Elemente DE Investigare Criminalistica Omorul Savarsit CU Arme Albe

OMORUL SĂVÂRȘIT CU ARME ALBE

ELEMENTE DE INVESTIGARE CRIMINALISTICĂ

Plan de expunere

CAPITOLUL I DEMERS INTRODUCTIV

Secțiunea I Criminalistica – știință de descoperirii

Secțiunea a II-a Dreptul la viața și importanța investigării criminalistice a

omorurilor

Secțiunea a III-a Omuciderea în legislația penală și procesual penală

CAPITOLUL II PRIMELE MĂSURI LUATE ÎN CADRUL

INVESTIGĂRII INFRACȚIUNILOR DE OMOR

Secțiunea I Metodologia investigării omorului

Secțiunea a II-a Cercetarea în echipă

Secțiunea a III-a Primele măsuri luate de organele de cercetare penală

CAPITOLUL III CERCETAREA LA FAȚA LOCULUI ÎN CAZUL

OMORURILOR SĂVÂRȘITE CU ARME ALBE

Secțiunea I Cercetarea în faza statică

Secțiunea a II-a Cercetarea în faza dinamică

Secțiunea a III-a Examinarea cadavrului

Secțiunea a IV-a Particularitățile cercetării la fața locului în cazul omorului săvârșit

cu arme albe sau corpuri contondente

CAPITOLUL IV PARTICULARITĂȚILE INVESTIGĂRII OMORULUI

SĂVÂRȘIT CU ARME ALBE

Secțiunea I Efectuarea expertizelor medico-legale și criminalistice

Secțiunea a II-a Elaborarea versiunilor de urmărire penală

Secțiunea a III-a Evaluări de tip profiling privind personalitatea făptuitorului

Secțiunea a IV-a Efectuarea actelor de urmărire penală

Secțiunea a V-a Efectuarea altor acte de urmărire penală

Secțiunea a VI-a Particularitățile cercetării omorului în cazul cadavrelor

Dezmembrate

CONCLUZII

ANEXE

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

CAPITOLUL I

DEMERS INTRODUCTIV

Secțiunea I

Criminalistica – știință de descoperirii

Criminalistica a fost conturată în urmă cu un secol, grație înțelepciunii magistratului și pedagogului austriac Hans Gross, cu pietrele de hotar deja așezate de francezul Alfonso Bertillon și de englezul Sir Francis Galton. Ea a reprezentat una dintre primele științe moderne de graniță, oferind justiției instrumente desprinse din universalitatea cunoștințelor, fundamentate pe noile descoperiri științifice, apte să contribuie mai eficient la descoperirea crimei și a criminalului.

Criminalistica a fost recunoscută ca una dintre principalele științe ale procesului judiciar întrucât servește la determinarea materialității faptelor penale, la dovedirea infracțiunii și la stabilirea vinovăției infractorului, identificat prin aceleași procedee criminalistice, lucru remarcat de mulți juriști reputați, dintre care amintim pe Jean Pinatel sau Pierre Fernand Ceccaldi.

Imprimarea unui caracter modern activității judiciare a preocupat la sfârșitul secolului trecut și la începutul secolului nostru o serie practică toți oamenii, inclusiv cei ce nu au cunoștințe speciale de logică. Îl vom numi logica principiilor, deoarece are la bază cele patru principii pe care le vom prezenta în cele ce urmează. Este un sistem de logică elementar, global, care nu dispune de subtilități, dar este suficient pentru a asigura, într-o primă aproximație, corectitudinea gândirii.

Fără să aibă cunoștințe de logică, oamenii caută să evite în gândirea lor confuziile, contrazicerile, afirmațiile nedovedite. Procedând astfel, ei se conformează instinctiv principiilor logice. Dar, odată cunoscute principiile gândirii, ajutorul lor este incalculabil mai mare. Într-adevăr, principiul identității ne obligă să evităm confuziile, principiul contradicției și al terțului exclus ne interzic să ne contrazicem, iar principiul rațiunii suficiente ne recomandă să nu facem afirmații neîntemeiate. Cele mai mari erori pot fi astfel eliminate din gândire.

Principiul identității – identitatea este valabilă pentru toate formele logice, noțiuni, judecăți, raționamente. A este A; este el însuși și nu este totodată altceva.

Principiul contradicției – o propoziție și negația ei; A este B, A nu este B, sunt propoziții contradictorii. Dacă una este adevărată, cealaltă este falsă.

Principiul terțului exclus – două propoziții contradictorii nu pot fi ambele false (în același timp și sub același raport), una dintre ele este necesar adevărată.

Principiul rațiunii suficiente sau principiul condiționării – orice adevăr, pentru a fi întemeiat, trebuie să se sprijine pe alte adevăruri. A accepta ca adevărate idei nedemonstrate sau a ne îndoi de ceea ce este dovedit constituie încălcări ale rațiunii suficiente.

Principiul este identic cu exigența gândirii critice: să nu acordăm încrederea noastră cu ușurință oricăror păreri, ci să credem numai ceea ce este întemeiat suficient. Cerința gândirii critice se opune oricărui dogmatism, adică acceptării necontrolate a aserțiunilor. întemeierea propozițiilor se realizează nu numai indirect cu ajutorul deducțiilor din alte propoziții, ci și pe cale directă, din experiență externă sau internă. Ne putem sprijini nu numai pe experiența noastră, ci vom exploata și experiența altora, dacă este însoțită de garanții științifice. Aserțiune – afirmația care nu este însoțită de probe.

Aydukiewiez ne atrage atenția asupra primejdiei pe care o include puterea sugestivă a cuvintelor și a persoanelor. Anumiți termeni străini, repetarea cuvintelor cheie, autoritatea și siguranța de sine ale unor personalități sau ale unor prieteni pot influența judecata noastră fără să ne dăm seama, ca și dorințele noastre intime, mărturisite sau trăite. De aceste capcane ne apără deprinderea de a reclama dovezi suficiente pentru orice informație.

Legile logicii trebuie respectate în orice știință. Nu se poate face știință în nici un domeniu fără aplicarea corectă a legilor logicii. De ce? Fiindcă legile logicii sunt legile gândirii, iar gândirea este procesul esențial al cunoașterii științifice. Știința folosește gândirea, trebuie deci să respecte legile logicii. Aceasta se observă și din analiza limbii. Legăturile logice sunt exprimate în limbă prin anumite conjuncții care exprimă constante logice (și, sau, dacă, fiindcă etc). Întâlnim aceste conjuncții în toate științele, prin urmare, toate științele folosesc aceleași legături logice, iar legăturile logice impun aceleași legi.

Secțiunea a II-a

Dreptul la viața și importanța investigării criminalistice a

omorurilor

Dreptul la viață este cel mai natural drept- al omului și el s-a impus în sistemul juridic al timpului, fiind consacrat atât în primele declarații de drepturi cât și în constituții. De fapt, cum bine se remarca în literatura de specialitate, dreptul la viață este cel cu care începe „inventarierea” drepturilor în cele mai importante documente internaționale în domeniu.

Cum era și firesc, actuala Constituție a României se înscrie pe aceleași coordonate, statuând într-o formă sintetizată principiile statornicite atât în „Declarația Universală a Drepturilor Omului”, cât și în celelalte documente internaționale amintite. Potrivit Constituției,

„Dreptul la viață, precum și dreptul la integritatea fizică și psihică a persoanei sunt garantate”. Cele trei drepturi cetățenești fundamentale reglementate, deși se află într-o legătură indisolubilă, sunt totuși inconfundabile din punct de vedere juridic. Este demn de subliniat faptul că actualele prevederi constituționale reproduc într-o altă formă, așa cum am văzut, reglementările documentelor internaționale, consacrate în formulări de genul: „Orice om are dreptul la viață, libertate și la inviolabilitatea persoanei” sau „… dreptul la viață este inerent persoanei- umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar”.

Dreptul la viață este reglementat nuanțat în constituțiile lumii, în funcție de accepțiunile acestuia. Astfel, într-o accepțiune restrânsă, dreptul la viață privește viața persoanei numai în sensul ei fizic. Într-o altă accepțiune, mai largă, acest drept este privit ca o multitudine de fenomene, cerințe, fapte și năzuințe care permit și îmbogățesc existența fizică a persoanei. Cum lesne se poate observa, normele constituționale române privesc dreptul la viața în accepțiunea sa restrânsă, soluția aleasă fiind mai eficientă din punct de vedere juridic. În opinia noastră, o atare soluție corespunde cel mai bine asigurării =protecției vieții persoanei și prin mijloacele dreptului constituțional, constituind punctul de plecare în protecția reală a acestui drept natural prin normele dreptului penal și procesual penal. Aceasta deoarece un asemenea drept fundamental implică, în primul rând, ca nimeni să nu poată fi privat de viața sa în mod arbitrar. În acest sens, prevederea potrivit căreia „pedeapsa cu moartea este interzisă” este o recunoaștere implicită a faptului că o astfel de sancțiune este în flagrantă contradicție cu drepturile naturale ale omului. De fapt, istoria omenirii demonstrează că pedeapsa cu moartea nu numai că încalcă flagrant drepturile naturale ale omului, dar, prin natura sa, este o cruzime inutilă și nu întotdeauna dreaptă. De multe ori, o astfel de pedeapsă a produs efecte ireparabile și a deschis calea unor grave erori judiciare. Alteori, s-a demonstrat- cu puterea de netăgăduit a faptelor că nu întotdeauna a fost pedepsit ceea ce trebuia pedepsit în acest mod.

Privită din alt unghi de vedere, interzicerea pedepsei cu moartea exprimă tendința dominantă astăzi în majoritatea covârșitoare a statelor lumii de înlăturare a acestei sancțiuni și de aliniere la documentele juridice, politice și sociologice internaționale. Edificator în acest sens este faptul că țara noastră a ratificat fără rezerve Protocolul facultativ la „Pactul Internațional relativ la drepturile civile și politice”, vizând abolirea pedepsei cu moartea. Ar mai fi de observat că interdicția prevăzută în Constituție este absolută, ea găsindu-și corespondent și în prevederile legii penale.

La rândul său, dreptul la integritatea fizică este definit prin însăși formularea constituțională, strânsa legătură cu dreptul la viață determinând reglementarea lor în același articol. Prin urmare, dacă prevederile constituționale garantează integritatea fizică a oricărei persoane, autorităților publice le revine obligația de a o asigura prin toate mijloacele prevăzute de lege. În același mod trebuie privit și dreptul la integritate fizică, prevăzut în același articol. Acest punct de vedere ni se pare. justificat, omul fiind conceput, sub aspect juridic, ca un complex de elemente componente, fizicul și psihicul neputând fi separate. Și în cazul dreptului la integritate psihică, atingerea adusă oricărei din elementele sale componente este contrară drepturilor umane. De asemenea, respectarea și garantarea dreptului la viață, ca integritate fizică și psihică, implică în mod firesc interzicerea torturii, normele constituționale consfințind că: „Nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant”.

Este clar că practicarea unor astfel de procedee și tratamente constituie o încălcare a personalității și demnității umane. Ele amintesc de practicile și obiceiurile primitive și, în mod normal, trebuie reprimate de către lege. În aceeași ordine de idei, prevederea expresă referitoare la interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante își găsește corespondentul și în documentele internaționale, respectiv în „Declarația Universală a Drepturilor Omului”, „Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice” și, mai ales, în Convenția contra torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. Pe lângă faptul că prevederea constituțională ce garantează dreptul la viață și la integritatea fizică și psihică realizează o corelare clară și eficientă cu instrumentele juridice „menționate, aceasta trebuie corelată și cu alte dispoziții cuprinse în Constituție. Astfel, primul articol al Legii fundamentale, ce reglementează într-o formulare sintetică elementele definitorii ale statului român, statuează că „România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic; reprezintă valori supreme și sunt garantate”. Tot astfel, prevederea în discuție trebuie corelată în mod obligatoriu cu . aceea care precizează că «Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu „Declarația Universală a Drepturilor Omului”, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale. Fără a intra în detalii, se cuvin a fi făcute anumite precizări. Regulile cuprinse în primul articol al Constituției României privesc de fapt transpunerea în practică a dispozițiilor referitoare la drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale ale cetățenilor. Ca o primă regulă se stabilește că atât interpretarea cât și aplicarea drepturilor și libertăților cetățenești trebuie făcute în concordanță cu prevederile tratatelor internaționale la care România este parte.

Totodată, a doua regulă instituită se referă la prioritatea pe care o au reglementările internaționale față de reglementările din dreptul intern; evident în situația în care între acestea apar nepotriviri, contradicții, neconcordanțe sau chiar conflicte, cu precizarea că astfel de prioritate este acordată numai reglementărilor din domeniul drepturilor omului, ea nefiind aplicabilă altor domenii^. Desigur, trebuie avute în vedere numai acele reglementări cuprinse în tratatele ratificate de România, normele constituționale române făcând trimitere atât la „Declarația Universală a Drepturilor Omului”, cât și la „Pactul internațional relativ la drepturile economice, sociale și culturale”, „Pactul relativ la drepturile civile și politice” ș.a.

În ceea ce privește consecințele acestor reglementări, acestea trebuie abordate sub un dublu aspect. În primul rând, prevederile constituționale instituite pentru legiuitor impun obligația de a verifica dacă proiectele de legi, discutate și adoptate, se corelează cu tratatele internaționale ratificate de țara noastră.

În al doilea rând, la încheierea și ratificarea tratatelor internaționale, autoritățile publice competente a le negocia au datoria să acorde o atenție sporită în observarea corelației dintre prevederile actului internațional și dreptul românesc, iar în situații dificile să se folosească de procedeele rezervelor sau declarațiilor.

Revenind la reglementarea privitoare la dreptul la viață și la integritatea fizică și psihică, considerăm că aceasta trebuie corelată și cu dispozițiile referitoare la libertatea individuală, precum și cu acelea ce statuează inviolabilitatea domiciliului.

În concluzie, se poate afirma că reglementările referitoare la dreptul la viață, integritatea fizică și psihică (și cele corelative acestuia) constituie rezultatul unei evoluții îndelungate și o aliniere a normelor interne la cele internaționale: începute o dată cu adoptarea „Declarației Universale a Drepturilor Omului”, demersurile românești în domeniu – valorificând desigur tradițiile – s-au raliat noii viziuni și noii construcții politico-juridice internaționale în materia drepturilor, libertăților și îndatoririlor ființei umane. Totodată, ele demonstrează faptul că drepturile umane au depășit sfera și limitele frontierelor de stat, devenind o problemă a întregii comunități internaționale, o limbă comună oamenilor de pretutindeni. Astăzi, este clar pentru toți că omul are anumite drepturi naturale, imprescriptibile și inalienabile prin natura sa-de ființă umană. Realizarea sistemului internațional de norme, prin elaborarea de documente politice și juridice și impunerea acestora, dovedește realismul și eficiența acesteia în protecția drepturilor persoanei, aceste caracteristici conferindu-i o forță juridică aparte. Această forță juridică nu înlătură, ci păstrează rolul reglementărilor juridice interne în apărarea concretă a drepturilor cetățenești, ideea fundamentală, dominantă, fiind tocmai proeminența reglementărilor internaționale. Mai mult, soluția constituțională aleasă de legiuitorul român exprimă nu numai atașamentul față de reglementările internaționale, ci și marea receptivitate față de dinamica posibilă și previzibilă.

Cu toate rezultatele notabile obținute, în domeniul drepturilor omului mai există încă multe lucruri care nu și-au găsit încă rezolvarea, sub acest aspect colaborarea dintre state fiind absolut necesara.

Deschiderea României spre Europa și spre comunitatea internațională apare, în lumina celor arătate, garantată din punct de vedere constituțional,- soluțiile moderne adoptate regăsindu-se și în constituțiile altor țări cu îndelungată tradiție democratică. În același timp, universalitatea drepturilor implică și universalitatea îndatoririlor, fiind în firescul lucrurilor ca omul să aibă atât drepturi cât și obligații față de semenii săi și față de societate.

Secțiunea a III-a

Omuciderea în legislația penală și procesual penală

Actualul Cod penal al României, modificat, reglementează infracțiunile de omor sub denumirea generică de „omucidere”, alături -de omorul propriu-zis fiind incriminate și infracțiunile de pruncucidere, uciderea din culpă și determinarea sau înlesnirea sinuciderii, a căror redactare este sensibil îmbunătățită.

Prin numeroase și substanțiale diferențieri față de legislația anterioară, noul Cod penal nu reprezintă o simplă îmbunătățire a acesteia, ci un cod calitativ nou, un document juridic de importanță deosebită, având drept scop să soluționeze în mod unitar vasta problematică a prevenirii și pedepsirii infracțiunilor.

În general, infracțiunile contra persoanei prezintă un ridicat grad generic de pericol social, determinat pe de o parte de importanța relațiilor sociale ce constituie obiectul protecției penale și de gravele urmări pe care le pot avea pentru societate, iar, pe de altă parte, de faptul că aceste infracțiuni se săvârșesc prin mijloace și procedee violente. Normala formare, desfășurare și dezvoltare a relațiilor sociale legate de ocrotirea persoanei și a vieții acesteia nu ar fi posibilă fără combaterea eficace, folosind mijloacele dreptului penal, a tot ce este primejdios și vătămător pentru existența umană.

Apărarea persoanei prin dispozițiile legii penale privește omul în principalele sale atribute, cel mai de preț bun al omului fiind viața. Infracțiunile contra vieții – incriminate, așa cum am văzut sub denumirea generică de omucidere” – constituie, din punctul de vedere al calificării de grup, o subdiviziune în cadrul „infracțiunilor contra vieții, integrității corporale sau sănătății”.

Aparținând aceluiași subgrup este firesc ca aceste infracțiuni să prezinte anumite aspecte comune, astfel:

– în afară de obiectul juridic generic comun tuturor infracțiunilor contra persoanei, infracțiunile de omor au același obiect juridic special. Cu alte cuvinte, toate faptele de natură penală îndreptate asupra vieții – și deci fiecare dintre ele – contribuie la protejarea tuturor valorilor și a relațiilor sociale ce nu ar fi posibile fără asigurarea respectului vieții umane, înțelegând prin aceasta totalitatea relațiilor sociale normale și utile. Obiectul material comun al faptelor de omucidere este corpul unei persoane în viață.

Subiect activ al unor astfel de fapte poate fi, în principiu, orice persoană, cu excepția cazurilor când aceasta este circumstanțial. Subiect pasiv al infracțiunilor de omor poate fi orice om în viață exceptând situațiile în care legea cere un subiect pasiv determinat.

În privința laturii obiective, elementul material al oricărei infracțiuni de omor se concretizează într-o activitate de „ucidere”, care tinde ori are ca rezultat moartea unei persoane.

Toate infracțiunile de omor sunt săvârșite cu intenție, în toate formele ei. Fiind fapte comisive, chiar în situația în care se săvârșesc prin omisiune, infracțiunile de omor prezintă numeroase modalități normative și. faptice. Potrivit dispozițiilor legii penale, omorul simplu este fapta unei persoane care, cu intenție, ucide altă persoană. Este adevărat că textul de lege poartă denumirea de „omor” și nu de „omor simplu”. Dar, atât literatura de specialitate, cât și practica judiciară au adoptat această ultimă denumire, argumentând că din moment ce sunt incriminate formele agravante ale omorului – omor calificat și omor deosebit de grav – potrivit normei or generale de interpretare, acestora li se opune, în mod firesc și logic, omorul simplu.

Trebuie subliniat faptul ca mijloacele și procedeele folosite pentru curmarea vieții victimei nu condiționează existența infracțiunii. Cel mult, acestea pot determina anumite diferențieri privitoare la gravitatea faptei comise. Tot astfel, este de remarcat faptul că pentru existența laturii obiective nu prezintă nici un fel de relevanță dacă moartea a survenit imediat după efectuarea acțiunii de. ucidere sau mai târziu, atât timp cât s-a dovedit legătura de cauzalitate între acțiunea (ori inacțiunea) făptuitorului și rezultatul produs. În sfârșit, tentativa la omorul simplu este pedepsită și ea subzistă atunci când autorul a început executarea acțiunii de ucidere, dar aceasta a fost întreruptă sau nu și-a produs efectul.

Pornind de la considerentul că acțiunea de a ucide cu intenție o ființă omenească poate prezenta multiple particularități în raport cu diferitele elemente ce se grupează ori se alătură omorului simplu, care îi sporesc gradul de pericol social, legea prevede împrejurările ce constituie elementele circumstanțiale, creând astfel anumite modalități normative agravante ale omorului.

Astfel, omorul calificat, deși păstrează componentele esențiale ale omorului simplu, include în conținutul său următoarele elemente circumstanțiale:

– omorul săvârșit cu premeditare;

– omorul săvârșit din interes material83;

– omorul săvârșit asupra soțului sau unei rude apropiate;

– omorul săvârșit, profitând de neputința victimei de a se apăra;

– omorul săvârșit prin mijloace ce pun în pericol viața mai multor persoane;

– omorul săvârșit în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de „serviciu sau publice ale victimei;

– omorul săvârșit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare, ori de la executarea unei pedepse;

– omorul săvârșit pentru a înlesni sau ascunde săvârșirea altei infracțiuni.

Și în acest caz, aplicarea agravantei, și descalificarea faptei de omor calificat, este condiționată de dovedirea scopului, nu și de realizarea lui. Termenul de „înlesnire” trebuie înțeles în sensul de ușurare sau de creare de condiții pentru săvârșirea infracțiunii. Prin „ascundere” se înțelege ștergerea urmelor unei infracțiuni comise.

Pentru a putea opera agravanta în discuție, nu prezintă nici un fel de relevanță juridică faptul că infracțiunea, a cărei ușurare a fost înlesnită, a fost comisă de autorul omorului ori de altă persoană. După cum nu are relevanță nici împrejurarea că persoana care a comis omorul a reușit sau nu să ascundă săvârșirea unei infracțiuni comisă anterior ori comiterea altei fapte de natură penală.

Omorul săvârșit în public.

Introdusă prin Legea nr. 140/1996 această agravantă, care conferă infracțiunii de omor caracterul calificat, trebuie raportată la prevederile legale care definesc noțiunea de „faptă săvârșită în public”.

Astfel, fapta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor calificat dacă acțiunea (ori inacțiunea) de ucidere a fost comisă:

– într-un loc care prin natura sau destinația lui, este întotdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nici o persoană;

– în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de față două sau mai multe persoane;

– într-un loc inaccesibil publicului, cu intenția însă ca fapta să fie auzită sau văzută și dacă acest rezultat s-a produs față de două sau mai multe persoane;

– într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepția reuniunilor care pot fi considerate că au caracter de familie, datorită naturii relațiilor dintre persoanele participante;

– prin orice mijloace cu privire la care făptuitorul și-a dat seama că fapta sa ar putea ajunge la cunoștința publicului.

Omorul deosebit de grav este considerat de legislația penală în vigoare ca fiind fapta cea mai periculoasă pentru condiția umană, motiv pentru care a căpătat o reglementare separată față de celelalte normative în categoria omorului calificat.

Fiind o variantă de tip a omorului simplu, omorul deosebit de grav se caracterizează prin următoarele elemente circumstanțiale ce duc la agravarea faptei:

– omorul săvârșit prin cruzimi;

– omorul săvârșit asupra a două sau mai multe persoane;

– omorul săvârșit de către o persoană care a mai săvârșit un omor;

– omorul comis pentru a săvârși sau a ascunde săvârșirea unei tâlhării sau piraterii;

– omorul săvârșit asupra unei femei gravide;

– omorul săvârșit asupra unui magistrat, unui polițist, jandarm ori asupra unui militar, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora.

În afara modalităților normative de săvârșire, infracțiunea de omor prezintă și o multitudine de modalități faptice (aproape imposibil de enumerat) generate de împrejurările în care s-a comis fapta, metodele și mijloacele folosite în acest scop, mobilul și scopul activității infracționale ș.a.

Ținând cont de faptul că infracțiunile de omor, indiferent de modalitatea normativă de comitere, sunt fapte comisive și de rezultat, ele pot îmbrăca, în principiu, toate formele infracționale. Astfel, actele pregătitoare (preparatorii) se concretizează în procurarea, producerea ori, după caz, adoptarea instrumentelor și mijloacelor, în așa fel încât ele să fie apte pentru săvârșirea infracțiunii. Tot astfel, actele preparatorii pot consta în crearea de condiții prielnice sau luarea de măsuri în scopul comiterii omorului. În situația în care astfel de acte sunt executate de către făptuitor, ele se absorb în activitatea acestuia, cel

mai adesea indicând premeditarea. Dacă însă actele respective au fost săvârșite de către o altă persoană decât autorul omorului, ele devin relevante numai sub aspectul participației penale.

Cât privește tentativa la infracțiunea de omor, sunt de remarcat opiniile diferite exprimate de teoreticieni români, cât și străini. În opinia unor autori, tentativa nu este posibilă atunci când omorul se săvârșește cu intenție directă, argumentul invocat fiind acela că dolul eventual nu capătă relevanță juridică decât în măsura în care se produce rezultatul neurmărit, dar întrevăzut ca posibil sau probabil. În aceeași ordine de idei, în cazul intenției indirecte, acțiunea volitivă a făptuitorului nu se îndreaptă spre realizarea rezultatelor faptei comise (care este un produs accesoriu, secundar al acțiunii sale), ci spre realizarea unui cu totul alt rezultat, acesta putându-se situa atât în sfera ilicitului penal, cât și în afara lui. Dimpotrivă, alți autori consideră că este posibilă tentativa și în cazul intenției indirecte, aducând ca argument faptul că latura subiectivă a infracțiunilor de omor este identică atât în cazul faptei consumate, cât și în cazul tentativei. Ambele se formează o dată cu luarea hotărârii infracționale și, în consecință, cel care nu urmărește moartea unei persoane, ci doar o acceptă, a luat hotărârea de a săvârși infracțiunea. Mai mult, dispozițiile legale privitoare la conținutul tentativei106 cer numai luarea hotărârii, indiferent dacă rezultatul a fost dorit sau acceptat. Acest punct de vedere – pe care îl împărtășim – a fost confirmat și de practica judiciară.

Tentativa de omor ridică uneori problema deosebirii ei de actele pregătitoare108. Alteori, pentru a se reține tentativa – în cazul omorului calificat și al omorului deosebit de grav – este necesar să se dovedească faptul că în timpul executării acțiunii a apărut circumstanța de care este legată agravanta respectivă.

Infracțiunile contra vieții, în general, și cele de omor în special, se consumă în momentul în care s-a produs urmarea imediată, respectiv moartea victimei. Din acest punct de vedere nu are nici un fel de relevanță momentul când a fost efectuată acțiunea de ucidere ori dacă cineva a fost prejudiciat. Privite dintr-un alt unghi de Vedere, infracțiunile de omor sunt fapte instantanee, forma continuă sau continuată fiind aproape de neconceput. În sfârșit, pentru existența infracțiunilor de omor este necesar să se stabilească existența unui raport de cauzalitate între elementul material – acțiunea ori inacțiunea de ucidere – și urmarea imediată. Cu alte cuvinte, activitatea desfășurată de către făptuitor și mijloacele folosite trebuie să constituie cauza morții victimei. La fel, în cazul tentativei, activitatea concretă și mijloacele utilizate de către făptuitor trebuie să fie susceptibile de a produce un asemenea rezultat. Oricare ar fi situația, dovedirea raportului (legăturii) de cauzalitate este obligatorie, în caz contrar neputând exista infracțiunea. Ar mai fi de adăugat că legătura de cauzalitate, fiind obiectivă, este independentă de forma, de vinovăție și se cercetează înaintea acesteia. De asemenea, această legătură există indiferent de timpul scurs de la săvârșirea faptei până la producerea morții, de vreme ce se constată că făptuitorul a acționat cu vinovăție pentru uciderea victimei, în aprecierea legăturii de cauzalitate trebuie să se țină cont de trăsătura fundamentală a acesteia, adică de caracterul ei condițional, în sensul că o activitate nu constituie cauza unui anumit rezultat prin ea însăși, în mod abstract, ci în raport de condițiile concrete date.

Indiferent de modalitățile normative de săvârșire a infracțiunilor de omor,: acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, regulile de procedură fiind cele obișnuite. Potrivit legii, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procurorul de pe lângă instanța de judecată competentă să judece în primă instanță cauza.

Din coroborarea celor două texte de lege rezultă că în cazul infracțiunilor de omor competența de cercetare revine procurorului de la Parchetul de pe lângă Tribunalul pe a cărui rază teritorială s-a săvârșit infracțiunea. După cum este cunoscut, în cazul infracțiunilor săvârșite pe teritoriul României, competența după teritoriu este determinată de: locul unde a fost săvârșită infracțiunea, locul unde a fost prins făptuitorul, locul unde locuiește acesta și locul .unde locuiește victima”. În conformitate, cu aceleași prevederi legale”, judecarea cauzei revine aceleia dintre instanțele competente, în a cărei rază teritorială s-a efectuat urmărirea penală. Infracțiunile săvârșite în afara teritoriului tării se judecă, după caz, de către instanțele civile sau militare în a căror raza teritoriala își are domiciliul sau locuiește făptuitorul. În situația în care făptuitorul nu are domiciliul și nici nu locuiește în România, competentă – după materie și calitatea persoanei – este instanța din municipiul București. Omorul săvârșit pe o navă este de competența Tribunalului în a cărei rază teritorială se află primul port român în care ancorează nava, în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel. În mod similar, dacă infracțiunea a fost săvârșită pe o aeronavă, competent este Tribunalul în a cărui rază teritorială se află primul loc de aterizare pe teritoriul român. În sfârșit, dacă nava nu ancorează într-un port român sau dacă aeronava nu aterizează pe teritoriul român, este competentă – după materie și calitatea persoanei – instanța din municipiul București”. Tot în materie de competență trebuie reținut faptul că, atunci când urmărirea penală s-a efectuat de către Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție sau de către parchetele de pe lângă curțile de apel ori de pe lângă tribunale sau de către un organ de cercetare central sau județean, procurorul stabilește din rechizitoriu căreia dintre instanțele prevăzute – pe criteriul teritorialității -îi revine competența de a judeca, ținând cont ca, în raport cu împrejurările cauzei, să fie asigurată buna desfășurare a procesului penal. Mai trebuie reținut faptul că încălcarea dispozițiilor privitoare la competența după materie ori după calitatea persoanelor atrage după sine nulitatea care nu poate fi înlăturată în nici un mod. Din acest considerent, prima sarcină a procurorului sesizat despre săvârșirea unui omor este aceea de a-și verifica competența și, dacă constată că nu este competent să efectueze urmărirea penală, să trimită de îndată cauza procurorului competent.

Deși în conformitate cu prevederile legii procesuale penale – în cazul infracțiunilor de omor – urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, în timp ce organelor de cercetare penală ale poliției le revine o multitudine de sarcini pe linia cercetării, administrării probelor, identificării și prinderii făptuitorului.

Conlucrând cu procurorii, organele de cercetare penală ale poliției au datoria să cunoască în detaliu modalitățile de comitere a infracțiunilor de omor și, în raport cu acestea și .cu particularitățile fiecărei cauze în parte, să aleagă metodologia de investigare cea mai adecvată.

De regulă, colaborarea dintre organele de cercetare penală ale poliției și cele ale parchetelor durează până la finalizarea cercetărilor, numai în acest mod putându-se asigura identificarea tuturor făptuitorilor, stabilirea legăturilor infracționale, înlăturarea consecințelor produse ș.a. În aceeași ordine de idei, o asemenea colaborare este impusă, pe lângă necesitățile de ordin practic și de scopul comun -constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni – și de dispozițiile imperative ale legii. Astfel, procurorul poate da dispoziții cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală, acestea fiind obligatorii pentru organul de cercetare penală.

Tot sub aspectul procesual în cazul infracțiunilor de omor, confirmarea măsurii arestării preventive sau a trimiterii în judecată se face de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Tribunal, iar, când urmărirea penală este efectuată chiar de către acesta, confirmarea se face de către procurorul ierarhic superior.

Indiferent dacă este vorba de omor simplu, omor calificat sau omor deosebit de grav, legea procesuală penală instituie obligativitatea efectuării unei constatări medico-legale, în vederea stabilirii cauzelor morții.

De asemenea, dacă în cauză nu s-a întocmit un raport de constatare medico-legală procesuală penală, se statuează obligația stabilirii cauzei morții prin efectuarea expertizei medico-legale.

CAPITOLUL II

PRIMELE MĂSURI LUATE ÎN CADRUL

INVESTIGĂRII INFRACȚIUNILOR DE OMOR

Secțiunea I

Metodologia investigării omorului

În investigarea oricărei infracțiuni, organul de urmărire penală trebuie să respecte, alături de prevederile legale, o serie de reguli metodologice, atât cu caracter general, cât și particular, potrivit specificului fiecărei categorii de infracțiuni. Cu atât mai importantă se dovedește necesitatea respectării unor reguli generale metodologice de cercetare a omuciderii, cu cât aceste infracțiuni se distanțează de alte categorii de fapte penale printr-un pericol social cu totul deosebit, ca și prin circumstanțele în care sunt comise, aspect care nu mai poate fi negat în prezent.

Sunt bine cunoscute eforturile concertate, cel puțin în acest domeniu, ale Ministerului Public și Inspectoratului General al Poliției pentru stăvilirea actelor criminale, printr-o acțiune fermă și calificată; de aici și eforturile specialiștilor în direcția îmbunătățirii metodologice a cercetării omorului, la care știința Criminalisticii are, după cum am mai subliniat, un aport special, deși este, uneori, trecut cu vederea.

Față de cerințele impuse de practica judiciară, rezultă că regulile generale metodologice sunt, în esență, următoarele:

a. Efectuarea cercetării omorului de către o echipă complexă, formată din procuror, medic legist și lucrători de poliție, conducerea acesteia fiind asigurată de către procuror, potrivit prevederilor art.209 C.pr.pen., în scopul desfășurării activității de urmărire penală într-un mod unitar, bine coordonat.

b. Asigurarea operativității, printr-o organizare, eficientă a cercetării, acordându-se prioritate activităților care reclamă o maximă urgență, cum sunt:

Cercetarea la fața locului.

Ascultarea imediată a persoanelor care au cunoștință despre fapta săvârșită, despre victimă sau agresor.

Dispunerea constatărilor tehnico-științifice și a expertizelor judiciare.

Urmărirea fără întârziere a persoanei suspecte.

În legătură cu necesitatea deplasării urgente la fața locului, este semnificativă concluzia desprinsă din practică, potrivit căreia cea. 20 la sută din dosarele cu autori necunoscuți sunt datorate întârzierii deplasării procurorului la locul omorului.

c. Cercetarea atentă, completă și calificată a locului faptei, dată fiind rezonanța sa în stabilirea precisă a faptelor și a împrejurărilor cauzei, precum și în identificarea autorului omorului, a instrumentelor sau mijloacelor vulnerante, aspecte asupra cărora vom reveni.

d. Planificarea judicioasă a întregii activități de urmărire penală, în funcție de particularitățile fiecărui caz, în elaborarea versiunilor urmând să se țină seama de datele reale, bine verificate, ale cazului, astfel încât să fie posibilă administrarea la timp a probelor, evitându-se acțiunile de natură să tergiverseze soluționarea cauzei.

e. Stabilirea cu exactitate a elementelor constitutive ale infracțiunii, ancheta trebuind să pornească de la faptă la autor și nu invers, cerință subordonată direct principiului aflării adevărului și prezumției de nevinovăție, prin care se previn, în primul rând, o posibilă eroare judiciară, ca și efectuarea unor acte de urmărire penală inutile.

f. Asigurarea continuității desfășurării urmăririi penale, fiind indicat ca echipa de investigare și, în primul rând, procurorul care a efectuat actele premergătoare, să desfășoare întreaga cercetare până la finalizarea cazului, ceea ce presupune ca, încă de la cercetarea la fața locului, să participe procurorul competent.

g. Efectuarea cercetării în strictă conformitate cu prevederile legii procesual penale și cu aplicarea consecventă a celor mai adecvate metode tehnico-științifice și reguli metodologice criminalistice pe întreaga durată a desfășurării procesului penal.

Regulile enunțate, pe care le considerăm perfectibile, atât în formă cât și în conținut, pot oferi un model suficient de exact al cadrului metodologic în care se desfășoară cercetarea morții violente.

Secțiunea a II-a

Cercetarea în echipă

Regula metodologică privind cercetarea în echipă a omorului, prin importanța ei în ansamblul preocupărilor destinate soluționării infracțiunilor împotriva vieții, impune câteva sublinieri.

a. Cercetarea în echipă permite concentrarea cunoștințelor, a priceperii și a formării unor specialiști în valorificarea completă și operativă a datelor despre fapta comisă, în direcția aflării adevărului. Or, în condițiile în care factorii antrenați în clarificarea problemelor specifice unei anumite omucideri acționează disparat, necoordonat, soluționarea cazului ar întârzia.

b. Din cauza naturii sale, cercetarea omorului impune desfășurarea de activități, de investigații judiciare și științifice complexe, sub coordonarea procurorului. Acesta, sprijinit de ofițerii de poliție din serviciul judiciar și criminalistic, efectuează actele de urmărire penală destinate stabilirii elementelor constitutive ale infracțiunii și identificării subiecților acesteia, apelând la metodele criminalistice.

c. Medicul legist cercetează aspectele medicale, concluzionând asupra cauzei și naturii morții, asupra legăturii cauzale dintre acțiune și consecințele sale etc.

Ne aflăm, prin urmare, în fața unei evidente interdependențe impuse obiectiv de necesitatea stabilirii adevărului, la care concură două științe de graniță – criminalistica și medicina legală – împrejurare care a făcut să se afirme, pe bună dreptate că, în cercetarea infracțiunilor împotriva vieții, medicul legist are o dublă calitate: „una de expert și una de consilier”.

Calitatea de consilier ar reieși din numeroasele probleme noi ce apar pe parcursul urmăririi penale, altele decât cele existente la începutul cercetării și care își găsesc o rezolvare medico-legală, conducând la completarea expertizelor inițiale.

De altfel, în literatura de specialitate, este deseori subliniată importanța cercetării unor infracțiuni grave, mai dificil de soluționat, printre care și omorul, de către o echipă sau comisie de anchetă.

Secțiunea a III-a

Primele măsuri luate de organele de cercetare penală

Organele de urmărire penală pot lua cunoștință despre săvârșirea unui omor, potrivit prevederilor art.221 C.pr.pen. prin plângere, denunț, ori sesizându-se din oficiu când află pe orice cale despre săvârșirea unei omucideri sau a unei morți suspecte. În practică, aceasta presupune fie descoperirea unui cadavru, prezentând semne de moarte violentă, fie descoperirea unor fragmente sau resturi de cadavru, inclusiv părți de schelet.

De asemenea, sesizarea poate privi dispariția unei persoane în legătură cu care există motive întemeiate să se creadă că a fost ucisă, împrejurare în care este necesară întreprinderea unor măsuri serioase de verificare a datelor, de investigații și de supraveghere operativă, pentru a se stabili dacă într-adevăr ne aflăm în fața unei omucideri.

1. Măsuri luate de cadrul de poliție sosit primul la fața locului.

La fața Jocului sosește primul polițistul sesizat, în condițiile arătate, sau alt organ judiciar care, indiferent de competență, Informează dispeceratul de poliție, de aici parchetul și serviciul medico-legal.

Tot el este obligat ca, până la sosirea echipei de cercetare să întreprindă cu maximă urgență următoarele:

Stabilirea faptului dacă victima mai este sau nu în viață, pentru un eventual prim-ajutor și transportarea sa imediată la spital.

Determinarea locului săvârșirii faptei, punerea lui sub pază și protejarea urmelor, inclusiv a zonelor adiacente.

Fixarea tuturor împrejurărilor care, pe parcurs, se pot modifica sau dispărea, chiar și a acelora care trebuie înlăturate, întrucât prezintă pericol.

Identificarea martorilor și reținerea eventualelor persoane suspecte, a oricărei persoane care poate oferi informații despre victimă.

2. Activități pregătitoare întreprinse de echipa de cercetare propriu-zisă.

În cadrul activităților pregătitoare, potrivit regulilor generale metodologice, organele de urmărire penală – preferabil fiind ca înșiși membrii echipei de cercetare să facă acest lucru – vor proceda la:

Identificarea victimei și a celorlalte persoane implicate în săvârșirea faptei, în primul rând a autorului, dacă acesta nu a putut fi stabilit de la începutul cercetării.

Efectuarea examenului medico-legal de către medicul anatomopatolog din echipă, pentru stabilirea decesului și desprinderea primelor concluzii cu privire la cauza și natura morții, la mecanismele care au provocat-o și la agenții vulneranți.

Prevenirea contaminării scenei crimei cu produse biologice, în contextul obligației de conservare a tuturor urmelor.

Ascultarea imediată a martorilor oculari sau a persoanelor care au cunoștință despre faptă, despre victimă sau despre persoana agresată.

Urmărirea operativă a persoanei suspecte, efectuarea de percheziții domiciliare și corporale pentru descoperirea urmelor, a instrumentelor folosite, eventual chiar a unor fragmente de cadavru, dacă inițial au fost descoperite numai părți din acesta, aruncate în diverse locuri.

În esență, este important să reținem că trebuie acționat cu deosebită operativitate, în conformitate cu regulile generale metodologice menționate anterior, atât în luarea primelor măsuri, cât și în pregătirea echipei, ceea ce reclamă mobilizarea urgentă a organelor judiciare competente să efectueze investigarea.

CAPITOLUL III

CERCETAREA LA FAȚA LOCULUI ÎN CAZUL

OMORURILOR SĂVÂRȘITE CU ARME ALBE

Secțiunea I

Generalități

Vom face mai întâi câteva consemnări privind importanța cercetării la fața locului.

Cercetarea la fața locului face parte din acele activități procedurale, cărora, cu tot caracterul lor așa-zis auxiliar, li se atribuie osemnificație deosebită în realizarea scopului procesului penal, de ea depinzând direct aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, inclusiv cu privire la persoana infractorului, a făptuitorului.

Potrivit concluziilor desprinse dintr-o vastă jurisprudență, autorii de specialitate sunt unanim de acord în a aprecia că acest act inițial de urmărire penală are o largă rezonanță în ansamblul preocupărilor consacrate soluționării unei cauze penale, el presupunând cunoașterea imediată, directă și completă a locului în care s-a comis infracțiunea.

Cu privire la înțelesul sintagmei „la fața locului” sau „loc al săvârșirii faptei”, așa cum este folosită numai în practică ori în literatura de specialitate mai veche, trebuie făcută o precizare: prin această expresie se are în vedere nu numai locul propriu-zis al săvârșirii infracțiunii, ci și zonele mai apropiate sau alte locuri din care se pot desprinde date referitoare la pregătirile, comiterea și urmările faptei, inclusiv căile de acces și de retragere a autorului din câmpul infracțional.

De altfel, în legătură cu termenul analizat, există și o interpretare legală, potrivit căreia prin „locul săvârșirii infracțiunii” se înțelege locul unde s-a desfășurat acțiunea infracțională, în total sau în parte, ori unde s-a produs rezultatul acesteia (art. 30, alin. 4, Cod de procedură penală).

Din cele menționate mai sus, se poate deduce că cercetarea la fața locului are ca obiective imediate:

– descoperirea urmelor și evidențierea împrejurărilor apte să conducă la identificarea autorului, la clarificarea circumstanțelor în care s-a săvârșit infracțiunea;

– să permită organului de urmărire penală și instanței de judecată, datorită cunoașterii și studierii nemijlocite a locului faptei, să desprindă concluzii juste referitoare la modul de săvârșire a faptei și la persoana infractorului, aspect de natură să evidențieze principala funcție a cercetării la fața locului.

Potrivit prevederilor art. 129, alin.l din Codul de procedură penală, cercetarea la fața locului poate fi dispusă motivat de către organul judiciar, ori de câte ori se consideră necesar să se apeleze la acest procedeu probator.

Literatura de specialitate a avut în vedere abordarea regulilor procesual-penale mai importante referitoare la cercetarea la fața locului, specifice celor două faze ale procesului penal, respectiv faza de urmărire penală și faza de judecată.

Nu ne vom opri asupra acestora, având în vedere faptul că cercetarea la fața locului în cauzele cu autori neidentificați are o particularitate foarte importantă, și anume faptul că își găsește locul în procesul general de căutare și informare a organelor judiciare, domeniul de afirmare a activităților investigative.

În această situație, cercetarea la fața locului debutează ca un act premergător.

Importanța cercetării la fața locului este tratată pe larg în literatura de specialitate – marea majoritate a autorilor din domeniul medicinii legale, a criminalisticii, reliefează convingător avantajele efectuării și dezavantajele ignorării unei asemenea activități.

Nu este lipsit de interes să punctăm importanța și avantajele cercetării la fața locului în cazul infracțiunilor de omor rămase cu autori neidentificați.

Se afirmă despre cercetarea la fața locului că reprezintă nu un simplu act inițial de maximă importanță cu caracter imediat și de neînlocuit, ci în multe situații este aproape imposibil de repetat în aceleași condiții și cu aceleași rezultate6. De altfel, la infracțiunile de omucideri, examinarea locului este „partea cea mai importantă a cercetării cauzei penale”.

Cercetarea la fața locului este deosebit de importantă și sub aspect preventiv, în sensul că oferă posibilitatea cunoașterii cauzelor determinative și a unor condiții favorizatoare desfășurării infracțiunii. Acest ultim aspect are relevanță asupra” sistemului social de apărare a supremei valori – viața omului.

Punctul nostru de vedere privind importanța cercetării la fața locului este legat direct de categoria infracțiunilor de omor rămase cu autori neidentificați.

În acest sens, revenim asupra afirmației privind riscul ca procesul penal să nu se desfășoare eficient, adevărul-să nu poată fi aflat, iar numeroase infracțiuni să nu fie descoperite sau sa rămână cu autori neidentificați până la prescrierea faptelor.

În contextul cercetării unor astfel de fapte,, locul săvârșirii infracțiunii trebuie să-și prezinte făptuitorul.

Fără o astfel de prezentare, perceptibilă sub condiția înțelegerii necesității efectuării riguroase a cercetării la fața locului, identificarea autorului faptei nu este posibilă într-o unitate de timp rezonabilă și, de ce să nu o spunem, devine uneori imposibilă.

Identificarea făptuitorilor în cauzele cu autori neidentificați, mai ales în cauzele de omor, este condiționată de activitățile specifice cercetării la fața locului: căutarea, descoperirea, fixarea, ridicarea și examinarea urmelor și a altor mijloace materiale de probă; determinarea drumului parcurs de infractor (iter criminis), a obiectelor asupra cărora a acționat și a instrumentelor folosite; determinarea locurilor de unde se pot percepe în total sau în parte anumite faze ale săvârșirii infracțiunii; identificarea unor persoane care au tangență cu fapta cercetată; adunarea altor date care se referă la obiectul probațiunii în funcție de natura-infracțiunii săvârșite; efectuarea unor constatări tehnico-științifice de specialitate; luarea unor măsuri impuse de soluționarea cauzei. Pe lângă acestea, cercetarea la fața locului în cauzele cu autori neidentificați trebuie să ofere posibilitatea perceperii și interpretării datelor ce pot prezenta însăși persoana făptuitorului, respectiv modul specific al acțiunii sale – modus operandi -, dacă este bărbat sau femeie, dacă este minor sau adult, dacă a acționat singur sau este un coautor, precum și multe alte date.

Conturarea infracțiunii albe începe, fără îndoială, cu perceperea și consemnarea atitudinii infracționale, ca elemente de concluzie a modului de operare.

Personalizarea făptuitorului trebuie să se realizeze cu ocazia cercetării la fața locului. Aceasta presupune o acumulare de date cu exploatare imediată și ulterioară.

Ca o consecință a neefectuării cercetării la fața locului sau a unei efectuări superficiale, de suprafață, nerespectând regula metodică privind cercetarea în echipă a omorului, s-a ajuns de multe ori ca faptele să rămână în evidențe cu autori neidentificați.

Cercetarea la fața locului în cauzele de omor rămase cu autori neidentificați este angajată în stabilirea cauzei și a naturii morții, a circumstanțelor de timp și a modului în care a fost săvârșită fapta, în descoperirea mijloacelor sau a instrumentelor folosite la suprimarea vieții victimei, în precizarea scopului sau a mobilului infracțiunii. Desigur, această enumerare are un caracter general, problemele ce se cer soluționate în cauzele cu autori neidentificați fiind mult mai numeroase. Pentru că infracțiunea de omor face parte din categoria anchetelor penale obligatorii, se pune, fără îndoială, problema realizării unei informări reciproce operative și eficiente între toți participanții la efectuarea cercetării la față locului.

Ofițerul criminalist, ofițerul de poliție criminală, medicul legist și psiho-criminalistul trebuie să răspundă, deopotrivă, la întrebările consacrate în criminalistică:

– CE faptă s-a comis și care este natura ei?

– UNDE s-a comis fapta?

– CÂND a fost săvârșită?

– CINE este autorul? CINE este victima?

– CUM a săvârșit-o?

– DE CE (mobilul)?

– ÎN CE SCOP a săvârșit-o?

Activitatea de cercetare a locului în care s-a săvârșit omorul sau a locului în care a fost descoperit cadavrul se desfășoară potrivit regulilor generale ale cercetării la fața locului. În cele ce urmează, vom sublinia aspectele mâi importante proprii cercetării la fața locului în caz de omor și care parcurg fazele cunoscute.

Secțiunea a II-a

Cercetarea în faza statică

Activitatea de cercetare a locului în care s-a săvârșit omorul sau a locului în care a fost descoperit cadavrul se desfășoară potrivit regulilor generale ale cercetării la fața locului, menționate în capitolul II din partea a Ii-a a lucrării. De aceea, în cele ce urmează, ne vom limita la sublinierea aspectelor mai importante, proprii acestei cercetări, care parcurge fazele cunoscute (statică și dinamică).

Cercetarea locului omorului va începe cu luarea unor măsuri pregătitoare de către procurorul care conduce echipa de cercetare. Pregătirea vizează, printre altele, completarea sau verificarea măsurilor inițiale luate de către organul de urmărire penală sosit primul la fața locului, activitate ce se circumscrie primelor măsuri întreprinse în asemenea cazuri.

Investigarea ca atare a locului faptei, în ipoteza unei morți violente, va debuta cu:

Constatarea morții victimei, efectuată de către medicul legist, în prezența procurorului.

Examinarea generală a locului faptei pentru ca procurorul să-și formeze o imagine de ansamblu asupra câmpului infracțional.

Obținerea unor date referitoare la victimă, la faptă și la persoanele care au cunoștință despre omor și autorul acestuia, interesând mai ales martorii oculari.

Stabilirea eventualelor modificări survenite la fața locului după săvârșirea omorului.

Determinarea punctului din care va începe cercetarea, de regulă plecându-se de la victimă spre marginea locului faptei.

Selecționarea martorilor asistenți la efectuarea cercetării locului faptei.

În această fază preliminară, pentru reușita anchetei, reamintim una dintre regulile importante ale cercetării la fața locului, potrivit căreia la început, în câmpul infracțional vor intra numai procurorul și medicul legist. Se evită, astfel, posibilitatea distrugerii unor urme și modificarea poziției obiectelor din preajma cadavrului. Insistăm asupra acestui ultim aspect, plecând de la faptul că așa-numitele urme poziționale (mese sau scaune răsturnate, sertare deschise, microreceptorul telefonului căzut din furcă etc.) au o mare importanță în clarificarea modului de săvârșire a infracțiunii.

Orice modificare, provocată chiar accidental de către numărul mare de persoane ce pătrund adeseori la locul omorului, conduce la concluzii greșite cu privire la împrejurările în care a fost comisă fapta. Pătrunderea unui număr mare de persoane în zona cercetată, mai poate determina serioase dificultăți în exploatarea urmelor olfactive cu ajutorul câinelui de urmărire.

Insistăm, totodată, asupra respectării cerințelor de prevenire a contaminării scenei crimei cu produse biologice ale investigatorilor, sau „curioșilor”, pentru a nu fi anulate șansele expertizelor genetice.

Referitor la pătrunderea altor persoane decât cele competente să efectueze cercetarea, avem în vedere chiar și pătrunderea unor ziariști sau reporteri care, deși de bună-credință, pot prejudicia mersul anchetei. Prin urmare, și ei trebuie să se conformeze acelorași reguli.

Cercetarea în faza statică se finalizează prin fixarea poziției în care a fost găsit cadavrul, a celorlalte obiecte din câmpul infracțional. Fixarea se realizează prin fotografiere, conform procedeelor specifice fotografiei judiciare operative, ori înregistrare pe bandă video.

Subliniem utilitatea fixării cu ajutorul aparaturii video, pentru operativitatea sa și pentru posibilitatea reținerii complete a imaginii întregului loc al faptei, așa cum se găsește el în momentul sosirii echipei de cercetare. În practica de specialitate, se întâlnesc cazuri în care înregistrarea pe bandă magnetică servește direct la studierea minuțioasă a locului faptei și la elaborarea unor versiuni realiste privind autorul infracțiunii. De exemplu, pe baza vizionării înregistrărilor pe bandă videomagnetică a locului în care a fost descoperit cadavrul unei fetițe, a poziției acestuia, a drumurilor de acces ș.a., s-a emis și ipoteza că autorul omorului este o persoană cunoscută de victimă, rudă sau vecin, ipoteză confirmată ulterior.

Fixarea poziției cadavrului, a obiectelor, a mijloacelor materiale de probă descoperite la fața locului, coroborată cu datele obținute operativ de către echipa de cercetare, inclusiv prin investigații (în accepțiunea lor tactico-operativă), servește la formarea unor ipoteze referitoare la natura faptei, a momentului și circumstanțelor în care s-ar fi putut comite omorul și, eventual, a mobilului care a determinat infracțiunea.

Secțiunea a II-a

Cercetarea în faza dinamică

Faza dinamică a cercetării la fața locului este, după cum se cunoaște, cea mai complexă etapă, la ea participând toți membrii echipei. Cercetarea va începe de la cadavru, fiind examinat mai întâi corpul acestuia, precum și locul de sub cadavru după care se va continua cu porțiunea de teren din jurul victimei.

1. Examinarea cadavrului.

(Aspect asupra căruia vom insista mai jos), de către medicul legist împreună cu procurorul sau cu unul dintre experții criminaliști prezenți la fața locului, va fi efectuată cu prioritate și maximă atenție.

2. Descoperirea, fixarea și ridicarea urinelor.

În cazul urmelor biologice, se solicită și concursul medicului legist ori biocriminalistului. Vor fi executate fotografiile de detaliu și măsurătorile fotografice, se va efectua schița locului faptei, toate rezultatele cercetării urmând să fie consemnate în procesul-verbal.

3. Clarificarea împrejurărilor negative.

Caracterizate prin neconcordanțe între starea în care se află victima, leziunile prezentate de aceasta și situația de fapt este o problemă de importanță esențială pentru stabilirea adevărului în cauză.

De exemplu, descoperirea unui cadavru cu plăgi tăiate profund, fără ca în jurul său să existe sânge în cantitate mare. Astfel, într-un caz, a fost descoperit un cadavru pe terasamentul căii ferate, prezentând traumatisme multiple, printre care și secționarea gâtului. La început fapta a fost încadrată în categoria accidentelor, fără să se ia în considerare că, la fața locului, au fost descoperite foarte puține urme de sânge. Pe baza datelor obținute din cercetările și din expertizele criminalistice și medico-legale, ulterior, s-a ajuns la concluzia că moartea este consecința unui omor săvârșit cu un topor, autorul aplicând victimei mai multe lovituri în zona craniană.

Secțiunea a III-a

Examinarea cadavrului

Examinarea cadavrului, efectuată de către medicul legist împreună cu procurorul criminalist, este o activitate esențială a cercetării la fața locului, cu o rezonanță deosebită în desfășurarea ulterioară a anchetei, în soluționarea cazului.

Prin examinarea cadavrului se urmărește să se stabilească ori să se obțină cât mai multe date referitoare la:

Cauza și natura morții, precum și la prezența leziunilor, a eventualelor urme tipice luptei dintre victimă și agresor.

Posibilitatea executării unor acțiuni de autolezare de către însăși victima.

Corespondența dintre locul în care a fost găsită victima și locul real al comiterii infracțiunii.

Data și modul în care s-a săvârșit omorul, mijloacele, armele sau instrumentele întrebuințate etc.

Aceste informații sunt de natură să permită găsirea răspunsului la întrebări esențiale cu privire la faptă, printr-o cooperare între procurorul criminalist și medicul anatomopatolog, cooperare ce se întinde pe întreaga durată a urmăririi penale. Examinarea cadavrului, fiind o activitate mai amplă, debutează o dată cu cercetarea la fața locului și continuă la unitatea medicală la care se efectuează necropsia.

1. Constatarea morții victimei.

Examinarea cadavrului va începe numai după ce medicul legist a constatat decesul, diagnostic pus pe baza semnelor cadaverice specifice instalării morții biologice și confirmat cu prilejul examenului necroptic.

Fără a intra într-un domeniu care aparține în exclusivitate medicinii legale, considerăm totuși necesar să amintim, foarte pe scurt, principalele semne care servesc la diagnosticarea morții, semne care se împart în precoce, semitardive, tardive și conservatoare.

Semnele precoce, cum sunt absența respirației, încetarea activității cardiace și areflexia totală, au o valoare relativă, întrucât pot fi rezultatul unei morți aparente.

Semnele semitardive permit diagnosticarea cu certitudine a morții, în general ele constând în răcirea cadavrului, deshidratarea, rigiditatea cadaverică, instalarea lividităților și petele cadaverice. Ele au importanță în stabilirea cauzei și datei morții, inclusiv în determinarea poziției cadavrului după instalarea morții.

Semnele tardive și conservatoare sunt determinate de apariția fenomenelor de putrefacție și, respectiv, a celor de mumifiere, adipoceară, congelare ș.a., semne care depind atât de timpul scurs de la data decesului, dar și de condițiile în care s-a aflat cadavrul.

2. Examinarea propriu-zisă a cadavrului.

După constatarea morții, medicul legist și procurorul vor trece la examinarea cadavrului care, evident, nu poate fi executată în condițiile oferite de o sală de autopsie. Ea trebuie efectuată cu maximă atenție și minuțiozitate, pentru a se evita concluzii pripite, în primul rând cu privire la cauza și natura morții.

Un argument serios în sprijinul importanței examinării, cu toată atenția, a cadavrului este și acela potrivit căruia, în eventualitatea punerii unui diagnostic inexact de moarte neviolentă (patologică), cercetarea locului faptei se va face într-un mod sumar, uneori cu superficialitate, ceea ce va prejudicia serios desfășurarea cercetărilor viitoare, după constatarea cauzei reale a morții.

Examinarea cadavrului parcurge aceleași faze ca și cercetarea locului faptei – faza statică și faza dinamică – rezultatele fiind consemnate în procesul-verbal și fixate prin fotografiere sau prin înregistrarea videomagnetică, în aceeași ordine. Astfel:

În faza statică se determină, în principal, următoarele:

a. Locul în care a fost descoperit cadavrul, amplasarea în raport cu urmele și obiectele din jurul său (mobilă, elemente de construcție, vegetație etc, potrivit particularităților locului), distanța până la acestea, precum și sexul, talia și vârsta aproximativă a victimei.

b. Poziția corpului, privit în ansamblul său, cum ar fi, de exemplu, pe spate, cu fața în jos sau lateral (decubit dorsal, ventral sau lateral), precum și poziția membrelor și a capului. De exemplu, membrele pot fi în extensie sau îndoite (flectate), capul întors într-o parte etc.

În faza dinamică, vor fi examinate, în ordine:

a. Îmbrăcămintea și încălțămintea cadavrului, interesând caracteristicile lor (culoarea, croiala, materialul din care sunt confecționate, diverse accesorii), precum și urmele sau petele existente pe acestea. De asemenea, se va preciza lipsa unor părți din îmbrăcăminte sau încălțăminte, care, în mod normal, trebuia să existe (pantofi, pantaloni, fustă, lenjerie), inclusiv lipsa unor obiecte de genul ceasului sau a verighetei ce lasă urme specifice pe încheietura mâinii sau pe degete.

Va fi cercetat cu atenție fiecare buzunar, indicându-se conținutul și poziția acestuia (normal sau scos în afară), precum și urmele de murdărie sau pete.

Întreaga îmbrăcăminte trebuie bine verificată pentru a nu scăpa cercetării buzunarele practicate în locuri mai puțin obișnuite.

b. Corpul cadavrului se examinează plecându-se de la elementele generale, cum sunt de pildă, constituția fizică, culoarea pielii, semnele particulare, inclusiv semnele cadaverice.

După stabilirea și consemnarea elementelor generale, se va trece la examinarea amănunțită a întregului corp, începând cu capul victimei, apoi gâtul, regiunea toracelui, a abdomenului, regiunea dorsală, a membrelor superioare și inferioare.

c. Leziunile vizibile vor fi descrise ca poziție, formă și mărime, la fel și fiecare pată biologică ori de altă natură, într-un cuvânt orice urmă ce ar putea avea o anumită legătură cu omuciderea.

d. Mâinile și unghiile cadavrului, în care pot fi găsite fire de păr, resturi de îmbrăcăminte, fire de textile sau nasturi smulși în timpul luptei cu agresorul. În depozitul subunghial se pot descoperi celule epiteliale, urme de sânge, fragmente de fire de păr ș.a., provenind de la autorul infracțiunii.

e. Orificiile naturale ale cadavrului, îndeosebi gura, orificiul anal, orificiul vaginal sunt examinate cu atenție, deși finalizarea investigației se face în condiții de laborator. De exemplu, în gură se descoperă materiale folosite pentru a împiedica victima să strige (batiste, cârpe, hârtie ș.a.), iar în celelalte orificii, urme de natură biologică sau diverse obiecte.

Totodată, vor fi făcute mențiuni exacte cu privire la cercetarea obiectelor sau materialelor ce au servit la imobilizarea ori la strangularea victimei, cum sunt: bucăți de frânghie, sfoară, sârmă etc.

3. Stabilirea datei morții și a eventualelor modificări în poziția cadavrului.

Cu prilejul investigațiilor de la fața locului, și, îndeosebi, a cadavrului, printre numeroasele probleme ce sunt avute în vedere se numără și aceea a stabilirii momentului la care a survenit moartea, precum și a eventualelor modificări intervenite în poziția cadavrului. Desigur că aceste date vor fi determinate cu mai mare precizie în urma necropsiei, însă, chiar din momentul examinării la fața locului a victimei, pot fi obținute o serie de informații apte să servească la orientarea operativă a cercetărilor în direcția descoperirii autorului omorului.

În acest scop, se procedează la studierea semnelor specifice morții, mai ales a celor precoce și semitardive. Precizăm însă, că siguranța în stabilirea datei morții scade pe măsura creșterii intervalului de timp scurs între momentul decesului și cel al descoperirii cadavrului. Cu cât acest interval este mai scurt, cu atât determinarea datei morții este mai exactă. Astfel:

În cazul semnelor precoce, semnificative sunt reacțiile pupilei la unele substanțe chimice, care se produc în limita de 4 ore de la deces, în cazul atropinei, ori a 6 ore în cazul policarpinei. De asemenea, contractarea locală a vaselor la adrenalină se produce în cel mult 24 de ore de la deces.

Celelalte semne precoce ale morții, menționate anterior (încetarea activității cardiace, absența respirației), nu pot fi luate în calcul pentru determinarea momentului morții, decât în ipoteza sesizării lor de către o persoană avizată, aflată lângă victimă în chiar momentul survenirii morții.

În cazul semnelor semitardive, problemele sunt ceva mai complexe, în funcție de tipul de semn clinic și de condițiile în care a fost găsit cadavrul. Astfel:

a. Pierderea de căldură se face, în general, cu un grad pe oră, cadavrul ajungând la căldura mediului ambiant în aproximativ 20 de ore, la acestea contribuind mai mulți factori (temperatura mediului înconjurător, condițiile de loc și de timp, vârstă și constituția fizică a victimei, îmbrăcămintea).

b. Rigiditatea cadaverică se instalează începând cu mușchii maxilarului inferior și coboară treptat spre membrele inferioare, după care cunoaște o rezoluție în același sens, întreg ciclul fiind cuprins între 2 și 36 de ore de la deces, rigiditatea maximă fiind la aproximativ 10 ore, dar și aici în funcție de cauza morții, în cazul traumatismelor cerebrale masive întâlnindu-se și rigiditatea cataleptică (împușcare în cap, electrocutare).

c. Lividilățile cadaverice apar după circa 5 ore, sunt maxime după circa 10-15 ore și nu se mai modifică prin schimbarea poziției cadavrului după aproximativ 12 ore din momentul morții.

Lividitățile cadaverice își au semnificația lor în stabilirea unor eventuale modificări intervenite în poziția cadavrului. De exemplu, dacă la fața locului cadavrul este descoperit în poziția de decubit ventral (cu fața în jos), iar lividitățile cadaverice se găsesc pe partea dorsală, este evident faptul să ne aflăm în fața unei schimbări a poziției cadavrului la aproximativ 12 ore după deces.

Referitor la semnele precoce și semitardive, în literatura occidentală se indică următoarele:

Corpul cald și suplu, cu corneea umedă și transparentă, fără lividități, denotă că moartea s-a produs de 1-2 ore.

Apariția lividităților la nivelul gâtului, răcirea și rigiditatea articulației maxilarului se face la 3-4 ore.

Apariția petei negre scleroticale indică cea. 6 ore din momentul instalării morții.

Confluența lividităților pe suprafață mare și rigiditatea întregii musculaturi scheletice însoțită de pierderea transparenței corneei este tipică pentru 8-10 ore. a Persistența la presiune a lividităților și nemodificarea poziției lor este specifică morții instalate de aproximativ 12 ore.

În stabilirea momentului în care s-a instalat decesul, sunt luați în calcul mai mulți factori, cum ar fi, starea digestiei alimentare din stomac, prezența faunei cadaverice, rezultatele unor examene histochimice sau biochimice (vezi stabilitatea ph-ului țesuturilor și umorilor), aceasta, însă, numai în condiții de laborator, iar nu în cele ale cercetării la fața locului.

Secțiunea a IV-a

Particularitățile cercetării la fața locului în cazul omorului săvârșit

cu arme albe sau corpuri contondente

Pentru clarificarea unor împrejurări referitoare la mijloacele și procedeele folosite de către făptuitor în suprimarea vieții victimei, este necesar ca, încă de Ia începutul cercetării, să se țină seama de specificul leziunilor produse de agenții vulneranți.

1. Omorul săvârșit cu arme albe și corpuri contondente.

Omorurile săvârșite cu arme albe, care se clasifică în mai multe categorii – obiecte înțepătoare, tăioase și obiecte despicătoare – sunt frecvent întâlnite în practica noastră judiciară.

Leziunile produse de obiecte tăioase pot fi situate în orice regiune a corpului, lungimea lor fiind în funcție de distanța parcursă de lama obiectului pe suprafața corpului victimei. Marginile plăgii sunt netede, având un aspect liniar, semicircular sau în unghiuri. Adâncimea rănii depinde de rezistența țesutului și de forța loviturii.

La locul faptei, urmele de sânge specifice omorului săvârșit cu obiecte tăioase apar fie sub formă de împroșcare, în cazul plăgilor arteriale, fie sub formă de bălți, la plăgile venoase.

Leziunile produse de obiecte înțepătoare sau înțepător-tăioase (cuțit cu vârf ascuțit, baionetă, foarfeci etc), au o formă apropiată de obiectul vulnerant. Lungimea plăgii se raportează la gradul de înclinație dintre lama obiectului și suprafața penetrantă, practic aflându-ne în fața unei acțiuni concomitente de per forare și de tăiere.

Leziunile produse de obiecte despicătoare (topoare, bardă etc.) se prezintă ca plăgi tăiate sau zdrobite, dacă lama nu este ascuțită. Lungimea rănii depinde de lungimea lamei obiectului și de unghiul de înclinare. În majoritatea cazurilor, leziunile sunt produse la nivelul capului.

Identificarea armelor albe este relativă, determinarea caracteristicilor de grup ale obiectului vulnerant realizându-se după lungimea și adâncimea plăgii, care, însă, nu concordă totdeauna cu lungimea lamei.

Leziunile provocate prin penetrarea oaselor late permit stabilirea cu multă precizie a lățimii lamei obiectului vulnerant.

Identificarea obiectelor despicătoare, pe baza urmelor lăsate în calota craniană, unde sunt întâlnite cel mai frecvent, era considerată imposibilă din cauza structurii spongioase a osului care nu permite reținerea caracteristicilor profilului lamei. Cu toate acestea, în practica de specialitate s-au întâlnit cazuri de identificare a unei securi pe baza microstriațiilor formate pe oasele calotei craniene. Astfel: în cazul unui omor, la examinarea cadavrului au fost descoperite multiple tăieturi de secure, dintre care trei plăgi penetrante, în regiunea parietală și temporală dreaptă. Inițial, pentru identificarea agentului vulnerant, nu au fost luate în considerare aceste urme, cercetările fiind orientate spre deosebirea altor categorii de urme sau probe materiale. Ulterior, s-a procedat și la examinarea la microscopul comparator a fragmentelor de os și a lamelor securilor ridicate de la persoanele suspecte, reușindu-se identificarea securii pe baza urmelor formate pe suprafața osoasă.

Diferențierea omuciderii de sinucidere este posibilă prin interpretarea modului în care se prezintă aceste leziuni. De regulă, sinucigașii preferă zona gâtului, a toracelui, arterele radiale sau venele de la încheietura mâinii. Plăgile sunt perpendiculare pe axa gâtului sau mâinii și, frecvent, sinucigașul execută mai multe tăieturi paralele până când reușește să execute tăietura fatală, tăieturi mai adânci în punctul de plecare și mai superficiale la sfârșit.

Un alt element important de diferențiere îl reprezintă starea îmbrăcămintei, sinucigașul pregătindu-și autolezarea prin desfacerea hainei și a cămășii, prin ridicarea mânecii. În ipoteza omuciderii, victimele sunt încheiate la haină ori cămașă, existând uneori o simetrie între punctul de perforare a îmbrăcămintei și plaga de pe corp, dar și o lipsă a acesteia, explicabilă prin mișcările victimei care încearcă să se apere.

Plăgile tăiate de pe mâini, tipice încercărilor de apărare activă, prin apucarea cuțitului, ori de apărare pasivă, prin acoperirea feței sau a toracelui, exclud posibilitatea sinuciderii, ca și leziunile din zona spatelui, inaccesibilă pentru o eventuală autolezare.

Autolezarea în scop de sinucidere, cu toporul, pare imposibilă, totuși, în practică au existat și asemenea cazuri. De exemplu, un individ s-a sinucis aplicându-și două lovituri cu o toporișca în zona occipitală.

Leziunile provocate cu obiecte contondente se prezintă sub forma unor plăgi plesnite sau zdrobite și reflectă destul de bine forma suprafeței agentului vulnerant pe oasele plate, îndeosebi pe cutia craniană, din cauza fracturii osului. Forma obiectului poate fi reținută și de îmbrăcămintea victimei.

Cercetarea la fața locului necesită căutarea obiectelor vulnerante, în ipoteza sinuciderii fiind foarte ușor de găsit. O dată descoperite, de pe aceste obiecte vor fi ridicate urmele biologice și urme de mâini în vederea efectuării examenelor comparative.

CAPITOLUL IV

PARTICULARITĂȚILE INVESTIGĂRII OMORULUI

SĂVÂRȘIT CU ARME ALBE

Secțiunea I

Efectuarea expertizelor medico-legale și criminalistice

Efectuarea constatării sau expertizei medico-legale reprezintă un alt moment important al elucidării unor probleme privind moartea violentă la care, din motive obiective, nu s-a putut răspunde în contextul cercetării scenei crimei.

De altfel, în aceste condiții, potrivit prevederilor procesual penale, constatarea medico-legală trebuie dispusă de organul de urmărire penală, după cum expertiza medico-legală devine obligatorie pentru a se stabili cauzele morții dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal.

Potrivit art.l 14 C.pr.pen., în caz de moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu se cunoaște ori este suspectă, sau când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului sau persoanei vătămate pentru a se constata pe corpul acestora existența urmelor infracțiunii, organul de urmărire penală dispune efectuarea unei constatări medico-legale și cere organului medico-legal căruia îi revine competența, potrivit legii, să efectueze această constatare.

Față de importanța acestui act medico-legal în soluționarea cauzei cercetate, recomandabil este ca necropsia să se efectueze, în măsura posibilităților, de însuși medicul anatomopatolog care a participat la cercetarea la fața locului ori să se pună la dispoziție procesul-verbal al cercetării locului faptei și fotografiile, înregistrările video executate cu acest prilej.

Problemele la a căror rezolvare expertiza medico-legală are un aport substanțial sunt, în esență, următoarele:

Stabilirea cauzei și naturii morții, precum și a datei la care a survenit aceasta.

Diferențierea leziunilor vitale de cele post-mortale și explicarea mecanismelor de producere a lor.

Determinarea agentului vulnerant, a direcției, intensității și succesiunii loviturilor.

Depistarea eventualelor urme de substanțe toxice sau a stupefiantelor;

Stabilirea sexului, vârstei, grupei sanguine, a taliei (în cazul cadavrelor dezmembrate), precum și a unor particularități ce pot înlesni identificarea victimei.

Pentru aceasta, se va proceda la recoltarea diverselor urme existente pe corpul și îmbrăcămintea cadavrului, cum sunt, de exemplu, urmele biologice, firele de păr, depozitul subunghial etc. Uneori, ridicarea urmelor de pe cadavru se face chiar de la fața locului.

Aceste prelevări se efectuează mult mai bine în condițiile sălii de autopsie, ceea ce impune transportarea cadavrului la unitatea medico-legală cu deosebită atenție, luându-se măsuri de prevenire a distrugerii urmelor și, îndeosebi, a microurmelor, măsuri printre care se numără și introducerea corpului, a mâinilor, sau a picioarelor în saci de plastic. Cadavrul se transportă urgent la morgă, mai ales dacă este protejat în saci de plastic, în care urmele biologice, în special sângele, diversele excreții și secreții, țesuturi etc, se degradează rapid.

Examinarea necropsică, ridicarea urmelor de pe cadavre, a măștii mortuare și eventual amprentarea, dacă aceasta nu s-a făcut la fața locului faptei, se realizează de medicul legist împreună cu procurorul criminalist care, în calitate de conducător al echipei de cercetare, are o viziune de ansamblu asupra cazului cercetat, știe ce probleme trebuie clarificate și, prin urmare, ce să solicite în plus de la expertiza medico-legală.

Prezența procurorului criminalist la efectuarea necropsiei se impune cu atât mai mult cu cât, deseori, apar dificultăți în stabilirea diagnosticului etiologic juridic al decesului, respectiv determinarea cauzei și naturii morții, aspecte asupra cărora vom insista în cele ce urmează.

Referitor la expertiza medico-legală efectuată în infracțiunile contra vieții, precizăm că ea însăși este guvernantă de reguli metodologice generale și speciale, puse în evidență în literatura de specialitate. Aceasta vizează identificarea cadavrului, stabilirea naturii morții, cercetarea cauzelor, a modului și a condițiilor în care s-a produs etc..

1. Stabilirea cauzei morții.

Stabilirea cauzei morții se face cu ajutorul datelor puse la dispoziție de medicina legală, constatarea efectuată de către medicul anatomopatolog fiind hotărâtoare pentru clarificarea „diagnosticului juridic” al decesului: moarte violentă sau moarte patologică. Din moment ce datele obținute converg spre o moarte violentă, care poate fi consecința unei omucideri sau a unui accident, va fi necesară clarificarea tuturor împrejurărilor apte să servească la încadrarea juridică corectă a faptei.

Determinarea acestor elemente se face, în mod firesc, prin coroborarea tuturor datelor obținute pe bază de expertiză medico-legală, a expertizelor criminalistice, precum și a actelor de urmărire penală efectuate în cauză. Această cerință este evidentă, mai ales în condițiile insuficienței datelor necesare stabilirii cauzei reale a morții. Se evită astfel posibilitatea apariției unei erori de ordin subiectiv în aprecierea situației de fapt.

Determinarea legăturii de cauzalitate dintre actele de agresiune și decesul victimei, mai ales în împrejurarea în care acestea pot fi asociate cu o serie de afecțiuni preexistente ale victimei este o problemă deosebit de importantă, frecvent subliniată în literatura de specialitate. Determinarea legăturii de cauzalitate este esențială pentru încadrarea corectă a faptei în categoria omorului, a loviturilor cauzatoare de moarte ori a vătămărilor corporale.

Evident că această încadrare este făcută de către magistrat, însă, în bună parte, pe baza concluziilor expertizei medico-legale, chemată să pună în lumină elementele nexumului cauzal dintre faptă și urmările sale. În consecință, se impune delimitarea, mai întâi pe teren medico-legal, a cauzelor morții, de condițiile de ordin predispozant sau de ordin favorizant, operație ce a avut uneori un caracter arbitrar.

Pentru delimitarea exactă a legăturii de cauzalitate, potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate, este necesar să fie luate în calcul patru categorii de factori: victima, instrumentul sau substanța vulnerantă, circumstanțele în care a fost săvârșită fapta, precum și autorul faptei. În privința autorului faptei, se va ține seama de modul în care acesta a conceput și pregătit actul, i-a prevăzut și acceptat urmările, precum și de scopul urmărit.

Dificultățile în stabilirea cauzei morții apar frecvent din cauza caracterului contradictoriu al leziunilor, a stării avansate de putrefacție a cadavrului, ca și a unor deficiențe în efectuarea necropsiilor. De exemplu, în cazul unei morți suspecte, medicul legist ocazional conchide că decesul are drept cauză o hemoragie meningo-cerebrală și pune diagnosticul de moarte violentă. Din cercetările întreprinse de organele de urmărire penală, s-a desprins concluzia că nu poate fi vorba de o asemenea moarte. Procuratura a dispus efectuarea unei noi expertize medico-legale, de data aceasta stabilindu-se că moartea nu a fost violentă, cauza constituind-o o hemoragie intraventriculară, apărută pe un fond patologic preexistent.

2. Stabilirea naturii morții.

Din analiza unei bogate practici existente în materie, se poate deduce că problemele principale referitoare la clarificarea naturii juridice a morții vizează trei direcții principale:

Diferențierea omuciderii de moartea naturală, problemă asupra căreia ne-am oprit anterior, dar în legătură cu care se mai impune cel puțin o precizare: în ipoteza unui deces din cauza existenței unor antecedente patologice, cauza morții este atribuită în mod eronat acestora. Situația, frecvent întâlnită, îi privește pe bătrâni și pe persoanele grav bolnave, după al căror deces se manifestă tendința de a se renunța la autopsii sau de a se executa superficial, medicul legist oprindu-se la primul indiciu patologic prin care s-ar putea explica moartea. Astfel, nu sunt depistate leziuni interne (rupturi de organe, fracturi de craniu sau de coloană), ori substanțe chimice apte să producă moartea.

De exemplu, un soț își ucide soția grav bolnavă, cu o lovitură de cuțit aplicată în vagin. Fiind o lovitură foarte rar întâlnită în practică, există pericolul ca moartea să fie atribuită bolii de care suferea victima. Datorită investigării minuțioase a împrejurărilor în care s-a săvârșit fapta, s-a formulat și ipoteza ce a fost confirmată de rezultatele necropsiei, medicul legist stabilind cu precizie cauza reală a decesului.

Diferențierea omuciderii de sinucidere, situație întâlnită destul de des în practica de specialitate din cauza încercărilor unor infractori de a-și masca fapta prin „regizarea” unei sinucideri.

Nu este mai puțin adevărat că apar și împrejurări în care sinuciderea unei persoane, la prima vedere, lasă impresia unei omucideri. Într-un caz dramatic, două surori în vârstă de peste 70 de ani sunt găsite moarte în cada de baie, una dintre ele prezentând plăgi tăiate profund Ia nivelul articulației pumnului. Deși, inițial, s-a crezut că este vorba de un omor în scop de jaf, ulterior s-a stabilit că sora mai tânără, bolnavă grav de cancer, și-a ucis prin înec sora mai vârstnică, deoarece, aflând că va muri în curând, nu a vrut să-și lase sora, pe care o întreținea, fără suport material și s-a sinucis tăindu-și venele de la mâna stângă.

Diferențierea omuciderii de moartea prin accident devine dificilă din cauza caracterului contradictoriu al leziunilor. La aceasta se adaugă încercările autorului de a-și disimula fapta printr-un accident, de genul căderii de la înălțime, înecului ș.a.

Numeroasele cazuri întâlnite în practica judiciară, de natură să creeze dificultăți în determinarea naturii juridice a morții violente, ne-au determinat să ne oprim asupra unor decese provocate de următoarele mecanisme, care impun un efort conjugat de clarificare, atât pe teren criminalistic, cât și medico-legal.

a. Moartea prin spânzurare. Săvârșirea unui omor prin spânzurare (avem în vedere spânzurarea tipică) poate fi întâlnită, de regulă, numai în cazul unor victime aflate, practic, în imposibilitatea de a se apăra (bătrâni, paranoici, debili mintal). Persoanele în putere pot fi spânzurate numai prin acțiunea mai multor indivizi, sau prin acțiuni care le anulează rezistența (loviri, intoxicații alcoolice ș.a.).

Simularea spânzurării. Se face după ce s-a provocat moartea victimei prin alte mecanisme: lovire, strangulare, otrăvire. În variantele mai simple, simularea se constată relativ ușor, prin raportarea petelor cadaverice la poziția victimei, prin studierea șanțului spânzurării, prin observarea direcției fibrelor frânghiei care a servit la spânzurare.

Diagnosticul diferențial al naturii morții impune examinarea atentă a semnelor de violență existente pe corpul cadavrului și cercetarea criminalistică minuțioasă a locului faptei. La admiterea variantei sinuciderii, este necesar să se aibă în vedere dacă locul faptei permite asemenea acțiuni de autolezare, pregătirea lațului, fixarea lui, deplasarea unor obiecte etc.

b. Moartea prin înec. Stabilirea diagnosticului diferențial impune diferențierea urmelor caracteristice ale înecului, inclusiv a unor cauze patologice (infarct miocardic, congestie cerebrală), de semnele morții violente.

Importantă este stabilirea momentului în care s-au produs leziunile: înainte de ajungerea în apă (leziuni de lovire, tăiere, împușcare, otrăvire) ori după scufundare, leziunile fiind determinate de frecarea pe fundul apei curgătoare, prin lovirea de vase, bărci, diverse obstacole, inclusiv de mușcăturile unor pești răpitori. Diferențierea leziunilor este dificilă din cauza fenomenelor de putrefacție intervenite în submersie.

c. Moartea prin cădere sau precipitare. Stabilirea disimulării omorului, îndeosebi în ipoteza căderilor de la înălțime, este destul de dificilă, din cauza dificultății separării leziunilor specifice căderii de cele provocate de agresor. O simplă îmbrâncire de pe un pod sau schelă, aruncarea pe fereastra unui bloc, nu lasă urme evidente dacă, mai înainte, nu a avut loc o luptă între victimă și agresor, creându-se aparența de crimă perfectă.

În acest sens, apreciem drept firească recomandarea ca diagnosticul de cădere să se pronunțe numai după excluderea posibilităților de producere a morții prin alte mecanisme. În asemenea situații, colaborarea dintre procuror, expertul criminalist și medicul legist se impune de la sine. De regulă, diagnosticul de cădere trebuie să se stabilească prin excluderea, pe rând, a altor cauze de provocare a morții de alți agenți vulneranți sau alte mecanisme.

În cazul unor precipitări de la mică înălțime pot apărea unele confuzii cu privire la natura morții, conlucrarea procuror-medic legist, în clarificarea împrejurărilor morții, fiind hotărâtoare.

d. Moartea prin agenți chimici. Precizarea naturii morții, în ipoteza intoxicațiilor acute, reclamă aceeași strânsă cooperare între procurorul criminalist, medicul legist și toxicolog. Fără datele obținute prin cercetarea atentă a locului faptei, în scopul găsirii urmelor de otravă (în mâncare, lichide, diverse urme biologice, seringi, fiole), fără studierea amănunțită a întregului tablou oferit de „scena” morții, observațiile medicale sunt insuficiente. Aceasta, mai ales în cazul folosirii unor otrăvuri așa-zis funcționale, de tipul stricninei, atropinei ș.a., care nu produc modificări anatomice specifice.

Interpretarea rezultatelor analizei toxicologice trebuie efectuate în coroborare cu celelalte date ale anchetei, tabloul clinic al intoxicației reconstituindu-se câteodată mai ușor din declarațiile martorului, decât din foile de observație din spital.

În legătură cu uciderea prin otrăvire, subliniem că săvârșirea unor astfel de omucideri se întâlnește în cercurile în care autorul are acces, în mod firesc, la victimă (familie, rude, prieteni).

e. Moartea prin agenți fizici și mecanici. Diagnosticul juridic al morții violente este și aici destul de dificil, îndeosebi în situații cum ar fi, de pildă, provocarea unor incendii care au ca scop mascarea omorului. Firește că, în ipoteza arderii cadavrului, se cere rezolvată și problema dificilă a identificării lui.

Concluziile privind natura morții se pot formula prin interpretarea conjugată a datelor culese din cercetarea la fața locului, altele decât cele provocate de foc, dozarea bioxidului de carbon din sânge, depistarea unor eventuale urme de substanțe toxice etc, la aceasta adăugându-se și informațiile obținute din investigațiile judiciare.

În ceea ce privește stabilirea disimulării morții printr-un accident de cale ferată sau rutier apare, și aici, necesitatea ca medicul legist să diferențieze leziunile vitale de cele post-letale. Dificultatea apare, în special, în cazurile în care înscenarea morții printr-un agent mecanic s-a efectuat imediat după suprimarea vieții victimei de către autor.

3. Dispunerea efectuării expertizelor criminalistice.

În majoritatea cazurilor în care ancheta penală are ca obiect omuciderea, pe lângă constatarea și expertiza medico-legală (obligatorie în condițiile prevăzute de art. 117 C.pr.pen.) se dispune frecvent efectuarea de expertize criminalistice sau de constatări tehnico-științifice care, alături de celelalte expertize judiciare, să servească la stabilirea adevărului.

Dintre problemele curente la a căror rezolvare concură direct examinarea criminalistică a mijloacelor materiale de probă (corpuri delicte, microurme ș.a.), menționăm:

Identificarea autorului și a celorlalți participanți la săvârșirea omuciderii.

Identificarea instrumentelor și substanțelor vulnerante, a altor obiecte folosite în comiterea infracțiunii.

Stabilirea împrejurărilor în care a avut loc agresiunea, a modului în care a fost suprimată viața victimei, precum și a eventualilor martori, în ipoteza omuciderilor, nu se susține, însă, că toate aceste probleme își găsesc rezolvarea numai pe baza expertizei criminalistice, mai ales în privința examinării urmelor biologice, a identificării victimei și a agentului vulnerant, când ne aflăm, practic, pe terenul unei expertize judiciare complexe, criminalistice și medico-legale, deși aceasta nu este reglementată ca atare de lege.

Raportându-ne la multiplele genuri de expertize criminalistice efectuate în caz de omucidere, considerăm util să ne oprim, pe scurt, asupra celor întâlnite mai frecvent în practica de specialitate.

3.1. Expertiza urmelor lăsate de corpul uman.

Expertiza dactiloscopică servește, în primul rând, la identificarea autorului omorului după urmele digitale lăsate la locul faptei, inclusiv pe corpul victimei. Aceasta presupune efectuarea unui examen comparativ, între urmele descoperite și impresiunile digitale ale persoanelor suspecte sau impresiunile din cartoteca dactiloscopică.

Se poate proceda, de asemenea, la analiza fizico-chimică a substanțelor conținute în urmă. De pildă, în ipoteza unei urme digitale formate prin depunerea unui strat de sânge, se va putea stabili dacă aceasta aparține aceleiași grupe sanguine cu cea a cadavrului sau dacă vechimea urmei corespunde cu timpul scurs de la moartea victimei.

Identificarea victimei este o altă problemă care se poate rezolva prin intermediul expertizei dactiloscopice, sau prin care pot fi verificate rezultatele obținute, pe alte căi, în același scop.

Pentru identificare, este necesar să se procedeze la amprentarea cadavrului, după care să se facă verificarea în cartoteca dactiloscopică, sau, dacă este posibil, prin compararea cu amprentele ce pot fi descoperite la locuința ori locul de muncă pe diverse obiecte ale victimei. Identificarea unor cadavre necunoscute mai este posibilă prin compararea dermatoglifelor sale cu cele ale presupuselor rude (părinți sau fii).

Identificarea pe baza profilului genetic, prin compararea amprentelor genetice ale victimei cu cele ale ascendenților sau descendenților este, astăzi, perfect posibilă.

Expertiza urmelor de picioare (urme plantare și de încălțăminte) permite identificarea creatorului urmei, pe baza detaliilor prezentate fie de crestele papilare ale plantei piciorului, fie ale ciorapului sau încălțămintei, după cum urma a fost formată de piciorul gol ori încălțat. Firește că identificarea se realizează, ca și în cazul urmelor de mâini, printr-un examen comparativ cu impresiunile luate persoanelor suspecte.

În ipoteza în care examenul comparativ nu este posibil, din cauza insuficienței detaliilor caracteristice sau lipsei modelelor de comparație, se pot totuși, obține date referitoare la modul de formare a urmei, la sexul, vârsta și talia aproximativă a persoanei, se poate afla dacă aceasta a mers normal, a alergat, a încercat să nu facă zgomot mergând „în vârful picioarelor”.

Elementele de individualizare oferă, de asemenea, cărarea de urme formată de autor în câmpul infracțional. Este tipică,, identificarea autorului unui omor săvârșit la începutul anilor '89, la Liceul „Mihai Viteazul” din București, a cărui victimă a fost o îngrijitoare, făptuitorul fiind un fost elev al liceului, lipsit de discernământ. Acesta a fost identificat pe baza urmelor de picior lăsate pe holul școlii.

Expertiza urmelor de dinți și de buze face parte dintre examinările care, prin natura împrejurărilor, se conjugă cu expertizele serologice, ultima destinată eventualei reconstituiri a fizionomiei după urma de mușcătură.

Urma de dinți, formată în condiții bune, permite identificarea persoanei prin compararea modelelor obținute experimental, iar, în lipsa acestora, servește la stabilirea sexului și vârstei aproximative, a tipului antropologic, a mecanismului de formare ș.a.

În ipoteza urmelor de dinți, care se prezintă sub forma mușcăturilor, descoperite pe corpul victimei sau al agresorului, reamintim necesitatea examinării imediate, din cauza deformării lor rapide prin procesele patologice care au loc la nivelul tegumentului.

3.2. Expertizele traseologice.

Expertiza urmelor lăsate de instrumentele vulnerante, efectuată împreună cu medicul legist și expertul criminalist, are drept scop stabilirea obiectului folosit de infractor în suprimarea vieții victimei. Subliniem împreună pentru că, în practică, ea se face greu.

Așa cum s-a precizat, în funcție de calitatea caracteristicilor reflectate în urmă, în oasele plate ale victimei este posibilă stabilirea apartenenței de gen și chiar identificarea instrumentului vulnerant.

Expertiza balistică vizează două direcții principale:

a. Identificarea sau stabilirea categoriei armei cu care s-a tras, după urmele lăsate de tub și pe glonț;

b. Studierea urmelor principale și secundare existente pe îmbrăcămintea victimei, în scopul stabilirii direcției și distanței de la care s-a tras.

Prin caracterul său complex, expertiza balistică necesită aceeași strânsă cooperare dintre expertul criminalist și medicul legist. Facem această precizare întrucât practica oferă situații dintre cele mai diverse, surprinzându-i pe anchetatori sau pe cei care încearcă să clarifice, pe cont propriu, unele cazuri erijându-se în „detectivi”, cum s-a întâmplat imediat după evenimentele din decembrie 1989.

3.3. Alte categorii de expertize.

Expertizele bio-criminalistice și cele genetice sunt unele dintre cele mai importante expertize judiciare efectuate în cazul omuciderilor.

Analiza urmelor de secreții și de excreții, a firelor de păr, a resturilor de țesuturi moi etc, frecvent întâlnite la fața locului furnizează indicii valoroase privind victima, agresorul și împrejurările în care a fost săvârșit omorul.

În prezent, expertiza genetică oferă o bază științifică valoroasă și sigură pentru identificarea persoanelor implicate într-o omucidere (sau orice faptă penală), prin stabilirea profilului A.D.N. după tot ce poate însemna urmă biologică.

Expertiza urmelor de sânge permite stabilirea unor elemente de ordin calitativ, cum sunt, de exemplu, grupele sanguine, tipul de hemoglobina, regiunea anatomică din care provine, sexul persoanei. Totodată, este posibilă stabilirea de date referitoare la timpul și împrejurările în care a fost săvârșit omorul, pe baza interpretării vechimii urmei, a impurităților depistate în ea, a formei petei care indică distanța de la care a căzut și poziția corpului.

Expertiza urmelor de spermă și a firului de păr oferă date de ordin calitativ absolut necesare identificării făptuitorului sau a victimei, precum și indicii privind unele dintre circumstanțele comiterii infracțiunii.

Pentru reușita acestui gen de expertiză, reamintim necesitatea respectării regulilor de ridicare și expediere urgentă la laborator a petelor biologice, în condiții care să nu permită alterarea lor, cum ar fi ambalarea unor obiecte ude, purtătoare de urme biologice, în saci ori pungi de plastic. Este foarte important ca la recoltarea și ambalarea probelor (nu numai a celor biologice) să se procedeze cu multă atenție, prevenindu-se o confuzie prin inversarea acestora.

Expertiza destinată stabilirii profilului genetic pe baza urmelor seminale, ca și a celor de sânge sau de salivă, este una dintre cele mai sigure mijloace de investigare.

Expertiza grafoscopică se dispune în situațiile în care, la locul faptei sau la locuința victimei, sunt descoperite înscrisuri din al căror conținut se pot desprinde date referitoare la faptă sau chiar la persoana autorului, exemplu tipic fiind cel al scrisorilor de amenințare.

Expertiza grafologică este indispensabilă și în ipoteza răpirii de persoane, când trebuie stabilită autenticitatea scrisului victimei, la care se poate adăuga chiar descifrarea unor mesaje ale acesteia, disimulate în text.

Expertize destinate identificării cadavrului după urmele de natură osteologică. Pe baza acestor examinări se determină sexul, talia persoanei după schelet, ca și vechimea oaselor sau vârsta aproximativă a persoanei. De asemenea, se poate reconstitui fizionomia după craniu, ori identifica persoana prin metoda supraproiecției.

Identificarea mai este posibilă, totodată, și după dantură sau lucrări dentare, situație frecventă în practica de specialitate. Amintim că expertiza odontologică poate fi dispusă și în cazul victimelor unor catastrofe sau accidente de trafic, accidente de muncă etc.

Secțiunea a II-a

Elaborarea versiunilor de urmărire penală

1. Considerații introductive.

Regula de bază după care trebuie să se orienteze organele judiciare, în cercetarea infracțiunilor de omucidere, o reprezintă organizarea judicioasă a anchetei și planificarea urmăririi penale, în scopul clarificării complete a împrejurărilor săvârșirii omorului și al identificării făptuitorului.

Un loc central îl ocupă elaborarea versiunilor de urmărire penală, referitoare la natura morții violente (omor, sinucidere sau accident), la persoana autorului, la mobilul și scopul infracțiunii și la împrejurările sau condițiile în care a fost săvârșită.

Pentru elaborarea versiunilor, organul de urmărire penală care conduce ancheta, va trebui să dispună de un minimum de date precise și concrete, referitoare la faptă. Aceste date sunt obținute atât pe cale procesuală (cercetarea la fața locului, efectuarea de constatări tehnico-științifice, ascultării de martori ș.a.), cât și din izvoare extraprocesuale (investigații, zvonuri, scrisori anonime etc).

Unele date despre făptuitor pot fi obținute din determinările de tip profiling, la care ne vom referi mai jos.

În ancheta omorului, primele date concrete sunt desprinse de procuror pe baza cercetării la fața locului, a examinării cadavrului și a prelucrării obiective a datelor obținute, prin activitățile procedurale menționate permițând, în majoritatea cazurilor, elaborarea de versiuni plauzibile cu privire la natura morții.

De exemplu, dacă din cercetarea medico-legală rezultă cu certitudine că ne aflăm în fața unei morți violente și că persoana decedată nu-și putea provoca singură leziunile, este evident că nu pot fi elaborate decât două versiuni principale: omor sau accident. Lucrurile se simplifică și mai mult în momentul în care din întregul tablou infracțional, din datele primelor cercetări, se desprinde fără dubiu concluzia că fapta constituie omor.

Problemele devin, însă, mult mai complexe în cazurile dispariției unor persoane, situație în care, pe lângă versiunile privind o moarte violentă sau patologică, mai pot fi emise versiuni referitoare la părăsirea domiciliului, la răpire și sechestrare ș.a. Probleme asemănătoare apar și în ipoteza descoperirii de schelete sau fragmente de cadavre la care nu sunt evidente urmele de depesaj criminal.

Un aspect care nu trebuie pierdut niciodată din vedere de către procuror, în cercetarea unei morți, este acela al posibilei disimulări a omorului printr-un accident sau sinucidere, când din actele premergătoare nu se desprind date suficient de clare, de sigure, care să permită o încadrare juridică corectă a faptei, mai ales în cazul sesizării unor împrejurări negative.

După cum se subliniază în literatura de specialitate, o importanță deosebită pentru orientarea cercetării o au versiunile referitoare la autorul omorului și la mobilul sau scopul infracțiunii.

În esență, este necesar să se răspundă la o întrebare decisivă:

Cărei persoane îi profită omorul sau cine avea interesul să-l comită?

Desigur că, un inventar al cauzelor determinante ori al obiectivelor urmărite de infractor, prin uciderea unei persoane, cu excepția celor prevăzute de Codul penal în art. 175-176 (sau art.179 N.C.pen.), este practic aproape imposibil de făcut.

2. Criterii de elaborare a versiunilor.

Punctul de plecare al anchetei și, în consecință, al elaborării versiunilor îl va reprezenta, de regulă, victima, întrucât ea furnizează cele mai prețioase elemente pentru elucidarea cazului. Prin aceasta, organul judiciar se conformează unei reguli metodologice importante, potrivit căreia, în investigarea omuciderilor, mai ales în cazurile complexe, trebuie întotdeauna să se pornească de la faptă la făptuitor.

În elaborarea versiunilor, cu privire la persoana autorului, la mobilul sau scopul omorului, considerăm că procurorul trebuie să se raporteze la două mari categorii de date, până la introducerea și în practica noastră judiciară a profiling-ului:

Date obținute din cercetarea la fața locului (sau a scenei infracțiunii) și din examinarea cadavrului, pe baza cărora pot fi desprinse concluzii referitoare la persoana autorului (identificat, de pildă, după urmele de mâini), la faptul că acesta cunoaște topografia locului sau era o cunoștință apropiată a victimei, la mobilul faptei (furt, viol, răzbunare), la modul de apărare, ca și la mijloacele vulnerante întrebuințate.

Cunoașterea victimei, sub multiple aspecte, reprezintă pentru organul judiciar o sursă importantă de date utile identificării ucigașului. De pildă, se poate stabili ce activitate desfășura victima, în momentele premergătoare agresiunii, după cum era îmbrăcată și după starea unor obiecte casnice. Sau, ne putem da seama de raportul victimă-agresor, după cum s-a comportat victima la apariția ucigașului; îl cunoștea și i-a permis accesul, s-a opus intrării în locuință, a încercat să se apere ș.a.

Date rezultate din ascultarea martorilor, a rudelor ori din investigațiile privitoare la victimă. Astfel, pot fi cunoscute obiceiurile, pasiunile, viciile, natura relațiilor întreținute cu membrii familiei, cu colegii de serviciu sau cu alte persoane, mediile frecventate, starea sănătății, activitatea profesională ș.a.

Evident că este absolut necesar să se stabilească cât mai exact unde, când, cu cine și în ce mod și-a petrecut timpul victima înaintea survenirii decesului sau a dispariției, dacă a fost văzută în compania unei persoane străine sau cunoștințe întâmplătoare, dacă cineva a căutat-o sau s-a interesat de ea, dacă i-a lăsat vreun mesaj etc.

Elaborarea versiunilor devine, câteodată, în practică, o operație deosebit de dificilă în omoruri cu mobil bizar, marea majoritate săvârșite, după cum se afirmă de autorii de specialitate, de bolnavi psihic sau de elemente huliganice aflate sub influența băuturilor alcoolice.

Aceleași dificultăți apar și în ipoteza unor întâlniri ocazionale, la jocurile de noroc, la un pahar de băutură, la diverse întâlniri sportive, baluri, discoteci, deplasări diverse în grupuri ș.a.; când se produc altercații care pot degenera ușor în conflicte soldate cu morți sau vătămări.

Formularea unei ipoteze potrivit căreia un omor a fost săvârșit de către un bolnav psihic este determinată de multitudinea și gravitatea leziunilor, de uciderea mai multor persoane, frecvent fiind vizați membrii familiei, copiii, în practică întâlnindu-se un psihopat care și-a ucis toți cei cinci copii pe care îi avea. Această categorie de ucigași se caracterizează prin efectuarea de acțiuni stranii, prin lipsa elementelor de prudență, prin atacarea deodată a mai multor persoane.

Un bolnav de schizofrenie a atacat pe un teren viran trei persoane, reușind să ucidă una și să rănească pe alta. Deși nu s-a conturat nici un mobil plauzibil, inițial a fost bănuită de săvârșirea omorului persoana rănită din grupul celor trei. Ulterior, a fost inclus în cercul bănuiților și un bolnav psihic la locuința căruia organele de urmărire penală au găsit, pe măsuța din dormitor, cuțitul și hainele pătate de sânge, precum și un jurnal în care, printre altele, erau făcute mențiuni de genul „triplă tentativă cu dublă crimă, eu sunt agresor, 19 oct. ora 1,30”, mențiuni terminate cu o pată de sânge simbolică.

Verificarea versiunilor, este o activitate obligatorie care ține de esența cercetării omorului, ca, de altfel, a oricărei infracțiuni. În cadrul fiecărei versiuni, se procedează la clarificarea problemelor sale specifice, prin efectuarea activităților de urmărire penală prevăzute în ipoteza respectivă (ascultării de martori, reconstituire etc), potrivit termenelor stabilite în planul de urmărire penală.

Versiunile sunt verificate concomitent, indiferent de gradul lor de verosimilitate, până la eliminarea celor neconforme cu realitatea. Firește că o anumită prioritate va fi dată martorilor care prezintă o credibilitate mai mare sau în legătură cu care există mai multe date

Secțiunea a III-a

Evaluări de tip profiling privind personalitatea făptuitorului

Importanța evaluărilor de tip profiling pentru investigațiile penale.

În statele cu sisteme judiciare moderne, în primul rând în Statele Unite, a devenit frecventă, pentru soluționarea multor cauze penale, în special omucideri, investigație realizată de specialiști denumiți profiler, pentru determinarea profilului personalității sau psihologiei infractorilor.

Cercetările moderne din domeniul Criminalisticii iau în considerare folosirea pe scară tot mai largă a așa-numiților „profiler”. Aceștia sunt profesioniști, de foarte multe ori psihologi, care formează o opinie despre caracterul unui infractor încă neidentificat. Unii dintre profileri nu au pregătire strict în psihologie, fiind oameni de știință din domeniul criminalisticii, negociatori în probleme de ostatici, sau profesori; oricum toți aceștia au studiat și studiază psihologie, criminalistică, criminologie sau sociologie.

Orice infracțiune presupune, așa cum s-a văzut, clasificarea multor întrebări. Unele dintre acestea, cum ar fi acelea de când, unde, își găsesc cu ușurință răspuns. Altele, cum ar fi: cum și de ce, tind să fie mai complexe, dar toate aceste întrebări converg spre întrebarea cea mai importantă: cine a săvârșit infracțiunea!

Rolul profiler-ilor criminaliști este acela de a-i ajuta pe investigatori să răspundă la această întrebare. Profiler-ii criminaliști examinează detaliile unei infracțiuni, și aplică cunoștințele lor din domenii diverse, în special cel al psihologiei și sociologiei pentru a dezvolta o descriere generală a posibilului infractor.

Spre deosebire de procurorii sau polițiștii criminaliști (vezi judiciariștii), profiler-ii nu se concentrează asupra unei persoane, asupra unui posibil infractor, rolul lor fiind acela de a contura portretul general al unei personalități și nu portretul unei persoane, în accepțiunea unui portret vorbit.

În ciuda faptului că profiling-ul este privit ca o evaluare spectaculoasă, care acordă celui care o efectuează chiar un statut de celebritate, această specialitate nu este considerată în criminalistică o ocupație „de carieră”. Majoritatea profiler-ilor sunt angajați în activități care nu au un statut permanent în raport cu instituțiile judiciare.

De regulă, profiler-ul își folosește abilitățile pentru a înțelege natura umană și posibilele probleme patologice ale infractorului, așa încât poate contura un altfel de portret robot, extrem de fidel al acestuia. Observând scena crimei, profiler-ul poate descrie caracteristicile existențiale ale individului care a săvârșit-o.

Pentru un profiler este evident faptul că toți indivizii sunt sclavii propriului profil psihologic, ceea ce conduce la moduri de operare care se constituie în adevărate semnături ale indivizilor care au comis infracțiunea.

Pe baza descifrării profilului psihologic al unui infractor, se poate contura și modelul său de acțiune pe viitor, fapt decisiv în identificarea infractorilor în serie sau a recidiviștilor.

Profiler-ii sunt folosiți nu numai în operațiuni ale poliției, care tind să determine unul sau mai mulți suspecți, dar și în tribunale, unde aceștia sunt solicitați pentru diverse evaluări. În aceste cazuri, rolul lor este acela de a răspunde unei probleme deosebit de importante și anume discernământul infractorului în momentul comiterii faptei penale.

Un alt rol al profiler-ului în curțile cu juri, americane, este legat de alegerea membrilor juriului, unii dintre jurați putând fi îndepărtați din cauza afinităților de personalitate pe care le au cu cel judecat.

1. Profiling-ul geografic.

O nouă tendință în domeniul profiling-ului este dezvoltarea așa-numitului profiling geografic. În cadrul acestuia sunt folosite fotografii aeriene, numere de înmatriculare a autovehiculelor, date referitoare la plata impozitelor și alte tipuri de dovezi care încearcă să localizeze infractorul într-o anumită zonă (locație) geografică și strict de personalitatea sa.

Profiler-ul criminalist este solicitat, de regulă, pentru infracțiunile care au elemente de violență sau tentative de violență. Însă, profiling-ul geografic poate fi utilizat pentru toate tipurile de infracțiuni.

În profiling-ul geografic sunt folosite din ce în ce mai mult datele obținute pe baza studiilor ADN, care pot plasa indivizii în grupuri de populație distincte, cu localizare geografică certă.

În Statele Unite și Canada a fost deja creat „The Profiler Plus Calculations Site”, care poate fi folosit pentru a calcula apartenența unui individ la un anumit grup rasial și geografic. Totuși, oarecum surprinzător, până în prezent, nu s-a realizat un studiu aprofundat privind eficacitatea reală a acestui tip de investigație.

Un criminolog de la Charles Sturt University, Richard Kocsis, a efectuat primul studiu comparativ, prezentând datele de la locul unei crime pentru care investigația fusese finalizată la cinci grupuri de persoane: profiler-i, detectivi, psihologi, studenți și medici, pentru a observa care dintre aceștia vor oferi date corecte sau greșite. Rezultatul a fost acela că studenții și psihologii au fost foarte aproape de profiler-ii profesioniști în concluzii, depășindu-i pe detectivii profesioniști.

În legătură cu investigația de tip profiling se impun câteva precizări:

– Mai întâi, ea își dovedește utilitatea în soluționarea multor cauze penale, mai ales în infracțiuni împotriva persoanei, săvârșite cu violența (omoruri, tâlhării, violuri, sechestrări de persoane ș.a.), inclusiv în acte de terorism.

Utilitatea este determinată de orientarea investigațiilor spre un anumit tip de suspect, de aici și elaborarea unor versiuni de urmărire penală, privind persoana făptuitorului, mai aproape de realitate.

– În al doilea rând, în țara noastră nu s-a apelat, oficial, la astfel de specialiști, deși, în practică, s-au luat în calcul și opiniile unor psihologi în legătură cu autorii unor fapte săvârșite cu violență, nu fără rezultate.

Este, însă, normal să se procedeze la formarea unor specialiști profiler, care să fie antrenați pentru soluționarea faptelor de mare violență. Precizez, totuși, că mulți profesioniști români ai investigațiilor penale au avut și au aceste calități; un exemplu de referință în materie poate fi Dumitru Ceacanica.

Secțiunea a IV-a

Efectuarea actelor de urmărire penală

Pentru stabilirea tuturor faptelor și împrejurărilor unei morți violente, pentru verificarea temeinică a versiunilor elaborate în caz, organul de urmărire penală nu se poate limita la cercetarea locului faptei, la constatarea medico-legală sau la expertizele criminalistice, chiar dacă acestea au o anumită greutate și rezonanță în stabilirea adevărului și identificarea autorului.

Acestor prime acte de investigare, li se adaugă:

1. Ascultarea martorilor.

Ascultarea martorilor, a persoanelor care au descoperit cadavrul și a rudelor victimei, este o activitate care se cere realizată cu maximă urgență. Persoanele care au descoperit cadavrul, precum și martorii oculari, pot fi ascultați încă din momentul cercetării locului faptei.

Problemele ce trebuie clarificare ori verificate prin depozițiile acestor persoane, diferă de la caz la caz, dar, în linii mari, martorii sunt întrebați despre tot ce cunosc în legătură cu victima, autorul omorului, raporturile dintre ei, și modul în care s-a săvârșit infracțiunea.

Da exemplu, în legătură cu victima se vor cere date cu privire la modul în care a fost descoperită și dacă în apropierea ei se afla vreo persoană care ulterior a dispărut. Este foarte important ca martorul să fie întrebat ce a făcut victima înaintea infracțiunii, cu cine și cum și-a petrecut timpul, în ce stare se găsea, era sau nu agitată, speriată, în stare de ebrietate, în ce direcție s-a deplasat, ce avea asupra sa etc. Orice amănunt, chiar fără semnificație, la prima vedere, putându-se dovedi deosebit de util în elucidarea cazului.

Rudele și prietenii mai apropiați ai victimei pot oferi date privind pasiunile, viciile, legăturile extraconjugale, relațiile cu membrii familiei, sau despre eventualii dușmani pe care îi avea victima, inclusiv despre persoane care au amenințat-o ori aveau interes s-o ucidă.

În legătură cu autorul infracțiunii, martorilor oculari li se vor cere date referitoare la identitatea ori la semnalmentele exterioare ale acestuia. Ceilalți martori pot fi întrebați dacă cunosc ceva în legătură cu intenția unei anumite persoane de a săvârși omorul, sau dacă au auzit pe cineva afirmând, de exemplu, că a scăpat de dușmanul său. Despre persoanele bănuite se mai pot pune întrebări privitoare la faptul dacă au fost văzute tulburate, murdare de sânge, încercând să evite contactul cu alte persoane sau să ascundă ceva sau având un comportament nefiresc.

Referitor la ascultarea persoanelor, indiferent de calitatea lor procesuală, după cum rezultă dintr-o bogată practică în materie, aceasta trebuie să fie efectuată, în totalitate, de aceiași membri ai echipei de cercetare, de la începutul anchetei până la finalizarea cazului, reaudieri efectuate de noi anchetatori generând dificultăți, neînțelegeri.

2. Ascultarea învinuitului sau a inculpatului.

Ascultarea învinuitului sau a inculpatului – după identificarea lor din cercul suspecților – permite cunoașterea poziției sale față de fapta săvârșită și a motivelor care l-au determinat să comită omorul. Pentru aceasta va fi întrebat despre natura relațiilor cu victima, dacă i-a fost dușman și din ce cauză, dacă a urmărit un interes material ori de altă natură, cum a pregătit și a comis fapta.

Întrucât unele omoruri se produc în stare de provocare, ori în condițiile depășirii limitelor legitimei apărări, se va insista pe clarificarea acestor împrejurări.

În ipoteza în care, cel interogat, neagă învinuirea adusă, i se va cere să explice, de exemplu, ce a căutat la locul infracțiunii, cum și-a petrecut timpul înaintea și după comiterea crimei, cum se explică prezența urmelor sale la locul faptei, sau a unor obiecte ale victimei la domiciliul său, care a fost natura contactului cu victima cu puțin timp înainte de survenirea decesului, contact observat de unii martori ș.a.

Declarațiile învinuitului sau ale inculpatului, indiferent că acesta neagă sau recunoaște faptele imputate, vor trebui verificate cu atenție și coroborate cu celelalte probe administrate în cauză. Subliniem acest aspect pentru că nu trebuie exclusă niciodată sinceritatea declarațiilor unui suspect sau învinuit.

3. Efectuarea de confruntări.

Confruntările vor fi efectuate pentru înlăturarea contradicțiilor existente între declarațiile celor ascultați (martori, învinuiți sau inculpați). Pot fi martori care se tem de autorul omorului, sau care încearcă să-l acopere, împrejurare ce face necesară confruntarea lor cu martorii de bună-credință sau cu însuși învinuitul, în această ultimă ipoteză impunându-se o pregătire deosebit de atentă a actului procedural preconizat.

Procedeul tactic al confruntării se dovedește deosebit de eficient în cazurile existenței mai multor învinuiți sau inculpați în cauză, dintre care unii sunt sinceri. În cazul tentativelor de omor, confruntarea se poate face inclusiv cu victima, dacă aceasta nu este în stare de șoc sau traumatizată psihic.

4. Efectuarea de percheziții.

Percheziția este necesară în multe dintre cazurile de omor, obiectivele ei fiind multiple, începând cu însăși căutarea cadavrului, a mijloacelor materiale de probă, la domiciliul persoanei bănuite, a altor dovezi care să ateste natura relațiilor dintre victimă și agresor, a interesului celui din urmă de a suprima viața celuilalt.

Desigur, dacă la locuința victimei se descoperă cadavrul victimei sau un fragment cadaveric, percheziția se transformă într-o cercetare a locului faptei. Pe lângă percheziția domiciliară, va fi efectuată, în primele momente, și o percheziție corporală pentru descoperirea la agresor a unor corpuri delicte, a urmelor biologice provenite de la victimă, a unor escoriații, mușcături făcute de victimă.

5. Efectuarea de reconstituiri.

Reconstituirea servește la precizarea afirmațiilor învinuitului sau inculpatului, cu privire la posibilitatea săvârșirii unor anumite activități, în anumite condiții concrete de timp și de loc, fără ajutorul altor persoane, cum ar fi, de pildă, spânzurarea victimei la o înălțime la care aceasta nu putea fi ridicată decât cu ajutorul unui complice.

De asemenea, reconstituirea poate avea drept obiectiv verificarea împrejurărilor în care un omor sau anumite episoade ale acestuia, au fost realmente percepute în condițiile indicate de martor.

În ipoteza omorurilor săvârșite în locuri deschise sau în situațiile în care autorul a aruncat victima ori părți ale acesteia pe câmp, în păduri, în lacuri se recurge și la procedeul denumit conducere în teren, pe baza declarațiilor inculpatului.

Secțiunea a V-a

Efectuarea altor acte de urmărire penală

În majoritatea cazurilor în care ancheta penală are ca obiect omuciderea, pe lângă constatarea și expertiza medico-legală (obligatorie în condițiile prev. de art. 177 din C. pr. pen.) se dispune frecvent efectuarea de expertize criminalistice sau de constatări tehnico-științifice, care, alături de celelalte expertize judiciare, să servească la stabilirea adevărului.

Dintre problemele centrale, la a căror rezolvare concură direct examinarea criminalistică a mijloacelor materiale de probă (corpuri delicte, microurme ș.a.), menționăm:

– identificarea autorului, a celorlalți participanți la săvârșirea omuciderii;

– identificarea instrumentelor și a substanțelor vulnerante, a altor obiecte folosite în comiterea infracțiunii;

– stabilirea împrejurărilor în care a avut loc agresiunea, a modului în care a fost suprimată viața victimei, precum și a eventualilor martori.

În ipoteza omuciderilor, nu se poate susține că toate aceste probleme își găsesc rezolvarea numai pe baza expertizei criminalistice, mai ales în privința examinării urmelor biologice, a identificării victimei și a agentului vulnerant, când ne aflăm, practic, pe terenul unei expertize judiciare complexe, criminalistice și medico-legale, deși aceasta nu este reglementată ca atare de lege.

Raportându-ne la multiplele genuri de expertize criminalistice efectuate în omucideri, considerăm că este util să ne oprim, pe scurt, asupra celor întâlnite mai frecvent în practica de specialitate.

Secțiunea a VI-a

Particularitățile cercetării omorului în cazul cadavrelor

dezmembrate

Descoperirea unor cadavre dezmembrate ori a unor fragmente de cadavre determină dificultăți serioase în cercetare. Una dintre problemele centrale rămâne identificarea victimei, rezultat la care se ajunge relativ greu, depesajul criminal fiind făcut tocmai în acest scop. În ipoteza cercetării omorurilor în care cadavrele au fost găsite dezmembrate, sau nu au fost descoperite, existând indicii despre dispariția lor, organul de urmărire penală se va conduce după aceleași reguli generale, raportându-se, însă, la particularitățile acestor cazuri.

Un rol particular în clarificarea unor probleme legate de identificarea victimei o aduce expertiza medico-legală. De pildă, la descoperirea unor fragmente de cadavru se cere să se stabilească dacă ele aparțin aceluiași corp, care sunt sexul, vârsta și talia aproximativă a victimei, care este cauza posibilă a morții și data la care a survenit.

Dacă se găsește un craniu, în funcție de starea lui, se poate proceda fie la identificarea prin efectuarea toaletei acestuia pentru fotografiere, ipoteză rar întâlnită în practică, fie la o reconstituire a fizionomiei după craniu, sau la o identificare prin supraproiecția craniului peste fotografia persoanei dispărute.

Nu trebuie exclusă nici alternativa identificării pe baza desenelor papilare, numai dacă starea de putrefacție mai îngăduie această operație, ori dacă infractorul nu a distrus amprentele, pentru a face imposibilă identificarea.

În vederea identificării va trebui examinat cu maximă atenție fiecare fragment de cadavru, pentru descoperirea unor eventuale semne particulare (cicatrice, negi, tatuaje, malformații). Practica judiciară recentă demonstrează valabilitatea unor procedee criminalistice și medico-Iegale de identificare a cadavrului după particularități ale scheletului ori după intervenții ortopedice.

Din punct de vedere criminalistic, vor fi cercetate ambalajele în care au fost găsite fragmentele, interesând eventualele urme sau caracteristici care să le ateste proveniența. Se vor stabili, de asemenea, modul în care au fost aduse, camuflate sau îngropate, distanța și locurile la care au fost împrăștiate. Nu vor fi neglijate urmele pe care acestea le pot conține.

Pentru obținerea de informații privitoare la identitatea cadavrului, este foarte importantă ascultarea persoanelor care locuiesc sau muncesc în apropierea locului faptei, acestea putând oferi relații cu privire Ia prezența unor persoane străine în zonă, a comportării lor nefirești ș.a.

Cadavrele neidentificate vor fi luate în evidență pe baza fișelor speciale, denumite fișele „C”, care conțin date amănunțite obținute prin examene medico-Iegale, antropologice, din investigații.

Pentru exemplificare prezentăm un caz preluat din practica judiciară:

În primăvara anului 1991, în incinta unei unități industriale, situate pe malul unui râu, a fost descoperit un picior uman, secționat de sub genunchi. În urma cercetării zonei, la o distanță de aproximativ 1 Km, în aval de podul aflat în apropierea acelei unități, s-a găsit în apa râului trunchiul de cadavru. Până la începutul verii, la diverse intervale de timp, s-au mai găsit și alte fragmente de cadavru, printre care și craniul. Deși s-au întreprins cercetări pe spații largi, în aval și în amonte de pod, nu s-au găsit toate părțile în care fusese tăiat cadavrul. Din cauza stării avansate de putrefacție a cadavrului, nu a fost posibil să i se stabilească în mod operativ identitatea, cercetările urmărind în primul rând acest scop.

Expertiza medico-legală efectuată pe segmente de cadavru și schelet a furnizat date privind vârsta, sexul, culoarea părului, prezența urmelor unei apendicectomii și altele. Examenul antropologic asupra scheletului a concluzionat că victima este de sex masculin, talia de 160-180 cm și vârsta cuprinsă între 40-50 ani. Craniul prezenta în unele locuri discrete înfundări, consecințe ale unor posibile traumatisme în antecedente.

Aflate în posesia acestor date, organele de urmărire penală au alcătuit o listă cuprinzând persoanele dispărute de mai mult timp din localitate și din localitățile învecinate. La acestea s-au adăugat și alte persoane despre care s-au primit informații în sensul că sunt plecate din localitate pentru a se angaja pe diverse șantiere din țară. S-a ajuns, astfel, la un bărbat care trăia în relații de concubinaj cu o femeie din localitatea unde s-au găsit fragmentele de cadavru. Această femeie susținea cu tărie că, încă din toamna anului precedent, concubinul său a plecat să lucreze pe un șantier și nu s-a mai înapoiat la domiciliul său. Situația putea fi reală dar, din prudență, pentru a nu se omite o sursă de informații asupra căreia poate nu s-ar mai fi revenit ulterior, cu consimțământul gazdei, s-a făcut o percheziție sumară a locuinței.

Inițial, nimic nu făcea să se întrezărească un posibil rezultat util pentru soluționarea cazului. Dar, anchetatorului nu i-a scăpat un amănunt semnificativ: printre hainele aflate în această locuință se afla și o haină bărbătească îmblănită. Cui aparținea? O simplă întrebare și gazda este pusă în dificultate. Haina aparținea concubinului. De ce nu a luat-o cu el, deși iarna bătea la ușă, atunci când a plecat să se angajeze pe șantier? Mai avea o altă haină groasă, ținând seama de faptul că ei nu aveau o stare materială prosperă?

Desigur, acestea pot fi întrebări de rutină, dar au mers direct la țintă. Față de răspunsurile evazive ale femeii, cercetarea locuinței, prevăzută la început a fi sumară, s-a transformat intr-o cercetare amănunțită, soldată cu descoperirea unor urme de sânge și altele, semnificative.

Fotografii ale dispărutului și relații date de persoanele care l-au cunoscut, coroborate cu datele expertizelor medico-legale și antropologice au ajutat la stabilirea identității fragmentelor de cadavru. Dispărutul fusese supus unei operații de apendicectomie, iar, la cap, suferise traumatisme care i-au cauzat înfundări osoase. Nu mai era nici o îndoială că aceste fragmente de cadavru uman aparțineau dispărutului.

Investigațiile au stabilit că, în urma unor certuri, femeia I-a ucis pe concubinul său în timp ce dormea. Pentru a înlătura urmele faptei, a tăiat cadavrul în mai multe bucăți, Ie-a împachetat în folii din plastic și Ie-a aruncat de pe pod în apa râului, care nu înghețase încă. După ce a început dezghețul, unele din colete s-au oprit la malul apei. Un fragment de cadavru a fost tras din apă de câini și dus în incinta întreprinderii unde a fost găsit ulterior.

După o anchetă care a durat mai mult de un an, s-a încheiat acest caz, pentru a cărui soluționare au fost necesare cercetări pe teritoriul mai multor județe și un număr mare de analize de laborator bio-criminalistic, expertize medico-legale, antropologice și criminalistice.

2. Particularități ale cercetării în cazurile dispariției unor persoane, victime ale omuciderii.

Investigarea omorului al cărei victimă este considerată persoană dispărută, va începe după ce au fost efectuate investigații complete și ample la domiciliul, locul de muncă, în cercul rudelor și al prietenilor, la spitale, verificându-se, totodată, dacă persoana respectivă nu a fost reținută și condamnată pentru o infracțiune.

În esență, ancheta penală, ca atare, debutează după obținerea de date care fac credibilă versiunea potrivit căreia persoana dispărută este victima unui omor. Investigațiile, actele premergătoare, trebuie să stabilească toate datele referitoare la personalitatea, preocupările, relațiile de serviciu, de familie, altfel de relații, într-un cuvânt, orice dată de natură să ofere un indiciu cu privire la dispariția sau moartea persoanei. O dată formată convingerea că persoana a fost victima unui omor, se va proceda la strângerea de probe care să conducă la identificarea autorului, în cadrul urmăririi penale.

În situațiile în care, în evidență există cadavre neidentificate, ce prezintă caracteristici asemănătoare persoanei dispărute, se vor face examinările comparative necesare și, eventual, prezentarea pentru recunoaștere pe baza fotografiei sau a altor semne particulare indicate de rude.

Ca și în cazul cadavrelor neidentificate, se procedează la luarea în evidență a persoanelor dispărute, aspect asupra căruia vom reveni.

Pentru evidențierea particularităților cercetării cazurilor de dispariție de persoane, mai ales când există suspiciuni de omor, considerăm semnificativ un caz soluționat de procurorii criminaliști ai Procuraturii Municipiului București, pe care îl reluăm și în această lucrare.

În urmă cu câțiva ani, au fost soluționate două cazuri de dispariții suspecte de persoane. Era vorba de victimele A.N. casieră la un magazin de pe str.D., dispărută în anul 1980, și CA., vânzătoare la un magazin din aceeași zonă, dispărută în anul 1983. Din investigațiile ample efectuate împreună cu organele de miliție (serviciile criminalistic și judiciar), s-a stabilit că A.N., care își părăsise de mai mulți ani familia, a fost văzută de una dintre rudele sale, prin anul 1977, la locuința unui bărbat ce se ocupa cu ghicitul în cărți și cafea, respectiv un anume „Puiu”. A.N. a făcut cunoștință cu „Ghicitorul”, prin intermediul concubinei acestuia, M.F, care lucra în același magazin cu cea de a doua dispărută, CA., și aceasta, la rândul său, prietenă cu concubina lui „Puiu”.

În fața acestei coincidențe, firește surprinzătoare, organele de procuratură și de miliție au adâncit investigațiile, identificându-l pe P.I., de profesie zugrav, cu condamnări multiple pentru tâlhării, viol și furt.

Procedându-se la ascultarea lui P.I., prin procedee tactice adecvate situației și personalității suspectului, în legătură cu victima CA., ale cărei fotografii i-au fost prezentate direct, „ghicitorul” a fost surprins, declarând, la început, că ar fi cunoscut-o prin 1983, relatare pe care a făcut-o cu încercări evidente de a părea că-și aduce greu aminte, ceea ce indica o posibilă încercare de disimulare. Aducându-i-se la cunoștință că o echipă de procurori și lucrători de miliție se află în drum spre locuința sa, în vederea efectuării unei percheziții, „Puiu” a recunoscut imediat că a ucis-o pe CA., în septembrie 1983 și a îngropat-o în boxa blocului unde locuia, unde a și fost descoperită victima.

Ascultat a doua zi, în legătură și cu A.N., inculpatul P.l. a recunoscut, din primul moment, fără ezitare, că a ucis-o și pe aceasta, în mai, cadavrul aruncându-l în lacul Floreasca. Motivul invocat de inculpat a fost acela că victima l-a enervat în momentul actului sexual și a lovit-o.

În realitate, așa cum s-a constatat încă de la descoperirea victimei CA., semnele de violență indicau folosirea unui instrument tăietor despicător, nu a pumnului, craniul prezentând fracturi ale calotei și bazei. De asemenea, victimelor le-au fost luate obiectele de valoare (inele, verighete, cercei).

Sub raport metodologic, față de cazurile întâlnite în practică – din păcate nu puține în prezent – specialiștii consideră că cercetarea disparițiilor de persoane, mai ales în ipoteza existenței unor suspiciuni că ele ar ascunde o infracțiune gravă, ar trebui supusă unei metodologii speciale de investigare. Astfel:

a. Ar trebui să se acorde atenție cazurilor de dispariție de persoane cu o comportare și existență normală, echilibrate psihic, cu familii organizate, care nu au încercat niciodată să-și părăsească familia sau locul de muncă.

b. Trebuie avute în vedere persoanele cu moralitate, anturaj și comportare dubioasă, cu încercări de părăsire a familiei, cu înclinație spre aventură, care încearcă să scape de anumite răspunderi etc.

c. Este necesară o evidență a celor dispăruți cu afecțiuni psihice grave, cu tentative de sinucidere, ori cu intenții efective de a dispărea, vezi cazul dromomerilor.

Raportat la aceste împrejurări, cel puțin în primele două categorii de dispariții, s-ar impune, potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate, inițierea următoarelor măsuri:

a. Efectuarea verificărilor, a cercetărilor dispariției de persoane în care există suspiciuni de omor de către o echipă condusă de procurorul criminalist.

b. Alcătuirea unei evidențe sintetice, la nivelul Parchetului tribunalelor județene și al Capitalei, cu disparițiile de persoane și cu decedații neidentificați, corelată permanent cu evidența similară a organelor de poliție.

c. Efectuarea de verificări periodice, de către procurori, a unităților sanitare; pentru depistarea internaților cărora nu li se cunoaște identitatea sau care prezintă stări amnezice confuzionale.

Prin aceasta, este posibilă o corelare mai bună, eficientă și operativă a investigațiilor, încă din primul moment al declanșării activităților de investigații la semnalarea disparițiilor suspecte de persoane, între magistrați și poliție.

În situații speciale, în care informațiile obținute indică și alternativa unei dispariții în străinătate – împrejurare devenită deja „familiară” mediilor noastre infracționale – concursul Biroului național al INTERPOL-ului devine indispensabil.

Cu atât mai mult se impune o adaptare a metodologiei investigării omorurilor în cazurile în care acestea intră pe terenul crimei organizate, cu care suntem evident confruntați.

CONCLUZII

Nimic nu poate să justifice o apropiere, altfel decât paradoxală, între violență și creativitatea descoperirii ei.

Violența implică impulsivitate, nestăpânire, brutalitate, forță și putere.

Violența este opusul armoniei afective.

Creativitatea descoperirii violenței implică elan și energie vitală, capacitatea de a descoperi și de a inventa, forța de a scoate în evidență trăsăturile particulare ale realului.

Violența și creativitatea descoperii sunt două forțe ce aparțin omului ca ființă socială.

Prin esența sa, omul este o ființă socială; el este produsul împrejurărilor sociale și are totodată capacitatea de a influența și de a determina împrejurările. Omul nu poate trăi singur, izolat, rupt de ceilalți oameni. Dimpotrivă, el se raportează permanent la alții, acționează împreună cu ei, stabilește relații cu cei din jurul său. Existența umană ar fi greu de conceput în afara relațiilor sociale. Numai că aceste relații sociale sunt foarte multiple, variate și acționează în planuri diferite. Ele se întind de la relația de simpatie dintre două persoane, de la cea de rudenie sau de vecinătate, până la relații tensionate între persoane ori la acțiuni îndreptate împotriva vieții unei persoane, în cadrul sistemului foarte variat de acțiuni sociale care se realizează prin intermediul interacțiunilor interpersonale.

De-a lungul timpului, oamenii s-au preocupat de studierea propriului comportament și a comportamentului celorlalți, încercând să instituie reguli, norme de conviețuire și de comportare socială, astfel încât să îmbunătățească tipul de relații existente între ei. Evident, ca orice regulă ori normă impusă de nevoile socio-umane, și acestea prevedeau sancționarea, pedepsirea acelora care nu le respectau.

Apărarea persoanei, a dreptului la viață a acesteia, a constituit o trăsătură comună de-a lungul timpului, indiferent de orânduirea socială.

Desigur, modul în care era perceput pericolul social al faptelor îndreptate împotriva vieții a cunoscut serioase diferențieri de la o societate la alta, de la un timp istoric la altul, de la b religie la alta, criteriul de bază fiind la început acela al apartenenței la o clasă socială sau alta pentru ca mai apoi să conteze doar integralitatea personalității umane în plenitudinea manifestărilor sale ca sistem bio-psiho-socio-cultural.

Dreptul la viață este cel mai natural drept al omului; el s-a impus în reguli și norme în sistemul juridic al timpului, fiind consacrat atât în primele declarații de drepturi, cât și în constituții.

Desigur, dreptul nu studiază omul în integralitatea lui, ci numai omul participant la relațiile sociale, respectiv la acele raporturi sociale ce constituie obiect de reglementare juridică.

De aceea prevenirea infracțiunilor (și în special a acelora care atentează la viața persoanelor), ca activitate socială de mare amploare, are o importanță deosebită, ceea ce impune necesitatea de a i se conferi un caracter organizat, eficient și permanent.

Prevenirea infracțiunilor de omor (precum și a altor fapte antisociale) presupune elaborarea pe baze științifice a unor noi și eficiente metode de muncă.

Aceasta implică; în mod necesar, cunoașterea științifică a fenomenului infracțional prin studierea criminologică a faptelor (precum și a cauzelor declanșatoare ale acestora) în scopul găsirii unor căi și mijloace științifice eficiente de acționare împotriva criminalității.

Ne-am oprit cu precădere asupra celei mai grave infracțiuni -cea îndreptată împotriva vieții – tocmai din dorința de a releva, pornind de la un studiu criminologie, metode și mijloace care să concure la apărarea dreptului fundamental al oricărei persoane – dreptul la viață.

În acest sens, infracțiunile contra vieții, reunite de Codul penal într-o secțiune distinctă intitulată „Omuciderea”, sunt considerate „cele mai grave infracțiuni contra persoanei, deoarece prin săvârșirea lor i se răpește omului bunul cel mai de preț care este viața”.

De aceea, faptele îndreptate împotriva vieții omului au fost incriminate din cele mai vechi timpuri, fiind întotdeauna sancționate cu mare severitate.

Mai mult decât atât, în cadrul infracțiunii contra vieții, al cărei grad de pericol social a fost subliniat, omorul ocupă sub raportul gravității, pe drept cuvânt, primul loc. Potrivit art. 154 Cod penal, această infracțiune constă în „uciderea unei persoane”.

Dacă adăugăm că, potrivit art. 19 alin. penultim Cod penal, „uciderea persoanelor se realizează în cazul omorului cu intenție, adică cu știința și voința făptuitorului”, este mai ușor de înțeles cât de mult se distanțează această-infracțiune, sub raportul gravității, de toate celelalte infracțiuni contra vieții.

Desigur, ne-am referit cu precădere la cea mai gravă infracțiune comisă cu violență, cea îndreptată împotriva vieții persoanei, însă, în general, pentru înțelegerea, descoperirea și prevenirea violenței, trebuie să percepem complexitatea acestui fenomen și a modalităților de manifestare, precum și cauzele declanșatoare între care un rol primordial îl deține structura personalității umane.

Anexe

FOTO 1

FOTO 2

FOTO 3

FOTO 4

FOTO 5

FOTO 6

FOTO 7

FOTO 8

FOTO 9

FOTO 10

FOTO 11

FOTO 12

FOTO 13

FOTO 14

FOTO 15

FOTO 16

Bibliografie

Cursuri, tratate, comentarii, monografii.

Adler, F.; Mueller, O. W., Laufer, S. W.;,,Criminologie”, Von Hoffmann Press 1995.

Antoniu, George; “Raportul de cauzalitate in dreptul penal”, Ed. Stiintifica, Bucuresti 1968.

Antoniu, George; Bulai, Constantin; “Practica judiciara penala”, vol. III, Ed. Academiei, Bucuresti 1992.

Antoniu, George; Papadopol, Vasile; “Indrumarile date de plenul Tribunalului Suprem si noua legislatie penala”, Ed. Stiintifica, Bucuresti 1971.

Antoniu, George; « Codul penal pe intelesul tuturor », Ed. Soc. Tempus, Bucuresti 1995.

Amza, Tudor;,,Criminologie”, Ed. Luminalex, București 1998.

Barbu, C.;,,Ocrotirea persoanei în dreptul penal al R.S.R.”, Ed. Scrisul Românesc, Craiova 1977.

Basarab, Matei;,,Drept penal partea generală”, Ed. Luminalex București 2001.

Biro, Ludovic; Basarab, Matei;,,Curs de drept penal al R.P.R. Partea generală.”, Ed. Didactică și pedagogică, București 1963.

Boroi, Al.; “ Infractiuni contra vietii”, Ed. All Beck, Bucuresti 1999.

Boroi, Al.; « Aspecte de teorie si practica privind infractiunile de omor si lovirile sau vatamarile cauzatoare de moarte », Ministerul de Interne, serviciul editorial.

Bulai, C.; Filipaș, A.; Mitrache, C.;,,Instituții de drept penal”, Ed. Trei, București, 2001.

Bulai, C.;,,Drept penal român”, Casa de editură și presă Șansa, București 1992.

Diaconescu, Gheorghe;,,Infracțiunile în codul penal român-partea specială”, Ed. Oscar Print, București 1997.

Dobrinescu, Ion; “Infractiuni contra vietii persoanei”, Ed. Academiei, Bucuresti 1987.

Diaconescu, Horia; « Drept penal partea speciala », Ed. Craiova Themis, 2000.

Dincu, A.;,,Bazele criminologiei”, Ed. ProArcadia, București 1995.

Dobrinoiu, Vasile; „Drept penal –partea specială”, Ed. Luminalex, București 2000.

Dongoroz, Vintilă; Kahane, S.; Oancea, I.; Fodor, I.; Iliescu, N.; Bulai, C.; Stănoiu, R.;, Roșca, V.;,,Explicații teoretice ale codului penal român”, Ed. Academiei R.S.R, București 1971.

Drugescu, Natalia;,,Medicină legală-curs pentru studenți”, Ed. Printech, București 2001.

Durkheim, Emil; “Educatie si sociologie”, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1980.

Freud, Sigmund;,,Psihanaliză și sexualitate”, Ed. Științifică, București 1994.

Hanga, Vladimir; ‘Mari legiuitori ai lumii”, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti 1977.

Hanga, Vladimir; « Istoria dreptului romanesc », vol. I, Ed. Academiei, Bucuresti 1980.

Hass, Gustav; “Infractorii : suflet, mediu, vinovatie, soarta”, Munchen 1966.

Lombroso, Cesare;,,Omul criminal”, Ed. Măiastra, București 1992.

Loghin, O; Filipaș, A;,,Drept penal român-partea specială”, Casa de editură și presă Șansa, București 1992.

Loghin, O.; Toader, T.;,,Drept penal român-partea specială”; Casa de editură și presă Șansa, București 2001.

Luminosu, D. S.;,,Criminologie-texte alese”, Ed. Helicon, Timișoara 1995.

Mitrache, Constantin;,,Drept penal român-partea generală”, Casa de editură și presă Șansa, București 1999.

Moraru, Ion; « Medicina legata », Ed. Medicala, Bucuresti 1967.

Moroianu, Ion; Zlatescu, M.; « Drepturile omului », Ed. Andre, Bucuresti 1993.

Neagu, Ion;,,Tratat de procedură penală”, Ed. Pro, București 1997.

Niculeanu, C.;,,Curs de drept penal partea generală”, Ed. Sitech, Craiova 2000.

Nistoreanu, Gheorghe; Boroi, A.; Molnar, I.; Dobrinoiu, V.; Pascu, I., Lazăr, V.;,,Drept penal partea specială”, Ed. Europa Nova, București 1999.

Nistoreanu, Gheorghe; Boroi, A.; Molnar, I.; Dobrinoiu, V.; Pascu, I., Lazăr, V.; ,,Drept penal-curs selectiv pentru licență”, Ed. Europa Nova, București 2001.

Nistoreanu, Gheorghe; Boroi, A.;,,Drept penal partea specială”, Ed. All Beck, București 2002.

Nistoreanu, Gheorghe; Păun, C.;,,Criminologie”, Ed. Didactică și pedagogică RA, București 1995.

Oancea, I.;,,Drept penal partea generală”, Ed. Didactică și pedagogică, București 1965.

Oancea, I.;,,Probleme de criminologie”, Ed. All, București 1994

Papadopol, V.; Pavel, D.;,,Formele unității infracționale în dreptul penal român”, Casa de editură și presă Șansa, București 1992.

Pașca, Viorel;,,Constituția și codul penal”, Ed. All. Beck, București 2002.

Pinatel, J.;,,Trait de droit penal et criminologie”, Ed. Dalloz 1963.

Pletea, Constantin;,,Violența îndreptată împotriva persoanei”, Ed. Paralela 45, Pitești 1999.

Poenaru, I.; “Contributii la studiul pedepsei capitale”

Rătescu, C. G.; Ionescu Dolj, I.; Periețeanu, G.; Dongoroz, V.; Aznavorian, H.; Pop, T.; Papadopolu, M. I.; Pavelescu, N;,,Codul penal Carol al II-lea adnotat”, Ed. Librăriei Socec&Co S.A., București 1937.

Radulescu, A.; « Legiuirea Caragea », Ed. Academiei, Bucuresti 1955.

Rădulescu, M. S.;,,Devianță, criminalitate și patologie socială”, Ed. Luminalex, București 1999.

Stănoiu, R. M.; Brezeanu, O.; Dan, T.; “Tranziția și criminalitatea”, Ed. Oscar Print, București 1994.

Stănoiu, R. M.; Griga, I.; Dan, T.;,,Drept penal partea generală”, Ed. Hyperion XXI, București 1992.

Stoica, O. A.;; „Dreptul penal . Partea specială”, vol. I, Litografia Învățământului 1958.

Stoica, O. A.,Drept penal partea specială”, Ed. Didactică și Pedagogică, București 1976.

Vasiliu, Teodor; Antoniu, G.; Daneș, S.; Dărângă, G.; Lucinescu, D.; Papadopol, V.; Pavel, D.; Popescu, D.; Rămureanu, V.;,,Codul penal al R.S.R. comentat și adnotat”, Ed. Științifică, București 1972.

Volonciu, Nicolae;,,Tratat de procedură penală”, Ed. Paideia, ediția a III-a revizuită și adăugită.

II. Articole din reviste de specialitate.

Antoniu, George; « Ocrotirea penala a vietii persoanei », Revista de drept penal, nr. 1 / 2002, pg. 25.

Calapodescu, Diana; « Metode, procedee si tehnici de lucru aplicabile in procesul identificarii cadavrelor cu identitate necunoscuta », Buletin de Criminologie si Criminalistica, editat de Ministerul Public, Parchetul de pe langa Curtea Suprema de Justitie, nr. 1-2 / 1992, pg. 59-71.

Danes, Stefan; « Consideratii in legatura cu circumstantele agravante legale si judiciare », Revista Romana de Drept, nr. 11 / 1974.

Danes, Stefan; « Combaterea faptelor de violenta prin mijloacele dreptului penal », Revista Romana de Drept, nr. 11 / 1980.

Enescu, Ion; « Amprenta genetica- tehnica de varf in identificarea medico-legala si biocriminalistica », Buletin de Criminologie si Criminalistica, nr. 1-2 / 1989, pg. 76-81.

Grigoras, Iustin; « Examen teoretic al practicii Tribunalului Suprem in materia unor imprejurari care determina formele calificate sau deosebit de grave ale infractiunii de omor », Revista Romana de Drept, nr. 8 / 1975, pg. 39-40.

Ionescu, L.; « Expertiza complexa », Revista Romana de Drept, nr. 3 / 1978, pg. 15-18.

Loghin, Octavian; « Omorul comis pentru a savarsii sau ascunde savarsirea unei talharii sau piraterii », Analele Universitatii Iasi, 1989, pg. 45-46.

Loghin, Octavian; « Cu privire la corecta incadrare a unor fapte in dispozitiile art. 176, lit. C) C.pen., Analele Universitatii Iasi, 1983.

Lupu, Coman; « Aspecte privind cercetarea la fata locului in infractiunile de omor », Ed. Ministerului de Interne, Bucuresti 1975.

Marinescu, Dumitru; « Asigurarea asistentei juridice obligatorii in cursul urmaririi penale », Revista romana de drept, nr. 4 / 1972, pg. 117.

Papadopol, Vasile; « Delimitarea actelor de coautorat de cele de complicitate », Justitia Noua, nr. 7 / 1963, pg. 70.

Stancu, Emilian; “Probleme privind cercetarea criminalistica a omorurilor cu autori necunoscuti”, Analele Universitatii Bucuresti, 1972, pg. 130.

Stancu, Emilian; « Investigarea stiintifica in cazul infractiunilor de omor”, Analele Universitatii Bucuresti, 1973, pg. 46.

Todan, Andreea; « Omorul deosebit de grav si avortul provocat », Revista de drept penal, nr. 2 / 1999, pg. 62-63.

Tuculeanu, Alexandru; « Garantiile constitutionale ale libertatii individuale », Pro Lege, nr. 3 / 1999, pg. 5.

III. Legislație.

Constituția României adoptată de către Adunarea Constituantă la data de 21 noiembrie 1991.

Codul penal.

Codul de procedură penală.

Legea nr. 140/1996 pentru modificarea si completarea Codului penal, publicată în M.O. nr. 289/14.11.1996.

Legea nr. 197/2000, pentru modificarea și completarea unor dispoziții din codul penal, publicată în M.O. nr. 568/15.11.2000.

Legea nr. 92 / 1992 pentru organizarea judecatoreasca, modificata si completata prin Legea nr. 142 / 1997.

Legea nr. 116/1998 pentru organizarea si functionarea Jandarmeriei Romane, publicata in M.O. 224 / 1998.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Elemente DE Investigare Criminalistica Omorul Savarsit CU Arme Albe (ID: 125972)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Elemente DE Investigare Criminalistica Omorul Savarsit CU Arme Albe

Copyright Notice

Informatia Pentru Securitatea Nationala

Adoptia Masura de Protectie a Drepturilor Copilului

Regionalizarea Administrativa a Teritoriului Republicii Moldova Realitati Si Perspective

Legislatia Uniunii Europene Si a Romaniei Pentru Verificarea Criteriilor de Igiena la Carnea de Pasare

Dreptul de Optiune Succesorala

Hotarare Pentru Aprobarea Tezelor Prealabile ale Proiectului Codului Penal

Copyright Notice

Similar Posts