Elemente de Lexicologie In Ciclul Primar

LUCRARE DE LICENȚĂ

Elemente de lexicologie în ciclul primar

CUPRINS

INTRODUCERE

I Lexicologia limbii române. Privire generalǎ

I.1 Lexic și unitate lexicală

I.2 Subansambluri lexicale

I.3 Căi de înnoire lexicală

II Abordarea limbii române în ciclul primar, din metodici

II.1 Viziunea curricularǎ asupra predǎrii limbii și literaturii române

II.2 Locul și rolul disciplinei limbii și literaturii române în învǎțǎmântul primar

II.3 Tradițional și modern în metodica predǎrii limbii și literaturii române în învǎțǎmântul primar

II.4 Finalitǎțile învǎțǎmântului primar

III Elemente de lexicologie în programele școlare (I-IV)

III.1 Obiectul de studiu, obiectivele și domeniul de cercetare proprii lexicologiei

III.2 Obiective de referințǎ și exemple de activitǎți de învǎțare

Concluzii

Bibliografie

Argument

Motivul alegerii temei de licență a pornit în primul rând de la ideea că formarea intelectuală a tinerei generații începe cu profunda cunoaștere a limbii române și, mai ales, a limbajului folosit corect în comunicare, în dialogurile interpersonale, fără de care nu este posibilă întrebuințarea lor corectă, în exprimarea gândurilor și sentimentelor.

Lucrarea de față ELEMENTE DE LEXICOLOGIE este concepută astfel încât să se adreseze tuturor vorbitorilor de limbă romană, deoarece lexicul este constituit din totalitatea cuvintelor care existǎ și care au existat cândva în limbǎ, fiind înregistrat în dicționarele monolingve care pot cuprinde pânǎ la 150 000 de cuvinte.

Spre deosebire de alte compartimente ale limbii, lexicul este legat, în mare parte, de realitatea desemnată, ceea ce înseamnă că schimbările din societate își pot găsi reflectare în lexic. Acest fapt se manifestă prin modificarea inventarului de cuvinte și prin evoluția semantică a cuvintelor.

Lexicul limbii se modifică permanent din punct de vedere numeric. Astfel, în limbă, în timp ce unele cuvinte se învechesc și ies din uz, apar alte cuvinte noi, care le iau locul celor ieșite din uz sau se folosesc pentru denumirea noilor obiecte ori a noilor realități sociale.

Disciplina care se ocupă de studierea lexicului se numește lexicologie.

Tema propusă este tratată pe parcursul a trei capitole, după cum urmează:

Capitolul I (Lexicologia limbii române. Privire generalǎ) are în vedere precizarea obiectului cercetării, și tratează lexicului în general. Astfel, consider că acesta este unul dintre cele mai importante aspecte deoarece bogăția unei limbi este dată, în primul rând, de bogăția și de varietatea vocabularului ei, teză unanim acceptată atât în lingvistica generală, cât și în cea românească. De asemenea, se admite că schimbările care au loc în societate, precum și spectaculoasele progrese ale științei și tehnicii contemporane se reflectă în primul rând și nemijlocit în vocabular, considerat  compartimentul limbii cel mai labil și mai deschis influențelor din afară. Legătura dintre istoria lexicului și istoria societății este atât de strânsă și de evidentă, încât celebrul lingvist francez Antoine Meillet se considera pe deplin îndreptățit să afirme că „orice vocabular exprimă, de fapt, o civilizație”. De aici rezultă necesitatea de a-l studia cât mai temeinic și, ori de câte ori este posibil, în indisolubilă legătură cu prefacerile de diverse naturi care au loc în viața materială și spirituală a unei anumite colectivități lingvistice.

Încep prin a vorbii despre unitatea de bază a vocabularului și anume, cuvântul, despre structura și clasificarea acestuia. Continui cu organizarea vocabularului și cu căile de înnoire lexicală acordând o deosebită importanță derivării.  Deși vocabularul limbii române este destul de bogat, progresele înregistrate de cultură, știință și tehnică fac necesară introducerea multor cuvinte noi și crearea altora din cele existente în limba noastra (în vorbire, în operele literare sau în cele știintifice și tehnice).

Îmbogățirea vocabularului se face pe două căi: una interna, prin derivare, compunere și schimbarea valorii gramaticale, și alta externă, prin împrumuturi lexicale. De asemenea conceptul de familie lexicală ocupă un loc important în lucrarea de față. Închei acest capitol printr-o concluzie privind importanța mijloacelor de îmbogățire ale vocabularului deoarece sub aspect lexical și semantic, limba română actuală se caracterizează prin bogăție, varietate  și flexibilitate, ceea ce susține ideea dinamicii sale. Diversitatea se manifestă atât la nivelul  modalităților interne de îmbogățire, derivarea, compunerea, dezvoltările semantice reprezentând surse consistente de inovație lexicală și stilistică, cât și la nivelul mijloacelor externe, respectiv, împrumuturilor din alte limbi (inclusiv calcurile de structură sau semantice). Capitolul al II-lea (Abordarea limbii române în ciclul primar) propune introducerea în problematica metodicii predǎrii limbii și literaturii române, indicând noua viziune curricularǎ asupra predǎrii-învǎțǎrii-evaluǎrii, relevând finalitǎțile învǎțǎmântului primar. Capitolul al III-lea (Elemente de lexicologie în programele școlare) prezintă noțiunile fundamentale în studiul vocabularului, delimitează domeniul specific de cercetare al lexicologiei și descrie, în linii generale, raporturile lexicologiei. Sunt prezentate obiective de referințǎ și exemple de activitǎți de învǎțare în clasele I, II, III și a IV-a.

I. LEXICOLOGIA LIMBII ROMÂNE. PRIVIRE GENERALĂ

I.1 Lexic și unitate lexicală

Totalitatea unităților lexicale (cuvintelor) care există și care au existat cândva în limbă formează lexicul sau vocabularul. Lexicul este înregistrat în dicționarele monolingve care pot cuprinde până la 150 000 de cuvinte. După cum relevă specialiștii, lexicul unei limbi se modifică permanent din punct de vedere numeric. Astfel, în limbă, în timp ce unele cuvinte se învechesc și ies din uz, apar alte cuvinte noi, care le iau locul celor ieșite din uz sau se folosesc pentru denumirea noilor obiecte ori a noilor realități social.

Deci lexicul este un nivel care suferă anumite schimbări în timp, fără ca acestea să modifice totuși radical componenta lexicală a limbii. Spre deosebire de alte compartimente ale limbii, lexicul, în mare parte, este legat de realitatea desemnată, ceea ce înseamnă că schimbările din societate își pot găsi reflectare în lexic, fapt care se manifestă prin modificarea inventarului de cuvinte, prin evoluția semantică a cuvintelor. Datorită acestei caracteristici lexicul este considerat compartimentul cel mai deschis al limbii.

Lexicul înglobează elemente eterogene ca valoare și semnificație, dar care toate împreună au însușirea de a fi cuvinte. De exemplu, printre cuvintele limbii române se numără carte, a studia, bine, dar și cu, la, pe, cel, al etc. Referitor la stratificarea lexicului, trebuie știut că, spre deosebire de sistemul gramatical, lexicul este un domeniu al limbii mai puțin organizat. Cu toate acestea, cuvintele care constituie lexicul se grupează în anumite clase mai mult sau mai puțin organizate. Gruparea cuvintelor în clase de elemente este o dovadă a faptului că vocabularul are totuși un caracter sistematic.

Cuvântul este unitatea lexicală de bază a vocabularului care are :

– o formă – totalitatea sunetelor sau literelor din care este alcătuit;
– unul sau mai multe sensuri.

Sensul unui cuvânt este dat de context, deoarece, considerat izolat, cuvântul poate avea mai multe sensuri, dar într-un context anumit acesta are o singură semnificație.

STRUCTURA CUVÂNTULUI

Elementele componente ale unui cuvânt sunt rădăcina, tema, sufixe, prefixe, desinența. Alături de acestea mai sunt prezente accentul și intonația.

Rădăcina este elementul comun mai multor forme ale aceluiași cuvânt (în cazul cuvintelor flexibile) sau mai multor cuvinte care alcătuiesc o familie de cuvinte (în cazul cuvintelor formate prin derivare). Este elementul care poartă sensul lexical.

Rădăcina este baza de la care se alcătuiesc cu ajutorul sufixelor gramaticale și al desinențelor formele unui cuvânt. De exemplu, în formele verbului merge (merg, mergi, merge, mergeam, mergeați, mergeau) rădăcina este merg-. Tot de la rădăcină se obțin prin derivare cu afixe lexicale cuvinte noi. Astfel, cuvintele din familia lexicală a cuvântului pădure (pădurice, pădurar, păduros, a împăduri, a despăduri) au aceeași rădăcină: pădur-.

Prefixul este elementul care se adaugă înaintea rădăcinii unui cuvânt de bază pentru a se forma un nou cuvânt: bunic – străbunic, cetățean – concetățean, a face – a desface. Prefixul are, de obicei, valoare lexicală.

Sufixul este elementul care se adaugă după o rădăcină (sau o temă) pentru a se forma un nou cuvânt sau o formă gramaticală a unui cuvânt. După sensul exprimat și după funcția lor în limbă, sufixele sunt de două feluri:

– lexicale (derivative) când prin adăugarea lor la o bază se formează cuvinte cu sens lexical nou;

– gramaticale (flexionare sau morfologice) când prin adăugarea lor la o bază se realizează de pildă unele timpuri verbale: gerunziu-citind etc.

Tema lexicală este partea unui cuvânt alcătuită din rădăcină plus prefixul și sufixul cu care este format. Tema este comună tuturor formelor flexionare ale cuvântului. Ea se stabilește prin înlăturarea desinenței, deci tema este forma cuvântului fără desinență. De exemplu, tema pentru formele flexionare ale cuvântului a aduce (aduc, aduc-i, aduc-e, aduc-em, aduc-eți, aduc) este aduc- la care s-au adăugat desinențele de număr și persoană.

Desinențele sunt sunete sau grupuri de sunete (morfeme) de la sfârșitul cuvintelor, folosite pentru a arăta diferitele categorii gramaticale (genul, numarul, persoana).

creezi=cre+-ez+-i(cre=rădăcină, -ez=sufix gramatical, -i=desinență de persoana a II-a singular).

La substantivul „elevă” -desinența -ă marchează atât singularul, opunându-se pluralului (eleve), cât și cazul Nominativ/Acuzativ.

La substantive și adjective, genul și numărul sunt marcate prin desinență: prun/pruni, socru/socri, tren/trenuri, caiet/caiete, anormal/anormală, cafeniu/cafenie/cafenii.

La verbe desinențele adăugate la tema verbelor precizează persoana și numărul:

– la indicativ prezent cânt, cânți, cântă, cântam, cântați, cântă -0 -i -ă -ă(m), -a(ți), -ă.

– la indicativ imperfect cântam, cântai, cânta, cântăm, cântați, cânta: -m, -i, -0, -ă(m), -a(ti), -a.

– la indicativ perfect simplu: cântai, cântași, cântă, cântarăm, cântarăți, cântară: -i, -și, -0, -răm, -răti, -ră.

CLASIFICAREA CUVINTELOR
• monosemantice – cuvinte care au un singur înțeles: natriu, antibiotic, infarct;

• polisemantice – cuvinte cu două sau mai multe sensuri:

a se imprima: Am scris apăsat și mi-a ieșit și pe partea cealaltă.

a se desfășura: Spectacolul a ieșit bine.

a realiza: Irinei i-a ieșit o compunere frumoasă.

a scăpa: Mi-a ieșit un pantof din picior.

a părăsi: El a ieșit din casă.

a pleca: Maria a ieșit în oraș.

Masă, obiect de mobilă: Mi-am cumpărat o masă ovală.

mâncare: Am luat masa în oraș.

Ospăț, petrecere: De ziua lui a dat o masă mare.

Baie, cameră de baie: Ea a făcut curățenie în baie.

cadă: Apa din baie e fierbinte.

îmbǎiere, spǎlare: Copiii fac baie în lac.

După legătura dintre sensul lor și noțiunile pe care le denumesc, cuvintele pot avea: *sens:

1.propriu:
a) de bază
b) secundar

2.figurat

1. Sensul propriu:
a) Sensul propriu de bază este înțelesul obișnuit al unui cuvânt:
El și-a rupt un picior. (parte a corpului omenesc)
Irina a băgat o bomboană în gură. (cavitate bucală)

b) Sensul propriu secundar rezultă dintr-o asemănare și depinde strict de context:

Mașina s-a lovit de piciorul podului.

El a căzut într-o gurǎ de canal.

2 .Sensul figuraa: Maria a ieșit în oraș.

Masă, obiect de mobilă: Mi-am cumpărat o masă ovală.

mâncare: Am luat masa în oraș.

Ospăț, petrecere: De ziua lui a dat o masă mare.

Baie, cameră de baie: Ea a făcut curățenie în baie.

cadă: Apa din baie e fierbinte.

îmbǎiere, spǎlare: Copiii fac baie în lac.

După legătura dintre sensul lor și noțiunile pe care le denumesc, cuvintele pot avea: *sens:

1.propriu:
a) de bază
b) secundar

2.figurat

1. Sensul propriu:
a) Sensul propriu de bază este înțelesul obișnuit al unui cuvânt:
El și-a rupt un picior. (parte a corpului omenesc)
Irina a băgat o bomboană în gură. (cavitate bucală)

b) Sensul propriu secundar rezultă dintr-o asemănare și depinde strict de context:

Mașina s-a lovit de piciorul podului.

El a căzut într-o gurǎ de canal.

2 .Sensul figurat este sensul neobișnuit al unui cuvânt, folosit pentru a forma o imagine artistică:

„Pe-un picior de plai,

Pe-o gură de rai”

CLASIFICAREA CUVINTELOR DUPA FORMĂ ȘI SENS

1. SINONIMELE sunt cuvintele cu formă diferită și înțeles identic sau foarte asemănător.
Un cuvânt poate avea mai multe sinonime, formându-se astfel o serie sinonimică: adevărat – real – veritabil – autentic.

Sursa principală a sinonimiei o constituie împrumuturile și de aceea multe sinonime sunt neologice: limpede/clar; amănunt/detaliu; moarte/deces; adânc/abis; cinstit/onest; (a) îngădui/(a) permite; (a) cere/(a) solicita etc.

Exista mai multe tipuri de sinonime:

a) Sinonimele totale – sunt puține la număr și se stabilesc între cuvinte vechi, regionale și cuvinte literare sau între denumirile populare și termenii tehnico-științifici: inimă=cord; cupru=alamă; dalac=antrax; timp=vreme; repede=iute; varză=curechi; porumb=cucuruz, păpușoi etc.
b) Sinonimele parțiale – sunt cele mai frecvente și se realizează, de obicei, între cuvinte vechi și cuvinte mai noi: bun=prețios, valoros, blând, gustos; cuvânt= discurs, cuvântare, vorbă etc.
În cazul acestor sinonime nu se realizează o identitate a termenilor seriei sinonimice și se optează pentru unul dintre ele, în funcție de particularitǎțile contextului.

2.ANTONIMELE sunt cuvinte cu formă diferită și cu înțeles opus:
mare # mic; înalt # scund; bun # rău; sus # jos etc.

• Antonimia se poate realiza și cu ajutorul prefixelor (prefixe antonimice,  negative sau privative):

confirmă # infirmǎ;

închide # deschide;

împacheta # despacheta;

cinstit # necinstit;

egal # inegal;

lipit # dezlipit etc.

• Antonimia se realizează și între un cuvânt și o locuțiune:
a opri # a da drumul
Perechea de antonime trebuie să fie compusă din parți de vorbire de același fel:
substantive: bucurie# tristețe;

adjective: bun # rău;

verbe: a da # a lua;

adverbe: sus # jos.

Atenție!

•În cazul cuvintelor polisemantice, antonimia se stabilește pentru fiecare sens mai important al cuvântului respectiv: drept # nedrept; drept # strâmb; drept # stâng

• La stabilirea perechilor antonimice este bine să nu se piardă din vedere sensul cuvintelor. De pildă, cuvinte ca nebun, necurat, nevrednic nu sunt antonimele cuvintelor bun, curat, vrednic.

3. OMONIMELE sunt cuvinte cu formă identică și același corp fonetic, dar cu înțeles total diferit:
Barca plutește pe lac.
Am dat cu lac pe unghii.

Eu am o rochie nouă.
El a luat nota nouă la istorie

4. PARONIMELE

Paronimia constă în apropierea formală a unor cuvinte care au sensuri diferite. Paronimele sunt niște cuvinte cu sensuri diferite, fiind insuficient diferențiate din punct de vedere formal. Paronimele formează serii alcătuite, de cele mai multe ori, din două elemente:

complement (ceea ce se adaugă pentru a întregi ceva; partea secundară de propoziție care determină un verb, un adjectiv sau un adverb) – compliment (cuvânt de laudă, de măgulire; la pl. salutări);

campanie (1. totalitatea operațiunilor militare efectuate într-un anumit timp, în vederea atingerii unui scop strategic; 2. acțiune organizată pentru realizarea unor sarcini) – companie (1. însoțire, tovărășie. 2. grup de persoane care-și petrec timpul, care se distrează împreună);

orar (adj. privitor la ore, care arată orele; subst. programul unei activități împărțit pe ore; program săptămânal pe baza căruia se desfășoară activitatea didactică în școli și în facultăți) – oral (adj. care se transmite prin viu grai).

familiar (simplu, fără pretenții, bine cunoscut, obișnuit) – familial (privitor la familie, care aparține de familie);

a evolua ( „a se dezvolta, a se transforma") – a evalua („a prețui, a aprecia, a estima");

a enerva ( „a face să-și piardă sau a-și pierde calmul") – a inerva („a forma rețeaua de nervi a unui organ, a unui țesut");

Deși sunt apropiate sub aspectul formei, paronimele se folosesc în contexte diferite și, în mod normal, substituirea lor nu se admite.

I.2 Subansambluri lexicale

Organizarea vocabularului românesc constă în ordonarea cuvintelor, după criteriul statutului dobândit în procesul utilizării lor de către comunitatea vorbitorilor, pe niveluri și sfere de întrebuințare. Prin urmare ele pot fi împarțite în cele două componente ale vocabularului: vocabularul fundamental vs. masa vocabularului.

Vocabularul fundamental sau fondul principal lexical, reprezintă nucleul funcțional stabilit al limbii, care cuprinde cuvintele cunoscute și folosite frecvent în cele mai importante situații de viață de către toți vorbitorii și care fac parte din familii lexicale bogate.

Deși este imposibil de trasat o graniță precisă între lexicul de bază și masa vocabularului, se estimează că în prima categorie intră circa 1500 de cuvinte. Privite din mai multe unghiuri de vedere aceste cuvinte răspund unor multiple exigențe lingvistice și extralingvistice:

a) au un grad ridicat de stabilitate, fiind în majoritate elemente moștenite din latină sau formate în limba romană.

b) denumesc noțiuni indispensabile vieții și activității umane:

-obiecte și acțiuni foarte importante: casă, masă ,scaun ,a mânca, a bea.

-corpul omenesc și parțile lui: creier, gură, ficat, ureche.

-familia: mamă, tată, frate, văr, soacră, cumnat.

-alimente și băuturi: brânza, pâine, carne.

-unelte: sanie, plug, roată, coasă, topor, clește, lanț.

-ființe: om, femeie, fată, băiat, albină, câine, cocoș, oaie, rândunică.

-plante: coajă, floare, frunză, măr, morcov, sfeclă, varză.

-mediul înconjurător: afară, cald, câmp, deal, izvor, lumină.

-calități și defecte: trist, vesel, slab, gras, prost, bun, cinstit, lacom.

-divizunea timpului: zi, noapte, an, lună, săptamână, vară, iarnă.

-culori: alb, negru, albastru, verde.

-instrumente gramaticale: conjuncții, pronume, numere pana la 10.

c) au numeroase derivate și compuse, formează locuțiuni și expresii.

d) sunt foarte frecvente în vorbire (au valoare circulatorie mare), ceea ce face ca ele să fie primele învățate (ca limba maternă sau străină) și ultimele uitate (termenul de vocabular reprezentativ a fost creat tocmai pornindu-se de la necesitatea indicării nucleului celui mai uzual al unei limbi străine).

e) sunt în cea mai mare parte polisemantice.

Deși are un înalt grad de stabilitate, vocabularul de bază se restructurează și se înnoiește prin intrarea unor cuvinte devenite importante (mașină, cetățean, candidat, a calcula) și prin ieșirea altora care și-au pierdut actualitatea (bășica, ciur, arc, furcă). Având în vedere existența unei zone destul de largi, în care există cuvinte greu de situat în raport cu lexicul de bază unii specialiști au propus stabilirea unei categorii intermediare, numită lexic circulant , în care intră cuvintele importante, dar care fac parte dintr-un strat mai recent (cultură, teatru, radio etc), legat mai mult de conjunctura civilizației.

Masa vocabularului sau vocabularul secundar reprezintă partea cea mai mobilă, dar și cea mai numeroasă a vocabularului. Ea are o diversitate foarte mare, cuprinzând în primul rând cuvintele de utilizare limitată (arhaisme, regionalisme, neologisme, termeni profesional-științifici, elemente de argou și jargon), dar și pǎrțile vocabularului aflate, din diferite motive, în zone de uz marginale (lexicul familiar, popular, pasiv). Din punctul acesta de vedere, masa vocabularului reprezintă imensul fond lexical de rezervă al limbii, bogăția acesteia și, în același timp, laboratul care pregătește și filtrează viitoarele cuvinte din lexicul de bază, preluând și adaptând unitǎțile care au pierdut acest statut. Tot aici se află și principalele resurse expresive ale limbii, din care se alimentează lexicul poetic.

Arhaismele sunt cuvintele ieșite din uzul general al limbii și rămase în uzul sporadic al unor vorbitori cu preferințe sau preocupări pentru exprimarea arhaică. Unele desemnează realități depășite sau ieșite din vogă, fiind numite de aceea istoricisme. Exisă mai multe tipuri de arhaisme:

-lexicale-termenii ieșiți din uz odată cu obiectul denumit sau datorită înlocuirii lor cu alte cuvinte( ex ienicer=soldat din vechea infanterie otomană);

-fonetice-forme vechi de pronunțare ale unor cuvinte care încă se folosesc(ex a imple-a umple);

-gramaticale (morfologice și sintactice)- forme și structuri învechite, care au fost înlocuite de altele actuale (ex aripe=aripi).

Regionalismele sunt cuvinte întrebuințate în anumite zone geografice. Exemple de regionalisme:

-Muntenia: burtă, a ciupi, chel, ginere, magiun;

-Oltenia: lubeniță, brabete, blană;

-Banat: iorgan, golumb;

-Molodova: curechi, sudoare, buhai, ciubotă;

-Crișana: prunc, pântece, poplon;

-Maramureș: cocon, ai (usturoi).

Multe din elementele regionale au devenit cunoscute prin folosirea lor în opere literare. Unele au tendința de a intra în vocabularul supradialectal sau chiar literar (de altfel, o mare parte a cuvintelor în aceste corpusuri sunt, la origine, regionalisme).

Neologismele sunt cuvinte apărute de curând în limba română și aflate în curs de adaptare fonetică și de încadrare morfologică sau semantică. Acestea sunt provenite în cea mai mare parte din limba engleză, sursa dominantă a înnoirii lexicale internaționale. Exemple: puzzle, chow, feed-back, hobby, display, mass-media, softwere etc.

Argourile reprezintă un limbaj convențional folosit în mod conștient de către vorbitorii unui grup social sau profesional, pentru a nu fi înțeleși de ceilalți. După Ion Pachia Tatomirescu «argoul este un mod de exprimare nonliterar, specific anumitor grupuri sociale „certate cu legea“ și cu „codul manierelor elegante“ – grupuri alcătuite din vagabonzi, delincvenți, dar și din elevi, studenți, militari ș. a. –, care și-au format un „vocabular special“, cuprinzând cuvinte „cu sensuri deturnate“, din limba comună, ori din sfera regionalismelor, neologismelor etc., după un „cod propriu-încriptat“, cu „înțelesuri“ fără vreo legătură cu sfera lor propriu-zisă, încât să fie „de nebănuit“ îndeosebi celor ce reprezintă autoritățile, ori celor ce au legături cu autoritățile.».

Limbajul științific. Termenii științifici și tehnici alcătuiesc așa-numitul lexic specializat, care cuprinde vocabularele de specialitate. Sistemul de termeni specific unei științe sau domeniu al tehnicii alcătuiesc terminologia de specialitate a domeniului respectiv. De exemplu: axiomă, cosinus, hexagon, ipotenuză, isoscel, logaritm, teoremă (termeni din domeniul matematicii) ,conductibilitate, dinamică, frecvență, lentilă, optică, radiație, tensiune, transparență (termeni din domeniul fizicii), atenție, memorie, caracter, conștientul, inconștientul, temperament, voință (termeni din domeniul psihologiei), a amputa, anestezie, antiseptic, bisturiu, cerebral, infuzie, injecție, luxație, puncție, seringă, reanimare (termeni din domeniul medicinii)etc.

Pe baza termenilor un medic poate fi deosebit de un inginer, un matematician de un psiholog etc. În cadrul fiecărui domeniu, termenii sunt structurați în conformitate cu sistemul de noțiuni caracteristic acestui domeniu și în funcție de relațiile existente între noțiunile respective.

I.3 Căi de înnoire lexicală

Imbogățirea vocabularului se realizează prin două mijloace:

1. PROCEDEE PRINCIPALE derivarea (cu prefxe, parasintetica, regresiva), compunerea și conversiunea sau schimbarea valorii gramaticale:

DERIVAREA.

Derivarea este un procedeu de formare a cuvintelor cu ajutorul unor afixe care se asociază cuvintelor de bază sau care sunt suprimate de la acestea. Derivarea este numită proprie sau progresivă dacă se face prin adăugarea a cel puțin unui afix, și improprie sau regresivă dacă se realizează prin suprimarea unui afix.

1.Derivarea cu sufixe:

Din capul locului vom spune că aceasta este mult mai răspândită decât cea realizată cu ajutorul prefixelor. După cum am văzut, există în limba română peste 600 de sufixe, dintre care unele sunt foarte vii sau productive în epoca actuală. Existența unui număr atât de mare de sufixe, precum și productivitatea incontestabilă a unora dintre ele ne îndreptățesc să afirmăm că româna este o limbă de tip derivativ, asemenea latinei, care îi stă la bază și a cărei structură o continuă, în linii mari, și din acest punct de vedere. De cele mai multe ori, sufixele conferă cuvintelor nou-create o anumită valoare semantică și morfologică, ceea ce ne permite să clasăm derivatele realizate cu ajutorul lor în câteva categorii mai importante.

Studiile de specialitate propun o clasificare deosebit de riguroasă a sufixelor. În lucrarea Limba romană contemporană. Vocabularul (Ion Coteanu, Narcisa Forescu și Angela Bidu Vrânceanu), din perspectiva clasificării morfemelor se vorbește de :

a. sufixe substantivale, al căror rezultat este un substantiv: -ar (bucătar), -easa(mireasă), -ime(muncitorime);

b. sufixe adjectivale, al căror rezultat este un adjectiv: -esc(ceresc); -iu(auriu).

c. sufixe verbale, al căror rezultat este un verb: -a(a brăzda); -i (a înflori).

d. sufixe adverbiale, al căror rezultat este un adverb:-este (bătrânește); -is(furiș).

Lucrarea menționată propune și o clasificare semantică a sufixelor:
1. sufixe augmentative, cu ajutorul cărora se formează cuvinte care arată că obiectul denumit este mai mare decât cel denumit de cuvântul de bază: -andru (copilandru); -an(băietan); -oi/oaie (căsoi, căsoaie) etc.

2. sufixe diminutivale, cu ajutorul cărora se formează cuvinte care arată că obiectul denumit este mai mic decât cel denumit de cuvântul de bază: -aș(copilaș), -uc(sătuc), -el(însurățel) etc.

3. sufixe pentru denumirea agentului,contribuind la formarea unor cuvinte cu înțelesul de „cel ce îndeplinește o acțiune":-ar (acar); -aș (arcaș), -easă (cenușăreasă).

4. sufixe pentru denumirea însușirii din obiecte: -al (săptămânal), -ar/-ară (fugar); -aș/-așă (păgubaș); -at/-ată (plusat); -bil/-bilă (demonstrabil); -esc/-ească (domnesc); -eț/-eaț (certǎreț ) etc.

5. sufixe pentru denumirea plantelor și a animalelor: -aș (toporaș), -el/ea (brumărel, albăstrea), -iță (crăiță), -uș (cerceluș) etc.

6. sufixe pentru denumirea instrumentelor: -ar (alfabetar), -iță (botniță), -tor (dormitor) etc.

7. sufixe pentru denumiri abstracte: -are (centralizare), -ere (creștere, cucerire); -ătat (strainǎtate); -ea/ă (amăgea/ă) etc.

8. sufixe pentru denumirea unei colectivități: -arie (papetărie); -ărie (apăraie); -et (brădet); -ime (preoțime); -iș (stejăriș) etc.

9. sufixe care implică ideea de loc: -ie (fierǎrie: „Stătea până târziu în fierărie“; măcelărie: „Lucra la o măcelărie“); -et (brădet: „Luna răsare din brădet“) etc.

10. sufixe pentru indicarea modalității: -este (copilărește); -iș (pieptiș) etc.

11. sufixe pentru nume proprii de familie: -eseu (Ionescu),- eanu (Vlădeanu).

Sufixoidele (pseudosufixele) apar numai în termeni aparținând limbajelor culte specializate (Ion Coteanu). Ele au valoare denotativă ușor sesizabilă:
-fiu („iubitor“); -for („care poartă, purtător“);
-grafie („descriere, știință a descrierii);
-gramă („schemă“); -lo („specialist“);
-cid („ucigător“).

EXEMPLE:

hidrofor: care poartă apa;

insecticid: ucigător de insecte.

2. Derivarea cu prefixe

Ion Coteanu propune următoarea clasificare a prefixelor:
1. prefixe privative (cu sensul de „fără", „lipsit de“: des-(desființa); de-(deșuruba);
2. prefixe negative, având rolul de a nega sensul cuvântului de bază: ne (neconvingător);
3. prefixe delocutive, formând cuvinte noi de la locuțiuni: în- (îm-)(infăptui, de la locuțiunea „a pune în fapt"; îmbrățișa, de la locuțiunea „a cuprinde în brațe);
4. prefixe iterative, utilizate pentru cuvinte exprimând repetarea:răs-(răz-) (a se răzgândi); re- (a recăpăta).

Prefixoidele (pseudoprefixele) reprezintă cuvinte din limbile greacă și latină: aero-(grecesc) „privitor la aer, în legătură cu aerul, privitor la aviație, în legătură cu aviația“ (aerogară, aerodrom, aeromodel).
Pentru prefixoide, vezi I. Coteanu, Narcisa Forăscu, Angela Bidu-Vrânceanu, Limba româna contemporană. Vocabularul,E.D.P., București, 1985, pp. 240-242).

Derivarea regresivă

Concepută în sensul cel mai larg cu putință, derivarea regresivă este procedeul analogic de creare a noi cuvinte, unități frazeologice și forme gramaticale prin suprimarea unor afixe reale sau aparente de la cuvinte ori forme flexionare existente deja în limbă.

Principalele tipuri:

– derivare regresivă postsubstantivală:

Ex. pisic de la pisic/ă

mâț de la mâț/ă

alun de la alun/ă *multe denumiri de arbori de la fruct.

cais de la cais/ă

vișin de la vișină

ortoped de la ortopedie * profesie de la știință

geolog de la geologie

– derivare regresivă postverbală (este o derivare de substantive):

Ex. auz, cânt, greș de la a auzi, cânta, greși.

Un caz aparte: la radical se adaugă desinența de feminin: bârf/i > bârf+ă > bârfă.

– derivare regresivă postadjectivală (un procedeu mai puțin productiv. Se obțin verbe și substantive.)

Ex. catifela de la catife

bălța de la bălțat.

Derivarea parasintetică constituie formarea de cuvinte prin utilizarea simultană a sufixelor și a prefixelor: a îmbărbăta, a întemeia.

CONCEPTUL DE FAMILIE LEXICALĂ

Despre o definiție foarte clară și unanim acceptată nu dispunem nici în cazul de față, dar se admite, de obicei, că o familie lexicală înglobează totalitatea cuvintelor formate prin derivare, prin compunere și prin schimbarea valorii gramaticale de la același cuvânt de bază. Astfel, de la verbul a face au fost formate mai multe derivate cu sufixe (spre exemplu: făcător, făcătură etc.), derivate cu prefixe (desface, preface, reface etc.), derivate parasintetice (cu prefixe și sufixe în același timp: prefăcător, prefăcătorie etc.) și compuse propriu-zise sau cu elemente de compunere: bineface, binefăcător, răufăcător sau contraface (format din elementul de compunere contra- + face, după modelul fr. contrefaire). O precizare care se impune neapărat este că, în mod obișnuit, familia lexicală a unui cuvânt se stabilește la nivelul unei singure limbi (de pildă: româna, franceza, latina etc.). Într-o familie lexicală de acest gen nu trebuie să includem decât derivatele și compusele create în interiorul limbii respective și, eventual, împrumuturile neologice analizabile. După părerea noastră, deși este un cuvânt împrumutat, floral poate fi inclus în familia lui floare, dar florilegiu și eflora nu sunt în aceeași situație. Neologismele împrumutate, dar neanalizabile sau locuțiunile și expresiile în care intră un cuvânt oarecare nu aparțin familiei lexicale a acestuia. Referindu-ne, spre exemplu, la substantivul mână, vom spune că din familia lui lexicală fac parte derivatele românești mânuță, mânușiță, mănușă, mânui, înmâna etc., dar nu și împrumuturile neologice manevră, manșetă, manichiură, manufactură etc. (a căror rădăcină mai îndepărtată este lat. manus). Tot așa, nu intră în familia lexicală a lui mână nici combinațiile frazeologice: mână în mână, peste mână, pe sub mână, a da mâna, a fi mână spartă, a avea pe cineva la mână și multe altele.

Cuvintele compuse pot să aparțină la mai multe familii lexicale, în funcție de numărul termenilor care intră în componența lor și care sunt dotați cu conținut noțional. Aceasta înseamnă că un compus ca gura-leului va fi inclus atât în familia lui gură, cât și a lui leu, iar Statu-Palmă-Barbă-Cot va fi încadrat în patru familii lexicale conform cu structura lui foarte complexă.

Cuvântul care servește ca element de bază pentru formarea altor cuvinte se numește primitiv sau cuvânt-bază. Cel format prin adăugarea unui prefix sau sufix se numește cuvânt derivat. Astfel, în cazul derivatului frumusețe vom spune ca primitivul este adjectivul frumos, la care s-a atașat sufixul -ețe; în cazul lui cărăușie vom spune ca baza este cărăuș (derivat de la verbul căra + suf. -uș); în cazul verbelor înfrunzi și întrista primitivele sunt, în mod evident frunză și trist, cărora li s-a adăugat prefixul în-. Ceea ce este mai important e faptul că, de multe ori, prefixele și sufixele nu se adaugă direct la rădăcină, ci la așa-numita temă lexicală. Aceasta e comună tuturor formelor flexionare sau gramaticale ale unui cuvânt și e formată, în mod obligatoriu, dintr-o rădăcină și cel puțin un sufix sau un prefix. Astfel, lăptăreasă este derivat prin adăugarea sufixului -easă la tema lăptar, iar această temă, la rândul ei, este ea însăși un derivat de la lapte + suf. -ar. Prin urmare, în tema lăptar- există rădăcina lăpt- și un sufix -ar, tot așa cum în tema de la care s-a format adjectivul străbătător avem rădăcina verbului a bate (în cazul de față -băt-) + prefixul stră-.

Pe scurt, familia de cuvinte constituie totalitatea cuvintelor înrudite ca sens și formate prin diverse procedee (derivare, compunere, schimbarea valorii gramaticale) de la aceeași rădăcină. De exemplu, familia cuvântului pădure cuprinde următoarele unități lexicale:

Toate cuvintele din cadrul unei familii au în comun aceeași rădăcină. De exemplu, cuvintele care constituie familia lexicală a cuvântului lemn (lemn, lemn-ar, lemn-ărie, lemn-os, lemn-iu, a în-lemn-i) conțin aceeași rădăcină:lemn-.

COMPUNEREA

Ca și derivarea, compunerea este un procedeu intern de îmbogǎțire a vocabularului. Prin compunere, se reunesc mai multe unitǎți lexicale distincte, care dau naștere unui cuvânt compus, cu un înțeles nou. Cuvintele compuse se mențin cu sensul propriu, chiar dacă la origine s-a operat o metaforă. Cuvintele compuse se disting de locuțiuni și de expresii tocmai datorită acestui fapt. Locuțiunile si expresiile exploatează sensul figurat al cuvintelor. Grafica cuvintelor compuse diferă. Ele se alătură : Europa Centrală, Ministerul Învățamântului se leagă prin cratimă: bun-sitmț, științifico-fantastic, social-politic se scriu legat: binevoitor, optsprezece, oricât, așadar.

În combinația cuvintelor cumpuse apar forme flexionate (în genitiv): Cuibul Dorului, Vatra Dornei, barba-caprei.

Analiza morfo-sintactică a acestora nu trebuie să fărâmițeze unitatea lexico-semantică în parțile în care o alcătuiesc. Asemănătoare cu cuvintele compuse sunt și sintagmele. Sunt asemănătoare pentru cǎ și sintagmele mențin sensul propriu. Sintagmele sunt cuvinte care se reunesc în formulări-tip: dor de țară, mâna de lucru, schema de încadrare, lirica erotică, învățământ mediu, cultură, generală, trăsătura constantă.

Spre deosebire de cuvintele compuse, sintagmele sunt fragile, putând fi reduse sau dispersate în text. Revenind la cuvintele compuse, remarcăm faptul cǎ anumite clase morfologice generează aceste construcții: substantivele, numeralele, adjectivele, adverbele, pronumele de politețe(demonstrative, nehotărâte), prepozițiile, conjuncțiile, interjecțiile. Substantive compuse: drum-de-fier, câine-lup, situație-limită, zi-muncă.

Adjective compuse: literar-artistic, albastru deschis, cumsecade, franco-român.

Numerale compuse: nouăsprezece, douăzeci, o sută unu.

Pronume de politețe: dumneata, dumneavoastră.

Pronume nehotărâte: oricare, oricine, orice, careva, fiecine.

Prepoziții compuse: de la, de pe la, înspre.

Conjuncții compuse: ca să, fiindcă.

Interjecții compuse: lipa-lipa, hodoronc tronc, vai și amar.

Compunerea prin abreviere presupune reunirea inițialelor fiecărui cuvânt: CEE (Cumunitatea Economică Europeanâ); CFR (Caile Ferate Romane).

Se abreviază, de asemenea, fragmente de cuvinte care intră în stuctura cuvintelor compuse: RomTelecom, Rompres, Plafar, TAROM.

CONVERSIUNEA

Conversiunea este unul dintre procedeele interne de formare a cuvintelor, alături de derivare și compunere. Constă în formarea unui cuvânt nou prin trecerea de la o clasă lexico-gramaticală la alta fără atașarea unor elemente derivative. În acest caz, cuvântul este utilizat într-un context nou, ceea ce implică schimbarea funcției sintactice și admiterea unor determinanți nespecifici bazei: Lucrează bine. – Binele nu se uită. În primul enunț cuvântul bine este adverb (determină un verb), în cel de al doilea, el devine substantiv (îndeplinește funcția de subiect).

Conversiunea cuprinde mai multe tipuri care diferă în funcție de clasele de cuvinte legate prin acest procedeu, adică de orientarea procesului de formare a cuvântului nou, de exemplu, de la adjectiv spre substantiv (un om bătrân – bătrânul), de la adjectiv spre adverb (băiat frumos – scrie frumos) etc. După clasa morfologică în care intră noul cuvânt, se delimitează următoarele feluri de conversiune:

substantivizarea (trecerea altor cuvinte în clasa substantivului). În limba română se pot substantiviza adjectivele bogatul, zgârcitul), pronumele (eul, sinele, nimicuri), numerale (doiul, zecele), verbele la formele nepredicative (intrare, aratul, semănatul), adverbele (binele, aproapele), interjecțiile (ofuri).

adjectivizarea (trecerea altor cuvinte în clasa adjectivului). Trecerea altor părți de vorbire (substantive, participii, gerunzii, adverbe) în clasa adjectivului se realizează prin utilizarea lor cu funcțiile sintactice specifice adjectivului: zi pierdută, pâine aburindă.

– adverbializarea (trecerea altor cuvinte în clasa adverbului). În clasa adverbelor pot trece: adjectivele calificative, care devin adverbe de mod (merge elegant, sprinten, frumos), unele substantive, care devin adverbe de timp sau de mod (Lucrează seara. S-a supărat foc.), unele verbe (Poate că e ocupat).

1. PROCEDEE SECUNDARE

Trunchierea (= scurtarea) cuvintelor, ramânând partea inițialǎ sau finalǎ.

Ex. proful, profa, diriga; atelier foto (grafic); (Corne)lia; trafic aero (nautic); Teo (dor).

Contaminarea (= aglutinarea)

Îmbinarea a doua cuvinte din care provine unul nou; în general, există o înrudire semanticǎ între cele doua cuvinte.

Ex. impuls + bold > imbold

cocor + stârc > cocostârc

Abrevierea (provenita din inițiale citite ca noi cuvinte)

Ex. C.F.R. > cefere

T.V.R. > tevere

REDUPLICAREA

Repetarea aceleiași silabe (cu valoare onomatopeicǎ sau componenta a unui cuvânt, de obicei nume propriu); de ex.: cu-cu, Gigi, Lili, Titi s.a.

2. PROCEDEE MIXTE (calculul lingvistic și împrumuturile din limbi cu care româna s-a aflat în contact ori a fost influențată pe cale livrescă).

CALCULUL LINGVISTIC

Este un procedeu mixt de îmbogățire a vocabularului și constă în formarea de cuvinte noi prin copierea unor modele străine, dar cu material indigen: prendre le parole: a lua cuvântul; flyying saucer: farfurie zburătoare.

Tipuri:

– calcul lexical

– semantic (ex. rom. lume din lat. lumen „lumină“, după sl. sveată care înseamnă și „lumină“ și „univers“, a luat și sensul de „univers“);

– de structură (se împrumută forma internă, ex. rom. supraveghea după fr. surveiller);

– calcul gramatical (morfologic și sintactic);

– calcul frazeologic (pentru îmbinări frazeologice sau libere), ex. a face naveta, cf. fr. faire la navette;

– calcul lexico-frazeologic (ex. a face anticameră după fr. faire antichambre).

ÎMPRUMUTURILE LEXICALE

Termenul neologism (cuvânt nou) cunoaște doua accepții: în sens larg, este neologism orice cuvânt nou, împrumutat sau creat prin mijloace interne; în sens restrâns, numai cuvântul străin, împrumutat la o dată nu prea îndepartată, se numește neologism.

Vom considera neologisme cuvintele împrumutate în perioada de timp acoperită de conceptul limbă română contemporană și despre care vorbitorii au conștiința că sunt cuvinte noi.

Neologismele limbii române contemporane sunt de origine foarte variată, dar provin mai ales din rândul limbilor clasice -greacă și latină-, din limbile romanice -mai ales din franceză-, și din limbile germanice- germană și engleză.

Influența slavă s-a manifestat diferit și în perioade distincte, fiind evidentă din secolul al IX-lea, în cele mai variate domenii: natură, faună, floră, corpul uman, familie, locuință, hrană, agricultură, religie, armată, timp, toponime, antroponime etc. Influențele din bulgară, ucraineană, polonă sau sârbo-croată sunt mai evidente la nivelul graiurilor (fapt explicabil geografic). Exemple: deal, iaz, izvor, luncă, mlaștină, nisip, omăt, peșteră, cocoș, rață, gâscă, rac, știucă, vrabie, hrean, morcov, gât, gleznă, obraz, stomac, trup, glas, vreme, veac, ceas, babă, nene, maică, nevastă, blid, ciocan, clește, coasă, coș, lopată, topor, zid, cojoc, rufă, colac, hrană, icre, ulei, oțet, brazdă, plug, ogor, război sabie, suliță, sfânt, pomană, groapă, lene, milă, necaz, noroc, poftă, basm, diavol, zmeu; citi, clădi, grăi, hrăni, iubi, munci, odihni, omorî, sfârși, topi, trăi, trebui; bogat, drag, lacom, mândru, prost, sărac, scump, slab, vesel, vinovat ș.a.

Influența maghiară se manifestă începând cu secolul al X-lea și vizează viața orășenească, de curte, comerțul, industria etc. Majoritatea cuvintelor împrumutate din maghiară circulă în zone locuite și de populația maghiară. În limba literară s-au păstrat mai puține, de ex.: dijmă, hotar, oraș, tâlhar, viteaz, ban, cheltui, meșter, lacăt, bănui, chibzui ș.a.

Influența greacă s-a manifestat în perioade diferite, direct sau prin intermediul latinei dunărene (carte, creștin, farmec etc.) și a slavei (busuioc, hârtie, cămilă, corabie, dascăl, catastif,trandafir, zahăr etc.). Din epoca fanariotă au rămas termeni de cancelarie, de afaceri, administrație etc.

Influența turcă aparține unor straturi distincte în timp și ca importanță (din perioada protootomană, apoi din secolul al XV-lea și, cu intermitențe, până în secolul al XIX-lea).

Cuvintele acoperă o arie foarte diversă (viață materială, faună, floră, comerț, toponime etc.), de ex.: aracet, ciorap, cearșaf, chibrit, chirie, divan, odaie, tavan, cafea, cașcaval, ciulama, ciorbă, chiftea, ghiveci, iahnie, iaurt, sarma, telemea, tutun, basma, maramă, șalvari, dovleac, pătlăgea, zambilă, fildeș, sidef, băcan, cântar, chilipir, ciubuc, bucluc, huzur, maidan ș.a.

Influența germană se manifestă cu evidență mai ales prin dialectul săsesc, prin cel sârbesc și pe cale livrescă (tehnică, sport etc.), de ex.: stofă, cartof, chiflă, parizer, șnițel, șuncă, șut ș.a.

Împrumuturi latino-romanice. Primele atestări din secolul al XV-lea și al XVI-lea sunt sporadice și se leagă doar de anumite texte (documente de cancelarie, traduceri de cărți bisericești etc.). Există împrumuturi directe și indirecte (prin limbi europene din care s-au efectuat traduceri: germană, neogreacă, maghiară, rusă ș.a.). Cronicari și alți oameni de cultură din secolul al XVII-lea și al XVIII-lea au contribuit substanțial prin lucrările lor la introducerea și răspândirea unor termeni latino-romanici din cele mai variate sfere tematice (științe, religie, armată, viață economică și spirituală etc.), de pildă: epistolă, democrație, orator, autoritate, cauză, fabulă, proprietate, bibliotecă, ocazie, situație, formație, maistru, colonel, poștă, flotă ș.a.

Împrumuturi din engleză și americană. Acestea sunt împrumuturi directe și prin alte limbi de cultură (cu precădere limba franceză, germana sau rusa), aparținând științei, tehnicii, vieții economico-financiare, sportului etc.

O bună parte din aceste împrumuturi au o circulație internațională (fiind recunoscute și în alte limbi, cu forme identice sau adaptate sistemului lingvistic respectiv). De pildă: boiler, buldozer, smoching, bridge, outsider, ring, blugi, boss, campus, week-end, marketing, hamburger, supermarket ș.a.

Actualmente, limba română cuprinde aproximativ 50.000 de neologisme, după unii specialiști. Această invazie apărând prin intermediul mass-mediei, mai ales în arealul englezei americane.

Anglicismele în limba romana actuală.

Perioada actuală este una cu diverse schimbări, în care comunicarea umană este caracterizată printr-o adevărată explozie de idei, noțiuni noi din tehnică sau din știință care își află reflectarea într-un mod de a gândi, de a acționa și de a le reda prin mijloace expresive inedite. Părerile lingviștilor în privința acceptării sau respingerii anglicismelor sunt împărțite. Cei mai mulți (Mioara Avram, Ștefania Isaac, Georgeta Ciobanu, Adriana Stoichițoiu Ichim ș.a.) au manifestat mai curând permisivitate în recomandările lor normative, însă optează pentru impunerea unor tipare stricte de adaptare morfologică a acestor cuvinte.
Cercetătorul Francis Kiraly distinge mai multe faze în preluarea unui cuvânt din alte limbi,dintre care menționăm:

1. împrumuturile propriu-zise adică cuvintele pătrunse din alte limbi, care s-au adaptat la sistemele fonetic și morfologic, sunt folosite mai des, dau naștere la derivate și nu mai sunt simțite de vorbitori ca fiind de altă origine (lider, miting);

2. Cuvintele străine, adică cuvintele care nu satisfac aceste condiții, au foneme străine în corpul lor, nu corespund morfologic, se folosesc ocazional, iar vorbitorul, fară să fie specialist le poate preciza ușor originea. Deci cuvântul de altă origine, în prima etapa a existenței sale pe teren românesc, este cuvânt străin și devine împrumut doar atunci când se supune specificului limbii în care a ajuns. Împrumutul este punctul final adică încheierea procesului. Dacă procesul începe dar nu parcurge etapele necesare, ne găsim în fața unui cuvânt străin și nu a unui împrumut. Cu alte cuvinte fiecare împrumut a fost cândva un cuvânt străin, dar nu fiecare cuvânt străin ajunge sǎ fie un împrumut.

Potrivit motivației și funcției împrumutului în raport cu specificul unui anumit stil sau registru al limbii, Sextil Pușcariu clasifică anglicismele care apar în presa actuală în: necesare sau de lux.

1. Împrumuturile necesare sunt acele cuvinte, sintagme sau unități frazeologice care nu au un corespondent în limba română sau care prezintă unele avantaje în raport cu termenul autohton. În acest sens, anglicismele necesare au avantajul preciziei, al brevilocvenței și nu, în ultimul rând, al circulației internaționale. Ele sunt motivate de noutatea referentului.

2. Anglicismele de lux sunt împrumuturi inutile, care țin de tendința de ordin subiectiv a unor categorii sociale de a se individualiza lingvistic în acest mod. Asemenea termeni nu fac decât să dubleze cuvinte românești, fără a aduce informații suplimentare.

Deși anglicismele sunt termeni neadaptați sau incomplet adaptați la sistemul limbii, studiile specializate au pus în evidență faptul că, datorită utilizării lor frecvente, pot fi considerate ca având caracter de normă (fonetică, ortografică, morfologică).

Cercetând gradul de adaptare a cuvintelor de origine engleză în limba română conform normelor lingvistice, am observat că tendința generală a limbii literare actuale este de a păstra împrumuturile din engleză într-o formă cât mai apropiată de cea din limba sursă. În același timp, la nivel morfologic, o consecință a pătrunderii masive a cuvintelor din engleză ar putea fi „subminarea” caracterului flexionar al limbii române prin creșterea numărului adjectivelor invariabile și ștergerea granițelor dintre părțile de vorbire. Iar potrivit normei lexico-semantice, definirea sensului împrumuturilor se face, în general, printr-un sinonim sau o expresie echivalentă românească. Anglicismul mai poate fi introdus în text după echivalentul său românesc sau, într-o manieră jurnalistică, prin alternarea termenilor sinonimi în titluri și subtitluri.

Se înregistrează astfel o multitudine de anglicisme apărute recent în limba noastră și care nu sunt neatestate in DOOM2, DCR2, sau MDN: fresh, glamour-farmec, atracție, gloss-pentru strălucire, luciu, blush- substantivizat cu semnificație inițială de a înroșii, casual-pentru ținută neoficială. Acestea se regăsesc în diverse domenii:

-în presă: web, computer, e-mail

-în învățământ: curriculum (chiar dacă e un termen latin noi l-am împrumutat din engleza).

-sport: karate, baschet, rugby;

-în gastronomie: fast-food, hot-dog.

Adriana Stoichițoiu Ichim definește anglicismele împrumuturi recente din engleza britanică și americană, incomplet sau deloc adaptate (ca atare, ele se scriu și se rostesc în română într-un mod foarte apropiat sau identic cu cel din limba de origine.

După părerea mea, ar trebui puse în balanța atât avantajele cât si dezavantajele anglicismelor. Acestea nu trebuie tratate ca un mijloc de distrugere a limbii romane, ci dimpotrivă ca un mijloc de modernizare a lexicului.

Sub aspect lexical și semantic, limba română actuală se caracterizează prin bogătie, varietate și flexibilitate, ceea ce susține ideea dinamicii sale. Diversitatea se manifestă atât la nivelul modalităților interne de îmbogățire, derivarea, compunerea, dezvoltările semantice reprezentând surse consistente de inovație lexicală și stilistică, cât și la nivelul mijloacelor externe, respectiv, împrumuturilor din alte limbi (inclusiv calcurile de structură sau semantice).

II. ABORDAREA LIMBII ROMÂNE ÎN CICLUL PRIMAR

II.1 Viziunea curricularǎ asupra predǎrii limbii și literaturii române

Reforma curricularǎ este componenta centralǎ și garanția reușitei reformei globale a învǎțǎmântului românesc. Reforma își propune, pe de o parte, sǎ marcheze desprinderea definitivǎ a învǎțǎmântului românesc de modelul uniform și rigid al perioadei dinainte de 1989, pe de altǎ parte, sǎ rǎspundǎ în mod adecvat la schimǎrile și provocǎrile pe care le rezervǎ secolul al XXI-lea tinerilor aflați actualmente pe bancile școlii.

Elaborarea programei școlare, în concordanta cu noile planuri-cadru de învǎțǎmânt a declanșat o adevaratǎ revoluție didacticǎ în privința predǎrii-învǎțǎrii la clasǎ.

Viziunea curricularǎ impune proiectarea, în interacțiunea lor, a obiectivelor, conținuturilor, activitǎților de învǎțǎre și a principiilor și metodelor de evaluare, deschizând calea unei orientǎri mai bune a predǎrii-învǎțǎrii,în raport cu formarea competențelor de nivel superior, de aplicare a cunoștințelor și competențelor în contexte noi de rezolvarea de probleme teoretice și practice. Realizarea acestei viziuni este posibilǎ în momentul în care profesorul demonstreazǎ acea flexibilitate și deschidere de nou, ce-i permite schimbarea de mentalitate, de adaptare la noile cerințe ale Curriculumului Național. Adoptarea acestei noi atitudini nu este posibilǎ, însǎ fǎrǎ o înțelegere în profunzime a schimbǎrilor, prin care trece sistemul românesc de învǎțǎmânt, fǎrǎ o solidarizare cu idealul educațional românesc, fǎrǎ o conștientizare a necesitǎții schimbǎrii de mentalitate.

Infǎptuirea acestei viziuni curriculare este posibilǎ în momentul în care profesorul, conștient de rolul sǎu în educația tânǎrului, privește predarea-învǎțarea nu ca pe un scop în sine, ci ca o modalitate de dobandire de capacitǎții, aptitudini și componente necesare elevului.

Viziunea curricularǎ impune un nou model pedagogic; se schimbǎ rolul profesorului în actul educațional, el fiind doar una din verigile acestui lanț ce cuprinde deopotrivǎ elevii, parinții, școala, profesorii, comunitatea localǎ etc.

Profesorul de azi trebuie sǎ conștientizeze faptul cǎ el este, alǎturi de alții, un agent educațional; dar nu un deținǎtor al adevǎrului absolut, ci un partener de dialog, un moderator în acțiunea de predare-învǎțare. Schimbarea de mentalitate presupune o nouǎ orientare a atitudinii profesor-elev – aceastǎ relație nu trebuie privitǎ pe verticalǎ (când profesorul atotștiutor emite adevǎruri, pe care elevul trebuie sǎ le reținǎ și sǎ le reproducǎ), ci pe orizontalǎ (când profesor, elev, parinte sunt implicați în procesul de predare-învǎțare, de orientare a elevului spre formarea unor competențe).

Învǎțarea devine un proces permanent, în care elevul vede cǎ nu este singurul care învațǎ, ci profesorul apare ca o persoanǎ care învațǎ permanent. Astfel micșorǎm distanța dintre profesor-elev, așa zisa ‚‚distanțǎ de putere/autoritate”, apropiindu-i pe elevi ca de o persoanǎ care ea însǎși învațǎ; ei adopta mult mai ușor stilul de învǎțare demonstrat.

În acest context, predarea devine o învǎțare împreunǎ cu elevii,ceea ce va determina creșterea responsabilitǎții elevilor fațǎ de actul învǎțǎrii.

Relația profesor-elev capǎtǎ noi valențe, elevii recunoscând în profesorul lor un partener de dialog, o persoanǎ implicatǎ direct în actul educațional, o personalitate care acceptǎ pǎrerile și ideile altora, capabilǎ sǎ știe (sǎ posede valori culturale autentice) și sǎ știe sǎ facǎ (sǎ utilizeze comportamente și capacitǎți adecvate în relația formativǎ concretǎ cu elevul și cu clasa), cultivându-și creativitatea, originalitatea, participarea responsabilǎ la rezolvarea de probleme.

Rolul profesorului este hotǎrâtor în formarea personalitǎții elevilor. Viziunea curricularǎ a trecut accentul de pe cumularea de cunoștințe pe formarea competențelor de nivel superior, de aplicare a cunoștințelor și competențelor dobandite în contexte noi, pe rezolvarea de probleme teoretice și practice.

Profesorul, în predarea-învǎțarea limbii române, trebuie sǎ-și propunǎ formarea unor elevi cu o culturǎ comunicaționalǎ și literarǎ de bazǎ, capabili sǎ comunice și sǎ interacționeze cu semenii, sǎ-și utilizeze în mod eficient și creativ capacitǎțile proprii pentru rezolvarea unor probleme concrete din viața cotidianǎ. Trebuie sǎ se punǎ un accent deosebit pe motivația elevilor, pe cultivarea prin toate mijloacele posibile a motivației intrinseci care presupune formarea unor sentimente superioare: interesul pentru culturǎ, pentru cunoaștere, pentru frumos, curiozitatea- dorința de a afla cât mai multe despre o temǎ datǎ, aspirația spre competențǎ.

E foarte important ca profesorul sǎ-și propunǎ dezvoltarea la elevi a gândirii abstracte, crearea independenței și inițiativei în soluționarea problemelor complexe, cultivarea motivației – esențe ale unui proces eficient de învǎțare.

Arǎtând elevului cǎ este privit nu ca un obiect al muncii profesorului, ci drept o entitate de sine stǎtǎtoare, ca o personalitate în plinǎ formare, se schimbǎ și atitudinea elevului fața de studiul limbii române. Orice încercare de apropiere de culturǎ și civilizația românǎ trebuie folositǎ din plin, creându-se astfel starea emoționalǎ necesarǎ studiului limbii în funcțiune.

II.2 Locul și rolul disciplinei Limba și literatura românǎ în învǎțǎmântul primar

Studiul limbii și literaturii române în învǎțǎmântul obligatoriu își propune dezvoltarea competențelor de comunicare oralǎ și scrisǎ ale elevilor, precum și familiarizarea acestora cu texte literare și nonliterare, structurarea la elevi a unui ansamblu de atitudini și de motivații care vor încuraja și sprijini studiul acestei discipline.

Disciplina Limba și literatura românǎ a ocupat și ocupǎ un loc important, chiar privilegiat, între disciplinele din planul de învǎțǎmânt pentru clasele I-a IV-a. Susținem acest lucru, pe de o parte, prin așezarea disciplinei pe prima poziție în toate planurile de învǎțǎmânt din România – limba românǎ fiind studiatǎ, în primul rând, ca limbǎ maternǎ, dar și ca limbǎ a doua – limbǎ naționalǎ, în cazul elevilor aparținând minoritǎților, care urmeazǎ cursurile în limba maternǎ. Pe de altǎ parte, o analizǎ a ponderii orelor de limba și literatura românǎ fațǎ de celelalte discipline din planul de învǎțǎmânt pentru clasele primare evidențiazǎ o treime din numǎrul total al orelor.

Rolul profesorului de învǎțǎmânt primar este hotǎrâtor în formarea personalitǎții elevilor. Viziunea curricularǎ a trecut accentul de pe acumularea de cunoștințe pe formarea competențelor de nivel superior, de aplicare a cunoștințelor și competențelor dobandite în contexte noi, pe rezolvarea de probleme teoretice și practice. Profesorul, în predarea-învǎțarea limbii și literaturii române, trebuie sǎ-și propunǎ formarea unor elevi cu o culturǎ comunicaționalǎ și literarǎ de bazǎ, capabili sǎ comunice și sǎ interacționeze cu semenii, sǎ-și utilizeze în mod eficient și creativ capacitǎțile proprii pentru rezolvarea unor probleme concrete din viața cotidianǎ (conform notelor de prezentare a programelor școlare de limba și literatura românǎ).

În didactica actualǎ devine dominantǎ abordarea limbii ca instrument de comunicare, în primul rând, și, abia apoi, ca obiect de studiu. Aceasta presupune o regândire a demersului didactic, accentul punându-se, în cazul limbii române, pe adoptarea modelului comunicativ-funcțional, conform cǎruia comunicarea este o componentǎ fundamentalǎ, un domeniu complex care vizeazǎ procesele de receptare a mesajului oral și a celui scris, precum și cele de exprimare oralǎ și scrisǎ. În clasele I-a IV-a, importanța limbii române este covârșitoare, prin aceasta se urmarește cultivarea limbajului oral și scris al elevilor, cunoașterea și folosirea corectǎ a limbii, învǎțarea unor tehnici de bazǎ ale activitǎții intelectuale (cititul, scrisul, exprimarea corectǎ).

Specificul curriculum-ului actual de limbǎ româna constǎ în:

– centrarea obiectivelor pe formarea de capacitǎți proprii folosirii limbii în contexte concrete de comunicare;

– structurarea programei pe baza unor obiective cadru și de referințǎ sintetice, în masura sa surprinde ceea ce este esențial în activitatea de învǎțare;

– orientarea conținuturilor spre încurajarea creativitǎții învǎțǎtorului, acordându-i-se acestuia libertate de alegere;

– conectarea la realitǎțile comunicarii cotidiene propriu-zise; de aceea, se pune un accent deosebit pe învǎțǎrea proceduralǎ, adicǎ se urmǎrește structurarea unor strategii proprii de rezolvare de probleme, de explorare și de investigare caracteristice activitǎții de comunicare.

Un element de noutate îl constituie manualele alternative, cu rol auxiliar. Astfel, conținutul lor nu este neaparat obligatoriu, lasându-se dascalilor și elevilor libertatea de a alege ceea ce anume vor sǎ studieze. Toate au ca bazǎ o programǎ școlarǎ comunǎ, eficiența lor urmând a fi apreciatǎ.

           Prin studiul organizat al limbii române în școala primarǎ, elevii vor conștientiza actul comunicǎrii, vor afla înca din clasa I cǎ vorbirea corecta are la bazǎ anumite regului pe care ei le pot înțelege și aplica fǎrǎ dificultate, construind comunicǎri (propoziții) care se despart în cuvinte, silabe, sunete. Familiarizarea elevilor cu unele elemente de construcție a comunicǎrii în clasele primare constituie suportul fundamentǎrii știintifice a formǎrii capacitǎții de exprimare corectǎ, oralǎ și scrisǎ.

           Studiul elementelor de gramaticǎ, incluzând și cele de foneticǎ și de vocabular, are ca scop fundamental cultivarea limbajului elevilor, înțelegând prin limbaj procesul de exprimare a ideilor și sentimentelor prin mijlocirea limbii.

           În prima etapǎ, elevii opereazǎ cu noțiunile de limbǎ, în cele mai multe cazuri, fǎrǎ sǎ le și numeascǎ și fǎrǎ sǎ le defineascǎ (așa se întâmplǎ în clasele I și a II-a). În clasele a III-a și a IV-a elevii își însușesc în mod științific noțiuni de limbǎ prin reguli și definiții. În acest scop se face apel și la ,,experiența lingvisticǎ'' dobânditǎ în etapa oral-practicǎ, pe baza cǎreia elevii învațǎ unele reguli și definiții gramaticale.

Ca disciplinǎ școlarǎ în învǎțǎmântul primar, limba româna îndeplinește mai multe funcții:

• funcția instrumentală – care se realizează în toate compartimentele limbii române (citit-scris, citire, comunicare), presupune însușirea unor tehnici ale muncii intelectuale (îi învață pe elevi cum să învețe), folosind cartea ca sursă de informare și formare, cultivarea capacităților de exprimare corectă , oral și în scris;

• funcția informațională – presupune pătrunderea, în mod sistematic, în unele taine ale realității înconjurătoare, elevii depășesc sfera manualelor școlare, pătrunzând în lumea fascinantă a cărților, făcând cunoștință cu întregul conținut informațional al textelor pe care le citesc;

• funcția formativ-educativă – presupune o susținută solicitare și exersare a capacităților intelectuale ale elevilor.

Curriculum-ul de limba și literatura românǎ reprezintǎ o componentǎ fundamentalǎ a procesului de învǎțare oferit elevilor în contextul școlaritǎții obligatorii.

În procesul de predare-învǎțare a limbii române, obiectivele urmǎrite sunt organizate sistematic. Dintre obiectivele generale care se realizeazǎ prin parcurgerea conținutului informativ pe secvențe succesive, se pot aminti:

– cultivarea limbajului oral si scris;

– cunoașterea și folosirea limbii române prin învǎțarea instrumentelor esențiale ale activitǎții intelectuale: scrisul, cititul, exprimarea corectǎ;

–  formarea și organizarea deprinderilor de exprimare corectǎ, logicǎ și coerentǎ a observațiilor, a gândurilor și a sentimentelor.

Prin fiecare secvențǎ se realizeazǎ și se verificǎ direct câte un obiectiv specific. Dintre acestea amintim urmǎtoarele:

– sǎ citeascǎ în mod corect, cursiv, și conștient texte accesibile vârstei;

– sǎ scrie corect, citeț și sǎ așeze corect în paginǎ un text;

– sǎ aplice regulile de ortografie și punctuație;

– sǎ distingǎ și sǎ formuleze ideile principale dintr-un text;

– sǎ alcǎtuieascǎ o compunere.

II.3 Tradițional și modern în metodica predǎrii limbii și literaturii române în învǎțǎmântul primar

Importanța studierii limbii române în școalǎ derivǎ din urmǎtoarele aspecte:

– limba română este expresia cea mai cuprinzǎtoare a ființei naționale poporului român;

– limba română este limba oficialǎ a statului național român;

– limba română, având acest statut oficial, asigurǎ dobândirea cunoștințelor din sfera tuturor celorlalte discipline de învǎțǎmânt;

– procesul studierii limbii române în școalǎ este parte integratǎ a acțiunii de dezvoltare a gândirii, dat fiind faptul cǎ ideile se prefigureazǎ și persistǎ în mintea omului pe baza cuvintelor, a propozițiilor, a frazelor;

– limba românǎ contribuie la cultivarea disponibilitǎții de a colabora cu semenii, de a întreține relații interumane eficiente pe diverse planuri de activitate, imperativ categoric al dezvoltǎrii vieții moderne;

– limba românǎ contribuie la cultivarea sensibilitǎții elevilor, la nuanțarea exprimǎrii orale și scrise.

Noile programe precizeazǎ cǎ învǎțarea limbii române se intemeiazǎ pe modelul funcțional  comunicativ, adaptat particularitǎților de vârstǎ ale elevilor și formuleazǎ obiectivele învǎțǎrii limbii în școalǎ. Aceste obiective se organizeazǎ pe trei dimensiuni.

a. Practicarea raționalǎ și funcționalǎ a limbii

In acest sens elevul trebuie:

– sǎ înțeleagǎ normele și modelele de structurare a formelor de comunicare oralǎ și scrisǎ;

– sǎ-și activeze cunoștințele de limbǎ pentru a percepe și realiza fapte de comunicare oralǎ și scrisǎ, adaptându-se eficient la strategiile și relațiile interacțiunii sociale;

– să exprime în mod original, într-o formǎ clarǎ și armonioasǎ, propriile idei, judecǎți și opinii.

b. Formarea unor reprezentǎri culturale, precum și a unui univers afectiv și atitudinal coerent la elevi.

Elevii trebuie :

– sǎ înțeleagǎ semnificația limbii române în conturarea identitțǎii naționale și înregistrarea acesteia în contextul culturii universale;

– sǎ interiorizeze, prin contactul cu texte elaborate în diverse stiluri funcționale, valorile culturale ca premisǎ a propriei dezvoltǎri intelectuale, afective, morale;

– sǎ-și structureze un sistem axiologic coerent, fundament al formǎrii unei personalitǎți integrate dinamic în societate.

c. Formarea unor deprinderi de muncǎ intelectualǎ.

Elevul trebuie:

– sǎ-și însușeascǎ strategiile, metodele și tehnicile de studiu și activitate independentǎ;

– sǎ-și structureze o conduitǎ autonomǎ în selectarea, organizarea și utilizarea informației;

– sǎ-și activeze și sǎ-și dezvolte operațiile gândirii creative.

Celor două tipuri de curriculum –anterior (înainte de 1998) și actual (începând din 1998) – constituie unul dintre argumentele conceptorilor de programe școlare în susținerea noii viziuni curriculare:

Modelul tradițional de predare nu răspunde noilor tendințe în didactica modernă, fiind fondat pe „triada învățare frontală – studiul manualului – chestionarea”, pe un model de învățare pasiv. În mod tradițional, cadrului didactic îi revine rolul major și activ în cadrul procesului didactic (cel de emițător), acela de a transmite cunoștințele spre un receptor aproape pasiv, determinat să memoreze și să reproducă informația.

Noul model de învățare este un model activ și presupune implicarea directă a elevului în procesul de dezvoltare a capacităților de învățare, în asimilarea cunoștințelor și dobândirea gândirii critice.

Acest model impune în activitatea la clasă un nou tip de relaționare pe mai multe direcții: profesor – elev, elev – elev, elev – profesor, aflate în opoziție cu tipul unidirecțional profesor – elev ce caracterizează modelul standard.

Rolurile se schimbă, se întrepătrund, după cum o demonstrează Kathee Terry (1996):

Diferențele sunt semnificative, nu de puține ori, modelul tradițional de predare fiind identificat ca fiind unul informativ, pe cȃnd cel modern este definit ca un proces activ.

În didactică sunt încercări de a prezenta raportul între procesul de învățare activ și procesul de învățare pasiv ca reflex al raportului teoretic – practic, informal – formativ. În lumina celor afirmate putem spune că activ – pasiv în procesul de învățare nu se identifică cu teoretic – practic și nici cu informal – formativ, ci aceste atribute ale profesorului se completează, se influențează, se suprapun în combinații metodice mai mult sau mai puțin reușite.

În învățământul de tip tradițional se cultivă competiția între elevi cu scopul ierarhizării acestora și activitatea individuală. Competiția stimulează efortul și productivitatea individului și pregătește elevii pentru viață, care este foarte competitivă, dar poate genera conflicte și comportamente agresive, lipsă de comunicare între colegi, marginalizarea nedreaptă a unora dintre aceștia, amplifică anxietatea și teama de eșec, cultivă egoismul.

Modelul învățământului modern face apel la experiența proprie a elevului, promovează învățarea prin colaborare, pune accentul pe dezvoltarea gândirii în confruntarea cu alții. Munca în grup stimulează interacțiunea dintre elevi, creșterea stimei de sine, încrederea în forțele proprii, diminuează anxietatea față de școală și intensifică atitudinile pozitive față de cadrele didactice. În același timp, munca în grup, prin colaborare, nu pregătește elevii pentru viața care este foarte competitivă, metodele activ – participative aplicate în activitatea pe grupe sunt mari consumatoare de timp și necesită experiență din partea cadrului didactic, iar elevilor le trebuie timp ca să se familiarizeze cu acest nou tip de învățare.

Metodele de învățământ bine alese și aplicate duc la realizarea obiectivelor informaționale și formative ale lecției și ale activităților extrașcolare. Nicolae Iorga aprecia că „metoda cea mai bună are valoarea pe care i-o dă omul care o întrebuințează. Ea nu are valoare generalădemocratică, prin care orice minte omenească ajunge a nimeri pe același la aceeași siguranță în țintă. Iar valoarea omului care întrebuințează metoda atârnă, desigur și de o anume inteligență, care nu e apanajul oricui, dar atârnă și de mijloacele pe care i le pune la îndemână numai cultură generală, multilaterală, dând trei virtuți fără care nici știința în cel mai înalt sens al cuvântului nu se poate. Aceste trei virtuți sunt: orizont, disciplină și omenie”. În școlile din România se practică în proporție mai mare modelul tradițional față de cel modern, ținându-se spre implementarea celui din urmă, dar fără anularea primului, ci realizarea unei simbioze structurale între cele două. Modelul modern nu va putea supraviețui fără fundamentul celui tradițional.

Profesorul trebuie să deprindă măiestria de a le combina și a le demonstra eficiența și aplicabilitatea În diverse experiențe de învățare, înclinând balanța în favoare celui modern, mult mai ușor acceptat de elevi.

II.4 Finalitățile învățământului primar

Potrivit Legii Învățământului, art. 3:(1) Învățământul urmărește realizarea idealului educațional, întemeiat pe tradițiile umaniste, pe valorile democrației și pe aspirațiile societății românești, și contribuie la păstrarea identității naționale.

(2) Idealul educațional al școlii românești constă în dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și creative.

Idealul educațional indică profilul dezirabil al absolventului sistemului de învățământ, ideal care se oglindește în finalitățile sistemului de învățământ, finalități ce pot fi concretizate pe niveluri de școlaritate, descriind specificul fiecărui nivel, din perspectiva politicii educaționale, constituind, astfel, repere în elaborarea curriculumului național.

Finalitățile învățământului primar sunt:

• asigurarea educației elementare pentru toți copiii;

• formarea personalității copilului, respectând nivelul și ritmul său de dezvoltare;

• înzestrarea copilului cu acele cunoștințe, capacități și atitudini care să stimuleze raportarea efectivă și creativă la mediul social și natural și să permită continuarea educației.

Deși păstrează un grad ridicat de generalitate, finalitățile învățământului primar constituie un sistem de referință pentru elaborarea programelor școlare și pentru conturarea demersului didactic la clasă.

Prezentând finalitățile învățământului primar în Didactica limbii și literaturii române în învățământul primar, Ioan Șerdean constată: „asemenea finalități sunt de largă rezonanță și au în vedere adaptarea copiilor la specificul activității de învățare, precum și dezvoltarea unor capacități și atitudini care să asigure cunoașterea de către micii școlari a propriilor resurse, în vederea valorificării lor integrale și pentru continuarea în nivelele următoare de școlaritate a procesului educațional.” (Ioan Șerdean, 2008, p. 13).

Pentru încheierea acestui capitol voi aborda un proiect de lecție susținut la clasă de tipul predare-învățare.

UNITATEA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: Colegiul Național Pedagigic„ Ștefan Velovan”

DATA: 4.03.2014

CLASA: a II-a

ÎNVĂȚĂTOR: Prof. în înv. primar Pârvănescu Eugenia

PROPUNĂTOR: Calotǎ Florina-Cristina

ARIA CURRICULARĂ: Limbă și comunicare

DISCIPLINA : Limba și literatura română

SUBIECTUL : Cuvântul

TIPUL LECȚIEI: Predare – învățare

OBIECTIVE DE REFERINȚĂ:

Să distingă sensul cuvintelor într-un enunț.

Să scrie corect litere, silabe, cuvinte, enunțuri.

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

La sfârșitul activității elevii vor fi capabili:

O1: sã recunoascǎ cuvintele dintre grupǎri de litere fǎrǎ înțeles;

O2: sǎ formeze cuvinte noi adǎugând o silabǎ în fața unor cuvinte date;

O3: sǎ ordoneze cuvinte pentru a forma propoziții;

O4: sǎ delimiteze cuvintele pentru a forma propoziții;

O5: sǎ dezvolte o propoziție simplǎ;

O6: sǎ obținǎ cuvinte noi prin inversarea literelor unor cuvinte date;

O7: sǎ scrie cuvinte formate dintr-o silabǎ, douǎ silabe, trei silabe;

O8: sǎ scrie cuvinte care aratǎ însușirile unui prieten.

OBIECTIV AFECTIV:

Stimularea interesului pentru studiul limbii române.

STRATEGIA DIDACTICĂ:

Metode și procedee : conversația, observația, explicația, exercițiul, jocul didactic, scaunul intervievatului, copacul cu idei, floarea de nufăr, munca independentă, munca în echipă, problematizarea

Mijloace de învățământ : fișe de lucru, floricele din hârtie, caiete, manualul, caietul auxiliar

Forme de organizare a activității :activitate pe grupe, activitate frontală, activitate individuală

Durata: 50 minute.

Bibliografie:

– Mariana Norel , “Metodica predǎrii limbii și literaturii române în învǎțǎmântul primar” Brașov 2010 ;

-Aurelia Seulean,Marioara Minculescu Elena Oltean “Limba și literatura românǎ” –auxiliar pentru clasa a II- a, Editura Kreativ;

– Cleopatra, Mihăilescu, Tudora, Pițilă, ,,Limba și literatura română” – manualul pentru clasa a II-a, Editura Aramis Print, Buurești, 2004;

*** Programa școlară pentru clasele I și a II-a , MEC, București, 2004 .

ANEXA 1

GRUPA RÂNDUNELELOR

Inversați ordinea literelor pentru a forma cuvinte noi:

car ____________ luna _____________

iar ____________ alb _____________

cuc ____________ rate _____________

urs ____________ cere _____________

2. Completați cuvintele cu grupurile de litere care lipsesc (ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi):

_______ie ______reșe _______mare

_______m _____r____i _______tuțe

_____rafă pa________ ure________

GRUPA GHIOCEILOR

Scrie cuvinte care încep cu litera ,,m” și denumesc:

_________________ ( un fruct )

_________________ ( un animal )

_________________ ( o meserie )

_________________ ( o culoare )

_________________ ( un mijloc de transport )

2.Eu spun una, tu spui multe:

poveste – ______________

broască – _______________

pereche – ______________

om – __________________

perdea- _______________

iepure – ________________

GRUPA NARCISELOR

1. Ordonează cuvintele pentru a forma proverbe și precizează numărul cuvintelor din fiecare proverb:

floare, prietenia, o , este, rară.

______________________________________________

– numărul de cuvinte: ________________

cunoaște, nevoie, la, prietenul, se.

______________________________________________

– numărul de cuvinte: ________________

2. Scrie cuvinte care se termină cu litera ,,r” și denumesc:

_________________ ( un pom fructifer )

_________________ ( un animal sălbatic )

_________________ ( o pasăre răpitoare )

_________________ ( podoapa capilară )

_________________ ( o floare )

GRUPA FLUTURAȘILOR

Eu spun multe, tu spui una:

elevi – ________________ gheare – ________________

cercei – _______________ trandafiri – ______________

cuvinte – ______________ perdele – _______________

2. Scrie corect propozițiile.

Primavaraesteunanotimpminunat ……………………………………………

Vinolatablămairepede!

……………………………

GRUPA BUBURUZELOR

1. Scrie cuvântul așezând corect silabele:

ble, pro, me ……………………………

tre, ce, pe, re ………………………………

re, A, an, li, u ………………………………..

2. Transformă după model

Fetița râde. Afară plouă!

Fetița nu râde. ____________

Vrei să mergem la cinema? Câinele latră?

_____________________ ______________

GRUPA ALBINUȚELOR

Scrie mai multe cuvinte din această categorie.

caietul ……………………

cal ………………………

bradul ……………………

2. Îmbogățește propozițiile date cu două – trei cuvinte.

Marina citește. ____________________________________________________

Vine primăvara! ___________________________________________________

III. ELEMENTE DE LEXICOLOGIE ÎN PROGRAMELE ȘCOLARE

III.1 Obiectul de studiu, obiectivele și domeniul de cercetare proprii lexicologiei.

Accepția restrânsă a termenului lexic este aceea de „totalitate a lexemelor unei limbi […], ansamblul unităților lexicale la nivelul limbii, de care dispun toți vorbitorii; este o realitate a limbii la care nu se poate ajunge decât prin cunoașterea vocabularelor concrete, particulare […]”

Vocabularul desemnează„ fie a) totalitatea cuvintelor unei limbi, fie b) ansamblul cuvintelor utilizate de un locutor dat în împrejurări date, fie c) într-un mod nedeterminat, o listǎ de cuvinte”. În mod evident, accepția a) face obiectul acestui demers, însă, în măsura în care ilustrează diverse aspecte legate de a), se vor face referiri și la celelalte două (de exemplu, în vederea explicării dinamicii vocabularului, a îmbogățirii lui, a selecției operate de un vorbitor în anumite împrejurări etc.).

Așadar, iată definiția generală a lexicologiei:

DEFINIȚIE GENERALĂ

Lexicologia este o disciplină științifică relativ recentă (în raport cu lexicografia, dar mai veche decât semantica) care are drept obiect de studiu lexicul (vocabularul) unei limbi.

Autonomizarea lexicologiei ca disciplină lingvistică, deci cu obiect propriu de cercetare, s-a produs datorită teoriei saussuriene, conform căreia cuvântul face parte dintr-o structură, iar sensul lui se definește negativ (adică în opoziție cu alt(e) sens(uri) al(e) aceluiași cuvânt), în funcție de contextul în care apare.

Lexicologia a introdus în studiul lingvistic descrierea câmpurilor semantice (clase de cuvinte grupate după sens), atât prin abordare semasiologică (semantică lexicală diacronică), cât și onomasiologică (semantică lexicală sincronică).

Lexicul se poate studia din diverse perspective (în manieră tradițională– sub aspectul evoluției semantice, sub aspect etimologic, sub aspectul mecanismelor de formare a tuturor creațiilor lexicale noi; în lexicologia modernă și sincronic – de exemplu, sub raportul frecvenței cuvintelor, deci statistic etc.) și prin diverse metode (de exemplu, tradiționale, formale, logico-filozofice etc.). Câmpul de aplicație fiind așa de larg (întreg lexicul unei limbi) și preocuparea pentru definirea sensului cuvintelor fiind comună cel puțin cu cea a semanticii și cu cea a lexicografiei, lexicologia se relevă ca o știință eterogenă și interdisciplinară prin însuși obiectul ei. De aceea, în vederea unor clarificări sau a operării unor taxinomii, lexicologia se folosește de rezultatele și instrumentele puse la dispoziție îndeosebi de semantica modernă.

Cum cuvântul este unitatea de bază (minimală) a lexicologiei încă de la originile ei, definirea lui este esențială. Aceasta se face, de regulă, considerându-se unitatea lexicală izolat de context sau enunț. Contextul sau enunțul sunt doar implicate în procesul definirii cuvântului.

Lexicologia s-a arătat interesată și de mecanismul formării cuvintelor, însă nu trebuie considerate „unități minimale” afixele susceptibile de a fi purtătoare de sens (deci cu rol lexical) sau chiar „încărcate” cu sens (cazul prefixoidelor și sufixoidelor); toate aceste afixe și elemente de compunere nu au autonomie deplină, precum se va demonstra că are cuvântul.

Cuvântul comportă diverse definiții în funcție de perspectiva aleasă. Din perspectiva lexicologiei, cuvântul este unitate lexicală, adică este autonom, pentru că satisface condițiile de fixare a limitelor pe care le implică orice unitate. Precizarea limitelor unei unități se face prin izolare. Procedeele de izolare sunt: permutarea, substituția și distribuția. Aplicarea acestor operații unui cuvânt dintr-un enunț simplu este suficientă pentru a demonstra autonomia acestuia.

Propoziției Ion desenează frumos, de exemplu, îi corespund cinci formule de permutare (după toate pozițiile), toate având un înțeles global (o anumită persoană face o anumită acțiune într-un anumit fel):

Desenează Ion frumos.

Frumos desenează Ion.

Frumos Ion desenează.

Desenează frumos Ion.

Ion frumos desenează.

Deși se înregistrează diferențe în fiecare formulare, în funcție de poziția cuvintelor, sensul

global menționat se păstrează, ceea ce demonstrează valabilitatea permutării.

Substituția unui termen întărește această constatare: cf. Ion vorbește frumos. Schimbarea

sensului global se datorează deci substituirii termenilor și nu permutării lor, de unde rezultă că desenează și vorbește sunt unități diferite. Pentru a evidenția acest lucru, termenul supus analizei nu trebuie înlocuit cu un sinonim (desenează cu sinonimul parțial pictează, de exemplu). În acest caz se anulează efectele substituției și este nevoie de o nouă probă, distribuția.

Distribuția stabilește contextele compatibile și incompatibile fiecărui termen. De exemplu, verbul desenează se combină numai cu un nume de ființă cu trăsătura [+ uman] (Gheorghe, Maria, studentul, elevul ș.a.m.d.), nu și cu nume de tipul: pisica, caloriferul etc. Pe de altă parte, verbul vorbește se poate combina cu: frumos, bine, mult, încet, tare, clar, elevat etc. Verbul în cauză nu admite însă contexte adverbiale de tipul: perpendicular, manual, oblic, întunecat etc.

Pentru că am menționat la începutul acestui subcapitol termenul lexicografie, oferim în cele ce urmează câteva repere ale domeniului desemnat de termenul în cauză.

Lexicografia se ocupă cu alcătuirea dicționarelor. S-a dezvoltat ca știință de-abia în secolul al XX-lea, deși dicționare elaborate după criterii și cu metode nu foarte sistematice se înregistrează în număr foarte mare și până la această dată. Originile disciplinei se leagă de numele cardinalului Richelieu, la a cărui iniațiativă s-a înființat, în 1634, Academia Franceză.

Obiectivele principale erau, atunci ca și azi, conservarea și cultivarea limbii. Ca o primă modalitate de atingere a acestor obiective, s-a pornit la elaborarea unei gramatici și a unui dicționar ale limbii franceze.

Lexicografia se folosește în vederea sistematizării articolelor de dicționar (tipologia dicționarelor fiind extrem de diversă) de rezultatele cercetărilor din domeniile lexicologiei (aceasta punând la dispoziție informații despre structura vocabularului, despre posibilitățile de organizare, despre mobilitatea lui etc.), semanticii (lexicografia este interesată, în special, de semantica lexicală), etimologiei, gramaticii și foneticii. Dicționarele se află în relație directă cu semantica modernă prin principiul metodologic comun aplicat: studiul relațional al cuvintelor, care pune în evidență asemănările și deosebirile.

III.2 Obiective de referințǎ și exemple de activitǎți de învǎțare.

Obiectivul central al studiului limbii și al literaturii române în învățământul primar este dezvoltarea competențelor elementare de comunicare, orală și scrisă ale copiilor, precum și familiarizarea acestora cu texte literare și nonliterare, semnificative din punctul de vedere al vârstei cuprinse între 6/7 – 10/11 ani. Se urmărește, totodată, structurarea la elevi a unui ansamblu de atitudini și de motivații care vor încuraja și sprijini ulterior studiul limbii și al literaturii române.

De altfel, scopul studierii limbii române în perioada școlarității obligatorii este acela de a forma progresiv un tânăr cu o cultură comunicațională și literară de bază, capabil să înțeleagă lumea din jurul său, să comunice și să interacționeze cu semenii, exprimându-și gânduri, stări, sentimente, opinii etc., să fie sensibil la frumosul din natură și la cel creat de om, să se integreze efectiv în contextul viitorului parcurs școlar, respectiv profesional, să-și utilizeze în mod eficient și creativ capacitățile proprii pentru rezolvarea unor probleme concrete în viața de zi cu zi, să poată continua în orice fază a existenței sale procesul de învățare.

Obiectivele cadru atât pentru clasele I, II, III cât și pentru a IV-a sunt:

Dezvoltarea capacității de receptare a mesajului oral

Dezvoltarea capacității de exprimare orală

Dezvoltarea capacității de receptare a mesajului scris (citirea/lectura)

Dezvoltarea capacității de exprimare scrisă

1. Dezvoltarea capacității de receptare a mesajului oral

2. Dezvoltarea capacității de exprimare orală

3. Dezvoltarea capacității de receptare a mesajului scris (citirea / lectura)

4. Dezvoltarea capacității de exprimare scrisă

Standarde curriculare de performanță

la finele învățământului primar

CONCLUZII

După cum am menționat în Argumentul introductiv al lucrării mele de licență, acord o deosebită importanță acestei teme intitulate Elemente de lexicologie în ciclul primar. La elaborarea acestei lucrări am fost preocupată îndeosebi de următoarele aspecte: importanța lexicului, detalierea a ceea ce presupune predarea limbii române în ciclul primar și obiective ale elementelor de lexicologie.

Între toate aceste sfere lexicale nu există granițe stricte, tocmai pentru că limba este un organism viu, aflat permanent în mișcare. Astfel, un cuvânt poate avea, pentru un singur corp fonetic, cel puțin două sensuri, limba acordând vorbitorilor o anumită libertate de a acționa asupra acestora. Structura etimologică a lexicului revelează căile de înnoire lexicală și evoluția acestui subsistem. Orice unitate lexicală, ca element al unui sistem, contractează diferite raporturi în planul conținutului, mai ales. În sens restrâns, relațiile interlexicale desemnează raporturi de identitate în planul semnificantului (omonimia), similaritate creatoare de confuzii (paronimia), cvasiidentitate a semnificatului (sinonimia), contrarietate sau contradicție a conținutului (antonimia).

În conștiința vorbitorului sau în existența obiectivă a limbii, familia lexicală este subansamblul lexical în care toate unitǎțile au aceeași rǎdǎcinǎ.

Asumarea unei viziuni curriculare este posibilă în momentul în care profesorul, conștient de rolul său în educația elevilor, privește predarea -învățarea-evaluarea nu ca pe un scop în sine, ci ca pe o modalitate de dobândire de capacități, aptitudini și competențe necesare elevului.

La finalul lucrǎrii au rezultat urmǎtoarele concluzii:

limbajul elevilor constituie o componentă de baza în dezvoltarea și nuanțarea vorbirii și a stapânirii structurilor de comunicare;

formarea deprinderilor sistematice de vorbire începe în ciclul de achiziții fundamentale, bazându-se pe investigarea textelor, în primul rând pornind de la limbaj;

pentru dezvoltarea limbajului existǎ o anumitǎ strategie de învǎțare a cuvintelor noi, pornind de la un text literar sau nonliterar;

asemenea strategie cuprinde următorul algoritm: inventarierea cuvântului sau expresiei verbale, clarificarea sensului sau înțelesului; utilizarea în alt context decât cel din care a fost selectat;

limbajul trebuie dezvoltat și nuanțat sub toate componentele limbii;

componentele limbii se referǎ la foneticǎ, morfologie, sintaxǎ, stilisticǎ, toate contribuind în egalǎ mǎsurǎ la dezvoltarea limbajului;

în școalǎ, elevii deprind elemente de comunicare prin limbaj, abilitǎți de ascultare, vorbire, citire și scriere, capacitǎți pe care le urmǎrește institutoarea în învǎțarea de cǎtre elevi a limbii și literaturii române;

învǎțarea și educarea limbajului se realizeazǎ, în școalǎ, pe baza modelului comunicativ-funcțional, așa cum este surprins el în Curriculum Național;

Curriculum Național, prin Programa școlarǎ de Limbǎ și literaturǎ românǎ, are conținuturi care au menirea de a asigura nuanțarea limbajului elevilor și dezvoltarea lui în mod progresiv.

Am urmǎrit ca aceastǎ lucrare de licențǎ sǎ reprezinte un ghid metodologic de formare și dezvoltare a vorbirii în general și a limbajului în special. În consecințǎ am abordat probleme de metodologie, de didacticǎ și de conținuturi specifice limbii române.

Motivarea alegerii acestei teme este însuși scopul practic de a ajuta înțelegerea și însușirea anumitor noțiuni ale vocabularului, viziunea curricularǎ asupra predǎri limbii române și nu în ultimul rând elemente de lexicologie în programele școlare alǎturi de obiective de referințǎ și activitǎți de învǎțare.

BIBLIOGRAFIE

*** Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), ed. a II-a, București, Editura Univers Enciclopedic, 1996.

*** Dicționarul limbii române (DLR), București, Editura Academiei, 1965

*** Ghid metodologic pentru aplicarea programelor de limba și literatura română.

Învățământ primar și gimnazial, M.E.C., C.N.C., București, Editura Aramis Print, 2002

●Avram, Mioara, Cuvintele limbii române între corect și incorect, Chișinǎu, Editura Cartier, 2001.

●Avram, Mioara, Probleme ale exprimǎrii corecte, București, Editura Academiei R.S.R., 1987.

● Barbu, M. (coord), Metodica predǎrii limbii și literaturii române; învǎțǎmânt primar, Craiova, Ed. Gheorghe Alexandru, 2003.

●Bidu-Vrănceanu, Angela, Lexic comun, lexic specializat, București, Editura Universității din București, 1986.

●Bidu-Vrănceanu, Angela, Structura vocabularului limbii române contemporane, București, Editura Științifică, 1986.

●

●

●Petru Zugun, Lexicologia limbii române. Prelegeri, Iași, Editura Tehnopres, 2000.

●Șerban, V., Evseev, I., Vocabularul românesc contemporan, Timișoara, Editura Facla, 1978.

●Vasiluță, Livia, Semantică lexicală, Timișoara, 2000.

● Zugun, Petru, Lexicologia limbii române, Iași, 2000.

● Corniță, Georgeta – Metodica predării și învățării limbii și literaturii române, Editura Umbria, Baia-Mare, 1993.

● Cucoș, Constantin – Pedagogie, Editura Polirom, Iași, 1996.

BIBLIOGRAFIE

*** Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), ed. a II-a, București, Editura Univers Enciclopedic, 1996.

*** Dicționarul limbii române (DLR), București, Editura Academiei, 1965

*** Ghid metodologic pentru aplicarea programelor de limba și literatura română.

Învățământ primar și gimnazial, M.E.C., C.N.C., București, Editura Aramis Print, 2002

●Avram, Mioara, Cuvintele limbii române între corect și incorect, Chișinǎu, Editura Cartier, 2001.

●Avram, Mioara, Probleme ale exprimǎrii corecte, București, Editura Academiei R.S.R., 1987.

● Barbu, M. (coord), Metodica predǎrii limbii și literaturii române; învǎțǎmânt primar, Craiova, Ed. Gheorghe Alexandru, 2003.

●Bidu-Vrănceanu, Angela, Lexic comun, lexic specializat, București, Editura Universității din București, 1986.

●Bidu-Vrănceanu, Angela, Structura vocabularului limbii române contemporane, București, Editura Științifică, 1986.

●

●

●Petru Zugun, Lexicologia limbii române. Prelegeri, Iași, Editura Tehnopres, 2000.

●Șerban, V., Evseev, I., Vocabularul românesc contemporan, Timișoara, Editura Facla, 1978.

●Vasiluță, Livia, Semantică lexicală, Timișoara, 2000.

● Zugun, Petru, Lexicologia limbii române, Iași, 2000.

● Corniță, Georgeta – Metodica predării și învățării limbii și literaturii române, Editura Umbria, Baia-Mare, 1993.

● Cucoș, Constantin – Pedagogie, Editura Polirom, Iași, 1996.