956), Studii și conferințe. Horațiu, Tasso, Cervantes, Tolstoi, Cehov., Editura de stat pentru literatură și artă, București.
Căliman, T. (1975). Învățământ, inteligență, problematizare. București: EDP.
Cucoș, C. (coord.). (2008). Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, ed. a II-a revăzută și adăugită. Iași: Editura Polirom
Cerghit, I., Metode de învățămînt. Editura Didactică și Pedagogică, 2002
Cucoș C., Pedagogie, Editura Polirom, București, 2006
Dobridor, Negreț, I., Pânișoară, I. O.. (2005). Știința învățării. De la teorie la practică. Iași: Editura Polirom.
Dumitrescu,Valeria,Rebreanu, Pădurea spânzuraților, Texte comentate, antologie, tabel cronologic, pref. Note și bibliografie
Ilie, E. (2008). Didactica literaturii române. Iași: Editura Polirom.
Lovinescu,Eugen, Cele mai mari construcții epice, Biblioteca critică.
Lovinescu, Eugen – Creația obiectivă: Liviu Rebreanu: 1 . … (Istoria literaturii române contemporane, Ed. Minerva, Buc, 1973;
Lovinescu Eugen, Istoria literaturii române contemporane, Ed.Minerva, București.
Manolescu,Nicolae, Drumul și spânzurătoarea, în vol. Arca lui Noe.
Malraux , André – Les voix du silence [Voices of Silence] (1951, in English 1953);
Marino, Adrian – Modern, modernism, modernitate, Editura pentru Literatura Universala, Bucuresti, 1969. Calinescu.
Mioc, Simion – Poetica Lui Liviu Rebreanu – Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1985;
Negreț-Dobridor, I., Pânișoară, I. O.. (2005). Știința învățării. De la teorie la practică. Iași: Editura Polirom.
Oprea, C.L. (2006). Strategii didactice interactive. București: E.D.P.
Pânișoară, I. O. (2008). Comunicarea eficientă, ed. a III-a, revăzută și adăugită. Iași: Editura Polirom.
Petrescu, Camil, Teze si antiteze, Ed. Albatros, București, 1972
Piru.Al.,(1981) Istoria literaturii române de la început până azi, Ed.Univers, București.
Rebreanu, Liviu,(1984) Jurnal, București.
Rebreanu, Liviu,(1976) Amalgam, ediție îngrijită, prefață, antologie și note de MirceaMuthu, Editura Dacia
Rebreanu, Liviu, Pădurea spânzuraților, Ed.Litera Internațional București – Chișinaău, 1999
Rotaru Ion, Analize literare și stilistice, Editura Ion Creangă, București, 1972
Sălăvăstru, D. (2009). Psihologia învățării. Teorii și aplicații educaționale. Iași: Editura Polirom.
Steele, J.L., Meredith, K.S., Temple, C.. (1998a). Lectura și scrierea pentru dezvoltarea gândirii critice, vol. I. Cluj-Napoca: Casa de Editură și Tipografia GLORIA.
Steele, J.L., Meredith, K.S., Temple, C.. (1998b). Lectura și scrierea pentru dezvoltarea gândirii critice, vol. II. Cluj-Napoca: Casa de Editură și Tipografia GLORIA.
Vianu, Tudor, XI.(1981), Fantazi în volumul Arta prozatorilor români, Editura Minerva, București.
Zlate, Ș. (2006). Didactica aplicată a limbii române în învătământul primar și preșcolar. București: Editura Bren.
Zlate, Ș. (2010). Considerații metodologice privind predarea literaturii românești a teoriei literare în școala generală și liceu. București,Editura Integral.
Webografie
1. www.referat.ro
2. www.wikipedia.ro
3. http://ro.wikipedia.org/wiki/Gib_Mih%C4%83escu
4. http://www.jurnalul.ro/arte-vizuale/un-roman-de-dragoste-insurubat-in-liubov-ul-rusesc-508945.htm
=== Cuрrіns ===
Cuprinsb#%l!^+a?
Introducere
1.Liviu Rebreanu și direcțiile tematiceale romanuluiinterbelic.
1.1. Romanul rural rebrenian și distanțarea de tradiție.
1.2. Antisămănătorismul
1.3. Romanul de război și romanul citadin
1.4. Viziunea demitizantă asupra războiului
2. Direcții și tendințe în proza interbelică
2.1. Tradiționalism și modernism
2.2. Strategii moderne
Romanul citadin si romanul derăzboi
3. Abordări ale romanului obiectiv și romanuui psihologic
3.1. Romanul obiectiv-Ion
3.2. Romanul psihologic – Pădurea spânzuraților
Concluzii
Bibliografie
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Elemente de Modernitate In Romanul Lui Liviu Rebreanu (ID: 154105)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.