Elemente de Filosofie In Sistemul Formal al Logicii

Introducere

De la întemeierea sa, logica a stat în relații foarte strânse cu filosofia, și aceasta nu numai în sensul că filosoful și logicianul s-au contopit în una și aceeași persoană, ci în sensul unor legături mai profunde între sistemul categoriilor logicii și structura concepțiilor filosofice.

În această lucrare, am încercat să surprind utilitatea reflecției filosofice în dezvoltarea problematicii sistemului formal al logicii, unde rigoarea și bogăția euristică își regăsesc unitatea.

Corelația logicii cu filosofia poate da filosofiei, mai bine zis construcțiilor logice o anumită soliditate și stabilitate în raport cu tendințele de unilateralizare, iar logica, la rândul ei, devine mai puțin aridă și mai subtilă prin fundamentarea filosofică.

Logica este considerată condiția propriei noastre existențe intelectuale, cu aceasta căpătând o valoare morală și respectul ei privește însăși existența omului.

„ Totul este formă,

viața însăși este formă ”

( Balzac )

Capitolul I – Sistemul formal

1. Definiție, caracteristici, condiții, aplicații.

Definiția unui sistem formal nu este unică și depinde de punctul de

vedere din care este privit sistemul formal și de noțiunile acceptate în prealabil, pe baza cărora se face această definiție.

Tarski definește un „ sistem deductiv ” ca „ sistem formal ”, bazându-se pe noțiunea de consecință, așa cum e concepută de logica clasică.

J. Cavaillés scrie că : „ un sistem formal în general este un grupaj ierarhic de ansamblări de semne sau de << formule complete >>, astfel încât, plecând de la unele dintre ele, considerate ca valabile, să se poată obține altele, în baza unor procedee fixate ”.

Un sistem formal este determinat de următoarele cinci mulțimi :

o mulțime de simboluri primitive;

o mulțime de termeni determinați prin reguli efective;

o mulțime de formule, care este o submulțime a mulțimii expresiilor,

determinate prin reguli efective cu ajutorul noțiunii de termen;

o mulțime de axiome, care este o submulțime a mulțimii formulelor;

o mulțime de reguli de inferență, finită, după care o formulă este

derivabilă imediat ca o concluzie dintr-o mulțime finită de formule, convenabil aleasă ca premisă.

Astfel, se poate spune că „ un sistem formal poate fi privit ca adunare ordonată de mulțimi care îndeplinesc anumite condiții ”.

Un sistem formal nu este decât un schelet de semne goale de orice conținut. După ce el a fost construit, se pot da componentelor primitive semnificații determinate, punându-le într-o legătură de corespondență cu o anumită clasă de obiecte determinate. Această corespondență biunivocă între componentele primitive ale unui sistem formal și o clasă oarecare de obiecte se numește reprezentarea sistemului. Aceasta e de fapt << o concretizare >> a sistemului, în care toate teoremele sistemului respectiv rămân valabile, dar sunt particularizate la o anumită clasă de obiecte.

Odată construit, sistemul formal, trebuie să îndeplinească mai multe condiții, care formează, în terminologia actuală, „ proprietățile metateoretice ale sistemului ” :

coerența – un sistem formal S este coerent dacă nu se poate deriva în

interiorul lui o propoziție p și în același timp, negația ei, non-p. Acest mod de a enunța coerența unui sistem privește aspectul sintactic al acestei condiții. Se poate enunța însă aceeași proprietate în aspectul ei semantic : un sistem formal S este coerent dacă el posedă cel puțin un model ( dacă el are cel puțin o interpretare ). Din punctul de vedere care ne interesează aici și care privește în mod special sistemul formal al logicii ( deci care a suferit deja o interpretare ), condiția de mai sus este condiția de necontradicție a sistemului formal al logicii matematice.

saturația – această problemă este aplicată la sferă generală, cu referire

directă la noțiunea de „ sistem complet ” și de completitudine.

rezolubilitatea – un sistem este rezolubil dacă există un procedeu

efectiv în baza căruia se poate decide, pentru orice propoziție a sistemului, dacă este validă sau nu.

categoricitatea – această proprietate se află în strânsă legătură cu

interpretarea unui sistem formal, adică cu construcția unui model pentru el, un sistem formal putând avea o serie nelimitată de modele. Dacă aceste modele sunt izomorfe, atunci sistemul se numește categoric.

Pentru sistemul formal al logicii avem în vedere următoarele trei condiții axiomatice care pot fi exprimate astfel :

condiția de necontradicție

condiția de independență

condiția de suficiență.

Sunt diversele metode prin care se poate dovedi că axiomele și deci

întreg sistemul formal al logicii sunt necontradictorii, independente și suficiente. Pentru Hilbert, logica nu are decât să combine simboluri, și un logician veritabil trebuie să raționeze asupra lor fără să se intereseze ce semnificație au ele. Logica este astfel un joc de simboluri sau, mai bine spus, un joc de forme pure. Prin formalizare, se urmărește, reducerea logicii la un edificiu de simboluri, vide de orice conținut, ce presupune eliminarea treptată și dacă se poate completă a intuiției și prin aceasta, a oricărui material intuitiv, fie sensibil, fie intelectual.

Eliminarea oricărui conținut din logică prin introducerea semnelor

( simboluri sau variabile ) duce la consecința necesară că nici un semn nu are nici o legătură nici cu realitatea obiectivă, nici cu inteligența, care nu gândește nimic prin el. Axiomatica se desăvârșește în formalizare.

„ Noțiunea de sistem formal – scrie Ladrière – corespunde unei perfecționări a metodei axiomatice. Ea reprezintă gradul suprem de abstracție ”.

Pe scurt, sistemul formal al logicii este un angrenaj de simboluri, o articulație între diverse semne, iar a raționa înseamnă a constitui un schelet simbolic după anumite reguli. Un sistem formal permite să se formeze după reguli precise, anumite expresii, care pot servi ele însele, conform acelorași reguli, la formarea unor expresii mai complicate. Un sistem formal este astfel un mod riguros de a vorbi. De aceea, logicienii actuali mai numesc un sistem formal „ o limbă formalizată ”.

Sistemul formal poate fi considerat ca un obiect de studiu, să vorbim despre el.

În această situație s-a făcut o distincție : un sistem formal S este considerat ca o limbă-obiect, iar limba care vorbește despre sistemul S poartă numele de metalimbă. Într-un sistem S(n) se vor stabili anumite teoreme despre sistemul S(n-1), care este luat ca obiect. Sistemul S(n) va forma un metasistem relativ la sistemul considerat, iar teoremele din S(n) se vor numi metateoreme.

Cu noțiunea de metasistem ajungem la ideea de sintaxă și semantică. Studiul unui sistem cu ajutorul unui metasistem poate fi făcut din două puncte de vedere : primul punct de vedere consideră modul cum este construit un sistem formal, care sunt condițiile corectitudinii formelor lui, și posibilitățile lui deductive.

Acest mod de a studia un sistem în metasistem se numește sintaxă logică a sistemului. Termenul a fost utilizat de Wittgenstein prima dată, dar construcția sintaxei logice se datorează lui R. Carnap.

Prin dezvoltarea logicii în ultimele decenii, s-a dovedit din ce în ce mai clar că ea poate fi manipulată în mod exact numai dacă nu se bazează pe judecăți ( idei ), ci dacă se referă la expresii lingvistice, inclusiv propoziții.

Sintaxa poate fi studiată prin metoda axiomatică, obținându-se, cu ajutorul sistemului ei formal, teoreme sintactice.

Un al doilea aspect sub care poate fi studiat un sistem formal este aspectul lui semantic. Studiul unui sistem formal în legătură cu noțiunile de adevăr și fals se numește semantică. Mai bine spus, cercetarea unor formule

( bine formate în cadrul sistemului formal ) în ceea ce privește sensul lor, adică valoarea de adevăr, este problema centrală a semanticii. Aceasta înseamnă că semantica este legată de interpretarea unui sistem. Termenul de semantică se datorează lui A. Tarski, autor care a adus cele mai multe dezvoltări în acest domeniu.

Sistemul formal al logicii astfel constituit nu are decât un singur caracter logic intern, și anume acela de compatibilitate.

„ Când vorbesc de adevăruri înțeleg adevărurile pe măsura noastră și spun că mintea și inima sunt ca niște uși prin care aceste adevăruri sunt primite în suflet, numai că foarte puține din ele intră prin minte, pe când capriciile îndrăznețe ale

voinței intră cu grămada fără sfatul judecății ”

( B. Pascal )

Capitolul II – Adevărul

1. Conceptul de adevăr și enunțarea lui – ARISTOTEL.

Concepând logica ca pe un sistem formal, funcționând în el însuși,

logicienii contemporani au separat logica de subiectul cunoscător și în același timp și de obiectul cunoscut. Algebra semnului a degenerat într-un joc de simboluri fără semnificații, și aceasta a degenerat în separarea logicii de realitate și de ontologie. Astfel, s-a ajuns la reducerea adevărului logic, care este o adaequatio rei et intellectus, adică o adaequatio a semnului cu el însuși.

Istoria reflecției asupra conceptului de adevăr se originează în opera lui Platon și Aristotel. Marele Stagirit definea astfel, conceptul de adevăr :

„ A enunța că ceea ce este nu este și că ceea ce nu este este constituie o propoziție falsă; o enunțare adevărată este aceea prin care spui că este ceea ce este și că nu este ceea ce nu este ”.

Autorul Organon-ului nu identifică în mod mecanic afirmația cu adevărul, iar negația cu falsitatea, care sunt false. Negația poate fi adevărată, după cum există expresii afirmative. Aristotel arată că : „ adevărată este afirmația despre ceea ce este în realitate este unit și negația despre ceea ce în realitate este despărțit, iar falsul constă în opoziția față de această afirmație sau negație ”.

Este semnificativă distincția dintre adevăr și adevărat. Adevăratul este considerat ca un „ incorporal ținând de judecata logică ”, în timp ce adevărul reprezintă „ corpul, știința tuturor lucrurilor adevărate ”. Adevărul este prin esența sa un raport între propoziție ( idee ) și obiect ( luate în sens generic ) și anume în raport de corespondență. Adevărul ca relație gnoseologică fundamentală, poate fi transferat din punct de vedere metodologic, când spre un termen al relației ( obiect ), când spre celălalt termen al relației ( subiect, propoziție ).

Adevăratul este o proprietate care nu înlătură relația, ci derivă din relația pe care se structurează adevărul. Transferul metodologic al conceptului de adevăr către celălalt termen al relației ( către obiect ) se exprimă între altele, prin conceperea adevărului, mai exact a valorii logice ( numită valoare de adevăr ) ca obiect logic abstract. Această stare nu decurge din esența adevărului, ci este rezultatul unei idealizări.

Adevărul, consideră Stagiritul, se află în strânsă legătură cu Ființa : el are un caracter ontologic și prin însăși natura lui nu poate fi despărțit de acest caracter, iar falsul este în legătură cu Neființa ( Neantul ), care „ este considerată egală cu falsul ”. Atâta timp cât se vorbește despre adevăr trebuie să avem în vedere caracterul lui ontologic. După Aristotel, „ calea adevărului aparține celui care socoate drept despărțit ceea ce este în realitate despărțit și ca unit ceea ce este în realitate unit, precum este în eroare acela care gândește contrar de cum sunt lucrurile în realitate. Atât adevărul cât și eroarea implică cu necesitate unire și separație ”.

Adevărul corespunde așadar, la ceea ce este în realitate fiind adecvarea între realitate și intelect – adecvarea lucrului și intelectului. Această expresie e formulată astfel de Aristotel : „ așa cum sunt propozițiile adevărate, așa și lucrurile ”.

Acest caracter ontologic al adevărului este rezultatul însuși al concepției despre intelectul activ și posibilității de a cunoaște principiile.

A cunoaște este prin natura funcției gândirii un act existențial, astfel că Aristotel va afirma : „ Așa că fiecare lucru participă la adevăr în măsura în care pconceperea adevărului, mai exact a valorii logice ( numită valoare de adevăr ) ca obiect logic abstract. Această stare nu decurge din esența adevărului, ci este rezultatul unei idealizări.

Adevărul, consideră Stagiritul, se află în strânsă legătură cu Ființa : el are un caracter ontologic și prin însăși natura lui nu poate fi despărțit de acest caracter, iar falsul este în legătură cu Neființa ( Neantul ), care „ este considerată egală cu falsul ”. Atâta timp cât se vorbește despre adevăr trebuie să avem în vedere caracterul lui ontologic. După Aristotel, „ calea adevărului aparține celui care socoate drept despărțit ceea ce este în realitate despărțit și ca unit ceea ce este în realitate unit, precum este în eroare acela care gândește contrar de cum sunt lucrurile în realitate. Atât adevărul cât și eroarea implică cu necesitate unire și separație ”.

Adevărul corespunde așadar, la ceea ce este în realitate fiind adecvarea între realitate și intelect – adecvarea lucrului și intelectului. Această expresie e formulată astfel de Aristotel : „ așa cum sunt propozițiile adevărate, așa și lucrurile ”.

Acest caracter ontologic al adevărului este rezultatul însuși al concepției despre intelectul activ și posibilității de a cunoaște principiile.

A cunoaște este prin natura funcției gândirii un act existențial, astfel că Aristotel va afirma : „ Așa că fiecare lucru participă la adevăr în măsura în care participă la Ființă ”. Prin cunoașterea adevărului, adevărul posedă

„ adevăruri ”, se unifică cu el, este însuși adevărul și inteligibilul. Acesta este semnul explicației date de Aristotel pentru adaequatio la nivelul cel mai de sus al cunoașterii, nu mai este o adaequatio, ci o identitas. Pot fi reținute două aspecte esențiale cu referire la adevăr :

nu se poate utiliza noțiunea de adevăr decât în raport cu existența;

unde nu se pune o existență nu poate fi vorba de adevăr.

Plecând de la ideea de esență sau de universalitate ( universal ) se

urmărește în devenirea ei, sesizarea pur și simplu a unei esențe ce nu este un act adevărat sau fals. Nu este adevărată decât judecata.

Aristotel face o distincție între judecata mentală și enunțul ei :

adevărul aparține judecății mentale;

un enunț ( propoziție ) este adevărat sau fals în virtutea judecății pe care

o exprimă.

S-a ajuns la ideea că un enunț verbal poate să reprezinte adevărul sau falsul, fără a avea ca suport o judecată mentală; cu alte cuvinte, un enunț poate reprezenta o stare de lucruri fără a avea nimic cu ea.

Scolasticii spuneau că o propoziție este un enunț care semnifică adevărul sau falsul prin faptul că indică o [ stare de lucruri ] ca „omul aleargă”. Aceste propoziții care semnifică adevărul sau falsul au fost împărțite în trei categorii :

propositio mentalis

propositio vocalis

propositio scripto.

2. Criteriile adevărului ( teoria adevărului – corespondență,

teoria adevărului – coerență, teoria adevărului pragmatic ).

Teoria aristotelică asupra adevărului poartă numele de teoria adevărului

– corespondență și a reprezentat o dominantă a gândirii filosofice de-a

lungul veacurilor. Alături de această teorie, aș mai aminti două puncte de vedere, semnificative, fructificate în alte două teorii și anume teoria coerenței și teoria pragmatistă.

Conform teoriei coerenței se ajunge la o înțelegere specifică a conceptului de adevăr și a spune că o propoziție este adevărată înseamnă a spune că este în concordanță cu celelalte propoziții acceptate. Coerența nu este numai un criteriu al adevărului, chiar caracteristica definitorie a acestuia. Ceva e adevărat atunci și numai atunci când concordă cu alte propoziții, nu cu faptele. În încercarea de a înțelege conceptul de adevăr prin prisma teoriei coerenței se întâmpină o serie de dificultăți. De exemplu, chiar dacă elementele unei mulțimi de propoziții sunt toate coerente între ele, nu e obligatoriu ca ele să fie adevărate, așa cum ar decurge din teoria coerenței. Blanshard este întemeietorul unei astfel de teorii. Se ia spre exemplu o judecată de fapt : „ Burr l-a ucis pe Hamilton în duel ”. Pentru omul obișnuit este evident că a testa astfel de judecăți înseamnă a vedea dacă ele corespund faptelor. Când cugetă asupra judecății „ Burr l-a ucis pe Hamilton în duel ”, el admite ( sau crede că admite ) că adevărul acestuia înseamnă corespondență.

O analiză mai atentă va arăta că corespondența nu poate fi folosită drept criteriu al adevărului, căci unul dintre temeiurile care urmează să fie pus în corespondență nu mai este, azi nu mai trăiește nimeni care să fi fost martor la duel și chiar dacă ar mai trăi, amintirile nu ar putea fi validate numai din experiență.

„ Dacă e adevărată opinia lui Hamilton, atunci mii de știri din ziare, reviste despre destinele celor doi – se vor închega într-o imagine coerentă. Criteriul real al adevărului judecății este dat de opiniile noastre( … ) Acest criteriu este coerența. ”.

În cazul teoriei pragmatiste, susținătorii acesteia ( Dewey, Peirce și James ) au pornit de la ideea că funcția gândirii este aceea de a forma idei care să se dovedească utile în activitatea practică. Numai activitatea practică, consideră ei, furnizează un criteriu pentru a stabili că unele propoziții sunt adevărate, iar altele false. Pentru James adevărul este un atribut al ideii ( ideea este aceea ce ea se face ). Succesul este criteriul adevărului ideii.

Pentru James adevărul este un atribut al ideii, așa cum am menționat mai sus, dar adevărul îl identifică „ când cu binele, când cu utilul, când cu verificarea”. Teoria pragmatistă conduce la numeroase dificultăți ( o idee este utilă într-un sens, dar dăunătoare în altele ). Predominarea perspectivei logico-matematice în investigațiile moderne asupra adevărului a fost de natură să creeze un anumit dezechilibru în teoria adevărului. Se recomandă în acest sens acceptarea mai multor tipuri de adevăr. Mario Bunge introduce patru mari tipuri de adevăr :

adevărul logic 2) adevărul matematic ( concret sau abstract )

adevărul factual 4) adevărul filosofic

( teoretic sau empiric ) ( semantic sau metafizic ).

Prin necesitatea ierarhizării adevărului, precum și stabilirea unor „grade

de adevăr”, s-a încercat prin Mario Bunge teorii corespunzătoare, teorii ale gradelor de adevăr, practicii științifice. Introducerea în cadrul logicii a unor valori intermediare între „ adevăr ” și falsitate, a însemnat recunoașterea existenței unei ordini graduale a adevărului. În „ Logica cercetării ”,

Karl Popper presupune combinarea ideilor de „ adevăr ” și de „ conținut ” în cadrul ideii de verosimiltudine definită ca grad de concordanță cu adevărul sau de asemănare cu adevărul. Chiar dacă o propoziție e adevărată sau falsă, în ceea ce ea anunță poate fi mai mult adevăr sau mai puțin adevăr.

3. Conceptul semantic de adevăr – CARNAP.

Semantica începe odată cu opera de interpretare a sistemului formal.

Sistemul formal este un tipar pe măsura căruia sunt croite numeroase teorii, care acoperă câmpuri variate ale realității. Semantica deține rolul capital de actualizare a potențelor sistemului formal. Una dintre concepțiile importante ale timpului nostru este teoria semantică a adevărului.

Ideea că o știință este o limbă bine făcută a fost preluată de Carnap,

care crede că orice sistem științific – inclusiv logica – este un limbaj care poate fi construit în mod formal sintactic, cu reguli precise de construcție. Grație acestei „ sintaxe logice a limbii ” ( științifice ), vom putea avea la dispoziție între capitalul de scheme conceptuale de care are nevoie cunoașterea științifică.

Mai departe, voi prezenta ceea ce înțelege Carnap prin „sintaxă logică”:

„ Prin teoria științei înțelegem ansamblul domeniului studiilor care au știința drept obiect. Aceste studii pot fi considerate din mai multe puncte de vedere : studiul istoric, studiul logic, care în mod practic nu sunt fără relații între ele. După modul nostru de a vedea, studiul logic – Logica științei – trebuie caracterizat mai exact ca fiind sintaxa logică a limbajului științific”.

Sintaxa logică pe care Carnap o va trata într-o lucrare întreagă este construcție sibolic-matematică a formelor simbolice corecte în care vor fi exprimate datele și rezultatele dintr-o știință. Întreaga construcție a „ limbii logice ” este făcută convențional, și, prin urmare, noțiunea de „ adevărat ” și

„ fals ”, nu pot apărea fiind înlocuite prin construcții corecte și construcții incorecte. Din modul cum este construită „ sintaxa logică ” rezultă că noțiunile de adevăr și fals nu pot apărea înăuntrul ei.

În această privință Carnap este categoric : „ adevărat și fals nu sunt concepte sintactice veritabile. Din proprietățile formale ale propoziției nu se poate vedea dacă este sau nu adevărată. Eliminând orice punct de sprijin din afara limbii, adică orice semnificație, Carnap rămâne numai cu următoarele două concepte fundamentale pentru „ sintaxa logică :

reguli de formare;

reguli de transformare.

Pentru a ajunge totuși la o definiție sintactică a ideilor de „ analitic ” și

„ contradictoriu ”, Carnap pleacă de la ideea de consecință, care, după el, este pur sintactică.

O propoziție S1 se numește „ analitică ” ( în limba I ) când ea este consecința oricărei propoziții ( adică a clasei vide ); o propoziție se numește

„ contradictorie ” când orice propoziție este o consecință lui S1; o propoziție se numește sintetică când nu este nici analitică, nici contradictorie.

Prin conceptul de „ analitic ” se sesizează exact, spune Carnap, ceea ce se obișnuiește să fie caracterizat prin „ logic-valabil” sau „ adevărat pe temeiuri logice ”. Atunci când propoziția analitică capătă o semnificație în conținut, ea este adevărată în mod necondiționat, oricare ar fi faptele empirice care formează conținutul ei.

O propoziție contradictorie nu poate fi adevărată în nici un mod; din ea poate fi dedus orice fapt și chiar contrariul faptului.

O propoziție sintetică este adevărată în anumite circumstanțe și falsă în anumite circumstanțe. Sintaxa logică nu face să intervină noțiunile de adevăr și fals decât printr-o corespondență arbitrară și artificială între ideea de

„ consecință ” și ideea de „ adevăr ”.

Carnap definește noțiunea de consecință cu ajutorul noțiunii de contradictoriu. „ O propoziție – spune el – este consecința logică a unei clase de propoziții numai dacă clasa alcătuită din clasa propozițiilor premise și negația propoziției considerate este contradictorie. ”

S-a ajuns la definiții circulare, definiții date în sistemele logico-formale.

Reducând adevărul la structura analitică compatibilă a expresiilor simbolice și falsul la contradicția unor asemenea expresii, Carnap situează analiticul și contradictoriul la nivelul limbajului formal și aceste două noțiuni sunt simetrice și coordonate, întrucât nu diferă între ele decât prin așezarea semnelor.

Este demn de luat în considerare și divizarea enunțurilor făcută de Carnap, și anume :

Enunțurile adevărate se împart în enunțuri analitice și sintetice. Cele

analitice se împart în enunțuri logice propriu-zise de forma : „ A sau non A ” și enunțuri descriptive : „ Chicago este pe fluviul Mudson sau Chicago nu este pe fluviul Mudson ”;

Enunțurile false se divid și ele în enunțuri contradictorii, care se

împart în enunțuri logice propriu-zise de forma : „ A și non A ” și în enunțuri descriptive : „ Chicago este pe fluviul Mudson și nu este pe fluviul Mudson ” și în enunțuri sintetice-descriptive de forma „ Chicago e pe fluviul Mudson ”. Tot Carnap face distincția între știință formală, care înseamnă totalitatea adevărurilor analitice ( logica pură și logica aplicată ) și știința factuală ce cuprinde toate adevărurile sintetice.

4. Teoria semantică a adevărului – TARSKI.

Toate acestea fiind prezentate, nu putem satisface nici măcar în parte pe

logicienii formaliști. De aceea, Alfred Tarski a fost nevoit să elaboreze el însuși o altă teorie, așa-numită „ Teorie semantică a adevărului ”. Ideea de adevăr a lui Tarski se acoperă cu ideea de adevăr a majorității oamenilor ( cu excepția pragmatiștilor ), ideea că adevărul este corespondența cu faptele

( sau cu realitatea ).

Odată ce am înțeles că această corespondență nu poate să aibă caracterul unei asemănări structurale, Tarski a rezolvat ( cu referire la limbajele formalizate ) această problemă, aparent fără perspective de soluționare, prin aceea că a redus conceptul de corespondență la un concept mai simplu, cel de satisfacere sau realizare, introducând ideea de metalimbaj.

În științele formale, nu se ridică problema confruntării ideilor cu faptele, nu apare necesitatea adevărului-corespondență. Deși, Tarski a pornit în analiza sa de la ideea corespondenței cu propoziții factuale, în cazul respectiv cu enunțul „ zăpada este albă ”, totul se reduce la o corespondența pur formală, care se înscrie mai degrabă nu în sfera adevărului-corespondență, ci a adevărului coerență.

În științele factuale, teoriile sunt confruntate cu faptele, iar din această confruntare rezultă, după opinia lui Bunge, conceptul de adevăr factual parțial bine diferențiat de adevărul formal complet. Tarski a introdus un spirit realist în domeniul logicii, prea adesea pradă perspectivei pur formaliste, în care logica este considerată ca un fel de joc.

Teoria tarskiană a adevărului ne procură o condiție generală de adevăr pentru toate formulele abstracte ale logicii și matematicii, folosind noțiunea de satisfacere. Ori, această condiție generală ar putea fi extinsă la anunțurile factuale dacă nu ar exista o deosebire între „ formal ” și „ factual ”. În realitate nu se poate trece peste diferența dintre formal și factual.

Louis Rourgier afirma : „ Logica este studiul procedeelor puse în joc ale spiritului uman pentru a parveni la descoperirea adevărului. Acordul, constă în acordul gândurilor noastre cu faptele – adevăr material ( intuitiv sau empiric ) ”.

Alfred Tarski a elaborat o teorie a adevărului : teoria semantică a adevărului. Tarski pleacă de la „ Metafizica ” lui Aristotel și a vrut să găsească o definiție a adevărului care să dea dreptate intuițiilor care se leagă de concepția aristotelică a adevărului. În felul următor se exprimă celebra formulă a Stagiritului :

„ Adevărul unei propoziții consistă în acordul ei ( sau corespondența ei ) cu realitatea. ”

O propoziție – spune Tarski – este adevărată dacă desemnează o stare de lucruri existentă. El nu e mulțumit de această definiție și construiește o definiție a acestuia. După el, această definiție va fi mai precisă dacă va fi mai „ adecvată în mod material și corectă din punct de vedere formal. ” Aceasta este definiția care enunță atât „ adecvarea materială ” ( Aristotel ), cât și

„ corectitudinea formală ” ( Tarski ).

Spre exemplu, avem următoarea expresie pe care o notăm cu T :

( T ) „ n este adevărat dacă și numai dacă p ”

( T ) reprezintă numai o „ schemă formală ” – „ o formă ” și deci nu este o definiție a adevărului.

Se consideră posibilitățile în număr nedefinit pe care le are schema ( T ) de a căpăta un conținut.

n = „ zăpada este albă ” ( numele pentru un fapt material )

p = „ zăpada este albă ” ( faptul material ).

Astfel, schema ( T ) devine :

„ zăpada este albă ” este adevărat dacă și numai dacă „ zăpada este albă ”. Această expresie este o echivalență, spune Tarski, primul membru fiind o

„ suppositio materialis ”, iar al doilea fiind o „ suppositio formalis ”.

Substituind lui p orice propoziție particulară, iar lui n numele acestei fraze, se obține o echivalență, și fiecare din aceste echivalențe poate constitui o definiție parțială a adevărului. Definiția generală a adevărului trebuie să fie conjuncția logică a tuturor definițiilor parțiale de genul acesta.

Astfel, autorul subliniază :

„ Acum, în sfârșit, putem să punem într-o formă precisă condiția sub care să vrem să considerăm întrebuințarea și definiția termenului

<< adevărat >> ca adecvat din punct de vedere material; vom utiliza

<< adevărat >> în asemenea mod ca toate echivalențele de forma ( T ) să poată fi afirmate și vom numi o definiție a adevărului << adecvată >>, dacă toate aceste echivalențe urmează din ea. ”

Sarcina lui principală era să se refere la semnificația termenului

„ adevărat ”, atunci când se folosește în raport cu enunțurile sau cu aserțiunile noastre. Deci, nu ce este adevărul, ci când putem spune despre enunțurile noastre că sunt adevărate. Este vorba de adevărurile verificate.

Tarski demonstrează că definiția propoziției adevărate nu poate fi construită într-o limbă obiect, ci în metalimbaj.

Fie o limbă logică, adică un sistem formal riguros construit, în care se utilizează conceptele de adevăr și fals. După Tarski, aceste concepte nu pot fi definite în aceeași limbă, ci într-un limbaj metalogic, care vorbește despre limba logică întrebuință. Tarski a stabilit câteva teoreme :

Pentru orice limbaj formalizat se poate construi în metalimbaj o

definiție formală corectă, pozitivă și exactă a propoziției adevărate, numai cu ajutorul expresiilor cu caracter logic general, cu ajutorul expresiilor din limba însăși și al termenilor din morfologia limbii însăși, cu condiția însă ca metalimba să fie de un ordin mai mare decât acela al limbii, care este obiectul cercetării.

Când ordinul metalimbii este egal cu ordinul limbii însăși, o asemenea

definiție nu se poate construi.

Prin urmare, definiția adevărului nu se poate face în limba obiect, ci în metalimbă. Definiția „ semantică ” sau „ metalogică ” a adevărului se poate rezuma la următoarele aspecte :

Tarski pleacă de la noțiunea de funcție propozițională, f(n), care rezumă simbolic expresiile de forma „ n este A ”, arătând cum se pot forma în mod recursiv, în limbile formalizate, din descrierea unor structuri foarte simple, funcții compuse. Problema pusă de el este să se găsească o definiție necontradictorie a adevărului la nivelul metalimbajului. Conceptul privat al acestei definiții este, pentru Tarski, așa cum am mai menționat, acela de

„ satisfacere ”.

Pentru a înțelege mai bine conceptul de „ satisfacere ” se ia spre exemplu satisfacerea unei funcții propoziționale cu referire la schema ( T ).

Pentru oricare a , a satisface propoziția „ n este alb ”, dacă și numai dacă a este alb. Astfel, zăpada satisface funcția propozițională „ n este alb ”. Această idee îi permite lui Tarski să ajungă la următoarea definiție :

„ O propoziție este adevărată dacă este satisfăcută de toate obiectele și falsă în caz contrar ”. Această definiție semantică este considerată de Tarski, în baza considerațiilor expuse mai sus, ca fiind material adecvată și formal corectă, și cu ajutorul ei se pot demonstra legile contradicției și terțului exclus. Deoarece expresiile adevărate sau false se construiesc într-un limbaj formalizat L, iar definiția adevărului ( și falsului ) se poate da numai în limbajul L′ care studiază proprietățile limbajului L, urmează că definiția conceptului de adevăr este relativă și depinde de limbajul L′ , care depinde la rândul lui de limbajul obiect L. Tarski însuși observă această relativitate a definiției adevărului și afirmă :

„ Prin urmare, trebuie să raportăm întotdeauna noțiunea de adevăr, ca și aceea de propoziție, la un limbaj specific : fiindcă este evident că aceeași impresie care este o propoziție adevărată într-un limbaj poate fi falsă sau fără sens în alt limbaj. ”

Sistemul lui Tarski utilizează două niveluri semantice fără referire la sens, ci numai la semnele întrebuințate : semne care desemnează realitatea și semne care desemnează semne. În jocul acesta cu semne, fără semnificație, Tarski crede că poate ține seama și de „ adevărul material ” : el vrea încă să justifice în același timp și ideea că semantica „ presupune adevărul, dar ignorează esența conceptului de adevăr ”.

Dar eroarea fundamentală, care provoacă concluzia lui Tarski că „ aceeași propoziție adevărată într-un limbaj poate fi falsă în alt limbaj ” este credința lui de la care pleacă, ca și toți logicienii formaliști, că „ o expresie poate fi adevărată sau falsă ”.

„ Nu există expresie formală care să fie adevărată sau falsă ”.

Atribuind „ adevărul ” unei propoziții ( un șir de vorbe sau semne ), construită convențional într-un limbaj logic, limbajul va juca un rol decisiv în construcția propoziției respective. Prin urmare, după Tarski, noțiunea de adevăr trebuie legată de limbajul specific.

Alfred Tarski rămâne în istoria logicii cel care a consacrat termenul de „ semantică ”. Problemele semanticii se pot reduce la următoarele două :

problema privind noțiunea de adevăr;

problema privind posibilitatea de expresie a unui sistem.

5. Adevăr și construcție corectă.

Logicienii au ajuns să numească adevăr ceea ce a rămas din eliminarea

treptată a caracterului ontologic al acestui concept. Adevărul, în concepția grecilor și a logicienilor scolastici, avea o legătură în profunzime cu realitatea, se adâncea în ea, forma nucleul ei noetic; în concepția logicienilor moderni, care nu vor să construiască logica decât din semne fără conținut, o asemenea legătură este exclusă. Se construiește un „ sistem logic ” care este un „ sistem formal ” plecând de la anumite semne date și care vor fi combinate după anumite reguli precis enunțate. Un asemenea sistem nu s-a numit întâmplător „ o limbă logică ”. El este într-adevăr un mod de a exprima un domeniu de fapte, dar nu are nici o legătură cu acest domeniu.

El nu este alcătuit astfel fiindcă este dedus din însăși structura logică a domeniului de fapte, ci, dimpotrivă, el este construit independent de orice intuiție și, cu cât va fi mai departe de orice intuiție, sistemul va fi mai obiectiv.

Odată cu reducerea gândirii, a funcției supreme a intelectului, la simple posibilități de expresie, este aceea a caracterului epistemologic al unei asemenea logici formaliste.

Ceea ce caracteriza funcția logică a gândirii era inteligibilitatea conceptuală a realului și sesizarea adevărului, prin penetrația gândirii în însăși ființa lui.

Logica privită ca sistem formal unde e vorba de o juxtapunere a unor părți ( în cazul nostru semne, combinații de semne ), dându-le o structură coerentă internă. Astfel, logica a ajuns să nu mai urmărească adevărul în verticalitatea lui, sesizabil teoretic, adică prin intuiție intelectuală, ci un „adevăr” care este corectitudinea construcției expresiilor formate convențional din semne.

6. Adevărul – perspective epistemologice și logice.

Raportul adevăr științific – adevăr formal.

Dezvoltările recente ale teoriei adevărului impun necesitatea coordonării a două modalități distincte de abordare a conceptului de adevăr : perspectiva epistemologică și perspectiva logică. Semnul distinctiv al cercetărilor logice asupra adevărului sistemelor științifice îl constituie relativizarea acestui concept în raport cu anumite sisteme de analiză logico-conceptuale. În logica științei ( nu implică un studiu logic formal al științei ) adevărul este „ explicat ” sau „ reconstituit rațional ” în cadrul unor sisteme de analiză a cunoașterii special dezvoltate, sistemele semantice, limbaje cu o structură specificată, cu regulile sintactico-semantice explicit formulate.

În logica științei, conceptul de adevăr se edifică progresiv prin construirea lui în cadrul unei serii de sisteme formalizate. Se obține astfel un concept care răspunde exigențelor de efectivitate și constructivitate proprii stilului cunoașterii științifice contemporane. Conceptul filosofic de adevăr nu se reduce la o progresie de concepte formale, corespunzând unei scări a sistemelor logice. Semnificația sa completă nu este reductibilă la indicii formali care caracterizează structura conceptului logic.

Distingând aceste două tipuri de tratare a problematicii adevărului, le vom considera perspective complementare având finalități distincte, ținând de nivele de reflecție deosebite asupra științei, nivele ce comportă strategii și metodologii de abordare, structuri implicate, tehnici de analiză conducând la rezultate distincte, dar a căror coordonare reciprocă e necesară pentru înțelegerea completă a tematicii adevărului.

Se constituie astfel două modalități de concepere a adevărului, conducând la două rezultate diferite : universalitatea conceptului epistemologic de adevăr și constructivitatea conceptului logic pe de altă parte. Adevărul definit în filosofic constituie o categorie unificatoare și valorizantă a diferitelor tipuri și modalități ale cunoașterii

( comună, științifică, artistică ). Conceptul logic formal al adevărului servește analizei în detaliu a cunoașterii, aprecierii exacte a raporturilor enunțurilor științifice cu modelele la care acestea se pot referi, deci unei sarcini teoretice speciale. Pentru aceasta, el trebuie să ia forma acelor concepte metateoretice cu sensuri univoce, cu domenii de definiție și de validitate precis determinate, controlabile și efective în aplicarea lor.

Adevărurile științifice sunt în general acceptate drept cunoștințe interne, definitive, cu valoare absolută, ce nu mai pot fi puse în cauză de progresul cunoașterii științifice.

Pot fi observate anumite momente ale adevărului științific ( logic-formal, analitic, sintetic ), momente validate la nivelul analizei logice. Pe baza adevărurilor logico-analitice se constituie structura deductivă ( prin furnizarea schemelor și a regulilor de inferență ) și unitatea conceptuală sintactico-semantică, note definitorii pentru conceptul de teorie științifică.

Logica formală se ocupă cu structurile cele mai generale ale gândirii corecte, cu regulile de formare a noțiunilor, propozițiilor și inferențelor.

Noi formulăm cunoștințele noastre despre lume prin propoziții.

Aceste propoziții se deosebesc de alte forme ale reflectării prin proprietatea de a fi adevărate sau false.

Formele logice nu se ocupă de nici un conținut : ele sunt vide de orice conținut material. Observarea regulilor formale nu garantează în mod necesar adevărul material al rezultatelor, ci numai corectitudinea formală a procedeului. „ Logica ”, zice Maiorescu, „ nu se ocupă cu adevărul material, ci numai cu adevărul formal. ”.

Adevărul formal nu se poate demonstra pe el însuși.

S-a argumentat teza insuficienței logicii formale ca instrument de cunoaștere a adevărului. Adevărul zace în conținutul propozițiilor și nu în forma lui. Forma gândirii, izolată de conținutul său, nu poate asigura cunoașterea împotriva erorilor.

Condițiile formale ale adevărului nu sunt suficiente pentru asigurarea cunoașterii exacte, dar sunt condiții necesare pentru orice cunoaștere științifică.

Logica formală reușește doar să organizeze în sisteme deductive cunoștințele pe care le posedăm, dar nu ne poate ajuta pe calea cea mai importantă, a câștigării cunoștințelor. Ea este o logică a produselor gândirii și nu o logică a proceselor gândirii. Logica este considerată „ știința formei pure a gândirii în genere chiar dacă aceasta reprezintă pentru moment mai mult un ideal decât o realitate ”.

Deci, conceptul de adevăr considerat în generalitatea sa, rămâne permanent de-a lungul tuturor tentativelor de reformare și formulare a logicii, o permanență funcțională și își păstrează statutul metaformal, reglând raportul formalului cu interpretarea, unitatea sa teoretică.

Capitolul III – Semnificația

1. Considerații generale.

În semantică, haosul teoretic și conceptual este cel mai impresionant.

Frege, Carnap, Russell sunt cei care au ajutat la construcția unui limbaj perfect, care permite stabilirea clară a limitelor și a țelurilor filosofiei.

Filosofia anilor ′20 – ′40 ai secolului nostru a fost dominată de pozitivismul logic. În centrul preocupărilor pozitiviștilor a stat analiza conceptelor și metodelor științei, prin reconstrucția lor în limbaje personalizate.

În pozitivism, teoria semnificației are o importanță capitală, fiind bazată pe următoarele două principii :

Principiul verificaționismului, după care semnificația unei propoziții

este dată de metoda ei de verificare sau confirmare.

Principiul analiticității, după care propozițiile logicii și matematicii sunt

adevărate în virtutea semnificației cuvintelor componente, nedând informații empirice despre lume.

Ambele principii leagă semnificația de o epistemologie empiristă, potrivit căreia cunoașterea nu poate fi justificată decât prin raportare la o experiență senzorială. Ele au avut de înfruntat critici severe. Principiul verficaționismului a fost confruntat de la bun început cu lipsa unei metode de verificare căreia să i se conformeze el însuși. Răspunsul lui Carnap, după care principiul este analitic, nu a putut fi convingător și aceasta în primul rând din pricina dificultăților noțiunii de analiticitate, atacată de Quine.

Pe la sfârșitul anilor ′50, interesul pentru teoria semnificației devenise atât de mare încât filosofia limbajului era socotită cel mai bun punct de pornire în studiul filosofiei. Pe lângă direcția pozitivistă cu sorginte fregeană preocupată de construcția logică a unui limbaj apt să asigure reflecției filosofice claritatea științei, s-a aplicat o a doua direcție, foarte diferită,

„ filosofia limbajului comun ”.

În teoria semnificației impusă de Devitt și Sterelny se poate observa că esența semnificației unui simbol lingvistic constă în faptul că reprezintă ceva

( acest punct de vedere este subliniat în lucrarea „ Limbaj și realitate ” a celor doi ). De exemplu : esența semnificației numelui „ Reagan ” constă în faptul că reprezintă un bine cunoscut fost președinte al Statelor Unite.

O propoziție reprezintă situația ce-ar face-o adevărată; reprezintă condiția de adevăr a acesteia.

Explicația acestei situații ar fi următoarea :

propoziția este adevărată dacă se realizează o anumită situație în realitate și nu este adevărată dacă situația nu se realizează. Este, fără îndoială, plauzibilă ideea că a reprezenta este nucleul semnificației în general și a avea anumite condiții de adevăr este nucleul semnificației unei propoziții în particular.

Așadar, „ o propoziție are condiții de adevăr, deci semnificație, parte în virtutea elementelor sale, parte în virtutea modului în care aceste elemente se constituie în cadrul ei. ” Elementele ei sunt cuvinte, iar felul în care este construită reprezintă structura ei sintactică. Explicația ultimului aspect este ilustrată de exemplele :

în cazul în care menținem structura constantă și schimbăm cuvintele,

condițiile de adevăr se schimbă;

dacă se mențin cuvintele constante și se modifică structura, condițiile

de adevăr se schimbă din nou.

Structura sintactică înseamnă mai mult decât ordinea cuvintelor, iar

condiția de adevăr a unei propoziții depinde de structura ei sintactică și de referenții cuvintelor ei. Modificarea condițiilor de adevăr intervine din cauză că reprezentarea cuvântului constă în a avea un anumit referent. Pot fi distinse două feluri de referință :

prima care privește numele proprii – desemnarea

a doua care privește predicatele – aplicarea.

De exemplu : Avem propoziția : „ Reagan este ridat ” și având menționate cele două tipuri de referință putem exprima mult mai precis relația de dependență după cum urmează. Propoziția își are condițiile de adevăr – este adevărată dacă și numai dacă Reagan este ridat – în virtutea faptului că este adevărată dacă și numai dacă :

există un obiect pe care „ Reagan ” îl desemnează

„ ridat ” i se aplică acelui obiect.

S-a putut observa că această condiție de adevăr este nucleul

semnificațiilor propoziționale. Confruntându-se cu numeroase dificultăți în vederea determinării semnificației, semanticienii au inventat trei strategii.

Prima este de a reține opinia că rolurile referențiale epuizează semnificația. Este strategia filosofilor „ referinței directe ”. Ei susțin că semnificația unui nume nu este altceva decât proprietatea lui de a se referi la purtătorul său.

A doua strategie abandonează acest paradis. Teoria este îmbogățită prin acceptarea faptului că într-adevăr, în semnificația unui cuvânt, se află mai mult decât rolul lui referențial. Aceasta a fost strategia lui Frege și a celor mulți care i-au urmat. Ideea obișnuită este de a suplimenta referința ( numită uneori „ extensiune ” ) cu „ sensul ” ( numit uneori „ intensiune ” )fiecare cuvânt are un sens și în mod normal, un referent. Cuvintele coreferențiale pot diferi ca semnificație pentru că diferă ca sens; sensul ne pune la dispoziție subtilitatea de care avem nevoie. Cuvintele vide sunt anormale prin faptul că le lipsește referentul, dar diferă de silabele fără sens prin faptul că au totuși un sens.

A treia strategie este dedicată semanticilor lumilor posibile. La fel ca și universul nostru există o infinitate nenumărabilă de universuri alternative și această strategie este de a îmbogăți nu teoria, ci ontologia.

Aparatul lumilor posibile dă o descriere limpede a semanticii diferitelor propoziții, dar numai pentru că furnizează o explicație plauzibilă a faptelor raportate de propoziții.

O teorie a semnificației trebuie să cuprindă atât o teorie a sensului, cât și o teorie a referinței. După ideea clasică, ultimele două teorii merg împreună pentru că o teorie a sensului va arăta cum sensul determină referința unui cuvânt și, astfel, îi va explica respectiva referință. Iar o teorie a referinței va spune cum este determinată referința unui cuvânt, explicându-i astfel sensul. Rezumând cele prezentate până acum, putem spune :

„ Semnificația unei propoziții este o proprietate reprezentând o anumită situație într-un anumit fel. Semnificația este modul în care își prezintă condiția de adevăr. ”

2. Sens și semnificație – FREGE.

Frege este întemeietorul semanticii logice, autorul unei teorii semantice închegate și subtile, la baza căreia stă distincția dintre semnificația și sensul expresiilor.

Logica modernă a introdus odată cu Frege, noțiunea de sens în legătură cu valoarea de adevăr a propozițiilor. Mai întâi se face observația că nu este adevărat că există propoziții fără sens. Ceea ce nu are sens nu este o propoziție. Prin urmare, nu este legitim să se vorbească despre propoziții cu sens și propoziții fără sens.

Propozițiile sunt expresiile care pot fi adevărate sau false. Aristotel a constatat că noțiunea de sens este mult mai vastă și nu acoperă numai enunțurile. Sensul unei propoziții nu este suficient ca să o facă adevărată. Stagiritul afirmă : „ Orice vorbire are un sens […] totuși nu orice vorbire este o enunțare, ci numai aceea care este adevărată sau falsă. ”

Putem afirma astfel că :

există propoziții cu sens care sunt adevărate

există propoziții cu sens care sunt false, dar a căror valoare de adevăr

reprezintă, deși printr-o opoziție cu altceva, un dat pozitiv

există propoziții fără sens, care în nici un caz nu pot fi adevărate, dar pot fi false.

Gottlob Frege face remarca după care „ sensul unei propoziții stă în

valoarea ei de adevăr ” fără nici o distincție între sensul total diferit „ dacă este adevărată ” sau „ dacă este falsă ”. El pleacă de la ideea că ceea ce este esențial în logică este concepția despre legile logicii, și de ce aceasta se înțelege prin cuvântul adevărat.

Face o distincție subtilă între Sinn und Bedentung ( sens și semnificație ).

Pentru a explica diferența între aceste două denumiri vom cita direct pe Frege : „ Cuvintele << corpul ceresc cel mai îndepărtat de pământ >> au un sens; dar este destul de îndoielnic dacă au de asemenea o semnificație. Expresia << seria cea mai puțin repede convergentă >> are un sens; dar se demonstrează că ea nu are nici o semnificație, fiindcă pentru orice serie convergentă dată poate fi găsită o serie mai puțin repede convergentă, totuși convergentă. ”

Rezultă, că în concepția lui Frege, noțiunea de „ sens ” nu comportă prezența obiectului, pe când semnificația pretinde prezența obiectului. Mai departe, ne vom ocupa de propoziții. „ Să considerăm – spune Frege – că o propoziție are un sens. Dacă înlocuim un cuvânt din propoziție cu altul având aceeași semnificație, dar sens divers, acest lucru nu are nici o influență asupra propoziției. Și totuși, se poate observa, că gândirea se schimbă. ” Prin urmare, conchide Frege, „ gândirea nu poate fi semnificația propoziției, ci trebuie considerată ca sensul ei. ” Frege se vede astfel constrâns să recunoască „ valoarea de adevăr a unei propoziții ca semnificația ei. ”

Deci, el înțelege prin valoarea de adevăr a unei propoziții circumstanța că ea este adevărată sau falsă.

Pentru Frege, adevărul și falsul au „ semnificații ” la nivel egal, pe care nu le distinge în nici un fel. Voi încerca să surprind câteva aspecte esențiale din modul cum logicianul german își susține teza. Valorile de adevăr – adevărul și falsul – sunt numite de el „ obiecte ”. Ipostazierea falsului în sine, ca ceva având realitatea obiectuală ca și adevărul, este evidențiată prin această concepție a cărei ciudățenie nu i-a scăpat nici lui însuși, căci el scrie :

„ Caracterizarea valorilor de adevăr ca obiecte poate să pară aici ca o idee arbitrară sau încă numai un joc de cuvinte. ”

Această idee nu este arbitrară, ci este consecința necesară a concepției lui Frege, după care adevărul și falsul corespund unor semnificații obiective, care se referă, la rândul lor, la stări de fapt la fel de obiective.

Acest lucru face abstracție de faptul că falsul unei propoziții și negația unei afirmații nu duc la stări de lucruri obiective decât în anumite condiții bine determinate și definite.

Ceea ce a făcut posibilă dezvoltarea logicii matematice moderne a fost considerarea valorilor de adevăr, adevărul și falsul, ca „ două obiecte ”, ceea ce a condus și la ideea dezvoltării logicii ca un sistem formal; acordându-se două valori cu dignități egale pentru propoziții, ca două „ obiecte ” ( cum spunea Frege ), se consideră adevărul la același nivel logic cu falsul și afirmația, ca având aceeași funcție logică și simetrică cu negația.

3. Teoria semnificației – PEIRCE.

Unul din reprezentanții de seamă ai pragmatismului, Charles Peirce este cel care a dezvoltat o teorie a semnificației pornind, ca și Descartes, în căutarea certitudinii. Soluția carteziană nu-l mulțumise, de aceea Peirce vrea să știe : prin ce recunoaștem că o ide este clară sau distinctă. Această teorie este dezbătută în articolele „ Cum se fixează credința ” și „ Cum să facem ideile noastre ” : Peirce arată că omul acționează pentru că el crede în eficacitatea acțiunii sale. „ Credința ” nu înseamnă „ credința religioasă ”, ci obișnuința de spirit care determină acțiunile noastre.

Acțiunea omului nu este totuși corporală, ea este de asemenea rațională: raționamentul depinde deci ca acțiune, de această obișnuință de spirit care este credința. Peirce afirma : „ Ceea ce ne determină să tragem din premisele date o consecință mai curând decât o alta, este o anumită obișnuință de spirit, fie constituțională, fie dobândită. ”

Această obișnuință este bună, dacă din premisele adevărate se trag concluzii adevărate, „ Noi căutăm – spune Peirce – o credință pe care noi o gândim adevărată ”. Îndoiala este starea opusă credinței, „ stare de indispoziție și de nemulțumire din care ne străduim să ieșim pentru a atinge starea de credință. Propriul << metodei științifice >> constă tocmai în producerea acestui efect ”, spune Peirce. Întărirea unei obișnuințe a spiritului, el o numește „ cercetare ”, iar gândirea acționează prin apariția îndoielii și încetează să acționeze când se atinge credința.

De această indicație metodologică, Peirce va lega și regula care trebuie urmărită pentru „ a face ideile clare ”. A considera efectele practice pe care le gândim, înseamnă a putea fi produse prin obiectul concepției noastre. Concepția tuturor efectelor este concepția completă a obiectului. Această regulă a devenit principiul pragmatismului, care în intenția lui Peirce „permite” atât de a preciza dacă un cuvânt are două semnificații diferite sau dacă două cuvinte cu aceleași consecințe practice cu o singură semnificație, dar mai ales „ permite precizarea semnificației unui << obiect >> . ”

De exemplu : „ Ce semnificație dăm noi cuvântului << dur >> când spunem ceva că este dur ? ”

Noi înțelegem ce semnifică faptul că el nu este deranjat de un mare număr de alte obiecte. Dar un lucru nu va fi dur decât după ce a fost supus unui test, unei probe, adică unei încercări de a-l deranja cu diverse lucruri considerate ca dure. Atâta timp cât această experiență nu are loc „ nu există absolut nici o diferență între un lucru dur și un lucru moale ”.

Teoria lui Peirce dovedește aici un subiectivism clar.

Verificarea unei idei, subiective prin definiție, depinzând de efectele unei experimentări făcute de subiect asupra unui lucru concepția subiectivă a acestor efecte constituie la Peirce, concepția completă și obiectivă a lucrului.

Teoria semnificației poate fi formulată astfel : semnificația unei idei sau credințe depinde de actualizarea de către un subiect a unei posibilități obiective reale, actualizare care întărește o obișnuință subiectivă descrisă drept credință în această posibilitate reală. Peirce în teoria semnului – acțiune descrie mai întâi interpretantul semnului. Interpretantul unui semn este rezultatul său semnificativ.

Un semn poate avea trei feluri de interpretanți : emoțional, energetic și logic. Primul efect propriu semnificativ al unui semn – este sentimentul pe care el îl produce.

Există aproape totdeauna un sentiment pe care noi îl interpretăm ca probă, prin care noi înțelegem efectul propriu al semnului, deși această bază a adevărului este frecvent foarte fragilă. Acest interpretant emoțional poate fi mult mai mult decât un simplu sentiment de recunoaștere, este singurul efect propriu semnificativ pe care semnul îl produce.

Astfel, un fragment dintr-o arie muzicală este un semn al cărui interpretant emoțional este singurul interpretant. Interpretantul energetic implică un efort din partea subiectului pentru a acționa, fie corporal, fie mental. Chiar mental, acest interpretant nu este „ semnificația unui concept ”, în care constă interpretantul logic. Interpretantul logic al unui semn este deci semnificația sa, efectul semnificativ al acestui semn. Trebuie ca interpretantul logic să fie condițional și final.

Numai obișnuința îndeplinește toate aceste trei condiții :

„ e generală pentru că e o regulă de acțiune ”

„ e condițională pentru că acțiunea sa este << condiționată >> de

circumstanțe și intenții, printr-o determinare de natură profundă ”

„ e finală pentru că nu pretinde interpretant, ea este punct de plecare și

chiar principiu de acțiune ”.

Obișnuința apare drept „ definiția vie, interpretantul logic final veritabil ”, ea este semnificația semnului.

Teoria lui Peirce poate fi rezumată astfel :

semnificația este interpretantul logic al semnului

semnificația este un element semnificativ al semnului

interpretantul logic, efect semnificativ al semnului nu este final, dacă

se consideră numai seria logică a semnelor, fiecare fiind interpretantul logic al celui care îl precede, dar este final, efect semnificativ ultim dacă se consideră subiectul logic, omul la care efectele semnificative arată un fel de regulă de interpretare.

Peirce va integra teoria sa asupra semnificației și a semnelor într-o așa numită teorie fancroscopică. Semnul înțeles ca un concept este pentru Peirce o ființă de rațiune reală, care se manifestă în natură prin acțiunea exercitată asupra ei, acțiune sugerată de o obișnuință a spiritului. Deci, semnul este totodată o ființă de rațiune in mente și o ființă de rațiune in re. Semnul este conceput în spirit și conceptul este semn în lucruri, obișnuință sau semnificație în spirit, principiu general în lucruri.

Originalitatea teoriei lui Peirce rezidă în concepția a două caracteristici:

în aplicația denotativă a unui semn ( care este faptul de a fi legat fizic

de obiectul său, fie direct, fie indirect prin legătura sa cu un alt semn )

în funcția sa reprezentativă ( care este în raport cu un gând care îl

interpretează sau printr-un raport cu un gând care îl interpretează sau printr-un raport cu un interpretant, ea este ceva care este semnul ).

În final, precizează Peirce, prin acțiune, semnele descriu concepte și

principiile lucrurilor, legile naturii devin obișnuințe mentale, legi ale spiritului. Concepția filosofică a lui Peirce apare, sub un aspect al ei, ca un realism logic impregnat de psihologie.

4. Semnificația la CARNAP.

După cum am menționat în capitolul anterior, Alfred Tarski este cel care a introdus în logică termenul de „ semantică ”, dar o contribuție însemnată în acest sens îi datorăm și lui R. Carnap. Metoda analizei semnificației dezvoltată de acesta este numită metoda extensiunii și intensiunii. O sinteză a cercetărilor lui în domeniul semanticii este bine prezentată în lucrarea „ Semnificații și necesitate ”, în care se dezvoltă totodată o nouă metodă de analiză semantică a semnificației, adică o nouă metodă pentru analizarea și descrierea semnificației expresiilor lingvistice. Această metodă este dezvoltată prin modificarea și extinderea anumitor concepte obișnuite ( clasă, proprietate ). Se poate spune despre Carnap că a avut o singură preocupare majoră – analiza limbajului – iar instrumentul principal de care s-a slujit în analiză a fost logica simbolică.

Semantica logică este teoria logică a semnificației formelor lingvistice. Formele logice nu există în afara formelor lingvistice și acest lucru trebuie înțeles în două sensuri :

în mod fenomenologic, gândirea ( și implicit legile logice ) „ se

realizează ” într-un limbaj ( în formă lingvistică )

în mod teoretic, legile logice nu pot fi „ decupate ” decât cu ajutorul

unui limbaj.

Prin urmare, avem un limbaj supus cercetării ( care conține „în mod spontan” anumite legi logice ) și un metalimbaj ( limbajul în care exprimăm legile logice degajate de materialul lingvistic natural ). Metoda propusă de Carnap va fi confruntată cu diferite alte metode semantice utilizate în filosofia tradițională sau de autori contemporani. Aceste alte metode au o caracteristică comună : toate consideră o expresie într-un limbaj drept un nume al unei entități concrete sau abstracte, iar metoda lui Carnap ia o expresie nu ca numind ceva, ci ca posedând o intensiune și o extensiune.

Se pot distinge două operații în raport cu o expresie lingvistică dată și, în particular, în raport cu o propoziție ( declarativă ) și părțile acesteia. Prima operație este analiza expresiei cu scopul de a o înțelege, de a sesiza semnificația ei. Această operație este logică sau semantică : în forma sa tehnică, ea se bazează pe regulile semantice privind expresia dată. A doua operație constă în investigații privind situația factuală la care se referă expresia dată. Scopul este stabilirea adevărului factual. Această operație nu este de natură pur logică, ci empirică.

Această metodă de analiză a semnificației în limbaj este aplicată la acele „ expresii ale sistemului semantic S, numite designatori : ele includ propozițiile ( declarative ), expresiile individuale ( constantele individuale sau descripțiile individuale ) și predicatorii ( adică constantele predicative sau expresiile predicative compuse, inclusiv expresiile abstracției ). ”

Mai întâi, prezentăm conceptele semantice de adevăr și L – adevăr

( adevăr logic ) al propozițiilor. Se observă din definiția din L – adevărului că acesta are loc pentru propoziții dacă adevărul lor decurge numai din reguli semantice fără referire la fapte ( extralingvistice ). Două propoziții sunt numite ( material ) echivalente dacă ambele sunt adevărate sau neadevărate.

Folosirea acestui concept de echivalență este apoi extinsă la alți designatori decât propozițiile.

Două expresii individuale sunt echivalente dacă ele se referă la același individ. L – echivalența ( echivalența logică ) este definită atât pentru propoziții cât și pentru alți designatori în așa fel că ea are loc pentru doi designatori dacă și numai dacă echivalența lor decurge numai din reguli semantice. Conceptele de echivalență și L – echivalență, în utilizarea lor extinsă, sunt fundamentale pentru metoda noastră. Dacă doi designatori sunt echivalenți, vom spune că ei au aceeași extensiune.

Dacă sunt și L – echivalenți vom spune că ei au de asemenea una și aceeași intensiune.

Apoi se caută acele entități care pot fi luate ca extensiuni și ca intensiuni pentru diferite forme de designatori. Vom lua ca extensiune a predicatorului clasa acelor indivizi la care este aplicat, și ca intensiune a sa proprietatea pe care el o exprimă.

Ca extensiune a propozițiilor vom lua valoarea ei logică ( adevărul sau falsul ), iar ca intensiune, judecata exprimată de ea. Extensiunea unei expresii individuale este individul la care se referă, intensiunea ei este un concept de un gen nou exprimat de ea, pe care îl vom numi concept individual. Se spune că o propoziție este extensională relativ la un designator care apare în ea, dacă extensiunea propoziției este o funcție de extensiune a designatorului, adică dacă înlocuirea designatorului printr-un designator echivalent transformă întreaga propoziție într-una echivalentă cu prima.

O propoziție se spune că este intensională relativ la un designator care apare în ea dacă ea nu este extensională și dacă intensiunea ei este funcție de intensiunea designatorului, adică dacă înlocuirea acestui designator printr-un

L – echivalent transformă propoziția într-una L – echivalentă cu prima. Termenul „ designator ” este introdus pentru toate acele expresii la care este aplicată analiza semantică a semnificației : termenul este utilizat aici în special pentru propoziții, predicatori ( adică expresii predicative ) și expresii individuale.

Pot fi desprinse anumite definiții importante pentru a putea înțelege mai bine mesajul lui Carnap referitor la analiza semantică a semnificației, și anume :

L este un limbaj extensional dacă L satisface următoarele condiții :

L conține variabile extensionale, adică variabile ale căror

variabile sunt extensiuni.

L conține conective binare, să spunem echivalent, astfel că o

propoziție care conține acest simbol ca principalul ei conectiv este adevărată dacă și numai dacă cele două componente ale ei au aceeași extensiune.

Designatorii cu aceeași extensiune sunt intersubstituibili în orice

context.

O logică a extensiunilor este un sistem de reguli logice pentru un

limbaj extensional ( exemplul de limbaj extensional este limbajul coordonatelor L1 care conține : indivizi, un sistem simplu al tipurilor

( 0,12 n ) pentru clasificarea expresiilor predicativ-descriptive, ș.a.

Un model pentru L1 asociază fiecărui predicat descriptiv din L1 o clasă.

„ L ” este un limbaj intensional dacă L satisface următoarea condiție :

L conține variabile intensionale, adică variabile ale căror valori sunt intensiuni.

A traduce o propoziție înseamnă a o transforma în una L – echivalentă

cu ea.

L este un limbaj al sensurilor dacă L satisface următoarele condiții :

L conține variabile de sens, adică variabile ale căror valori sunt

sensurile.

L conține un conectiv binar pentru propoziții și alți designatori

astfel că o propoziție care conține acest simbol ca principalul ei conectiv este adevărată dacă și numai dacă cele două componente sunt sinonime, adică au același sens ( identitate de sens ).

Designatorii sinonimi sunt L – intersubstituibil în orice context.

O logică a sensurilor este un sistem de reguli logice pentru un limbaj al

sensurilor.

Un model pentru limbaj ( în sens extensional tarskian ) este un

asignament de extensiuni de forma oricărui tip de variabile îi este asigurată ca domeniu de valori o clasă de entități de acest tip și la orice constantă primitivă a sistemului de tipuri, o extensiune de același tip este asigurată.

A da o interpretare pentru un limbaj ( sau un sistem de axiome )

înseamnă a asigura înțelesul semnelor și propozițiilor sau formal prin reguli semantice, explicite sau informal.

Prin urmare, „ interpretarea” trebuie distinsă de „ model ”. două descrieri diferite ale aceluiași model reprezintă două interpretări.

Dacă avem o expresie lingvistică dată se pot distinge două laturi sau doi factori în raport cu aceste două operații ( adică prima operație este aceea de a înțelege, de a analiza expresia, de a sesiza semnificația ei, iar cea de-a doua operație constă în investigații privind situația actuală la care se referă expresia dată ). Primul factor îl constituie acea latură a expresiei pe care o putem stabili doar pe baza primei operații, adică pe baza înțelegerii. În cadrul metodei oferite de Carnap, semnificația este explicată prin conceptul tehnic de extensiune. Al doilea factor este stabilit prin intermediul ambelor operații luate împreună. Cunoscând semnificația expresiei, descoperim printr-o cercetare a faptelor unde se aplică ea, dacă în genere ea se aplică undeva în starea actuală a lumii. Acest factor este explicat în cadrul metodei noastre prin conceptul tehnic de extensiune.

Prin urmare, pentru fiecare expresie pe care o putem înțelege, se pune problema semnificației și problema aplicării sale reale; în consecință, expresia are în primul rând o intensiune, iar în al doilea rând o extensiune.

5. Problema analiticității – QUINE, CARNAP.

Problema analiticității a cunoscut o interesare abordare în cercetările efectuate de o serie de filosofi și logicieni, Carnap înscriindu-se și de această dată în rândul celor ce au făcut demersuri importante în acest domeniu. Abordând problema analiticității în limbajul de observație, Rudolf Carnap decide termenii limbajului științei în trei mari grupe, și anume :

termenii logici, care includ toți termenii matematicii pure;

termenii observaționali sau termenii O;

termenii teoretici sau termenii T.

Granița care separă termenii O de termenii T nu este una rigidă, absolută. În acest sens Carnap vorbește de posibilitatea derivării legilor empirice din legi teoretice, introducând așa-numitele „ reguli de corespondență ”, care „ asociază univoc termenii teoretici cu termenii empirici. ” Corespunzător distincției dintre termeni, propozițiile limbajului se divid similar în :

propoziții logice care nu conțin termeni descriptivi

propoziții observaționale care conțin termeni O, dar nu și termeni T

propoziții teoretice sau propoziții T.

Limbajul științei, în totalitatea sa este, apoi, constituit dintr-un limbaj de observație ( LO ), care conține propoziții logice și propoziții O, dar nu conține termenii T, cât și dintr-un limbaj teoretic ( LT ) care conține propoziții logice și propoziții T.

Termenii T sunt introduși în limbajul științei printr-o teorie T bazată pe două tipuri de postulate :

postulate teoretice. b) postulate de corespondență.

Postulatele teoretice ( T ) reprezintă legi ale teoriei și sunt exprimate

prin propoziții T, iar postulatele C sau regulile de corespondență sunt

formulate prin combinarea dintre termenii T și termenii O.

Pe baza acestor precizări se edifică discursul lui Carnap despre analiticitate în limbajul de observație.

În ceea ce privește limbajul teoretic, o propoziție analitică este consecința logică a postulatelor A ( postulate analitice ) fiind lipsite de orice conținut factual. La fel ca în limbajul de observație, în limbajul teoretic adevărul propoziției analitice se întemeiază pe semnificația termenilor ce-i conține.

În lucrarea „ Două dogme ale empirismului ”, cele două dogme ale empirismului pe care Quine le are în atenție sunt : distincția analitic-sintetic și reducționismul. Încercând să identifice temeiurile analiticității, Quine pornește de la analiza primei dogme. El reformulează definiția analiticității astfel : „ un enunț este analitic atunci când el este adevărat în virtutea sensurilor și independent de fapte ”.

W. Quine adoptă o poziție filosofică analitică ce presupune să salveze un sistem formal și să îi ofere o semnificație. Carnap afirmă despre adevărul analitic că este adevărul logic sau adevărul L. Din acest punct de vedere o propoziție este L – adevărată, atunci când adevărul ei poate fi dedus în virtutea formei sale și a înțelesului termenilor logici pe care îi conține. Propoziția „ Dacă nici un celibatar nu este un om fericit, atunci nici un om fericit nu este celibatar ” este L – adevărată pentru că reușim să o înțelegem și o recunoaștem ca adevărată pe baza termenilor logici „ dacă ”, „ atunci ”,

„ nu ”, „ este ”. Adevărul propoziției prezentate anterior este incontestabil, la fel sunt toate propozițiile, principiile și teoremele logicii și matematicii, arată Carnap.

W. Quine pornește de la supoziția că limbajul observațional conține de fapt propoziții care sunt analitice într-un sens mai larg decât propozițiile

L – adevărate. Este vorba despre propozițiile al căror adevăr sau falsitate se bazează atât pe înțelegerea termenilor descriptivi, cât și pe cel al termenilor logici.

De exemplu, în propoziția „ Nici un celibatar nu este căsătorit ”, pe lângă cunoașterea înțelesului lui „ nu ” și „ este ”, trebuie schițată semnificația cuvintelor „ celibatar ” și „ căsătorit ”, faptul că acestea se referă la lucruri incompatibile. În empirismul modern, distincția dintre analitic și sintetic se prezintă ca o deosebire fundamentală între adevăruri întemeiate pe înțelesul termenilor și independente de fapte și adevăruri întemeiate pe experiență, pe fapte. Quine a subliniat unitatea de structură a cunoașterii și subliniază totodată că „ atâta timp cât conținutul diferențierii dintre adevăruri analitice și sintetice nu este fundamental teoretic și nu poate fi justificat teoretic, nu poate fi realizată distincția analitic-sintetic. ”

Tot Quine, afirmă că „ semnificația expresiilor lingvistice este supusă evoluției, schimbării, dependentă de progresul continuu al cunoașterii ”.

Dependența semnificațiilor expresiilor limbii de cunoștințele despre lume ale unei comunități poate fi văzută sub două aspecte principale :

dependența schimbărilor ce au loc în semnificația acordată cuvintelor

unei limbi naturale de schimbările care au loc în știința comunității care vorbește această limbă;

caracterul parțial nedeterminat al semnificațiilor, al noțiunilor

empirice, astfel spus, din care se constituie rețeaua conceptuală a limbilor naturale.

Controversele asupra analiticității propozițiilor logice se caracterizează

printr-o amplă deschidere : de la supoziția că dihotomia analitic-sintetică este clară și fundamentală, cum susține Carnap, până la contestarea fermă a legitimității acestei distincții, așa cum procedează Quine ( analiticitate în sens de adevăr bazat pe semnificație în contextul unui sistem lingvistic ).

Importanța limbajului pentru viața umană este evidentă. O explicație a semnificației trebuie cumva să lege limbajul de lumea exterioară. Considerarea sistemelor logice ca limbaje a adus logica în imediata vecinătate a lingvisticii. Se impune o diferență între semnificația lingvistică și semnificația logică, fiecare conducând la rezultate diferite. Limbajul logic obținut prin rafinarea și formalizarea limbajelor naturale, posedă o structură mai simplă decât acestea. Analiza logică poate face abstracție de o serie de factori nesemnificativi din punct de vedere logic. Semantica lingvistică accentuează teza multifuncționalității limbajului. Logica operează cu limbaj unidimensional.

Semantica lingvistică se vede forțată să depășească studiul pur analitic al semnificației, preferând metoda operațională a comparării utilizărilor concrete ale cuvântului. Semantica lingvistică s-ar satisface numai cu două dimensiuni: numele și sensul ( denumirea și conceptul sau reprezentarea ). Logicienii consideră semantica limbilor naturale drept semantică descriptivă ori empirică. Situând eforturile lor la nivelul semanticii pure sau logice, semantica logică este cea care operează asupra limbilor artificiale.

Realitatea complexă a științei ne obligă să acceptăm ideea unor orizonturi ale semnificației cum ar fi :

orizontul referinței, starea de lucruri din planul realului la care se

referă un element al discursului;

orizontul semnificației ideale al constructelor teoretice;

orizontul sensului obiectiv;

orizontul sensului operațional.

Esențială este recunoașterea nivelului fundamental al semnificației

ideale, al constructelor ideale. Semnificația acestor constructe ideale se constituie și se explicitează într-o serie de structuri din ce în ce mai complexe. Semantica se află în strânsă legătură cu conceptele de adevăr și interpretare, deoarece se interesează în mod esențial de condițiile de interpretare și adevăr ale enunțurilor ei. Nu în ultimul rând, putem vorbi și de un sistem semantic care reprezintă una din noțiunile cele mai importante ale semanticii și poate fi caracterizat ca un sistem de reguli ( definiții )

formulate într-un metalimbaj și referindu-se la un limbaj-obiect, astfel încât ele determină condițiile necesare și suficiente pentru adevărul oricărui enunț al limbajului-obiect.

Modelul semantic este un rezultat al corelației între model ( în accepțiunea sa generală ) și sistem formal și pot fi identificate trei sensuri :

o mulțime de entități la care raportăm funcțional mulțimea obiectelor

și secvențelor de obiecte ale sistemului sintactic;

o teorie intuitivă ( cu conținut ) care este asociată unui sistem sintactic

după anumite reguli de corespondență;

sistem de entități care transformă în teorie adevărată sistemul formal.

Rezumând cele prezentate în capitolul despre problema semnificației

putem concluziona următoarele :

Alfred Tarski ( cel care a elaborat concepția semantică a adevărului

prezentată în capitolul despre adevăr ) este cel care a pus fundațiile pentru o construcție sistematică a semanticii și tot el este inițiatorul teoriei modelelor, ramură a semanticii, despre care se crede azi că ar putea reprezenta o bază pentru unificarea teoriilor semnificației. El a oferit acestui domeniu al cunoașterii, în lucrarea „ Conceptul de adevăr în limbajele formalizate ”, prima metodă de analiză sistematică a conceptelor ca și conștiința lucidă a modalității și specificității construcției semantice a științei. Tarski a precizat condițiile generale ale definirii conceptelor semantice fundamentale, ale introducerii lor într-un metalimbaj, și anume :

introducerea acestor termeni într-un metalimbaj adecvat prin

definiții utilizând termeni ne-semantici;

introducerea lor ca termeni nedefiniți ai metalimbajului în

formularea axiomelor care le guvernează semnificația.

Deci, lui Tarski i se datorează prima modalitate de producere a bazelor unei semantici, de introducere a termenilor semantici generali, cu cea mai largă aplicabilitate. Conceptul semantic construit de acesta e cel de satisfacere.

Rudolf Carnap, influențat de Tarski în trecerea de la studiul sintactic al

limbajului științific la abordarea semantică, a dezvoltat cea mai cuprinzătoare teorie semantică. El a construit definiții alternative ( în raport cu cele ale lui Tarski ) pentru conceptele semanticii fundamentale pe baza conceptului semantic central al designării, a dezvoltat ideile lui Frege într-o teorie a sensului distinctă de teoria referinței, a aplicat metodele semantice în studiul unor concepte logico-filosofice tradiționale ( adevăr logic, analitic ) creând

L – semantica, a construit semantic o interpretare a metodologiei și a structurii științelor teoretice. Pentru Carnap, semantica logică constituie un element de construcție al științei și o propedeutică la analiza filosofică.

Frege a pus bazele unei teorii a semnificației, făcând distincția dintre

sens și semnificație ( Sinn und Bedentung ) distinctă de teorie a referinței. Teoria semnificației a lui Frege contrastează cu cea prezentată de Carnap

( denunță și metoda extensiunii și a intensiunii ) prin faptul că expresiile vor fi considerate ca nume pentru o entitate ( concretă sau abstractă ) și nu ca având intensiune și extensiune. Deci, Frege este considerat întemeietorul semanticii logice, autorul unei teorii semantice, închegate și subtile, la baza căreia stă distincția dintre semnificație și sensul expresiilor.

Metoda semantică a lui Frege este denumită de Carnap metoda relației de denumire.

Astfel, semantica atinge apogeul desăvârșirii sale odată cu opera de interpretare a sistemului formal și, tot ei îi revine rolul capital de actualizare a potențelor sistemului formal. Cu această precizare, vom porni în studierea unui alt capitol din lucrare, și anume „ Interpretarea ”.

Capitolul IV – Interpretarea

1. Conceptul de interpretare la Aristotel.

Accentele diferite din care este analizat conceptul de interpretare arată

perspectivele de înțelegere în privința acestui concept, teoretizat el însuși ca un fundament al înțelegerii. S-a observat că pentru toți familiarizații cu conceptul de interpretare, primul impuls este de a face apel la opera aristotelică „ Despre interpretare ”, deși această operă nu are nimic cu ceea ce se înțelege prin interpretare. Termenul de interpretare aici, nu e nici artă de a interpreta un text, nici de a explica, e vorba de o simplă „ propoziție ” sau

„ judecată ”, titlul „ Despre interpretare ” este echivalent cu „ Despre rostirea enunțiativă ”.

La Aristotel, sunetele pe care noi le articulăm prin voce pentru a ne putea fi aduse la cunoștință nouă și celorlalți stările sufletești au rolul de simboluri. Cuvintele, ca și combinațiile lor sunt și rămân simboluri și, cum am menționat mai sus, au funcție reprezentativă, dar acest tip de reprezentare prin simboluri este diferită față de alte reprezentări semnice ( iconi, indici ); aceasta se realizează în virtutea unei reguli de ordinul generalității fiindcă

„ un simbol este o lege sau o regularitate a viitorului nedefinit. ”

Peirce va sublinia faptul că „ un simbol este un semn care se referă la obiectul pe care-l denotă în virtutea unei legi. ”

În gândirea Stagiritului simbolul este privit ca un semn prin convenție atunci când vorbește despre „ nume ”, prin „ nume înțelegându-se un sunet având un înțeles prin convenție. ” Intenția lucrării este de a discuta despre îmbinarea primă a cuvintelor simple, aceea care se ivește potrivit cu specia categorică a vorbirii enunțiative. Combinațiile de simboluri care sunt folosite constituie un limbaj, care poate fi mai mult sau mai puțin structurat, iar combinațiile de stări sufletești constituie gândirea.

Limbajul este pus să reprezinte gândirea ( ca idee, ca realitate ). Reprezentarea este o interpretare care se poate da ideilor cu ajutorul sunetelor. În acest sens este vorba de interpretare pentru că un receptor posibil nu face cunoștință cu ideile în mod direct, ci prin intermediul sunetelor în calitatea lor de simboluri ce pot fi descifrate „ în virtutea unor reguli ”.

Interpretarea ( combinațiile de simboluri verbale și combinațiile de simboluri inscripționate ) este proprietatea celui care o face, starea sufletească este proprietatea tuturor. Ceea ce se poate înțelege prin interpretare în tratat este faptul că orice judecată pe care o punem în mișcare cu privire la noi sau la lume este o „ interpretare ” propusă pentru realitatea noastră sau pentru realitatea lumii. Pentru Aristotel, o judecată este o „ interpretare ” a lumii numai dacă poate fi supusă criteriului adevărului. Altfel, ea nu are nimic de a face cu interpretarea. Interpretările cu privire la una și aceeași realitate pot fi diferite.

Unele interpretări pot fi adecvate realității ( motiv pentru care ele sunt considerate judecăți adevărate ), altele pot fi neadecvate realității ( motiv pentru care sunt considerate judecăți false ). În „ Despre interpretare ” conceptul de interpretare ar putea fi rezumat la următoarele aspecte, și anume: semnele sunt simbolurile ideilor sau lucrurilor prin convenție, că în baza convenției noi descoperim sensurile simbolurilor, că reprezentarea ideilor și lucrurilor ca interpretare e intim legată de enunțurile declarative ( care pot cădea sub incidența adevărului sau falsității ), că interpretările pot fi declarate adevărate sau false în funcție de adecvarea sau neadecvarea la „ obiectul reprezentat ”. Astfel, tratatul lui Aristotel, „ De interpretatione ” este privit ca o scriere logico-semantică, unde enunțul este un mijlocitor între gândirea unui om și ceilalți.

2. Teoria generală a interpretării – SCHLEIERMACHER.

Trebuie reținut faptul că exegeza modernă asupra problemei interpretării își are originea în rolul predominant pe care îl are noțiunea de

„ text ”. În acest caz, putem sublinia ideea că, textul originar era considerat obiectul interpretării, scopul acesteia era redescoperirea sensului, iar mijloacele puse în joc pentru realizarea acestui scop erau dintre cele mai variate. Prin practica interpretării s-a impus necesitatea unei teorii a interpretării. S-a conturat un nume ca deschizător de drum în „ construcția unei teorii a interpretării ” – Fr. Schleiermacher.

Prin dezvoltarea unui set de reguli privitoare la practica interpretării și câtorva aspecte din dificultățile realizării ei a încercat conturarea unei teorii generale a interpretării. Iată definiția lui Schleiermacher dată hermeneuticii :

„ Hermeneutica este arta evitării neînțelegerii ”.

Evitarea neînțelegerii – „ toate sarcinile sunt cuprinse în această formulare negativă ”, autorul găsind rezolvarea ei pozitivă într-un canon al regulilor de interpretare gramaticală și psihologică, care se detașează complet de orice constrângere dogmatică și de conținut chiar și în conștiința interpretului. Schleiermacher nu era cu siguranță primul care limitează sarcina hermeneuticii la a face inteligibil ceea ce era vizat în rostirea și în textele altora. Arta hermeneuticii nu a fost niciodată organonul cercetării concrete.

Ceea ce trebuie înțeles nu este numai litera textului și sensul ei obiectiv, ci, de asemenea, individualitatea celui care vorbește, respectiv autorului.

Se consideră că gândurile pot fi înțelese cu adevărat doar în regresul către geneza acestora și că ceea ce e lăsat cel mai adesea la urmă, ba chiar neglijat în cea mai mare parte, este înțelegerea unui șir de gânduri drept un moment ce irumpe, o faptă înlănțuită cu multe altele, chiar de un alt fel.

El plasează alături de interpretarea gramaticală interpretarea psihologică și în aceasta rezidă originalitatea sa. Hermeneutica cuprinde tehnica interpretării gramatice și psihologice. Elementul caracteristic al lui Schleiermacher este însă interpretarea psihologică. Ea este în fond, un comportament divinatoriu, o transpunere în ansamblul stării de spirit a autorului, o sesizare a „ desfășurării lăuntrice ” a redactării unei opere, o reproducere a actului creator.

În concepția lui Schleiermacher, procesul înțelegerii este inversul celui al alcătuirii unui discurs. A înțelege înseamnă a gândi, plecând de la expresia lingvistică și obiectul hermeneuticii este, discursul rostit sau scris. Orice expresie lingvistică poate fi abordată din două perspective diferite. Pe de o parte, discursul este un decupaj din ansamblul unei limbi utilizate de o anumită comunitate. Fiecare discurs este astfel alcătuit după o sintaxă preexistentă. În momentul în care individul uman se naște, există deja o limbă pe care el și-o însușește ca pe un dat. pentru că orice enunț este guvernat de o gramatică preexistentă, limba apare ca un element supraindividual.

După opinia lui Schleiermacher, hermeneutica ce se ocupă de acest aspect are vedere latură gramaticală a interpretării. Pe lângă aspectul gramatical – impersonal, discursul este și actul unei individualități care vrea să se exprime. Oamenii nu gândesc aceleași lucruri prin aceleași cuvinte. Interpretarea este o artă, de aceea se poate și trebuie să urmeze reguli clare.

Neînțelegerea este un fenomen general, iar înțelegerea corectă este o excepție. Interpretarea unui text este o activitate continuă și niciodată autorul nu este de fel conștient de semnificațiile multiple ale cuvintelor utilizate.

În spatele fiecărui cuvânt se află o întreagă lume spirituală, lume care îl depășește pe utilizatorul semnelor. Pentru a înțelege la modul absolut un text ar trebui, să cunoaștem toate realizările și toate virtualitățile limbii în care acesta a fost scris, ceea ce firește e imposibil. Interpretul se angajează în dialog cu textul însuși, îi pune întrebări și, la rândul lui, se lasă interogat. Fiecare cuvânt scris este o chemare la o discuție cu un spirit care s-a obiectivat prin scris. În funcție de arta dialectică a fiecărui interpret, același text transmite semnificații diferite.

Prin interpretare, autorul presupune antrenarea anumitor reguli care să ne ducă la înțelegerea unui text prin aducerea la suprafață a sensurilor pierdute cândva, ascunse primului venit. Despre neînțelegere afirmă că :

„ este rațiunea de a fi a unei teorii a interpretării ”. Distingând cele două mari tipuri de interpretare, interpretarea gramaticală și interpretarea psihologică, subliniază faptul că rolul interpretării este acela de a sugera înțelegerea. Pentru aceasta se cere respectarea anumitor reguli. Regulile ne conferă acea siguranță că nu ne lăsăm pradă hazardului.

Interpretarea gramaticală începe cu : „ primul canon care necesită o determinare mai precisă dintr-un discurs dat […] ”. Ea presupune o viziune simplistă asupra limbajului. Limbajul exterior sau vorbirea, trebuie privit dintr-o dublă perspectivă; pe de o parte, el se manifestă ca sistem sau ca totalitate a limbii fiind condiția sine qua non a gândirii omului; iar pe de altă parte omul încetează să mai fie considerat un simplu loc de manifestare a unui limbaj care-l transcende.

În viziunea lui Schleiermacher nimeni nu poate gândi fără cuvinte.

Interpretarea gramaticală presupune o reflectare a tradiției spirituale întemeiate și păstrate în limba respectivă. Interpretarea gramaticală și cea psihologică sunt complementare. În prelegerile sale despre „ Viața lui Isus ” el oferă o exemplificare a principiului hermeneutic conform căruia nici un autor nu poate fi sustras epocii și comunității din care face parte. În limba în care se exprimă, Isus nu poate fi absolut liber. Dimpotrivă, el este supus gramaticii. Conform acestui tip de interpretare, tot ceea ce apare într-un text ca neînțeles trebuie raportat mai întâi la autor și la publicul său originar, plecând de la o privire de ansamblu asupra textului și asupra împrejurărilor în care acesta s-a născut.

Acest tip de interpretare nu trebuie confundat cu etimologia. Lima este asemenea unui organism viu. Cunoștințele și experiența pe care le acumulează fiecare generație modifică într-un mod insesizabil și inevitabil limba însăși.

În timp ce interpretarea gramaticală poate urma reguli clare, care să conducă la rezultate certe, interpretarea psihologică, ce are în vedere textul ca expresie a vieții și spiritului unui autor, se întemeiază mai mult pe flerul interpretului. Sensul psihologic nu mai poate fi dedus dintr-un text, ci trebuie intuit, simțit, ghicit, toate acestea făcând parte dintr-un procedeu pe care Schleiermacher îl numește divinație. Numai prin acte divinatorii poate interpretul să pătrundă în spiritul autorului.

Spre deosebire de interpretarea gramaticală, întemeiată pe conceptul general de limbă, cea psihologică vizează tocmai individualitatea care scapă oricărei înțelegeri generale. Numai prin divinație interpretul se poate transpune în spiritul celui care supune limbajul propriilor sale legi. Cu cât cunoști mai bine pe cineva, cu atât mai mult poți găsi analogii.

„ Sarcina interpretării psihologice este, în principiu, înțelegerea fiecărui discurs ca moment al trăirii unui om determinat ” Atunci când înțelegerea se produce de la sine, interpretarea psihologică rămâne fără obiect. Numai în momentul în care cititorul sau auditorul receptează un cu totul alt sens decât cel al autorului unui discurs, se ridică problema interpretării psihologice.

Interpretarea psihologică presupune o cât mai completă cunoaștere a subiectului discursului unui autor, spre a descifra mecanismul gândirii lui.

„ Pentru această latură a interpretării la fel ca pentru interpretarea gramaticală, începutul îl constituie în genere viziunea de ansamblu asupra a ceea ce reprezintă unitatea operei și trăsăturile principale ale compoziției ”.

Conceptul de interpretare stă în acest caz sub semnul paradoxului, mai ales din punctul de vedere al practicii interpretative a unui text; cu interpretarea gramaticală pierdem tot ceea ce ține de creatorul de text

( și textul rămâne totuși influențat de creatorul său, dincolo de substratul limbii care este dat ), în timp ce cu interpretarea psihologică nu mai asumăm nimic din ceea ce textul are de la datul obiectiv ( limba ca fapt de cultură, ce influențează destul de mult sensurile unui text ).

Cele două interpretări nu pot fi practicate în același timp.

Individul trebuie să aleagă pentru a ieși din cadrele unei teorii generale a interpretării. Schleiermacher a fost cel care „ a descompus cercul înțelegerii în momentele sale obiective și subiective, considerând textul și discursul drept singurele domenii de investigații proprii demersului hermeneutic […] ”.

Pentru a conferi o bună înțelegere a textului, cele două tipuri de interpretări trebuie să funcționeze împreună.

Oricât de neîncheiată ar fi hermeneutica lui Schleiermacher, influența ei asupra culturii europene a fost semnificativă. Intenția autorului a fost aceea de a scrie o critică a înțelegerii pure. Cu privire la definirea conceptului de teorie generală a interpretării s-au conturat două mari orientări.

Pe de o parte, Schleiermacher ( de care am vorbit anterior ) și reprezentanții orientării pe care o deschide, hermeneutica este o artă ce instituie reguli clare de interpretare și înțelegere a textelor. Hermenutica are astfel un caracter normativ sau tehnic. Normele pe care o asemenea disciplină le instituie au rolul de a elimina pe cât posibil arbitrarul și subiectivitatea din universul interpretativ. Ca și logica ce instituie reguli clare gândirii, hermeneutica încearcă să ofere reguli neînlăturat din domeniul interpretării.

Pe de altă parte, unii autori au considerat că hermeneutica trebuie să renunțe la acest ideal și să se rezume la o reflecție filosofică, mai precis fenomenologică, asupra fenomenului interpretării, fenomen care nu se limitează doar la domeniul particular al textelor, ci constituie o dimensiune esențială a universului istoric în genere. Obiectul hermeneuticii filosofice, se ocupă astfel, cu fenomenul interpretării, al transformării elementelor obscure în structuri clare, ce pot forma la rândul lor obiectul unor reflecții conștiente.

Domeniul hermeneuticii filosofice este unul fundamental fiindcă orice activitate umană este însoțită de un anumit efort de înțelegere,

de clarificare a ceea ce apare într-o primă instanță ca obscen.

3. „ Conflictul interpretărilor ” – RICOUER.

În secolul XX, personalități precum Heidegger, Gadamer, Derrida, au pus în evidență universalitatea hermeneuticii. Înțelegerea este o facultate specifică omului, la fel ca și gândirea, astfel că hermeneutica este o disciplină asemenea logicii sau psihologiei. Prin opera lui Ricoeur P., suntem aduși în timpul prezent al hermeneuticii și afirmă că hermeneutica așa cum a fost descrisă de Aristotel în „ Despre interpretare ” nu este o simplă tehnică de specialiști ( interpreții de oracole) , ea pune în legătură interpretarea – ei în sensul restrâns de exegeză a textelor – cu conceptul de înțelegere în sensul larg de înțelegere a semnelor. La Aristotel hermeneia nu se limitează la alegorie, ci se referă la orice discurs care semnifică, mai mult chiar discursul semnificant e hermeneia și „ interpretează ” realitatea în măsura în care spune ceva „ despre altceva ”, există hermeneia deoarece enunțarea e o captare a realului cu ajutorul unor expresii semnificante. Ca teorie generală, a interpretării articulată pe problema generală a înțelegerii, hermeneutica a fost reintrodusă în circuitul filosofic în epoca romantică, de Schleiermacher. Baza filosofică ultimă a hermeneuticii e însă fenomenologia, încât Ricoeur vede în teoria interpretării o „ grefare a hermeneuticii pe fenomenologie ”. „ Grefare ” nu înseamnă o preluare a unei baze metodologice, ci corectare și nuanțare a demersului în ansamblul lui.

Ricoeur îi va reproșa lui Husserl următoarele aspecte : întemeierea cunoașterii în experiență și în intuiție, afirmarea subiectivității ca loc al intuitivității depline și-i propune o abordare a problematicii obiectivității prin categoria „ relației de includere ”, „ de apartenență ”, astfel că înțelegerea nu va mai fi rezultatul intuiției, ci va fi mediatizată de interpretare.

Conceptul de apartenență va fi completat de acela de distanțare, ceea ce face din actul interpretării o aducere în proximitate a faptelor îndepărtate

( din punct de vedere temporal, geografic, cultural ), iar din text

„ suportul unei comunicări în și prin distanță ”.

Astfel, lumea supusă interpretării nu mai e un obiect, ci o Lebenswelt, un a-fi-în lume, în vreme ce sensul conștiinței nu mai e în ea însăși, ca un dat inaugural, ci în afara ei, ca un referent căutat sau ca act terminal.

„ A ne înțelege înseamnă a ne înțelege în fața textului … ”

Prin însuși proiectul ei, hermeneutica vizează la alt gen de universalitate decât științele exacte. Ea se poate întemeia în fenomenologie în două moduri :

în acela al ontologiei heideggeriene a înțelegerii, numit de Ricoeur „ cale scurtă ”, și pe o cale mai ocolită „ lungă ”, axată pe analiza problematicii limbajului, semantica sensurilor multiple, pe care același Ricoeur le numește

„ simbolice ”.

Heidegger răstoarnă problematica înțelegerii. El înscrie hermeneutica pe orbita analizei ontologice a lui Dasein, a ființei care există prin faptul că înțelege. Înțelegerea încetează a mai fi un mod al cunoașterii, devenind un mod de-a-fi în lume, „ o deschidere în fața ființei ”.

Gadamer în „ Adevăr și metodă ” a adus clarificări esențiale asupra statutului hermeneuticii; el îi refuză hermeneuticii orice dimensiune metodologică. În proiectul „ științelor umane ”, extra-științific la nivelul metodei, hermeneutica își propune să regăsească „ experiența adevărului ”, care ne e comunicată în „ opera de artă ”, și care o instalează pe aceasta în ceea ce Gadamer numește o „ istorie a eficienței ”, adică într-o situație care nu poate constitui obiectul vreunei științe obiective, pentru că reflecția noastră ca ființe istorice, adică finite, nu poate fi decât incompletă.

Așadar, înțelegerea nu mai e un comportament subiectiv față de un subiect dat. Ricoeur reia pe cont propriu refuzul de a identifica înțelegerea cu cunoașterea și istoricitatea cu o metodă proprie științelor spiritului. Explorând totodată problema simbolismului cu punctul de plecare în cea a polisemiei lingvistice, adică a efectelor de sens produse în discurs, va aprofunda fecund, teoria textului și a acțiunii, semnificația eticii și a moralei, a răului, a religiei.

Corelată cu problematica sinelui, care la rândul ei o integrează pe cea a lui celălalt, întrebarea cine ? organizează patru subansambluri ce corespund unui număr identic de a o pune : cine vorbește ?, cine acționează ?, cine ( se ) povestește ?, cine e subiectul imputării morale ?.

Primul subansamblu se raportează la o filosofie a limbajului, mai precis la semantică și la pragmatică; al doilea, restrâns, la o filosofie a acțiunii, care e o reflecție asupra agenților ( cei ce o fac ) și asupra motivelor și cauzelor; al treilea, la identitatea persoanei, definită prin tensiunea dialectică dintre permanență și deschidere, al patrulea, la autonomia sinelui, definită prin determinările etice și morale ale acțiunii.

Intervenția în reflecție a sinelui, la nivelul lingvistic ne ferește, arată Ricoeur, de capcanele epistemologiei eului. Ricoeur a utilizat cu predilecție constantă instrumental de lucru, care e opera lui Freud. Punctul de plecare e simplu : conștiința sau preconștiința nu ne pot explica structurile inconștientului. Psihologia freudiană, care e un realism al inconștientului, respinge orice concepție filosofică sau fenomenologică a conștiinței.

Valorificând partea semnificantă a proceselor inconștiente, Ricoeur nuanțează realismul psihologic freudian, antifilosofic și negativist, printr-o tratare filosofică a proceselor psihice, susceptibilă de a arăta în ce fel ele constituie un limbaj. Constituirea inconștientului prin căutarea sensului proceselor psihice nu e posibilă „ decât dacă eu pot relua semnificațiile pe care un altul le-a elaborat în legătură cu mine și pentru mine. ”

Realitatea inconștientului nu e materială, ea e confirmată doar de succesul terapeutic, fiind așadar un efect de interpretare. Astfel, tehnica psihanalitică își tratează obiectul ca pe un limbaj ce trebuie descifrat, sau ca pe un text supus interpretării.

Hermeneutica lui Ricoeur, întemeiată în fenomenologie și punând în funcțiune dispozitive semantice și pragmatice, aduce în discuție conceptul de simbol și practicile de simbolizare. Acestea constă în vizarea directă a lucrurilor și în desemnarea lor indirectă. Orice act de înțelegere se desfășoară pe un fond textual față de care interpretul apare ca un cititor subtil. Prin aceasta, teoria acțiunii, în sens hermeneutic, e o generalizare a teoriei lecturii, solidară, la rândul ei, cu teoria scriiturii. Discursul devine operă, iar textul o lume ce se instalează în limbaj ca efectuare a unei intenții de semnificare.

Față de aceste înțelesuri – fiecare în parte întemeiat bine pentru construcția unei teorii generale a interpretării – Ricoeur ne dezvăluie o semnificație specială a conceptului de interpretare.

Într-o primă fază este vorba de înțelegerea interpretării ca act „ de recuperare a sensului ”. Ricoeur constată „ orice sunet emis de voce și dotat cu semnificație ”. Când ceva stă pentru altceva cu scopul de a-l face cunoscut pe acesta din urmă unui receptor, acest ceva îndeplinește funcția de simbol.

El poate să facă cunoscută o anumită realitate receptorului numai dacă își dezvăluie sensul.

Este vorba de acea „ revelare prin cuvânt ”, întâlnită des în simbolismul religios. Prezența simbolurilor trezește o anumită „ suspiciune ”, iar interpretarea intervine în risipirea acestei îndoieli și la instalarea credinței. Manifestarea acestei credințe în „ revelarea prin cuvânt ” se face prin mai multe semne :

grija pentru obiect, concretizată într-o ascendență a descrierii în raport

cu alte modalități discursive;

umplerea intenției semnificante, existența unor mai multe intenții de

semnificare oferindu-ne posibilitatea interpretării diferite a unui simbol.

Ricoeur afirmă despre înțelegerea interpretării „ ca exercițiu al suspiciunii ” că s-a născut din faptul că interpretul nu are încredere în produsele conștiinței. La dânsul, ființarea interpretării se sprijină pe ideea suspiciunii conștiinței cu privire la conștiință ( conștiința interpretului suspectează conștiința creatorului de text ), dar suntem dominați de viclenia descifrării, ce reprezintă în act o pozitivitate ce denunță „ conștiința falsă ” și exprimându-și neîncrederea în ea, și vizează extinderea puterilor conștiinței și a productivității ei.

4. Interpretare și semnificație.

Interpretarea poate fi privită și ca o relație ce se stabilește între un dat și un rezultat. Însă aceste două elemente nu sunt suficiente pentru instalarea interpretării, interpretarea trebuie să fie „ a ceva ” ( sau „ pentru ceva ” ) care constituie obiectul interpretării și trebuie să producă „ ceva ” care este rezultatul interpretării. Trecerea de la datul interpretării la rezultatul interpretării are nevoie de un al treilea element ( interpretul ). Într-o interpretare autentică, niciodată datul interpretării nu coincide cu rezultatul interpretării, mai exact spus, interpretarea presupune că rezultatul este întotdeauna diferit de datul interpretării.

Interpretarea poate fi văzută ca o creație de sensuri și semnificații, care poartă marca interpretului.

Elementul esențial în legătură cu sensurile și semnificațiile instituite și descoperite este noutatea. A interpreta ( obiectul interpretării ) înseamnă a aduce în atenția receptorului un sens nou și nicidecum unul care este deja în circulație. A interpreta înseamnă a trimite la o semnificație nouă și nu a asuma una cu care obiectul interpretării este deja demult asociat.

G. Frege este cel care a conturat dialectica sens-semnificație, iar interpretarea este privită ca o instituire de sensuri și valorificare de semnificații.

În „ Sens și Semnificație ”, Frege arată că sensul este modalitatea prin care o anumită realitate ( denotatul ) este adusă la cunoștința receptorului, în timp ce semnificația este chiar realitatea la care trimite sensul.

Distincția dintre sens și semnificație presupune o analiză pe mai multe niveluri :

al numelor proprii ( în terminologia sa );

al propoziției asertorice – semnificația acesteia fiind valoarea de adevăr;

al propozițiilor subordonate.

Distincția lui Frege este importantă pentru înțelegerea dinamicii construcției semnificante a unui text, însă această analiză nu poate fi valorificată în spiritul modern al conceptului de interpretare.

A interpreta înseamnă a reda sensurile și semnificațiile ascunse ale unui text. Semnificațiile sunt privite ca elemente de noutate cognitivă de receptorii interpretării, ce servesc ca „ mediatori ” între noutate și interpret. Astfel, se conturează o nouă dimensiune a conceptului de interpretare și anume, pătrunderea în orizontul posibilului.

Această „ alunecare ” poate fi explicată astfel : asupra datului interpretării, care se integrează în sfera realului, acționează interpretul cu ajutorul imaginației, inteligenței, iar rezultatul este un produs nou, plin de sensuri și semnificații sugestive, posibile. Aceste sensuri sunt de fapt concretizate în înțelesuri posibile, iar semnificațiile posibile trimite textul la anumite realități.

Fuziunea dintre sfera realului și sfera posibilului oferă interpretării șansa creării unei noi lumi, bogată în sensuri și semnificații expresive.

5. Dimensiunea logică a interpretării.

Relația de interpretare are în domeniul logicii o funcție instrumentală. Interpretarea în logică înseamnă „ a investi ” un semn ( sau un sistem de semne ) cu posibilitatea de a se manifesta creator în construcția dată. Ori această relație de interpretare în logică este văzută ca o creatoare de lumi noi.

Această interpretare se deosebește de interpretările din alte domenii de aplicare a acesteia ( filozofie, religie ). Se poate observa că interpretarea logică este prima verigă a construcției unui discurs logic ( sistem logic ), în timp ce ea este ultima verigă ( creatoare de sensuri ) în toate celelalte tipuri de discurs. Cu atribuirea de sensuri ( care este operație de interpretare în logică ) se întrezărește posibilitatea construcției unui sistem logic în calitate de rezultat al interpretării.

Aplicarea interpretării în domeniul logicii trebuie să respecte două exigențe : existența unui domeniu de interpretare ( o mulțime de elemente și un număr de proprietăți și relații bazate pe această mulțime ) și manifestarea unei funcții de interpretare ( o funcție care face să corespundă constantelor nelogice ale limbajului în care este formulat sistemul logic care beneficiază de

Interpretare, proprietățile sau relațiile aparținând domeniului de interpretare ).

În domeniul logicii, putem să dăm semnelor și operațiilor cu semne orice sens vrem, dacă aceste sensuri se încadrează în tipurile de ordine pe care le dezvăluie sistemul propus interpretării. Frege le-a utilizat ca pe un „ dat ” al experienței logice, iar cei care au construit sistemele clasice ale logisticii secolului nostru ( Russell, Hilbert ) l-au asumat ca pe un rezultat deja validat în practica construcției axiomatice.

Din manifestarea relației de interpretare în logică se desprinde o consecință importantă : interpretările din logică sunt echivalente din punctul de vedere al valorii lor. Fiecare interpretare din logică trebuie să conserve tipul de ordine pe care îl propune sistemul interpretat și trebuie să instituie sensuri noi pentru aceste sisteme de semne.

Pentru a avea o adevărată interpretare în domeniul logicii trebuie respectate două condiții anume, și anume :

identitatea tipului de ordine de la datul interpretării la rezultatul

interpretării;

diferențe de sensuri de la datul interpretării la rezultatul interpretării.

Dacă sensurile instituite respectă tipul de ordine ( în logică tipul de ordine este semnificația sistemului interpretat ), înseamnă că toate interpretările care respectă tipul de ordine au aceeași valoare pentru domeniul logicii.

Ele sunt echivalente din punctul de vedere al valorii.

6. Interpretare și „ model ” în sistemul formal.

Revenind la posibilitatea construcției unui sistem logic, menționăm câteva „ tehnici de construcție a sistemului formal ”. „ Un sistem formal nu este decât un schelet de semne goale de orice conținut ”. După ce el a fost construit, se pot da componentelor primitive semnificații determinate, punându-le într-o legătură de corespondență cu o anumită clasă de obiecte determinate.

Această corespondență biunivocă între componentele primitive ale unui sistem formal și o clasă oarecare de obiecte se numește reprezentarea sistemului. Până la reprezentarea lui, sistemul formal nu reprezintă nimic mai mult decât o schemă de semne, construită după anumite reguli. În afară de ideea de reprezentare s-a mai introdus și ideea de interpretare a unui sistem formal. Interpretarea unui sistem trebuie deosebită de reprezentarea lui. Interpretarea este o corespondență a propozițiilor elementare ale sistemului cu o clasă de enunțuri al căror adevăr sau falsitate este independent de sistemul considerat.

În acest caz, unei propoziții derivabilă în sistem, îi corespunde o propoziție adevărată. În legătură imediată cu noțiunea de interpretare a unui sistem este cea de „ model ”. Un model al unui sistem formal S este o mulțime de elemente puse în legătură cu componentele lui S.

Fie M modelul și S sistemul formal. M este un model pentru S dacă s-au făcut următoarele corespondențe :

fiecărei propoziții din S îi corespunde un enunț formal cu elementele

lui M;

enunțurile formate cu elementele din M sunt adevărate sau false,

independent de S;

oricărei propoziții din S îi corespunde un enunț adevărat format cu

elementele din M.

A da un model pentru un sistem formal nu înseamnă decât a-i da o interpretare.

Textul formal, ca și cel literar, se cere interpretat pentru a-i putea dezvălui toate valențele comprehensive. Interpretarea va da la iveală existența mai multor niveluri de înțelegere. Se face apel la hermeneutică ori de câte ori înțelesul unei situații nu este transparent sau pseudotransparent. Interpretarea a fost definită ca : „ acel travaliu al gândirii ce consistă în descifrarea sensului ascuns în sensul aparent ”.

Unde apare simbolul este indispensabilă interpretarea.

Limbajul simbolic al logicii formale se citește cu ușurință, însă neînțelegerile s-au iscat în jurul lecturii imediate a formulelor logice. Când ni se prezintă o implicație între diverse simboluri, care strict : „ vorbind reprezintă doar o anumită combinație de valori alethice, ne este imposibil să nu-i asociem și un înțeles mai profund. Putem descoperi în cadrul formalismului un univers stratificat. ”

Putem avea :

înțelegerea extensională ( formală ) – realizabilă la primul contact cu

formalismul de către un inițiat. Esențială este sesizarea functorului principal, care comandă întreaga formulă. Se citesc simbolurile numai cu sensul lor dat prin sintaxă.

înțelegerea sistemică ( contextuală ) – prin care formula este raportată

la valoarea întregului sistem logic la care ea participă. Orice formulă logică este validă într-un anumit sistem logic și participă la finalitatea teoretică și practică a acestuia.

înțelegerea structurală – devine posibilă în momentul încadrării

sistemului logic în structura matematică de bază. Aceasta oferă un temei adânc formalismului, scoțând în relief unitatea sistemului și armonia componentelor.

înțelegerea intensională – la realizarea ei concură elemente de înțeles

ale limbajului cotidian care au fost eliminate atunci când s-a constituit limbajul pur formal. Acestea sunt aspecte de sens.

În construcția teoriilor științifice se trece de la reprezentarea obiectului la reprezentarea structurii obiectelor. În logică, cu cât cercetarea unui obiect e mai profundă în logică, cu atât ne îndepărtăm de acel obiect.

Sistemul formal este vid în conținut. El este „ forma goală a științelor posibile ”. Această determinare presupune că sistemul formal urmează să fie interpretat, adică să i se coordoneze semnificații materiale.

Interpretarea se realizează în anumite condiții pe care nu le cunoaștem în întregime. În calitate de model, sistemul formal trebuie supus interpretării și verificării în limbajul natural. Teoremele calculului apar ca generalizări care trebuie să rămână valabile pentru orice substituții concrete. Însă s-a atras atenția că implicația materială generează paradox.

Raportarea sistemului formal la o mulțime determinată de obiecte este interpretarea, iar produsul său este modelul. Fiecare componentă a sistemului formal primește un înțeles, o referință, un sens. Interpretarea adaugă sistemului formal următoarele aspecte :

regulile de desemnare prin care se atribuie elementelor sistemului

formal referințe bine determinate la anumite obiecte ale limbajului logic;

regulile de evaluare ( sau de adevăr ) care determină valoarea de

adevăr a propozițiilor compuse, în funcție numai de valoarea de adevăr a propozițiilor simple componente. Acesta este principiul extensionalității, care se află la baza logicii moderne.

Un alt aspect evocat în analiza noțiunii de interpretare ( în accepție logică ) îl constituie existența unor grade și nivele ale interpretării.

„ A interpreta înseamnă a acorda referent pentru formele sintactice ( simboluri elementare și secvențe finite de asemenea simboluri ) ”.

Interpretarea virtuală constă în considerarea regulilor semantice ca reguli asociate sistemului formal dat, dar încă neaplicate într-o manieră efectivă. Odată cu aplicarea regulilor se realizează o interpretare efectivă a sistemului; în cadrul acestei interpretări efective, gradul de extensiune

( interpretarea totală sau parțială ) va depinde nemijlocit de faptul dacă întregul ansamblu al regulilor semantice ( de semnificație, adevăr, sens ) ale acestuia sunt efectiv aplicate, fiind astfel posibil realizarea unei interpretări numai prin considerarea și aplicarea regulilor de desemnare.

Alături de gradele de interpretare pot fi considerate și anumite nivele de interpretare. În funcție de nivel, pot fi prezentate următoarele categorii ale interpretării logico-semantice :

interpretare la nivelul termenului logic;

interpretare la nivelul expresiei logice;

interpretare la nivelul sistemului logic.

Aceste nivele sunt strâns legate între ele , interpretarea la un anumit nivel condiționând nemijlocit interpretarea ( logică ) la nivelul imediat superior. Interpretarea sistemului este ca atare un rezultat al interpretării claselor sale de forme sintactice.

Modelul semantic, văzut ca un rezultat al corelației între model și sistemul formal, poate fi material sau ideal. Interpretarea semnelor logice și a sistemelor logice este teoretic nelimitată, în timp ce interpretarea în celelalte diverse domenii poate fi foarte diversă, rămânând totuși temperată de această legătură cu sensurile și semnificațiile inițiale ale obiectului interpretor.

Din aceste prezentări putem deduce caracterul polisemantic al interpretării și reflexia și totodată relevanța sa în domeniile abordate, conducând la ideea de a o considera un instrument indispensabil în descoperirea semnificațiilor și descifrarea sensurilor.

Concluzii

– perspective formale ale logicii –

În procesul complex de creștere a unei științe particulare se poate observa dacă acesta e privit de la distanță, un efort neîncetat de ridicare pe trepte tot mai înalte de abstractizare. Aceasta constituie o necesitate de viață pentru gândirea științifică pentru că pe calea abstractizării progresive, nu numai că ne îndepărtăm de realitatea concretă, dar abia ni se deschide posibilitatea de a pătrunde în inima ei.

În partea finală a acestei lucrări am căutat să surprind și totodată să încheg câteva momente esențiale din procesul constructiv formal al logicii și impactul acesteia asupra lumii ce ne înconjoară, asupra lumii reale.

Logica a fost concepută ca o disciplină formală de Aristotel și logicienii scolastici, formalul pentru Aristotel, ca și cel al scolasticilor, era esența.

Logica tradițională avea ca scop de a arăta nucleul logic al ideilor noastre, mecanismul intelectual prin care se înlănțuiesc aceste idei între ele, deducția noului din vechi și prin aceasta ea arăta și explica necesitatea concluziilor logice, care se impun atât nouă, cât și realității însăși. Caracterul specific al logicii este generalitatea ei principală ( valabilă în orice domeniu ), generalitate apriorică sau generalitate esențială, și această generalitate este de natură formală.

Încercarea de a construi o logică formală pură, un cadru abstract, definitiv, în care se va dezvolta fiecare știință, este o încercare care depășește informația faptelor și, prin urmare, nu este garantată de ele. O asemenea logică ar preexista oricărei științe, ar avea o știință abstractă care ar condiționa a priori dezvoltarea oricărei științe, ar fi deci o concepție metafizică.

Părăsind ideea de esență, care este sesizată într-un prim act al intelectului, act de sesizare a indivizibilelor – logica modernă a părăsit fondul formal al logicii – factorul care formează materia. În locul formelor – esențe, logica modernă a considerat numai termenii verbali, ajungând în faza matematică să considere că elementele inițiale ale logicii sunt doar semnele.

Dovedind că logica este privită ca o știință formală, s-a arătat că esența logicului este claritatea, gândirea este mijlocul clarității, iar gândirea întrucât clarifică, e necesară sau ascultă de legi, separarea dintre materia și forma gândirii este sugerată și de faptul că îndeosebi una și aceeași formă poate primi conținuturi diferite, dar și că același conținut poate intra în forme deosebite. Este fundamentală și distincția : caracteristica materiei este pasivitatea, pe când forma exercită o acțiune de ordonare asupra materiei.

Forma e generală și constantă, materia e individuală și constantă, importantă în acest sens fiind situația de conjugare a aspectului formal cu aspectul empiric, această dualitate cerându-se raportată la nivelarea științificității sale pe trepte de abstractizare. Formalul în logică a primit puternice întăriri din partea acelei direcții numită fie „ logică matematică ”, fie „ logică simbolică ”, fie „ logistică ”. Convingerea de bază a acestei direcții e că o logică a clarității nu se poate constitui fără o armătură formalistă, fără o formalizare cum susține Hilbert. În logica formalizată propozițiile sunt golite de orice conținut, vide de orice substanță, vide de orice materie, astfel că logica se reduce doar la un edificiu de simboluri, ceea ce presupune eliminarea treptată și dacă se poate completă a intuiției și prin aceasta, a oricărui material intuitiv fie sensibil, fie intelectual.

Eliminarea oricărui conținut în logică prin introducerea semnelor

( simboluri sau variabile ) duce la consecința necesară că nici un semn nu are nici o legătură cu realitatea obiectivă, nici cu inteligența, care nu gândește nimic prin el. Teoriile matematice constituie un dat în ele însele, conținând o

„ realitate ideală ”, pe care „ schema de simboluri ” o descrie.

Logica matematică afirmă că va fi cu atât mai obiectivă și mai sigură de rezultatele ei cu cât se va menține semnul lipsit de orice conținut intuitiv, fără nici o legătură cu operațiile mentale. Algebra semnului a degenerat într-un joc de simboluri fără semnificații și aceasta a desăvârșit separația logicii de realitate și de ontologie. Această întreprindere țintește a elimina tot ce e conținut sau intuiție în logică. S-a afirmat despre logică că nu e totuna cu realul, dar nici totuna cu idealul, ci îi cuprinde pe amândoi fiindcă îi depășește. Din aceste afirmații se deduce înrudirea logicii cu matematica, al cărui domeniu stă dincolo de opoziția real-nereal, deoarece figuri, numere se întâlnesc atât în sfera reală, cât și în cea nereală sau ideală.

Formele logice perfecte pe care le studiază logica formală reprezintă de fapt idealizare, modele abstracte simplificate ale unor realități complexe, fără asemenea procese de idealizare nu se poate începe o investigație științifică. Logica are ca obiect de studiu gândirea ( ca și cum ar funcționa în stare pură ), aceasta constituie o idealizare, o situație ideală de care omul concret se apropie mai mult sau mai puțin.

În realitate, totdeauna gândirea și lucrurile se află în acțiune reciprocă. Gândirea se dezvoltă și se exercită numai prin obiecte. O gândire pură fără obiect, nu e nimic decât abstracția formei sale, care așa nu se întâlnește în realitate. De fapt, noi avem de a face totdeauna cu obiecte, care sunt așezate în forma gândirii. În logică, obiectele gândirii sunt semne pentru obiecte în genere.

Rezumând cele prezentate, putem concluziona că logica nouă este un angrenaj de simboluri, o articulație între diverse semne, iar a raționa înseamnă a constitui un schelet simbolic după anumite reguli. Logica actuală, ajunsă în faza ei extremă, înfățișează logica formală ca un joc de secvențe de semne

( asta se datorează faptului că se renunță la forma logică, care este esența ), ducând la depărtarea de procesul real al gândirii.

Ea nu mai este o artă care să dirijeze însuși actul rațiunii, ci a devenit o artă care construiește corect expresia simbolică în care se exprimă, eventual, actul rațional. Logica formală ne învață cum să verificăm corectitudinea gândirii după criterii formale, fără a analiza conținutul gândirii. Aceste idei sintetizatoare, cu privire asupra formalului din domeniul logicii, au fost antrenate într-o „ revoluție științifică ” de mare anvergură.

BIBLIOGRAFIE

Afloroaei, Ștefan – Limite ale interpretării – Editura Fundației Axis, 2001.

Ammonius, Stephanus – Comentarii la tratatul „ Despre interpretare ” a lui Aristotel –

– Editura Academiei, 1971.

Aristotel – Despre interpretare – Editura Humanitas, București, 1998.

Boole, George – Cercetare asupra legilor gândirii în „ Logică și Filosofie ” –

– Editura Politică, București, 1966.

Botezatu, Petre – Constituirea logicității – Editura Științifică și Enciclopedică,

București, 1983.

Botezatu, Petre – Semiotică și negație. Orientare critică în logica modernă –

– Editura Junimea, Iași, 1973.

Barliba, Dan , Ioan, Petru , Știrbăț, Traian –

– Logică, adevăr formal și relevanță interpretativă.

Bunge, Mario – Știință și filosofie – Editura Politică, București, 1984.

Carnap, Rudolf – Semnificație și necesitate – Editura Dacia, Cluj, 1972.

Carnap, Rudolf – Vechea și noua logică : Carnap prin el însuși – Editura București.

Codoban, Aurel – Semn și interpretare : O introducere postmodernă

în semiologie și hermeneutică – Editura Dacia, Cluj, 2001.

Devitt, Michael , Sterelny, K. – Limbaj și realitate.

Dumitriu, Anton – Mecanismul logic al matematicilor –

– Editura Științifică, București, 1968.

Dumitriu, Anton – Teoria logicii – Editura Academiei, 1973.

Enescu, Gheorghe – Filosofie și logică – Editura Științifică, 1973.

Flonta, Mircea – Cognito – O introducere în problema cunoașterii –

– Editura All, București, 1996.

Florian, Mircea – Logică și epistemologie – Editura Antet, Oradea, 1996.

Frege, Gottlob – Scrieri logico-filosofice –

– Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977.

Hufnagel, Edmond – Introducere în hermeneutică – Editura Univers, București, 1981.

Ioan, Petru – Logică integrală – Editura Ștefan Lupașcu, Iași, 1999.

Ioan, Petru – Logică și metafizică – Editura Junimea, Iași, 1983.

Joja, Athanasie – Studii de logică – vol. 1, Editura Academiei, București, 1960.

Klaus, Georg – Logică modernă. Schiță a logicii formale –

– Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977.

Pârvu, Ilie – Semantica și logica științei – Editura Științifică, București, 1974.

Peirce, Charles – Semnificație și acțiune – Editura Humanitas, București, 1990.

Râmbu, Nicolae – Prelegeri de hermeneutică –

– Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998.

Ricoeur, Paul – Conflictul interpretărilor. Eseuri de hermeneutică –

– Editura Echinox, Cluj, 1999.

Sălăvăstru, Constantin – Logică și limbaj educațional – Editura Didactică și Pedagogică.

Sălăvăstru, Constantin , Fârte, Gheorghe , Ștefan, Celmare , Mihuleac, Valică ,

Stan, Gerard Leonid – Existență. Cunoaștere. Comunicare –

– Editura Universității “ Al. I. Cuza “ Iași, Iași, 2002.

Solomon, Marcus – Semnificație și comunicare în lumea contemporană –

– Editura Politică, 1985.

Stănciulescu, Traian – Întrebările filosofiei – Editura Cristal – Concept, Iași, 2001.

Schleiermacher, Friederich W. – Hermeneutica – Editura Polirom, Iași, 2001.