Elemente de Etnografie în Opera Lui Liviu Rebreanu

=== f9d8c31c48baa8e08a99c75eb8c2d9ddb2c70022_404782_1 ===

1.2. Momentul Rebreanu

Dacă la sfârșitul secolului al XIX-lea romanul nu era decât un gen literar convențional, care se făcea ecoul ori al moravurilor la modă, ori al vreunui interes politic, social sau istoric ce trebuia vehiculat prin paginile lui în rândurile publicului, în primele decenii ale secolului XX începe să se contureze ideea de artă a romanului, deși cu slabi reprezentanți. Această artă a romanului se contura mai degrabă prin constatarea a ceea ce nu erau romanele din acea vreme și prin ceea ce ar trebui să fie Romanul prin contrast cu acestea. Aceste minusuri ale romanelor de tip clasic erau incompatibile cu dinamismul vieții moderne : lipsa autonomiei interioare a personajelor care sunt dependente de mediul lor social, lipsa unei relatări obiective și cât mai apropiate de realitate a evenimentelor, superficialitatea tematicii oferite. Astfel, toate aceste reproșuri se cumulează într-o necesitate a unei metamorfoze radicale a genului romanesc, care să stea sub semnul științei, al filozofiei și chiar al schimbărilor din plan politic și economic din această epocă.

Odată cu sfârșitul războiului, au loc importante schimbări în stat, fiind instaurate democrația și parlamentarismul, iar pe plan economic are loc industrializarea societății, datorată dominației capitalului, schimbări cu repercusiuni majore în statul de tip feudal având la bază țăranul și agricultura. Tradiționalismul împreună cu țăranul său, care nu-și poate concepe existența fără pământ, sunt adânc zdruncinate de noile tehnici de colectivizare, procese ce vor lăsa urme adânci în sufletul populației rurale.

Toate aceste transformări suferite la nivelul întregii țări apar zugrăvite în mod realist și obiectiv în romanul « Ion » al lui Liviu Rebreanu, apărut în 1920, roman care va fi considerat primul mare roman autentic și de mare valoare artistică, anul 1920 reprezentând debutul literaturii române interbelice, deschizând numărul marilor victorii ale romancierilor români.

Prin romanul « Ion », Liviu Rebreanu a inaugurat tipul de roman realist epic și descriptiv, care se află la baza piramidei construite de Nicolae Manolescu în eseul său despre romanul românesc, « Arca lui  Noe », încadrându-se în categoria doricului, caracterizat prin prezența unui narator omniscient și omnipotent atât în ceea ce privește personajele sale cât și pe cititori.

La scurt timp după apariția romanului « Ion » , este inaugurată și categoria ionicului, ce presupune accentuarea analizei psihologice și a reflecției, ce începe să controleze viața, categorie inaugurată prin cel de-al doilea roman al lui Rebreanu, « Pădurea spânzuraților », apărut la numai doi ani distanță de primul, în 1922. Tot în această categorie se încadrează și romanul « Ciuleandra » al aceluiași autor, apărut în 1927, dar și alte romane ale scriitorilor din acea vreme, precum romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, « Concert din muzică de Bach », « Fecioare despletite », « Ultima noapte de dragoste, Întâia noapte de război » al lui Camil Petrescu, romanele lui Anton Holban, romane de mare valoare artistică prin tehnica realizării și prin profunzimea personajelor.

Anul 1933 este « anul de aur al romanului românesc interbelic » , este etapa concluzivă a unui proces îndelungat și de conștientizare a acestuia, acum apărând câteva din cele mai valoroase titluri din întreaga istorie a literaturii române : M. Eliade cu « Maitreyi », G. Ibrăileanu cu « Adela », Gib Mihăescu cu « Rusoaica », Hortensia Papadat-Bengescu cu « Drumul ascuns », Camil Petrescu cu « Patul lui Procust », M. Sadoveanu cu « Creanga de aur ».

Ultima etapă a romanului interbelic, cuprinsă între 1933 și 1940, este etapa corinticului, după cum o numește N. Manolescu, caracterizată prin alegorie, simbol și mit, prin caricatural și parodic, ce cuprinde romane fantastice precum :  « Întâmplări din realitatea imediată » și celelalte romane ale lui Max Blecher, romanele lui Urmuz și « Cetatea Milionarului » al lui Ștefan Bănulescu. Tot în această perioadă a maturității literaturii interbelice se încadrează și unele romane scrise mai devreme față de această perioadă, cum ar fi « Craii de Curtea-Veche » al lui Mateiu Caragiale, apărut in 1929.

Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 in satul Târlișiua, județul Bistrița-Năsăud, fiind primul din cei treisprezece copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi. În 1888, familia Rebreanu se stabilește la Maieru, pe valea Someșului, unde scriitorul urmează școala primara.

Între 1895-1899 urmează cursurile Gimnaziului Superior de Fundațional din Năsăud. Este elev al Școlii Civile de Băieți din Bistrița, unde învață limbile maghiară și germană. Între 1900-1903 frecventează Școala Superioara de Honvezi din Sopron fiind admis ca bursier de stat. În ultimul an de studii publică o schiță sub pseudonim, într-o revistă din Budapesta. Între 1903-1906 urmează Academia Militară Ludovika din Budapesta. În această perioadă scrie piese de teatru în limba germana și proză în limba maghiară .

În 1906 își începe cariera militară ca locotenent la Gyula, carieră care va dura șaptesprezece luni. Din aceasta perioada datează prozele din ciclul Scara măgarilor și fragmentul de roman Cazarma, scrise în limba maghiară.

În 1908 se întoarce la Prislop, unde familia se stabilise din 1897. Ocupă diverse funcții mărunte. Reia piesa Ghighi, scrisă inițial în maghiară, în limba română.

Debutează în presa română, publicând la 1 noiembrie 1908, în revista sibiană Luceafărul, schița Codrea, republicată cu titlul Lacrima în volumul Frământări (1912) și Mărturisiri (1916) cu titlul Glasul inimii în volumul Răfuiala (1919). În această revistă publică povestirea Ofilirea (1908) și nuvela Răfuiala (1909). Aceasta nuvela prefigurează unul din conflictele romanului Ion. dificultăților materiale.

În 1909 trece granița și ajunge la București, unde lucrează intens datorită dificultăților materiale. Termină nuvela Volbura dragostei pe care prietenul Mihail Dragomirescu o publică în Convorbiri critice. Frecventează cenaclul Convorbirilor critice unde la sfârșitul anului este desemnat secretar literar al acestui cenaclu .

În 1910 se ocupa de gazetărie (la Ordinea, Facla). Este numit secretar de redacție la Falanga literară și artistică, revistă în care debutează ca traducător și în care își începe activitatea de cronicar dramatic. Continuă să publice nuvele ca : Proștii, Culcușul, Golanii, Dintele. Este arestat in 1910 iar peste câteva luni este expulzat, pentru a fi încarcerat la Gyula.

Eliberat în primele zile ale lunii august 1910, Rebreanu merge la Năsăud, unde se stabilise familia. Învățătorul Vasile Rebreanu, suspendat doi ani din învățământ pentru practica ilegală a avocaturii, apoi pensionat, suportase două sechestre și fusese înlocuit la Prislop de un renegat, Vasile Pop, agent al politicii de deznaționalizare dusă atunci de contele Apponyi. O crimă întâmplată la Prislop și povestită în amănunt de sora mai mare, Livia, a dat scriitorului ideea romanului Ion. Un caiet cu data de unsprezece august 1910 conține, sub titlul Zestrea, lista personajelor, fixată după numele lor, mai mult sau mai puțin reale. Gheorghe Bulbuc se numea Bălan; Ion Boldijar, poreclit Glanetașu, se numește Ion Zănoagă; Vasile Baciu, văduv, are numele Alexandru Vărzaru, iar fiica lui, Ana, e denumită Ileana. Tatăl lui Gheorghe este un Toader, schimbat mai târziu în Toma, al cărui fiu, Nichita, era rivalul lui Ion Boldijar. Tatăl acestuia din urmă poartă numele de Vasile iar mama, Sonia, născută Harosa, e numită Maria. Mai târziu modelul Anei a devenit Rodovica, fata lui Ignat Tabără. Ar fi existat Florica Pop, un preot Belciug, un învățător Zăgreanu, care s-a recunoscut în personajul Ungureanu.

Împreună cu Mihail Sorbul (viitorul cumnat si prieten) conduce revista Scena, unde își continuă activitatea de cronicar. În 1911, după ce Emil Gârleanu este numit director al Teatrului Național din Craiova i se propune lui Liviu Rebreanu funcția de secretar literar la același teatru. În noiembrie 1911 devine membru activ al Societății Scriitorilor Români, publicând apoi nuvela Nevasta în revista Luceafărul. În 1912 se căsătorește cu actrița Fanny Rădulescu.

Debutează editorial cu volumul Frământări în care apar câteva nuvele importante: Răfuiala, Proștii, Nevasta, Filibaș. După întoarcerea la București începe un nou caiet de creație intitulat Însemnări. Continuă să publice în Viața românească, Ramuri, Flacăra, Rampa revistă în care își continuă activitatea de cronicar dramatic. În 1913 scrie romanul Zestrea, o prima versiune a romanului Ion la care a renunțat, după cum afirma în volumul Mărturisiri (1932). Elaborează Golanii, o reeditare a volumului Frământări la care se adaugă și nuvela Hora morții. Începe să scrie la Ion.

În 1918 este percheziționat de către armata germană, anchetat și arestat. Reușește să fugă de sub escortă și să se ascundă la prieteni în București. În timpul ocupației germane ocupa funcții minore : controlor de bilete la Ateneu, traducător de programe, autor de reclame de teatru. În 1919 publică în Zburătorul schițe si nuvele: Pozna, Cântecul lebedei, Divorțul, Calvarul, Ițic Ștrul dezertor, Ghinionul, iar în magazinul Lectura pentru toți, nuvela Catastrofa. Are loc premiera comediei Cadrilul.

În 1920, la 20 noiembrie apare romanul Ion care îl consacră definitiv. Urmează romanele Pădurea spânzuraților (1922), Adam și Eva (1925), Ciuleandra (1927), Crăișorul (1929), Răscoala (1932) iar 1934 Gorila (1938) și Amândoi (1940).

Nu a abandonat genul scurt, Catastrofa (1921), Norocul (1921), Nuvele și schițe (1921), Trei nuvele (1924), Ițic Ștrul dezertor (1932), Cartea sufletului(1936). Autor dramatic prin : Cadrilul (1919), Plicul (1923), Apostolul (1926) în 1943 publică volumul Amalgam, în care sunt adunate confesiuni literare, cronici, articole, conferințe.

În 1936 a publicat volumul de nuvele Oameni de pe Someș care cuprinde nouă nuvele din volumele anterioare, Frământări, Golanii și Cuibul visurilor, nu și nuvela Dincolo, trecută în volumul Amalgam, după Mărturisiri. Nuvelele au absorbite de romane, dar prestigiul romancierului s-a răsfrânt și asupra compunerilor anterioare, acordându-le importanța unor experiențe și o multitudine de semnificații în opera generală.

În activitatea lui Liviu Rebreanu, teatrul reprezintă o latură minoră, de luat în considerare numai într-un studiu complet asupra personalității scriitorului. Neglijabilă este piesa din perioada începuturilor scriitorului, Osânda, cu eroi dominați de patimi obscure și porniri criminale. Mai târziu, intenția scriitorului era să aducă o contribuție oricât de modestă la dezvoltarea artei dramatice românești.

Prima piesă publicată, comedia în trei acte Cadrilul, nu se abătea de la tipicul bulevardier, în care același noroi era oferit ,, pe tavă de argint și în peticuțe de mătase”. Tina, soția pictorului Manole Stelian, îl iubește pe Victor Grozea, un pictor necăsătorit. Surprinsă în brațele lui, motivează că dorea să-l convingă pe Victor să o ia în căsătorie pe Anișoara. Victor se ascunde și pierde din cauza lașității, simpatia Tinei, revenită la Manole, fiindcă acesta, din gelozie, a tras un foc de revolver. Anișoara, ca să se răzbune pe Tina, se mărită cu Victor, dar apoi îi face ochi dulci lui Manole, provocând gelozia lui Victor, care , având și el prilejul să tragă un foc de revolver, adică să fie erou, recâștigă simpatia soției. În final, ambele perechi se împacă. A mai scris piesa Plicul, orientându-se după piesa O scrisoare pierdută de Caragiale.

Din 1924 până în 1934 a fost președintele Societății Scriitorilor Români. Între 1928 și 1930 a fost director al Teatrului Național din București. În 1929 a primit Premiul național pentru proză. Pentru o perioadă scurtă de timp a fost director la Direcția Educației Poporului din Ministerul Muncii și al Ocrotirii Sociale. Deoarece aceste funcții erau mai mult onorifice și simbolice, scriitorul a vrut să le dea un conținut. Din inițiativa lui au luat naștere, pe lângă scena oficială a Teatrului Național, o sală Studio, menită a promova literatura dramatică originală și cadrele regizorale și actoricești, care însă nu a fost sprijinită de directorii următori. Intenționa să creeze un sediu al Societății Scriitorilor în București.

Ales membru activ al Academiei Române în 1939, la propunerea lui Mihai Sadoveanu, în discursul său de recepție din 29 mai 1940, Lauda țăranului român, Rebreanu reafirma solidaritatea sa continuă ,, cu inima celor mulți”, dar susținea că,

,, în ciuda tuturor controverselor”, concepția de viață a țăranului român ar fi ,,resemnarea și încrederea lui în dreptatea divină”, încheind cu speranța într-un viitor de ,, muncă rodnică și trai omenesc.”

Între 1940 și 1941 a fost din nou directorul Teatrului Național, împreună cu Ion Marin Sadoveanu, și a condus ziarul de informație Viața.

La 1 septembrie 1944 se stinge din viață la Valea Mare, la vârsta de cincizeci și nouă de an, cel care ,, a dat vieții o operă, și operei o viață” după cum spunea Tudor Vianu.

1.3. Varietati tematice si stilistice / Dimensiunea operei rebreniene / Ierarhia interna a scrierilor

Liviu Rebreanu este unul dintre cei mai importanți si reprezentativi scriitori ai literaturii române, ,,creatorul romanului romantic modern.” Nuvelist, dramaturg și romancier, autorul lui Ion și al Răscoalei stă în fruntea romancierilor din perioada dintre cele două războaie mondiale și alături de reprezentanții de seama ai romanului din literatura mondială. Capodoperele sale au fost traduse în majoritatea limbilor europene și au provocat un viu interes, reprezentând unul din mesajele autentice adresate lumii de poporul român. Prin intermediul operei lui Liviu Rebreanu, literatura română a adus încă o nota specifică, puternic individualizată, în concertul literaturii universale.

Principalele sale opere au avut ca temă viața satului românesc, în nuvele ca Ofilire, Proștii, Nevasta, și romane ca Ion, Răscoala. Tema principală a acestor lucrări este lipsa pământului aducând la lumină tema din prima parte a romanului Ion, glasul pământului.

Tema din a doua parte a romanului Ion, glasul iubirii, a fost tratată în Volbura dragostei, Ciuleandra. Datorită tragediei prin care a trecut datorită războiului, în opera lui Rebreanu există multe scrieri având ca temă războiul, ca în Catastrofa, Ițic Ștrul dezertor, Hora morții, Pădurea spânzuraților.

O altă temă o reprezintă viața orașului în Culcușul, Golanii.

Liviu Rebreanu debutează in revista Luceafărul în 1908, un început deloc promițător însă cu o porțiune de genialitate, în viziunea lui Mihail Dragomirescu din revista Convorbiri critice. Debutează cu schița Codrea, republicată cu titlul Lacrima în volumul Răfuiala (1919), în aceeași revistă publicând povestirea Ofilirea și nuvela Răfuiala. Aceasta prefigurează unul din conflictele romanului Ion.

a) nuvelele

Nuvele lui Rebreanu au fost insuficient apreciate la data apariției lor în reviste și în volume, ele nefiind inferioare nuvelelor contemporane ale lui Agârbiceanu, Gârleanu și Sadoveanu. Nuvelele lui Rebreanu aduceau în literatura vremii, o lume noua, țărănimea și mica burghezie a satelor, târgurilor din nordul Transilvaniei aflate în stăpânirea imperiului austro-ungar. Nuvelistica lui Rebreanu este o lunga avanpremieră a romanelor sale. În Ofilirea, țăranca Saveta prundarului prefigurează gestul lui Ion. Femeia sărută oglinda apei din râu cu sfințenie și puritate în mișcare, mulțumindu-i parcă naturii de bunătate și belșug. Ion sărută descoperit glia. Saveta a păcătuit ca și Ana cu Ion, cu băiatul popii, este părăsită de el și neputând suporta rușinea și jignirea când el se însoară, se aruncă în iaz.

În 1909 termina nuvela Volbura dragostei, care va fi publicată în Convorbiri critice urmată de alte nuvele: Proștii, Culcușul, Golanii, Dintele.

În nuvela Nevasta este descrisă drama unei femei de la țară, nevasta lui Ion Bolovanu. În ultimele clipe din viața bărbatului său, ea îl veghează și se gândește la viitor. I se face milă de el văzându-l cum se chinuie, dar nu poate plânge. După moartea soțului, ea se sperie. Își dă seama că bărbatul nu i-a fost drag deoarece o bătea. După înmormântare, toată lumea o consolează până la un moment dat când ea se înfurie și țipă că nu i-a fost drag, că i-a mâncat zilele, la care una dintre bătrânele prezente spuse că săraca femeie și-a pierdut mințile deoarece i-a fost prea drag soțul.

În nuvela Mărturisiri autorul mărturisește părerea sa despre dragoste. Mulți nu ajung să cunoască iubirea, alții o cunosc prea târziu, autorul cunoscând-o deja. Rebreanu mărturisește, în final că nu știe de ce a ales, dintre toate deșertăciunile lumii, să vorbească despre dragoste, care este cea mai mare deșertăciune dintre toate.

În 1919 cu Calvarul abordează pentru prima data epica mai întinsă. Nuvela a fost inspirata din problemele prin care a trecut autorul la București, în anii ocupației, acesta fiind un mic roman deghizat sub forma însemnărilor intime. În 1919 publică o serie de schițe și nuvele: Pozna, Cântecul lebedei, Divorțul, Ițic Ștrul dezertor, Ghinionul și nuvela Catastrofa.

Aceste nuvele reprezentau niște exerciții în vederea marilor creații care urmau să apară.

Deoarece fusese ofițer, nuvelistica sa era inspirată și din încercările prin care trecuse autorul în viața de cătănie. În Codrea, un tată este contrariat de fuga din armata a feciorilor săi.

Problema soldatului român într-o armata străină fusese problema scriitorului însuși, care a demisionat în 1908, acest lucru provocându-i tulburări tatălui sau. Aceasta va fi si problema fiului lui Macedon Glanetașu din Rușinea (deci a lui Ion din prima versiune a romanului Zestrea ), a lui David Pop din nuvela Catastrofa și a lui Apostol Bologa din Pădurea Spânzuraților.

În nuvela Catastrofa este descrisă drama lui David Pop, un țăran care are avere și duce o viață liniștită până în momentul când află că ar putea începe războiul, el fiind ofițer în rezervă. Pleacă pe front și este foarte liniștit chiar si după prima bătălie. Este avansat în grad și este mutat într-un regiment unguresc. Se întâlnește cu un fost coleg de facultate cu care poartă o discuție despre nedreptatea războiului, această discuție tulburându-l. Regimentul este mutat în Transilvania, unde va trebui să lupte împotriva românilor. În timpul luptei, el ezită prima data să dea ordin soldaților să tragă, până la urmă hotărăște să-și facă datoria. În câteva ore este învins și el este împușcat de un ofițer român în piept.

Hora morții este prima nuvelă apărută a lui Rebreanu, având ca temă războiul. A apărut în volumul Golanii, în 1916 și studiază soluția tragică pe care războiul o aduce în viața oamenilor simpli, combătuți de conflicte sociale adânci. Haramu pleacă pe front cu țăranul sărac Boroiu, căruia i-a luat iubita. Haramu, bogat și cu copii, îi este teamă de moarte și are presimțiri negre, pe când rivalul său, Boroiu, speră că se va întoarce acasă și o va cuceri în sfârșit pe Ileana, rămasă văduvă. Sigur de acest deznodământ, Boroiu îl salvează pe Haramu, rănit în timpul unui atac, legându-i rana și transportându-l pe altă poziție, în spate. Un glonț îl nimerește în spate pe Haramu, și înainte ca Boroiu să se convingă de moartea lui, cade el însuși lovit de un glonț în piept.

Tensiunea sufletească a celor doi angajați în hora sinistră a morții este urmărită de nuvelist cu o rară forță dramatică, într-o compoziție de pătrunzătoare analiză psihologică, desfășurată ascendent, trepidant. Momentul final, al morții lui Boroiu, este magistral notat :,,Se vede că m-am speriat, își zice dânsul gânditor, și deodată se înfurie ca un zmeu: Nu vreau! Nu vreau! Nu vreau! Dă să ridice pușca să ochească… Dar în piept simte o lovitură de cuțit. Cine m-a izbit? Glonțul. Nu vreau! Nu vreau!”

Nuvelistica lui Rebreanu fixează și momente din viața orașului. Este sensibilă influența pe care a avut-o Cehov asupra lui Rebreanu, el traducând numeroase schițe, publicate în Universul literar și apoi în volumul Gura femeii. Nuvelele din viața orașului se ocupă mai întâi de lumea declasaților, pe care autorul a avut prilejul să o cunoască de-a lungul celor câteva luni de detenție de la Văcărești, în 1910 prin intermediul lecturii Vagabonzilor lui Gorki. În aceste nuvele apar oameni cu slujbe ingrate, cu o casă plină de copii, oameni șterși, călcați în picioare, acriți, prizonieri ai rutinei. Cehoviană se dovedește puterea de a scoate în evidență tragismul cotidian al existențelor mărunte care se bat neputincioase în clasa evenimentelor curente.

Viața micii burghezii a fost amintită mai înainte, în literatura română de Caragiale, și în Rusia, de Cehov, din opera căruia, între 1914-1916, Rebreanu va traduce nouă nuvele: Decorația, Vanda, În țară străină, Gura femeii, Se mărită bucătăreasa, Ce oameni, domnule!, Calomnia, Incognito, Răzbunarea, unde iese în evidență atenția autorului asupra laturii psihologice și sociale. Ion Mititelu din Norocul, este un al doilea Lefter Popescu din Două loturi a lui Caragiale, sau Ivan Dimitrici din Numărul câștigător, de Cehov. Funcționar mărunt cu casă grea, el speră să se îmbogățească prin jocul hazardului. Constatând că nu a câștigat niciodată, el oferă tocmai lozul câștigător unui frizer. Nevasta îi aruncă soțului cele mai grele blesteme.

În schița Pozna, un hamal rabdă cu umilință bătaia stăpânului, bătându-și și el acasă soția spre a câștiga, în concepția sa sentimentul demnității. Cântecul lebedei, repetă tema din nuvela Smerita de Dostoievski.

Punctele de contact ale nuvelisticii cu romanele sunt numeroase.

În nuvele sunt prefigurate prototipuri de personaje și situații a căror atmosferă poate fi întâlnită în opera matură a lui Rebreanu. Liviu Rebreanu este un creator extraordinar al romanului. La 20 noiembrie 1920 apare romanul Ion. La data apariției romanului, romanul românesc mai înregistrase câteva succese, printre care Ciocoii vechi și noi (1863) de Nicolae Filimon, Romanul Comăneștenilor (1894-1910) de Duiliu Zamfirescu, Mara (1906) de Ioan Slavici, Neamul Șoimăreștilor (1915) de Mihail Sadoveanu, niciunul fiind un model pentru autor.

b) romanele

Cu Ion, Rebreanu dă primul roman realist țărănesc. Acțiunea romanului este simplă, de fapt aproape banală. Ion al Glanetașului este un flăcău sărac, ambițios, inteligent și chipeș, care seduce o fată bogată. El este îndrăgostit de Florica dar își învinge aceasta dragoste pentru dragostea pentru pământ. El o amăgește pe Ana, fiica lui Vasile Baciu, unul din cei mai înstăriți oameni ai satului. După ce află că este însărcinată, el o părăsește, astfel șantajându-l pe tatăl ei pentru a o lua în căsătorie. Astfel se trezește în posesia pământului mult dorit. În el se trezește „glasul iubirii” pentru Florica. Ana își dă seama că a fost doar o unealtă în mâinile lui Ion și în disperare se sinucide. La scurt timp moare și copilul lor. George, soțul Floricăi își dă seama că Ion îi dă târcoale Floricăi, îl pândește într-o noapte și-i crapă capul. George pleacă la ocnă, iar pământurile lui revin în proprietatea bisericii.

Pe un al doilea plan se află viața intelectualității de la țară, având în prim-plan familia învățătorului Herdelea. Familia acestuia se confruntă cu probleme financiare iar căsătoria este și de această dată o scăpare de probleme.

Totuși, romanul nu se reduce doar la cele descrise. Drama lui Ion luminează aproape în întregime viața de zi cu zi a satului. În roman trăiesc cu intensitate variate medii sociale o lume întreagă, cu zbuciumul și preocupările ei. Întregul conflict se bazează pe lupta pentru pământuri. De la început oamenii sunt împărțiți în cei bogați și cei săraci. De la începutul romanului ierarhiile sunt precizate. Hora, de exemplu, se desfășoară după anumite reguli. Ștefan Hotnog tronează în mijlocul oamenilor vârstnici și conversează cu primarul pentru a-și da importanță. Vasile Baciu nu se teme de nimeni din sat. George este un băiat bogat, cinstește băieții la cârciumă, plătește lăutari dar prietenii săi îl înconjoară cu o prietenie mai mult servilă decât respectuoasă.

Dar în acest sat din Transilvania există și țărani săraci, care muncesc fără să obțină profituri de pe urma muncii lor, unul dintre ei fiind chiar Ion. Ei simt apăsarea mizeriei. Sunt batjocoriți la orice pas de către cei bogați. Ion muncește cu silă, cu îndârjire disperată dar și cu amărăciune, știind că nu poate obține nimic de pe urma muncii sale. Își privește cu jale bucata de pământ pe care o lucrează spunând : „Locul nostru, săracul!…”. Goana după înavuțire se transformă într-o ambiție nemăsurată la Ion. El este dispus să obțină pământul prin orice mijloace. Această dorință îl macină, îl dezumanizează. Inteligenței îi ia locul viclenia, devine calculat în tot ceea ce face.

Existența chinuită și sfârșitul tragic al Anei dezvăluie condiția de înrobire și înjosire a femeii în această lume. Dragostea dintre soți, dintre tată și fiică stau sub semnul puterii banului. Viața Anei, visurile ei sunt strivite fără milă, ea încetând să mai fie o ființă umană pentru soțul ei și pentru tatăl ei. Femeia de la țară este văzută ca fiind doar aducătoare de zestre, născătoare de copii și cea care muncește pentru familia ei și doar pentru ei.

Tema romanului Ion este competiția pentru pământ. Ion este săracul satului care vrea să se înavuțească, exploatând singurele mijloace pe care le are, istețimea și robustețea. La început, el nu-i face curte Anei în vederea căsătoriei, ci numai pentru a-l înfrunta pe Vasile Baciu, tatăl fetei, care-l umilește, și pentru a-i face concurență băiatului bogat, Gheorghe Bulbuc. Dar, apoi descoperă că seducând-o pe Ana ar putea intra în posesia pământurilor lui Vasile Baciu. Când, spre rușinea ei și a tatălui ei, Ana rămâne însărcinată, Ion se retrage și așteaptă liniștit momentul tocmelii. Vasile Baciu crede un timp că vinovatul este Gheorghe și așteaptă, la rândul său ca feciorul să vină să-i ceară fata, dar apoi când înțelege că rușinea i-a făcut-o Ion, o zdrobește pe Ana în bătaie. Ion consideră că Vasile Baciu a procedat corect, și când acesta își trimite fata să se înțeleagă cu Ion, refuză cu o politețe rece să discute cu ea.

Nici când se naște copilul, Ana nu obține mai multă dragoste din partea lui Ion, interesat fiind, acum, să nu-i moară copilul și să piardă pământul dobândit. Convinsă fiind că nu mai are pentru ce să trăiască, Ana se spânzură. La scurt timp moare și copilul, fără ca măcar acum Ion să sufere patern, mai ales atunci când se încredințează că tatăl este moștenitorul de drept al fiului defunct.

Toată această parte urmărind îmbogățirea țăranului sărac și dezumanizarea lui în acest proces trebuie privită ca o reflectare verosimilă a satului transilvănean de la începuturile secolului trecu, cu unele exagerări naturaliste, dar și cu o capacitate maximă de a crea oameni vii.

Lumea din Ion a fost limitată de unii critici în mod strict la lumea satului, ceea ce nici aici și nici în Răscoala nu se dovedește adevărat. În Ion, acțiunea nu se petrece doar numai în satul Pripas, adică Prislop, care acum este o suburbie a orașului Năsăud. Autorul a dat romanului său titlul Ion după numele eroului principal, un țăran, dar eroii romanului nu sunt toți țărani.

Acțiunea paralelă care are în centru familia învățătorului Herdelea nu este nici în planul romanului și nici practic mai puțin dezvoltată decât cea care îl are în centru pe Ion. Nu poate fi exclusă din romanul Ion, familia Herdelea și mai cu seamă Titu Herdelea, în care Rebreanu și-a făcut propiul roman al tinereții. Învățătorul și preotul se ceartă pentru prestigiu printre țărani și câteodată pe chestiuni de proprietate, dar amândoi apără-unul prin școală, și altul prin biserică-cauza românilor asupriți. În roman apar toate nuanțele luptei naționale, de la legalismul avocatului Victor Grofșoru, până la iredentismul profesorului Spătaru, fără să fie uitați renegații, de exemplu Chițu, disprețuiți chiar de reprezentanții națiunilor guvernante, precum și silvicultorul ungur Madarasy. Toți sunt siliți să facă tranzacții și concesii stăpânirii, în frunte cu învățătorul Herdelea, care votează în alegeri pe candidatul maghiar Beck, în speranța zadarnică a rămânerii în școală.

Și Titu Herdelea, poetul dornic de a trece Carpații ca George Coșbuc, nu ezită să vorbească în limba maghiară și, ca să-și adune bani, primește un post de subnotar, perceptor de biruri grele de la țăranii români.

Văzută ca o continuare a lui Ion, în ce privește tema pământului, Răscoala a căpătat formă de proiect literar încă înainte de război. Autorul mărturisește că prin 1922 avea o versiune încheiată a cărții, la care a renunțat, pentru că era mai mult un „strigat de revoltă” decât un roman cu personaje și „realități obiective”. Pentru documentare el a cutreierat țară stând de vorbă cu sute de țărani și a ascultat din gura lor relatarea evenimentelor din 1907. Noua versiune a scris-o după aceea.

Romanul are în centrul lui problema pământului, dar de această dată, el abordează direct tema luptei înverșunate de clasă dintre exploatați si exploatatori. Rebreanu înfățișează tabloul ridicării țărănimii asuprite împotriva moșierilor, a arendașilor și a aparatului de stat burghezo-moșieresc.

Personajul principal este Titu Herdelea, fiul dascălului Herdelea din satul Pripas. Eroul vine la București, unde rudele cumnatului Pintea îi promiseseră sprijin pentru a ajunge ziarist. În drumurile sale pentru căutarea unui post, face cunoștință cu diferitele medii sociale din România de la începutul sec. XX. Titu se împrietenește cu Grigore Iuga, fiul moșierului Miron Iuga care îl invită să facă o vizită la conacul familiei. Aici Titu se ciocnește de „ problema țăranului ”. Autorul înfățișează șirul nesfârșit de mizerii, asupriri și suferințe pe care le îndură țărănimea lipsită de pământ, exploatată de moșieri și arendași. În sate izbucnește revolta. Ultimele pagini ale cărții înfățișează ciocnirea trupelor cu mulțimea răzvrătită, condusă de Petre Petre, apoi

„ restabilirea ordinii ”, adică sălbatica dezlănțuire de ură a claselor stăpânitoare, care fraternizează pe mormântul celor 11.000 de țărani uciși.

Dacă în Ion lupta pentru pământ era purtată de un singur individ în scopul realizării unui singur ins, în Răscoala lupta pentru pământ va cuprinde întreaga masă țărănească și va tinde la împlinirea aspirațiilor colective. Acest roman îmbină scene rurale cu cele din București. Țăranii argeșeni călătoresc cu trenul la București la rândul lor moșierii, arendașii având legături cu ambianța de la sat. Țăranii nu se agită pentru bani, lor le trebuie pământ, pământul muncii, al vieții, și al morții lor.

În Pădurea Spânzuraților autorul reia tema nuvelei sale Catastrofa, folosind tehnica analitică din romanul lui Dostoievski. Romanul are și o dimensiune socială foarte importantă, procesul sufletesc este pus sub lentilă, acesta având o serie de semnificații pentru o largă categorie umană. Prin intermediul acestui roman, autorul condamnă războiul și în special războiul purtat de imperiul austro-ungar, despre care se spunea că este o vastă închisoare a popoarelor. La baza romanului stă drama fratelui sau Emil, ucis fără vină în 1917, și un album în care erau fotografii cu soldați spânzurați datorită dezertării acestora.

Apostol Bologa este omul datoriei ca și David Pop. A luptat pe diferite fronturi, a căpătat decorații și se simte mândru atunci când face parte din tribunalul militar care îl condamnă la moarte prin spânzurătoare pe cehul Svoboda, ofițer al armatei austro-ungare, dezertor descoperit în timpul fugii. Bologa consideră actul ca fiind o crimă și supraveghează personal execuția.

Bologa află că regimentul său va trece frontul din Ardeal și această știre îi produce oroare. Încearcă să rămână pe loc dar nu reușește și se hotărăște să dezerteze. Începe să creadă că este o crimă participarea sa la război, acest lucru provocându-i o criză naționalistă. Când este numit să facă parte din juriul care avea să-i condamne pe țăranii români învinuiți de fraternizare cu inamicul, Bologa nu mai ezită și dezertează dar este prins și condamnat la spânzurătoare.

Romancierul luminează absurditatea luptei în care sunt aruncați oamenii, nedreptatea pentru care își dau viața. Autorul arată că datoria nu este decât apărarea unui privilegiu de clasă.

Literatura analitică apare și în romanul Adam si Eva care ar fi trebuit să fie cartea retrăirii iubirilor eterne. Intriga cărții este construită pe tema metempsihozei văzută ca o împlinire a unității spiritului, care se degradează, desfăcându-se în materie, se recompune prin iubire. Eroul romanului, Toma Novac, este omul care își caută complementul feminin prin intermediul celor șapte vieți retrăite de acesta. În Ciuleandra tinde să fie mai pronunțată preocuparea de psihologie. Intitulat inițial Nebunul, romanul abordează tema nevrozei și își propune să studieze eredități cu efecte catastrofice. Puiu este un băiat de boier cu sângele otrăvit. Eroul se îndrăgostește de o țărancă la horă, după care se căsătorește cu ea. Jocul popular Ciuleandra devine o obsesie pentru el, simbolizând dezlănțuirea oarbă a instinctelor, vitalitatea nestăpânită dispărută din sângele său și având asupra sa o fascinație puternică. Mădălina este o fata de țăran care este trimisă în străinătate pentru a deveni o domnișoară perfectă și apoi fermecătoarea doamnă Faranga. Într-un acces de gelozie el o sugrumă. Este internat într-un spital de nebuni de către familia sa pentru a-l salva de la închisoare, acesta fiind de fapt momentul declanșării acțiunii, faptele relatate fiind amintiri ale eroului. Faranga va simula demența, urmând să înnebunească de-a binelea datorită obsesiei care crește în conștiința sa.

Jar este o istorie amoroasă desfășurată într-o familie burgheză din capitală. Liana Rosmarin este fata unui funcționar de minister care se îndrăgostește de un ofițer care o seduce și o abandonează. Eroina se sinucide.

În Gorila, Rebreanu zugrăvește un tablou al vieții politice românești și vrea să dezvăluie corupția morală a sistemului parlamentar burghez.

Alt eșec îl reprezintă romanul polițist Amândoi (1940). Subiectul romanului este o crimă săvârșită într-un orășel de provincie. Deznodământul este surprinzător, ucigașa fiind o servitoare tânără, de o frumusețe serafică, imagine în contradicție cu cea a faptei sale.

CAPITOLUL II

ETNOGRAFIA – ASPECTE TEORETICE

2.1. Etnologie, etnografie si folclor

Deși etnologia romana prezintă până în a doua jumătate a secolului al XX-lea lacune de elaborare teoretică și metodologica, de criză de creștere, totuși datorită eforturilor susținute de a se ridica la nivelul unei științe autonome s-au remarcat necontenite tentative de încadrare istoriografică a activității ei speciale în literatura științifică românească.

Prima tentativă de acest gen aparține lui Romulus Vuia, care în Histoire et l’état actuel des études etnographiques et folklorique en Roumanie (București, 1937) a urmărit o prezentare succintă a istoriei investigațiilor relative la civilizația și cultura populară romană și o bibliografie a articolelor, studiilor și monografiilor tematice. Istoriografia lui Romulus Vuia pune accentul pe aportul global, nu pe acela selectiv al etnografiilor, folcloriștilor și cercetătorilor de artă populară, pe informarea ilustrativ-documentara, nu pe creația științifică în domeniul propriu-zis al etnografiei.

Următoarea tentativa istoriografică în etnografie se datorează lui Gh. Pavelescu, care în Etnografia românească în Ardeal în ultimii douăzeci de ani, 1919-1939 (Cluj, 1939) marchează contribuția regională la studiul civilizației și culturii populare române, catedrele universitare, muzeele regionale și asociațiile științifice de etnografi și folcloriști transilvăneni. În fond, Gh. Pavelescu reia unele aspecte particulare ale istoriografiei elaborate de Romulus Vuia și le dezvolta în perspectiva unei comprehensiuni mai largi și a unei documentări mai profunde.

După cel de-al doilea război mondial tentativele istoriografice relative la etnologie se înmulțesc. Printre acestea menționăm pe aceea a lui Romulus Vulcănescu și Nicolae Rădulescu, care în Etnografia și folcloristica romană de după eliberare (Revista de etnografie și folclor, București, 1964)redă toate aspectele dezvoltării acestor două discipline surori în efortul lor separat sau comun de a studia civilizația și cultura populară romană.

Termenul etnografie (gr. Ethnos + graphos) denumește o știință care s-a impus în spațiul european în prima jumătate a secolului al XIX-lea, când materialul adunat începe să fie sistematizat pe baza unor metode și principii proprii.

Încă de la începuturi, a existat o incertitudine cu privire la denumirea, domeniul și scopul acestei discipline. Au circulat în arealul european mai mulți termeni, însă, în timp, s-au impus trei: etnologie, etnografie și folclor.

Etnografia se referea la clasificarea limbilor și a popoarelor în cadrul raselor, utilizând informații oferite de filologia comparată. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în domeniul de cercetare etnografia se afla nu numai caracterele fizice și de limba ale popoarelor, ci și credințele, obiceiurile, portul național etc., adică elementele culturale specifice fiecărei națiuni.

O preocupare esențială a etnografiei este studiul originii și formării popoarelor (problema etnogenezei). Prin etnogeneză (termen alcătuit din două cuvinte grecești: ethnos = popor și genezis = naștere), se înțelege, în general, procesul social-istoric de naștere a unui popor. În stabilirea acestui proces, sub aspect etnografic ne interesează : locul, timpul, cauzele apariției unui popor, componentele lui etnice (populațiile din care s-a format), elementele lui etnogenezice (limbă, obiceiuri, moravuri, tradiții etc.) și felul cum acestea se reflectă în cultura lui populară.

Locul unde apare un popor nu e hotărâtor pentru istoria lui, dar nu e nici indiferent. Locul condiționează, prin structura lui geomorfologică și prin bogăția lui naturală, accelerarea sau încetinirea procesului etnogenezic. Ceea ce interesează să se știe, pe lângă locul unde s-a născut un popor, este și locul unde trăiește. După locul lor de naștere, popoarele se împart în indigene (numite băștinașe sau autohtone) și în alogene (sau migratoare). Etnografia studiază mișcările de popoare, intercontinentale și intracontinentale, pe perioade și epoci istorice, cauzele și efectele acestor mișcări, legile lor pentru a stabili astfel componentele etnice ale popoarelor sau grupelor de popoare, înrudite între ele sau care conviețuiesc în regiuni etnografice relativ unitare din punct de vedere economico-cultural.

Apariția, ca și dezvoltarea unui popor constituie un proces social-istoric care durează, în general, o anumită perioadă de timp, ce se numără uneori cu sutele de ani. De timpul lui de naștere se leagă îndeosebi transmiterea caracterelor culturale ale populațiilor componente. De succesiunea acestor caractere culturale ține continuitatea istorică a poporului respectiv. De exemplu : nu cunoaștem decât aproximativ etnogeneza dacilor, în schimb cunoaștem etnoge- neza românilor în compoziția cărora intră dacii.

Procesul de etnogeneză prezintă și alte particularități. Unele etnogeneze au loc pe cale pașnica, prin migrație, infiltrare, conviețuire, amestec, simbioză și asimilare provocate de un îndelung contact demografic (cazul unor popoare negroide din Africa și Polinezia) ; altele pe cale violentă, prin înfrângerea în războaie, captivitate și dominare totală (cazul și al unor popoare europene). Destul de frecvente etnogeneze au loc pe ambele căi. Din asimilările cu valoare de salt calitativ rezultă adesea un popor nou. Condițiile istorice de formare a unui popor imprimă acestuia caractere lingvistice și culturale noi, ce devin prin evoluție trăsături specifice.

Pentru cunoașterea etnogenezei important este să se știe ce componente etnice intră în compoziția unui popor. Numărul, cantitatea și calitatea acestor componente (populații sau neamuri) sunt în măsura să dea o imagine asupra complexității și profunzimii procesului etnogenezic. Sunt popoare a căror etnogeneză e rezultatul unei sinteze între două-trei popoare (francezii, englezii, românii), altele între mai multe (nord-americanii, indonezienii). La aceste componente principale se pot adăuga uneori și componente secundare, rezultate din mișcările de populație reduse și pendulatorii [numite de etnografi mișcări metanastatis (după cuvântul grecesc metanastasis = emigrare)] și din colonizări.

Pentru studiul nașterii unui popor, important este și felul cum se sudează între ele vechile componente etnice cu elementele lor etnoculturale. Alcătuirea unei grupe etnice sau comunități etnice noi nu se face la voia întâmplării, ci în ordinea capacității de asimilare reciprocă.

În explicarea felului cum s-a născut un popor se aduc argumente de ordin arheologic (urme de așezări, construcții, unelte, arme, podoabe, produse ceramice, obiecte de cult, piese ce țin de rituri de înhumare sau incinerare etc.), argumente de ordin toponimic (nume de locuri, pentru diferite forme de relief) sau onomastic (nume de oameni și animale), ca și alte argumente lingvistice (anumite particularități de vorbire), argumente de ordin etnografic (modul de trai și forme de cultură), argumente de ordin folcloric (creații literare, coregrafice și de muzică populară).

Studiul etnogenezei a luat o amploare deosebită în etnografie începând din a doua jumătate a secolului al XlX-lea o dată cu discuțiile asupra autohtonității și continuității vieții popoarelor europene, și o dată cu studiul autohtonității și continuității unor popoare extraeuropene și a marilor etnii.

În legătură cu explicarea etnogenezei române, etnografia și-a adus partea ei de contribuție alături de istorie, arheologie și lingvistică. În această privință, printre argumentele etnografice mai importante menționate și în Tratatul de istorie a României amintim : mutarea centrului vieții economice de la oraș la sat; dezvoltarea obștilor sătești agricole și păstorești și a confederațiilor de obști și uniuni de obști în așa-zisele „țări" (= terra) pe văile râurilor sau în regiuni închise, în întregul cuprins al teritoriului locuit de populația daco-romană; tipul de așezare arhaică, satul de munte cu case risipite sau adunate în vâlcele ; tipul vechi de casă cu cămară ; nomenclatura locuinței (denumirea părților rezervate omului și animalelor) ; terminologia agricolă, pastorală etc. Etnografia atrage atenția asupra semnificației tuturor acestor elemente de cultură populară străveche preluată și transmisă în procesul etnogenezei.

„Românii încep să fie cunoscuți sub denumirea de vlahi, valahi, blahi pe la sfârșitul secolului al X-lea. Faptul că vecinii denumeau în același fel populația care locuia atunci pe teritoriul patriei noastre este o dovadă grăitoare că în preajma acelei date, poporul român era format''

În baza analizei societății omenești de pe teritoriul patriei noastre întreprinse în lumina materialismului istoric, s-a stabilit că „poporul român și limba romană au luat naștere în ultimele secole ale mileniului I al erei noastre pe teritoriul de astăzi al tării noastre, ca rezultat al romanizării populației băștinașe dace și al asimilării treptate a slavilor și a altor populații ». „Factorul de bază în formarea poporului român este populația daco-romană. Ea s-a format în timpul stăpânirii Daciei de către romani (anii 106—271). Treptat-treptat dacii au învățat limba latină, au adoptat obiceiurile și felul de viață al românilor, adică s-au romanizat". De aceea, în esența ei, cultura populară română „îmbină tradiții ale culturii dacice cu cele romane“ și pe acestea cu urme de cultură slavă rămasă după conviețuire, în procesul asimilării. Aportul major la crearea și dezvoltarea culturii populare române îl constituie insă cultura sătească daco-romană.

Un merit deosebit în studierea și dovedirea originii și continuității poporului român pe teritoriul patriei revine cronicarilor moldoveni Grigore Ureche și Miron Costin, învățatului domnitor al Moldovei Dimitrie Cantemir, cronicarului muntean stolnicul C. Cantacuzino și Școlii Ardelene, care au invocat, în sprijinul și la nivelul cunoștințelor vremii lor, argumente de ordin istoric, etnografic, folcloric și lingvistic valabile în substanța lor culturală și astăzi.

Formarea și continuitatea poporului român pe teritoriul patriei lui a fost contestată de unii istorici burghezi străini. În secolul trecut ei au emis așa-zisa teorie imigraționistă, potrivit căreia, după retragerea trupelor și autorităților romane din Dacia, ar fi fost retrasă sau evacuată în sudul Dunării, pentru a fi în siguranță, toată populația daco-romană, unde s-a format mai apoi poporul român și de unde s-ar fi înapoiat mai târziu.

În ceea ce privește termenul etnologie, acesta este utilizat din anul 1893, când este menționat în titlul Societății etnologice din Paris, de către naturalistul Edward, care caută un nou semnificant pentru o „știință rațională a popoarelor”.

Una dintre cele mai clare și complete definiții ale etnologiei consider că este cea formulată de către Romulus Vuia în Studii de etnografie și folclor, vol I, 1975. Potrivit opiniei cercetătorului român, „etnologia este știința care studiază din punct de vedere general și unitar elementele vieții economice, sociale și culturale la toate popoarele. Deoarece cu diferite ramuri din viața popoarelor și mai ales ale celor civilizate se ocupa în mod special și alte științe, că istoria culturală, sociologia, științele economice etc., etnologia are ca obiect special al cercetărilor sale studiul comparat al vieții și civilizației popoarelor primitive, semicivilizate și aspectul popular al grupărilor etnice civilizate, deci a popoarelor sau straturilor care și-au păstrat încă individualitatea etnică față de curentul nivelator al civilizației moderne.”

O altă definiție, mai corectă, este dată de către Romulus Vulcănescu: „.În secolul al XX-lea, termenul de etnologie, cu toate reticențele, implicațiile, incertitudinile și contradicțiile lui, pătrunde și în literatura română de specialitate, unde acoperă parțial când domeniul etnografiei, când pe cel al folcloristicii, când al științei artei populare. În etapa finală a autonomiei etnologiei în secolul al XX-lea, asistăm la precizarea obiectului etnologiei față de disciplinele etnologice (etnografie, folcloristica și știința artei populare.) Precizarea are loc întâi între etnologie și etnografie. Etnologia se detașează acum ca o logie, adică o știință teoretică de fundamentare epistemologică și de sinteză integratoare, care urmărește să descopere și să formuleze principii, relații intra- și interetnice și legi de dezvoltare ale unităților sociale de tip etnic, în timp și spațiu, iar etnografia se menține că o grafie, adică o știință de constatare a prezenței, frecventei și difuziunii fenomenelor și faptelor de civilizație și cultura etnică în baza observației, descrierii și clasificării tipologice. […] etnologia considera etnografia drept o parte constitutivă și inalienabila a ei, care îndeplinește un rol precis în economia cercetării ei științifice. Etnografia furnizează etnologiei cantitatea necesară de materie primă pentru a fi prelucrata și, implicit, pentru a stabili legile de dezvoltare ale comunităților etnice. Situația este similară pentru folcloristica și științele artei populare, deoarece și aceste două discipline etnologice sunt științe de constatare a prezenței, frecventei și difuziunii datelor, elementelor și faptelor de civilizație și cultura tradițională populară, ale căror rezultate și materiale servesc și ele elaboraților sintetice ale etnologiei”

Cuvântul folclor a început să fie utilizat din secolul al XIX-lea. (folklore – folk = popor + lore = știința, înțelepciune).

După ce la începutul secolului al XX-lea, în 1909, Ovid Densusianu lansează bine cunoscută întrebare cu privire la înțelegerea folclorului, problema relației cu aceasta componentă a culturii românești, respectiv a culturii populare revine și se actualizează la începutul secolului al XXI-lea, tot sub forma unor întrebări, deviate și variate de la cea fondatoare de reflexivitate: ”Folclorul. Cum trebuie înțeles?”, „Folclorul. Ce facem cu el?”, „Cine mai are nevoie azi de folclor?”

Prin convenția cel mai frecvent acceptată, folclorul este acea parte a culturii spirituale tradiționale investită cu mărci estetice și comunicabila ca atare în interiorul culturii moderne. Dincolo însă de definiții și tradiții academice, studiul folclorului este condiționat și de diferitele grupuri din interiorul culturii moderne care s-au raportat și se raportează la el. Din acest punct de vedere, se disting cel puțin două grupuri: unul larg, „popupar” și unul restrâns, specializat. Aprimul grup valorizează statutul literar și identitar al folclorului, în conformitate cu modul în care s-a relaționat cu el mai ales în perioada școlii. Cel de-al doilea grup, al folcloriștilor, etnologilor și chiar – al antropologilor, valorizează statutul tradiționalist și cultural al folclorului. Acest grup poate include și specialiștii din domenii conexe, cum ar fi literații sau sociologii.

Receptarea folclorului în școala este marcată și de o serie de prejudecăți cu mare forță în domeniul literaturii culte: prejudecata ‚dreptății absolute” pe care o are autoritatea critica, prejudecata sensului unic al operei literare, prejudecata unicității operei literare.

În același timp, prin aceeași filieră a școlii s-a produs clișeizarea limbajului folosit în legătură cu folclorul. Cităm, spre exemplificare, câteva clișee referitoare la Miorița, consacrate în școala prin intermediul manualelor unice: „capodopera absolura a literaturii noastre populare”; primele două versuri sunt „două metafore cu valoare simbolică”, „elementul fabulos intervine prin personificarea mioarei”, „dramatismul crește pe fondul unei seninătăți a confruntării omului cu moartea” etc. Reforma din învățământul preuniversitar ar fi fost un bun prilej de reconsiderare a statutului folclorului la acest nivel, dar, pe de o parte, cei care au participat la elaborarea curriculum-ului, pe de alta, autorii de manuale și profesorii de limba și literatura română, ca „beneficiari”, la rândul lor, ai perspectivei „largi” asupra folclorului, descrise mai sus, nu au ieșit din propriul univers.

În 1909, observând că cercetările folclorice „au suferit de lipsa unei discipline serioase”, Ovid Densusianu considera că ‚diletantismul a tronat neturburat până acum în folclor: oricine s-a crezut în stare să culeagă texte populare și, sub pavăza ocrotitoare a serviciilor aduse literaturii sau a dragostei pentru popor, am văzut îngrămădindu-se atâtea volume printre care abia descoperi din când în când câte unul mai de seamă. […] Folcloriștilor de mâine suntem în drept să le cerem altă pregătire. Pentru a și-o însuși vor trebui să se formeze la scoala vreunei științe care să-i deprindă cu metode riguroase. Și care poate fi această știință, dacă nu filologia, cu care folclorul are atâtea puncte de contact și care-i poate arăta mai mult decât oricare alta calea sănătoasă pe care să se îndrumeze.”

O atentă analiză a cuvintelor lui Densusianu arata că cele două mari probleme care pot apărea în receptarea folclorului sunt semnalate chiar de la începuturile folcloristicii romanești:

Tratarea sa în trena literaturii

Riscul de manipulare sub pretextul dragostei pentru popor.

Aceste două mari probleme pot fi urmărite cu precădere în abordarea acelor texte folclorice despre care s-a decretat că sunt reprezentative pentru identitatea poporului român. În acest punct „problematic” al înțelegerii folclorului se situează perspectiva specialistului care se afla, însă, la distanța prea mare, în opinia noastră, „nemediata”, față de perspectiva „largă” descrisă mai sus.