Elemente de Drept Succesoral
Elemente de drept succesoral
PARTEA 1
SCURTA PREZENTARE A ELEMENTELOR DE DREPT SUCCESORAL
Precizări terminologice.
Noțiunea de moștenire (succesiune):
Termenul „moștenire” desemnează un mod specific de dobândire sau de transmitere a proprietății pentru cauză de moarte, respectiv moștenirea legală și legatul, mod de dobândire a proprietății pentru cauză de moarte (mortis causa) care însă care are la bază voința celui decedat.
Obiect al transmisiunii succesorale poate fi:
fie întregul patrimoniu al defunctului (transmisiune universală),
fie o cotă parte din acest patrimoniu (transmisiune cu titlu universal),
fie un bun individual determinat sau de gen din acest patrimoniu (transmisiune cu titlu particular).
Prin urmare obiectul transmisiunii succesorale poate fi și un patrimoniu în întregul său sau o cotă parte din acesta, adică un ansamblu de drepturi și obligații cu conținut patrimonial care a aparținut unei persoane fizice decedate.
Noțiunea de de cuius:
Persoana despre a cărei moștenire este vorba, defunctul, se mai numește și de cuius, abreviere din formula dreptului roman care se traduce prin: „cel despre a cărui moștenire este vorba”.
Noțiunea de moștenitor (succesor):
Persoanele care dobândesc patrimoniul defunctului se numesc moștenitori sau succesori. Codul civil mai utilizează și denumirea de erede.
Noțiunea de masă succesorală:
În cadrul dreptului de moștenire, noțiunea de moștenire sau succesiune se întrebuințează și pentru a desemna patrimoniul transmis din cauză de moarte, deci în sens de masă succesorală.
1.2. felurile moștenirii.
Art. 1101 din Noul Cod Civil precizeaza:,,Sub sancțiunea nulității absolute, opțiunea succesorală este indivizibilă și nu poate fi afectată de nicio modalitate.,, Dacă o persoană decedează fără a lăsa un testament prin care să dispună de bunurile sale după moarte, patrimoniul succesoral se transmite rudelor defunctului, soțului supraviețuitor sau statului, potrivit regulilor stabilite de lege.
De asemenea regulile succesiunii legale se aplică și atunci când de cuius dispune valabil prin testament doar de o parte din bunurile sale, iar pentru restul nu, aceste din urmă bunuri deferindu-se conform legii.
Moștenirea legală mai este cunoscută și sub denumirea de moștenire ab intestat (fără testament).
Pe lângă moștenirea legală de drept comun există și o moștenire legală extraordinară ce constituie o derogare de la principiul caracterului unitar al transmisiunii moștenirii. Această moștenire legală extraordinară reprezintă o devoluțiune întemeiată pe natura sau proveniența bunurilor succesorale, fără a ține seama de regulile moștenirii legale ordinare.
Moștenirea testamentară:
Moștenirea testamentară este cea care se deferă în virtutea voinței lui de cujus, manifestată pe timpul cât acesta a fost în viață prin una din formele de testamente prevăzute de lege.
Noul Cod Civil prevede la art. 955 ,,(1) Patrimoniul defunctului se transmite prin moștenire legală, în măsura în care cel care lasă moștenirea nu a dispus altfel prin testament.\
(2) O parte din patrimoniul defunctului se poate transmite prin moștenire testamentară, iar cealaltă parte prin moștenire legală.,,
1.3. justificarea instituției.
Instituția moștenirii este un corolar necesar al dreptului de proprietate. Astfel această instituție se justifică atât prin îndatoririle care se nasc între membrii familiei, cât și prin solidaritatea familiei.
Prima justificare a moștenirii a fost găsită în caracterul familial al proprietății. Cât timp bunurile nu aparțineau individului, ci erau proprietatea familiei, șeful acesteia se mulțumea să exercite drepturile grupului. La moartea sa, un alt membru al familiei devenea șef pentru a asigura continuarea cultului domestic și exercitarea drepturilor care erau coproprietatea familiei.
Testamentul era cunoscut încă din epoca primitivă a dreptului roman. El avea caracterul unui act public, întrucât avea drept scop să deroge de la regulile grupului și probabil servea la început să desemneze un moștenitor ales de testator numai dintre coproprietarii moștenitori.
De îndată ce bunurile au încetat să fie coproprietatea familiei, moștenirea s-a impus ca o b#%l!^+a?urmare necesară a proprietății individuale.
De asemenea ar fi fost nedrept ca la moartea lui de cuius copiii, părinții sau soțul supraviețuitor b#%l!^+a?să rămână pradă nevoii, astfel că aceleași idei morale din care a izvorât obligația de întreținere, justifică dreptul de moștenire în general și instituția rezervei în special.
Întrucât de cuius poate face liberalități prin donație sau prin testament, legiuitorul, prin instituția rezervei, ocrotește pe copii, pe părinți și pe soțul supraviețuitor împotriva voinței liberale a defunctului, asigurându-le, chiar împotriva acestei voințe, o parte importantă din moștenire. Legea presupune că defunctul nutrește sentimente de afecțiune pentru soț și rude iar intensitatea acestor b#%l!^+a?sentimente descrește cu cât rudenia este mai îndepărtată. Astfel, legiuitorul cheamă în primul rând la succesiunea defunctului pe descendenți ți pe soț, și numai apoi pe celelalte rude. Vechea coproprietate a familiei nu mi este de mult cunoscută, însă solidaritatea acestui grup s-a menținut și, printre altele, își găsește expresia în instituția moștenirii.
De asemenea în interesul menținerii creditului, gajul comun al creditorilor asupra patrimoniului debitorului trebuie să dăinuiască și după decesul lui de cuius.
2. REGULI REFERITOARE LA MOSTENIRE IN GENERAL
2.1. caracterele juridice ale transmiterii moștenirii.
Transmisiunea drepturilor și obligațiilor care alcătuiesc patrimoniul unei persoane fizice decedate la moștenitorii acesteia, adică transmisiunea moștenirii se caracterizează prin faptul că: – este o transmisiune mortis cauza,
– este universală,
– este unitară,
– este indivizibilă.
Transmisiunea moștenirii este o transmisiune pentru cauză de moarte:
Potrivit articolului art. 954 Noul Cod Civil (1) ,,Moștenirea unei persoane se deschide în momentul decesului acesteia.(2) Moștenirea se deschide la ultimul domiciliu al defunctului. Dovada ultimului domiciliu se face cu certificatul de deces sau, după caz, cu hotărârea judecătorească declarativă de moarte rămasă definitivă,,. Faptul morții unei persoane fizice determină dispariția acesteia ca subiect de drept, însă nu și a patrimoniului acesteia. Patrimoniul succesoral se transmite la moștenitorii care acceptă moștenirea chiar de la data și ca urmare a decesului lui de cujus, nu de la data acceptării. Transmisiunea succesorală operează doar cu privire la patrimoniul persoanelor fizice, iar nu și al persoanelor juridice.
Astfel, în cazul desființării unei persoane juridice patrimoniul acestora se transmite la alte persoane (fizice sau juridice) prin diverse acte juridice, altele decât moștenirea.
Transmisiunea moștenirii este o transmisiune universală:
Decesul unei persoane fizice face ca patrimoniul lui de cujus să se transmită de la acesta la moștenitorii săi cu vocație universală (la întregul patrimoniu) sau cu titlu universal (la o cotă parte ideală din patrimoniu).
Patrimoniul unei persoane fizice constituie o universalitate de drept cuprinzând ansamblul drepturilor și obligațiilor cu conținut patrimonial ale acelei persoane. Moștenirea conferă moștenitorilor legali, legatarilor universali sau cu titlu universal, ori, în cazul moștenirilor vacante, statului, vocație la întregul patrimoniu succesoral sau la cote-părți ideale din acesta. Prin urmare se poate spune că transmisiunea moștenirii are un caracter universal.
Prin caracterul universal al moștenirii se explică deosebirile dintre succesiunea pentru cauză de moarte și transmisiunile prin acte între vii. b#%l!^+a? b#%l!^+a?
Nu se transmit prin moștenire:
drepturile patrimoniale care se sting la moartea titularului lor întrucât au caracter viager sau sunt contractuale ori născute ex lege intuitu personae ori din alte cauze; b#%l!^+a?
obligațiile patrimoniale legate de o calitate personală a defunctului și cele născute din contracte încheiate intuitu personae.
Transmisiunea moștenirii este o transmisiune unitară:
Potrivit Codul civil român transmisiunea succesorală are, în principiu, un caracter unitar. Prin urmare devoluțiunea moștenirii se face după aceleași norme juridice, nu după proveniența și/sau natura bunurilor care compun masa succesorală, deci după regulile moștenirii legale sau testamentare.
Caracterul unitar al dreptului succesoral corespunde unității patrimoniului transmis și al dreptului de proprietate, drept care formează obiectul principal al transmisiunii moștenirii.
Caracterul unitar al transmisiunii moștenirii cunoaște însă și anumite excepții, adică există situații în care anumite bunuri se transmit pe cale succesorală după alte reguli decât cele obișnuite:
cazul salariului, indemnizației de concediu și a pensiei neîncasate,
bunurile la care se referă articolul 5 al Legii nr. 3l9/1944 privitoare la dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor,
succesiunile cu elemente de extraneitate,
bunurile reprezentând amintiri de familie.
Nu constituie excepții de la caracterul unitar al transmisiunii succesorale:
asigurările facultative de persoane;
coexistența succesiunii testamentare cu cea legală;
cazul când de cuius a împărțit moștenirea în mai multe mase deosebite (ex. atribuirea bunurilor mobile unei persoane iar a celor imobile altei persoane).
Transmisiunea moștenirii este indivizibilă:
Transmisiunea moștenirii este indivizibilă în sensul că acceptarea sau renunțarea la moștenire are un caracter indivizibil, neputând avea ca obiect numai o parte din moștenire. Acest principiu nu se opune acceptării moștenirii sub beneficiu de inventar.
2.3. deschiderea moștenirii.
Prin deschidere a moștenirii se înțelege faptul care dă naștere transmisiunii moștenirii. Faptul care dă naștere transmisiunii moștenirii este moartea persoanei fizice, astfel „succesiunile se deschid prin moarte”. Nu poate fi moștenit un om viu (nullas est viventis hereditas). Deschiderea moștenirii nu trebuie confundată cu deschiderea procedurii succesorale notariale reglementate de Legea nr. 36/1995. Deschiderea moștenirii este declanșată de faptul juridic al morții unei persoane fizice, în timp ce deschiderea procedurii succesorale notariale se face la cererea persoanelor îndreptățite.
(potrivit articolului 710 din Proiectul Codului Civil „Moștenirea unei persoane se deschide în momentul decesului acesteia. Moștenirea se deschide la ultimul domiciliu al defunctului. Dovada ultimului domiciliu se poate face prin orice mijloc de probă. Dacă ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află pe teritoriul României, moștenirea se deschide la locul din țară unde se găsesc bunurile cele mai importante din punct de vedere economic ale celui care lasă moștenirea.”).
2.4. Data deschiderii succesiunii.
Importanța juridică a stabilirii momentului deschiderii moștenirii:
– în raport cu această dată se determină persoanele care au vocație la moștenire, capacitatea succesorală a acestora, precum și drepturile ce li se cuvin asupra moștenirii;
– aceasta este data până la care retroactivează acceptarea sau renunțarea la moștenire;
– aceasta este data de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului de opțiune suc. cesorală;
– în raport cu această dată se stabilește compunerea masei succesorale;
– în cazul în care există mai mulți moștenitori, aceasta este data de la care se naște starea de indiviziune între moștenitori și în raport cu care se va produce efectul declarativ al partajului la ieșirea din indiviziune;
– în cazul succesiunii în timp a unor legi succesorale diferite, legea aplicabilă succesiunii este cea în vigoare la data deschiderii acesteia.
2.5..locul deschiderii succesiunii.
Locul deschiderii moștenirii constituie criteriul de determinare a competenței teritoriale a unor organe cu atribuții în materie succesorală.
Importanța juridică a locului deschiderii moștenirii:
– în funcție de locul deschiderii moștenirii se determină secretarul consiliului local competent să ceară deschiderea procedurii succesorale notariale în cazul în care în masa succesorală b#%l!^+a?lăsată b#%l!^+a?de defunct se află bunuri imobile și, dacă este cazul, să ceară luarea unor măsuri de conservare;
– în funcție de locul deschiderii moștenirii se determină notarul public competent să efectueze procedura succesorală notarială;
– în funcție de locul deschiderii moștenirii se determină instanța judecătorească competentă să judece acțiunile privitoare la moștenire.
Această instanță, printre altele, este competentă să judece:
cererile privitoare la validitatea sau executarea dispozițiilor testamentare,
cererile privitoare la moștenire, precum și cele privitoare la pretențiile pe care moștenitorii le-ar avea unul contra celuilalt, b#%l!^+a?
cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre moștenitori sau împotriva executorului testamentar,
cererile privitoare la anularea certificatului de moștenitor.
Locul deschiderii moștenirii este cel de la ultimul domiciliu al defunctului. Locul deschiderii moștenirii nu se confundă cu locul decesului lui de cuius, acesta putând deceda într-un loc în care se află doar întâmplător și care nu are nici o legătură cu viața, activitatea și bunurile sale.
Potrivit dispozițiilor articolul 13 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, „domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea își are locuința statornică sau principală”. Locul deschiderii succesiunii în cazul celor declarați morți judecătorește este cel al domiciliului celui dispărut la data stabilită ca fiind cea a morții prezumate.
2.5. condiții generale ale dreptului la moștenire.
Asa cum prevede si art. 957 din Noul Cod Civil, pentru a putea moșteni o persoană trebuie să întrunească cumulativ trei condiții:
– una pozitivă: a „exista” la data deschiderii moștenirii, adică de a avea capacitate succesorală,
– una negativă: a nu fi nedemnă de a moșteni,
– existența vocației (chemării) la moștenire.
Capacitatea succesorală și vocația la moștenire sunt condiții care trebuie să fie întrunite atât în cazul moștenirii legale, cât și a celei testamentare, în timp ce condiția inexistenței nedemnității este specifică doar moștenirii legale.
(potrivit proiectului Codului Civil articolul 714 prevede că „O persoană poate moșteni dacă există la momentul deschiderii moștenirii” iar articolul 717 prevede că „Pentru a putea moșteni, o persoană trebuie să aibă calitatea cerută de lege sau să fi fost desemnată de către defunct prin testament. Dacă, în cazul morții mai multor persoane, nu se poate stabili că una a supraviețuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moșteni una pe alta.”).
2.6.capacitatea succesorală.
Orice persoană care există la momentul deschiderii moștenirii are capacitatea de a moșteni. Orice persoană care nu există la data deschiderii moștenirii nu are capacitatea de a moșteni. Nu poate exista nici un moment un patrimoniu fără titular.
Persoane care au capacitate succesorală:
persoanele fizice în viață la data deschiderii moștenirii;
persoanele dispărute;
persoanele conceput dar nenăscute la data deschiderii succesiunii;
persoanele juridice în ființă la data deschiderii succesiunii.
Persoane care nu au capacitate succesorală:
persoanele fizice care predecedate și persoanele juridice care au încetat să aibă ființă;
comorienții.
În privința persoanelor care nu au capacitate succesorală erau enumerate 3 categorii, in legislatia anterioara Noului Cod Civil: în primul rând persoanele fizice decedate și persoanele juridice care nu mai sunt în ființă, comorienții și codecedații. Erau 2 categorii distincte pentru că Decretul 31 din 1954 impunea o astfel de soluție. În cazul comorienților, adică persoanele care au decedat în același timp, Decretul 31 impunea și o condiție suplimentară : să fi decedat în aceeași împrejurare, atfel nu erau comorienți în sensul acestui decret. S-a identificat și o altă categorie, a codecedaților, sau persoanele decedate în același timp fără a fi comorienți pentru că nu se putea face dovada că una a decedat mai înainte, însă nu se punea problema să fi decedat în aceeași împrejurare. Această distincție nu se mai face în noul Cod civil și în art 957, alin. 2 reglementarea este construită în așa mod încât să servească necesității dreptului de moștenire – dacă în cazul morții mai multor persoane nu se poate stabili ca una a supraviețuit alteia, acestea nu au capacitatea de a se moșteni una pe alta, fiind astfel rezolvată problema care ține de capacitate succesorală și practic având o singură categorie, nemaifiind cele două categorii diferențiate de condiția de mai sus.
2.6. vocația la moștenire.
Noțiunea de vocație la moștenire are un dublu înțeles. În sens general desemnează vocația b#%l!^+a?eventuală a unor persoane de a culege moștenirea lăsată de o persoană. În sens concret desemnează vocația persoanelor care vor culege efectiv moștenirea lăsată de defunct. b#%l!^+a?
Vocația succesorală (chemarea la moștenire) este conferită fie prin voința legii, fie prin voința lui de cuius exprimată prin testament. Determinarea persoanelor cu vocație la moștenirea unei persoane decedate poartă denumirea de devoluțiune succesorală. După cum devoluțiunea se face în baza legii sau prin testament, aceasta poate fi legală sau testamentară.
3. REGULI GENERALE ALE MOSTENIRII LEGALE
3.1. Condițiile dreptului de moștenire legală.
aspecte generale.
Devoluțiunea legală a moștenirii are loc atunci când defunctul nu a dispus de bunurile sale prin testament sau atunci când, deși a dispus prin testament, acesta este lipsit de efecte.
Dreptul român admite coexistența moștenirii legale și testamentare cu privire la una și aceeași moștenire. Prin urmare în cazul în care o persoană a dispus prin testament numai de o parte din patrimoniul său, restul patrimoniului succesoral va fi deferit celor în drept conform regulilor moștenirii legale.
Pentru ca o persoană să poată moșteni în temeiul legii trebuie să îndeplinească cumulativ trei condiții:
– să aibă vocație succesorală legală;
– să nu fie nedemnă;
– să nu fie dezmoștenită.
vocația succesorală legală.
Legea, potrivit afecțiunii prezumate a defunctului, a stabilit o anumită ordine de preferință în care rudele defunctului sunt chemate la moștenirea legală a acestuia.
Prin urmare rudele defunctului sunt ierarhizate în patru clase de moștenitori, fiind chemate la moștenire în următoarea ordine:
– clasa I (descendenții în linie dreaptă): copiii, nepoții, strănepoții etc. defunctului, fără limită de grad;
– clasa II (ascendenții și colateralii privilegiați): părinții defunctului, frații și surorile defunctului, precum și pe descendenții fraților și surorilor până la gradul al patrulea inclusiv;
– clasa III (ascendenții ordinari): bunicii, străbunicii, stră-străbunicii etc. defunctului, fără limită de grad;
– clasa IV (colateralii ordinari) – rudele în linie colaterală ale defunctului până la gradul patru inclusiv, altele decât cele din clasa a doua, adică unchii, mătușile (frații și surorile părinților), verii primari (copiii unchilor și mătușilor), frații și surorile bunicilor defunctului.
Soțul supraviețuitor al defunctului, conform dispozițiilor Legii nr.319/1944, este chemat la moștenire în concurs cu fiecare clasă de moștenitori.
În cazul în care nu există moștenitori legali iar defunctul nu a dispus în mod valabil de bunurile sale nici prin testament, moștenirea este vacantă și revine statului, conform art. 1135 Noul Cod Civil. (în ceea ce privește vocația la moștenire, proiectul Codului Civil prevede că „Pentru a putea b#%l!^+a?moșteni, o persoană trebuie să aibă calitatea cerută de lege sau să fi fost desemnată de către b#%l!^+a?defunct prin testament.” – art. 717, „Moștenirea se cuvine… soțului supraviețuitor și rudelor defunctului, și anume descendenților, ascendenților și colateralilor acestuia, după caz. Descendenții și ascendenții au vocație la moștenire indiferent de gradul de rudenie cu defunctul, iar colateralii numai până la gradul al patrulea inclusiv. În lipsa moștenitorilor legali sau testamentari, patrimoniul defunctului se transmite comunei, orașului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii.” – art. 718, „Rudele defunctului vin la moștenire în următoarea ordine: clasa întâi: descendenții; clasa a doua: ascendenții privilegiați și colateralii privilegiați; clasa a treia: ascendenții ordinari; clasa a patra: colateralii ordinari. Dacă în urma dezmoștenirii, rudele defunctului din clasa cea mai apropiată nu pot culege întreaga moștenire, atunci partea rămasă se atribuie rudelor din clasa subsecventă care îndeplinesc condițiile pentru a moșteni. Înăuntrul fiecărei clase, rudele de gradul cel mai apropiat cu defunctul înlătură de la moștenire rudele de grad mai îndepărtat, cu excepția cazurilor pentru care legea dispune altfel. Între rudele din aceeași clasă și de același grad, moștenirea se împarte în mod egal, dacă legea nu prevede altfel.”).
3.3. nedemnitatea succesorală.
Nedemnitatea succesorală conform art. 958 Noul Cod Civil decăderea unui moștenitor legal din dreptul de a moșteni o persoană decedată datorită săvârșirii unor fapte grave față de defunct sau memoria acestuia, cu toate că are capacitate succesorală și vocație efectivă la moștenirea defunctului. Nedemnitatea afectează doar pe cel vinovat, nu și pe succesorii acestuia care pot veni la moștenire în nume propriu.
Cauze de nedemnitate:
atentatul la viața celui care lasă moștenirea;
acuzația capitală calomnioasă împotriva celui care lasă moștenirea;
nedenunțarea omorului căruia i-a căzut victimă de cuius.
Nedemnitatea operează de plin drept, fără a fi necesară aplicarea (pronunțarea) ei de instanța de judecată. Instanța nu pronunță sau aplică nedemnitatea, ci doar constată survenirea acesteia. Nedemnitatea nu poate fi iertată sau confirmată. Nedemnitatea poate fi invocată de orice persoană interesată:
comoștenitorii chemați la moștenire împreună cu nedemnul;
moștenitorii subsecvenți, care culeg moștenirea în locul nedemnului;
donatarii sau legatarii; b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?
creditorii celor de mai sus acționând pe cale oblică;
instanța de judecată sau notarul public din oficiu;
nedemnul.
(în ceea ce privește nedemnitatea absolută, proiectul Codului Civil prevede că „Este de drept nedemnă de a moșteni: a) persoana condamnată penal pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe cel care lasă moștenirea; b) persoana condamnată penal pentru săvârșirea, înainte de deschiderea moștenirii, a unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moștenirea ar fi fost deschisă la data săvârșirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocația la moștenire a făptuitorului. În cazul în care condamnarea pentru faptele menționate la alin. (1) este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripția răspunderii penale, nedemnitatea operează dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă. Nedemnitatea absolută poate fi constatată oricând, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu de către instanța de judecată ori de către notarul public, pe baza hotărârii judecătorești din care rezultă nedemnitatea.” – art. 716; iar în ceea ce privește nedemnitatea judiciară, proiectul Codului Civil prevede că „Poate fi declarată nedemnă de a moșteni: persoana condamnată penal pentru săvârșirea, cu intenție, împotriva celui care lasă moștenirea a unor fapte grave de violență, fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte care au avut ca urmare moartea victimei; persoana care, cu rea-credință, a ascuns, a alterat sau a falsificat testamentul defunctului; persoana care, prin dol sau violență, l-a determinat sau, după caz, l-a împiedicat pe cel care lasă moștenirea să întocmească, să modifice sau să revoce testamentul.” – art. 716).
Efectul principal al nedemnității este excluderea nedemnului de la dreptul de a moșteni pe defunct: dreptul de moștenire legală, nu și din dreptul de moștenire testamentară. Înlăturarea nedemnului de la moștenire este completă, el neputând culege nici rezerva succesorală.
(în ceea ce privește înlăturarea efectelor nedemnității, proiectul Codului Civil prevede că „Efectele nedemnității absolute sau judiciare pot fi înlăturate expres prin testament sau printr-un act autentic de către cel care lasă moștenirea. Fără o declarație expresă, nu constituie înlăturare a efectelor nedemnității legatul lăsat nedemnului după săvârșirea faptei care atrage nedemnitatea. Efectele nedemnității nu pot fi înlăturate prin reabilitarea nedemnului, amnistie intervenită după condamnare, grațiere sau prin prescripția executării pedepsei penale.” – art. 716).
Dacă între momentul deschiderii succesiunii și momentul îndeplinirii condițiilor cerute de lege pentru survenirea nedemnității ori momentul constatării acesteia nedemnul intră în posesia bunurilor succesorale, acesta are obligația de a restitui bunurilor respective celor îndreptățiți. b#%l!^+a?
b#%l!^+a?
3.4. devoluțiunea legală a moștenirii.
principiile generale ale devoluțiunii legale a moștenirii.
Principiile de stabilire a persoanelor chemate efectiv la moștenire sunt următoarele:
– principiul chemării la moștenire a rudelor în ordinea claselor de moștenitori legali;
– principiul proximității gradului de rudenie între moștenitorii din aceeași clasă;
– principiul egalității între rudele din aceeași clasă și de același grad chemate la moștenire.
Principiul chemării la moștenire a rudelor în ordinea claselor de moștenitori legali:
Codul civil a împărțit rudele defunctului în patru clase de moștenitori, chemându-le la moștenire în ordinea acestora:
– clasa I (descendenții în linie dreaptă): copiii, nepoții, strănepoții etc. defunctului, fără limită de grad;
– clasa II (ascendenții și colateralii privilegiați): părinții defunctului, frații și surorile defunctului, precum și pe descendenții fraților și surorilor până la gradul al patrulea inclusiv;
– clasa III (ascendenții ordinari): bunicii, străbunicii, stră-străbunicii etc. defunctului, fără limită de grad;
– clasa IV (colateralii ordinari) – rudele în linie colaterală ale defunctului până la gradul patru inclusiv, altele decât cele din clasa a doua, adică unchii, mătușile (frații și surorile părinților), verii primari (copiii unchilor și mătușilor), frații și surorile bunicilor defunctului.
Soțul supraviețuitor al defunctului este chemat la moștenire în concurs cu fiecare clasă de moștenitori.
Dacă există moștenitori cu vocație succesorală din clase diferite, pentru chemarea efectivă la moștenire esențial este criteriul ordinului clasei, nu gradul de rudenie cu defunctul. Soțul supraviețuitor vine la moștenire în concurs cu fiecare clasă de moștenitori: el nici nu înlătură, nici nu este înlăturat de la moștenire de nici o clasă de moștenitori.
Principiul proximității gradului de rudenie între moștenitorii din aceeași clasă:
Potrivit acestui principiu, în cadrul aceleiași clase, rudele în grad mai apropiat cu defunctul înlătură rudele în grad mai îndepărtat.
Excepții:
– în clasa a doua de moștenitori, părinții defunctului, rude de gradul întâi, vin la moștenire împreună cu colateralii privilegiați, care pot fi rude de gradul doi (frații defunctului) sau trei (nepoții de frate ai defunctului) ori patru (strănepoții de frate ai defunctului);
– reprezentarea succesorală.
Principiul egalității între rudele din aceeași clasă și de același grad chemate la moștenire:
Dacă vin la moștenire mai mulți moștenitori din aceeași clasă și același grad de rudenie cu defunctul, moștenirea se împarte pe capete, adică în atâtea părți egale câți moștenitori sunt. Prin urmare, dacă la moștenire vin trei fii ai defunctului, aceștia vor împărți moștenirea în trei părți egale.
Excepții:
– împărțirea pe tulpini a moștenirii în cazul venirii la moștenire a rudelor de același grad prin reprezentare succesorală;
– când la moștenirea defunctului sunt chemați frați și surori care nu au aceeași părinți, împărțirea moștenirii se va face pe linii: frații consangvini și uterini culegând moștenirea fratelui lor decedat doar pe linia (jumătatea) părintelui comun (paternă sau maternă, după caz), pe care o împart între ei în părți egale.
3.5.reprezentarea succesorală.
Reprezentarea succesorală este un beneficiu care permite anumitor moștenitori legali (descendenților în linie dreaptă și descendenților fraților și surorilor defunctului) să urce în locul și gradul unui ascendent decedat anterior deschiderii succesiunii, pentru a culege în locul acestuia partea ce i s-ar fi cuvenit din moștenire dacă ar fi fost în viață.
Ascendentul predecedat se numește reprezentat, iar moștenitorul care vine la moștenire prin reprezentare se numește reprezentant.
Reprezentarea succesorală este permisă:
– în cazul descendenților în linie dreaptă ai defunctului,
– în cazul descendenților colateralilor privilegiați.
Reprezentarea în cazul descendenților copiilor defunctului:
„Reprezentarea se întinde nemărginit în linie directă descendentă”. Prin urmare în linie directă descendentă, reprezentarea operează indiferent de gradul de rudenie al reprezentantului cu defunctul. Astfel, un strănepot de fiu, rudă de gradul trei cu defunctul, poate moșteni pe străbunicul său alături de un fiu al defunctului rămas în viață, dacă pe tulpina pe care o reprezintă sunt întrunite condițiile reprezentării din grad în grad între el și bunicul său pe care îl reprezintă la moștenirea străbunicului său.
Reprezentarea nu poate opera decât dacă există mai multe tulpini, nu și când există o singură b#%l!^+a?tulpină. b#%l!^+a?
Reprezentarea în cazul descendenților din frați și surori:
„In linie colaterală, reprezentarea este admisă în privința copiilor și descendenților fraților sau surorilor defunctului, vie ei la moștenirea sa în concurs cu unchi sau mătușă, întâmple-se ca toți frații și surorile defunctului, fiind morți mai dinainte, moștenirea să se găsească trecută la descendenții lor, în grade egale sau neegale”.
Prin urmare,pentru descendenții fraților și surorilor defunctului până la gradul patru inclusiv (nepoți și strănepoți) reprezentarea operează în condiții similare celor ale descendenților defunctului.
Condițiile reprezentării:
Reprezentarea necesită întrunirea anumitor condiții:
reprezentatul trebuie să fie decedat la data deschiderii succesiunii lui de cuius,
locul celui reprezentat să fie util (reprezentatul trebuie să fi avut chemare concretă la moștenire dacă ar fi fost în viață),
reprezentantul să îndeplinească toate condițiile necesare pentru a culege moștenirea lăsată de defunct (să aibă capacitate succesorală; să aibă vocația succesorală generală proprie la moștenirea lăsată de defunct; să nu fie nedemn față de defunct, să nu fi renunțat la moștenirea acestuia; să nu fi fost exheredat).
Efectele reprezentării:
– plasarea reprezentantului în locul reprezentatului (reprezentantul va culege partea ce ar fi revenit acestuia din moștenire dacă ar fi fost în viață).
– împărțirea moștenirii pe tulpini:
– efectul principal al împărțirii moștenirii pe tulpini (moștenirea se va împărți în atâtea părți câți copii sau frați și surori a avut defunctul, care vin efectiv la moștenire sau care, fiind predecedați, sunt reprezentați de descendenții lor, nu pe capete).
– efectele secundare ale împărțirii moștenirii pe tulpini:
– în caz de renunțare la moștenire a unuia dintre reprezentanți, partea acestuia din moștenire va reveni moștenitorilor care fac parte din aceeași tulpină cu acesta, nu tuturor moștenitorilor;
– dacă există obligația de raport, reprezentantul ținut la aceasta trebuie să raporteze nu numai donațiile pe cere le-a primit el de la defunct fără scutire de raport, ci și donațiile nescutite de raport pe care le-a primit reprezentatul de la defunct.
3.6. drepturile statului asupra moștenirii vacante
Potrivit dispozițiilor articolul 1135 Cod civil, „în lipsă de moștenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului”. Prin urmare statul culege moștenirile rămase fără succesori care să le poată culege, întrucât la data deschiderii moștenirii:
– fie nu există nici un succesor legal sau testamentar în viață,
– fie succesorii legali în viață la data deschiderii succesiunii sunt cu toții nerezervatari și au fost exheredați total de defunct,
– fie succesorii legali sau testamentari în viață renunță la moștenire sau sunt nedemni cu toții;
– fie există legate cu titlu universal care acoperă întreaga moștenire sau particulare care consumă tot emolumentul moștenirii, însă nu există moștenitori legali sau testamentari cu vocație la întreaga moștenire.
4. REGULI SPECIALE PENTRU DIFERITELE CATEGORII DE MOSTENITORI LEGALI
4.1. dreptul de moștenire al descendenților.
În această categorie intră copiii defunctului (sunt incluși și copiii adoptați de defunct) și urmașii acestora la infinit, indiferent dacă s-au născut din căsătorie sau din afara căsătoriei.
Descendenții, fiind incluși în clasa întâi de moștenitori, înlătură de la moștenire pe moștenitorii din clasele subsecvente. Soțul supraviețuitor vine la moștenire în concurs inclusiv cu descendenții.
Descendenții sunt chemați la moștenire în ordinea gradului de rudenie cu defunctul, descendenții în grad mai apropiat înlăturând de la moștenire pe descendenții în grad mai îndepărtat.
Descendenții de același grad chemați la moștenire în nume propriu împart moștenirea pe capete (părți egale). Dacă întrunite condițiile reprezentării succesorale, moștenirea se împarte pe tulpini, astfel încât, pot veni la moștenire descendenți de grade diferite de rudenie cu defunctul și se poate întâmpla ca descendenți rude de același grad cu defunctul să primească din moștenire cote diferite, iar nu egale.
Dacă descendenții vin la moștenire în concurs cu soțul supraviețuitor, cota de moștenire legală ce revine soțului supraviețuitor se va calcula în raport cu întreaga moștenire, iar restul se va împărți între descendenți potrivit regulilor de mai sus.
Caracterele juridice ale dreptului de moștenire legală al descendenților:
descendenții defunctului sunt moștenitori rezervatari (defunctul nu poate dispune prin liberalități decât în limitele cotității disponibile a moștenirii),
descendenții defunctului sunt moștenitori sezinari (au dreptul de a intra în stăpânirea moștenirii fără a fi necesare îndeplinirea unor verificări sau formalități prealabile),
între descendenți există obligația de raport (obligația de a aduce la masa succesorală pentru a fi împărțite între ei donațiile primite direct sau indirect de la defunct, afară de cazul în care donația s-a făcut cu scutire de raport).
4.2. dreptul de moștenire al ascendenților privilegiați și al colateralilor privilegiați.
Această clasă de moștenitori care cuprinde pe părinții, pe frații și surorile defunctului și descendenții acestora până la gradul patru inclusiv. Aceștia „privilegiați” întrucât sunt preferați altor ascendenți și colaterali ai defunctului, numiți ordinari, care fac parte din clasele subsecvente de moștenitori.
Ascendenții privilegiați (părinții defunctului).
Părinții defunctului sunt chemați la moștenirea acestuia indiferent dacă s-a născut din căsătorie sau din afara căsătoriei. Categoria ascendenților privilegiați include și pe adoptatorii defunctului.
Ascendenții privilegiați sunt chemați la moștenire doar în lipsa moștenitorilor din clasa descendenților sau în cazul în care aceștia sunt renunțători ori nedemni.
Împărțirea moștenirii:
Împărțirea moștenirii se face diferit, după cum ascendenții privilegiați vin singuri la moștenire sau împreună cu colateralii privilegiați ori în concurs cu soțul supraviețuitor al defunctului.
– dacă ascendenții privilegiați vin singuri la moștenire, atunci dacă la moștenire sunt chemați ambii părinți, moștenirea se va împărți în părți egale (pe capete) între aceștia iar dacă este chemat un singur părinte, moștenirea va reveni în întregime acestuia.
– dacă ascendenții privilegiați vin la moștenire împreună cu colateralii privilegiați, atunci moștenirea se împarte diferit, după cum la moștenire vine unul sau mai mulți ascendenți privilegiați:
– dacă la moștenire vine un singur părinte, acesta va primi 1/4 din moștenire, restul de 3/4 revenind colateralilor privilegiați, indiferent de numărul acestora, care o vor împărți între ei în părți egale sau pe tulpini,
– dacă la moștenire vin tatăl și mama defunctului, aceștia vor primi 1/2 din moștenire, împărțind-o între ei în părți egale (pe capete), restul de 1/2 revenind colateralilor privilegiați, care o vor împărți între ei în părți egale sau pe tulpini.
– dacă ascendenții privilegiați vin la moștenire în concurs cu soțul supraviețuitor, atunci cota legală a soțului supraviețuitor se va deduce din întreaga moștenire, iar restul rămas se va împărți potrivit regulilor de mai sus.
Caracterele juridice ale dreptului de moștenire legală al ascendenților privilegiați:
ascendenții nu pot veni la moștenire decât în nume propriu,
ascendenții privilegiați nu au obligația de a raporta donațiile primite de la defunct,
ascendenții privilegiați sunt moștenitori rezervatari și sezinari.
Colateralii privilegiați (frații și surorile defunctului și descendenții acestora): b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?
În categoria colateralilor privilegiați se includ frații și surorile defunctului, precum și descendenții acestora până la gradul patru de rudenie cu defunctul inclusiv (nepoții și strănepoții de frate sau soră).
Fac parte din această clasă de moștenitori atât frații buni (născuți din aceeași părinți), cât și frații consângeni (consangvini) și uterini. Nu intră în această categorie frații vitregi, ai căror părinți sunt căsătoriți, însă care nu au nici un părinte comun.
Colateralii privilegiați sunt chemați la moștenirea legală a defunctului dacă nu există moștenitori din clasa întâi sau dacă aceștia sunt renunțători sau nedemni. Colateralii privilegiați înlătură de la moștenirea legală a defunctului pe succesorii din clasele subsecvente.
Împărțirea moștenirii între colateralii privilegiați care provin din aceeași părinți:
– când colateralii privilegiați vin singuri la moștenire, atunci împart între ei moștenirea în părți egale (pe capete) dacă vin la moștenire în nume propriu, sau pe tulpini dacă vin la moștenire prin reprezentare.
– când colateralii privilegiați vin la moștenire împreună cu ascendenții privilegiați, atunci le revine din moștenire o cotă de 3/4, dacă vin la moștenire în concurs cu un singur ascendent privilegiat, sau o cotă de 1/2, dacă vin la moștenire în concurs cu doi sau mai mulți ascendenți privilegiați.
– când colateralii privilegiați vin la moștenire în concurs cu soțul supraviețuitor, atunci cota soțului supraviețuitor se va deduce din întreaga moștenire, iar restul se va împărți conform regulilor de mai sus.
Împărțirea moștenirii între colateralii privilegiați care provin din părinți diferiți:
– dacă la moștenire vin frați și surori din părinți diferiți, moștenirea se împarte pe două linii, maternă și paternă: frații uterini vor moșteni numai pe linie maternă, frații consângeni vor moșteni numai pe linie paternă iar frații buni vor moșteni în ambele linii.
– împărțirea pe linii a moștenirii se realizează nu numai atunci când vin la moștenire frații și surorile defunctului în nume propriu, ci și atunci când moștenirea revine descendenților acestora, atât în nume propriu cât și prin reprezentare.
Caracterele juridice ale dreptului la moștenire legală al colateralilor privilegiați:
colateralii privilegiați pot fi reprezentați la moștenire de descendenții lor.
colateralii privilegiați nu sunt rezervatari,
colateralii privilegiați nu beneficiază de sezină,
colateralii privilegiați nu datorează raportul donațiilor.
4.4. dreptul de moștenire al ascendenților ordinari.
Această clasă include pe ceilalți ascendenți ai defunctului, alții decât părinții, adică bunicii, străbunicii, stră-străbunicii defunctului etc. la infinit. Ascendenții ordinari vin la moștenire doar dacă nu există moștenitori din primele două clase sau atunci când există asemenea moștenitori, însă aceștia sunt renunțători sau nedemni.
Împărțirea moștenirii:
între ascendenții ordinari moștenirea se împarte potrivit principiilor proximității gradului de rudenie și al împărțirii pe capete între rudele de același grad.
dacă la moștenirea defunctului vine și soțul supraviețuitor, acesta va primi cota prevăzută de Legea 319/1944, restul împărțindu-se între ascendenții ordinari conform regulilor de mai sus.
Caracterele juridice ale dreptului la moștenire legală al ascendenților ordinari:
ascendenții ordinari pot veni la moștenire numai în nume propriu,
reprezentarea succesorală este exclusă în cazul ascendenților ordinari,
ascendenții ordinari nu sunt moștenitori rezervatari,
ascendenții ordinari nu au obligația de raport al donațiilor,
ascendenții ordinari sunt moștenitori sezinari.
4.5. dreptul de moștenire al colateralilor ordinari.
Această clasă cuprinde pe unchii, mătușile, verii primari, precum și pe frații și surorile bunicilor defunctului (în linie colaterală, moștenirea este posibilă până la gradul patru de rudenie inclusiv). Colateralii ordinari vin la moștenire doar dacă nu există moștenitori în primele trei clase sau dacă există asemenea moștenitori, însă aceștia sunt renunțători sau nedemni.
Împărțirea moștenirii:
între colateralii ordinari moștenirea se împarte conform principiilor proximității gradului de rudenie și al împărțirii pe capete între rudele de același grad,
în cazul colateralilor ordinari nu operează împărțirea pe linii a moștenirii, așa cum se întâmplă în cazul fraților și surorilor defunctului care provin din părinți diferiți,
dacă la moștenire colateralii ordinari vin în concurs cu soțul supraviețuitor, acesta din urmă va primi din moștenire cota prevăzută, restul împărțindu-se între colateralii ordinari conform regulilor de mai sus.
Caracterele juridice ale dreptului la moștenire al colateralilor ordinari:
colateralii ordinari pot veni la moștenire numai în nume propriu, nu și prin reprezentare.
colateralii ordinari nu sunt moștenitori rezervatari,
colateralii ordinari nu sunt sezinari,
colateralii ordinari nu datorează nici raportul donațiilor.
5. DREPTURILE SUCCESORALE ALE SOTULUI SUPRAVIETUITOR DEFUNCTULUI
5.2. aspecte generale.
Soțul supraviețuitor, pentru a putea moșteni, trebuie să întrunească condițiile generale cerute de lege pentru a putea moșteni. Soțul supraviețuitor mai trebuie să aibă calitatea de soț al defunctului la data deschiderii succesiunii (în cazul divorțului, căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea de divorț va rămâne irevocabilă iar până la această dată căsătoria este în ființă.
Ii sunt conferite soțului supraviețuitor următoarele drepturi:
drepturi de moștenire proprii în concurs cu fiecare clasă de moștenitori;
un drept special de moștenire asupra mobilelor și obiectelor aparținând gospodăriei casnice, precum și asupra darurilor de nuntă;
un drept temporar de abitație asupra casei de locuit.
Caracterele juridice ale dreptului de moștenire al soțului supraviețuitor:
soțul supraviețuitor poate veni la moștenirea defunctului numai în nume propriu, nu și prin reprezentare,
soțul supraviețuitor este moștenitor rezervatar,
soțul supraviețuitor datorează raportul donațiilor primite de la defunct în cazul în care vine la moștenire împreună cu descendenții defunctului,
soțul supraviețuitor nu este moștenitor sezinar.
5.2. dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor în concurs cu clasele de moștenitori legali.
Astfel, soțului supraviețuitor îi revine:
– în concurs cu descendenții defunctului, indiferent de gradul de rudenie cu defunctul și de numărul acestora, 1/4 din moștenire;
– în concurs cu ascendenții privilegiați și colateralii privilegiați ai defunctului, atunci când vin împreună la moștenire, indiferent de numărul acestora, 1/3 din moștenire;
– în concurs fie doar cu părinții defunctului sau unul dintre aceștia, fie doar cu frații sau surorile defunctului ori descendenții acestora, indiferent de numărul lor, 1/2 din moștenire;
– în concurs cu ascendenții ordinari sau cu colateralii ordinari, în ambele cazuri, indiferent de numărul acestora, ¾ din moștenire;
– dacă nu există moștenitori legali în nici una din cele patru clase și nu există nici moștenitori testamentari, soțul supraviețuitor va culege întreaga moștenire.
Imputarea cotei soțului supraviețuitor asupra masei succesorale:
dacă soțul supraviețuitor vine la moștenire în concurs cu oricare dintre clasele de moștenitori se va proceda mai întâi la stabilirea cotei soțului supraviețuitor raportat la întreaga moștenire, după care partea de moștenire rămasă se va împărți între ceilalți moștenitori conform cotelor de moștenire prevăzute de lege.
cota succesorală cuvenită soțului supraviețuitor în concurs cu fiecare clasă de moștenitori restrânge drepturile succesorale ale celorlalți moștenitori legali.
5.4. dreptul de moștenire special al soțului supraviețuitor.
Soțul supraviețuitor, atunci când vine la moștenire în concurs cu alți succesori decât descendenții defunctului, „va moșteni, în afară de partea sa succesorală, mobilele și obiectele aparținând gospodăriei casnice, precum și darurile de nuntă”. Prin urmare dacă la moștenire vin descendenții defunctului, dreptul special de moștenire al soțului supraviețuitor nu există.
Mobilele și obiectele aparținând gospodăriei casnice:
intră în această categorie bunurile mobile succesorale care prin natura și afectațiunea lor au fost destinate folosinței în gospodăria casnică (ex. obiectele de menaj, mașinile de gătit, frigiderele, aspiratoarele, mașinile de spălat rufe, bibliotecile etc.).
nu intră în această categorie bunurile care se exclud prin natura lor (ex. autoturisme, bunurile care au servit la exercitarea profesiei sau meseriei defunctului, etc.).
mobilele și obiectele aparținând gospodăriei casnice se cuvin soțului supraviețuitor numai în măsura în care defunctul nu a dispus de acestea prin legate.
Dreptul special de moștenire al soțului supraviețuitor este considerat a fi un drept de moștenire legală cu destinație specială.
Darurile de nuntă:
darurile de nuntă sunt donațiile făcute soților cu ocazia celebrării căsătoriei.
regimul juridic al darurilor de nuntă este identic cu acela al mobilelor și obiectelor aparținând gospodăriei casnice.
5.5. dreptul de abitație al soțului supraviețuitor.
Potrivit articolului 973 din Noul Cod de Procedura Civila soțul supraviețuitor „care nu are o locuință proprie, va avea până la executarea ieșirii din indiviziune și în orice caz, cel puțin timp de un an de la încetarea din viață a soțului său, în afară de dreptul de moștenire potrivit dispozițiilor de mai sus, un drept de abitație asupra casei în care a locuit, dacă aceasta face parte din moștenire”.
Acest drept de abitație, în principiu, are natură identică cu abitația de drept comun (drept real asupra lucrului altuia, constând în dreptul de a utiliza exclusiv în interes propriu casa care face parte din masa succesorală).
Soțul supraviețuitor nu poate ceda sau închiria în nici un fel locuința care constituie obiectul dreptului său de abitație. Soțul supraviețuitor beneficiază de dreptul de abitație asupra casei de locuit chiar și în concurs cu descendenții defunctului.
Caracterele juridice ale dreptul de abitație al soțului supraviețuitor:
– dreptul de abitație asupra casei în care a locuit este un drept care izvorăște direct din lege;
– dreptul de abitație asupra casei în care a locuit este un drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra locuinței.
– dreptul de abitație asupra casei în care a locuit este un drept temporar, care durează până la data ieșirii din indiviziune, însă nu mai puțin de un an de la data deschiderii moștenirii;
– dreptul de abitație asupra casei în care a locuit este un drept real strict personal, care nu poate profita decât soțului supraviețuitor
– dreptul de abitație asupra casei în care a locuit este inalienabil și insesizabil.
6. REGULI GENERALE ALE MOSTENIRII TESTAMENTARE
6.1. noțiunea de testament.
Testamentul este „un act revocabil prin care testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viață, de tot sau o parte din avutul său”.
Caracterele juridice ale testamentului:
– testamentul este un act unilateral și personal:
– testamentul ia naștere exclusiv din voința testatorului, neputând fi realizat decât de testator, nu și prin mandatar;
– legatarul nu este obligat să primească ceea ce i-a lăsat defunctul, astfel că are dreptul de a opta fie pentru acceptarea, fie pentru repudierea legatului.
– testamentul este un act solemn:
– manifestarea de voință a testatorului trebuie să îmbrace ad validitatem una din formele anume prevăzute de lege.
– testamentul este un act de dispoziție cu titlu gratuit:
– legatele presupun atât o diminuare a patrimoniului dispunătorului și o îmbogățire a patrimoniului legatarului, cât și intenția de a gratifica.
– testamentul este un act mortis causa:
– testamentul este un act conceput să producă efecte doar la decesul autorului său, astfel că în timpul vieții testatorului, legatarii nu pot invoca nici un drept asupra bunurilor dispunătorului.
– testamentul este un act revocabil:
– revocabilitatea este de esența testamentului: testamentul poate fi revocat oricând de testator până la data decesului său, în tot sau în parte.
Cuprinsul testamentului:
exheredări (înlăturarea de la moștenire a unor moștenitori legali);
numirea unui executor testamentar;
sarcini impuse legatarilor sau moștenitorilor legali, de natură patrimonială sau de altă natură;
revocarea, totală sau parțială, a unui testament anterior sau a unei dispoziții testamentare anterioare;
partajul de ascendent;
recunoașterea unui copil;
alte dispoziții de ultimă voință (ex. cele privind organizarea funeraliilor).
6.2. condiții de fond privind validitatea testamentului.
Consimțământul:
Consimțământul este manifestarea de voință juridică a unei persoane în vederea formării unui act juridic. Consimțământul nu produce efecte decât dacă există și dacă este neviciat.
– existența consimțământului: lipsa discernământului testatorului – tulburare mentală care să fie suficient de gravă pentru a-l priva pe cel atins de facultățile sale de discernământ.
– consimțământul trebuie să fie neviciat: dacă consimțământul a fost viciat, acesta există, însă este distorsionat.
– eroarea asupra cauzei testamentului: este esențială intenția de a gratifica a dispunătorului (eroarea testatorului asupra cauzei atrage anularea testamentului).
– dolul (captația și sugestia sunt forme specifice ale dolului în materie testamentară): dolul se înfățișează sub formele specifice ale captației și sugestiei, prin care dispunătorului i se poate sau inspira ura față de moștenitorii săi naturali sau insufla în profitul cuiva o afecțiune fondată pe cauze artificiale.
Capacitatea:
– nimeni nu poate renunța în tot sau în parte la capacitatea de a dispune prin liberalități, astfel că este ilicită convenția prin care o persoană s-a obligat să nu dispună prin testament de bunurile sale.
Incapacitățile de a dispune prin testament:
incapacități absolute (incapacitatea minorilor și incapacitatea interzișilor judecătorești);
incapacități relative (incapacitatea minorilor între 16-18 ani de a dispune în favoarea tutorilor lor).
Incapacitățile de a primi prin testament:
incapacități de folosință;
– incapacități absolute (incapacitatea persoanelor viitoare, incapacitatea persoanelor incerte);
– incapacități relative (incapacitatea tutorelui de a primi legate de la pupilul său atâta timp cât socotelile definitive ale tutelei nu au fost date și primite, medicii și farmaciștii nu pot primi legate de la persoanele pe care le-au îngrijit în ultima boală de care acestea au decedat, dacă liberalitatea a fost făcută în cursul acelei boli, preoții nu pot primi legate de la cei pe care i-au asistat religios în cursul ultimei boli, iar ofițerii de marină de la călătorii aflați la bordul navelor în cursul călătoriilor maritime);
incapacități de exercițiu (minorii, interzișii judecătorești).
Obiectul:
– obiect testamentului constă fie în subrogarea legatarului în poziția de titular al întregului patrimoniu sau cote parți din patrimoniul defunctului (legatul universal sau cu titlu universal), fie în transferul unor anumite drepturi reale sau de creanță din patrimoniul dispunătorului în cel al legatarului (legatul particular).
– testamentul trebuie să aibă un obiect determinat (sau determinabil), licit și posibil.
– legatul lucrului altuia este valabil dacă testatorul a dispus în cunoștință de cauză, știind că bunul nu-i aparține; legatul nu este valabil întrucât dispunătorul s-a aflat în eroare dacă testatorul a dispus de bun crezând că este al său.
Cauza:
cauza nu se confundă cu intenția de a gratifica, aceasta din urmă fiind abstractă, comună tuturor liberalităților, constituind doar un element de diferențiere între actele cu titlu gratuit și actele cu titlu oneros.
sancțiunea inexistenței cauzei, cauzei false, cauzei ilicite sau imorale este nulitatea absolută a testamentului sau caducitatea dacă survine ulterior testamentului valabil încheiat.
6.3. condiții generale de formă privind validitatea testamentului.
– testamentul impune ad validitatem îndeplinirea unor condiții de formă, astfel că nu este suficient doar simplul consimțământ al testatorului, ci este necesar ca acesta să îmbrace una din formele anume prevăzute de lege.
– forma scrisă:
– articolul 1043 Noul Cod civil prevede că „nimeni nu va putea dispune de avutul său, cu titlu gratuit, decât cu formele prescrise de lege pentru donațiuni între vii sau prin testament”;
– articolul 1042 Noul Cod civil prevede că „un testament poate fi sau olograf, sau făcut prin act autentic sau în formă mistică” – toate aceste forme de testament sunt scrise.
– dacă testamentul făcut de defunct este pierdut sau distrus (după data decesului dispunătorului) datorită unui caz de forță majoră sau caz fortuit, dovada se poate face prin orice mijloc de probă, inclusiv martori și prezumții.
– forma actului separat, interzicerea testamentului conjunctiv:
– articolul 1065 Noul Cod civil interzice testamentul conjunctiv, adică acela prin care două sau mai multe persoane testează „prin același act una în favoarea celeilalte, sau în favoarea unei a treia persoane” (se urmărește a se împiedica faptul ca buna-credință a unuia dintre testatori să fie surprinsă ca urmare a revocării emanând ulterior de la celălalt, fără ca el să știe).
– forma fiind cerută ad validitatem, ca element constitutiv al actului, lipsa acesteia este sancționată cu nulitatea absolută iar testatorul nu poate în nici un fel să suplinească această lipsă prin voința sa altfel decât prin refacerea testamentului conform cerințelor de formă impuse de lege.
– testamentul nul pentru lipsa formalităților cerute pentru valabilitatea unui anumit fel de testament poate fi valabil dacă întrunește condițiile de validitate ale unui alt testament (ex. testamentul mistic nul pentru neîndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru valabilitatea acestuia ar putea întruni condițiile de validitate ale testamentului olograf, fiind scris, datat și semnat de testator cu mâna lui).
Legea nr. 105/1993 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat prevede că întocmirea. Modificarea sau revocarea testamentului sunt considerate valabile dacă actul respectă condițiile de formă aplicabile fie la data când a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricăreia dintre legile următoare:
legea națională a testatorului;
legea domiciliului testatorului;
legea locului unde testamentul a fost întocmit, modificat sau revocat;
legea situației imobilului ce formează obiectul testamentului;
legea instanței sau a organului care îndeplinește procedura de transmitere a bunurilor moștenite.
7. DIFERITE FORME DE TESTAMENTE
7.1. aspecte generale.
Testamentul poate fi:
olograf,
prin act autentic,
în formă mistică.
Pe lângă aceste forme obișnuite de testament, există și anumite testamente privilegiate.
7.1. testamentul olograf.
Testamentul olograf este testamentul scris în întregime, datat și semnat de testator cu mâna lui. Neîndeplinirea oricăreia dintre cerințele referitoare la forma testamentului olograf (cerute ad validitatem) atrage nulitatea absolută a acestuia.
Avantajele și inconveniente:
gratuitatea, simplicitatea și păstrarea secretului aspra existenței și conținutului său;
poate fi revocat oricând, fie prin redactarea unui alt testament, fie prin distrugerea lui materială făcută în mod voluntar de testator;
poate fi ușor pierdut sau sustras ori că poate fi defăimat ca fals.
Testamentul olograf trebuie să întrunească anumite cerințe referitore la scriere, dată și semnătură.
Scrierea:
trebuie să fie manuscrisă, astfel că dacă se contestă scrierea, se va proceda la verificarea de scripte.
testamentul poate fi scris cu orice instrument (stilou, cretă, diamant etc.), cu orice substanță care lasă urme (cerneală, cărbune, sânge etc.), pe orice fel de suport (hârtie, piatră, perete, sticlă etc.) și în orice limbă cunoscută de testator, chiar dacă este o limbă moartă.
poate fi folosită atât scrierea obișnuită, cu caractere de mână sau de tipar, cât și stenografia, ideogramele sau cifrele.
testamentul poate fi scris pe mai multe foi separate cu condiția ca între acestea să existe o legătură intelectuală.
Data:
permite stabilirea faptului dacă la data testamentului dispunătorul avea sau nu capacitatea de a testa;
în cazul existenței unor testamente cu dispoziții contrare sau incompatibile, data permite stabilirea testamentului care va fi luat în considerare, testamentul mai recent revocând implicit testamentele anterioare;
poate contribui fie la interpretarea testamentului, fie la stabilirea unor eventuale manevre de captație sau sugestie exercitate asupra testatorului;
în principiu, lipsa datei, ca și datarea incompletă atrag nulitatea absolută a testamentului.
Semnătura:
semnătura are rolul de a permite identificarea autorului actului și de a face proba angajamentului propriu-zis, adică a faptului că actul respectiv nu este doar un simplu proiect nedefinitiv;
semnătura poate fi atât cea obișnuită testatorului, cât și una aparte, cuprinzând fie atât numele și prenumele, fie doar prenumele sau o poreclă, fie chiar inițialele numelui și prenumelui;
Sancțiunea nerespectării condițiilor referitoare la scriere, dată și semnătură sunt sancționate cu nulitatea absolută a testamentului.
7.3. testamentul autentic.
Potrivit dispozițiilor articolul 1043 din Noul Cod civil, testamentul autentic este acela care este adeverit de autoritatea anume investită în acest scop.
Avantaje și inconveniente:
testamentul autentic se bucură de forța probantă a oricărui înscris autentic, limitând foarte mult posibilitățile de a fi contestat;
conservarea unui exemplar al testamentului la biroul notarului care l-a instrumentat face ca pierderea, distrugera sau ascunderea lui să nu creeze nici un fel de probleme pentru legatari;
testatorul poate beneficia de sfaturile și îndrumările notarului care instrumentează testamentul, sporind în acest fel securitatea dispozițiilor testamentare;
testamentul autentic poate fi utilizat de persoanele care nu știu sau nu pot să scrie.
testamentul autentic este mai costisitor; poate ajunge mai ușor la cunoștința unor persoane fără ca testatorul să dorească acest lucru datorită unei indiscreții a notarului;
testamentul autentic necesită un oarecare efort pentru îndeplinirea formalităților.
Potrivit dispozițiilor Legii nr. 36/1995, testamentul autentic se instrumentează de către un singur notar, testatorul putând însă solicita ca la semnarea testamentului să fie prezenți și martori. Testamentul nu poate fi semnat de testator decât personal.
Testamentul autentic are aceeași forță probantă ca orice alt act notarial:
în privința mențiunilor făcute de notar pe baza propriilor sale constatări în temeiul atribuțiilor sale specifice (locul întocmirii testamentului, data acestuia, identitatea testatorului, voința declarată a acestuia etc.), testamentul autentic face credință până la înscrierea în fals;
în privința declarațiilor făcute de testator sau a afirmațiilor făcute de notar în afara atribuțiilor sale legale și a posibilităților sale concrete de verificare, testamentul autentic face credință doar până la proba contrară.
7.4. testamentul mistic.
Testament mistic este scris și semnat de mâna testatorului și prezentat de acesta judecătoriei.
Formalități:
– scrierea și iscălirea (subscrierea) testamentului de către mâna testatorului – testamentul se consideră ca făcut în ziua în care s-a instrumentat actul de suprascriere;
– strângerea și sigilarea/pecetluirea testamentului: testamentul se consideră “clos et scellé”, cu toate că pecețile puse pe coperta ce cuprinde testamentul nu pot să împiedice scoaterea lui fără ruperea copertei, dacă testamentul este lipit înăuntrul copertei printr-o pecete de ceară, care se opune la substituirea unui alt testament.
– sigilarea/pecetluirea se poate face cu orice material (ceară tare, bulină), cu una sau mai multe peceți, destul fiind ca testamentul să nu poată fi deschis, fără ruperea peceții sau a sigiliului; testatorul poate utiliza pecetea sa sau o pecete străină.
– judecătorul care instrumentează va face bine, cu toate că legea nu-l obligă, să descrie în actul de suprascriere marca peceții, arătând și numărul peceților.
– prezentarea de către testator în persoană a testamentului înaintea judecătoriei .
– testatorul declară: “Dispozițiile din această hârtie sunt testamentul meu, scris și iscălit de mine însumi”: declarația se face, în genere, în sala de judecată, înaintea judecătorului care instrumentează, asistat de grefier sau ajutorul de grefă.
– declarația testatorului constituie formalitatea cea mai esențială a testamentului mistic, căci prin ea se stabilește că actul prezentat este expresia ultimei sale voințe, întrucât prin el însuși actul nu întrunește elementele unui testament, afară de cazul când el ar fi fost făcut în forma olografă, ceea ce legea nu presupune, fiindcă acest testament poate fi nedatat.
– judecătoria face actul de suprascriere pe hârtia în care s-a scris testamentul sau pe hârtia care servește de plic .
Actul de suprascriere: proces verbal care cuprinde:
– prezentarea testamentului la judecătorie.
– arătarea stării în care se găsește testamentul (mențiunea că el a fost prezentat închis și sigilat).
– indicarea numărului peceților și marca lor (recomandat).
– declarația testatorului că cuprinsul hârtiei prezentate de el este testamentul său, scris și iscălit (și sigilat) de dânsul.
– actul se semnează de testator și de judecătorie și contrasemnat de grefier sau ajutorul său.
– toată lucrarea de mai sus, care începe de la înfățișarea testamentului, nu va putea fi întreruptă pentru nici o altă operație, respectiv judecătorul care instrumentează nu va putea să suspende operația sa spre a se ocupa de alte afaceri .
Avantaje și inconveniente:
– poate fi întrebuințat de persoanele care se află în imposibilitate fizică de a scrie (din cauza bolii, infirmității etc.) ele însele testamentul și din acest motiv nu pot testa în formă olografă, legea permițând ca testamentul să fie scris de altă persoană, chiar și dactilografiat, cerându-se însă în toate cazurile să poată semna actul .
– nu pot testa în această formă persoanele care nu pot citi testamentul, pentru a-i verifica direct conținutul, fie întrucât nu știu deloc să citească, fie întrucât nu cunosc limba în care acesta a fost scris, fie întrucât sunt lipsite de vedere.
Forța probantă:
actul de suprascriere fiind act autentic face dovadă până la înscrierea în fals;
înscrisul testamentar fiind înscris sub semnătură privată face dovadă până la proba contrară.
7.5. testamentele privilegiate.
Pentru anumite situații, când testatorul nu poate recurge la testamentul autentic obișnuit, legea prevede posibilitatea de a dispune prin anumite forme simplificate de testamente autentice, numite din această cauză testamente privilegiate.
Forme de testamente privilegiate:
testamentul militarilor,
testamentul făcut în timp de boală contagioasă,
testamentul făcut pe mare (maritim).
Testamentele privilegiate, pe lângă reglementările specifice fiecăruia dintre ele, au și unele reguli comune.
8. REGIMUL JURIDIC AL PRINCIPALELOR DISPOZITII TESTAMENTARE
8.1. legatul.
aspecte generale.
Dispozițiile testamentare referitoare la patrimoniul succesoral se realizează prin intermediul legatelor.
Desemnarea legatarului trebuie făcută de testator, fie direct, fie indirect. Prin urmare este nul atât legatul făcut de testator cu împuternicirea unei alte persoane de a alege pe legatar, cât și legatul secret, prin care bunurile legate sunt remise de testator unei persoane de încredere căreia îi comunică verbal legatarul pentru a fi remise acestuia.
Desemnarea legatarului poate fi fie directă , fie indirectă (gratificatul identificat fie doar implicit, prin deducție din celelalte dispoziții testamentare, fie prin indicarea mijlocului care duce la identificare sa).
clasificarea legatelor.
După obiectul lor, legatele pot fi:
universale,
cu titlu universal,
particulare.
Legatul universal:
– legatul universal conferă vocația la întregul patrimoniu succesoral.
În practica judiciară și în doctrină, sunt considerate universale:
– legatul tuturor bunurilor mobile și imobile, căci, potrivit articolul 461 Cod civil, „toate bunurile sunt mobile sau imobile”, ceea ce înseamnă că vocația pe care o conferă este la toate bunurile defunctului, moștenirea neputând cuprinde alte bunuri.
– legatul nudei proprietăți a tuturor bunurilor succesorale;
– legatul cotității disponibile a moștenirii, întrucât dă dreptul legatarului să culeagă întreaga moștenire lăsată de defunct dacă nu există rezervatari sau dacă aceștia renunță la moștenire ori și-au primit de la defunct în timpul vieții acestuia donații nescutite de raport care acoperă rezerva succesorală;
– legatul stipulat cu privire la surplusul (prisosul) sau a restul bunurilor rămase după plata legatelor particulare sau cu titlu universal.
Legatul cu titlu universal:
Legatul cu titlu universal poate avea de obiect o fracțiune a moștenirii, precum jumătate, a treia parte sau toate imobilele sau toate mobilele, sau o fracțiune din mobile sau imobile. Sunt cu titlu universal următoarele categorii de legate:
– legatul unei fracțiuni din moștenire;
– legatul tuturor bunurilor imobile;
– legatul tuturor bunurilor mobile;
– legatul unei fracțiuni din totalitatea bunurilor imobile;
– legatul unei fracțiuni din totalitatea bunurilor mobile.
Legatul particular:
Legatul particular sau cu titlu particular (singular) este acel legat care nu este nici universal, nici cu titlu universal.
Legatele particulare sunt nu numai legatele care se referă la unul sau mai multe bunuri determinate, ci și cele referitoare la imobilele sau mobilele situate într-un anumit loc, legatele al căror obiect este determinat prin natura economică a bunurilor, ca și legatele referitoare la ansambluri de bunuri desemnate global, chiar dacă este vorba de universalități de fapt.
.ineficacitatea legatelor.
Revocarea voluntară:
Testamentul este revocabil prin definiție. Revocarea poate fi făcută oricând de testator până la momentul decesului. Testatorul nu poate renunța la acest drept nici direct, nici indirect.
– revocarea legatelor este expresă atunci când rezultă dintr-o declarație formală ulterioară a testatorului în acest sens.
– revocarea tacită are loc în cazul redactării unui nou testament care conține dispoziții incompatibile cu cel dintâi, în cazul înstrăinării obiectului legatului de către testator înaintea deschiderii moștenirii, în cazul distrugerii voluntare a testamentului de către testator.
Revocarea unui testament sau a unei simple dispoziții testamentare poate fi la rândul ei revocată sau retractată. Retractarea poate fi expresă (act autentic distinct sau printr-un testament posterior) sau tacită (fie distrugerea voluntară de către testator a actului de revocare expresă, fie redactarea unui nou testament care conține dispoziții incompatibile cu actul sau testamentul revocatoriu).
Revocarea judecătorească:
În cazul legatelor cu sarcini, a căror îndeplinire nu se poate verifica decât după data decesului testatorului, precum și cazul neîndeplinirii de către legatar a obligației de recunoștință față de testator prin săvârșirea unor fapte de ingratitudine la adresa acestuia, Codul civil prevede revocarea judecătorească a legatelor pentru cauze legale.
Prin urmare la cererea moștenitorilor interesați, revocarea judecătorească a legatelor poate surveni fie pentru neîndeplinirea sarcinilor ș fie pentru ingratitudine.
Caducitatea legatelor:
Caducitatea atrage ineficacitatea legatelor, însă ea presupune un legat valabil format și se datorează:
fie decesului legatarului înaintea deschiderii succesiunii,
fie dispariției unui element esențial al legatului,
fie neacceptării unui legat de către beneficiarul acestuia.
Codul civil menționează următoarele cazuri de caducitate:
predecesul legatarului,
pieirea lucrului legat în timpul vieții testatorului,
refuzul legatarului de a primi legatul,
incapacitatea legatarului survenită înaintea deschiderii moștenirii
Consecințele ineficacității legatelor:
Revocarea sau caducitatea legatelor, ca și nulitatea acestora, atrag lipsirea de efecte a legatelor.
Atribuirea bunurilor celor obligați la plata legatelor:
Ineficacitatea legatelor va profita celor obligați la plata acestora, cărora legatul sau legatele le-ar fi restrâns drepturile dacă ar fi fost valabile, adică, după caz, moștenitorilor legali, legatarilor universali, cu titlu universal sau chiar particulari.
Legatele conjunctive și dreptul de acrescământ:
Obiectul unui legat particular poate fi lăsat la doi sau mai mulți legatari cu vocația fiecăruia la întreg, situație în care ineficacitatea unuia sau altuia din aceste legate va profita colegatarului sau colegatarilor ale căror legate au rămas eficace (legat conjunctiv).
Dreptul colegatarilor de a beneficia de ineficacitatea legatului unuia sau altuia dintre ei poartă denumirea de drept de acrescământ. Dreptul de acrescământ este obligatoriu, întrucât, pe de o parte, legatul conjunctiv conferă vocație la întregul bun, iar pe de altă parte, acceptarea unui legat nu poate fi fracționată.
8.2. exheredarea.
În limitele dispozițiilor legale imperative (rezervei), exheredarea este un drept discreționar al testatorului.
Felurile exheredării:
din punctul de vedere al întinderii sale, exheredarea poate fi totală sau parțială;
după cum lovește pe moștenitori fără a se lua în considerare comportamentul acestora ulterior deschiderii moștenirii sau, dimpotrivă, cu titlu de sancțiune pentru cazul în care ar refuza executarea unei anume dispoziții testamentare, exheredarea poate fi fermă sau cu titlu de clauză penală (sancțiune a neexecutării testamentului conform voinței defunctului).
Efectele exheredării:
– în cazul moștenitorilor rezervatari ei moștenesc (ca moștenitori legali) rezerva, exheredarea având efecte cel mult în limitele cotității disponibile;
– exheredarea fermă produce efecte de la data deschiderii moștenirii.
8.3. execuțiunea testamentară.
Executorul testamentar este persoana desemnată prin testament pentru a-l reprezenta post-mortem pe testator, asigurând aducerea la îndeplinire a ultimelor dorințe ale acestuia manifestate cu respectarea formelor și condițiilor de fond testamentare.
Prin urmare testatorul poate însă desemna în acest scop una sau mai multe persoane în care are încredere, fie că este vorba de unul sau altul dintre succesorii săi legali sau testamentari, fie de persoane străine de moștenire. Executorul testamentar exercită anumite puteri, însă nu pentru sine ci pentru altul (executorul testamentar este mandatarul defunctului).
Caracterele juridice ale execuțiunii testamentare:
– execuțiunea testamentară este intuitu personae (dacă este refuzată de cel desemnat sau acesta decedează înaintea deschiderii moștenirii, survine caducitatea, iar dacă executorul decedează după deschiderea moștenirii, însă înaintea îndeplinirii misiunii, puterile acestuia nu trec la moștenitorii săi);
– execuțiunea testamentară este în principiu gratuită, executorul având dreptul doar la rambursarea cheltuielilor făcute pentru îndeplinirea misiunii sale, sarcină ce revine succesiunii, însă, prin excepție, executorul poate fi gratificat pentru serviciile făcute cu un legat remuneratoriu de valoare modică;
– execuțiunea testamentarăpune în sarcina executorului obligația de a da socoteală de gestiunea sa.
Deosebiri față de mandantul de drept comun:
– executorul testamentar este desemnat printr-un act unilateral;
– mandatul obișnuit se referă în principiu la încheierea de acte juridice, în timp ce execuțiunea testamentară poate include sau să aibă exclusiv ca obiect îndeplinirea unor acte materiale, cum ar fi distrugerea unor documente ale defunctului;
– mandatul obișnuit încetează în principiu prin moartea mandantului, în timp ce execuțiunea testamentară începe să producă efecte la data decesului testatorului, fiind un act juridic mortis causa;
– mandatul obișnuit poate fi revocat oricând de mandant, în timp ce execuțiunea testamentară este irevocabilă după data deschiderii moștenirii.
Dacă există pluralitate de executori, fiecare dintre aceștia are puteri depline și poate îndeplini ca și când ar fi singur orice act specific execuțiunii testamentare, afară de cazul în care testatorul a prevăzut altfel, fie dispunând să lucreze împreună, fie atribuind fiecăruia o gestiune anume.
Puterile conferite executorului testamentar diferă după cum execuțiunea testamentară este fără sezină (fără dreptul de a prelua bunurile succesorale – rolul executorului testamentar fără sezină este redus, rezumându-se doar la supravegherea și controlul executării dispozițiilor testamentare de către cei ținuți la aceasta) sau cu sezină (nu poate primi decât sezina bunurilor mobile iar sezina poate fi conferită executorului pentru o durată de timp care nu poate depăși un an).
Sezina a executorului testamentar și sezina moștenitorilor nu se exclud, ci coexistă, cea a executorului testamentar restrângând puterea moștenitorilor.
9. LIMITELE DREPTULUI DE DISPOZITIE ASUPRA MOSTENIRII
9.1. aspecte generale.
Persoana fizică are puterea de a dispune de bunurile sale mortis causa, însă această putere însă nu este discreționară, având anumite limite.
9.2. interzicerea pactelor asupra unei moșteniri nedeschise și a substituțiilor fideicomisare.
Pactele asupra unei moșteniri nedeschise.
Art. 1120 din Noul Cod Civil prevede că „nu se poate face renunțarea la o moștenire ce nu este deschisă, nici (nu) se pot face învoiri asupra unei astfel de succesiuni, chiar de s-ar da consimțământul celui a cărui moștenire este în chestiune”. Prin urmare succesiunile nedeschise nu pot forma obiectul unei vânzări și nici al vreunei alt act juridic.
Justificarea prohibiției pactelor asupra succesiunilor:
considerentul de ordin moral că pactul ar naște dorința morții celui care lasă moștenirea;
considerentul că ar încălca regulile moștenirii legale și mai ales principiul egalității succesorale;
necesitatea de a proteja moștenitorii contra abuzului de influență sau leziunii;
libertatea de a testa nu poate fi alienată prin acte între vii.
Interdicția se referă la pactele încheiate cu privire la elementele unei succesiuni nedeschise (patrimoniul unei persoane care este încă în viață). Pactul poate avea ca obiect fie întreaga universalitate succesorală, fie o cotă-parte din aceasta.
Excepții:
– donația-partaj, prin care ascendenții pot împărți încă din timpul vieții cu titlu de drepturi succesorale între descendenții lor bunurile pe care le dețin la momentul actului;
– clauzele societare în societățile civile sau de persoane prin care e stipulează continuarea societății cu asociații rămași în viață sau cu moștenitorii acestora (se reglementează în avans soarta drepturilor în societate ale asociatului predecedat).
Substituția fideicomisară.
Substituția fideicomisară constă în orice dispoziție prin care autorul unei liberalități însărcinează persoana gratificată de a conserva întreaga sa viață bunurile donate sau legate pentru a le transmite la moartea sa unei alte persoane desemnate de dispunător.
– substituția fideicomisară testamentară este o manifestare de voință care se referă la o dublă dispoziție cu privire la același obiect, implicând indisponibilizarea obiectului legatului în patrimoniul instituitului pe tot parcursul vieții acestuia.
– substituția fideicomisară nu trebuie confundată cu substituția vulgară care constă într-o singură liberalitate făcută în favoarea a doi gratificați, dintre care unul principal, chemat în primul rând să culeagă liberalitatea, iar celălalt subsidiar, chemat să culeagă liberalitatea doar dacă gratificatul principal nu vrea (fiind renunțător) sau nu poate (fiind predecedat) primi acea liberalitate.
Condițiile substituției fideicomisare:
– existența a două liberalități succesive;
– obligarea primului gratificat (instituitului) la conservarea și transmiterea obiectul legatului celui de al doilea gratificat (substituitului);
– reportarea transmiterii legatului către substituit la momentul și ca urmare a decesului instituitului.
Situații asemănătoare substituției fideicomisare:
– legatul alternativ sau dublu condițional (constă în instituirea de către testator a două persoane ca legatari sub una și aceeași condiție, însă pentru un legatar acea condiție este rezolutorie, iar pentru celălalt suspensivă – nu există două transmisiuni succesive, ci doar una singură: atunci când condiția nu se îndeplinește, legatarul sub condiție rezolutorie își vede dreptul consolidat definitiv, cu efecte de la data deschiderii moștenirii, în timp ce legatarul sub condiție suspensivă este pentru totdeauna în situația unui străin de moștenire, atât pentru trecut, cât și pentru viitor).
– fiducia (actul juridic prin care o persoană, fiduciarul, dobândește de la o altă persoană, fiduciant, un drept patrimonial, însă cu obligații care îi limitează exercițiul, printre care figurează în general aceea de a transfera acest drept, la termenul fixat, fie fiduciantului, fie unui terț beneficiar).
– legatul de residuo (al rămășiței sau a ceea ce va rămâne – legatul prin care un testator lasă bunuri unui prim legatar în ideea ca la decesul acestuia ceea ce va rămâne din aceste bunuri, numit reziduu, să fie cules de un terț beneficiar ales de testator – nu există pentru primul legatar obligația de a conserva obiectul legatului primit de la testator, acesta având libertatea de a dispune de bunurile primite).
Sancțiunea prohibiției substituțiilor fideicomisare:
Substituția fideicomisară este nulă absolut atât în privința instituitului, cât și în privința substituitului. Sancțiunea afectează întreaga operațiune, nu doar cea de a doua liberalitate (cea făcută în favoarea substituitului).
9.3. rezerva succesorală.
Printre dispozițiile legale care limitează dreptul de a dispune de propriile bunuri se numără și cele referitoare la rezervă.
9.4. rezerva succesorală și cotitatea disponibilă.
În cazul în care de cuius lasă în viață rude apropiate (descendeți sau părinți) ori soț supraviețuitor, nu poate dispune prin acte juridice cu titlu gratuit între vii (donații) sau mortis causa (legate) decât în limitele unei anumite cote-părți din patrimoniul său
Partea din patrimoniul succesoral de care de cuius poate dispune neîngrădit se numește cotitate disponibilă, iar partea de care nu poate dispune și care revine în temeiul legii rudelor sale cele mai apropiate și soțului supraviețuitor se numește rezervă.
Rezerva și cotitatea disponibilă se exprimă ambele prin fracțiuni din unitatea care este patrimoniul defunctului.
Rezerva protejează pe rezervatari nu numai contra liberalităților făcute terților străini de moștenire, însă și contra celor făcute în favoarea unuia sau altuia dintre aceștia peste limitele cotității disponibile. Rezervatarii gratificați pot cumula rezerva și cotitatea disponibilă.
Rezerva succesorală se caracterizează prin faptul că:
– reprezintă o parte a succesiunii,
– are un caracter de ordine publică,
– este colectivă,
– este datorată în natură.
9.5. moștenitorii rezervatari.
Moștenitorii rezervatari sunt doar descendenții, ascendenții privilegiați și soțul supraviețuitor ai defunctului.
Descendenții.
Când la moștenire vin copii ai defunctului, cotitatea disponibilă a moștenirii nu poate depăși:
– 1/2 din moștenire, dacă lasă un copil;
– 1/3 din moștenire, dacă lasă doi copii;
– 1/4 din moștenire, dacă lasă trei sau mai mulți copii.
Prin urmare rezerva va fi de: 1/2 din moștenire pentru un copil, 2/3 din moștenire pentru doi copii și 3/4 din moștenire pentru trei sau mai mulți copii.
Dacă unul dintre copiii defunctului este predecedat, având la rândul său copii, în viață la deschiderea moștenirii, iar la moștenire vin și unul sau mai mulți copii ai defunctului care i-au supraviețuit, calculul se va face în funcție de numărul tulpinilor, întrucât sunt întrunite condițiile reprezentării succesorale.
Ascendenții privilegiați.
Cotitatea disponibilă a moștenirii nu poate trece peste 1/2 din moștenire dacă cel decedat lasă în viață ambii părinți sau peste 3/4 din moștenire dacă lasă în viață un singur părinte. Prin urmare rezerva va fi de 1/2 sau 1/4 din moștenire.
Soțul supraviețuitor.
Când defunctul lasă un soț supraviețuitor, liberalitățile făcute de soțul predecedat nu pot depăși jumătate din cotele de moștenire legală prevăzute în favoarea soțului supraviețuitor. Prin urmare rezerva soțului supraviețuitor va fi de:
– 1/8 din moștenire în concurs cu descendenții (jumătate din cota legală de 1/4);
– 1/6 din moștenire în concurs cu ascendenții și colateralii privilegiați, dacă aceștia vin împreună la moștenire (jumătate din cota legală de 1/3);
– 1/4 din moștenire în concurs fie cu ascendenții privilegiați, fie cu colateralii privilegiați (jumătate din cota legală de 1/2);
– 3/8 din moștenire în concurs cu ascendenții ordinari sau cu colateralii ordinari (jumătate din cota legală de 3/4);
– 1/2 din moștenire când există donații care se impută asupra cotității disponibile a moștenirii și liberalități testamentare (jumătate din întreaga moștenire, care ar fi revenit soțului supraviețuitor în lipsă de moștenitori legali).
Dacă soțul supraviețuitor vine la moștenire în concurs cu copii ai defunctului dintr-o căsătorie anterioară, acesta nu poate beneficia de liberalitățile făcute de soțul decedat decât în limita unei cotități disponibile speciale, limita aceste cotități speciale fiind partea copilului care a luat cel mai puțin din moștenire, însă fără a putea depăși valoric a patra parte din moștenire.
9.6. calculul rezervei succesorale și al cotității disponibile.
Întregul la care se raportează rezerva succesorală și cotitatea disponibilă a moștenirii nu se confundă cu bunurile pe care le lasă de cuius la data deschiderii moștenirii, căci rezerva protejează pe cei în drept nu numai contra legatelor făcute de defunct, ci și împotriva donațiilor făcute de acesta în timpul vieții.
Prin urmare masa de calcul pentru determinarea rezervei și a cotității disponibile a moștenirii este patrimoniul pe care de cuius l-ar fi lăsat dacă nu ar fi făcut donații, adică un patrimoniu reconstituit fictiv prin calcul pe hârtie.
Masa succesorală cuprinde doar bunurile defunctului care se deferă prin moștenire, iar nu și donațiile făcute de acesta în timpul vieții, decât dacă sunt supuse reducțiunii în favoarea rezervatarilor.
Masa partajabilă cuprinde bunurile succesorale care se deferă universal sau cu titlu universal, iar nu și cele deferite cu titlu particular (legatele particulare).
Operațiuni pentru determinarea masei de calcul:
stabilirea activului brut prin determinarea bunurilor lăsate de defunct la data decesului și a valorii acestora;
stabilirea activului net prin scăderea pasivului succesoral din activul brut;
reunirea fictivă (pentru calcul) la activul net a valorii donațiilor făcute de defunct în timpul vieții.
Se prezumă că înstrăinările făcute în favoarea unui succesibil în linie dreaptă de de cuius în timpul vieții sub forma unor acte cu titlu oneros cu păstrarea dreptului de uzufruct sau contra unei rente viagere sunt donații care trebuie reunite valoric pentru calcul la activul net al succesiunii, imputarea lor făcându-se în primul rând pe cotitatea disponibilă a moștenirii, iar pentru diferență, dacă există, asupra părții de rezervă cuvenite celui gratificat.
9.7. reducțiunea liberalităților excesive.
Reducțiunea nu operează de drept, ci trebuie cerută de către rezervatarii în interesul cărora a fost reglementată rezerva. Reducțiunea poate fi realizată:
pe cale convențională,
pe cale de excepție,
pe cale de acțiune.
Pornind de la principiul potrivit căruia rezerva trebuie asigurată moștenitorilor în natură, regula este aceea a reducțiunii în natură, adică prin reintegrarea obiectului legatelor sau donațiilor în rezerva succesorală și doar excepția cea a reducțiunii prin echivalent, prin compensarea valorică a obiectului liberalității reduse, rezerva reconstituindu-se prin plata unei sume de bani.
Reducțiunea prin echivalent se face în următoarele cazuri:
– dacă donația excesivă a fost făcută unui descendent sau soțului supraviețuitor cu scutire de raport, iar moștenirea conține bunuri de aceeași natură.
– dacă donatarul este un succesibil obligat la raport, iar obiectul donației este un imobil și partea supusă reducțiunii este mai mică de jumătate din valoarea acestui bun.
– dacă donatarul a înstrăinat înaintea deschiderii moștenirii bunul care a format obiectul donației reductibile.
– dacă bunul donat a pierit din culpa donatarului, acesta este obligat să suporte reducțiunea prin echivalent bănesc, după valoarea pe care bunul pierit ar fi avut-o la data deschiderii moștenirii;
– dacă obiectul donației l-a constituit o cantitate de bunuri fungibile, reducțiunea se va face prin restituirea unei cantități similare de bunuri.
Ordinea reducțiunii liberalităților excesive:
legatele se reduc înaintea donațiilor;
legatele se reduc toate deodată și în mod proporțional (regula reducțiunii proporționale a legatelor este supletivă, întemeindu-se pe voința prezumată a testatorului, poate fi înlăturată printr-o dispoziție prin care se prevede o anumită ordine de reducțiune);
donațiile se reduc în ordinea inversă a datei lor (dacă mai multe donații au fost făcute la aceeași dată, ele se vor reduce în mod proporțional).
raporul donațiilor.
Raportul este instituția în virtutea căreia un moștenitor este obligat să readucă la masa succesorală, în natură sau prin echivalent, donația primită pentru ca astfel reconstituită masa succesorală să fie împărțită conform cotelor de moștenire legală între moștenitorii obligați la raport.
Dacă la moștenire vin doi sau mai mulți descendenți ai defunctului ori soțul supraviețuitor împreună cu unul sau mai mulți descendenți, iar unul sau mai mulți dintre acești moștenitori au fost gratificați de defunct cu donații, cel gratificat va fi obligat să raporteze la masa succesorală donația primită, dacă donatorul nu a dispus altfel.
Raportul donațiilor nu trebuie confundat cu reunirea fictivă (pentru calcul) la activul net al moștenirii a valorii donațiilor făcute de defunct în timpul vieții, raportul privind doar anumite donații, în timp ce reunirea fictivă toate donațiile făcute de defunct.
– reunirea fictivă este o operațiune de stabilire a masei de calcul (elementul de referință pentru stabilirea rezervei și a cotității disponibile).
– raportul liberalităților este o operațiune ulterioară celei de reunire fictivă (pentru calcul) a donațiilor, care are menirea de a stabili componența părții din masa de împărțit care se deferă potrivit regulilor moștenirii ab intestat între descendenții celui decedat și soțul supraviețuitor al acestuia.
– donațiile exceptate de la raport prin voința dispunătorului produc efecte în limitele cotității disponibile, pentru rest fiind supuse reducțiunii,
– donațiile exceptate de la raport prin voința donatarului, care renunțând la moștenire este considerat străin de aceasta, se vor imputa asupra cotității disponibile, fiind supuse reducțiunii dacă trec peste limitele acesteia.
Persoanele ținute la raport:
obligația de raport revine descendenților și soțul supraviețuitor atunci când cumulează calitatea de moștenitor legal cu aceea de beneficiar al unei donații nescutite de raport.
raportul nu este datorat decât de moștenitorii legali acceptanți, nu și de către cei care renunță la moștenire, devenind străini de aceasta.
dacă sunt întrunite condițiile reprezentării, reprezentantul trebuie să raporteze donațiile primite de reprezentat, chiar dacă a renunțat la moștenirea acestuia.
Modalitățile executării raportul donațiilor:
în natură (presupune reunirea la masa partajabilă chiar a bunului care a fost donat, acesta putând fi atribuit la partaj oricărui coindivizar),
prin echivalent valoric sau luare mai puțin (presupune păstrarea de către cel gratificat în natură a bunului donat, la partaj).
9.8. raportul datoriilor.
Raportul datoriilor este un mijloc de stingere a obligației de plată pe care coindivivizarul debitor o are față de moștenire. În loc ca debitorul să facă plata către moștenire, iar apoi să i se atribuie cota-parte de bunuri cuvenită, se atribuie direct în lotul coindivizarului-debitor creanța, iar acesta devenind creditor și debitor al aceleiași creanțe, datoria se stinge prin confuziune.
Datoriile supuse raportului:
– orice datorii care sunt în ființă la data deschiderii moștenirii, având legătură cu indiviziunea succesorală și care sunt certe și lichide.
Persoanele ținute la raportul datoriilor:
– la raportul datoriilor pot fi ținuți nu numai descendenții defunctului și soțul supraviețuitor, cum se întâmplă la raportul donațiilor, ci toți moștenitorii legali ai defunctului, precum și legatarii universali sau cu titlu universal.
9.9.imputarea liberalităților și cumulul rezervei cu cotitateA disponibilă.
Dacă există moștenitori rezervatari acceptanți, masa de calcul se împarte în rezerva succesorală și în cotitatea disponibilă a moștenirii. Este necesară determinarea sectorului (rezervei sau cotității disponibile) asupra căreia trebuie imputate (calculate) liberalitățile făcute de defunct. Dacă imputarea se face asupra rezervei, cotitatea disponibilă rămâne deschisă altor liberalități. Dacă imputarea se face asupra cotității disponibile, aceasta se restrânge prin liberalitățile succesive până la epuizarea ei.
Gratificatul nu este moștenitor rezervatar:
– în cazul donațiilor și legatelor făcute în favoarea terților străini de moștenire sau a moștenitorilor nerezervatari, imputarea (calculul) liberalităților se va face într-o anumită ordine, inversă celei a reducțiunii acestora, întotdeauna din cotitatea disponibilă a moștenirii pentru a se determina dacă se înscriu în limitele acesteia.
Gratificatul este moștenitor rezervatar iar liberalitatea este raportabilă:
– moștenitorul rezervatar beneficiar al unei donații nescutite de raport poate renunța la calitatea de moștenitor legal (și rezervatar), păstrând donația, fără a mai fi obligat la raport, aceasta imputându-se asupra cotității disponibile a moștenirii, ca și cum donatarul ar fi un terț gratificat străin de moștenire, iar donația neraportabilă.
– fiind un avans în contul moștenirii, fără intenția de avantajare a donatarului în detrimentul celorlalți rezervatari, principiul este că donațiile raportabile se impută asupra rezervei celui gratificat, iar nu asupra cotității disponibile a moștenirii.
Gratificatul este moștenitor rezervatar iar liberalitatea nu este raportabilă:
liberalitățile se impută asupra cotității disponibile a moștenirii dacă au o valoare mai mică sau cel mult egală aceleia a părții disponibile;
imputarea acestor liberalități asupra disponibilului se va face în ordinea inversă a reducțiunii lor
10. DREPTUL DE OPTIUNE SUCCESORALA
10.1. aspecte generale.
Dreptul de opțiune aparține tuturor succesibililor, indiferent dacă titlul lor de moștenire este legea sau testamentul, ori dacă vocația lor este universală, cu titlu universal sau particulară.
pentru minorii sub 14 ani și pentru interziși dreptul de opțiune succesorală se exercită de părinți sau tutori,
minorii între 14-18 ani își exercită singuri acest drept, cu încuviințarea părinților sau tutorilor,
– minorii și interzișii sunt protejați și prin faptul că în cazul lor acceptarea moștenirii nu poate fi făcută decât sub beneficiu de inventar, afară de cazul acceptării forțate a moștenirii care este pură și simplă, pentru aceasta cerându-li-se însă capacitate delictuală,
– creditorii succesiunii nu pot opta pe cale oblică în locul și în numele succesibililor,
– creditorii succesibililor nu pot opta pe cale oblică în locul și în numele succesibililor.
Caracterele juridice ale dreptului de opțiune succesorală:
opțiunea succesorală este liberă,
opțiunea succesorală este pură și simplă,
opțiunea succesorală este indivizibilă,
opțiunea succesorală este irevocabilă,
opțiunea succesorală este retroactivă.
Ascunderea sau dosirea unor bunuri succesorale de către unii succesibili este sancționată prin:
atribuirea forțată a calității de acceptant pur și simplu,
pierderea drepturilor sale asupra bunurilor ascunse sau dosite.
Opțiunea succesorală este ineficace:
când este făcută înaintea deschiderii moștenirii,
când consimțământul pe care îl conține este viciat,
în caz de leziune.
10.2. exercitarea dreptului de opțiune succesorală.
Termenul de opțiune succesorală:
de îndată ce moștenirea s-a deschis, creditorii succesorali pot cere executarea creanțelor succesibililor defunctului care nu pot fi însă obligați la plată decât dacă acceptă moștenirea,
succesibilii au posibilitatea de a cere suspendarea urmăririi până la întocmirea inventarului bunurilor succesorale, pentru aceasta având la dispoziție un termen de 3 luni de la data deschiderii moștenirii, iar de la data întocmirii inventarului, însă nu mai târziu de 3 luni de la data deschiderii moștenirii, pentru deliberare asupra opțiunii succesorale, au la dispoziție un termen de 40 de zile,
– dreptul de a accepta moștenirea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la deschiderea succesiunii.
Variante de opțiune:
– acceptarea pură și simplă.
– acceptarea pură și simplă a moștenirii este actul juridic prin care succesibilul chemat la moștenirea celui decedat își însușește, dacă vrea, calitatea de erede pe care o are încă de la data deschiderii moștenirii, consolidând astfel transmisiunea succesorală care a operat la acest moment prin simplul fapt al decesului, dobândind drepturile succesorale odată cu obligația de plată a datoriilor succesorale chiar și peste limitele activului succesoral dacă acesta se dovedește insuficient.
– acceptarea pură și simplă a moștenirii este irevocabilă, afară de cazul în care succesibilul și-a manifestat voința sub imperiul unui viciu de consimțământ.
– acceptarea pură și simplă a moștenirii poate fi expresă (când se însușește titlul sau calitatea de erede într-un act autentic sau privat) sau tacită (când eredele face un act, pe care n-ar putea să-l facă decât în calitatea sa de erede, și care lasă a se presupune neapărat intenția de acceptare).
Actele a căror îndeplinire implică în genere acceptarea tacită sunt:
actele de dispoziție juridică asupra bunurilor succesorale,
actele de dispoziție juridică asupra drepturilor succesorale,
actele de dispoziție materială asupra bunurilor succesorale,
actele de administrare definitivă și de folosință,
actele care au ca finalitate atribuirea în tot sau în parte a succesiunii.
– acceptarea sub beneficiu de inventar.
– permite succesibilului care o adoptă să dobândească moștenirea punându-se la adăpost de pericolul obligării sale la plata pasivului succesoral cu bunurile sale personale, dincolo de limitele activului succesoral.
– acceptarea sub beneficiu de inventar nu poate fi decât expresă, necesitând îndeplinirea unor formalități ad solemnitatem.
– beneficiul de inventar face să opereze o separație de patrimonii între cel succesoral și cel al acceptantului în această formă.
Obligații în sarcina moștenitorului beneficiar:
eredele beneficir administrează bunurile succesiunii,
acceptantul beneficiar nu poate înstrăina imobilele succesorale decât cu autorizarea justiției și numai prin licitație publică, asigurându-se astfel garanția unui preț loial stabilit.
Decăderea din beneficiul de inventar intervine când:
– moștenitorul ascunde obiecte ale succesiunii sau cu rea-credință omite să le treacă în inventar,
– în cazul înstrăinării bunurilor succesorale fără respectarea formelor cerute de lege.
– renunțarea la moștenire.
– renunțarea la moștenire poate fi tacită, atunci când succesibilul lasă să treacă termenul de prescripție prevăzut de lege fără a face acte de acceptare a moștenirii, sau expresă, atunci când rezultă dintr-un act făcut în forma cerută de lege din care rezultă voința de a repudia moștenirea.
– succesibilul pierde dreptul la activul succesoral, fiind eliberat totodată și de obligația de plată a pasivului succesoral.
– renunțarea la moștenire se face printr-o declarație făcută în fața notarului public și înscrierea acesteia în registrul special ținut de notarul public desemnat din circumscripția judecătoriei unde defunctul și-a avut ultimul domiciliu.
– eredele ce renunță este considerat că nu a fost niciodată erede, adică străin de moștenire cu efecte retroactive, de la data deschiderii moștenirii.
– partea de moștenire care ar fi revenit renunțătorului dacă ar fi acceptat moștenirea revine comoștenitorilor sau moștenitorilor subsecvenți, după caz, care au acceptat moștenirea.
– renunțătorul nu poate fi reprezentat de descendenții săi, aceștia putând veni la moștenire doar în nume propriu atunci când sunt întrunite condițiile cerute de lege.
– renunțătorul poate păstra iberalitățile primite în limitele cotității disponibile a moștenirii.
– renunțarea la moștenire poate fi retractată.
Retractarea renunțării poate surveni numai dacă:
– nu s-a împlinit în raport cu renunțătorul termenul de prescripție a dreptului de opțiune succesorală;
– moștenirea nu a fost acceptată de alți moștenitori.
11. TRANSMITEREA ACTIVULUI, PASIVULUI SI A POSESIUNII MOSTENIRII
11.1. aspecte generale.
Transmisiunea succesorală are ca obiect universalitatea patrimoniului defunctului sau o cotă-parte din aceasta în cazul transmisiunilor cu titlu universal.
Transmisiunea succesorală operează de plin drept de la data deschiderii moștenirii, chiar fără ca succesorii să știe, consecință a principiului că un patrimoniu nu poate rămâne fără titular nici un moment.
Patrimoniul succesoral cuprinde, pe de o parte, drepturile, adică activul succesoral, iar pe de altă parte, obligațiile, adică pasivul succesoral.
Activul moștenirii cuprinde toate drepturile reale și de creanță care nu se sting prin moartea titularului lor:
dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile și imobile;
drepturile reale derivate din dreptul de proprietate;
dreptul real de folosință sau de accesiune;
drepturile de creanță;
drepturile patrimoniale de autor;
dreptul de a exercita acțiunile patrimoniale care s-au născut în patrimoniul defunctului.
Pasivul moștenirii cuprinde în primul rând datoriile succesiunii: obligațiile născute în timpul vieții lui de cuius, indiferent dacă izvorul acestora este contractual, delictual, quasi-delictual sau quasi-contractual.
Obligațiile intuitu personae nu se transmit pe cale succesorală întrucât se sting prin decesul debitorului.
Se includ și cheltuielile legate de înmormântarea defunctului (este vorba atât de înmormântarea porpriu-zisă, cât și de slujbele religioase de pomenire ulterioare acesteia), în măsura în care nu sunt excesive în raport cu starea materială a celui decedat, precum și cheltuielile de sigilare, de inventariere, taxele succesorale, de lichidare și partaj ale moștenirii.
11.2. transmiterea activului moștenirii.
Drepturile făcând parte din activul succesoral sunt dobândite de succesori imediat și de plin drept de la data deschiderii moștenirii, oricare ar fi natura acestora, și indiferent dacă moștenirea este legală sau testamentară.
Transmisiunea universală.
Dacă testatorul are moștenitori rezervatari, predarea legatelor universale va fi cerută acestora. Descendenții și ascendenții privilegiați fiind moștenitori sezinari, sunt ținuți la predarea legatelor chiar de la data deschiderii moștenirii. În schimb, soțul supraviețuitor, care este moștenitor rezervatar, însă nu și sezinar, nu este ținut la predare decât după data trimiterii sale în posesie.
Dacă nu există moștenitori rezervatari, predarea se va cere notarului public competent să îndeplinească procedura succesorală notarială, care, atunci când testamentul este autentic, va cita doar pe legatar, iar atunci când testamentul este olograf sau mistic, va cita și pe moștenitorii legali nerezervatari exheredați prin instituirea legatului..
Transmisiunea cu titlu universal.
– dacă există numai moștenitori rezervatari, predarea legatelor se va solicita acestora începând din momentul deschiderii moștenirii;
– dacă există moștenitori legali nerezervatari care vin la moștenire, predarea se va cere acestora după punerea lor în posesie;
– dacă există moștenitori rezervatari și un legatar universal nepus în posesie, predarea se va cere rezervatarilor;
– dacă există moștenitori legali și un legatar universal pus în posesie, predarea se va cere acestuia din urmă;
– dacă nu există nici moștenitori legali rezervatari, nici nerezervatari și nici legatari universali, predarea legatului cu titlu universal se va cere curatorului numit de notarul public să administreze moștenirea vacantă.
Transmisiunea cu titlu particular.
– predarea legatelor particulare se face conform regulilor predării legatelor cu titlu universal, putând fi cerută și legatarului cu titlu universal trimis în posesie sau legatarului particular obligat la plata unui alt legat particular, după predarea legatului său.
11.3. transmiterea pasivului moștenirii.
La plata pasivului succesoral sunt ținuți moștenitorii universali sau cu titlu universal. Legatarii particulari nu sunt ținuți la plata pasivului succesoral. Totuși legatarul particular poate fi ținut la plata unor elemente ale pasivului succesoral prin voința defunctului(ex. plata unei datorii a defunctului cu titlu de sarcină a liberalității).
Diviziunea de drept a obligației de plată a pasivului succesoral:
dacă la moștenire vin mai mulți succesori ținuți la plata pasivului succesoral pasivul succesiunii se divide de drept din momentul deschiderii succesiunii, moștenitorii fiind ținuți la plată în proporție cu partea ce le revine din moștenire;
creditorii vor trebui să urmărească pe fiecare pentru o cotă-parte din pasiv corespunzătoare părții ce îi revine din moștenire și vor suporta riscul insolvabilității unora sau altora dintre aceștia dacă sunt acceptanți pur și simplu, chiar dacă moștenirea este solvabilă, afară de cazul în care au cerut separația de patrimonii.
– dacă un succesor a plătit spontan datorii succesorale în proporție mai mare decât este obligat are dreptul la un recurs contra celorlalți pentru plata părții contributive a fiecăruia.
11.4. separația de patrimoniu.
Interesul separației patrimoniului succesoral de acela al moștenitorului defunctului apare când moștenirea este solvabilă, iar moștenitorul insolvabil. Separația de patrimonii este un beneficiu, un privilegiu care conferă creditorilor succesorali, dreptul de a avea prioritate la urmărirea bunurilor succesorale, înlăturând concurența creditorilor moștenitorului, însă cu păstrarea dreptului de a urmări bunurile personale ale moștenitorului.
11.5. transmiterea posesiunii moștenirii.
Trimiterea în posesie a moștenitorilor sezinari:
Potrivit articolului 1103 Noul Cod civil „descendenții și ascendenții au de drept posesiunea moștenirii din momentul morții defunctului” iar „ceilalți moștenitori intră în posesiunea moștenirii cu permisiunea justiției”.
Prin urmare moștenitorii sezinari sunt doar descendenții și ascendenții, adică rudele în linie dreaptă ale defunctului.
Caracterele sezinei:
– caracterul individual (nu este conferită tuturor moștenitorilor sezinari în același timp, ci conform ordinii în care sunt chemați de lege la moștenire).
– caracterul succesiv (în cazul renunțării la moștenire a succesorului în rang preferat, sezina trece la următorul chemat de lege la moștenire);
– caracterul indivizibil (dacă moștenirea este deferită mai multor moștenitori legali de același rang, sezina aparține tuturor acestora).
Efectele sezinei:
– sezina conferă moștenitorilor sezinari următoarele puteri:
de a verifica titlurile moștenitorilor nesezinari,
de a prelua și administra bunurilor succesorale,
de a reprezenta interesele succesiunii atât activ (exercitând acțiunile în justiție), cât și pasiv (ca pârât în acțiunile intentate de terți).
Trimiterea în posesie a moștenitorilor nesezinari:
cu excepția rudelor în line dreaptă ale defunctului, toți ceilalți moștenitori legali (colateralii, soțul supraviețuitor și statul) dobândesc sezina numai după trimiterea lor în posesie, adică după îndeplinirea unei proceduri de verificare a vocației la moștenire.
trimiterea în posesie a legatarilor, indiferent de natura legatului, se realizează prin predarea legatelor.
În principiu, procedura de trimitere în posesie este grațioasă și se realizează de notarul public de la locul deschiderii moștenirii. Trimiterea în posesie se realizează prin eliberarea certificatului de moștenitor sau de vacanță succesorală.
12. INDIVIZIUNEA SI IMPARTEALA MOSTENIRII
12.1. indiviziunea succesorală.
Dacă moștenirea este deferită la doi sau mai mulți moștenitori cu vocație la întreg sau la cote-părți din aceasta între ei se naște starea de indiviziune. Indiviziunea se caracterizează prin faptul că fiecare dintre moștenitori, conform vocației sale, are dreptul la o cotă-parte ideală din moștenire.
Oricare coindivizar putând solicita oricând partajul iar după partaj, starea de indiviziune este înlăturată chiar și pentru trecut, moștenitorii cărora li sau atribuit individual bunurile succesorale fiind considerați proprietari de la data deschiderii moștenirii.
Principiile regimului juridic al indiviziunii succesorale:
fiecare coindivizar are un drept individual, absolut și exclusiv asupra cotei-părți ideale ce i se cuvine având ca obiect bunurile din indiviziune;
nici unul din coindivizari nu este titular exclusiv asupra vreunui bun sau bunuri indivize privite în materialitatea lor.
Bunurile care compun patrimoniul lăsat de defunct la data deschiderii moștenirii pot fi înlocuite pe parcursul indiviziunii cu alte bunuri:
fie prin vânzarea lor contra unui preț,
fie prin schimb,
fie prin plata unei indemnizații de asigurare în cazul distrugerii unui bun asigurat etc.
În temeiul principiului subrogației reale, bunul care înlocuiește pe cel succesoral va avea situația juridică a acestuia, fiind supus la partaj acelorași reguli.
Toate fructele și veniturile bunurilor succesorale sporesc masa indiviză, cuvenindu-se coindivizarilor conform cotelor ce le revin fiecăruia din moștenire.
Între deschiderea moștenirii și partajul succesoral, bunurile făcând parte din indiviziunea succesorală pot cunoaște variații de valoare în plus (prin sporirea valorii lor) sau în minus (prin scăderea valorii lor). Ca efect al principiului potrivit căruia bunurile succesorale se împart după valoarea lor de la data partajului, sporirea sau scăderea valorii bunurilor succesorale profită sau, dimpotrivă, afectează, indiviziunea, fiecare coidivizar suportându-le în raport cu cota-parte ce îi revine din moștenire.
Oricare coindivizar poate cere oricând partajul. Coindivizarii pot avea în anumite circumstanțe interesul de a menține starea de indiviziune, prin convenții care îi obligă la aceasta, însă pe perioade care nu pot depăși cinci ani iar acordul între coindivzari trebuie să fie unanim.
12.2. împărțeala moștenirii.
Partajul este operațiunea juridică prin care se pune capăt stării de indiviziune prin transformarea drepturilor la cote-părți abstracte de proprietate din moștenire în drepturi de proprietate individuală. Partajul poate fi solicitat oricând de oricare dintre coindivizari, cu excepția cazului când între coindivizari există o înțelegere de suspendare temporară a dreptului de a cere partajul.
Partajul poate fi:
– total, în privința întregului patrimoniu succesoral și în privința tuturor coindivizarilor,
– parțial, fie doar în privința unor anumite bunuri, restul rămânând în indiviziune, fie doar în privința unuia sau unora dintre coindivizari, restul rămânând în indiviziune.
Partajul poate fi realizat:
amiabil,
pe cale judecătorească.
Opoziția la partaj:
– este un mijloc specific de apărare a intereselor creditorilor coindivizarilor.
– opoziția la partaj dă dreptul opozanților doar de a participa la operațiunile de partaj, acesta neputându-se realiza fără prezența lor, nu de a se opune în vreun fel la partaj.
– creditorii, în lipsa opoziției, nu pot să atace o împărțeală săvârșită, afară numai de s-a făcut în lipsă-le și fără să se țină seama de opoziția lor.
– opoziția poate fi făcută atât în cazul partajului amiabil, cât și în cazul partajului judiciar.
Efectele opoziției la partaj:
– coindivizarii trebuie să convoace pe creditorii opozanți să asiste la partaj;
– indisponibilizarea drepturilor succesorale ale debitorului (coindivizarul al cărui creditor a făcut opoziție nu mai poate să-și înstrăineze drepturile succesorale după facerea opoziției, căci dacă ar putea să facă acest lucru l-ar priva pe creditor de gajul său).
Efectele partajului:
– fiecare coindivizar este proprietar al bunurilor succesorale atribuite de la data deschiderii moștenirii, succedându-l direct pe defunct, ceilalți coindivizari fiind considerați că nu au avut nici un drept asupra acelor bunuri;
– drepturile constituite în favoarea terților prin acte de administrare și de dispoziție făcute de coindivizarii neatributari pe timpul indiviziunii se rezoluționează;
Garanțiile partajului:
– coerezii sunt datori garanți unul către altul numai despre tulburările și evicțiunile ce proced dintr-o cauză anterioară împărțelii – dacă unul dintre ei suferă pierderi datorită unei cauze anterioare partajului, aceasta nu va fi suportată doar de cel căruia i s-a repartizat bunul, ci de către toți, în proporție cu partea ce le revine din moștenire.
12.3. împărțeala de ascendent.
Împărțeala (partajul) de ascendent este actul prin care tatăl sau mama ori alt ascendent face în avans, în timpul vieții, repartizarea bunurilor sale între copiii sau descendenții lui.
Partajul de ascendent se poate realiza:
prin donație (donație-partaj), adică printr-un contract, act juridic între vii de formație bilaterală,
prin testament (testament-partaj), adică printr-un act juridic unilateral mortis causa.
Partajul de ascenedent este un act mixt, care combină regulile partajului cu cele ale donației sau testamentului.
În timp ce donația-partaj, fiind un contract, se poate realiza numai cu acordul donatarului și nu poate fi revocată unilateral de donator, testamentul-partaj este un act unilateral esențialmente revocabil.
Împărțeala de ascendent prin donație:
Donația-partaj este un contract (act juridic între vii) prin care un ascendent dispune irevocabil cu titlu gratuit în timpul vieții de toate sau o parte din bunurile sale prezente în favoarea tuturor copiilor sau descendenților săi în considerarea drepturilor succesorale ale acestora, realizând un partaj anticipat între aceștia. Pot face donații-partaj doar tatăl, mama și ceilalți ascendenți, iar beneficiari ai donației-partaj nu pot fi decât copiii sau ceilalți descendenți ai dispunătorului.
Donația-partaj este destinată să înlocuiască partajul care ar fi trebuit făcut după decesul ascendentului. Donația-partaj care nu cuprinde pe toți descendenții cu vocație utilă la moștenire la momentul deschiderii acesteia este nulă. Donația-partaj poate avea ca obiect doar bunurile asupra cărora ascendentul dispunător este unic proprietar la momentul încheierii actului, iar nu și bunurile viitoare. Împărțeala poate avea ca obiect toate bunurile dispunătorului sau doar o parte.
Împărțeala de ascendent prin testament:
Partajul de ascendent realizat prin testament este un act juridic unilateral mortis causa, revocabil, prin care un ascendent face între copiii săi distribuirea și partajul bunurilor pe care le va lăsa la moartea sa.
Partajul de ascendent realizat prin testament se deosebește de testamentul obișnuit în privința conținutului său întrucât menirea lui principală este de a repartiza bunurile ascendentului între descendenții săi care vin la moștenire în temeiul vocației lor legale.
Partajul de ascendent realizat prin testament nu produce efecte decât la data deschiderii moștenirii, până la acest moment putând oricând fi revocat sau modificat de dispunător.
După decesul testatorului, descendenții defunctului culeg succesiunea cu titlu de moștenire legală. În privința moștenirii care formează obiectul partajul de ascendent realizat prin testament, descendenții sau acceptă moștenirea și se supun voinței defunctului în privința partajului, sau renunță la moștenire și nu primesc nimic din aceasta.
13. PROCEDURA SUCCESORALA NOTARIALA
13.1. aspecte generale.
Reglementarea acestei proceduri se regăsește în dispozițiile Legii nr. 36/1995 privitoare la notarii publici și activitatea notarială, precum și ale Regulamentului de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995.
Procedura succesorală notarială este o procedură grațioasă, necontencioasă. Procedura succesorală notarială nu este obligatorie, însă parcurgerea acesteia este utilă întrucât asigură succesorilor obținerea certificatului de moștenitor, act care face dovada calității lor, a drepturilor ce le revin și a conținutului patrimoniului succesoral. Evident, în caz de litigiu, moștenitorii se pot adresa instanței de judecată pentru rezolvarea conflictelor dintre ei ori dintre ei și terți.
Potrivit articolul 76 alin.1 din Legea nr. 36/1995, „în cadrul procedurii succesorale, notarul public stabilește calitatea moștenitorilor și legatarilor, întinderea drepturilor acestora, precum și compunerea masei succesorale” (transmisiunea succesiunii de la defunct la moștenitorii săi nu este condiționată în nici un fel de îndeplinirea procedurii succesorale notariale).
13.2. competența succesorală notarială.
Potrivit articolul 68 din Legea nr. 36/1995, competența teritorială de rezolvare a procedurii succesorale notariale revine notarului public mai întâi sesizat din circumscripția teritorială a judecătoriei de la locul ultimului domiciliu al defunctului. În cazul persoanelor care nu au avut ultimul domiciliu în țară, competența revine notarului public din circumscripția judecătoriei locului din țară în care defunctul a avut bunurile cele mai importante ca valoare. Notarul public sesizat are obligația de a-și verifica în prealabil competența teritorială, iar dacă va constata necompetența sa, se va desesiza fără citarea părților, trimițând dosarul notarului competent.
13.3. sesizarea biroului notarial.
Potrivit articolul 68 alin. 1 din Legea nr. 36/1995, procedura succesorală notarială se deschide la cererea oricărei persoane interesate (care are vocație succesorală concretă), a procurorului, precum și a secretarului consiliului local al localității în raza căreia defunctul și-a avut ultimul domiciliu, atunci când în moștenire se află bunuri imobile.
În cererea de deschidere a procedurii succesorale vor fi menționate datele de stare civilă ale defunctului, numele, prenumele și domiciliul moștenitorilor prezumtivi, bunurile defunctului, cu menționarea valorii acestora, precum și a pasivului succesoral. Cererea va fi înscrisă în registrul succesoral al notarului public.
Notarul public, după ce constată că este legal sesizat și înregistrează cererea de deschiderea a procedurii succesorale, dispune citarea moștenitorilor legali care au vocație la moștenire, a legatarilor și a executorilor testamentari, dacă este cazul.
13.4. inventarierea bunurilor succesorale.
În cazurile prevăzute de lege sau la cererea celor interesați, notarul public, personal sau printr-un delegat, va face inventarierea bunurilor succesorale. Dacă nu există cerere anterioară pentru deschiderea procedurii succesorale, cererea de inventariere ține loc și de cerere de deschidere a acestei proceduri.
Inventarierea notarială se va putea face numai cu acordul persoanei în posesia căreia se află bunurile defunctului. În caz de refuz, se va încheia un proces-verbal, semnat de cei prezenți.
Procesul-verbal de inventariere va cuprinde enumerarea, descrierea și evaluarea provizorie a bunurilor ce se aflau în posesia defunctului la data decesului. Bunurile a căror proprietate este contestată se vor menționa separat. În inventar se cuprind mențiuni privind pasivul succesoral.
Bunurile defunctului care se găsesc în posesia altei persoane vor fi inventariate cu precizarea locului unde se află și a motivului pentru care se găsesc acolo.
În cazul în care, cu ocazia inventarierii, se va găsi testament lăsat de defunct, va fi vizat spre neschimbare și va fi depus în depozit la biroul notarului public.
Inventarul se semnează de cel care l-a întocmit, de succesibilii aflați la locul inventarului, iar în lipsa acestora sau a refuzului lor de a semna, inventarul va fi semnat de martorii prezenți.
Dacă există pericol de înstrăinare, pierdere, înlocuire sau distrugere a bunurilor, notarul public va putea pune bunurile sub sigiliu sau le va preda unui custode.
Dacă în timpul efectuării inventarului se vor găsi sume de bani, hârtii de valoare, cecuri sau alte valori, se vor depune în depozitul notarial sau la o instituție specializată, făcându-se mențiune despre aceasta și în procesul-verbal de inventariere.
Din sumele de bani găsite la inventariere se vor lăsa moștenitorilor sau celor care locuiau cu defunctul și gospodăreau împreună cu acesta sumele necesare pentru:
– întreținerea persoanelor ce era în sarcina celui decedat, pentru maximum 6 luni;
– plata sumelor datorate în baza contractelor de muncă sau plata asigurărilor sociale;
– acoperirea cheltuielilor pentru păstrarea și administrarea averii succesorale.
În succesiunea în care există indicii că urmează a fi declarată vacantă, notarul public va putea încredința administrarea provizorie a bunurilor succesorale unui curator desemnat, cu încunoștințarea autorității administrativ-teritoriale.
Măsurile de conservare luate de notarul public se vor comunica moștenitorilor legali, legatarilor și, după caz, executorilor testamentari, dovada comunicării anexându-se la dosar.
Completarea sau modificarea măsurilor de mai sus poate fi dispusă de notar până la încheierea finală a procedurii succesorale. Efectele măsurilor de conservare încetează la data finalizării procedurii succesorale.
Oricine se consideră vătămat prin inventarul întocmit sau prin măsurile de conservare luate de notarul public poate face plângere la judecătorie.
13.5. desfășurarea procedurii succesorale.
După ce constată că este legal sesizat, notarul public înregistrează cauza și dispune citarea celor care au vocație la moștenire, iar dacă există testament, citează și pe legatari și executorul testamentar instituit.
Dacă printr-un testament autentic s-a instituit un legatar universal, se citează, în lipsă de moștenitori rezervatari, numai legatarul; dacă testamentul este olograf sau mistic, se citează și moștenitorii legali. În ambele cazuri se va cita și executorul testamentar, dacă a fost desemnat prin testament.
În succesiunea ce urmează a fi declarată vacantă, notarul public citează autoritatea administrației publice competentă a prelua bunurile. În cazul moștenitorului incapabil, se citează reprezentantul său legal și autoritatea tutelară.
În cazul existenței unui testament găsit la inventar sau prezentat de partea interesată, notarul public procedează la deschiderea lui. Dacă testamentul este olograf sau mistic se constată starea lui materială și se întocmește un proces-verbal.
Pe bază de declarație sau probe administrate în cauză se va stabili dacă succesorii au acceptat succesiunea în termenul legal.
Declarațiile de renunțare la succesiune și cele de acceptare sub beneficiu de inventar se înscriu într-un registru special.
Calitatea de moștenitor și numărul acestora se stabilesc prin acte de stare civilă și cu martori, iar bunurile ce compun masa succesorală se dovedesc prin înscrisuri sau orice alte mijloace de probă admise de lege.
În succesiunile care privesc bunurile comune ale autorului succesiunii și ale soțului supraviețuitor, cotele de contribuție ale acestora la dobândirea bunurilor se stabilesc prin acordul moștenitorilor.
Procedura succesorală se poate suspenda în următoarele cazuri:
– au trecut 6 luni de la deschiderea succesiunii și, deși au fost legal citați, succesibilii nu s-au prezentat ori au abandonat procedura succesorală, fără a cere eliberarea certificatului de moștenitor și există dovada că cel puțin unul dintre ei a acceptat moștenirea;
– succesibilii își contestă unii altora calitatea sau nu se înțeleg cu privire la compunerea masei succesorale și la întinderea drepturilor care li se cuvin;
– moștenitorii sau alte persoane interesate prezintă dovada că s-au adresat instanței de judecată pentru stabilirea drepturilor lor.
În încheierea de suspendare se consemnează elementele care au rezultat din dezbateri, până la momentul suspendării, cu privire la identitatea celor prezenți, opțiunea succesorală a acestora și compunerea masei succesorale.
La cererea părților, notarul public va putea repune pe rol dosarul succesoral oricând, dacă se constată încetarea cauzelor care au determinat suspendarea lui.
În cadrul dezbaterilor succesorale, la fiecare termen notarul public întocmește o încheiere motivată, care va cuprinde mențiunile referitoare la îndeplinirea procedurii, declarațiile părților, prezența martorilor și măsurile dispuse în vederea soluționării cauzei.
Dacă notarul public constată că în masa succesorală nu există bunuri, dispune prin încheiere închiderea procedurii succesorale și clasează cauza ca fără obiect.
În succesiunea în care există bunuri, s-a realizat acordul între moștenitori și s-au administrat probe îndestulătoare, notarul public întocmește încheierea finală a procedurii succesorale.
Încheierea finală va cuprinde, pe lângă mențiunile comune încheierilor notariale, numele, prenumele și ultimul domiciliu al defunctului, data decesului, numele, domiciliul și întinderea drepturilor tuturor moștenitorilor și legatarilor, bunurile și datoriile succesiunii, taxele de timbru, onorariul, precum și alte date care au fost necesare la soluționarea cauzei. Dacă moștenitorii și-au împărțit bunurile prin bună-învoială, în încheiere se va arăta modul de împărțeală și bunurile succesorale atribuite fiecăruia. Actul de împărțeală va putea fi cuprins în încheierea finală sau se va putea întocmi separat, într-una din formele prescrise de lege.
13.5. certificatul de moștenitor.
Potrivit articolul 83 din Legea nr. 36/1995, pe baza încheierii finale, în termen de 20 de zile de la data acesteia, se va elibera certificatul de moștenitor, care va cuprinde constatările făcute de notar referitor la compunerea masei succesorale, numărul și calitatea moștenitorilor, precum și la cotele ce revin moștenitorilor universali sau cu titlu universal, ori la bunurile ce revin legatarilor particulari.
Câte un exemplar al certificatului de moștenitor se va elibera fiecărui succesor, după achitarea taxelor notariale și a onorariului cuvenit notarului public.
Dacă prin testament s-a instituit un executor testamentar, se va elibera în condițiile menționate mai sus un certificat constatator al acestei calități.
Când nu se face dovada existenței unor bunuri în patrimoniul defunctului ori când determinarea acestora ar presupune operațiuni de durată, la cererea moștenitorilor, se poate emite un certificat de calitate de moștenitor.
Certificatul de moștenitor constituie un mijloc de dovadă care atestă calitatea de moștenitor, cota-parte sau bunul (în cazul legatelor particulare) ce revine fiecărui moștenitor, precum și componența masei succesorale.
După emiterea certificatului de moștenitor nu se mai poate întocmi alt certificat, decât în situațiile prevăzute de lege. Cu acordul tuturor moștenitorilor, notarul public poate relua procedura succesorală, în vederea completării încheierii finale cu bunurile omise din masa succesorală, eliberând un certificat de moștenitor suplimentar. Erorile materiale cuprinse în încheierea finală, precum și eventualele omisiuni se vor putea îndrepta, la cererea moștenitorilor, în baza unei încheieri, făcându-se mențiune despre aceasta în încheierea finală și pe toate exemplarele certificatului de moștenitor.
Cei care se consideră vătămați în drepturile lor prin emiterea certificatului de moștenitor pot cere instanței judecătorești anularea acestuia și stabilirea drepturilor lor, conform legii. Până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moștenitor face dovada deplină în privința calității de moștenitor și a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecărui moștenitor în parte.
În cazul anulării certificatului de moștenitor, notarul public va elibera un nou certificat, pe baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile. În acest scop, instanțelor judecătorești le revine obligația de a trimite la biroul notarului public competent în soluționarea cauzei copie de pe hotărârea rămasă definitivă și irevocabilă, împreună cu dosarul notarial, dacă a fost cerut în timpul judecății.
CAPITOLUL 2
REGULI GENERALE CU PRIVIRE LA MOȘTENIREA TESTAMENTARĂ
2.1. Noțiunea de testament. Condiții de validitate.
2.1.1. Definiția, caracterele juridice și cuprinsul testamentului
Potrivit art.1034 Noul C.civ." Testamentul este actul unilateral, personal si revocabil prin care o persoana, numita testator, dispune, in una dintre formele cerute de lege, pentru timpul cand nu va mai fi in viata,,.După cum rezultă din această definiție, coroborată cu alte dispoziții legale, testamentul este un act juridic unilateral, solemn, esențialmente personal și revocabil.
Caractere juridice
a) Testamentul este un act juridic deoarece cuprinde manifestarea de voință a testatorului cu intenția de a produce efecte juridice și, ca atare, pentru a fi valabil, trebuie să îndeplinească condițiile de fond (consimțământul neviciat, capacitate, obiect și cauză) prevăzute de lege pentru orice act juridic și cele specifice liberalităților. Testamentul, ca act juridic, este unilateral: voința testatorului este producătoare de efecte, indiferent de atitudinea legatarului și înainte de acceptarea de către el a legatului: legatul se dobândește din momentul deschiderii moștenirii prin actul unilateral al testatorului, dacă legatarul nu renunță la legat. Prin urmare, acceptarea legatului nu trebuie confundată cu acceptarea necesară în vederea încheierii unui contract. Cele două acte – testamentul și acceptarea legatului sau a altor dispoziții testamentare (de exemplu, execuțiunea testamentară) – sunt acte unilaterale distincte, cu efecte proprii fiecăruia și nu se unesc în sensul formării unui act juridic bilateral (contract).
b) Testamentul este un act juridic esențialmente personal, în sensul că nu poate fi încheiat prin reprezentare sau cu încuviințarea ocrotitorului legal, în măsura în care o persoană are capacitatea de a testa, o poate face exclusiv personal, iar dacă nu are această capacitate nu o poate face prin reprezentare sau cu încuviințarea altor persoane. Chiar dacă testatorul primește consultații de specialitate de la o altă persoană (de exemplu, avocat) în vederea redactării testamentului, el trebuie să exprime voința sa personală.
Din caracterul personal (și revocabil, unilateral) al testamentului, mai rezultă și caracterul lui individual, în sensul necesității ca el să exprime voința unei singure persoane; două sau mai multe persoane,nu pot dispune prin același testament ,una în favoarea celeilalte sau în favoarea unui terț.
c) El este un act juridic solemn; sub sancțiunea nulității absolute testamentul trebuie să fie încheiat într-una dintre formele prevăzute de lege. Posibilitatea de alegere a testatorului este limitată la formele reglementate strict de lege.
d) Testamentul este un act juridic pentru cauză de moarte; dacă legea nu prevede altfel, efectele dispozițiilor testamentare se produc numai la moartea testatorului. Prin urmare, condițiile de validitate ale testamentului se apreciază raportat la momentul întocmirii sale, în schimb, efectele pe care le produc dispozițiile sale raportat la momentul morții testatorului. Astfel fiind, legatarul nu dobândește nici un drept cât timp testatorul este în viață; testatorul păstrează dreptul de dispoziție asupra bunurilor de care dispune prin testament.
e) Testamentul este un act esențialmente revocabil. Până în ultima clipă a vieții testatorul poate revoca sau modifica unilateral dispozițiile sale testamentare. El are un drept absolut, deci nesusceptibil de abuz de a revoca dispozițiile testamentare și sub nici o formă nu poate renunța valabil la acest drept. Renunțarea ar constitui un pact asupra unei succesiuni viitoare, interzis de lege .
Având în vedere ansamblul caracterelor juridice ale testamentului, în multe privințe derogatorii de la dreptul comun al actelor juridice, el se manifestă ca un act juridic excepțional, guvernat, în mare măsură, de reguli de fond și de formă speciale.
Cuprinsul testamentului. După cum rezultă din definiția legală a testamentului, obiectul lui principal îl constituie legatele, care sunt dispoziții referitoare la patrimoniul succesoral (legate universale sau cu titlu universal) sau la bunurile ce fac parte din acel patrimoniu (legate cu titlu particular), Însă, alături de legate sau chiar fără a cuprinde legate, testamentul poate conține și alte manifestări de ultimă voință a defunctului, cum ar fi:
– exheredări, adică înlăturarea de la moștenire a unor moștenitori legali, în limitele prevăzute de lege;
– numirea de executor testamentar, împuternicit pentru a putea asigura executarea dispozițiilor testamentare;
– sarcini impuse legatarilor sau moștenitorilor legali, de natură patrimonială (legate) sau de altă natură ;
– revocarea – totală sau parțială – a unui testament anterior sau a unei dispoziții testamentare anterioare, ori retractarea revocării anterioare ;
– partajul de ascendent, adică împărțeala făcută de testator între descendenții săi a bunurilor succesorale sau a unei părți din aceste bunuri ;
– recunoașterea de către mamă a copilului trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinți necunoscuți sau de către tată a copilului din afara căsătoriei;
– alte dispoziții de ultimă voință, cum ar fi cele privitoare la funeralii și îngropare, recunoașterea unei datorii etc., dispozițiile legale în materie nefiind limitative.
Interpretarea conținutului testamentului. Cu toate că testamentul este un act juridic solemn, voința testatorului poate să fie exprimată insuficient de clar, termenii întrebuințați să aibă mai multe înțelesuri etc., mai ales în cazul testamentului olograf. Astfel fiind, în caz de îndoială și neînțelegere între persoanele interesate, instanța este chemată să interpreteze conținutul testamentului, clauzele pe care le conține.
Cu excepția art.1054 C.civ. (referitor la legatul care are ca obiect un lucru de gen nedeterminat calitativ și care trebuie să fie prestat de calitate mijlocie), legea nu stabilește reguli de interpretare a clauzelor testamentare. Astfel fiind, se admite că sunt aplicabile, în mod corespunzător, și în această materie, regulile care guvernează interpretarea contractelor .
Fără a analiza aceste reguli, subliniem numai unele aspecte ce trebuie avute în vedere în mod special în materia interpretării testamentelor:
– Interpretarea dispozițiilor testamentare trebuie să se facă după intenția, voința reală (dovedită) a testatorului, și nu după sensul literal al termenilor, potrivit regulii "in conditionibus (testamenti) primum locum voluntas defuncți obtinet".
– Intenția testatorului se va căuta în principal în însuși conținutul testamentului și numai în mod accesoriu în acte și împrejurări exterioare. extrinseci.
– In caz de îndoială, prin aplicarea în mod corespunzător a art.983 C.civ. la materia analizată, clauza se interpretează în favoarea moșteni torilor legali (mai ales dacă este vorba de întinderea legatului), iar nu a legatarilor. Prin această regulă însă, nu trebuie anihilată regula de interpretare a clauzei în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar produce nici unul. De exemplu, legatul făcut unui creditor urmează să fie luat în considerare ca atare (ca liberalitate), iar nu ca plată a datoriei(deși legea noastră nu a reprodus). Tot astfel, în caz de îndoială, o clauză cuprinzând o substituție, va fi interpretată în sensul unei substituții vulgare, iar nu fideicomisare.
– Clauzele testamentare se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg ; actul juridic nu poate fi interpretat scindat, el trebuie examinat în întregime (unapars testamenti per alium declaratul). De exemplu, din întregul conținut al testamentului poate rezulta că legatarul universal (datorită legatelor cu titlu particular sau cu titlu universal care epuizează emolumentul moștenirii) nu este, în realitate, decât un simplu executor testamentar.
2.1.2. Condițiile de fond pentru validitatea testamentului
Dispozițiile testamentare, ca acte juridice, trebuie să îndeplinească condițiile de validitate ale actului juridic în general; capacitatea de a încheia actul în cauză, consimțământ valabil, obiect determinat (determinabil ) și ilcit, iar cauza să fie reală, licită și morală (art.1038 și urm. C.civ.). Evident, vom analiza aceste condiții de validitate numai în măsura în care prezintă particularități în materia dispozițiilor testamentare, în special în privința legatelor si a altor dispoziții testamentare referitoare la transmiterea patrimoniului succesoral.
A. Capacitatea.
Pentru ca dispoziția testamentară să fie valabilă și deci producătoare de efecte juridice, testatorul trebuie să aibă capacitatea de a dispune pe această cale prin liberalități (legate) sau alte acte juridice (exlieredări, revocarea unui testament anterior etc.), iar persoana în favoarea căreia operează dispoziția să aibă capacitatea de a primi prin testament.
Potrivit principiului general în materie de acte juridice, regula este – și în acest domeniu – capacitatea, iar incapacitatea este excepția. Astfel, potrivit art.1037 C.civ "orice persoană este capabilă de a face testament, dacă nu este profită de lege".Prin urmare, incapacitățile de a dispune sau de a primi prin testament, ca excepții de la regula capacității, trebuie să fie expres prevăzute de lege și aceste texte, ca texte de excepție, sunt de strictă interpretare (excepția est strictissimae interpretationis). Întrucât incapacitatea trebuie să fie prevăzută de lege, nimeni nu ar putea renunța, în tot sau în parte, la capacitatea de a dispune (și de a primi) prin testament (art.6 alin. l din Decretul nr. 31/1954).
Incapacitățile de a dispune prin testament. Potrivit legii, sunt incapabile de a dispune prin testament:
a) Minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani nu poate dispune prin testament (art.806 C.civ.), incapacitatea lui fiind totală, întrucât dispoziția testamentară este, după cum am văzut, esențialmente personală, el nu poate dispune nici prin reprezentant sau cu încuviințarea ocrotitorilor legali, chiar dacă a împlinit vârsta de 14 ani (capacitate de exercițiu restrânsă).
b) Persoana pusă sub interdicție judecătorească, având statutul juridic al minorului sub 14 ani (art.147 C.fam.), nu poate dispune prin testament ca și acesta din urmă (art.806 C.civ.). Incapacitatea interzisului este totală și permanentă. Având în vedere asimilarea cu minorul sub 14 ani, cât timp interdicția nu a fost ridicată interzisul nu are capacitatea de a testa nici în intervalele lucide, adică de întrerupere vremelnică a bolii mintale.
c) Minorul de 16 ani poate dispune prin testament și numai pentru jumătate din bunurile de care după lege poate dispune majorele. Aceasta înseamnă că minorul între 16-18 ani are o capacitate parțială de a testa; el poate dispune de o jumătate din întreaga sa avere, dacă nu are moștenitori rezervatari, iar dacă are asemenea moștenitori poate dispune prin testament numai de o jumătate din cotitatea disponibilă. De exemplu, dacă are un părinte care este rezervatar pe 1/4 din moștenire, poate dispune de jumătate din 3/4, adică 3/8 din moștenire.
d) Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, deși are capacitate parțială de a dispune prin testament, nu poate dispune în favoarea tutorelui său. Această interdicție subzistă și după ce el a ajuns la majorat, cât timp socotelile definitive ale tutelei n-au fost date și primite, adică până în ziua când autoritatea tutelară a dat descărcare pentru gestiunea tutorelui. Dispoziția testamentară făcută până în acest moment nu este valabilă, chiar dacă testatorul moare după încuviințarea socotelilor.
Ca un corolar necesar al incapacității minorului (chiar devenit major) de a dispune în favoarea tutorelui (fostului tutore) în condițiile arătate, acesta din urmă este lovit de incapacitatea de a primi prin testament de la cel ocrotit.
e) Sunt pe deplin incapabili de a testa minorii până la 16 ani și persoanele puse sub interdicție judecătorească, sunt parțial incapabili minorii între 16-18 ani, iar minorul ocrotit prin tutelă nu are capacitatea de a dispune în favoarea tutorelui cât timp acesta nu a fost descărcat de gestiune. In toate aceste cazuri incapacitatea este expres prevăzută de lege, fiind o stare de drept (de iure). Cu alte cuvinte, în aceste cazuri suntem în prezența unor incapacități legale care pot fi invocate fără prezentare de dovezi în sensul că testatorul nu a avut capacitatea de discernământ pentru a face testament sau că discernământul său a fost alterat datorită influențelor exercitate asupra lui de tutore.
Există însă și cazuri de incapacitate naturală când persoana deplin capabilă sau cu capacitate parțială de a dispune prin testament potrivit legii, în fapt (de facto) să fie lipsită temporar de discernământul necesar pentru a dispune prin testament. Prin urmare, lipsa discernământului -neprevăzut de lege ca atare atrage incapacitatea celui în cauză de a face dispoziții testamentare (ca și alte acte juridice), deoarece nu are puterea de a aprecia efectele juridice ale manifestării sale de voință. După cum s-a arătat, "pentru validitatea testamentului este necesar, între altele, ca dispunătorul să aibă discernământ în momentul în care îl întocmește, în sensul de a nu exista incapacități legale și nici cele naturale, adică lipsa unei voințe conștiente, indiferent dacă aceasta se datorează unei cauze trecătoare sau uneia permanente", Înseamnă că persoana care lasă un legat "trebuie să aibă capacitatea de a dispune prin testament și, ca urmare, este necesar a se stabili dacă testatorul a avut discernământ în momentul în care a întocmit actul juridic de ultimă voință".
În orice caz, lipsa discernământului (din cauza alienației sau debilității mintale ori datorită unor cauze vremelnice ca starea de boală, hipnoză, somnambulism, beție alcoolică, folosirea de stupefiante etc.) trebuie să fie dovedită în mod neechivoc prin probe concludente, deoarece ea determină o incapacitate naturală, care nu rezultă din lege, spre deosebire de incapacitatea alienatului sau debilului mintal pus sub interdicție, a cărui incapacitate este legală și permanentă, chiar dacă ar avea momente de luciditate.
f) Menționăm că nu este incapabil de a testa comerciantul persoană fizică aflat în stare de faliment (reorganizare și lichidare judiciară), însă, în caz de moarte a comerciantului, legatele se vor putea executa numai după ce creditorii vor fi plătiți (nemo liberalis nisi Hberatus}. Amintim și art.40 alin.l lit.a din lege, potrivit căreia judecătorul sindic poate cere "anularea și recuperarea de la terți" a transferurilor cu titlu gratuit din partea debitorului, făcute în cei 3 ani anteriori înregistrării cererii introductive, În lumina acestei dispoziții, care nu distinge între transferurile cu titlu gratuit inter vivos și morțiș causa, nu excludem posibilitatea anulării certificatelor de moștenitori obținute ca urmare a decesului comerciantului în perioada prevăzută de lege.
Momentul în raport de care se apreciază capacitatea de a dispune prin testament. Cu toate că testamentul produce efecte la deschiderea moștenirii (cu excepția clauzei de recunoaștere a copilului din afara căsătoriei) și până în acest moment testatorul îl poate revoca, total sau parțial, se admite în unanimitate de autori și în practica judecătorească că el trebuie să aibă capacitatea de a testa când își manifestă voința, deci la data întocmirii actului, modificările ulterioare ale statutului său juridic sau a stării sănătății mintale fiind fără relevanță, În consecință, testamentul incapabilului nu poate fi recunoscut valabil, chiar dacă ulterior a devenit o persoană capabilă. Capacitatea de a încheia un act juridic trebuie să fie apreciată la momentul când se săvârșește, chiar dacă efectele sau executarea actului este amânată până la o dată ulterioară, fie și incertă, cum este moartea testatorului. De altfel, dacă capacitatea testatorului s-ar aprecia în raport de datele dinaintea morții, în majoritatea cazurilor testamentele nu ar putea fi recunoscute valabile, mai ales datorită incapacității naturale.
Sancțiunea incapacității legale sau naturale de a dispune prin testament, Întrucât incapacitățile de a dispune prin testament au ca scop protecția voinței incapabilului și a intereselor familiei sale, nefiind dictate de interese de ordine publică, sancțiunea este nulitatea relativă a testamentului, potrivit dreptului comun . Incapacitatea parțială a minorului între 16-18 ani se sancționează cu nulitatea parțială a efectelor actelor de dispoziție până la limita prevăzută de lege (1/2 din patrimoniul succesoral sau din cotitatea disponibilă, după caz). Soluția se impune și pe considerentul că numai la deschiderea moștenirii se poate aprecia în concret, măsura în care minorul putea dispune de patrimoniul succesoral lăsat (are sau nu are moștenitori rezervatari). Este vorba de o reducțiune (calificată nulitate parțială) de natură specială, care nu trebuie să fie confundată cu reducțiunea liberalităților care încalcă rezerva succesorală, guvernată de alte reguli. Jumătatea de care minorul între 16-18 ani nu poate dispune nu reprezintă o rezervă succesorală în favoarea unor moștenitori, ci va fi atribuită moștenitorilor legali, potrivit regulilor generale.
Iar dacă minorul de peste 16 ani a dispus în favoarea tutorelui, numai această dispoziție va fi anulabilă, restul dispozițiilor testamentare fiind valabile și producând efecte în limita capacității parțiale a minorului.
Incapacități de a primi prin testament, în literatura de specialitate, printre incapacitățile de a primi liberalități testamentare, se analizează, în primul rând, incapacitatea persoanelor fizice neconcepute și a persoanelor juridice care nu au luat ființă, precum și incapacitatea persoanelor juridice de a primi prin testament legate care nu corespund scopului lor stabilit prin lege, actul de înființare sau statut (principiul specialității capacității de folosință). După părerea noastră, în aceste ipoteze este vorba de problema capacității succesorale, ca o condiție generală a dreptului la moștenire, fie legală, fie testamentară, iar nu despre incapacități de a primi prin testament. Pe de altă parte, dacă se analizează "incapacitatea"
persoanei neconcepute și a persoanei juridice care nu a luat ființă, ar trebui să se analizeze și incapacitatea persoanei care nu mai există la data deschiderii moștenirii (predecedați, comorienți, codecedați și persoanele juridice care au încetat să aibă ființă), De altfel, este oarecum impropriu să se analizeze "incapacitatea" persoanelor care nu există; ele nu sunt incapabile, ci, neexistând, nu pot moșteni (art.654 C.civ.). Deci și gratificarea lor este posibilă numai indirect, prin sarcinile ce grevează legatul făcut unei persoane care are capacitate succesorală.
B. Consimțământul
Reguli aplicabile. Pentru ca dispozițiile testamentare să fie valabile, nu este suficient ca testatorul să aibă capacitatea legală și naturală de a testa, ci mai este necesar ca voința sa (consimțământul) să nu fie alterată de vreun viciu de consimțământ: eroare, doi sau violență.
Problema leziunii nu se poate pune în această materie, chiar dacă testatorul este un minor între 16-18 ani, pentru că dispozițiile testamentare nu sunt acte juridice bilaterale, cu titlu oneros și comutative. Iar eroarea (de exemplu, în persoana beneficiarului dispoziției testamentare -eroare referitoare nu numai la identitatea lui, dar și la calitățile sale socotite esențiale de testator, de exemplu, a crezut că legatarul este copilul său din afara căsătoriei – actul fiind încheiat intuiții personae) și violența, inclusiv morală, aplicabile în materie, se întâlnesc rar în practică, În schimb, dolul înfățișat în această materie sub forma sugestiei și captației se întâlnește relativ frecvent în practică.
Întrucât viciile de consimțământ în materie de dispoziții testamentare sunt supuse regulilor de drept comun, urmează să facem numai unele precizări, vizând aspectele particulare ale materiei cercetate, în special în cazul dolului.
Consimțământul viciat parțial. Ținând seama de conținutul posibil complex al testamentului – unitar numai în formă – este posibil ca viciul de voință să afecteze numai una sau mai multe dispoziții testamentare (de exemplu, un legat instituit sub influența dolului), fără să afecteze validitatea altora. După cum s-a subliniat în literatura de specialitate, spre deosebire de lipsa discernământului (sau, de regulă, a capacității legale de a testa) care duce la nulitatea testamentului în integralitatea sa, nefiind de conceput ca discernământul să existe în cazul unor dispoziții testamentare (de exemplu, legate) și să lipsească în cazul altora, viciul de consimțământ "ar putea afecta – de regulă – numai unele din dispozițiile testamentare, celelalte rămânând valabile". Prin urmare, instanța trebuie să analizeze nu numai existența viciului de consimțământ, dar și influența lui asupra conținutului testamentului, operațiunea fiind -sub acest aspect – mai complicată decât în cazul actelor încheiate inter vivos (de exemplu, donație).
Dolul se înfățișează în materie testamentară sub forma captației și sugestiei, constând în utilizarea de manopere viclene și frauduloase, folosite de o persoană (sau mai multe), având calitatea de beneficiar al dispoziției testamentare sau chiar aceea de terț, cu intenția de a câștiga încrederea testatorului și a înșela buna lui credință pentru a-1 determina să dispună în sensul în care nu ar fi facut-o din proprie inițiativă.
Prin urmare, dolul presupune:
– utilizarea de manopere, de mijloace viclene, frauduloase, mai directe și mai brutale în cazul captației (îndepărtarea testatorului de rude și prieteni, interceptarea corespondenței, abuzul de influență și autoritate etc.) și indirecte, mai subtile, mai ascunse în cazul captației (șiretenii, afirmații mincinoase la adresa anumitor moștenitori legali, specularea anumitor sentimente sau concepții – inclusiv religioase – ale testatorului etc.). Dacă nu s-au utilizat mijloace frauduloase nu suntem în prezența dolului (de exemplu, dacă este vorba de simpla simulare a grijii și afecțiunii ori de prestarea interesată a unor servicii și îngrijiri);
– intenția de a induce în eroare cu rea-credință pe testator să dispună în sensul în care nu ar fi făcut-o din proprie inițiativă;
– manoperele frauduloase folosite să fi avut un rol determinant, având drept rezultat alterarea voinței testatorului;
– prin derogare de la regulile aplicabile în materia actelor bilaterale (art.960 alin. l C.civ.), se admite unanim că manoperele frauduloase pot proveni nu numai de la "cealaltă parte" – în această materie în sensul beneficiarului actului unilateral de dispoziție testamentară (cum ar fi legatarul sau alt beneficiar al dispoziției, de exemplu, comoștenitorul sau moștenitorul subsecvent care beneficiază de exheredare, deși nu are calitatea juridică de legatar) – dar și de la un terț, care nu beneficiază de testament, și chiar dacă între beneficiar și terț nu a existat o înțelegere prealabilă sau beneficiarul nu a avut cunoștință de intervenția terțului ori nu este un incapabil, iar terțul nici nu este reprezentantul său (părinte, tutore), dacă se dovedește că activitatea dolosivă a terțului a alterat voința testatorului.
Sancțiunea aplicabilă în cazul viciilor de consimțământ este – ca și în cazul incapacității legale sau naturale de a dispune prin testament -nulitatea relativă, potrivit dreptului comun. Anularea poate fi cerută și viciul de consimțământ dovedit prin orice mijloc de probă (iar nu numai prin înscrierea în fals), inclusiv în cazul testamentului autentic, căci notarul poate constata numai existența consimțământului testatorului, iar nu și absența viciilor de voință.
Anularea testamentului pentru viciile de consimțământ este incompatibilă cu anularea lui pentru lipsa discernământului; dacă testatorul nu a avut discernământ, nu se poate pune problema viciilor de voință, În subsidiar se poate însă formula cererea de anulare pentru viciul voinței.
Termenul de prescripție a acțiunii în anulare începe să curgă – ca și în cazul incapacității de a dispune prin testament – de la data deschiderii moștenirii .
C. Obiectul și cauza
Precizări prealabile. Pentru ca dispozițiile testamentare, ca acte juridice, să fie valabile, pe lângă condițiile de capacitate și consimțământ valabil, ele trebuie să aibă un obiect determinat sau determinabil și licit, iar cauza lor să fie reală și licită, Întrucât aceste condiții sunt guvernate, în principiu, de regulile de drept comun, urmează să facem numai unele precizări referitoare la obiect și cauză.
În prealabil, observăm că – ținând seama de conținutul posibil complex al testamentului – valabilitatea dispozițiilor testamentare în funcție de obiect și cauză trebuie să fie analizată în raport cu fiecare act juridic în parte, așa cum – am văzut – și viciile de consimțământ pot afecta numai una sau unele dintre dispozițiile testamentare, fără să afecteze validitatea altora. Spre deosebire de condițiile de formă, care – după cum vom vedea – afectează validitatea testamentului în întregul său, condițiile de fond, printre care ceie vizând obiectul și cauza (și consimțământul), trebuie să fie raportate la fiecare dispoziție testamentară în parte și analizată separat, fiind posibil ca unele dispoziții să fie nule, iar altele valabile. De exemplu, imoralitatea cauzei unui legat nu afectează validitatea altora.
Obiectul. Probleme speciale se pun, sub acest aspect, în legătură cu legatele. Ca și în materie de convenții, obiectul trebuie să fie în circuitul civil (art.963 C.civ.). în trecut, au fost scoase din circuitul civil general terenurile, care puteau fi dobândite numai prin moștenire legală . După abrogarea acestor dispoziții restrictive, legatele de terenuri au devenit valabile, chiar dacă testamentul a fost redactat sub regimul acestor legi, deoarece valabilitatea obiectului testamentului se apreciază în raport cu data deschiderii moștenirii.
Obiectul legatului poate fi și un lucru viitor, care nu există în momentul testării, dar nici chiar în momentul deschiderii moștenirii. Dintre bunurile viitoare numai moștenirea nedeschisă nu poate forma obiectul unui legat. După cum vom vedea, se poate lăsa legat (cu titlu particular) dreptul succesoral moștenit de testator ca universalitate sau cotă-parte de universalitate, cât timp acea moștenire nu a fost încă lichidată, În schimb testatorul nu ar putea lăsa legat un drept eventual dintr-o moștenire nedeschisă. Considerăm că un asemenea legat ar fi nul, chiar dacă acea moștenire s-ar deschide înainte de moartea testatorului, dar după data testamentului, constituind un pact asupra unei succesiuni viitoare.
Este valabil și legatul cu titlu particular al bunului altuia, dacă testatorul a dispus în cunoștință de cauză, știind că bunul nu este al său. în caz contrar, legatul este nul.
Cu ajutorul cauzei concepute astfel (mai complex), instanțele pot exercita un control eficient asupra liberalităților testamentare pentru apărarea intereselor legitime ale familiei dispunătorului și asupra caracterului licit și moral al liberalităților.
2.1.3. Condiții generale de formă pentru validitatea testamentului
Precizări prealabile. Având în vedere importanța și gravitatea efectelor pe care le produc dispozițiile testamentare și pentru protejarea -pe cât posibil – a voinței testatorului împotriva unor influențe și presiuni, precum și pentru a nu lăsa îndoială asupra existenței și sensului manifestării de voință, legea prevede ad solemnitatem – sub sancțiunea nulității absolute – anumite forme testamentare pe care trebuie să le îmbrace voința testatorului pentru a putea produce efecte juridice .
Formele testamentare prevăzute de lege sunt fie forme ordinare (testament olograf, autentic și secret, numit și mistic), între care testatorul poate alege liber, fie forme extraordinare, numite testamente privilegiate, care pot fi încheiate în împrejurări excepționale, când testatorul nu are posibilitatea alegerii între formele testamentare ordinare, fie alte forme de testamente, special prevăzute de lege.
Reglementând o varietate relativ mare de forme testamentare, legea consacră două condiții de formă, care sunt generale, comune tuturor testamentelor: a) forma scrisă și b) forma actului separat.
Forma scrisă. Indiferent de forma testamentului si chiar dacă testatorul s-ar găsi în împrejurări excepționale (de exemplu, militar în timp de război), în toate cazurile testamentul trebuie să fie, îmbrăcat în formă scrisă. Legislația noastră nu recunoaște ca valabil testamentul verbal (nuncupativ). Subliniem că forma scrisă este prevăzută ca o condiție de validitate a testamentului (ad solemnitatem), iar nu ca o simplă condiție ele dovadă, lipsa ei fiind sancționată cu nulitatea absolută a manifestării de voință. In principiu, fără forma scrisă nu există testament.
Înseamnă că dispozițiile morțiș causa ale testatorului trebuie să rezulte din cuprinsul unui testament încheiat într-una din formele scrise prevăzute de lege. Mai mult decât atât, întregul conținut al testamentului trebuie să fie îmbrăcat în formă testamentară valabil întocmită, nefiind admis așa-numitul act per relationem, de exemplu, confirmarea unui testament anterior nul pentru vicii de formă, printr-un testament posterior, chiar dacă acesta din urmă este valabil încheiat. Numai pentru descoperirea adevăratului înțeles al unei dispoziții cuprinse în testamentul valabil încheiat se pot folosi – în cadrul operațiunii de interpretare -dovezi extrinseci, iar nu pentru a constata dispoziții necuprinse în testament.
In lipsa testamentului întocmit în forma prevăzută de lege, intenția testatorului de a dispune pentru caz de moarte nu se poate dovedi, chiar dacă el ar fi fost împiedicat să testeze de o forță majoră sau de o terță persoană și chiar dacă și-ar fi exprimat voința prin viu grai sau prin aprobarea unui proiect de testament nesemnat.
Altfel se pune problema dacă testamentul a fost înlocuit în forma prevăzută de lege, dar nu poate fi prezentat de cel interesat (de exemplu, de legatar, de moștenitorul legal care pretinde că un comoștenitor a fost exheredat etc.), deoarece a fost distrus, pierdut sau dosit, în această ipoteză, întâlnită în practică numai în cazul testamentului olograf, se admite aplicarea, prin asemănare, a dispozițiilor art.1041 C.civ., (care permite folosirea oricărui mijloc de probă pentru dovedirea cuprinsului unui înscris care nu poate fi prezentat din motive fortuite, inclusiv fapta unei terțe persoane), persoana interesată putând dovedi, prin orice mijloc de probă, că testamentul a existat cu conținutul pretins, dar nu poate fi prezentat din cauze fortuite și care sunt independente de voința și știrea testatorului .Prin urmare, dacă testamentul legal încheiat nu poate fi prezentat pentru valorificarea drepturilor pretinse, reclamantul trebuie să dovedească:
– In primul rând, faptul că testamentul a existat, fiind întocmit în forma prevăzută de lege. Dacă imposibilitatea prezentării testamentului se datorează pârâtului, validitatea testamentului se prezumă până la proba contrară.
– În al doilea rând, dispariția sau distrugerea testamentului după moartea testatorului sau chiar în timpul vieții lui, dar, în acest din urmă caz, cu dovada în plus că evenimentul s-a produs fără voia sau știrea testatorului. Dacă testatorul a avut cunoștință de distrugerea sau dispariția testamentului și nu 1-a refăcut, deși avea această posibilitate, înseamnă că a revenit asupra dispozițiilor de ultimă voință.
– În sfârșit, reclamantul trebuie să dovedească conținutul pretins al testamentului (de exemplu, legatul reclamat), Întrucât această dovadă este deosebit de anevoioasă, se prezumă existenta legatului dacă distrugerea testamentului este opera moștenitorului pârât.
Sancțiunea nerespectării condițiilor de formă. Nerespectarea condițiilor generale de formă (formă scrisă șt forma actului separat), ca șt nerespectarea condițiilor speciale de formă prevăzute pentru diferite feluri de testamente se sancționează cu nulitatea absolută și, ca atare, potrivit dreptului comun, constatarea nulității poate fi invocată de orice persoană interesată și oricând, fie pe cale de excepție, fie pe cale de acțiune, dreptul de a invoca fiind imprescriptibil.
Întrucât sancțiunea prevăzută expres de lege este nulitatea absolută, ar urma ca testamentul întocmit cu nerespectatea condițiilor de formă să nu producă nici un efect, potrivit principiului quod nullum est nullum produci efjectum. Totuși, prin extinderea unor reglementări de la instituții vecine și conexe și în lumina principiilor sau reglementărilor aplicabile în materie de nulitate pentru vicii de formă, rigoarea sancțiunii este atenuată sub anumite aspecte ori devine inaplicabilă.
2.2. Diferite feluri de testamente. Condiții speciale de formă
Enumerare, În afara condițiilor generale de formă care afectează validitatea oricărui testament (forma scrisă și forma actului separat), legea -permițând testatorului să aleagă, în funcție de împrejurări, între mai multe feluri de testamente – prevede pentru fiecare în parte anumite reguli speciale de formă, a căror rierespectare atrage după sine, în condițiile și limitele arătate, nulitatea absolută a dispozițiilor testamentare.
Subliniem că aceste reguli speciale de formă, ca și cele generale, trebuie să fie respectate și în privința codicilului (în sens de adaos sau supliment la dispozițiile dintr-un testament anterior), deoarece legea noastră – spre deosebire de dreptul roman de unde s-a împrumutat noțiunea fără a fi prevăzută de lege și unde codicillus era conceput ca un testament anexă în formă simplificată – nu prevede reguli speciale, deosebite pentru acesta. In consecință, așa-numitul codicil, fiind în formă un testament nou (care modifică, adaugă etc. la un testament anterior, pe care nu-1 revocă), trebuie să fie redactat într-uria din formele testamentare prevăzute de lege și cu observarea tuturor condițiilor de validitate ale acesteia.
Felurile de testamente prevăzute de lege se pot clasifica în trei categorii:
– testamente ordinare (obișnuite), încheiate în condiții normale și care sunt: testamentul olograf, testamentul autentic și testamentul mistic (secret);
– testamente privilegiate (extraordinare) care pot fi încheiate numai în anumite împrejurări excepționale. Astfel sunt, testamentul militarilor, testamentul făcut în timp de boală contagioasă și testamentul maritim;
– alte forme de testament, special permise de lege pentru legatele având ca obiect anumite sume de bani sau pentru dispozițiile testamentare ale cetățenilor români aflați în străinătate.
Subliniem că diferitele feluri de testamente, astfel cum sunt reglementate de lege, au valoare juridică egală, În acest sens, se poate vorbi de un principiu al echivalenței formelor testmentare. Astfel fiind, la revocarea sau modificarea dispozițiilor testamentare nu se cere respectarea unei simetrii a formelor. De exemplu, un testament autentic poate fi revocat – total sau parțial – printr-un testament olograf (sau invers). Numai în privința forței probatorii a înscrisului testamentar există deosebiri, după cum vom vedea, între diferitele feluri de testamente. Dar, după ce testamentul a fost dovedit, efectele dispozițiilor testamentare vor fi aceleași, indiferent de felul testamentului.
2.2.1. Testamentele ordinare
A. Testamentul olograf
Noțiune. Potrivit legii, testamentul olograf este valabil ca atare "când este scris în tot, datat și semnat de mâna testatorului" (art.1041 C.civ.). Cu toate că nu necesită îndeplinirea unor formalități speciale, fiind confecționat ca înscris sub semnătură privată, testamentul olograf -ca și orice alt testament – este un act solemn; scrierea integrală, datarea și semnarea de mâna testatorului sunt prevăzute de lege sub sancțiunea nulității absolute, deci ad solemnitatem, iar nu adprobationem sau pentru opozabilitate.
Precizăm că toate cele trei cerințe de solemnitate (scrierea, datarea și semnarea) trebuie să fie îndeplinite "de mâna testatorului" și "trebuie să fie întrunite cumulativ, în lipsa oricăreia dintre ele testamentul fiind nul", În dreptul nostru, testamentul scris de altul (allograf) sau chiar de testator, dar cu mijloace mecanice (de exemplu, la mașina de scris) și semnat de el în fața martorilor, nu este valabil (spre deosebire de unele legislații străine). Dacă testamentul nu este scris, datat și semnat de mâna testatorului, el poate avea valabilitate numai ca alt fel de testament (de exemplu, autentic), dacă condițiile acelui fel de testament sunt îndeplinite .
Avantaje și inconveniente. Testamentul olograf prezintă o serie de avantaje: poate fi folosit de oricine știe să scrie; se poate face oricând și oriunde, fără ajutorul altei persoane (nu necesită prezența vreunui martor); nu necesită cheltuieli; asigură secretul deplin al dispozițiilor de ultimă voință; poate fi revocat ușor de testator prin distrugerea voluntară a înscrisului testamentar.
Testamentul olograf, datorită simplicității, prezintă și unele inconveniente: poate fi ușor dosit sau distrus după moartea testatorului sau chiar în timpul vieții, dar fără știrea lui; nu asigură protecția voinței testatorului împotriva influențelor abuzive (sugestie sau captafie) ale celor interesați; datorită simplității formalităților poate fi mai ușor falsificat; poate fi contestat mai ușor decât celelalte feluri de testamente; dacă testatorul nu are cunoștințe juridice testamentul poate cuprinde formulări neclare, confuze și chiar contradictorii, susceptibile de interpretări neconforme voinței reale a testatorului.
Unele din inconvenientele testamentului olograf pot fi înlăturate prin întocmirea lui în mai multe exemplare sau prin încredințarea testamentului unei persoane de încredere ori prin depozitarea lui la un birou notarial (potrivit art.95 din Legea nr.36/1995) pentru a fi eliberat la moartea testatorului persoanei indicate de el. Precizăm că depozitarea testamentului la un birou notarial nu îl transformă într-un testament autentic; el rămâne un testament olograf și valabil ca atare dacă a fost scris în întregime, datat și semnat de mâna testatorului.
Urmează să facem precizările necesare în legătură cu aceste trei condiții de formă.
Scrierea, întregul conținut al testamentului olograf trebuie să fie scris de mâna testatorului, cerință prevăzută de lege ad solemnitatem , spre deosebire de formalitatea "bun și aprobat" prevăzută de lege numai "'ad probationem" în cazul contractelor unilaterale. Dacă testamentul nu este scris de mâna testatorului, fiind dactilografiat (sau utilizându-se alte procedee mecanice ori electrotehnice de scriere, cu caracterele impersonale ale unei mașini), va fi nul, chiar dacă a fost făcut personal de testator și cuprinde mențiunea – datată și semnată de către testator – că reprezintă ultima sa voință. Dacă testamentul nu este scris de mâna testatorului nulitatea se justifică prin faptul că ar fi posibile fraude, care nu ar putea fi descoperite prin verificarea de scripte (expertiză grafoscopică).
In privința scrierii de mână legea nu prevede limitări; testatorul poate scrie cu orice (cerneală, creion, pastă, vopsea, cărbune, cretă etc.); pe orice fel de material (hârtie – inclusiv carte poștală -, pânză, lemn, piatră, sticlă, material plastic etc.); în orice limbă cunoscută de testator, fie și moartă (de exemplu, latina); cu orice fel de scriere (cu caractere de mână sau de tipar, stenografie sau alfabetul special pentru orbi etc.); pe un singur suport material sau pe mai multe (de exemplu, mai multe foi de hârtie), în acest din urmă caz, cu condiția să existe o legătură materială sau cel puțin intelectuală între ele pentru a constitui un singur act, chiar dacă nu a fost scris dintr-o dată, ci pe etape. Nici titulatura de testament sau folosirea formulelor sacramentale nu este necesară, dacă din conținutul actului rezultă că reprezintă ultima voință a testatorului.
Testamentul olograf astfel redactat poate cuprinde și modificări, ștersături, adăugiri sau intercalări făcute de mâna testatorului cu ocazia sau posterior redactării testamentului, În principiu, asemenea intervenții nu afectează validitatea testamentului și ele urmează a fi luate în considerare, chiar dacă nu sunt datate și semnate separat, dacă reprezintă simple corecturi sau interpretări ale dispozițiilor inițiale, În schimb, dacă intervenția conține dispoziții testamentare noi față de cele inițiale sau elimină ori modifică conținutul inițial al testamentului, ele trebuie privite ca testament nou (numite în practică codicil) și recunoscute ca valabile numai dacă, pe lângă scriere, au fost și datate și semnate de mâna testatorului.
Cerința scrierii testamentului de către testator nu exclude participarea unei alte persoane (rudă, prieten, avocat etc.), care să-1 ajute la redactare, oferind un model scris (care să fie pe înțelesul testatorului) sau verbal pentru formularea corectă a dispozițiilor voite de testator. Colaborarea terțului nu trebuie însă să vicieze consimțământul testatorului (sugestie, captație); testamentul va fi valabil numai dacă, din conținutul lui rezultă că exprimă voința liberă a testatorului, asistența fiind pur tehnică.
In toate cazurile, după cura am văzut, testamentul trebuie să fie scris numai de către testator. Astfel fiind, se pune problema, ce se întâmplă dacă testamentul – deși scris de testator – cuprinde și o scriere străină. Evident, nu soarta scrierii străine interesează (ea nu are nici o valoare juridică), ci soarta testamentului astfel cum a fost scris de mâna testatorului, În această privință trebuie să deosebim două situații:
– dacă scrierea străină nu are nici o legătură cu conținutul testamentului (de exemplu, notarea unui mesaj telefonic pe foaia conținând testamentul) testamentul este valabil – indiferent că testatorul a avut sau nu cunoștință de scrierea străină ori aceasta este contemporană ori ulterioară redactării testamentului – căci voința lui nu a fost cu nimic afectată;
– dacă scrierea privește dispoziții din cuprinsul testamentului (ștersături, modificări, completări) trebuie făcută distincție după cum testatorul a avut sau nu cunoștință de intervenția străină în redactarea conținutului testamentului. Astfel, testamentul va fi nul dacă testatorul a avut cunoștință de scrierea străină; ultima sa voință a fost alterată prin intervenția unei voințe silite, În schimb, dacă scrierea străină s-a făcut fără știrea testatorului (chiar dacă în timpul vieții lui), testamentul va fi valabil așa cum a fost redactat de el, fără luarea în considerare a intervenției străine.
Data. O altă condiție de validitate a testamentului olograf este datarea lui exactă, de mâna testatorului, prin indicarea zilei, a lunii și anului în care a fost întocmit. Ea prezintă importanță pentru că în funcție de data testării se poate stabili dacă testatorul a avut sau nu capacitatea de a testa, iar în cazul pluralității de testamente succesive, cu dispoziții contrare sau incompatibile, în raport cu data lor se stabilește „ultima voință" a testatorului, care urmează a fi luată în considerare, revocând pe cele anterioare, În plus, data poate prezenta importanță pentru stabilirea împrejurărilor în care testamentul a fost întocmit și care pot determina nulitatea; de exemplu, a existat pericolul vicierii consimțământului (captație).
Dacă testamentul nu este datat potrivit celor arătate (ceea ce se întâmplă relativ frecvent în practică) sau data indicată în testament este eronată ori falsă, potrivit legii testamentul ar urma să fie considerat nul absolut (art.859 coroborat cu art.886 C.civ.). Totuși, având în vedere că data are o importanță mai redusă decât scrierea (și semnătura) pentru stabilirea cu certitudine a intenției testatorului (animus testand) și pentru a salva eficacitatea testamentului ce cuprinde voința neîndoielnică a testatorului, în practica judecătorească și literatura de specialitate rigoarea sancțiunii este atenuată, admițându-se – în anumite condiții – stabilirea, întregirea sau rectificarea datei testamentului cu ajutorul unor elemente intrinseci sau extrinseci testamentului, în această ordine de idei trebuie să deosebim două ipoteze:
a) In caz de lipsă – totală sau parțială – a datei, testamentul nu va fi nul dacă persoana interesată să-i salveze valabilitatea (de exemplu, legatarul desemnat sau moștenitorul legal care urmează să profite de exheredarea unui comoștenitor) reușește să facă proba datei întocmirii lui cu ajutorul elementelor sau indicațiilor rezultând din cuprinsul testamentului (probă intrinsecă) sau chiar cu ajutorul elementelor exterioare testamentului (probă extrinsecă) care însă își găsesc "principiul" și "rădăcina" în elemente intrinseci cu care se coroborează.
Data falsă, adică aceea indicată de testator în mod intenționat eronat, atrage nulitatea testamentului, căci data cerută de C.civ. vizează data reală a întocmirii testamentului. Iar dacă această dată reală a fost voluntar tăinuită, testamentul nu poate fi recunoscut valabil, chiar dacă falsificarea datei nu s-a făcut în scop de fraudă.
c) În toate cazurile, dacă testamentul este datat se prezumă – până la proba contrară – că data este cea reală, iar dacă data este incompletă sau inexactă se poate completa sau rectifica un element (ziua, luna sau anul) care lipsește sau este inexact, fără a afecta celelalte elemente, ele fiind divizibile.
Semnătura este o altă formalitate necesară pentru validitatea testamentului. Prin semnătură, testatorul atestă că dispozițiile din testament reprezintă voința sa definitivă pentru caz de moarte, În lipsa semnăturii actul poate fi un simplu proiect de testament, nedefinitivat și, ca atare, lipsit de efecte juridice.
Ca și scrierea ori data, testatorul trebuie să semneze "de mână". Nu se poate folosi parafa, sigiliul ori ștampila. Este nul și testamentul semnat prin punere de deget.
Întrucât legea nu stabilește modul de semnare, se admite că semnătura nu trebuie să cuprindă obligatoriu numele și prenumele; semnătura poate să fie aceea pe care testatorul o folosea în mod obișnuit (de exemplu, pseudonimul, inițialele numelui și prenumelui etc.) și care permite identificarea lui.
Cât privește locul semnării, deși legea vizează sfârșitul testamentului ("subsemnat"), se admite că semnătura poate fi așezată și la începutul sau în cuprinsul testamentului, dacă rezultă neîndoielnic că, prin semnătura dată, testatorul și-a însușit întregul conținut al testamentului și dispozițiile pe care le cuprinde reprezintă voința sa. Cu această condiție, cerința legii este îndeplinită printr-o singură semnătură, chiar dacă testamentul este scris pe mai multe foi. In schimb, semnătura de pe plicul în care se află închis testamentul nu este valabilă căci cei interesați ar putea introduce în plicul semnat de testator un simplu proiect de testament pe care testatorul nu 1-a desăvârșit. Soluția rezultă și din textul legii care prevede necesitatea semnării testamentului, iar nu a ambalajului în care se găsește, În orice caz, considerăm că semnătura de pe plic poate fi recunoscută valabilă numai dacă între ea și conținutul plicului se poate stabili o legătură indisolubilă, care să excludă posibilitatea înlocuirii lui cu un conținut care să nu reprezinte voința ultimă și definitivă a testatorului . Cu alte cuvinte, testamentul și semnătura trebuie să alcătuiască un tot unitar, iar dacă semnătura lipsește sau nu îndeplinește condițiile arătate, testamentul este nul în mod iremediabil. Soluțiile admise în privința datei testamentului -care poate fi stabilită, întregită sau rectificată în condițiile arătate – sunt inaplicabile în materie de semnătură.
Forța probantă. Cu toate că testamentul olograf este un act juridic solemn, el este materializat sub forma unui înscris sub semnătură privată, scris și semnat numai de testatorul de la care emană și, ca atare, poate fi contestat de persoanele interesate. Cât privește sarcina probei și mijloacele de probă admise trebuie însă să facem deosebirea între scriere și semnătură, pe de o parte, și data testamentului olograf, pe de altă parte.
1. În ceea ce privește scrierea și semnătura, ele au putere doveditoare numai dacă cei cărora li se opune testamentul (de regulă, dar nu exclusiv, moștenitorii legali) recunosc că aparțin testatorului. Recunoașterea poate fi expresă, dar și tacită, de exemplu, prin executarea de către moștenitor a testamentului.
Dar persoanele față de care se invoca testamentul olograf pot declara -fără să fie obligate a prezenta o dovadă – că nu recunosc scriitura și semnătura testatorului ori una dintre ele. Pentru ca aceste persoane să se poată pronunța – recunoaște sau contesta – testamentul olograf (și mistic), notarul public este obligat să citeze pe toți moștenitorii testatorului, chiar și moștenitorii care nu se bucură de rezervă succesorală și chiar dacă prin testament s-a instituit un legatar universal, inclusiv statul prin autoritatea administrației iocale competente pentru caz de vacanță succesorală în ipoteza falsității testamentului. Iar dacă cei interesați contestă scriitura și semnătura, notarul public suspendă procedura succesorală, urmând ca neînțelegerile să fie soluționate pe cale judecătorească.
În cazul contestării veridicității testamentului olograf de către persoanele interesate (moștenitorii sau succesorii lor în drepturi, fie și cu titlu particular, cum ar fi terțul cumpărător de drepturi succesorale sau legatarul desemnat prin testamentul anterior, revocat prin testamentul ulterior care este contestat), sarcina dovezii scrierii și semnării testamentului de către testator incumbă celui care invocă testamentul olograf, În acest scop instanța ordonă verificarea actului.
2. Dacă s-a stabilit veridicitatea scrierii și semnăturii, indiferent prin recunoaștere sau prin verificare de scripte, se admite că data testamentului olograf' are putere probatorie astfel cum este prevăzută (iar nu de la data decesului testatorului), cu toate că nu a devenit certă potrivit regulilor aplicabile în privința datei înscrisurilor sub semnătură privată . Rezultă că persoana care invocă testamentul nu trebuie să dovedească faptul că data indicată în testament este cea reală. Dimpotrivă, persoana care contestă data are sarcina probei inexactității sau falsității ei. Prin urmare, data se prezumă a fi reală până la proba contrară.
Proba contrară se poate face prin elemente sau indicații rezultând din cuprinsul intelectual sau material al testamentului (probă intrinsecă), elementele exterioare putând fi avute în vedere numai dacă își găsesc principiul și rădăcina în elementele intrinseci cu care se coroborează, În schimb, în cazul falsității datei cu intenție frauduloasă (de exemplu, pentru a ascunde incapacitatea de a testa), ceea ce atrage nulitatea testamentului, se admite orice mijloc de probă.
B. Testamentul autentic
Noțiune. Reglementare. Testamentul făcut pe teritoriul țării este autentic dacă, prin încheiere, a fost învestit, în condițiile prevăzute de lege pentru autentificarea înscrisurilor, cu formă autentică de către notarul public (art.860 C.civ. și art.65 din Legea nr.36/1995). întrucât regimul special de autentificare a testamentului de către judecătorii prevăzut de art.861-863 C.civ. a fost abrogat, ca și actele normative ulterioare cu incidență în materie, iar în prezent se aplică regulile de drept comun privind autentificarea actelor și de Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr.36/1995, vom sublinia, în continuare, numai aspectele care ne interesează în mod special sau care prezintă particularități în materie testamentară.
Avantaje și inconveniente. Testamentul autentic prezintă avantajul că în această formă pot testa și persoanele care nu știu să scrie și să citească sau persoanele care din cauza infirmității, a bolii sau din orice alte cauze nu pot semna. Pe de altă parte, contestarea testamentului de către persoanele interesate este mai anevoioasă; actul de autentificare are autoritatea publică, iar conținutul actului este verificat de notar pentru a nu cuprinde clauze contrare legii sau bunelor moravuri (art.4 și 6 din Legea nr.36/1995) ori clauze neclare, de natură a genera procese inutile, în toate cazurile, testamentul se bucură de forța probantă a actelor autentice și, ca atare, sarcina dovezii revine celui care îl contestă. Testamentul autentic prezintă și avantajul că un exemplar original se păstrează în arhiva biroului notarial , astfel încât nu poate fi sustras, dosit sau distrus de persoanele interesate, iar dacă a dispărut poate fi obținut un duplicat sau poate fi reconstituit în condițiile prevăzute de lege.
Testamentul autentic prezintă inconvenientul că presupune anumite cheltuieli și necesită pierdere de timp pentru îndeplinirea formalităților de autentificare. Printre inconveniente se menționează și faptul că nu asigură secretul dispozițiilor de ultimă voință, În realitate, acest inconvenient este aproape inexistent, deoarece testatorul poate alege pentru autentificare orice notar din țară, iar notarul și personalul biroului notarial au obligația să păstreze secretul profesional în condițiile prevăzute de art.36 din Legea nr.36/1995.
Autentificarea testamentelor făcute pe teritoriul țării este de competența notarilor publici. Autentificarea actelor, inclusiv a testamentelor, nu face parte dintre actele notariale care pot fi îndeplinite de către secretarii consiliilor locale ale comunelor și orașelor unde nu funcționează birouri ale notarilor publici sau de către alte instituții.
Testamentul care urmează să fie autentificat poate să fie redactat, după indicațiile și voința testatorului, de către notarul public.
Dacă testamentul nu a fost autentificat cu respectarea prevederilor legii sancțiunea este nulitatea absolută, Însă actul, nul ca testament autentic, poate valora testament olograf dacă condițiile prevăzute de lege pentru acesta sunt îndeplinite . De exemplu, actul autentificat de secretarul consiliului local poate valora testament olograf dacă a fost scris, datat și semnat de mâna testatorului. Tot astfel, dacă lipsește încheierea de autentificare sau aceasta nu cuprinde mențiunile prevăzute de lege.
Forța probantă. Testamentul autentificat în condițiile legii face deplină dovadă, până la înscrierea în fals, în ceea ce privește constatările personale ale agentului instrumentator făcute prin propriile sale simțuri (ex propriis semibus) în limita atribuțiilor conferite de lege și menționate în încheierea de autentificare, cum ar fi: data și locul autentificării, prezența și identificarea testatorului, consimțământul și semnătura lui etc. In schimb, declarațiile testatorului consemnate în încheierea de autentificare, precum și cele inserate în testament fac dovada numai până la proba contrară, deoarece agentul instrumentator nu a putut decât să ia act de aceste declarații, neavând posibilitatea să controleze dacă ele corespund realității . Tot astfel vor putea fi combătute constatările făcute de notar, chiar personal, dar în afara atribuțiilor legale.
Este adevărat că notarul respinge cererea de autentificare dacă constată lipsa de discernământ a testatorului, iar dacă are îndoieli cu privire la deplinătatea facultăților lui mintale procedează la autentificare numai dacă un medic specialist atestă în scris că el poate să-și exprime în mod valabil consimțământul în momentul autentificării, dar autentificarea nu atestă – notarul nu are calitatea de a atesta – existența discernământului testatorului; lipsa capacității testatorului, vicierea consimțământului etc., pot fi dovedite potrivit dreptului comun prin orice mijloc de dovadă.
C. Testamentul mistic (secret)
Noțiune. Testamentul mistic sau secret este un testament semnat de mâna testatorului, strâns și sigilat, prezentat judecătoriei în vederea efectuării formalităților de suprascriere.
Avantaje și inconveniente. Testamentul mistic, ca formă oarecum intermediară între testamentul olograf și testamentul autentic (dispoziții testamentare în forma înscrisului sub semnătură privată, iar suprascrierea în forma actului autentic), aproape neutilizat în prezent în practică, împrumută unele avantaje și inconveniente de la ambele (principale) feluri de testamente: asigură secretul dispozițiilor testamentare, poate fi folosit numai de persoanele care știu și pot citi și scrie , iar forța probatorie a dispozițiilor testamentare este aceea a actelor sub semnătură privată, ca și în cazul testamentului olograf; în schimb, necesită anumite cheltuieli și pierdere de timp pentru îndeplinirea formalităților, dar are forța probatorie a testamentului autentic numai în ceea ce privește actul de suprascriere.
Formalități. Testamentul mistic poate fi scris de testator – de mână sau cu mijloace mecanice – cât și de orice altă persoană, în limba română sau orice altă limbă cunoscută de testator, inclusiv în alfabetul special pentru orbi, cu condiția să exprime voința testatorului.
În toate cazurile, testamentul trebuie să fie semnat de testator, ca și testamentul olograf.
Testamentul astfel redactat se va strânge sau se va introduce într-un plic și se sigilează, anterior sau cu ocazia prezentării lui la judecătorie ori în fața judecătorului delegat, dacă testatorul a fost în imposibilitatea fizică de a se deplasa la judecătorie. Insuficiența sigilării, care ar permite înlocuirea testamentului, atrage nulitatea lui.
în fața judecătorului, testatorul va declara că dispozițiile din înscrisul prezentat este testamentul său, scris de el sau de altul, dar semnat de el.
Pe hârtie sau plicul sigilat judecătorul este obligat să întocmească "actul de suprascriere" ("actul de subscripție"), constând într-un proces-verbal în care se consemnează prezentarea testatorului (identificat de judecător) și declarația acestuia că testamentul este al său (fiind scris de el sau de altul) și este semnat de el. Dacă testatorul nu poate vorbi, declarația se va face în scris în procesul-verbal. Actul de suprascriere, datat – această dată reprezentând data testamentului – se va semna de către testator și judecător. Dacă testatorul declară că, din cauze ulterioare semnării testamentului, nu poate semna actul de suprascriere, această declarație se va trece în procesul-verbal.
Pentru a se înlătura posibilitatea înlocuirii testamentului, formalitățile arătate trebuie să se desfășoare fără întrerupere, sub sancțiunea nulității . După terminarea formalităților, testamentul poate fi restituit testatorului, dacă nu preferă să fie păstrat la judecătorie.
Formalitățile ulterioare decesului testatorului sunt cele prevăzute de lege și pentru testamentul olograf.
Forța probantă, întrucât testamentul mistic este alcătuit din două înscrisuri, în privința puterii doveditoare trebuie să deosebim:
– Actul de suprascriere este un act autentic și, ca atare, face dovadă până la înscrierea în fals cu privire la data sa și pentru constatările făcute de judecător prin propriile sale simțuri si în limitele atribuțiilor prevăzute de lege.
– Înscrisul testamentar este un act sub semnătură privată și, ca atare, va face dovada până la proba contrară. De exemplu, contestatarul poate dovedi faptul că testatorul nu cunoștea limba în care testamentul a fost scris, Întrucât semnarea testamentului de către testator nu se constată de judecător, pentru dovada falsității lui nu trebuie urmată calea procedurii înscrierii în fals; persoanele interesate pot declara că nu recunosc semnătura și, în acest caz, se va trece la procedura verificării de scripte, ca și în cazul testamentului olograf . Considerăm că, în cursul probatoriului, instanța va avea în vedere declarația autentică a testatorului consemnată în actul de suprascriere că testamentul este al său și a fost semnat de el.
2.2.2. Testamentele privilegiate
Noțiune. În cazurile în care o persoană se află în anumite împrejurări neobișnuite, excepționale și dorește să facă un testament în formă autentică, dar nu poate recurge la formalitățile autentificării potrivit dreptului comun, legea prevede posibilitatea testării într-o formă simplificată de autentificare, potrivit unor reguli speciale, derogatorii de la regulile autentificării înscrisurilor. Formalitățile fiind simplificate și pentru a deosebi aceste testamente de cele ordinare, ele au fost denumite testamente privilegiate, fiind – în esență – testamente autentice simplificate. Astfel sunt: testamentul militarilor, testamentul făcut în timp de boală contagioasă și testamentul maritim. Evident, persoana care se găsește în împrejurările excepționale care justifică posibilitatea testării într-o formă autentică simplificată, nu este obligată să recurgă la această formă; ea poate redacta testamentul în formă olografă, potrivit regulilor aplicabile acestei forme de testament.
Testamentul militarilor. Militarii și persoanele asimilate lor pot testa în mod valabil în fața comandantului militar al unității sau în fața unui alt ofițer superior asistat de doi martori , dar numai dacă se află pe teritoriu străin în misiune sau prizonier la inamic ori pe teritoriul țării într-o localitate asediată sau într-un alt loc fără comunicație cu exteriorul din cauza războiului. Dacă militarul este rănit sau bolnav, poate testa în fața medicului militar șef, asistat de comandantul militar al spitalului.
Testamentul făcut în timp de boală contagioasă. Persoanele -bolnave sau sănătoase – care se află într-o localitate izolată din cauza ciumei sau a unei alte boli contagioase pot testa în mod valabil în fața unui membru al consiliului local, asistat de doi martori. Se apreciază, deși legea nu prevede, că acest testament privilegiat, ca și cel al militarilor, nu poate fi folosit dacă în localitate există birou notarial.
Testamentul maritim. Persoanele care se află la bordul unui vas sub pavilionul României – indiferent că fac parte din echipaj sau sunt călători – pot testa în cursul călătoriei în fața comandantului navei sau a unui înlocuitor al său, asistat de ofițerul intendent de bord sau înlocuitorul său și de doi martori. Dacă testatorul ar fi chiar ofițerul competent a instrumenta, testamentul se va face în fața înlocuitorului său.
Această formă testamentară poate fi folosită numai în timpul călătoriei pe mare, nu și dacă vasul se află ancorat la țărm sau se apropie de un port străin unde se află un agent diplomatic sau consular român.
Testamentul maritim trebuie să fie redactat în două exemplare originale și au poate cuprinde nici o dispoziție (legate) în favoarea ofițerilor instrumentatori, dacă nu sunt rude (în grad succesibil sau soț) cu testatorul .
Reguli comune testamentelor privilegiate. Forma scrisă și forma înscrisului separat sunt obligatorii, evident, și în cazul testamentelor privilegiate. De exemplu, soții care călătoresc pe mare nu ar putea face un testament conjunctiv. Dar în afara acestor reguli comune tuturor testamentelor și a regulilor de formă prevăzute de lege pentru fiecare testament privilegiat în parte, trebuie să fie avute în vedere și unele reguli comune pentru aceste testamente privilegiate:
– Sub sancțiunea nulității, testamentul privilegiat trebuie să fie semnat de testator – iar dacă nu poate semna se face mențiunea despre aceasta și despre cauza ce 1-a împiedicat să semneze – și de către agentul instrumentator și, în cazul martorilor, de cel puțin unul dintre ei, arătându-se cauza pentru care al doilea nu a putut semna. Deși legea nu prevede expres, se apreciază că și datarea este un element esențial, necesar pentru aprecierea împrejurărilor care justifică folosirea acestor forme testamentare.
-Testamentele privilegiate sunt eficace numai dacă testatorul a decedat în împrejurările excepționale prevăzute de lege, iar după încetarea acestor împrejurări numai o perioadă de timp limitată, astfel: testamentul militarilor și testamentul făcut în timp de boală contagioasă timp de șase luni, iar testamentul maritim timp de trei luni. După expirarea acestor termene, dacă testatorul a supraviețuit și dorește să testeze, trebuie să o facă în forma testamentelor ordinare. Testamentul privilegiat, deși nu este revocat, își pierde valabilitatea .
2.2.3. Alte forme testamentare
Considerații preliminare. Pe lângă testamentele ordinare și testamentele privilegiate analizate mai sus, legea prevede reguli speciale de formă pentru:
– dispozițiile testamentare – numite clauze testamentare – având ca obiect sumele de bani depuse la Casa de Economii și Consemnațiuni (CEC). In acest cadru se pune și problema dacă sumele de bani depuse la alte unități bancare pot fi sau nu testate sub forma clauzei testamentare;
– testamentele cetățenilor români aflați în străinătate.
A. Testamentul având ca obiect sume de bani depuse la CEC
Reglementare. Art.22 din Statutul CEC, aprobat prin HG nr.888/1996 în baza art.8 din Legea nr.66/1996 privind reorganizarea Casei de Economii și Consemnațiuni din România în societate bancară pe acțiuni, prevede: "Titularul depunerii are dreptul să indice CEC persoanele cărora urmează să li se elibereze sumele depuse, în caz de deces. Depunerile asupra cărora nu s-au dat dispoziții testamentare se eliberează de CEC moștenitorilor legali și testamentari".
După cum rezultă din textul citat, în privința sumelor depuse la CEC se consacră o formă specială de testament, denumită dispoziție testamentară sau clauză testamentară. Subliniem că această dispoziție poate fi dată numai de către titularul libretului, chiar dacă o altă persoană a făcut depunerea pe numele său. Deponentul pe numele altuia, nefiind titularul sumei depuse, nu poate dispune de ea morțiș cama sub nici o formă.
Clauza testamentară poate fi prevăzută în favoarea unei singure persoane (deși textul este formulat la plural) sau a mai multor persoane. In acest din urmă caz, dacă testatorul nu a dispus altfel, ele vor avea drepturi egale. Dacă o persoană are mai multe depuneri pe instrumente de economisire separate și dorește să dispună pentru caz de deces, trebuie să o facă separat pentru fiecare depunere. Persoana indicată în cadrul unei depuneri nu are nici un drept – în temeiul acestei desemnări – asupra altor depuneri. In toate cazurile, dispoziția făcută sub această formă specială testamentară poate avea ca obiect numai "'sumele depuse" (art.22 din Statut), indiferent că este vorba de sume în lei sau în valută (art.5 din Statut); art.22 nu distinge.
Natura juridică. Reguli de fond și de formă. Cât privește natura juridică a acestei clauze, părerile sunt unanime în sensul că ea reprezintă o liberalitate pentru cauză de moarte, adică un legat cu titlu particular făcut prin testament (iar nu stipulație pentru altul). Astfel fiind, sunt aplicabile normele de drept comun privind condițiile de fond (capacitate, viciile voinței, reducțiunea etc.) prevăzute pentru liberalitățile testamentare.
Fiind o liberalitate pentru cauză de moarte, produce efecte numai la decesul titularului de libret (spre deosebire de clauza de împuternicire -prevăzută la art.21 din Statut – care la data decesului titularului încetează să-și producă efectele), legatarul dobândind sumele de bani depuse numai din momentul morții titularului de libret și în cuantumul existent la acea dată (iar nu la data stipulării clauzei), titularul libretului având dreptul, în timpul vieții, să micșoreze (ceea ce echivalează cu o revocare voluntară tacită) sau să adauge alte sume, ori să revoce legatul prin anularea clauzei testamentare sau printr-un alt testament (ordinar sau privilegiat) și fără a fi necesară respectarea unei simetrii a formelor testamentare. Bineînțeles, față de CEC revocarea va produce efecte numai din momentul înștiințării.
Dacă în privința clauzei testamentare se aplică, de regulă, condițiile de fond din dreptul comun, în privința formei acestei dispoziții testamentare se prevede o importantă derogare; ea nu trebuie să fie scrisă în întregime și datată de mâna testatorului, ci numai semnată, fapt pentru care a fost calificată un testament olograf simplificat. Această calificare de formă simplificată se justifică – chiar dacă formularul tip al foii de depunere este scris în întregime, datat și semnat de mâna titularului de libret – întrucât libretul, care cuprinde dispoziția testamentară, se completează (ca și fișa de cont) de către funcționarul CEC, purtând numai semnătura titularului. Existența acestei forme speciale de testament pentru depunerile la CEC nu înlătură dreptul titularului de a dispune de sumele depuse printr-un testament de drept comun (ordinar sau privilegiat). În acest caz, legatarul (universal, cu titlu universal sau cu titlu particular) își dovedește calitatea prin certificatul de moștenitor eliberat de notarul public sau prin hotărârea judecătorească definitivă. Tot astfel se dovedește calitatea de moștenitor (legal) și dacă titularul de libret nu a făcut testament, iar dacă moștenirea este vacantă, suma fiind moștenită de stat, cu certificatul de vacanță a moștenirii.
B. Testamentul facut de un cetățean român în străinătate. Regim juridic. Românul ce se află în țara străină va putea face testamentul său, sau în forma olografă, sau în forma autentică întrebuințată în locul unde se face testamentul". Textul a fost interpretat în sensul că, prin derogare de la regula locus regit actum, testamentul va putea fi redactat în forma olografă prevăzută de legea română, chiar dacă legea țării respective nu prevede posibilitatea întocmirii testamentului în această formă. De asemenea, este valabil testamentul autentificat, pe baza legii române, de către misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României, la cererea persoanelor fizice având cetățenia română.
Această controversă a fost soluționată prin Legea nr. 105/1992 potrivit căreia, după cum am văzut, testamentele cu element de extraneitate -cum sunt și cele făcute de români într-o țară străină – sunt valabile dacă respectă condițiile de formă prevăzute, printre altele, de legea națională (lexpatriae) sau legea domiciliului testatorului (lex domicilii) ori de legea locului întocmirii testamentului (lex loci testamenti), în vigoare fie la data întocmirii lui, fie la data deschiderii moștenirii (art.68 alin.3).
CAPITOLUL 3
REGIMUL JURIDIC AL
PRINCIPALELOR DISPOZIȚII TESTAMENTARE
3.1.Legatul
3.1.1. Noțiunea de legat. Desemnarea legatarului
Noțiunea de legat. Așa cum am văzut, testamentul poate cuprinde o mare varietate de dispoziții. Insă principala menire a testamentului este să asigure transmiterea, în tot sau în parte, a patrimoniului succesoral -prin derogare de la regulile devoluțiunii legale a moștenirii – potrivit voinței testatorului. Acest scop se realizează, de regulă, prin intermediul legatelor prevăzute în testament.
Legatul este o dispoziție testamentară prin care testatorul desemnează una sau mai multe persoane care, la decesul său, urmează să dobândească cu titlu gratuit întregul său patrimoniu sau o fracțiune din acesta ori anumite bunuri determinate.
După cum rezultă din această definiție, legatul – ca act unilateral de voință – este o liberalitate pentru cauză de moarte. Legatul este o liberalitate (ca și donația) pentru că testatorul urmărește să procure un avantaj patrimonial (drept real și/sau de creanță) legatarului fără un contraechivalent. Intenția liberală caracterizează legatul chiar dacă este grevat de sarcini, fie și de ordin patrimonial; în limita folosului pur gratuit legatul este o liberalitate.
Legatul este un act juridic pentru cauză de moarte (morțiș cansa) deoarece produce efecte juridice numai din momentul morții testatorului; "testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viață" . Spre deosebire de donație, prin intermediul căreia donatorul își micșorează în mod actual patrimoniul său, legatul nu produce un asemenea efect; patrimoniul testatorului nu suferă modificări cât timp el este în viață. Efectele se produc numai din clipa morții testatorului în favoarea legatarului și în detrimentul moștenitorilor săi legali.
Desemnarea legatarului, Întrucât legatul este o dispoziție testamentară ce exprimă voința unilaterală a testatorului, desemnarea legatarului trebuie să fie făcută prin testamentul încheiat în formele prevăzute de lege (a) și să fie făcută personal de către testator (b). Cu respectarea acestor cerințe, testatorul este liber să aleagă modalitatea de desemnare a legatarului (c).
a) Desemnarea legatarului trebuie să fie făcută prin testament, în sensul ca elementele necesare pentru identificarea legatarului să se regăsească în cuprinsul testamentului. Astfel fiind, este nulă dispoziția testamentară dacă nu oferă în cuprinsul testamentului, cel puțin în parte, elementele necesare cu ajutorul cărora legatarul să poată fi identificat cu certitudine . Prin urmare, legatarul trebuie să fie o persoană determinată sau cel puțin determinabilă în momentul deschiderii moștenirii; ca și capacitatea succesorală (art.1051 C.civ.), tot astfel și posibilitatea determinării lui trebuie să se raporteze la data deschiderii moștenirii. Legatarul poate fi însă și o persoană viitoare, cu condiția să fie concepută în momentul deschiderii moștenirii (infans conceptus… sau persoana juridică în curs de înființare) și să fie determinabilă. Numai în acest caz patrimoniul succesoral sau bunurile din acest patrimoniu (legat cu titlu particular) vor avea titular, deci nu rămân fără stăpân.
Având în vedere necesitatea desemnării legatarului prin testament, este considerat nul legatul secret, prin care persoana legatarului nu este identificată în testament, ci este comunicată de testator (verbal sau chiar în scris, dar fără respectarea formelor testamentare) unui terț (fie și succesibil). întrucât determinarea legatarului nu se poate face în temeiul testamentului, fiind necesar, în acest scop, concursul unei terțe persoane, legatul nu poate fi recunoscut valabil.
b) Deoarece testamentul este un act juridic esențialmente personal, desemnarea legatarului trebuie să fie făcută personal de către testator, neputând fi lăsată la alegerea unei terțe persoane, În consecință, legatul cu facultate de alegere, prin care testatorul a lăsat determinarea legatarului pe seama unei terțe persoane (indicate în testament) este nul, pentru că, în acest caz, nu "testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viață" , ci un terț, după moartea testatorului. Astfel fiind, se admite nulitatea legatului făcut în favoarea unei persoane a cărei alegere este lăsată pe de-a întregul la libera apreciere a unei terțe persoane (cui voluerit), fără nici o contribuție din partea testatorului la determinarea persoanei legatarului.
În schimb, legatul este considerat valabil în următoarele două cazuri:
– Dacă legatul este făcut unei persoane determinate de testator, dar cu sarcina predării bunurilor unei (unor) persoane alese de către legatar sau de un terț. Legatarul fiind determinat de testator, dispozițiile art.802 C.civ. sunt respectate, chiar dacă ultimul beneficiar al bunurilor legate urmează să fie determinat după moartea testatorului de către legatar sau de către un terț. De exemplu, legatul unei sume de bani făcut unei primării cu sarcina împărțirii sumei între săracii din localitate.
– Dacă legatul este făcut unor persoane determinate, dar repartizarea între ele a bunurilor legate este lăsată la aprecierea unui terț, care are calitatea de mandatar, Întinderea drepturilor legatarilor desemnați de testator nu afectează validitatea legatului.
Controversată este problema validității legatului făcut în favoarea unei persoane alese de un terț dintr-un cerc restrâns de persoane stabilit de testator (persana incerta ex certis personis). înclinăm către soluția validității unui asemenea legat, pentru că legatarul este determinabil, mai ales dacă testatorul a precizat și criteriile de determinare (de alegere) a persoanei legatarului.
c) Testatorul poate alege liber modul de desemnare a legatarului, nefiind obligat să respecte formule sacramentale. Astfel, desemnarea directă se poate face nu numai prin indicarea numelui și prenumelui, dar și prin arătarea calității care îl (îi) individualizează pe legatari (de exemplu, nepot, frate sau soră etc.). Desemnarea unei categorii de rude la plural masculin (de exemplu, nepoți, frați etc.) cuprinde și rudele din aceeași categorie de sex feminin.
Desemnarea legatarului se numește indirectă dacă rezultă din exheredarea (directă parțială, nominală) a unor moștenitori legali, ce are drept rezultat mărirea cotei succesorale cuvenite comoștenitorului sau chemarea concretă la moștenire a moștenitorului subsecvent. În acest sens se spune că exheredarea directă parțială (nominală) a unor moșteni tori legali valorează legat (desemnare de legatar) tot așa cum instituirea, desemnarea directă de legatar valorează exheredare indirectă (totală sau parțială). Vom vedea însă că prima parte a tezei nu este riguros exactă, deoarece moștenitorul desemnat indirect culege moștenirea nu în calitate de legatar, ci în calitate de moștenitor legal.
Desemnarea legatarului se mai consideră a fi indirectă și în cazul indicării unor elemente îndestulătoare pentru identificarea legatarului, altele decât calitatea ce-1 individualizează. De exemplu, echipa campioană la fotbal pe un anume an sau persoana care mi-a salvat viața etc.
3.1.2. Clasificarea legatelor
Criterii de clasificare. Principalul criteriu de clasificare al legatelor este obiectul dispoziției testamentare, în funcție de acest criteriu distingem, după cum vom vedea, legate universale sau cu titlu universal, având ca obiect patrimoniul defunctului (cotă-parte din patrimoniu), pe de-o parte, și legate cu titlu particular, având ca obiect anumite bunuri determinate. Vom analiza mai pe larg aceste categorii de legate întâlnite mai frecvent în practică, chiar și în cuprinsul aceluiași testament, care conține mai multe feluri de legate.
O altă clasificare a legatelor se face în funcție de (absența sau prezența) modalităților care afectează liberalitatea. In funcție de acest criteriu deosebim legate pure și simple, respectiv legate cu termen sau sub condiție și legate cu sarcină.
A. Clasificarea legatelor după obiectul lor
Feluri. Potrivit legii "se poate dispune prin testament de toată sau de o fracțiune din starea cuiva, sau de unul sau mai multe obiecte determinate" (art.1054 C.civ.). Rezultă că, în lumina Codului civil, legatul poate avea ca obiect un patrimoniu, o universalitate de bunuri (universitas bonorum) sau bunuri (drepturi) determinate, privite ut singuli. în primul caz, legatul este universal dacă are ca obiect întreaga avere a testatorului ce va lăsa la moartea sa și cu titlu universal dacă vizează o cotă-parte (fracțiune) din acea universalitate, iar în al doilea caz, legatul este cu titlu particular (singular), având ca obiect bunuri determinate .
Înainte de a trece la analiza problemelor pe care le ridică fiecare fel de legat, precizăm că legatele universale și cu titlu universal sunt de aceeași natură juridică, diferența dintre ele fiind numai cantitativă, spre deosebire de legatele cu titlu particular, care au altă natură juridică, deosebirea fiind calitativă; în principal este vorba de faptul că legatarii universali și cu titlu universal – moștenind o universalitate – sunt ținuți de datoriile și sarcinile moștenirii, în schimb legatarul cu titlu particular, în principiu, nu răspunde de datorii și sarcini, dobândind un drept determinat și limitat la bunurile prevăzute în testament.
I. Legatul universal
Noțiune. Potrivit legii, "legatul universal este dispoziția prin care testatorul lasă după moarte-i, la una sau mai multe persoane, universalitatea bunurilor sale" (art.888 C.civ,). în literatura de specialitate s-a precizat că formularea legii nu este riguros exactă, pentru că lasă impresia greșită potrivit căreia legatul ar fi universal numai dacă legatarul (legatarii) culeg totalitatea bunurilor testatorului; cu alte cuvinte, caracterul universal al legatului ar depinde de cantitatea bunurilor culese, deci de emolumentul pe care îl culege legatarul.
În realitate, legatul este universal dacă conferă vocație (chemare) la întreaga moștenire. Prin urmare, ceea ce interesează este nu culegerea efectivă a întregii moșteniri, ci posibilitatea conferită legatarului (dreptul lui eventual) de a culege întreaga universalitate succesorală. Astfel se explică dispoziția legală potrivit căreia pot exista doi sau mai mulți legatari universali; dacă ei pot și vor să vină la moștenire, universalitatea succesorală se împarte în mod egal. însă fiecare dintre ei are vocație (eventuală) la întreaga moștenire, astfel încât dacă colegatarii nu pot (de exemplu, din cauza predecesului) sau nu vor să vină la moștenire (sunt renunțători), unul singur dintre ei (oricare) va putea culege întreaga moștenire. Prin urmare, legatarul universal are vocație la întreaga moștenire, asemănător moștenitorului legal cu vocație concretă (utilă) la moștenire (numai izvorul vocației este diferit; legea, respectiv testamentul).
Precizări pentru unele ipoteze speciale. Legatul este universal chiar dacă legatarul desemnat a culege întreaga moștenire vine în concurs cu moștenitori legali rezervatari care au dreptul la rezerva prevăzută imperativ de lege în favoarea lor. Legatul este universal și în acest caz pentru că în absența moștenitorilor rezervatari (nu pot sau nu vor să vină la moștenire), legatarul universal va culege totalitatea moștenirii, nu numai cotitatea disponibilă. Rezultă că – în prezența moștenitorilor rezervatari – legatul universal nu se transformă în legat cu titlu universal; el păstrează vocația la întreaga moștenire și numai emolumentul cules se reduce la o fracțiune din moștenire (la cotitatea disponibilă). Emolumentul moștenirii cules de legatarul universal poate fi micșorat și prin existența unor legate cu titlu particular sau cu titlu universal și datorii sau sarcini ale moștenirii (dacă titularii lor pot și vor să beneficieze de drepturile lor). In literatura de specialitate se precizează însă că dacă moștenirea ar fi absorbită de celelalte legate și datorii sau sarcini (legatul universal fără emolument), instanța poate decide, în funcție de circumstanțe, că testatorul nu a avut intenția să desemneze un adevărat legatar universal, ci un simplu executor testamentar, În acest caz, de ineficacitatea vreunui legat vor profita moștenitorii legali, iar nu pretinsul legatar universal care este un simplu executor testamentar.
In sfârșit, precizăm că legatarul (legatul) universal poate fi desemnat nu numai sub această denumire, dar și prin termeni echivalenți, de exemplu:
– legatul tuturor bunurilor mobile și imobile.
– legatul cotității disponibile a moștenirii, căci în lipsă de moștenitori rezervatari la data deschiderii moștenirii sau dacă cei existenți nu pot ori nu vor să vină la moștenire, legatarul are vocație la întreaga moștenire, dacă din conținutul testamentului nu rezultă intenția testatorului de a limita vocația legatarului la cotitatea disponibilă calculată în raport de datele din ziua întocmirii testamentului (de exemplu, 1/2 din moștenire dacă, în acel moment, testatorul are un copil; în acest caz, dacă copilul rezervatar – după deschiderea moștenirii – va renunța la moștenire sau va fi declarat nedemn, vor beneficia moștenitorii legali subsecvenți, legatarul putând culege numai 1/2 din moștenire, ca legatar cu titlu universal).
– legatul nudei proprietăți a întregii moșteniri este, de asemenea, un legat universal, deoarece legatarul devine proprietarul universalității, iar la stingerea uzufructului va avea proprietatea deplină a întregii moșteniri.
– legatul prisosului (rămășiței), adică a ceea ce rămâne după executarea legatelor (cu titlu universal și/sau cu titlu particular) cuprinse în testament; un astfel de legat este universal pentru că, dacă ceilalți legatari nu pot sau nu vor să vină la moștenire, legatarul prisosului va culege întreaga moștenire (dacă testatorul nu a limitat vocația sa la o parte din moștenire și dacă nu există moștenitori rezervatari),antecontract de vânzare-cumpărare (chiar cu legatarul universal în cauză).
II. Legatul cu titlu universal
Noțiune. Legatul este cu titlu universal dacă conferă legatarului vocație (chemare) la o cotă-parte (fracțiune) din moștenire (universalitate), cotă-parte exprimată printr-o fracțiune matematică sau prin indicarea unei mase de bunuri succesorale, determinate prin natura lor juridică de imobile sau de mobile.
Astfel, potrivit art.894 alin. l C.civ., sunt legate cu titlu universal:
– legatul unei fracțiuni din moștenire, precum jumătate, a treia parte (exemplele nefiind limitativ prevăzute);
– legatul tuturor bunurilor imobile;
– legatul tuturor bunurilor mobile;
– legatul unei fracțiuni din totalitatea bunurilor imobile;
– legatul unei fracțiuni din totalitatea bunurilor mobile.
Legatul lăsat de minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă peste aceste limite este reductibil la cotele arătate (anulare parțială).
Rezultă că ceea ce caracterizează legatul cu titlu universal este vocația la o cotă-parte din moștenire (universalitate), iar nu emolumentul care va fi cules de legatar și care poate fi micșorat de existența moștenitorilor rezervatari, a unor legate cu titlu particular sau datorii și sarcini, întrucât legatarul cu titlu particular are o cotă-parte determinată din moștenire, el nu poate profita de cota unui alt legatar cu titlu universal care nu ar putea sau nu ar voi să vină la moștenire (vor profita moștenitorii legali sau legatarul universal). In schimb, el profită de renunțarea sau înlăturarea de la moștenire a legatarului cu titlu particular sau a moștenitorului rezervatar, dacă prezența acestora ar fi determinat micșorarea patrimoniu lui sau a bunurilor asupra cărora se calculează fracțiunea ce revine legatarului cu titlu universal.
Precizări. După cum am văzut, legatul cu titlu universal are aceeași natură juridică ca și legatul universal, diferența între ele fiind numai cantitativă. In consecință, legatul cu titlu universal exprimat sub forma unei fracțiuni matematice poate îmbrăca aceleași forme ca și legatul universal, cum ar fi:
– legatul unei fracțiuni din totalitatea bunurilor mobile și imobile (adică din întreaga moștenire);
– legatul unei fracțiuni din cotitatea disponibilă a moștenirii;
– legatul unei fracțiuni din prisosul moștenirii, adică a ceea ce rămâne după executarea legatelor cu titlu particular (eventual și cu titlu universal) cuprinse în testament;
– legatul nudei proprietăți asupra unei fracțiuni din moștenire.
In ceea ce privește legatul tuturor bunurilor imobile sau al tuturor bunurilor mobile (ori al unei fracțiuni din aceste mase de bunuri), – când cota-parte cuvenită legatarului rezultă din separația făcută între cele două categorii de drepturi asupra succesiunii (deși imobilele sau mobilele nu reprezintă o universalitate) – ele constituie legate cu titlu universal pentru că legea le califică ca atare (altfel ar reprezenta veritabile legate cu titlu particular pentru că sunt determinate bunurile ce le compun), în consecință, deși testamentul cuprinde referire numai la bunurile în cauză, legatarul dobândește, în virtutea calificării legale, o cotă-parte de universalitate. Iar dobândirea cotei-părți din moștenire implică și obligația suportării cotei-părți corespunzătoare (proporționale) din datorii și sarcini. Legatarii cu titlu universal devin, ca și legatarii universali, succesori în drepturi și obligații (habentes causam) ai testatorului.
Subliniem că aceste consecințe intervin numai dacă legatul este determinat, potrivit legii, cu referire la totalitatea bunurilor imobile, respectiv mobile, ori fracțiune din ele. Dacă determinarea se face prin referire la altă categorie sau grup de bunuri (de exemplu, mobilele dintr-un apartament, imobilele dintr-o localitate etc.), legatul nu va mai fi cu titlu universal, ci, după cum vom vedea, cu titlu particular.
III. Legatul cu titlu particular (singular)
Noțiune, Potrivit Codului civil, orice legat care nu este cu titlu universal (și bineînțeles nici universal) este singular. Din această definiție negativă s-a tras concluzia că legatul este cu titlu particular dacă conferă legatarului vocație succesorală la unul sau mai multe bunuri determinate , privite izolat (ut singul'i). Prin urmare, legatarul cu titlu particular nu are un drept eventual (vocație) la universalitatea succesiunii sau la o fracțiune din acea universalitate, ci numai asupra unor bunuri determinate sau determinabile, specificate în testament, indiferent de numărul și valoarea acestor bunuri. Astfel fiind, valoarea legatului cu titlu particular ar putea depăși emolumentul cules de legatarul universal sau cu titlu universal. De exemplu, legatul casei poate valora mai mult decât tot restul averii defunctului cules de către legatarul universal.
Legatul cu titlu particular nu se confundă cu legatul cu titlu universal chiar dacă acesta din urmă este prevăzut în testament prin arătarea generală a categoriei de bunuri care îl compun (de exemplu, legatul tuturor imobilelor), iar nu sub forma unei fracțiuni matematice din moștenire. Aceasta pentru că dreptul legatarului este limitat definitiv asupra bunului (bunurilor) prevăzut(e) în testament (dacă acestea vor exista în patrimoniul succesoral la data decesului); în schimb, legatarul cu titlu universal are vocație generală asupra bunurilor ce fac parte din categoria respectivă la data deschiderii moștenirii, inclusiv cele dobândite de testator ulterior facerii testamentului. Pe de altă parte, legatarul cu titlu universal are vocație generală asupra bunurilor din categoria respectivă, inclusiv bunul care formează obiectul legatului particular (dacă titularul lui nu poate sau nu vrea să moștenească); în schimb legatarul cu titlu particular în nici un caz nu poate beneficia de caducitatea legatului cu titlu universal (sau universal).
Varietăți de legate cu titlu particular, În lumina celor arătate constituie legate particulare:
a) Legatul unor bunuri corporale certe, individual determinate (casă , autovehicul etc.) sau bunuri de gen determinate sau determinabile după număr, măsură etc.(o sumă de bani, o cantitate de grâu etc.). Dreptul conferit legatarului este, de regulă, dreptul de proprietate (proprietate exclusivă, cotă-parte ideală din dreptul de proprietate sau nuda proprietate) asupra bunului, dar poate fi și un alt drept real (uzufruct, abitație etc.). Determinarea bunurilor, necesară pentru existența valabilă a legatului particular, se poate face nu numai prin indicarea lor concretă, dar și prin indicarea unui grup de bunuri (de exemplu, cărțile dintr-o bibliotecă, sumele de bani depuse la o unitate bancară, imobilele dintr-o localitate etc.), cu condiția să nu fie vorba de o masă de bunuri succesorale care, constituie legate cu titlu universal (legatul tuturor imobilelor sau a tuturor mobilelor ori fracțiuni din acestea).
Codul civil mai precizează că lucrul legat cuprinde și accesoriile necesare, în starea în care se găsea la moartea testatorului . În cazul imobilelor, legatarul are dreptul și la îmbunătățirile și construcțiile noi făcute de testator asupra fondului ulterior întocmirii testamentului, precum și la adaosul făcut unui loc închis prin extinderea îngrădirilor. În schimb, achizițiile de imobile noi, fie și alăturate, prin care se mărește imobilul lăsat legat nu se cuvin legatarului dacă testatorul nu face o nouă dispoziție testamentară pentru aceasta .
b) Legatul unor bunuri incorporale (de exemplu, legatul creanței -legatum nominis pe care testatorul o are împotriva unui terț sau alte drepturi patrimoniale, cum ar fi dreptul de proprietate intelectuală, dreptul asupra unor dividende sau alte beneficii etc.), căci orice legat care nu este universal sau cu titlu universal este cu titlu particular (art.1057 C.civ.).
c) Legatul prin care testatorul-creditor iartă datoria legatarului-debitor (legatum liberationis), caz în care datoria se stinge din momentul deschiderii moștenirii.
d) Legatul unui fapt (posibil și licit) prin care moștenitorul universal sau cu titlu universal este obligat să facă sau să nu facă ceva în favoarea legatarului, de exemplu, să repare casa lui, să plătească datoria acestuia față de un terț etc.
e) Legatul dreptului succesoral moștenit de testator ca universalitate sau cotă-parte din universalitate (și care, cât timp această moștenire nu a fost lichidată, poate fi înstrăinată ca atare atât prin acte inter vivos, cât și morțiș causo). întrucât legatarul testatorului nu dobândește, în această ipoteză, vocație succesorală la universalitatea sau la cota-parte din universalitatea bunurilor (moștenirea) lăsată de testator, legatul este cu titlu particular. O asemenea moștenire reprezintă o universalitate (cotă-parte din universalitate) numai în raporturile dintre cel care o lasă și testatorul-moștenitor. în raporturile dintre testator și legatarul său acea moștenire nu reprezintă decât un grup particular de bunuri (asemănător drepturilor reale sau de creanță dobândite de testator prin legate cu titlu particular).
f) în sfârșit, și fără a epuiza toate ipotezele posibile, reamintim că este legat cu titlu particular legatul nudei proprietăți a unui (unor) bun(uri) determinate.
g) în ceea ce privește legatul uzufructului, datorită controverselor existente necesită o examinare separată. Tot astfel, legatul unui bun individual determinat (corp cert) prezintă dificultăți când bunul în cauză este al altuia sau dacă se găsește în indiviziune. Analizăm în continuare aceste trei probleme speciale.
147. Legatul uzufructului. Potrivit Codului civil, este posibil ca prin testament nuda proprietate să fie lăsată unei persoane, iar uzufructul unei alte persoane (art.805).
Aplicații practice. Asemenea dispoziții testamentare se întâlnesc în practică mai ales sub forma legatului nudei proprietăți și, respectiv, al uzufructului întregii averi și mai rar asupra unui bun determinat (de exemplu, un teren agricol) sau asupra unei fracțiuni de moștenire.
Pe de altă parte, legatul uzufructului este lăsat, de regulă, în favoarea soțului supraviețuitor, iar nuda proprietate în favoarea unor rude ale testatorului care, după moartea soțului supraviețuitor al testatorului, să beneficieze de toate prerogativele dreptului de proprietate asupra bunurilor legate. Substituțiile fideicomisare fiind interzise;, în acest fel beneficiul uzufructului poate fi lăsat unei persoane, urmând ca – la moartea ei – folosința și culegerea fructelor (mus și fructus) să revină titularului nudei proprietăți.
În această ordine de idei s-a atras atenția că instanța trebuie să examineze cu atenție intenția testatorului pentru a vedea dacă aceasta nu constituie o substituție fideicomisară". Aceasta pentru că legea permite expres dispoziția testamentară prin care nuda proprietate se lasă unei persoane, iar uzufructul alteia . Pe de altă parte, titularul nudei proprietăți beneficiază de stingerea uzufructului prin moartea uzufructuarului ope legis, iar nu ca urmare a voinței testatorului; el dispune numai pentru cazul propriei sale morți, nu și pentru caz de moarte a uzufructuarului. In plus, deoarece dreptul de uzufruct încetează la moartea titularului, acest drept nu mai intră în alcătuirea patrimoniului succesoral lăsat de uzufructuar. Astfel fiind, nu se poate vorbi de o ordine succesorală stabilită de testator. Iar dacă titularul nudei proprietăți (legatarul) ar fi înstrăinat între timp dreptul, dobânditorul nudei proprietăți – și nu legatarul – ar beneficia de stingerea uzufructului. In literatura de specialitate se mai precizează că legatele în uzufruct și nuda proprietate nu pot fi considerate o substituție fideicomisară fiindcă cele două liberalități au – juridic – două obiecte distincte, care se transmit în același timp, iar nu succesiv.
Natura juridică. Dacă testatorul a lăsat prin testament nuda proprietate în favoarea unei persoane și uzufructul în favoarea alteia, se pune problema calificării legatelor în cauză. Nu sunt dificultăți nici controverse cât privește legatul nudei proprietăți; legatul va fi universal, cu titlu universal, respectiv cu titlu particular după cum nuda proprietate lăsată legat are ca obiect întregul patrimoniu succesoral, cotă-parte din patrimoniu, respectiv unul sau mai multe bunuri singulare. Nici în privința legatului în uzufruct nu sunt probleme dacă este stabilit asupra unui sau unor bunuri determinate; legatul uzufructului în cauză este cu titlu particular.
În schimb, foarte controversată este natura juridică a legatului în uzufruct al întregii moșteniri sau al unei fracțiuni din moștenire, Într-o opinie, legatul în uzufruct este universal dacă uzufructul are ca obiect întreaga moștenire, și cu titlu universal dacă privește o fracțiune din moștenire. Potrivit unei alte păreri, atât legatul uzufructului întregii moșteniri, cât și legatul uzufructului asupra unei fracțiuni din moștenire sunt legate cu titlu universal, În sfârșit, după o a treia părere legatul uzufructului este un legat cu titlu particular in toate cazurile, chiar dacă uzufructul are ca obiect întreaga moștenire sau o fracțiune din aceasta.
Fără a intra în toate amănuntele acestei controverse, menționăm că, după părerea noastră, legatul uzufructului nu poate fi calificat niciodată legat universal, chiar dacă dispoziția testamentară vizează uzufructul întregului patrimoniu al testatorului. Aceasta pentru că legatarul nu are vocație (eventuală) la întreaga moștenire, el dobândind numai folosința și fructele (usus și fructus) patrimoniului succesoral, pe timp limitat, cel mult viager. Astfel fiind – spre deosebire de legatarul universal al nudei proprietăți, care are vocație la dobândirea întregii moșteniri, în plină proprietate și, ca atare, profită de stingerea uzufructului sau de ineficacitatea legatului în uzufruct – drepturile legatarului uzufructului sunt limitate definitiv la folosința și culegerea fructelor patrimoniului succesorului, el neavând niciodată vocație la dobândirea totalității drepturilor care alcătuiesc patrimoniul succesoral, în consecință, de ineficacitatea (nulitatea, revocarea sau caducitatea) legatului nudei proprietăți vor profita moștenitorii legali (dacă testatorul nu a dispus altfel).
Cât privește cea de-a doua opinie, dominantă in doctrina și jurisprudența franceză mai recentă, principial este corectă calificarea legatului în uzufruct asupra întregii moșteniri sau asupra unei fracțiuni din moștenire drept legate cu titlu universal. Pentru aceste motive (și nu este cazul să amplificăm argumentația), ajungem la concluzia că legatul uzufructului este un legat cu titlu particular, chiar dacă are ca obiect o universalitate sau cotă-parte din universalitate, și deci uzufructul, privit în sine, este uzufruct universal sau cu titlu universal, iar nu cu titlu particular. Nu se poate pune semnul egalității între uzufructul universal sau cu titlu universal, pe de o parte, și legatul universal sau cu titlu universal, pe de altă parte! Prima vizează numai obiectul dreptului de uzufruct, iar a doua vocația succesorală (obiectul legatului), adică natura titlului din care derivă dreptul de uzufruct. Iar faptul că titularul legatului în uzufructul întregii moșteniri sau a unei fracțiuni din moștenire contribuie, alături de nudul proprietar, la plata datoriilor și sarcinilor nu contravine caracterului cu titlu particular al legatului; legea, precum și testatorul pot impune legatarului cu titlu particular plata unor datorii și sarcini, Între legatul cu titlu particular și suportarea unor datorii și sarcini nu există incompatibilitate.
Aceste obligații ale legatarului cu titlu particular nu derivă din natura legatului, cum se întâmplă în cazul legatului universal sau cu titlu universal, ci din dispozițiile speciale ale legii. Mai rezultă că, fiind legatar particular, titularul dreptului de uzufruct universal sau cu titlu universal nu poate fi ținut de plata datoriilor și sarcinilor succesiunii decât în măsura prevăzută special de lege (sau de testator), iar nu potrivit regulilor aplicabile legatarilor universali sau cu titlu universal.
Prin urmare, legatul uzufructului – chiar dacă este vorba de un uzufruct universal sau cu titlu universal – este un legat cu titlu particular deoarece legatul are ca obiect un bun (drept) determinat, și anume uzufructul, uzufructuarul neavând un drept eventual (vocație) la universalitatea moștenirii sau la o fracțiune din acea universalitate, ci numai asupra dreptului de uzufruct specificat în testament. Cu toate că obiectul uzufructului nu este determinat, ceea ce interesează este obiectul legatului care este un drept determinat. Pe de altă parte, legatarul uzufructului nu beneficiază nici de ineficacitatea altor legate, de exemplu, legatul nudei proprietăți a unui (unor) bun(uri) determinat(e); emolumentul de care poate beneficia este limitat definitiv la dreptul de uzufruct prevăzut în testament.
In sfârșit, precizăm că și legatul altor dezmembrăminte ale proprietății (de exemplu, uzul sau abitația) constituie legate cu titlu particular.
Legatul bunului altuia. Dacă legatul cu titlu particular are ca obiect un bun individual determinat ce nu aparține testatorului – fiind proprietatea unui terț, eventual chiar proprietatea moștenitorilor testatorului (moștenitori legali sau legatari universali ori cu titlu universal) – se pune problema validității legatului. Precizăm că problema se pune numai dacă:
a) testatorul – la data deschidem moștenirii, când legatul începe a produce efecte – nu are nici un drept, actual sau viitor (de exemplu, afectat de o condiție suspensivă sau de un termen suspensiv, fie și incert), asupra bunului obiect al legatului .
b) obiectul legatului este un bun individual determinat. Dacă legatul are ca obiect bunuri de gen, fie și inexistente în masa succesorală la data deschiderii moștenirii, legatul este perfect valabil deoarece nu are ca obiect bunul altuia, dat fiind că un anumit gen de bunuri nu poate să aparțină nimănui. Pe de altă parte, în cazul legatului de bunuri fungibile (de gen) legatarul nu devine proprietar la data deschiderii moștenirii, ci numai creditor, cel ținut la executarea legatului fiind obligat să le procure și să le predea legatarului.
Dacă cele două condiții sunt îndeplinite, și deci suntem în prezența legatului lucrului altuia, liberalitatea va fi valabilă sau nulă, după cum testatorul a dispus în cunoștință de cauză sau cu credința greșită că bunul este al său. Astfel:
– Dacă testatorul a lăsat legat bunul altuia, crezând că este al său, legatul este nul , prezumându-se că dacă testatorul ar fi cunoscut realitatea nu ar fi făcut liberalitatea. Eroarea de fapt asupra obiectului (error in corpore) în care se găsește testatorul este concepută de legiuitor ca viciu de consimțământ distructivă de voința (eroare-obstacol) cu consecința nulității absolute a legatului datorită lipsei consimțământului. Nu excludem totuși posibilitatea confirmării, ratificării sau executării voluntare și în cunoștință de cauză a legatului de către cel însărcinat cu executarea lui, soluție prevăzută de lege în materia nulității absolute a liberalităților între vii (donațiilor).
Dacă din testament nu rezultă în mod neîndoielnic cunoașterea statutului juridic al bunului de către testator, se prezumă ignoranța lui, dat fiind că, în mod normal, nici un testator nu lasă legat un lucru ce nu-i aparține. Prin urmare, sarcina probei cunoașterii de către testator a faptului că lucrul nu-i aparține revine legatarului. Soluția este conformă și cu regula de drept comun, potrivit căreia sarcina dovezii incumbă celui care emite o pretenție, adică reclamantului, care trebuie să dovedească faptul că testatorul a știut că a legat un lucru străin și deci legatul este valid (actori incumbit probatio), – Dacă testatorul a dispus de bunul altuia știind că nu este al său, "însărcinatul cu acel legat este dator a da sau lucrul în natură sau valoarea lui din epoca morții testatorului" .
Legatul bunului indiviz. Problema se pune în cazul în care legatul cu titlu particular are ca obiect un bun individual determinat aflat în indiviziune la data deschiderii moștenirii.
Poate fi vorba de un bun proprietate comună pe cote-părți indivize a defunctului cu alte persoane sau de un bun făcând parte dintr-o universalitate ori cotă-parte de universalitate (indiviziune propriu-zisă) , de exemplu, bunul care face parte din moștenirea nelichidată, cuvenită testatorului într-o anumită cotă-parte.
Pentru soluționarea soartei legatului în aceste cazuri speciale trebuie făcută o distincție.
a) Dacă testatorul a lăsat legat cota sa ideală de drept asupra bunului determinat ori cota sa asupra unui bun determinat din universalitate, legatul este perfect valabil, deoarece dreptul asupra cotei-părți ideale din proprietatea bunului determinat (ca și asupra unei universalități) este un drept de proprietate individual, absolut și exclusiv al fiecărui coindivizar,transmisibil nu numai inter vivos, dar și morțiș causa, inclusiv prin legate cu titlu particular.
În consecință, legatarul cu titlu particular se substituie în drepturile testatorului-coindivizar, fiind fără relevanță rezultatul partajului ulterior la care va participa el – legatarul – în calitate de titular al dreptului indiviz (putând dobândi în natură, în proprietate exclusivă, o parte din bun, întregul bun cu indemnizarea corespunzătoare a celorlalți copărtași sau valoarea cotei sale ideale dacă lucrul este atribuit în natură altui copărtaș ori este vândut la licitație).
b) Dacă legatul are ca obiect – nu cota-parte ideală ce aparținea testatorului – ci chiar bunul în natură aflat în indiviziune (sau o parte determinată material din acel bun), considerăm că, prin asemănare cu legatul bunului altuia, trebuie să avem în vedere dacă testatorul a dispus de bun în cunoștință de cauză (știind că este proprietar numai pro parte) sau cu credința greșită că bunul îi aparține în exclusivitate.
Soluțiile admise, în lipsă de reglementare, în materia vânzării lucrului indiviz (soarta contractului atârnă de rezultatul partajului) nu pot fi aplicate în această materie, pentru care legea noastră oferă soluții deosebite.
B. Clasificarea legatelor în funcție de modalități.
Legatul pur și simplu. Legatul este pur și simplu dacă nu este afectat de nici o modalitate. In acest caz drepturile legatarului, asemănător cu drepturile moștenitorilor legali, se nasc din momentul deschiderii moștenirii. Din momentul morții testatorului legatarul devine titularul dreptului real sau de creanță ce intră în conținutul legatului (universal, cu titlu universal sau cu titlu particular), indiferent de momentul exercitării dreptului de opțiune succesorală sau de punerea sa în posesiune. Astfel fiind, din acest moment el poate înstrăina prin acte între vii dreptul dobândit (de exemplu, legatarul cu titlu particular prin vânzare-cumpărare obișnuită, respectiv prin cesiune de creanță, iar legatarul universal sau cu titlu universal potrivit regulilor aplicabile vânzării unei moșteniri), iar în caz de moarte a legatarului după această dată, drepturile lui se transmit asupra propriilor moștenitori .
Legatul cu termen. Dacă testatorul a supus legatul unui termen, efectele se vor produce, în principiu, potrivit dreptului comun în materie de modalități ale actului juridic, după cum termenul este suspensiv sau extinctiv.
Dacă termenul este suspensiv, drepturile legatarului se vor naște și se vor putea transmite inter vivos și morțiș causa – ca și în cazul legatului pur și simplu – din momentul deschiderii moștenirii; numai executarea, exigibilitatea legatului este amânată până la împlinirea termenului (de exemplu, la împlinirea vârstei majoratului), În consecință, legatarul va putea cere predarea lucrului legat sau plata creanței – deși a devenit proprietar, respectiv creditor, de la deschiderea moștenirii – numai din ziua împlinirii termenului .
În cazul termenului extinctiv, legatul produce efecte de la deschiderea moștenirii întocmai ca un legat pur și simplu, dar la împlinirea termenului dreptul legat se stinge pentru viitor (de exemplu, dreptul la o rentă).
Din cele arătate rezultă că se aplică soluțiile din dreptul comun. Prin derogare se admite că, în materie de legate – după regula dreptului roman – termenul incert (suspensiv) valorează condiție (dies incertns in testamente conditionem facii). De exemplu, legatarul instituit "la moartea fiicei testatorului". Dreptul legatarului se naște, cu efect retroactiv, la îndeplinirea modalității, iar dacă moare mai înainte legatul va fi caduc.
După părerea noastră, în lipsa unei norme legale, o asemenea regulă nu poate fi generalizată, În schimb, interpretând voința reală a testatorului, instanța poate aprecia (nu numai în cazul termenului incert, dar și în alte cazuri), dacă modalitatea prevăzută afectează nașterea sau desființarea dreptului (deci este o condiție) ori numai executarea legatului (deci este un termen), ținând seama și de faptul că testatorul nu totdeauna este conștient de semnificațiile termenilor folosiți.
Legatul sub condiție. Ca și în dreptul comun, condiția care afectează existența (nașterea sau desființarea) legatului poate fi suspensivă sau rezolutorie.
a) Dacă condiția este suspensivă legatarul nu devine proprietar sau creditor la deschiderea moștenirii, ci numai în momentul realizării condiției (îndeplinirea sau neîndeplinirea evenimentului, după cum condiția este pozitivă sau negativă). Din acel moment însă, condiția produce efecte retroactive; legatarul devine proprietar sau creditor de la data deschiderii moștenirii.
b) Dacă condiția este rezolutorie, drepturile legatarului se nasc din momentul deschiderii moștenirii; gendente conditione legatul produce efecte ca și legatele pure și simple. In consecință, legatul este transmisibil prin acte între vii, iar în caz de moarte a legatarului, proprii săi moștenitori dobândesc dreptul la legat (indiferent că este legat universal, cu titlu universal sau cu titlu particular, dar în caz de retransmitere prin moștenire testamentară având ca obiect acest legat determinat, legatul va fi în toate cazurile cu titlu particular).
3.1.3. Ineficacitatea legatelor.
Noțiune. Cauze. Noțiunea generică de ineficacitate a legatelor -fără a avea o reglementare legală ca atare, dar utilizată în literatura de specialitate – desemnează acele ipoteze în care dispoziția testamentară prin care testatorul a instituit unul sau mai multe legate este lipsită de efecte juridice, deci este ineficace, din cauze prevăzute de lege. Aceste cauze pot fi grupate în patru categorii. Nulitatea absolută sau relativă a legatelor intervine în caz de nerespectare a regulilor de formă sau de fond prevăzute de lege pentru validitatea lor (lit.A).
Reducțiunea legatelor, având drept consecință ineficacitatea parțială sau totală a legatelor se produce – la cererea moștenitorilor rezervatari și a celor care înfățișează drepturile lor – în cazul în care, prin liberalitățile făcute de defunct (ținând seama și de donațiile făcute în timpul vieții) s-a depășit cotitatea disponibilă. Problemele privind reducțiunea liberalităților excesive urmează să le analizăm în capitolul consacrat rezervei succesorale.
Revocarea testamentului sau a unora din dispozițiile sale (aici ne interesează legatele) poate fi voluntară, când este opera testatorului, sau judecătorească, pronunțată de instanță pentru cazurile prevăzute de lege
Caducitatea legatelor intervine când executarea lor devine imposibilă din cauze posterioare momentului întocmirii testamentului (lit.C). în sfârșit, urmează să analizăm și consecințele ineficacității legatului, inclusiv problema dreptului de acrescământ (lit.D).
A. Nulitatea legatelor
Regim juridic. Nulitatea absolută sau relativă a legatului intervine în cazul în care testamentul, respectiv dispoziția testamentară prin care a fost prevăzut, nu întrunește condițiile de validitate, de fond sau formă, prevăzute de lege. Poate fi vorba de cauze de nulitate comune tuturor actelor juridice, cum ar fi viciile de consimțământ, cauză sau obiect ilicit (imoral) ori alte motive care afectează validitatea actului (de exemplu, bunul care formează obiectul legatului cu titlu particular era pierit în momentul întocmirii testamentului), testatorul nu avea capacitatea de a dispune, inclusiv minorul de 16 ani care a lăsat legate cu o valoare ce depășește jumătatea disponibilă a moștenirii etc.), sau de cauze de nulitate specifice legatelor, cum ar fi nerespectarea regulilor de formă prevăzute de lege pentru testamente (inclusiv cerința actului separat), testarea bunului altuia cu credința testatorului că este al său, stipularea unei substituții fideicomisare etc. în toate cazurile, nulitatea legatelor se apreciază în raport de elementele, cauzele existente la data întocmirii testamentului și care împiedică nașterea valabilă a legatului. Cauzele ivite ulterior si care determină imposibilitatea executării legatului nu constituie cauze de nulitate, ci atrag caducitatea legatului.
Anularea sau constatarea nulității legatului urmează regimul de drept comun al nulităților. Se impun însă două precizări în materie:
– Se admite că după moartea testatorului nulitatea legatului (fie și nulitatea absolută) poate fi acoperită prin confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară a legatului făcută în cunoștința cauzei de nulitate de către persoanele interesate, în această materie de către persoanele care ar beneficia de ineficacitatea legatului din cauza nulității, de exemplu moștenitorii legali sau legatarul universal dacă testamentul cuprinde și legate cu titlu particular. Întrucât testamentul se întocmește, de regulă, cu mult timp (uneori decenii) înainte de data la care începe să-și producă efectele (decesul testatorului), termenul de 18 luni în materia prescripției acțiunii în anulare se calculează nu "de la data încheierii actului", ci de la data deschiderii succesiunii .
B. Revocarea legatelor
Considerații generale. Legatul născut în mod valabil poate deveni ineficace prin efectul revocării lui, fie că este vorba de revocarea testamentului în întregul lui, fie că revocarea vizează numai legatul (o parte dintr-un legat) sau legatele instituite prin testament.
Revocarea legatelor poate fi voluntară când își găsește sorgintea în voința unilaterală a testatorului sau judecătorească când se pronunță de către instanță pentru faptele culpabile prevăzute de lege săvârșite de legatar.
a. Revocarea voluntară
Noțiune. In principiu, testamentul, ca și dispozițiile pe care le cuprinde, sunt acte juridice esențialmente revocabile, dacă legea nu prevede altfel în mod expres, în orice caz, legatele pot fi revocate prin voința unilaterală a testatorului până în ultima clipă a vieții. El nu poate renunța valabil la acest drept – orice clauză de renunțare făcută prin testament sau alt act este nulă absolut – și îl poate exercita în mod discreționar, nefiind susceptibil de abuz. Iar legatarul nu poate invoca vreun drept câștigat, deoarece legatul nu produce efecte decât la deschiderea moștenirii.
După modul de manifestare a voinței revocatorii, revocarea voluntară poate fi expresă sau tacită și este valabilă dacă testatorul a avut capacitatea de a testa și consimțământul neviciat.
Revocarea voluntară expresă (directă). Testatorul poate revoca testamentul – toate dispozițiile pe care le cuprinde sau o parte din ele, în speță legatele – printr-un testament posterior (deci încheiat într-una din formele prevăzute de lege pentru testamente) sau printr-un act autentic. Rezultă că revocarea voluntară expresă este un act solemn; sub sancțiunea nulității absolute actul revocator trebuie să fie redactat în formă testamentară sau în formă autentică.
Testamentul revocator trebuie să fie valabil ca atare, dar nu este necesar să aibă aceeași formă ca și testamentul pe care îl revocă; nu se aplică regula simetriei formelor.
Este indiferent dacă testamentul revocator conține ori nu și alte dispoziții, de exemplu legate, sau dacă legatul revocat este ori nu testat în favoarea unei alte persoane (dacă nu, vor beneficia de revocare – după cum vom vedea – moștenitorii legali). Dacă testamentul revocator cuprinde legate (noi sau cele revocate sunt testate în favoarea altor legatari) ineficacitatea acestor legate nu afectează validitatea revocării, dacă testamentul revocator este valid în formă și testatorul nu a condiționat validitatea revocării de eficacitatea legatelor.
Înscrisul autentic revocator poate fi un act redactat special în acest scop, dar poate fi conținut și în cadrul unui alt act autentic, de exemplu, contract de donație încheiat în formă autentică. Întrucât înscrisul autentic revocator nu este testament, nu implică nici examinarea îndeplinirii condițiilor speciale prevăzute de lege pentru validitatea testamentelor .
Indiferent de forma actului, voința revocatorie nu trebuie să fie exprimată în termeni sacramentali, dar intenția testatorului trebuie să fie neîndoielnică. De exemplu, declarația autentificată a testatorului de "anulare" a testamentului sau "nu mai este valabil" etc.
Revocarea voluntară tacită (indirectă). Alături de revocarea expresă, se admite și revocarea tacită a legatelor. Revocarea este tacită dacă, fără a fi declarată expres, rezultă indirect, dar neîndoielnic, din anumite acte sau fapte, săvârșite de testator sau cunoscute de el.
Codul civil prevede două cazuri de revocare tacită: confecționarea unui testament nou (posterior) care – fără a revoca expres pe cel anterior -conține dispoziții inconciliabile (incompatibile sau contrare) cu dispozițiile testamentului anterior si înstrăinarea obiectului legatului cu care se asimilează și distrugerea lui.
Facerea unui testament nou constituie un caz de revocare tacită numai dacă:
– testamentul nou a fost întocmit cu respectarea formelor solemne prevăzute de lege pentru testamente, iar testatorul a avut capacitatea de a testa și consimțământul neviciat. Dacă testamentul nou este lovit de nulitate, nici revocarea tacită pe care o implică nu se poate produce. In schimb, soarta ulterioară a legatelor cuprinse în noul testament nu influențează validitatea revocării tacite (de exemplu, caducitatea). Fiind vorba de revocare tacită, nu întrevedem nici posibilitatea stabilirii intenției testatorului de a menține legatul anterior în caz de ineficacitate a celui din urmă. După cum am văzut, acest lucru este posibil de stabilit numai în ipoteza revocării exprese;
– noul testament să nu conțină revocarea testamentului anterior, căci dacă conține o asemenea clauză revocarea nu mai este tacită (indirectă), ci expresă și nu se pune problema dacă dispozițiile testamentului nou sunt sau nu inconciliabile cu dispozițiile celui anterior. In măsura în care testatorul revocă (se subînțelege expres) testamentul anterior printr-unul nou (art.920), revocarea operează chiar dacă dispozițiile (legatele) noi ar putea fi executate concomitent cu cele vechi;
– testamentul anterior să conțină dispoziții (legate) "care sunt necompatibile sau contrarii cu acelea ale testamentului posterior" . Această condiție se pune deoarece, după cum rezultă din textul citat, o persoană poate lăsa mai multe testamente succesive ale căror dispoziții să nu se contrazică, să fie conciliabile și să producă efecte simultane, putând fi executate cumulativ. De exemplu, legate cu titlu particular având ca obiect bunuri diferite lăsate prin testamente succesive, în schimb, dacă dispozițiile din testamentele succesive sunt inconciliabile, executarea lor concomitentă, simultană nu mai este posibilă și cu toate că testatorul nu a prevăzut revocarea (expresă) a testamentului (legatului) anterior, operează revocarea lui tacită (indirectă), fie a întregului testament – dacă toate dispozițiile din testamentele succesive sunt inconciliabile – fie numai a dispozițiilor care sunt inconciliabile.
Incompatibilitatea între dispozițiile testamentelor succesive presupune o imposibilitate absolută, obiectivă – materială sau juridică – de a se executa cumulativ, concomitent, legatele din două (sau mai multe) testamente succesive (și chiar de ar fi cuprinse în același testament), în mod obiectiv, legatele incompatibile nu pot coexista. De exemplu, autoturismul testatorului este lăsat în proprietatea unei persoane, iar prin al doilea testament în proprietatea exclusivă (!) a altei persoane. Legatul inițial fiind incompatibil material cu cel de al doilea (există un singur autoturism), ultimul operează revocarea tacită a primului. Tot astfel, dacă testatorul lasă legat o creanță, iar printr-un testament posterior îl iartă de datorie pe debitor sau invers, primul testament conține iertarea de datorie, iar al doilea prevede legatul creanței în favoarea unei alte persoane. In ambele cazuri, al doilea legat revocă legatul inițial.
Contrarietatea între două legate făcute prin testamente succesive presupune și ea o imposibilitate de executate concomitentă, cumulativă, dar această imposibilitate nu este obiectivă, ci se datorează intenției testatorului; material și juridic ar fi posibilă executarea cumulativă, se opune numai voința testatorului. De exemplu, dacă același obiect este lăsat legat în favoarea a două persoane deosebite ele pot deveni prin moștenire coproprietare a bunului în cauză (cum se întâmplă dacă cele două legate au fost făcute prin același testament). Dar dacă cele două legate au fost făcute prin două testamente succesive, pe cale de interpretare a voinței testatorului se poate deduce revocarea primului legat din cauza contrarietății. Nu excludem chiar prezumarea intenției testatorului în acest sens din cauza succesiunii testamentelor, dacă din alte elemente nu rezultă intenția testatorului ca cele două legate, deși cuprinse în două testamente succesive, să fie executate împreună, cei doi legatari devenind coproprietari.
Reamintim că legatele din testamentul anterior sunt revocate datorită incompatibilității sau contrarietății cu legatele din testamentul posterior, chiar dacă acestea din urmă ar fi ineficace, căci voința revocatorie nu se identifică cu voința de a face liberalitatea.
În sfârșit, câteva precizări privind legatele făcute prin testamente succesive care nu sunt incompatibile sau contrarii, putând, eventual, modifica emolumentul de care beneficiază legatarul.
– Legatul universal făcut prin testamentul anterior nu se consideră revocat prin legatele cu titlu universal sau cu titlu particular instituite prin testamentul posterior; se micșorează numai emolumentul legatului universal. Subliniem că legatul cu titlu universal din testamentul posterior (de exemplu, 1/2 din moștenire) nu transformă legatul universal din testamentul anterior într-unul cu titlu universal, astfel încât – dacă legatul cu titlu universal va fi ineficace – legatul universal va putea valorifica chemarea la întreaga moștenire.
– Se mai arată că nu există contrarietate (și cu atât mai puțin incompatibilitate) nici între legatul cu titlu particular sau cu titlu universal făcut prin testamentul anterior și legatul universal instituit prin testamentul posterior. Numai dacă "testamentele succesive cuprind legate din aceeași categorie – universale, cu titlu universal sau cu titlu particular – cu privire la aceeași moștenire, fracțiune de moștenire sau bun succesoral, aceste dispoziții făcute prin testamente succesive unor persoane diferite vor fi în contrarietate dacă nu se dovedește că intenția testatorului a fost ca legatele să se execute cumulativ".
– Dacă prin testamente succesive aceeași persoană este desemnată legatar, în principiu testamentul posterior urmează să producă efecte, revocând tacit legatul anterior care este incompatibil sau contrar dispoziției din testamentul posterior. De exemplu, persoana desemnată legatar universal prin testamentul posterior nu poate păstra calitatea de legatar cu titlu universal din primul testament. Legatul posterior revocă legatul anterior.
Înstrăinarea sau distrugerea voluntară a bunului care formează obiectul legatului. Potrivit art.923 C.civ., "orice înstrăinare a obiectului legatului, făcută cu orice mod sau condiție, revocă legatul pentru tot ceea ce s-a înstrăinat, chiar când înstrăinarea va fi nulă, sau când obiectul legat va fi reintrat în starea testatorului". Rezultă că din înstrăinarea bunului legat – ipoteză întâlnită relativ frecvent în practică -legea deduce intenția testatorului (manifestată indirect, tacit) de a revoca legatul, chiar dacă executarea legatului după deschiderea moștenirii nu ar fi imposibilă, întrucât înstrăinarea nu a fost valabilă sau testatorul a redobândit bunul în cauză. Pentru a vedea în ce cazuri înstrăinarea bunului care formează obiectul legatului produce efecte revocatorii, urmează să precizăm ce condiții trebuie să fie îndeplinite în privința legatului care se revocă, determinând astfel domeniul de aplicare a revocării (a) și apoi condițiile privitoare la actul de înstrăinare (b).
a) Domeniu de aplicare. Revocarea tacită prin „înstrăinarea obiectului legatului" poate interveni numai în cazul legatelor cu titlu particular. Obiectul legatelor universale sau cu titlu universal fiind patrimoniul sau cotă-parte din acesta nu poate fi înstrăinat prin acte între vii .Pe de altă parte, înstrăinarea bunurilor cuprinse în patrimoniu (ca și dobândirea de bunuri) afectează numai emolumentul legatului din momentul deschiderii moștenirii, nu și vocația universală sau cu titlu universal al legatarului, astfel încât nu poate avea semnificația unei revocări tacite.
b) Condiții privind actul de înstrăinare. Pentru ca legatul cu titlu particular să fie revocat prin înstrăinarea bunului individual determinat care formează obiectul legatului, înstrăinarea trebuie să îndeplinească și ea mai multe condiții:
– În primul rând, înstrăinarea trebuie să fie voluntară, căci numai din actul voit de testator se poate deduce – indirect – voința revocatorie. Astfel fiind, revocarea tacită nu va opera dacă bunul care formează obiectul legatului este supus vânzării silite la cererea creditorului testatorului, este expropriat (chiar dacă între expropriator și testatorul expropriat se încheie un act de învoială asupra exproprierii ori asupra despăgubirilor) sau în alt fel este înstrăinat în afara voinței testatorului.
– Înstrăinarea implică intenția de revocare numai dacă este reală și efectivă. O înstrăinare pur fictivă, un simplu proiect de înstrăinare (chiar ofertă de înstrăinare neurmată de acceptare) sau un pact de preferință nu este de natură să atragă revocarea, În schimb, intenția de revocare rezultând din actul încheiat nu depinde de faptul ieșirii bunului legat din patrimoniul testatorului. Astfel, se admite că antecontractul de vânzare-cumpărare (chiar și promisiunea unilaterală de vânzare), susceptibilă de executare silită, atrage revocarea legatului, deși, în sine, nu este translativ de proprietate.
– În concluzie, înstrăinarea bunului legat produce efecte revocatorii dacă legatul este cu titlu particular și are ca obiect bunuri individual determinate, iar înstrăinarea acelui bun, totală sau parțială, este voluntară, reală și efectivă. Alte cerințe nu sunt prevăzute de lege în privința efectelor revocatorii ale înstrăinării.
– În sfârșit, pornind de la ideea că distrugerea voluntară a bunului, ca și înstrăinarea voluntară, reprezintă manifestări de exercitare a dreptului de dispoziție (ius abutendi), se asimilează cu înstrăinarea (dispoziție juridică), distrugerea bunului individual determinat care formează obiectul legatului cu titlu particular (dispoziție materială); dacă distrugerea este voluntară din partea testatorului (bunul este distrus de către testator sau de către altul, dar cu voia lui) ea dovedește intenția lui de a revoca legatul. Distrugerea involuntară de către testator sau distrugerea de către alții fără voința testatorului ori pieirea fortuită în timpul vieții lui are drept consecință nu revocarea, ci caducitatea legatului.
Distrugerea voluntară a testamentului, în afara celor două cazuri de revocare voluntară tacită prevăzute expres de lege (art.921 și art.923 C.civ), se admite că legatul este neîndoielnic revocat și în cazul în care, în mod voluntar, testamentul este distrus de către testator sau cu știrea lui.
Distrugerea (materială) a testamentului (ardere, rupere, ștergerea textului sau a unui element esențial, de exemplu, semnătura, sau nimicirea în alt fel) are semnificația revocării tacite a testamentului numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
– testamentul este olograf sau mistic, existând într-un singur exemplar în posesia testatorului. Dacă testamentul este autentic, distrugerea exemplarului rămas asupra testatorului nu atrage revocarea, un exemplar original păstrându-se la notar;
– distrugerea testamentului să fie voluntară, efectuată de către testator sau de către altul cu știrea testatorului (dar nu neapărat din ordinul lui), ori chiar fortuit, însă cu știrea lui. Până la proba contrară se prezumă că distrugerea este opera testatorului. Dacă distrugerea s-a produs fără voia și știrea testatorului, ea nu va avea semnificația revocării tacite, legatarul putând dovedi că testamentul a existat, că s-a distrus fără știrea testatorului și conținutul lui;
– distrugerea testamentului să fie materializată, să fie efectivă; dacă ordinul de distrugere dat de către testator terțului ce-1 avea în păstrare nu s-a executat, testamentul nu va fi revocat (dacă ordinul nu îmbracă forma unui nou testament ce conține expres revocarea);
– testatorul să fi avut capacitatea necesară pentru a reveni asupra dispozițiilor testamentare (să nu fi pierdut capacitatea de exercițiu) și voința lui să fie neviciată.
Revocarea tacită prin distrugerea testamentului poate fi nu numai totală, dar și parțială. De exemplu, testatorul rupe una dintre foile testamentului conținând un legat, În acest caz, restul dispozițiilor testamentare urmează să rămână eficace, dacă partea rămasă conține elementele necesare pentru validitatea testamentului.
Revocarea tacită parțială se poate realiza și prin ștergerea unei (unor) dispoziții testamentare, ulterior redactării testamentului. Dacă se dovedește că radierea este ulterioară redactării testamentului, ea reprezintă un testament nou olograf, care revocă o dispoziție testamentară anterioară. In consecință, trebuie să respecte condițiile de fond și de formă prevăzute de lege; să fie făcută, datată și semnată de mâna testatorului.
Retractarea revocării voluntare. Am văzut motivele pentru care și modalitățile în care testatorul, până în ultima clipă a vieții, poate revoca (expres sau tacit) legatele (universale, cu titlu universal sau cu titlu particular) făcute prin testament.
C. Caducitatea legatelor
Noțiunea de caducitate. Deosebirea față de nulitate și revocare. Legatele instituite în mod valabil și nerevocate pot deveni ineficace din cauze intervenite ulterior întocmirii testamentului și care fac imposibilă executarea lor. Spre deosebire de nulitatea legatelor, care se datorează unor cauze existente în momentul întocmirii testamentului, caducitatea se datorează unor evenimente, împrejurări ulterioare. Ea se deosebește și de revocarea voluntară a legatelor, deoarece se produce independent și chiar împotriva voinței testatorului, În sfârșit, caducitatea se deosebește și de revocarea judecătorească prin care se sancționează anumite atitudini culpabile ale legatarului; cauzele care determină caducitatea nu sunt determinate sau condiționate de culpa legatarului. Având în vedere aceste deosebiri si cazurile de caducitate prevăzute de lege, ea poate fi definită ca o imposibilitate de executare a legatului, instituit valabil și nerevocat, din cauze obiective posterioare întocmirii testamentului sau din cauza renunțării legatarului la legat după deschiderea moștenirii.
Cazurile de caducitate. Sub titlul de caducitate a legatelor, Codul civil prevede patru cauze care fac imposibilă executarea lor: decesul legatarului; incapacitatea legatarului de a primi legatul; neacceptarea legatului de către legatar; pieirea totală a bunului care formează obiectul legatului. Literatura de specialitate mai adaugă unele cauze cu efecte asemănătoare caducității.
Decesul legatarului. Potrivit legii, legatul devine caduc dacă legatarul a murit înaintea testatorului . Dispoziția se explică prin faptul că liberalitățile în general și cele făcute morțiș causa au caracter exclusiv personal; sunt acte încheiate în considerarea persoanei legatarului (intuitu personae). Astfel fiind, dacă legatarul a murit înaintea testatorului, deci înainte de momentul deschiderii moștenirii, când dispoziția testamentară urma să-și producă efectele, executarea legatului devine imposibilă din cauza lipsei capacității succesorale a legatarului; legatul devine caduc.
Datorită caracterului personal al liberalității, moștenitorii legatarului, fie și descendenții lui, nu au nici un drept asupra legatului, pentru că -nedobândind dreptul legat – legatarul nu 1-a putut transmite asupra propriilor moștenitori, iar reprezentarea succesorală nu este aplicabilă în materia moștenirii testamentare. Evident, dacă legatarul a murit după deschiderea moștenirii, succesorii lui vor beneficia de legat deoarece dreptul la legat – dacă nu este afectat de o condiție suspensivă – se dobândește din clipa morții testatorului și deci se poate transmite prin moștenire. Iar dacă există o pluralitate de legatari, moartea unuia nu afectează eficacitatea legatelor făcute în favoarea altora.
Se pune însă întrebarea, aspect nesemnalat în literatura de specialitate, ce se întâmplă dacă legatarul nu "a murit înaintea testatorului" , ci în același timp (deodată) cu testatorul, fără a se putea stabili (dovedi) ordinea deceselor, deci testatorul și legatarul sunt comorienfi sau codecedați, de exemplu, au murit cu ocazia unei catastrofe aeriene sau în împrejurări deosebite, dar în aceeași zi și fără a se putea stabili "existența" legatarului (supraviețuirea lui) în momentul morții testatorului.
Întrucât caducitatea legatului în cazul predecesului legatarului își găsește fundamentarea în lipsa capacității succesorale a legatarului în momentul deschiderii moștenirii, iar capacitatea succesorală nu este și nu poate fi recunoscută nici în cazul comorienților sau codecedaților, deoarece nu se poate dovedi "existența" legatarului în clipa morții testatorului, soluția care se impune și în aceste ipoteze este caducitatea legatului (ubi eadem est ratio, ibi eadem fee). Dacă nu se poate dovedi capacitatea succesorală a legatarului (capacitate care este o condiție generală a dreptului la moștenire, indiferent că este legală sau testamentară), nici legatarul comorient sau codecedat nu poate dobândi legatul și deci nu poate să-1 transmită prin moștenire la proprii săi succesori, la fel ca și legatarul predecedat.
In legătură cu problema analizată se mai impun două precizări.
– Dacă legatarul "există" la data deschiderii moștenirii, indiferent de durata supraviețuirii față de testator, el dobândește dreptul la legat și deci îl poate transmite prin moștenire. Face excepție legatul afectat de o condiție suspensivă. Potrivit legii, legatul făcut sub condiție suspensivă devine caduc dacă legatarul moare înainte de realizarea condiției și chiar dacă post mortem condiția se realizează. Dacă legatul este afectat de o condiție rezolutorie (inclusiv o condiție suspensivă potestativă și negativă, asimilată condiției rezolutorii) sau de un termen (suspensiv sau extinctiv) ori de o sarcină, este suficient ca legatarul să fie în viață la data deschiderii moștenirii; aceste modalități nu afectează dobândirea dreptului la legat (și transmiterea acestui drept prin moștenire dacă legatarul moare după deschiderea moștenirii testatorului), ci numai desființarea, respectiv exigibilitatea sau stingerea dreptului, potrivit regulilor care guvernează materia modalităților actelor juridice, în concret a legatelor, iar nu materia caducității legatelor.
Tot astfel, dacă este vorba de o condiție suspensivă și legatarul este în viață, iar bunul legat nu a pierit, însă condiția nu se realizează – ipoteză menționată, de regulă, printre cazurile de caducitate – legatul nu va fi este evident că această regulă de caducitate are caracterul unei dispoziții supletive (sau, cum s-a mai spus, interpretative a voinței testatorului).
Pieirea totală a bunului care formează obiectul legatului. Legatul va fi caduc dacă lucrul legat a pierit de tot în viața testatorului". După cum rezultă – explicit sau implicit – din această dispoziție, pentru ca pieirea bunului să atragă după sine caducitatea legatului trebuie să fie îndeplinite mai multe condiții:
a) Legatul să fie cu titlu particular și să aibă ca obiect bunuri corporale certe, individual determinate. Dacă legatul este universal sau cu titlu universal, nu poate fi vorba de pieire (patrimoniul nu piere); în caz de pieire a unor bunuri din patrimoniu legatul nu devine caduc, ci se micșorează emolumentul legatului, de care va beneficia legatarul.
b) Pieirea bunului să fie totală. Dacă bunul a pierit numai în parte, legatul nu devine caduc nici măcar în parte, cum se consideră uneori, micșorându-se numai emolumentul; iar dacă pieirea s-a produs în astfel de împrejurări încât se datorează despăgubiri sau indemnizație de asigurare aceste sume se cuvin legatarului. Dacă pieirea este totală, datorită caducității legatului, legatarul nu are dreptul nici la despăgubiri sau la indemnizația de asigurare. Face excepție ipoteza în care intenția testatorului ar fi fost să acorde legatarului – în eventualitatea pieirii totale a bunului legat – dreptul la creanța de despăgubire sau indemnizația de asigurare. In dreptul francez (dar fără a distinge între pieirea totală și cea parțială) se pare că intenția testatorului se prezumă într-un sens favorabil legatarului . După părerea noastră, în caz de pieire parțială dreptul legatarului la creanța de despăgubire împotriva persoanei responsabile sau a asigurătorului nu necesită prezumarea intenției testatorului; el rezultă din textul legii care prevede caducitatea numai în caz de pieire totală.
c) Pieirea bunului să fie produsă „în viața testatorului" , adică în perioada dintre momentul întocmirii testamentului și data morții testatorului. Dacă bunul era pierit în momentul testării legatul nu este caduc, ci nul din lipsă de obiect. Iar dacă pieirea se produce după data deschiderii moștenirii legatul nu devine caduc pentru că legatarul a dobândit proprietatea bunului de la această dată. în consecință, el suportă riscul pieirii în această calitate (res perit domino), respectiv va avea acțiune în despăgubire împotriva persoanei responsabile. Persoana obligată la predarea bunului legat nu suportă riscul pieirii fortuite decât dacă a fost pusă în întârziere și nu dovedește că bunul ar fi pierit și la legatar, dacă i s-ar fi predat și răspunde pentru pieirea bunului din greșeala sa în condițiile dreptului comun.
d) Cauza pieirii bunului poate fi un eveniment fortuit (caz fortuit sau forță majoră) ori o faptă culpabilă săvârșită de o terță persoană sau chiar de testator ori legatar. Numai pieirea datorată faptei intenționale a testatorului se analizează ca revocare voluntară a legatului, iar nu cauză de caducitate.
D. Consecințele ineficacității legatelor. Dreptul de acrescământ
Regula. Dacă legatul este ineficace din cauza nulității, revocării sau caducității (inclusiv din cauza desființării pentru nerealizarea condiției suspensive sau pentru că s-a realizat condiția rezolutorie) se pune întrebarea, care va fi soarta bunurilor (drepturilor) care au format obiectul legatului ineficace .
Problema este asemănătoare, dar nu identică, cu situația ce se poate întâlni în materia moștenirii legale, când o persoană care ar fi avut vocație succesorală concretă (utilă) nu poate (de exemplu, din cauza nedemnității sau a lipsei capacității succesorale) sau nu vrea să vină (renunță) la moștenire. Potrivit regulilor devoluțiunii legale a moștenirii, în astfel de cazuri moștenirea, respectiv cota parte corespunzătoare din moștenire, va fi culeasă de comostenitori – ale căror cote succesorale vor crește în mod corespunzător – sau va trece la moștenitorii subsecvenți, inclusiv moștenitorii care pot culege moștenirea prin reprezentare succesorală în cazul în care ascendentul lor este decedat la data deschiderii moștenirii (împiedicând creșterea porțiunii comoștenitorilor de același grad de rudenie cu defunctul ca și cel reprezentat).
Și în domeniul moștenirii testamentare, din ansamblul dispozițiilor care guvernează materia, se poate desprinde o regulă călăuzitoare care însă nu va primi aplicare dacă testatorul a dispus altfel, căci în această materie primum locum voluntas defuncți obtinet. Astfel se întâmplă dacă. pentru eventualitatea ineficacității legatului, testatorul a prevăzut o substituție vulgară sau dacă, fiind lăsat unei pluralități de legatari, legatul este conjunctiv și când, în caz de ineficacitate a legatului în privința unora dintre ei, operează dreptul de acrescământ (de creștere) în favoarea altora.
Excepții. Regula potrivit căreia ineficacitatea legatului profită moștenitorilor ale căror drepturi (cote) succesorale ar fi fost micșorate prin existența legatului sau care aveau obligația să execute legatul, cunoaște două excepții, special prevăzute de lege, datorate voinței estatorului: substituția vulgară și legatul conjunctiv, în acest din urmă caz operând dreptul de acrescământ.
Substituția vulgară este acea dispoziție testamentară, permisă expres de, prin care testatorul desemnează în mod subsidiar un al doilea legatar care urmează să beneficieze prin substituție de legat (universal, cu titlu universal sau cu titlu particular) în cazul în care primul legatar nu ar putea sau nu ar voi să beneficieze de legat. Rezultă că, în acest caz, suntem în prezența a două legate alternative; cel de-al doilea produce efecte numai sub condiția (suspensivă) ineficacității celei dintâi și înlătură dreptul altor persoane (moștenitori legali sau legatari) de a beneficia de această ineficacitate. Ei ar putea să beneficieze numai dacă și cel de-al doilea legat (în favoarea substituitului) ar fi ineficace și testatorul nu ar fi dispus altfel.
3.2. Exheredarea (dezmoștenirea)
Noțiune. Referitor la patrimoniul succesoral, testamentul poate conține nu numai dispoziții pozitive – legate – dar și dispoziții negative -exheredări (dezmoșteniri) – prin care testatorul înlătură de la moștenire unul sau mai mulți moștenitori legali, rude sau soț supraviețuitor.
Legislația noastră nu prevede dispoziții referitoare la exheredare, dar nici nu interzice. Astfel fiind, validitatea dezmoștenirii este unanim recunoscută. Posibilitatea testatorului de a exhereda rezultă, indirect, și din dispozițiile legale referitoare la rezervă. O dată ce legea prevede o cotă din moștenire ce se atribuie cu titlu de rezervă succesorală unor moștenitori – chiar împotriva voinței testatorului care a prevăzut exhere-darea lor – înseamnă că moștenitorii legali care nu sunt rezervatari pot fi înlăturați de la moștenire cu desăvârșire (rudele colaterale și ascendenții ordinari), iar moștenitorii rezervatari (descendenții, ascendenții privilegiați și soțul supraviețuitor) pot fi exheredați din acea parte a moștenirii care excede cota lor de rezervă, numită cotitate disponibilă. Prin urmare, testatorul este liber să dezmoștenească, dar în prezența moștenitorilor rezervatari la data deschiderii mostenirii(l) această libertate testamentară este limitată la acea parte din moștenire care excede rezerva și de care defunctul poate dispune prin liberalități (inter vivos și morțiș causd) și care constituie cotitatea disponibilă.
Precizăm că prin exheredare moștenitorul legal, fie și nerezervatar, pierde numai eniolumentul moștenirii (vocația concretă la moștenire), dar nu și titlul de moștenitor. Astfel fiind, în calitate de moștenitor legal poate cere anularea sau constatarea nulității dispozițiilor testamentare, revocarea judecătorească a legatelor sau constatarea caducității lor, iar moștenitorii rezervatari reducțiunea liberalităților excesive.
Feluri. In funcție de modul de manifestare a voinței de exheredare, ea poate fi de mai multe feluri: directă, indirectă și cu titlu de sancțiune.
Exheredarea este directă (expresă) când testatorul dispune prin testament înlăturarea de la moștenire a moștenitorului sau moștenitorilor legali.
Exheredarea directă este totală (generală) dacă vizează pe toți moștenitorii legali ai testatorului, inclusiv ipoteza unicului moștenitor legal al testatorului înlăturat de la moștenire. In acest caz, dacă testatorul nu a desemnat nici un legatar care să culeagă moștenirea (cotitatea disponibilă), ea devine vacantă și urmează să fie culeasă ca atare de către stat.
Exheredarea directă este parțială (nominală) când testatorul înlătură de la moștenire numai unul sau mai mulți moștenitori legali, În acest caz, dacă testatorul nu a dispus altfel (desemnând legatari), moștenirea -întreagă sau cotitatea disponibilă – va fi culeasă de comoștenitorul (comoștenitorii) celui exheredat sau moștenitorii subsecvenți, potrivit regulilor devoluțiunii legale a moștenirii.
De exemplu, dacă testatorul a dezmoștenit pe unul dintre cei doi copii, celălalt va culege nu 1/2, ci 2/3 din moștenire, 1/3 fiind culeasă de copilul dezmoștenit cu titlu de rezervă succesorală. Dacă cel exheredat este unicul copil al defunctului, cotitatea disponibilă (în această ipoteză 1/2 din moștenire) va fi culeasă de moștenitorul (moștenitorii) subsecvenți în grad sau în clasă (dacă testatorul nu a dispus altfel). Iar dacă cel exheredat nu este moștenitor rezervatar (de exemplu, un frate), el nu va moșteni nimic, întreaga moștenire revenind comoștenitorului (comoștenitorilor – de exemplu, ceilalți frați) sau, în lipsă de comoște-nitori, moștenitorilor subsecvenți după grad sau clasă. In acest sens, se spune că "dezmoștenind numai pe unii erezi, testatorul instituie în mod necesar pe ceilalți. Deci, exheredarea directă parțială constituie o instituire indirectă de legatari", În dreptul francez regula se exprimă prin formula exchire, c'est instituer'.
Precizăm însă că, strict juridic, formula nu este riguros exactă, deoarece moștenitorii legali chemați să culeagă moștenirea în lipsa moștenitorilor exheredați culeg moștenirea (respectiv cotitatea disponibilă) tot în calitate de moștenitori legali, iar nu ca legatari. Ei invocă testamentul numai pentru a justifica exheredarea, iar propria vocație succesorală își întemeiază pe dispozițiile legii. Deci exheredarea directă (expresă) și parțială (nominală) nu reprezintă – juridic – instituire de legatari. Această precizare prezintă importanță, de exemplu, în privința dobândirii posesiunii moștenirii; culegând moștenirea în calitate de moștenitori legali, ei vor dobândi și posesiunea moștenirii în această calitate, potrivit regulilor aplicabile după cum sunt moștenitori sezinari sau nesezinari și nu prin predarea legatelor .
Exlleredarea este indirectă când testatorul, fără să menționeze expres înlăturarea de la moștenire a moștenitorilor legali, instituie unul sau mai mulți legatari care urmează să culeagă moștenirea, respectiv cotitatea disponibilă (dacă există moștenitori legali rezervatari). înseamnă că prin instituirea de legatari moștenitorii legali nerezervatari pot fi înlăturați de la moștenire total, iar cei rezervatari în limita cotității disponibile.
Exheredarea sancțiune, numită și clauză penală, este acea dispoziție testamentară prin care testatorul prevede înlăturarea de la moștenire a acelor moștenitori care ar ataca testamentul sau dispozițiile testamentare cu acțiune în justiție. O asemenea dispoziție vizează, de regulă, pe moștenitorii legali care ar ataca testamentul ce cuprinde legate, dar poate fi îndreptată și împotriva legatarului, de exemplu, împotriva legatarului universal care ar ataca dispoziția testamentară prin care s-a prevăzut un legat cu titlu particular în favoarea unei alte persoane
In principiu, exheredarea sancțiune este valabililă fiind liber să dispună de moștenirea pe care o va lăsa după moarte, testatorul poate lua și măsuri de apărare, de respectare a dispozițiilor sale de ultimă voință, inclusiv cele care conțin exheredări determinate de sentimente de supărare, de mâine etc. In general, testamentul ab irato este valabil, nu constituie viciu de consimțământ care să justifice anularea lui.
3.3. Execuțiunea testamentară
3.3.1. Noțiunea și natura juridică a executiunii testamentare
Noțiune. Execuțiunea testamentară este o dispoziție cuprinsă în testament prin care testatorul desemnează una sau mai multe persoane (art.1077 C.civ.) conferindu-le împuternicirea necesară pentru a putea asigura executarea dispozițiilor testamentare.
Testatorul recurge la instituirea de executor testamentar, de regulă, pentru a-i degreva pe moștenitori de această sarcină sau în cazurile în care apreciază că moștenitorii chemați în puterea legii să execute dispozițiile testamentare (succesori universali) nu ar vrea sau nu ar putea asigura îndeplinirea dispozițiilor sale de ultimă voință (de exemplu, sunt minori sau persoane puse sub interdicție).
Împuternicirea de executor testamentar poate fi dată numai printr-un înscris în formă testamentară, fie și codicil posterior testamentului dar făcut în formă testamentară, și poate fi revocată de testator până în ultima clipă a vieții numai în condițiile prevăzute de lege privitor la revocarea testamentelor .
Executor testamentar poate fi orice persoană (moștenitor legal sau testamentar ori o terță persoană, de exemplu, un avocat), cu singura condiție să aibă capacitate de exercițiu deplină . Minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă nu poate fi executor testamentar nici chiar cu încuviințarea ocrotitorului legal. Evident, capacitatea executorului testamentar trebuie să fie apreciată nu în raport de data desemnării (data testamentului), ci în raport de data deschiderii moștenirii, când împuternicirea începe a produce efecte.
Testatorul poate desemna unul sau mai mulți executori testamentari. In caz de pluralitate atribuțiile (funcțiile) pot fi: conjunctive, caz în care oricare dintre executori poate să lucreze singur in vederea îndeplinirii misiunii , dacă testatorul nu a prevăzut să lucreze în comun; divizate (de exemplu, unul pentru afacerile comerciale, altul pentru cele civile); subsidiare, pentru ipoteza în care primul desemnat nu poate sau nu vrea să accepte misiunea.
Natură juridică. Potrivit părerii dominante, execuțiunea testamentară este un mandat special, care – ca atare – se aseamănă, dar se și deosebește de mandatul de drept comun, motiv pentru care regulile de drept comun în materie de mandat se aplică în această materie numai în măsura în care legea nu prevede altfel sau nu sunt contrare scopului execuțiunii testamentare.
3.3.2. Atribuțiile (funcțiile) executorului testamentar
Limitare prin lege. Am văzut motivele pentru care limitele atribuțiilor executorului testamentar, precum și durata maximă a unor atribuții sunt determinate de lege în mod imperativ. Aceste limitări nu vizează atribuțiile succesorilor universali chemați să execute dispozițiile testamentare dacă testatorul nu a instituit executor testamentar; ei fiind proprietarii bunurilor de la deschiderea moștenirii, dispun de ele în mod liber. Astfel fiind, este posibil ca testatorul – pentru a conferi executorului testamentar puteri cu depășirea limitelor legale – să-1 numească, aparent, ca legatar universal, prevăzând totodată sarcini și legate cu titlu particular (eventual și titlu universal) care absorb cvasitotalitatea moștenirii, emolumentul legatului universal fiind redus la cel mult valoarea remunerației, În astfel de cazuri, la cererea persoanelor interesate (de regulă, moștenitori legali), instanța va putea constata caracterul simulat al instituirii de legatar universal și realitatea calității de executor testamentar, cu atribuțiile corespunzătoare astfel cum sunt limitate de lege.
Atribuțiile executorului testamentar sunt reglementate de lege în mod diferit, după cum testatorul i-a conferit sau nu "posesiunea" – numită după terminologia Codului francez sezină – bunurilor mobile din moștenire. Prin urmare, legea prevede anumite atribuții generale, minimale, care se exercită de orice executor testamentar și anumite atribuții mai întinse care aparțin numai executorului cu sezină.
Atribuții generale . Orice executor testamentar – cu sau Iară sezină – care a acceptat această sarcină are dreptul și obligația de a supraveghea și de a asigura executarea dispozițiilor testamentare. In acest scop:
– executorul testamentar este chemat să stăruie ca notarul public competent să facă inventarierea bunurilor succesorale în conformitate cu art.70 și urm. din Legea nr.36/1995;
– când există moștenitori (legali sau testamentari) minori, interziși sau absenți, executorul testamentar este obligat să ceară punerea sub sigiliu (ori predarea unui custode) a bunurilor pentru care există pericol de înstrăinare, pierdere, înlocuire sau distrugere . Luarea acestor măsuri de conservare poate fi cerută de executorul testamentar (dar nu este obligat în acest sens), chiar dacă moștenitorii sunt majori, capabili și prezenți cu toții. Măsurile de conservare luate de notarul public se comunică în mod obligatoriu, în toate cazurile, și executorului testamentar;
– dacă nu există sumă îndestulătoare pentru plata legatelor, executorul testamentar "va cere vinderea mișcătoarelor" pentru a asigura astfel executarea dispozițiilor testamentare. S-a spus că această atribuție este specială executorului cu sezină. Alți autori, semnalând că problema este controversată, o menționează printre atribuțiile executorului fără sezină. Înclinăm către această din urmă părere; considerăm că atribuțiile (toate) prevăzute în art.916 C.civ. aparțin oricărui executor testamentar, În plus, pentru a "cere vinderea" – fără a vinde și a încasa prețul – nu trebuie să ai "posesiunea" acelor bunuri, adică să fii executor testamentar cu sezină;
– dacă s-a contestat în justiție validitatea testamentului sau a unei (unor) dispoziții testamentare, executorul testamentar are dreptul (și obligația) să intervină în proces pentru a susține validitatea lor;
– în sfârșit, executorul testamentar poate întreprinde și alte măsuri, nenominalizate de lege, pentru "ca testamentele să se execute", dar fără a întreprinde măsuri propriu-zise de executare dacă testatorul nu i-a conferit sezină. Executorul testamentar poate proceda, de exemplu, la predarea legatelor numai în condițiile Codului civil (art.85 alin.2 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr.36/1995), deci numai dacă este învestit cu calitatea de sezinar. Tot astfel, executorul fără sezină nu poate plăti datoriile succesorale, dar poate stărui în acest sens.
Menționăm că pentru a putea îndeplini atribuțiile ce-i revin, în toate cazurile în care testatorul a desemnat executor testamentar (cu sau fără sezină), el trebuie să fie citat în cadrul procedurii succesorale notariale, alături de moștenitorii legali și legatari (art.75 din Legea nr.36/1995).
Atribuțiile speciale ale executorului testamentar cu sezină și limitele ei. Potrivit art.1077 C.civ., testatorul "poate să le dea de drept în posesiune, toată sau parte numai din averea sa mobilă, pentru un timp care nu va trece peste un an de la moartea sa". Rezultă că această prerogativă – numită în literatura de specialitate "sezină" (din fr. saisine) -aparține executorului testamentar numai dacă i-a fost conferită expres prin testament, însă fără cerința unor formule sacramentale. Se admite, de exemplu, că executorul împuternicit să plătească legatele mobiliare sau executorul instituit sub aparența unui legatar universal (fără emolument) este executor testamentar cu sezină.
Natura juridică a sezinei. Sezina ("posesiunea") executorului testamentar nu trebuie să fie confundată cu sezina conferită de lege moștenitorilor care sunt rude în linie directă cu defunctul (art.1125 C.civ.) și care au nu numai posesiunea, dar și proprietatea asupra bunurilor succesorale atât mobile, cât și imobile. Pe de altă parte, sezina moștenitorilor, ca și dreptul lor la rezervă succesorală, nu exclude sezina conferită de testator executorului testamentar; ele pot coexista în privința bunurilor mobile șt în limitele prevăzute în testament, având conținut diferit.
Astfel, sezina executorului testamentar, deși legea o denumește "posesiune", nu este decât o simplă detențiune precară, mobilele fiind deținute în numele moștenitorilor (legali sau testamentari) care sunt proprietari și adevărați posesori. Autorii îl califică pe executorul sezinar un simplu sechestru (custode), împuternicit să asigure executarea dispozițiilor testamentare și chiar să execute anumite dispoziții testamentare.
Obiectul sezinei. Potrivit legii, sezina poate avea ca obiect totalitatea sau numai o parte din bunurile mobile lăsate de testator, deci existente la data deschiderii moștenirii. Desigur, testatorul va determina întinderea sezinei sub aspectul obiectului ei în funcție de dispozițiile testamentare a căror executare urmează să fie asigurată de executorul testamentar.
Durata sezinei se determină și ea de către testator, dar "nu va trece peste un an de la moartea sa" . Prin urmare, durata maximă a sezinei este un an ,termen care nu poate fi prelungit de instanță, În schimb, testatorul poate conferi sezină pe o perioadă mai scurtă, iar moștenitorii lui o pot scurta oferind executorului sume îndestulătoare pentru plata legatelor mobiliare sau dovedind că au plătit aceste legate (art.912 C.civ.). Evident, sezină încetează înainte de termen și dacă dispozițiile testamentare referitoare la bunuri mobile au fost executate, caz în care bunurile mobile rămase deținute de executor trebuie să fie predate succesorilor în drept.
3.3.3. Încetarea execuțiunii testamentare
Cazuri de încetare a execuțiunii testamentare. Misiunea executorului – fie că este sezinar sau a fost sezinar dar aceasta a încetat anterior, fie că nu a fost sezinar – încetează în următoarele cazuri:
– dacă dispozițiile testamentare au fost executate integral;
– prin moartea executorului testamentar;
– prin renunțarea executorului mandatul încetează în această materie, fără posibilitatea angajării răspunderii, numai dacă dovedește că executarea în continuare i-ar pricinui lui însuși o pagubă însemnată sau că, din motive mai presus de voința sa, nu mai poate continua (de exemplu, îmbolnăvire);
– prin revocarea execuțiunii de către instanță, la cererea succesorilor, pentru motive temeinice (abuz sau rea-credință, incompetență sau infidelitate etc.). Mandantul nefiind în viață, iar succesorii neputând revoca, instanța este chemată să aprecieze. Nu excludem posibilitatea revocării de către instanță și în cazul în care executorul devine insolvabil după moartea testatorului;
– prin punerea sub interdicție a executorului testamentar .
Obligația de a da socoteală. Asemănător mandatarului de drept comun, executorul testamentar este obligat față de succesorii universali să dea socoteală de gestiunea sa și să le predea tot ce a luat în primire în virtutea sezinei sau chiar fără drept (de exemplu, creanțe succesorale încasate). Totodată, el are dreptul să i se înapoieze cheltuielile făcute din patrimoniul propriu în îndeplinirea funcțiilor sale (pentru inventar, cheltuieli de judecată, onorariu plătit notarului etc.) și care sunt sarcini ce grevează moștenirea, precum și să fie dezdăunat, potrivit dreptului comun, pentru pierderile suferite cu ocazia îndeplinirii misiunii încredințate de testator.
Alături de alți autori, considerăm că obligația de dare a socotelilor o are nu numai executorul testamentar cu sezină, dar – ca orice mandatar – și executorul fără sezină. Numai că, executorul sezinar poate fi obligat a da socoteală de două ori; la încetarea sezinei și apoi – potrivit dreptului comun – la încetarea execuțiunii testamentare dacă a continuat-o după încetarea sezinei (pentru cheltuieli sau daune ulterioare).
Răspunderea executorului testamentar. Ca și mandatarul contractual executorul răspunde – sub forma daunelor-interese – de orice culpă comisă în legătură cu executarea (neexecutatea) dispozițiilor testamentare. Diligenta cerută se apreciază mai sever (culpa levis in abstracta) dacă executorul primește o remunerație, indiferent sub ce formă, decât dacă a lucrat fără plată (culpa levis in concreta). Răspunderea lui poate fi atenuată de testator, după cum am văzut, prin scutirea de obligația de a da socoteală, În nici un caz, el nu răspunde de pieirea fortuită (dovedită) a bunurilor pe care le-a deținut.
CAPITOLUL 4
LIMITELE DREPTULUI DE DISPOZIȚIE ASUPRA MOȘTENIRII
4.1.Considerații introductive.
După cum am văzut , legea consacră principiul libertății testamentare, în sensul că orice persoană fizică capabilă poate dispune de patrimoniul său pentru caz de moarte. Pe de altă parte, succesibilul este liber să accepte moștenirea ce i se cuvine sau să renunțe la ea. Dar libertatea de a dispune de patrimoniu pentru cauză de moarte, precum și libertatea de a moșteni trebuie să fie exercitate în anumite limite stabilite imperativ de lege.
– În primul rând, dreptul de dispoziție asupra patrimoniului pentru caz de moarte se poate exercita numai pe calea dispozițiilor (legatelor) testamentare – acte esențialmente revocabile – nu și pe cale contractuală caracterizată prin irevocabilitate, legea interzicând pactele asupra bunurilor dintr-o succesiune viitoare, nedeschisă, inclusiv actele unilaterale (cu excepția testamentelor); astfel, dreptul de opțiune succesorală nu poate fi exercitat sub nici o formă (act unilateral sau contract) de către prezumtivii moștenitori decât din momentul deschiderii moștenirii, când devin succesibili.
– În al doilea rând, libertatea dreptului de dispoziție asupra patrimoniului vizează numai cazul morții dispunătorului. Testatorul nu poate stabili soarta bunurilor pentru caz de moarte a propriilor moștenitori. Așa-numitele substituții fideicomisare, prin care s-ar stabili o ordine succesorală pentru cazul morții moștenitorului dispunătorului sunt interzise de lege.
– În sfârșit, cea mai importantă limitare a libertății testamentare este stabilită de lege prin instituția rezervei succesorale; dacă testatorul decedat are, la data deschiderii succesiunii, moștenitori legali rezervatari, liberalitățile testamentare vor produce efecte numai în limita cotității disponibile a moștenirii, fără a aduce atingere cotei prevăzută de lege în favoarea moștenitorilor rezervatari. Această limitare vizează, după cum vom vedea, și liberalitățile făcute prin acte între vii; donațiile făcute de de cuius prin care se aduce atingere rezervei succesorale sunt și ele reductibile până la limita cotității disponibile.
4.2. Oprirea pactelor asupra unei moșteniri nedeschise, viitoare
Reglementare. Noțiune. Codul civil nu reglementează în mod unitar problematica pactelor asupra unei moșteniri nedeschise. Interzicerea lor rezultă însă clar din două texte inserate în secțiunea consacrată obiectului convențiilor și, respectiv, renunțării la moștenire.
Astfel, potrivit Codului civil "nu se poate face renunțare; la o succesiune ce nu este deschisă, nu se pot face învoiri asupra unei astfel de succesiuni, chiar de s-ar da consimțământul celui a cărui succesiune este în chestiune" și "nu se poate renunța la succesiunea unui om în viață, nici nu se pot înstrăina drepturile eventuale ce s-ar putea dobândi asupra succesiunii".
Rezultă că prin pact asupra unei moșteniri viitoare, interzis de lege, se înțelege orice contract sau act unilateral prin care se renunță la o moștenire viitoare, nedeschisă la data încheierii lui, sau se înstrăinează drepturile eventuale ale uneia dintre părți din acea moștenire.
Asemenea pacte sunt interzise indiferent că sunt privitoare la moștenirea unei terțe persoane sau la moștenirea unuia dintre contractanți și indiferent dacă renunțarea sau înstrăinarea se face cu titlu oneros ori cu titlu gratuit. Interdicția se justifică prin ideea că pactul asupra moștenirii nedeschise poate trezi dorința morții (volum morțis} celui care va lăsa moștenirea, iar dacă este și el parte contractantă se contravine și principiului revocabilității dispozițiilor pentru cauză de moarte. In toate cazurile, pactul poate fi deosebit de păgubitor, deoarece dreptul, fiind eventual, este, în toate cazurile, incert, cel puțin valoric.
Condiții. Pentru ca actul să intre sub incidența prohibiției legale ca pact asupra unei moșteniri viitoare el trebuie să aibă ca obiect drepturi asupra unei moșteniri (a), moștenirea în cauză să nu fie deschisă (b) și pactul să nu fie permis în mod excepțional de lege (c).
a) Pactul să fie privitor la o moștenire. Dacă nu sunt vizate drepturi succesorale – dreptul de a moșteni (pacta de succedendo) sau obligația de a nu moșteni (pacta de non succedendo) – pactul este valabil, chiar dacă realizarea (nașterea sau executarea) obligației atârnă de viața unei persoane, constituind o condiție sau un termen incert, ca modalitate a actului juridic,
b) Moștenirea să nu fie deschisă. Pentru ca pactul să intre sub incidența prohibiției legale, el trebuie să aibă ca obiect o moștenire nedeschisă. După deschiderea moștenirii succesorii pot dispune liber de drepturile dobândite prin moștenire asupra patrimoniului succesoral sau asupra bunurilor determinate din moștenire, precum și de drepturile născute în persoana lor la data deschiderii moștenirii, cum este și dreptul de opțiune succesorală, interesând în special dreptul de a renunța la moștenire.
c) Pactul să nu fie permis în mod expres (excepțional) de lege. De exemplu, este valabilă convenția prin care asociații stipulează că societatea civilă va continua cu moștenitorii asociatului decedat sau – după satisfacerea moștenitorilor – între asociații rămași în viață. Tot astfel, este valabilă împărțeala de ascendent făcută prin donație (act între vii, cu efecte și post mortem) dacă s-au respectat condițiile de fond și de formă prevăzute de lege . Dacă împărțeala de ascendent nu este valabilă, nu poate fi convertită într-un partaj voluntar (între descendenți), întrucât – succesiunea ascendentului nefiind deschisă în momentul împărțelii – ar reprezenta un pact asupra unei succesiuni viitoare, interzis de lege. Amintim și consimțământul succesibilului (rezervatar sau care beneficiază de raportul donațiilor) la înstrăinarea făcută (de cel care va lăsa moștenirea) unui succesibil în linie dreaptă cu sarcina unei rente viagere sau cu rezerva uzufructului, consimțământ care constituie o renunțare anticipată la acțiunea în reducțiune sau la cererea de raport dacă înstrăinarea ar fi, în realitate, o donație (C.civ.).
În schimb, declarația dată de succesibil (legatar sau moștenitor legal) în josul testamentului, în timpul vieții testatorului, prin care recunoaște de bun testamentul, constituie un pact asupra unei succesiuni viitoare, nefiind exceptat de la prohibiția legală.
Sancțiunea aplicabilă. Pactul care întrunește condițiile arătate este lovit de nulitate absolută și, ca atare, poate fi invocată de orice persoană interesată, cum ar fi, de exemplu, moștenitorii succesibilului care au exercitat dreptul de opțiune succesorală înainte de deschiderea moștenirii sau care au înstrăinat drepturile succesorale dintr-o moștenire nedeschisă. Reamintim că este nul și legatul unui drept eventual dintr-o moștenire nedeschisă, chiar dacă acea moștenire s-ar deschide înainte de moartea testatorului, dar după data testamentului, dat fiind că actul constituie un pact asupra unei succesiuni viitoare.
Se pune întrebarea dacă nulitatea pactului asupra succesiunii viitoare poate sau nu să fie acoperită prin confirmarea lui după deschiderea moștenirii? Considerăm că, în această materie, validarea actului prin confirmare sau ratificare nu este posibilă. Dacă partea (părțile) doresc menținerea pactului, trebuie să-1 refacă după deschiderea moștenirii, în condițiile prevăzute de lege. De exemplu, moștenitorul să renunțe la moștenirea deschisă în termenul prevăzut de lege ori să încheie din nou actul de partajare a bunurilor sau contractul de vânzare (de cesiune) a dreptului succesoral etc. Chiar și executarea obligației asumate prin pactul asupra moștenirii nedeschise (de exemplu, predarea bunului) va fi valabilă numai dacă exprimă – implicit – un nou consimțământ valabil.
În sfârșit, menționăm că – după părerea noastră – de lege ferenda materia pactelor asupra succesiunilor viitoare ar putea fi "liberalizată" în anumite limite, permițându-se încheierea lor în anumite condiții, de exemplu, cu participarea persoanei despre a cărei moștenire este vorba sau așa-numitele pacte familiale . În unele legislații străine (Germania, Austria, Elveția etc.) pactele succesorale asupra moștenirii nedeschise sunt permise.
4.3. Oprirea substituțiilor fideicomisare
Noțiunea de substituție fideicomisară. Substituția fideicomisară este o dispoziție prevăzută în actul de liberalitate – testament sau donație -prin care dispunătorul obligă pe beneficiarul liberalității (legatar sau donatar), numit instituit sau grevat (fiduciar), să conserve bunurile primite și să le transmită, în tot sau în parte, la moartea sa, unei alte persoane, numită substituit (fideicomisar), desemnată tot de dispunător ( C.civ.). De exemplu, testatorul lasă legat proprietatea unui imobil lui X (instituit) cu obligația de a nu-1 înstrăina sau greva și de a-1 transmite la moartea sa lui Y (substituit), pe care 1-a desemnat tot testatorul.
După cum rezultă din textul citat, substituția fideicomisară presupune două liberalități consecutive, succesive, având același obiect, dintre care prima este în folosul instituitului și se execută în momentul încheierii contractului de donație, respectiv la decesul testatorului, după caz, iar cea de-a doua, în folosul substituitului, și care se execută, în ambele ipoteze, la moartea instituitului.
Dar substituția fideicomisară poate fi nu numai unică (simplă), când dispunătorul stabilește un singur substituit, ci și graduală, care grevează și pe primul substituit în favoarea unui al doilea ș.a.m.d., iar dacă substituția urmează să opereze în folosul descendenților la infinit, ea este veșnică.
Elementele caracteristice ale substituției fideicomisare. Pentru ca liberalitatea să reprezinte o substituție fideicomisară și, ca atare, să intre sub incidența prohibiției legale, urmează să fie avute în vedere trei elemente caracteristice, dintre care în mod special două contravin ordinii publice; inalienabilitatea obiectului liberalității și stabilirea unei ordini succesorale în privința lui. Aceste elemente justifică sancțiunea prevăzută de lege; bunurile nu pot fi scoase din circuitul civil prin voința omului (principiul liberei circulații a bunurilor) și nimeni nu poate dispune pentru cazul morții altei persoane.
Liberalități succesive având același obiect. Pentru ca substituția să fie fideicomisară este necesar să existe două (sau mai multe) liberalități având același obiect, în favoarea a două (mai multe) persoane desemnate de dispunător și care liberalități urmează să fie executate succesiv; prima la moartea dispunătorului (respectiv, la încheierea contractului de donație), iar a doua la moartea instituitului, respectiv următoarele la moartea substituitului.
Prin urmare, instituitul dobândește obiectul liberalității de la dispună-tor, iar substituitul de la instituit; substituția fideicomisară presupune două (sau mai multe) transmisiuni succesive cu titlu gratuit, despărțite una de cealaltă printr-o curgere de timp (tractus temporis).
Conservarea bunului care formează obiectul legatului. Potrivit legii, substituția este fideicomisară dacă instituitul "va fi însărcinat de a conserva și a remite" bunurile care formează obiectul liberalității – bunuri determinate sau universalitate de bunuri (în cazul legatului) – persoanei desemnate de dispunător.
Stabilirea de către dispunător a ordinii succesorale pentru cazul morții gratificatului (instituitului, respectiv și a substituitului în cazul substituției fideicomisare graduale sau veșnice). Este de principiu că nimeni nu poate dispune pentru cazul morții altei persoane (a gratificatului). Pactele asupra moștenirii altuia, prin care dispunătorul ar stabili o adevărată ordine succesorală (ordo succesivus) nu pot fi recunoscute valabile.
În schimb, dacă "remiterea" bunului de către cel gratificat (instituit) la o altă persoană este independentă de devoluțiunea succesorală a patrimoniului său (de exemplu, urmează să se efectueze la un termen cert sau la realizarea unei condiții – legat cu termen sau sub condiție – fără legătură cu moartea gratificatului) obligația este valabilă.
Sancțiunea aplicabilă. Potrivit legii, se sancționează cu nulitatea absolută și integrală orice dispoziție care conține o substituție fidei-comisară; este nulă atât liberalitatea prevăzută în favoarea substituitului, cât și cea făcută instituitului (tam quod substitutum quam quod institutuni) .
Fideicomisul fără obligație este o liberalitate făcută gratificatului fără obligația de a conserva bunurile primite și a le transmite, la moartea sa, unei alte persoane, desemnată de dispunător. El îi adresează gratificatului doar o rugăminte, o dorință în sensul gratificării acelei persoane, dacă și în măsura în care bunurile ce au făcut obiectul liberalitătii vor mai exista în patrimoniul său succesoral.
Considerăm că o asemenea dispoziție nu intră sub incidența prohibiției legale pentru că gratificatul nu are obligația juridică de a conserva bunurile primite și nici obligația de a le lăsa legat în favoarea persoanei desemnată de dispunător. Putând dispune liber prin acte inter vivos și mortis causa, Hberalitatea făcută în favoarea sa este valabilă, nefiind afectată de obligația morală de a îndeplini rugămintea dispunătorului.
Legatul rămășiței (de eo quod residuo sau de eo quod supererit) este o liberalitate prin care gratificatul nu este obligat să conserve bunurile primite (fideicomis fără inalienabilitate) – având dreptul să le înstrăineze cu titlu oneros sau cu titlu gratuit ori cel puțin cu titlu oneros – dar dispunătorul îi impune obligația de a transmite, la moartea sa, persoanei desemnate de el ceea ce va mai exista în patrimoniul său la data morții.
Este adevărat că, în cazul analizat, condițiile prevăzute de C.civ., privite cumulativ, nu sunt îndeplinite (lipsește inalienabilitatea). Dar principiul că nimeni nu poate dispune pentru cazul morții altei persoane (ca, de altfel, și principul liberei circulații a bunurilor) este un principiu cu valoare independentă, generală și deci obligația de a lăsa legat rămășița (residuurri) nu poate fi recunoscută valabilă. Iar dacă obligația de a lăsa legat rămășița a constituit cauza (causa remota) a liberalității, nici cea făcută instituitului nu poate fi recunoscută valabilă.
Dublul legat condițional este dispoziția prin care testatorul face două legate, având același obiect, în favoarea a două persoane, dar sub aceeași condiție, care însă este rezolutorie pentru primul gratificat (instituit) și suspensivă pentru cel de-al doilea (substituit). De exemplu, casa testatorului este lăsată legat lui A sub condiția rezolutorie a morții acestuia fără a avea copii; sub aceeași condiție moartea lui A fără posteritate – dar cu efect suspensiv, casa este lăsată legat și lui B.Formal, datorită efectului retroactiv al condiției, nici în acest caz nu sunt îndeplinite condițiile substituției fideicomisare, mai ales că primul legatar nu are obligația de a conserva bunul primit (soarta actelor de dispoziție atârnând de realizarea condiției), iar al doilea gratificat dobândește bunul direct de la dispunător .
În realitate însă, dispunătorul hotărăște soarta bunului pentru cazul morții altuia, a primului legatar; chiar dacă această dispoziție îmbracă forma unei condiții care operează cu efect retroactiv, considerăm că nu poate fî recunoscută valabilă. De altfel, dacă condiția (unică) este prede-cesul primului legatar – cu toate că operează retroactiv și în acest caz -dispoziția se califică drept substituție fideicomisară și este considerată nulă absolut ca atare.
Substituția vulgară. Substituția vulgară este o dispoziție prevăzută în actul de liberalitate – de regulă testament – prin care dispunătorul desemnează, pe lângă primul gratificat, și un al doilea care să beneficieze de liberalitate ut cazul în care primul nu ar putea sau nu ar voi să o primească (art.804 C.civ.), liberalitatea devenind ineficace în privința lui. De exemplu, testatorul instituie pe soția sa ca legatară universală, iar dacă ea moare înaintea lui moștenirea să revină unui anumit nepot.
Rezultă că și substituția vulgară reprezintă o dublă liberalitate având același obiect, dar – spre deosebire de substituția fideicomisară – cele două liberalități nu sunt succesive, obiectul liberalității nu este lovit de indisponibilitate și nu implică stabilirea unei ordini succesorale de către dispunător pentru cazul morții primului gratificat. Nici unul dintre elementele caracteristice substituției fideicomisare nu se regăsește în cazul substituției vulgare.
– Astfel, cele două liberalități nu sunt succesive (bineînțeles, nici conjunctive), ci alternative; prima este pură și simplă, iar cea de-a doua este făcută sub condiția suspensivă a ineficacității celei dintâi. Prin urmare, dacă prima liberalitate se realizează, dreptul celui de-al doilea gratificat nu se mai naște din cauza neîndeplinirii condiției suspensive; dimpotrivă, dacă prima liberalitate este ineficace (din cauze care nu afectează validitatea celeilalte), prin efectul realizării condiției suspensive se va naște dreptul celui de-al doilea gratificat, dobândit direct de la dispunător.
– Indiferent care dintre gratificați beneficiază de liberalitate, obiectul ei nu este scos din circuitul civil. Cel care beneficiază de liberalitate dispune liber de obiectul ei.
– Întrucât dreptul substituitului se naște, ca și dreptul primului gratificat, la data deschiderii moștenirii dispunătorului, iar nu după moartea (eventuală) a primului gratificat, dispoziția nu reprezintă stabilirea unei ordini succesorale (ordo succesivus).
Dubla liberalitate în uzufruct și nuda proprietate. O altă liberalitate dublă, având același obiect (derivat), permisă de lege (C.civ.), este dispoziția prin care uzufructul unui bun sau, în cazul testamentului, chiar și a unui patrimoniu ori fracțiuni de patrimoniu este lăsat unei persoane, iar nuda proprietate alteia.
O asemenea dublă liberalitate nu constituie nici ea o substituție fideicomisară pentru următoarele motive:
– Cele două liberalități nu sunt succesive, ci se realizează în același moment (momentul deschiderii moștenirii, respectiv încheierea contractului de donație), iar obiectul lor juridic – dreptul de uzufruct și nuda proprietate – este diferit, chiar dacă au ca obiect (derivat) aceleași bunuri.
– Obiectul liberalității nu este scos din circuitul civil prin voința dispunătorului. Astfel, nudul proprietar dispune liber de dreptul pe care îl are asupra bunului potrivit dreptului comun, iar uzufructuarul poate ceda liber beneficiul (emolumentul) dreptului său de uzufruct. Este adevărat că uzufructuarul nu poate înstrăina dreptul său de uzufruct, dar nu ca urmare a voinței dispunătorului, ci în virtutea regulilor care guvernează materia (C.civ.).
– La stingerea dreptului de uzufruct, cel târziu la moartea uzu-fructuarului, nudul proprietar devine deplin proprietar în virtutea legii (art.557 C.civ.), iar nu prin stabilirea unei ordini succesorale (ordo succesivus) de către dispunător pentru cazul morții uzufructuarului. întrucât prin moartea uzufructuarului dreptul său se stinge, el nu transmite nici un drept asupra nudului proprietar.
În sfârșit, precizăm că, deși legea permite expres numai dubla liberalitate în uzufruct și nuda proprietate, considerăm că principiile arătate sunt aplicabile, în mod corespunzător, și în cazul liberalităților având ca obiect alte dezmembrăminte ale proprietății. De exemplu, nu constituie substituție fideicomisară legatul dreptului de proprietate asupra casei, grevat de dreptul viager de abitație în favoarea altei persoane care, în lipsa liberalității, nu ar avea acest drept.
4.4. Oprirea liberalitătilor care încalcă rezerva succesorală
4.4.1. Rezerva succesorală și cotitatea disponibilă
Considerații preliminare. Potrivit legii, orice persoană fizică poate dispune liber de bunurile care alcătuiesc patrimoniul său, astfel încât patrimoniul lăsat la moarte poate fi, valoric, cu totul neînsemnat; nimeni nu este obligat să lase o moștenire, chiar dacă are rude apropiate sau soț supraviețuitor. Dar dreptul de dispoziție, drept exclusiv și absolut poate fi exercitat numai în limitele și cu modificările determinate de lege (art.41 alin. l din Constituție, art.475 și 480 C.civ.).
Astfel de limitări – cele mai importante ale dreptului de dispoziție în materia analizată – sunt prevăzute în favoarea unor rude apropiate ale defunctului (descendenți și părinți) și în favoarea soțului supraviețuitor, care au calitatea de moștenitori rezervatari. Aceste limitări vizează însă numai liberalitățile făcute prin acte inter vivos (donații) și mortis causa (legate), precum și exheredările făcute prin testament. Asemenea acte de dispoziție, fără a fi interzise, trebuie să se încadreze în anumite limite prevăzute de lege în favoarea moștenitorilor rezervatari. în schimb, chiar și în prezența lor, actele cu titlu oneros și actele cu titlu gratuit care nu sunt liberalități, ci simple acte dezinteresate (de exemplu, comodatul, împrumutul fără dobândă) nu comportă limitări în materie succesorală, pentru că nu au drept urmare micșorarea patrimoniului succesoral, evident, cu condiția ca, sub aparența acestor acte pentru care legea nu prevede limitări, să nu fie încheiate acte (de exemplu, donație deghizată) pentru care legea prevede limitări în favoarea moștenitorilor rezervatari. Dacă nu există moștenitori legali rezervatari, dreptul de dispoziție al celui care lasă moștenirea este nelimitat. De exemplu, dacă la data decesului va avea numai rude colaterale (frați, unchi etc.), aceste rude nu vor putea ataca actele liberale ale defunctului (donații sau legate făcute în favoarea altor persoane ori pentru exheredare) pe motiv că ar fi excesive. Dacă defunctul are numai moștenitori nerezervatari sau dacă nu are rude în grad succesibil, actele sale de dispoziție – fie și liberalități sau exheredări – produc efecte fără limitări.
Noțiunea de rezervă succesorală și de cotitate disponibilă. Legea nu determină în mod direct noțiunea de rezervă succesorală, însă, din textele prevăzute sub titlul "despre partea disponibilă a bunurilor" (C.civ. și Legea nr.319/1944) se pot desprinde elementele necesare pentru stabilirea acelei părți din patrimoniul defunctului care, prin efectul legii, este "rezervat" anumitor moștenitori legali și, respectiv, a acelei părți de care defunctul putea dispune liber, sub formă de liberalități sau exheredări.
Rezerva succesorală este acea parte din patrimoniul celui care lasă moștenirea la care moștenitorii au dreptul în virtutea legii, împotriva voinței defunctului manifestată prin liberalități făcute în timpul vieții (donații) și/sau prin dispoziții testamentare pentru cauză de moarte (legate sau exheredări).
Cotitatea disponibilă ("partea disponibilă a bunurilor") este acea parte a patrimoniului care excede rezervei succesorale și de care defunctul putea dispune liber, neîngrădit, inclusiv prin donații și dispoziții testamentare.
Prin urmare, dacă defunctul are moștenitori rezervatari și dacă a dispus de patrimoniul său prin donații și/sau testament, masa succesorală
– la care se adaugă, după cum vom vedea, donațiile făcute în timpul vieții
– se divide în două părți; rezerva succesorală, destinată a fi moștenită de moștenitorii rezervatari chiar și împotriva voinței liberale a defunctului, și cotitatea disponibilă, în privința căreia voința defunctului este suverană, discreționară.
Pe de altă parte, rezerva îi apără pe moștenitorii rezervatari nu numai împotriva liberalităților excesive făcute în favoarea unor persoane străine, dar și împotriva liberalităților făcute în favoarea unor moștenitori legali, chiar comoștenitori rezervatari. De exemplu, dacă defunctul are mai mulți copii, nu poate gratifica pe unul dintre ei decât cu respectarea rezervei celorlalți, Înseamnă că defunctul îl putea favoriza atribuindu-i, pe lângă rezerva la care are dreptul în mod egal cu ceilalți, și cotitatea disponibilă, în felul acesta defunctul poate restabili o eventuală inegalitate obiectivă patrimonială existentă între ei, indiferent de cauză (boală, accident, mai multe persoane în întreținere etc.). Dar această posibilitate de avantajare este limitată – indiferent de motivație – la cuantumul cotității disponibile; rezerva nu poate fi atinsă nici prin liberalități făcute unuia (unora) dintre moștenitorii rezervatari.
4.4.2. Caracterele juridice ale rezervei succesorale
Rezerva este o parte a moștenirii (pars hereditatis), deci are caracter succesoral, ce se atribuie moștenitorilor rezervatari împotriva voinței defunctului. Ca moștenire, a cărei parte este, se are în vedere nu numai patrimoniul defunctului la data morții, dar și donațiile pe care le-a făcut in timpul vieții și care – după cum vom vedea – se adaugă la activul net al patrimoniului succesoral pentru calcularea rezervei.
Întrucât rezerva este o parte a moștenirii care se atribuie rezervatarilor în calitate de moștenitori legali, ea poate fi pretinsă numai de cei care vin efectiv la moștenire, deci îndeplinesc condițiile necesare pentru aceasta (au capacitate succesorală, vocație concretă la moștenire și nu sunt nedemni) și acceptă pur și simplu sau sub beneficiu de inventar moștenirea. Conferind calitatea de moștenitor rezervatar descendenților, părinților și soțului supraviețuitor al defunctului, legea condiționează dreptul la rezervă de chemarea efectivă la moștenire și de acceptarea ei. De exemplu, părinții nu au dreptul la rezervă în prezența descendenților pentru că fac parte din clasa a II-a de moștenitori legali, iar nepoții în prezența copiilor defunctului, dat fiind că sunt rude de gradul II (nu au vocație concretă). Tot astfel, nedemnitatea sau renunțarea la moștenire -desființând cu efect retroactiv vocația succesorală – desființează și dreptul la rezervă.
Rezerva fiind o parte a moștenirii, atribuirea ei implică obligația de plată a datoriilor, ultra vires hereditatis dacă acceptarea moștenirii a fost pură și simplă, iar dacă a fost sub beneficiu de inventar intra vires hereditatis și numai cu bunurile moștenirii (cum viribusf. într-adevăr, rezerva îi apără pe moștenitorii rezervatari împotriva actelor liberale excesive ale defunctului, dar nu poate înlătura obligația succesorilor acceptanți, inclusiv cei rezervatari, de a plăti datoriile moștenirii. După cum vom vedea, rezerva se calculează numai în raport de activul net existând în patrimoniul defunctului în momentul deschiderii moștenirii, deci după scăderea pasivului succesoral.
Caracterul imperativ al rezervei. Cercul moștenitorilor rezervatari și cuantumul rezervei sunt stabilite imperativ de lege, neputând fi modificate prin voința celui care lasă moștenirea, nici chiar cu acordul viitorilor (prezumtivilor) moștenitori rezervatari care ar consimți, de exemplu, la micșorarea cuantumului rezervei. De altfel, un asemenea act ar fi un pact asupra unei moșteniri viitoare interzis și ca atare. Dar el ar fi nul absolut chiar dacă ar îmbrăca forma unei dispoziții testamentare, deci pentru cauză de moarte, făcută de testator. De exemplu, dispoziția prin care el ar dispune micșorarea rezervei moștenitorilor săi sau ar impune o sarcină asupra rezervei. Sunt interzise dispunătorului "orice dispoziții, sarcini, condiții, clauze, care ar leza drepturile moștenitorilor rezervatari".
Caracterul propriu al dreptului la rezervă. Dreptul la rezervă este un drept propriu, născut în persoana moștenitorilor rezervatari la data deschiderii moștenirii, iar nu dobândit de la defunct prin succesiune, în privința dreptului la rezervă descendenții, părinții și soțul supraviețuitor nu sunt succesori în drepturi (habentes causam) față de actele încheiate de defunct și prin care se aduce atingere acestui drept, ci au calitatea de terți și, ca atare, aceste acte nu le sunt opozabile. Toate celelalte acte încheiate de cel care lasă moștenirea (acte cu titlu oneros și acte dezinteresate) produc efecte față de moștenitorii rezervatari – ca și față de orice alt moștenitor – în calitatea lor de succesori în drepturi, cu deosebire că moștenitorii nerezervatari sunt succesori în drepturi cu privire la toate actele defunctului, inclusiv liberal itățile.
Dreptul la rezervă în natură, întrucât cotitatea disponibilă și, indirect, rezerva succesorală sunt determinate ca părți din moștenire, ca fracțiuni din "bunurile defunctului" (de exemplu, art.841 C.civ.), moștenitorii rezervatari au dreptul la rezervă, în principiu, în natură, iar nu sub forma echivalentului în bani. Ei își valorifică dreptul la rezervă nu în calitate de creditori ai unei creanțe, ci în calitate de proprietari (coproprietari în indiviziune) de bunuri. Dacă prin actele liberale ale defunctului s-a adus atingere rezervei, ea trebuie să fie reîntregită în natură, iar nu prin echivalent. De exemplu, donatarul sau legatarul nu ar putea obliga pe rezervatar să accepte contravaloarea rezervei; în limita rezervei donația urmează să fie rezolvită, respectiv legatul devine ineficace, moștenitorul rezervatar dobândind proprietatea bunului în limita rezervei. Nici defunctul nu poate nesocoti dreptul la rezervă în natură, de exemplu, să dispună vânzarea prin licitație a imobilului și atribuirea sau reîntregirea rezervei din prețul obținut .
Numai în mod excepțional, în cazurile și în condițiile prevăzute expres de lege, rezerva poate fi atribuită sau întregită sub forma unui echivalent în bani. De exemplu, dacă bunul donat a fost înstrăinat de donatar înainte de deschiderea moștenirii.
Evident, moștenitorul rezervatar poate accepta atribuirea sau întregirea rezervei sub forma unui echivalent bănesc; el are dreptul, iar nu și obligația de a pretinde rezerva în natură.
În sfârșit, precizăm că dreptul la rezerva în natură nu vizează totalitatea bunurilor din patrimoniul defunctului (cotă-parte din toate bunurile). Dacă valoarea obiectului liberalității (de exemplu, a bunului donat sau lăsat legat) se încadrează în limitele cotității disponibile, beneficiarul liberalitâții îl poate păstra, rezerva fiind satisfăcută în natură din alte bunuri, inclusiv sume de bani, existente în patrimoniului succesoral.
Caracterul colectiv al rezervei, în cazul în care există o pluralitate de moștenitori rezervatari, de exemplu, doi sau mai mulți copii, rezerva lor se determină și se atribuie în mod colectiv, global . Legea stabilește cotitatea disponibilă (C.civ.), iar restul bunurilor se atribuie cu titlu de rezervă, în indiviziune, moștenitorilor rezervatari care pot și vor să moștenească.
Din caracterul colectiv al rezervei, al determinării și atribuirii ei globale, nu trebuie trasă concluzia că de renunțarea sau nedemnitatea unui moștenitor rezervatar vor profita comoștenitorii săi rezervatari. Rezerva se calculează în funcție de cei care moștenesc și care au calitatea de rezervatari; cine nu moștenește nu poate fi rezervatar. De exemplu, în cazul a trei copii (rezerva ar fi de 3/4), dintre care unul este nedemn sau renunță la moștenire, rezerva se calculează în funcție de moștenitorii rezervatari cate vin efectiv la moștenire (deci 2/3). După cum vom vedea, prin copil sau părinte "lăsat" de defunct (C.civ.) trebuie să înțelegem "lăsat ca moștenitor". Or, titlul de moștenitor al renunțătorului sau nedemnului se desființează cu efect retroactiv el devenind străin de moștenire.
Indisponibilitatea rezervei, în literatura de specialitate se mai amintește caracterul indisponibil al rezervei, indisponibilitate care este relativă (operează numai dacă există moștenitori rezervatari) și parțială (vizează numai o fracțiune din moștenire și numai acele acte ale defunctului care sunt liberal ități). în practica instanței supreme rezerva a fost declarată chiar și inalienabilă și insesizabilă.
4.4.3. Moștenitorii rezervatari
Precizări prealabile. Potrivit Codului civil, calitatea de moștenitori rezervatari o au descendenții defunctului de orice grad (C.civ.), deci toți moștenitorii din clasa I de moștenitori legali, precum și părinții defunctului (art.843), deci ascendenții privilegiați, moștenitori din clasa a 11-a de moștenitori legali. Ascendenții ordinari și rudele colaterale ale defunctului, indiferent de clasa din care fac parte sau de gradul de rudenie, nu beneficiază de rezervă succesorală. De exemplu, colateralii privilegiați (frații și surorile defunctului și descendenții lor), deși fac parte din aceeași clasă de moștenitori legali ca și părinții, nu sunt moștenitori rezervatari.
Prin efectul Legii nr.319/1944 pentru dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor (art.1-2) dreptul la rezervă succesorală a fost prevăzut și în favoarea soțului supraviețuitor al defunctului, fie că vine la moștenire în concurs cu alți moștenitori rezervatari (descendenți sau ascendenți privilegiați), fie că va fi singurul moștenitor rezervatar care vine la moștenire în concurs cu alte rude ale defunctului ori cu persoane străine, beneficiare de liberalități.
A. Rezerva descendenților
Noțiunea de descendenți. In această materie, ca și în materia devoluțiunii legale a moștenirii, prin descendenți trebuie să înțelegem copiii defunctului și urmașii lor în linie dreaptă la infinit (art.842 C.civ.), indiferent dacă sunt din căsătorie (aceeași sau căsătorii diferite) sau din afara căsătoriei – asimilați cu cei din căsătorie dacă filiația a fost stabilită potrivit legii (art.63 C.fam.) ori din filiația stabilită prin adopție (art.l alin.l și art.21 alin.2 din OUG nr.25/1997 cu privire la regimul juridic al adopției, modificată prin Legea nr.87/1998) și indiferent dacă vin la moștenire în nume propriu sau prin reprezentare (în cazul descendenților de gradul doi sau următoarele). Reamintim că, prin adopție filiația dintre copilul adoptat și părinții săi naturali încetează (art.l alin.4 din OUG nr.25/1997) și deci el și descendenții lui nu vor beneficia de rezervă cu privire la patrimoniul lăsat de părinții naturali sau alți ascendenți din familia firească.
Cuantumul rezervei descendenților. Legea determină cuantumul rezervei, sub forma unei fracțiuni din moștenire, în mod indirect, prin stabilirea cotității disponibile. Astfel, potrivit art.841 C.civ., cotitatea disponibilă, ce poate forma obiectul liberalităților (donații și legate) fără a fi supusă reducțiunii, este de 1/2 din bunurile dispunătorului dacă lasă un copil, de 1/3 dacă lasă doi copii și de 1/4 dacă lasă trei sau mai mulți copii.
Rezultă că rezerva descendenților este:
– 1/2 din moștenire pentru un copil;
– 2/3 din moștenire pentru doi copii;
– 3/4 din moștenire pentru trei sau mai mulți copii.
Potrivit art.842 C.civ. prin copii se înțeleg nu numai descendenții de gradul întâi, dar și ceilalți descendenți, indiferent de grad (nepoți, strănepoți etc.).
Problema descendenților decedați la data deschiderii moștenirii sau care sunt nedemni ori renuntători. întrucât cuantumul rezervei este în funcție de numărul copiilor, se pune întrebarea dacă urmează să luăm în calcul descendenții care nu mai există la data deschiderii moștenirii sau care sunt nedemni ori renunță la moștenire?
Descendenții decedați. Dacă defunctul a avut unul sau mai mulți descendenți care nu mai există la data deschiderii moștenirii (predecedați, comorienți sau codecedați), la stabilirea rezervei nu sunt luați în considerare, deoarece – neavând capacitate succesorală – nu au calitatea de moștenitori legali și, cu atât mai prin, de moștenitori rezervatari.
Dacă însă descendentul, de exemplu, copilul care nu există la data deschiderii moștenirii a lăsat unul sau mai mulți urmași; care pot și vor să vină la moștenire, la stabilirea rezervei se va lua în calcul și descendentul decedat, indiferent de numărul urmașilor lui și indiferent dacă aceștia vor culege moștenirea (rezerva) prin reprezentare sau în nume propriu.
Descendentul declarat dispărut este socotit a fi în viată (art.19 din Decretul nr.31/1954) câtă vreme nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte, rămasă definitivă. Dacă data morții stabilită în hotărâre va fi anterioară (concomitentă) datei deschiderii moștenirii, cel declarat mort va fi avut în vedere potrivit celor arătate (decedat cu sau fără posteritate).
Descendenții nedemni sau renunțători. Controversată este problema dacă la stabilirea cuantumului rezervei succesorale urmează să ținem seama de acei copii care există la data deschiderii moștenirii, dar sunt îndepărtați de la moștenire pentru nedemnitate succesorală sau care renunță la moștenire? De exemplu, dacă defunctul are doi copii, dintre care unul nevrednic sau renunțător, rezerva va fi de 2/3 sau de 1/2 din moștenire?
Potrivit unei opinii, rămasă singulară în literatura noastră de specialitate, rezerva urmează să fie calculată ținând seama și de descendenții renunțători sau nevrednici, mai ales pentru că C.civ. vorbește de copii lăsați (deci care sunt în viață la data deschiderii moștenirii) și rezerva are caracter colectiv.
Cuantumul rezervei descendenților care nu sunt de gradul întâi. Dacă toți descendenții chemați la moștenire ca rezervatari sunt rude de gradul l (copii) cuantumul rezervei se stabilește și se atribuie colectiv (în indiviziune) potrivit celor arătate și se va împărți între ei pe cote-părți în mod egal, adică pe capete. De exemplu, dacă defunctul are doi copii acceptanți și a desemnat un legatar universal, rezerva va fi de 2/3, fiecare copil având o cotă-parte de 1/3.
B. Rezerva părinților
Noțiunea de părinți (ascendenți privilegiați). Dacă defunctul nu are descendenți ca moștenitori legali rezervatari sau cei existenți nu pot (din cauza nedemnității) ori nu vor să vină la moștenirea legală (renunțând la beneficiul ei), legea recunoaște dreptul la rezervă succesorală părinților defunctului care, în calitate de ascendenți privilegiați, fac parte din clasa a II -a de moștenitori legali. Colateralii privilegiați (frații și surorile defunctului și descendenții lor până la gradul IV inclusiv), deși fac parte tot din clasa a II-a de moștenitori legali, nu beneficiază de rezervă succesorală; ei pot fi exheredați prin liberalitățile făcute de către defunct sau în mod direct.
Prin părinți ca moștenitori rezervatari legea are în vedere pe tatăl și mama defunctului, din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție, ca și în materia devoluțiunii legale a moștenirii.
Cuantumul rezervei părinților. Potrivit art.843 C.civ. (astfel cum a fost modificat prin Legea nr.134/1947) rezerva părinților (determinată și de această dată indirect, prin stabilirea cotității disponibile) este de 1/2 din bunurile defunctului dacă "lasă tată și mamă", și de 1/4 dacă "lasă numai pe unul dintre părinți".
Se pune întrebarea, care va fi cuantumul rezervei dacă la data deschiderii moștenirii sunt în viață ambii părinți ai defunctului, dar unul dintre ei este nedemn sau renunțător și, ca atare, străin de moștenire?
S-a susținut că "renunțarea sau nevrednicia unuia dintre ei are drept efect ca singurul părinte rămas să aibă drept la întreaga rezervă de o jumătate din moștenire", afară numai dacă concurează cu colateralii privilegiați, când renunțarea sau nevrednicia unui părinte profită colateralilor privilegiați.
Pentru motivele arătate mai sus – și nu este cazul să revenim -considerăm că la stabilirea rezervei urmează a se tine seama de părintele care vine efectiv la moștenire (lăsat ca moștenitor) și indiferent dacă vine în concurs sau nu cu colateralii privilegiați.
C. Rezerva soțului supraviețuitor
Cuantumul rezervei soțului supraviețuitor . Potrivit art.2 din Legea nr.319/1944, rezerva soțului supraviețuitor (determinată și de această dată indirect, prin stabilirea cotității disponibile), este de 1/2 din cota succesorală ce i se cuvine în calitate de moștenitor legal. După cum am văzut, această cotă-parte de moștenire legală a soțului supraviețuitor variază în funcție de clasa (subclasa) de moștenitori cu care vine în concurs (art.l lit.a-d), iar în lipsa rudelor din cele patru clase el are dreptul la întreaga avere a defunctului (art.l lit.e). Rezultă că în rezolvarea problemelor care se pun în legătură cu drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor trebuie, în toate cazurile, să se determine cu exactitate, pe bază de probe, calitatea moștenitorilor cu care el vine în concurs (rude ale defunctului făcând parte dintr-o anume clasă de moștenitori legali sau legatari care nu fac parte din clasele de moștenitori legali), întrucât cota legală, și deci și rezerva soțului supraviețuitor depinde de calitatea moștenitorilor cu care vine în concurs. Bineînțeles, în toate cazurile, pentru stabilirea rezervei soțului supraviețuitor se va ține seama numai de rudele defunctului împreună cu care el "vine la moștenire" (art.l din Legea nr.319/1944), deci care moștenesc efectiv, adică nu sunt renunțători, nedemni sau exheredați (dacă, în acest din urmă caz, nu sunt moștenitori rezervatari). De exemplu, dacă defunctul are ca rude numai colateralii privilegiați, iar aceștia sunt nedemni, renunțători sau sunt exheredați, la determinarea rezervei soțului supraviețuitor se va ține seama numai de existența beneficiarului liberalității (legatar sau donatar).
In lumina celor arătate rezerva soțului supraviețuitor va fi:
– 1/8 din moștenire, dacă vine în concurs cu descendenții defunctului (clasa I de moștenitori), indiferent de numărul lor sau de gradul lor de rudenie cu defunctul (copii, nepoți etc.), deci 1/2 din cota legală de 1/4;
– 1/6 din moștenire, dacă vine în concurs cu ascendenții privilegiați, indiferent de numărul lor, și cu colateralii privilegiați, de asemenea indiferent de numărul lor, deci 1/2 din cota legală de 1/3;
– 1/4 din moștenire, dacă vine în concurs numai cu ascendenții privilegiați sau numai cu colateralii privilegiați, în ambele cazuri indiferent de numărul lor, deci 1/2 din cota legală de 1/2.
Observăm că în concurs cu clasa a Il-a de moștenitori legali rezerva soțului supraviețuitor depinde de existența sau inexistența celor două categorii de rude ale defunctului care compun această clasă mixtă;
– 3/8 din moștenire, dacă vine în concurs cu ascendenții ordinari (clasa a III-a de moștenitori) sau cu colateralii ordinari (clasa a IV-a), în ambele cazuri indiferent de numărul lor, deci 1/2 din cota legală de 3/4;
– 1/2 din moștenire în lipsa rudelor din cele patru clase de moștenitori legali, deci 1/2 din întreaga moștenire, deoarece concurează, numai cu beneficiarul liberalității, care nu are calitatea de moștenitor legal, inclusiv ipoteza în care ar fi avut această calitate dar a renunțat la moștenirea legală.
Sintetic, rezerva soțului supraviețuitor se poate exprima prin formula:
Cota legală de 1/4; 1/3; 1/2: 3/4 sau l2
În sfârșit, se mai impune precizarea că soțul supraviețuitor este rezervatar numai în privința dreptului de moștenire legală prevăzut de art.l din Legea nr.319/1944 (la care art.2 face trimitere). In privința dreptului la moștenire special asupra mobilelor și obiectelor aparținând gospodăriei casnice si asupra darurilor de nuntă (art.5) și în privința dreptului de abitație (art.4) soțul supraviețuitor nu se bucură de rezervă, aceste drepturi speciale putând fi înlăturate prin voința celui care lasă moștenirea, Însă rezerva soțului supraviețuitor prevăzută de art.2 din Legea nr.319/1944 (prin raportare la dreptul său de moștenire legală prevăzută de art.l) se va calcula asupra întregii moșteniri, incluzând și bunurile gospodăriei casnice, darurile de nuntă sau casa de locuit în măsura în care au aparținut defunctului.
Particularitățile caracterelor juridice ale rezervei soțului supraviețuitor. Sub raportul caracterelor juridice, rezerva soțului supraviețuitor prezintă unele particularități, derogatorii sau suplimentare față de cele generale.
a) Rezerva soțului supraviețuitor nu are caracter colectiv, ci i se atribuie individual, chiar dacă concurează cu alți moștenitori rezervatari. De exemplu, dacă defunctul a desemnat un legatar universal și are ca moștenitori legali soțul supraviețuitor și doi copii, rezerva soțului supraviețuitor se calculează și se atribuie distinct de rezerva colectivă a celor doi copii.
b) Rezerva soțului supraviețuitor nu este o fracțiune raportată direct asupra moștenirii (cum se întâmplă în cazul descendenților sau a părinților), ci o fracțiune din cota de moștenire legală, potrivit principiului portio legitima est portio portionis ab infestata (rezerva este o parte din partea de moștenire legală).
Menționăm că, de lege ferenda, se preconizează stabilirea rezervei, pentru toți moștenitorii rezervatari, după această metodă, indiscutabil mai justă.
c) Rezerva soțului supraviețuitor este o cotă fixă (de 1/2) dinlr-o cotă variabilă (cota de moștenire legală), întrucât rezerva sa nu se raportează la moștenire, întinderea ei este variabilă în funcție de moștenitorii cu care vine în concurs, indiferent că aceștia sunt moștenitori rezervatari sau nerezervatari ori legatari. Cota de rezervă maximă (1/2 din moștenire) o are numai dacă nu concurează cu nici un moștenitor legal, cerând reducțiunea liberalității făcute legatarului sau donatarului, care nu sunt moștenitori legali.
Imputarea rezervei soțului supraviețuitor asupra moștenim. Dacă soțul supraviețuitor vine singur la moștenire ca moștenitor legal sau dacă vine împreună cu alți moștenitori legali care însă nu sunt rezervatari (ascendenți ordinari sau rude pe linie colaterală), rezerva la care are dreptul se impută, se calculează și se satisface, indiscutabil, din întreaga moștenire. De exemplu, dacă defunctul nu are descendenți sau părinți ca moștenitori și a instituit legatară universală pe sora sa, rezerva soțului supraviețuitor de 1/4 se va imputa asupra întregii moșteniri, legatara beneficiind de rest (3/4 din moștenire). Tot astfel, dacă legatarul este un terț, numai că rezerva soțului supraviețuitor va fi, în acest caz, de 1/2 din moștenire, potrivit art.2 coroborat cu art.l lit.e din Legea nr.319/1944, legatarul beneficiind de cealaltă jumătate din moștenire.
Foarte controversată este însă problema imputării rezervei soțului supraviețuitor în cazul în care, alături de el, există și alți moștenitori rezervatari (descendenți sau părinți, indiferent de numărul lor). Referitor la această ipoteză, s-a pus întrebarea "dacă rezerva soțului supraviețuitor se va imputa, adică socoti, asupra cotității disponibile sau asupra rezervei descendenților sau părinților".
D. Cotitatea disponibilă specială a soțului supraviețuitor în concurs cu copiii dintr-o căsătorie anterioară a defunctului
Reglementarea și justificarea cotității disponibile speciale. Potrivit art.939 C.civ., "bărbatul sau femeia care, având copii dintr-alt maritagiu, va trece în al doilea sau subsecvent maritagiu, nu va putea dărui soțului din urmă decât o parte egală cu partea legitimă a copilului ce a luat mai puțin și fără ca, nici într-un caz, donațiunea să treacă peste cuartul bunurilor".
Prin urmare, dacă defunctul a fost căsătorit de mai multe ori și are ca moștenitor unul sau mai mulți copii (descendenți) dintr-o căsătorie anterioară (din afara căsătoriei sau din adopție), nu poate gratifica pe soțul din ultima căsătorie (soțul supraviețuitor) în limita cotității disponibile ordinare (obișnuite) – prevăzută de art.841 C.civ. și art.2 din Legea nr.319/1944 – ci numai în limita unei cotități disponibile speciale, egală cu partea copilului care a luat mai puțin (limită variabilă), cel mult un sfert din moștenire (limită fixă, maximă).
Prin instituirea acestei cotități speciale legiuitorul a urmărit ocrotirea copiilor defunctului pe care i-a avut înainte de încheierea ultimei căsătorii, împotriva influențelor și presiunilor pe care soțul din ultima căsătorie (mama sau tatăl vitreg) ar putea să le exercite asupra părintelui recăsătorit, determinându-1 pe acesta din urmă să-i facă liberalități în detrimentul copiilor. In practica judecătorească problema s-a pus relativ frecvent ceea ce dovedește utilitatea instituției cotității disponibile speciale, chiar dacă în prezent (după adoptarea Legii nr.319/1944) eficiența textului este (valoric) relativ redusă.
Determinarea cuantumului cotității disponibile speciale și a cotității ordinare. Regimul juridic al diferenței dintre cele două cotități disponibile. Corelarea dispozițiilor C.civ. cu dispozițiile Legii nr.319/1944 presupune următoarele operații:
a) In toate cazurile în care defunctul a tăcut liberalități (inclusiv ipoteza în care a prevăzut exheredări directe) prima operațiune este stabilirea cotității disponibile ordinare, și indirect a rezervei moștenitorilor rezervatari. Prin urmare, în problema analizată, urmează să se stabilească rezerva soțului supraviețuitor care este de 1/8 si – după cum am văzut se impută asupra întregii moșteniri ("averea" defunctului soț, art. 1-2 din Legea nr.319/1944), iar rezerva copiilor (de 1/2, 2/3 sau 3/4) se calculează asupra restului moștenirii (7/8). Presupunând, de exemplu, că soțul din ultima căsătorie a defunctului este instituit legatar universal și concurează cu un copil din prima căsătorie, rezerva copilului va fi de 7/16 (1/2 din 7/8). Totalul rezervei va fi de 1/8 + 7/16 = 9/16, iar cotitatea disponibilă ordinară restul moștenirii, adică 7/16.
Potrivit dreptului comun, defunctul putea să dispună de cotitatea disponibilă ordinară fie în favoarea copiilor, fie în favoarea soțului supraviețuitor sau a oricărei alte persoane, cu singura excepție a soțului din ultima căsătorie dacă acesta concurează cu un copil dintr-o căsătorie anterioară, în acest caz, urmează a se stabili cotitatea disponibilă specială de care poate beneficia soțul supraviețuitor și care nu poate depăși partea copilului care a luat mai puțin, maximum 1/4 din moștenire (C.civ.). Deci, pe lângă rezerva sa de 1/8 din moștenire, el mai poate beneficia de cotitatea disponibilă specială de maximum 1/4 (total 3/8), bineînțeles, fără a aduce atingere rezervei copiilor.
b) Se pune întrebarea, ce se întâmplă în cazul în care cotitatea disponibilă specială este mai mică decât cotitatea disponibilă ordinară? Astfel, în exemplul dat (un singur copil din prima căsătorie a defunctului), cotitatea disponibilă ordinară este de 7/16, deci mai mare decât cotitatea disponibilă specială, de maximum 1/4 (=4/16), diferența între cele două cotități fiind de 3/16 din moștenire. Care va fi regimul juridic al acestei diferențe?
Se admite unanim că defunctul putea dispune de această diferență în favoarea oricui, cu excepția soțului din ultima căsătorie. Aceasta înseamnă, după părerea noastră, că prin instituirea cotității disponibile speciale nu s-a creat o rezervă succesorală specială corelativă în favoarea copiilor.
Astfel fiind, dacă defunctul nu a dispus de diferența dintre cotitatea disponibilă specială (mai mică) și cotitatea disponibilă ordinară (mai mare), respectiv dispoziția este ineficace în lumina C.civ., acea parte din moștenire urmează să fie atribuită (împărțită) potrivit regulilor moștenirii legale, și anume, 1/4 soțului supraviețuitor, iar 3/4 copiilor (art.l din Legea nr.319/1944), În acest fel, art.939 C.civ., este corelat cu dispozițiile din Legea nr.319/1944. Astfel, în exemplul dat, soțul supraviețuitor va mai primi o cotă legală de 1/4 din 3/16 (diferența dintre cele două cotități disponibile), deci în total: 1/8 cu titlu de rezervă, 1/4 cotitate disponibilă specială și 3/64 ca moștenitor legal reprezentând un total de 27/64 din moștenire. Iar copilul va mai primi o cotă legală de 3/4 din diferența de 3/16, deci 9/64, care se adaugă rezervei succesorale de 7/16, rezultând un total de 37/64 din moștenire.
Dacă soțul supraviețuitor concurează cu doi descendenți ai defunctului (cel puțin unul dintr-o căsătorie anterioară), soțul supraviețuitor va primi rezerva de 1/8, cei doi copii rezerva de 14/24 (2/3 din 7/8). Din cotitatea disponibilă ordinară de 7/24 soțul supraviețuitor va mai primi cotitatea disponibilă specială de 1/4 (=6/24), iar diferența de 1/24 se împarte între soțul supraviețuitor (1/4 din 1/24 = 1/96) și cei doi copii (3/4 din 1/24 = 3/96), potrivit art.l din Legea nr.319/1944. Deci soțul supraviețuitor va primi 1/8 + 6/24 + 1/96 = 37/96, iar cei doi copii 14/24 + 3/96 = 59/96.
în cazul a trei copii cotitatea disponibilă ordinară (de 7/32) fiind mai mică decât limita maximă a cotității disponibile speciale (de 1/4 = 8/32), se va atribui soțului supraviețuitor integral, deoarece nu este nici mai mare decât partea copilului care a luat mai puțin (rezerva fiecăruia fiind de 7/32).
In cazul a patru sau mai mulți copii cotitatea disponibilă specială de care poate beneficia soțul supraviețuitor va fi raportată la partea de copil, aceasta fiind mai mică decât sfertul moștenirii.
Sancțiunea depășirii cotității disponibile speciale. C.civ. nu prevede vreo sancțiune specială pentru încălcarea limitelor în care defunctul putea face donații sau dispoziții testamentare în favoarea soțului supraviețuitor care concurează cu copiii dintr-o căsătorie anterioară sau din afara căsătoriei ori din adopție. Astfel fiind, se aplică sancțiunea prevăzută pentru depășirea cotității disponibile ordinare; reducțiunea (reducerea) liberalităților excesive în limitele cotității disponibile speciale (iar nu desființarea lor), într-adevăr, regulile reducțiunii sunt aplicabile în toate cazurile în care liberalitățile "vor trece peste partea disponibilă" (C.civ.), indiferent dacă partea disponibilă este ordinară sau specială.
4.3.4. Calculul rezervei și al cotității disponibile
Precizări prealabile. După ce am analizat dispozițiile privind cuantumul rezervei succesorale și al cotității disponibile ordinare și speciale, urinează să vedem cum se stabilește în concret, în raport de fiecare moștenire în parte, masa succesorală, numită masa de calcul, la care se raportează fracțiunile reprezentând rezerva, respectiv cotitatea disponibilă.
Masa succesorală avută în vedere în acest scop nu este cea lăsată efectiv de defunct; trebuie avute în vedere și donațiile făcute de el în timpul vieții, căci rezerva îi ocrotește pe moștenitorii rezervatari nu numai împotriva dispozițiilor testamentare (legate și exheredări) dar și împotriva liberalităților făcute prin acte între vii (donații), Înseamnă că stabilirea masei de calcul presupune reconstituirea patrimoniului defunctului, prin calcul pe hârtie, pentru a stabili valoarea pe care ar fi avut-o nemicșorat prin donații, În raport de această masă de calcul – denumită sugestiv și "moștenire închipuită" se va putea constata dacă prin liberalitățile făcute a fost atinsă rezerva moștenitorilor și deci urmează să se procedeze la reducțiunea liberalităților excesive. Prin urmare, stabilirea masei de calcul este o operațiune prealabilă reducțiunii liberalităților excesive.
Pentru stabilirea masei de calcul, C.civ. are în vedere trei elemente, respectiv trei operațiuni care se efectuează succesiv:
a) stabilirea valorii bunurilor existente în patrimoniul succesoral la data deschiderii moștenirii;
b) scăderea pasivului succesoral din activul brut al moștenirii pentru a obține activul net;
c) reunirea fictivă (pentru calcul) la activul net a valorii donațiilor făcute în timpul vieții de către cel care lasă moștenirea, În urma acestor operațiuni se va putea stabili necesitatea reducțiunii liberalităților dacă se dovedesc a fi excesive, depășind limitele cotității disponibile (5).
În legătură cu donațiile făcute de de cuius urmează să analizăm și instituția raportului donațiilor (6) cu incidență în materie, pentru ca apoi să putem stabili regulile imputației liberalităților asupra cotității disponibile și, în anumite cazuri, asupra rezervei beneficiarului liberalității (7).
Stabilirea activului brut al moștenirii presupune identificarea tuturor bunurilor cu valoare patrimonială ce aparțin defunctului la data deschiderii moștenirii; drepturi reale, de creanță (inclusiv creanțele împotriva moștenitorilor) sau de creație intelectuală. Se au în vedere și bunurile de care defunctul a dispus prin testament, ele aflându-se în patrimoniul succesoral.
Nu vor fi cuprinse printre bunurile existente cele lipsite de valoare patrimonială (cum ar fi, hârtiile de familie, portretele, diplomele etc.) sau care nu pot fi valorificate (creanță al cărei debitor este de insolvabilitate notorie). Evident, nu sunt bunuri "existente" nici drepturile care s-au stins la moartea titularului întrucât aveau caracter viager (uzufruct, creanță de întreținere, rentă viageră, dreptul la pensie etc.) sau din alte cauze (de exemplu, moartea celui care lasă moștenirea a operat ca o condiție rezolutorie – cum ar fi reîntoarcerea convențională a bunurilor dăruite pentru cazul predecesului donatarului, – sau ca un termen incert extinctiv). Tot astfel, nu sunt avute în vedere – neexistând la data deschiderii moștenirii – fructele civile și naturale ajunse la scadență sau percepute după această dată ori adăugirile sau îmbunătățirile aduse bunurilor din moștenire după deschiderea ei. Nici indemnizația de asigurare (suma asigurată) datorată (plătită) de asigurător terțului beneficiar al asigurării de persoane (pentru caz de moarte a celui care lasă I moștenirea) nu face parte din patrimoniul succesoral, fiind formată în patrimoniul asigurătorului, iar nu al asiguratului (defunctului). Pentru stabilirea masei de calcul, în cazul asigurării de deces în favoarea unui terț beneficiar, se poate admite, cel mult, reunirea la activ a valorii primelor de asigurare plătite din patrimoniul defunctului. Dacă nu a fost desemnat un terț beneficiar și indemnizația se plătește moștenitorilor (.art.32 din Legea nr.136/1995 privind asigurările și reasigurările în România) dreptul la indemnizație va face parte din patrimoniul succesoral ca și indemnizațiile de asigurare datorate sau plătite de societăți de asigurare în temeiul altor contracte de asigurare (decât asigurarea în caz de deces).
Pentru stabilirea activului brut al moștenirii, după identificarea bunurilor defunctului, ele urmează să fie evaluate, pentru că rezerva succesorală și cotitatea disponibilă se stabilesc valoric, iar nu individualizat pe bunuri. Evaluarea se face în funcție de valoarea bunurilor din momentul deschiderii moștenirii . Pentru că dreptul la rezervă se naște în acest moment, în raport de care se poate aprecia eventuala depășire a cotității disponibile prin liberalitățile făcute de defunct.
În ceea ce privește dreptul de creație intelectuală, a cărui valoare patrimonială viitoare nu poate fi apreciată în momentul deschiderii moștenirii (de exemplu, reproducerea operei literare și cuantumul remunerațiilor), s-a propus:
– atribuirea cotei de rezervă din dreptul de creație intelectuală moștenitorului rezervatar, iar legatarului cotitatea disponibilă;
– urmând ca legatarul să mai preia din indemnizația cuvenită moștenitorului rezervatar suma corespunzătoare cotității disponibile din celelalte bunuri ale moștenirii.
Prezumția de donație. Chiar și în aceste condiții dovada deghizării este deosebit de anevoioasă. Pentru a ușura această dovadă, legea (C.civ.) prevede în favoarea moștenitorilor rezervatari o prezumție relativă potrivit căreia înstrăinarea cu titlu oneros făcută unui succesibil în linie dreaptă (rudă în linie directă descendentă sau ascendentă, inclusiv rudenia civilă rezultând din adopție, care rudă, în momentul înstrăinării, ar fi avut calitatea de a-1 moșteni pe înstrăinător) reprezintă o donație (socotită în cotitatea disponibilă) dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva uzufructului sau cu sarcina unei rente viagere iar deghizarea nu este invocată de un moștenitor în linie dreaptă care să fi consimțit la încheierea actului.
Determinarea valorii concrete a rezervei și a cotității disponibile. După stabilirea activului brut și, dacă este cazul, scăderea pasivului și reunirea fictivă a donațiilor, se obține valoarea care reprezintă, după cum am văzut, masa de calcul, la care se raportează cota de rezervă a moștenitorilor rezervatari (descendenți sau ascendenți privilegiați și soțul supraviețuitor) și cotitatea disponibilă, pentru a se stabili valoarea lor concretă, efectivă (în cifre absolute). Dacă prin donațiile făcute și/sau dispozițiile testamentare s-a adus atingere rezervei succesorale, se procedează la reducțiunea liberalităților întrucât sunt excesive.
4.3.5.Reducțiunea liberalităților excesive
Noțiunea de reducțiune. Dacă în urma determinării valorii concrete a rezervei succesorale se constată că liberalitătile făcute de defunct (donații și/sau legate) depășesc cotitatea disponibilă, aducând atingere rezervei, ele urmează să fie reduse în limitele cotității disponibile. C.civ. prevede în acest sens că "liberalitățile prin act sau între vii sau prin testament, când vor trece peste partea disponibilă, vor fi reduse la această parte".
Prin urmare, reducțiunea este o sancțiune civilă aplicabilă libe-ralităților excesive, lipsindu-le de eficacitate în măsura necesară întregirii rezervei, dar fără a atrage nulitatea lor. Această sancțiune se aplică, dacă este cazul, nu numai donațiilor – dovedite sau prezumate potrivit celor arătate – dar și legatelor testamentare, inclusiv legatul cu titlu particular sub forma clauzei testamentare având ca obiect sume de bani depuse la CEC sau legatul universal, cu titlul universal ori cu titlu particular destinat înființării unei fundații, față de care moștenitorii au aceleași drepturi ca și în cazul oricărei alte liberalități făcute de de cuius (art. 19 alin. l din OG nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații).
În toate cazurile, problema reducțiunii (ca și limitele efectelor exheredării directe a moștenitorului rezervatar) se poate pune numai după deschiderea moștenirii, atât în cazul legatelor – care produc efecte numai din acest moment – cât și în cazul donațiilor între vii, drepturile moștenitorilor rezervatari născându-se la data deschiderii moștenirii. Până în acest moment "moștenitorul nu e îmbrăcat cu nici un drept; el are o simplă expectativă care nu e suficientă nici pentru a lua măsuri asigurătoare împotriva actelor autorului său, care ar amenința sau ar compromite legitimele sale așteptări".
Precizăm, de asemenea, că reducțiunea poate fi invocată nu numai în cazul liberalităților tăcute în favoarea unor terțe persoane sau în favoarea unor moștenitori nerezervatari, dar și în cazul în care beneficiarul liberalității este un moștenitor rezervatar, dacă prin aceasta s-a adus atingere rezervei comoștenitorilor rezervatari. Ocrotirea rezervei se impune în toate cazurile.
Persoanele care pot invoca reducțiunea. Potrivit C.civ., "reducțiunea liberalităților între vii nu va putea fi cerută decât numai de erezii rezervatari, de erezii acestora sau de cei care înfățișează drepturile lor".
După cum s-a observat, referirea din text numai la liberalitățile între vii (donații) este o inadvertență; din alte articole ale Codului civil rezultă că reducțiunea este aplicabilă, neîndoielnic, și în cazul dispozițiilor testamentare (legatelor).
Dreptul de a invoca reducțiunea aparține numai persoanelor limitativ prevăzute de lege
a) Astfel, reducțiunea poate fi invocată de moștenitorii rezervatari, în favoarea cărora rezerva și mijlocul ei de apărare au fost instituite de lege. Bineînțeles, exercitarea dreptului la reducțiune este condiționată de acceptarea moștenirii (pură și simplă sau sub beneficiu de inventar) și de nerenunțarea la acest drept (dreptul la rezervă) după deschiderea moștenirii. O renunțare anterioară constituind un pact asupra unei moșteniri viitoare, este nulă de drept.
In cazul în care există mai mulți moștenitori rezervatari, ei pot exercita dreptul la reducțiune în mod colectiv. Dar dreptul la reducțiune are un caracter individual, astfel încât, dacă unul dintre ei, fără a renunța la moștenire, renunță să exercite dreptul – pentru a respecta voința liberală a defunctului – liberalitățile se vor reduce numai în măsura necesară întregirii rezervei celorlalți.
b) Dacă moștenitorul rezervatar – moștenitor unic sau comoștenitor alături de alții – moare înainte de exercitarea dreptului la reducțiune, el se transmite, ca drept patrimonial, asupra propriilor moștenitori. Nu sunt probleme dacă moștenitorul rezervatar decedat are un singur moștenitor; el poate exercita sau poate renunța la reducțiune, ca și autorul său. Nu sunt probleme nici în ipoteza în care rezervatarul decedat are mai mulți moștenitori, care însă optează în mod unitar.
c) în sfârșit, reducțiunea mai poate fi cerută de persoanele care "înfățișează drepturile" moștenitorilor rezervatari, fiind avânzii lor cauză (habentes causatri). Legea are în vedere, în acest context, pe succesorii universali sau cu titlu universal ai moștenitorului universal, care au dobândit această calitate de la moștenitorul rezervator (care a transmis -cedat – drepturile sale succesorale prin act între vii, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, asupra dobânditorului) și, de asemenea, pe creditorii moștenitorilor rezervatari. Creditorii rezervatarului vor putea exercita dreptul la reducțiune (în limita sumei datorate) pe calea acțiunii oblice, întrucât acest drept patrimonial nu are caracter exclusiv personal .
4.4.6. Raportul donațiilor
Noțiune. Raportul donațiilor este obligația pe care o au între ei, unii față de alții, descendenții și soțul supraviețuitor ai defunctului care vin efectiv și împreună la moștenire, acceptând-o fie și sub beneficiu de inventar, de a readuce la moștenire – în natură sau prin echivalent bănesc bunurile pe cate le-au primit cu titlu de donație de la cel care lasă moștenirea, afară de cazul când donatorul a dispus scutirea de raport a donației ( C.civ. și art.3 din Legea nr.319/1944).
Fiind vorba de persoane foarte apropiate defunctului donator, față de care are afecțiune egală; legea prezumă că prin donația făcută el nu a voit să avantajeze pe donatar cu bunul donat în detrimentul celorlalți moștenitori legali, ci numai să facă un avans asupra moștenirii ce i se va cuveni potrivit legii. De exemplu, dacă cu ocazia căsătoriei unuia dintre cei doi copii, tatăl lui îi face din bunurile proprii o donație în valoare de 10 milioane lei și încetând din viață lasă un activ de 50 milioane lei, copilul donatar va trebui să raporteze la masa succesorală donația (deși liberalitatea – nu este supusă reducțiunii, nefiind excesivă), astfel încât fiecare să beneficieze de 30 milioane lei, asigurându-se egalitatea între ei. Dacă la moștenire vine și soția supraviețuitoare, raportul asigură nu egalitatea între toți moștenitorii, ci cota legală pentru fiecare, deci un echilibru legal, soția supraviețuitoare primind bunuri în valoare de 15 milioane lei, iar copiii câte 22,5 milioane lei, incluzând și bunul donat.
Obligația de raport nefiind prevăzută imperativ de lege, donatorul îl poate scuti pe donatar de această obligație, favorizându-1 în felul acesta, caz în care donația va fi nu un simplu avans asupra moștenirii, ci va avea caracter definitiv ca donație (supus numai reducțiunii dacă este excesivă) sau, cum se mai spune, caracter preciputar, de care donatarul va beneficia peste cota sa legală din moștenire (în limita cotității disponibile).
Domeniul de aplicare al raportului, în legislația noastră, obligația de raport nu funcționează dacă donația a fost făcută moștenitorilor defunctului în linie ascendentă sau colaterală. Ea are deci, în acest caz, potrivit legii, caracter definitiv, preciputar. De exemplu, dacă la moștenire vin doi frați buni ai defunctului sau doi părinți, ei vor împărți activul succesoral în mod egal, fără a ține seama de donația primită de unul dintre ei, indiferent de valoarea bunului donat (în cazul fraților) și cu condiția asigurării rezervei părintelui care nu a fost gratificat (în cel de-al doilea caz).
Mai mult decât atât – deși raportul donațiilor este reglementat prin norme supletive – s-a susținut că în cazul moștenitorilor ascendenți sau colaterali, obligația de raport nici nu poate fi stipulată de donator "pentru că o asemenea clauză ar fi contrarie cu principiul irevocabilității donațiilor între vii". Este adevărat că principiul irevocabilității operează imperativ și poate cunoaște derogări numai în cazurile prevăzute de lege, cum este și cazul raportului datorat de descendenți și de soțul supraviețuitor când vine la moștenire împreună cu descendenții. Considerăm însă, că raportul poate fi stipulat și în cazul donației făcută ascendenților sau rudelor colaterale, dar numai sub forma imputării (valorii) donației asupra părții din moștenire ce se cuvine donatarului. De exemplu, fratele donatar să primească jumătate din masa de calcul a moștenirii (activ+ valoarea donată), imputându-se asupra părții ce i se cuvine și donația de care a beneficiat. Donația rămânând neatinsă, voința donatorului nu contravine principiului irevocabilității.
Corelația dintre raport, reducțiune și împărțeala moștenirii (partajul). Atât raportul, cât și reducțiunea au ca efect principal readucerea – în natură sau prin echivalent – a bunului care formează obiectul liberalității la masa succesorală, lipsind pe beneficiarul ei, în folosul comoștenitorilor, de exclusivitatea avantajului ce i s-a făcut. Cele două instituții nu trebuie însă confundate, pericolul confuziei existând mai ales în cazul în care liberalitatea este făcută în favoarea unuia dintre moștenitorii rezervatari. în acest caz, dacă liberalitatea este excesivă, ea va fi supusă reducțiunii în favoarea comoștenitorilor rezervatari. In schimb, dacă liberalitatea este raportabilă, va fi supusă acestei operațiuni indiferent de faptul dacă valoarea ei depășește ori nu cotitatea disponibilă. Rezultă că raportul înlătură necesitatea reducțiunii, deci cele două operațiuni sunt într-o strânsă corelație.
Condițiile obligației legale de raport al donațiilor. Pentru ca donațiile tăcute de cel care lasă moștenirea să fie raportabile trebuie să fie întrunite, cumulativ, mai multe condiții.
Să existe doi sau mai mulți moștenitori cu vocație legală la moștenire în calitate de descendenți ai defunctului sau de soț supraviețuitor, acesta din urmă numai dacă vine în concurs cu descendenții (C.civ. și art.3 din Legea nr.319/1944).
Descendenții fie că sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție, dacă au vocație legală datorează raportul, indiferent de gradul de rudenie cu defunctul și indiferent că vin la moștenire prin reprezentare (de exemplu, descendentul copilului decedat al defunctului vine la moștenire prin reprezentare împreună cu copilul în viață) sau în nume propriu (de exemplu, nepotul defunctului – unicul copil fiind nedemn sau renunțător – vine la moștenire împreună cu soțul supraviețuitor).
Ceilalți moștenitori legali și legatarii, așa cum am văzut, nu au obligația legală de a raporta liberalitățile primite. Ei suportă numai reduc-țiunea dacă liberalitatea este excesivă.
Moștenitorul obligat la raport să fi acceptat moștenirea, pur și simplu ori sub beneficiu de inventar, În caz de renunțare la moștenirea legală, descendentul sau soțul supraviețuitor nu mai are obligația de raport, putând păstra liberalitatea primită în limitele cotității disponibile (C.civ.).
Moștenitorul legal să aibă și calitatea de donatar. Numai dacă coexistă cele două calități în aceeași persoană va exista obligația de raport.
În legătură cu această condiție legea aduce două precizări; una referitoare la momentul coexistenței celor două calități și alta referitoare la calitatea de donatar.
– Întrucât raportul donației are ca fundament voința donatorului de a face un avans asupra moștenirii, ar urma ca donatarul să aibă calitatea de moștenitor prezumtiv al donatorului în momentul încheierii contractului de donație. Codul civil a consacrat o altă soluție; donatarul este obligat la raport chiar dacă nu avea calitatea de a moșteni în momentul încheierii contractului de donație, dacă va avea această calitate la data deschiderii moștenirii (art.753). Prin urmare, cele două calități este suficient să fie întrunite în momentul deschiderii moștenirii. De exemplu, nepotul donatar și moștenitor va datora raportul, chiar dacă în momentul donației nu avea vocație succesorală eventuală, deoarece părintele său era atunci în viață.
– În privința calității de donatar, Codul civil consacră regula potrivit căreia moștenitorul datorează raportul numai pentru donațiile primite personal; raportul nu este datorat pentru altul, În acest sens Codul civil precizează că donația făcută de defunct descendentului sau soțului moștenitorului nu se raportează, chiar dacă ei ar fi persoane interpuse, prezumându-se că donația s-a făcut cu scutire de raport, iar dacă donația s-a făcut la cei doi soți împreună, se raportează numai partea soțului care are și calitatea de moștenitor . Tot astfel, dacă defunctul a făcut o donație copilului său (care nu moștenește fiind nedemn sau renunțător) și la moștenire vine în nume propriu descendentul acestuia (de exemplu, în concurs cu soțul supraviețuitor al defunctului), donația făcută părintelui nu se raportează, chiar dacă tatăl donatar ar fi murit și el, iar moștenirea lăsată de el ar fi fost acceptată de descendentul său, care îl moștenește și pe bunicul donator . Cu toate că a putut beneficia de bunul donat prin intermediul moștenirii lăsate de tatăl său, nu va fi obligat să-1 raporteze la moștenirea lăsată de bunic, deoarece este vorba de două moșteniri distincte (nu moștenire prin retransmitere) și culege moștenirea bunicului în nume propriu, fără a avea și calitatea de donatar.
În schimb, prin excepție de la regula potrivit căreia raportul nu este datorat pentru altul, descendentul în grad mai îndepărtat de rudenie cu defunctul va fi obligat să raporteze donația primită de ascendentul său de la defunct dacă vine la moștenirea acestuia prin reprezentare (ascendentul fiind decedat la data deschiderii moștenirii) și chiar dacă ar fi renunțat la moștenirea ascendentului reprezentat. Rezultă că, dacă descendentul mai îndepărtat în grad vine la moștenire prin reprezentare, este obligat să raporteze atât donațiile primite de cel reprezentat, cât și cele pe care le-a primit personal de la cel care lasă moștenirea, având dubla calitate de moștenitor și donatar.
O altă condiție a obligației de raport este ca donația făcută descendentului sau soțului supraviețuitor să nu fi fost scutită de raport.
Persoanele care pot cere raportul. Dacă condițiile analizate sunt îndeplinite, obligația raportării este reciprocă între descendenții defunctului și soțul supraviețuitor, În consecință, oricare dintre ei va putea cere raportul donației de care a beneficiat comoștenitoral. Dreptul de a cere raportul are caracter individual, astfel încât – dacă unul dintre cei îndreptățiți renunță, după deschiderea moștenirii – donația se va raporta numai în măsura drepturilor comoștenitorilor solicitanți.
Dacă titularul dreptului la raport moare înainte de exercitarea lui, dreptul – având caracter patrimonial – se transmite asupra propriilor moștenitori, care urmează să-1 exercite în rnod unitar (colectiv). asemănător dreptului la reducțiunea liberalităților excesive .
Donațiile supuse raportului. Ca și în materia stabilirii masei de calcul al rezervei și al cotității disponibile, în principiu se raportează toate donațiile, indiferent de forma de realizare (dar autentic, dar manual, donații simulate – dacă simulația nu semnifică scutire de raport – sau indirecte); persoana obligată trebuie să raporteze "coerezilor săi tot ce a primit de la defunct prin dar, atât direct, cât și indirect…"' ( C.civ.). Daca donația a fost cu sarcină sau a avut caracter remunerator, se va scădea valoarea sarcinilor sau a serviciilor prestate.
Codul civil precizează expres că sunt supuse raportului cheltuielile făcute de defunct pentru înzestrare cu ocazia căsătoriei (inclusiv bunurile dotale până în 1954), cele făcute pentru procurarea carierei (de exemplu, cumpărarea unui fond de comerț, de instalații și instrumente necesare exercitării unei profesii etc.), inclusiv cheltuielile făcute de defunct pentru asigurarea carierei soțului supraviețuitor sau cele făcute pentru achitarea datoriilor personale ale moștenitorului obligat la raport (art.758), dacă datoria reprezenta o obligație civila perfectă (iar nu imperfectă, naturală, de exemplu, o datorie prescrisă, sau pe care debitorul nu putea fi constrâns să o execute din alte cauze, de exemplu, din cauza nulității, fie și relative).
În sfârșit, reamintim că dacă defunctul a încheiat o asigurare de deces în beneficiul unui moștenitor obligat la raport, acesta poate fi obligat să raporteze, ca donație indirectă, ce! mult primele plătite de defunct, iar nu suma asigurată (indemnizația de asigurare) plătită de asigurător, care nu provine din patrimoniul defunctului, fiind formată în afara acestuia.
Gratuități nesupuse raportului. Există anumite gratuități care nu reprezintă liberalități ori – chiar dacă sunt calificate donații – nu sunt supuse regimului liberalități lor, legea exceptându-le expres de la raportul donațiilor.
a) În acest sens, potrivit C.civ., nu sunt supuse raportului cheltuielile de hrană, întreținere, educație și învățătură, cheltuielile de nuntă și darurile obișnuite .
b) Potrivit C.civ., nu sunt supuse raportului fructele culese și veniturile scadente până în ziua deschiderii moștenirii și nici echivalentul bănesc al folosinței exercitate de donatar asupra bunului donat. Devenind proprietar de la data încheierii contractului și datorând raportul numai de la data deschiderii moștenirii, donatarul se bucură în acest interval de timp de foloasele bunurilor care formează obiectul donației. Prin urmare, vor fi supuse raportului numai fructele și dobânzile ulterioare deschiderii moștenirii, fiind considerate nule – contravenind interdicției pactelor asupra unei moșteniri viitoare – chiar și clauzele prin care donatarul ar fi obligat să raporteze fructele naturale și civile anterioare deschiderii moștenirii. După cum s-a spus, dacă donatarul ar fi obligat să raporteze fructele pentru trecut; o asemenea donație nu ar mai fi un avantaj pentru el, ci o adevărată pacoste.
De la data deschiderii moștenirii fructele sunt raportabile fără punere în întârziere, însă este valabilă clauza prin care moștenitorul-donatar ar fi scutit de raportul lor până la partaj.
Scutirea de raport prevăzută de art.762 C.civ. operează și în cazul în
. care donația constă nu într-un bun producător de fructe, ci chiar în fructele sau veniturile unui bun, rămas proprietatea donatorului (de exemplu, când donația are ca obiect dreptul de uzufruct).
Modurile de efectuare a raportului. Potrivit art.764 C.civ. „Raportul se face sau în natură, sau scăzându-se valoarea sa din partea celui obligat a face raport", acesta din urmă fiind denumit raport prin luare mai puțin (art.772 C.civ.).
Raportul în natură constă în readucerea efectivă la masa succesorală a bunului care a format obiectul liberalității.
Raportul prin luare mai puțin, care este un raport în valoare, permite moștenitorului obligat la raport păstrarea în natură a bunului, comoștenitorii fiind satisfăcuți prin echivalentul valoric (în bunuri sau în bani) al bunului raportabil, fiecare proporțional cu drepturile succesorale.
Raportul prin luare mai puțin (în valoare) se poate realiza pe trei căi:
a) Prin preluare: acest mod de efectuare a raportului se realizează prin luarea din masa succesorală de către comoștenitorii îndreptățiți la raport a unor bunuri, pe cât posibil de aceeași natură și calitate cu acelea rapor-tabile, ținând seama de cotele succesorale ale fiecăruia. C.civ. prevede că fiecare comoștenitor ia din masa succesorală "o parte egală" cu bunul donat, ceea ce este exact în cazul în care comoștenitorii sunt copiii defunctului cu drepturi succesorale egale (sau descendenții lor care moștenesc pe tulpini – art.740 C.civ.), ipoteză vizată de lege. în cazul soțului supraviețuitor preluarea unei "părți egale" poate avea loc numai dacă vine la moștenire în concurs cu trei copii ai defunctului (printre care și cel gratificat), caz în care drepturile succesorale sunt egale (câte un sfert). De exemplu, dacă la moștenire vin trei copii – A, B și C – împreună cu soțul supraviețuitor, iar A a beneficiat de o donație în valoare de 10 milioane lei, B, C și soțul supraviețuitor vor prelua din masa succesorala fiecare câte 10 milioane lei; restul fiind împărțit între cei patru moștenitori tot în mod egal (C.civ.).
În schimb, dacă numărul copiilor (tulpinilor) este mai mic sau mai mare de trei, se va ține seama de cotele succesorale, raportându-se proporția dintre ele (1/4 soțul supraviețuitor și 3/4 împărțit la numărul copiilor). De exemplu, dacă soțul supraviețuitor vine la moștenire în concurs cu doi copii, dintre care A este gratificat cu l O milioane lei, B va prelua din moștenire tot o valoare de 10 milioane, iar soțul supraviețuitor 6,66 milioane, restul moștenirii împărțindu-se tot potrivit cotelor legale (1/4 soțul supraviețuitor și câte 3/8 pentru copii).
Preluarea "proporțională" (iar nu egală) se va aplica și în cazul în care cel gratificat este soțul supraviețuitor obligat la raport față de descendenți.
b) Prin imputație: în cadrul acestei metode de raportare, valoarea donației raportabile se adaugă prin calcul pe hârtie la masa succesorală, rezultatul se împarte între moștenitori potrivit cu cota ce revine fiecăruia, valoarea donației scăzându-se din partea moștenitorului obligat la raport (C.civ.), primind din restul masei succesorale numai diferența până la valoarea cotei sale de moștenire.
c) În bani (raport propriu-zis în valoare): înseamnă depunerea la masa succesorală a unei sume de bani care reprezintă contravaloarea bunului raportabil (mai puțin partea corespunzătoare cotei succesorale a moștenitorului obligat la raport).
Această modalitate poate fi utilizată dacă bunurile din masa succesorală nu sunt suficiente pentru a permite raportul prin preluare sau prin imputație, iar donatarul nu poate renunța la moștenire (pentru a păstra donația), fiind întrunite condițiile acceptării forțate a moștenirii sau a decăderii din beneficiul de inventar.
Raportul imobilelor. Regula este că raportul imobilelor se face în natură ( C.civ.), prin readucerea efectivă a imobilului la masa succesorală. Aceasta înseamnă că donația și, respectiv, dreptul exclusiv de proprietate al donatarului se desființează cu efect retroactiv -moartea donatorului operând ca o condiție rezolutorie – imobilul devenind proprietatea indiviză a comoștenitorilor, iar donatarul-moștenitor debitorul restituirii bunului față de coproprietari.
Raportul mobilelor. Potrivit C.civ., raportul bunurilor mobile – indiferent că sunt corporale sau incorporale, inclusiv a sumelor de bani – se face prin luare mai puțin (în valoare), dacă donatorul nu a impus sau nu a autorizat raportul în natură.întrucât raportul se face în valoare, donația nu se desființează și deci donatarul a fost și rămâne proprietarul bunurilor donate, Î n consecință:
– donatarul va fi obligat să raporteze la masa succesorală contravaloarea bunurilor primite, chiar dacă au pierit fortuit, suportând riscurile în calitate de proprietar definitiv (nu sub condiție) de la data donației (res perit domino);
– actele de înstrăinare sau de grevare (de exemplu, gaj) încheiate de donatar cu privire la bunul donat rămân valabile.
Căile procedurale de realizare a raportului. Asemănător reducți-unii liberalităților excesive", raportul se poate realiza prin bună-învoială sau pe cale judecătorească.
4.4.7. Imputarea liberalităților și cumulul rezervei cu cotitatea disponibilă
Punerea problemei. Am văzut că liberalitățile (donații și/sau legate) făcute de defunct sunt supuse reducțiunii dacă sunt excesive, aducând atingere rezervei moștenitorilor rezervatari. Pe de altă parte, în cazurile prevăzute de lege sau dispuse de cel care lasă moștenirea, liberalitățile (de regulă, donațiile) sunt supuse raportului chiar dacă nu aduc atingere rezervei vreunui moștenitor rezervatar.
Aplicarea acestor reguli este relativ simplă dacă beneficiarul liberalității este o persoană care nu are calitatea de moștenitor rezervatar și când nu se pune nici problema raportului; liberalitatea trebuie să se încadreze în cotitatea disponibilă asupra căreia se impută (se socotește), iar în măsura depășirii este supusă reducțiunii până la limita cotității disponibile.
Mai dificilă este soluționarea problemei în cazul în care gratificatul este un moștenitor rezervatar și vine la moștenire împreună cu alți moștenitori rezervatari (pluralitate de moștenitori rezervaîari); liberalitatea făcută moștenitorului rezervatar se impută asupra cotei sale de rezervă sau asupra cotității disponibile ori cele două cotități se cumulează? în acest din urmă caz, liberalitatea se impută cu întâietate asupra rezervei sau asupra cotității disponibile? Răspunsul diferă după cum liberalitatea tăcută moștenitorului rezervatar este sau nu raportabilă; prin urmare, pentru a hotărî soarta liberalității făcută moștenitorului rezervatar, urmează a fi avute în vedere nu numai regulile reducțiunii liberalităților excesive, dar și cele care guvernează raportul liberalităților (al donațiilor); se pune problema aplicării concomitente a regulilor raportului și reducțiunii.
Urmează deci să analizăm problema în cele trei ipoteze posibile; gratificatul nu este moștenitor rezervatar; este moștenitor rezervatar, dar liberalitatea nu este raportabilă; gratificatul este moștenitor rezervatar obligat la raport.
Gratificatul nu este moștenitor rezervatar. Dacă beneficiarul liberalității (donatarul sau legatarul) nu este moștenitor rezervatar (fiind o persoană străină, de exemplu, un prieten, sau o rudă a defunctului care nu este moștenitor rezervatar, de exemplu, o soră), liberalitatea primită -întrucât există moștenitori rezervatari – se impută asupra cotității disponibile, iar dacă o depășește este supusă reducțiunii.
Precizăm că această regulă se aplică și dacă gratificatul este un potențial moștenitor rezervatar care renunță la calitatea sa de moștenitor legal, de care este legată calitatea de rezervatar; prin renunțare el pierde retroactiv dreptul la moștenirea legală și, o dată cu acesta, dreptul asupra rezervei, putând păstra donația sau legatul (universal, cu titlu universal sau cu titlu particular) în limita cotității disponibile. Această soluție este expres prevăzută de lege: "Eredele ce renunță la succesiune poate popri darul, sau a cere legatul ce i s-a făcut, în limitele părții disponibile" (C.civ.). Prin urmare , gratificatul renunțător la moștenirea legală nu mai are calitatea de rezervatar – dar păstrează calitatea de donatar (neobligat la raport, chiar dacă este descendent sau soț supraviețuitor în concurs cu descendenții și donația nu a fost scutită de raport) sau, dacă acceptă moștenirea testamentară, aceea de legatar, deoarece – prin derogare de la caracterul indivizibil al actului de opțiune succesorală -potrivit textului citat, moștenitorul legal gratificat prin testament poate opta diferit cu privire la moștenirea legală și la legat. Evident, donația și/sau legatul trebuie să se încadreze în limitele cotîtăfii disponibile; liberalitatea excesivă este supusă reducțiunii, gratificatul neputând invoca vreun drept de rezervatar.
Prin urmare, dacă există moștenitori rezervatari, liberalitățile se impută asupra cotității disponibile:
– dacă beneficiarul liberalității este o persoană străină care nu face parte din cele patru clase de moștenitori legali;
– dacă beneficiarul liberalității este o rudă pe linie colaterală sau un ascendent ordinar;
– dacă beneficiarul liberalității este un descendent, ascendent privilegiat sau soț supraviețuitor care renunță la calitatea de moștenitor legal și, implicit, la aceea de rezervatar.
Gratificatul este moștenitor rezervatar, iar liberalitatea nu este raportabilă. Dacă gratificatul este un moștenitor rezervatar (descendent, ascendent privilegiat sau soț supraviețuitor) care a acceptat moștenirea (pur și simplu sau sub beneficiu de inventar) și liberalitatea nu este supusă raportului ea se va imputa cu întâietate asupra cotității disponibile (cu consecința micșorării sau epuizării ei). Dacă liberaliîatea depășește cotitatea disponibilă, diferența se impută asupra cotei de rezervă la care are dreptul gratificatul: moștenitorul rezervatar gratificat cumulează cotitatea disponibilă cu rezerva sa succesorală. Deși această regulă nu este prevăzută in terminis de lege (C.civ.), ea este admisă; dacă orice persoană străină sau un moștenitor nerezervatar poate beneficia de liberalitate în limita cotității disponibile, este firesc și echitabil ca moștenitorul rezervatar gratificat (fie și părinte, neobligat la raport) să poată adăuga la cotitatea disponibilă și rezerva prevăzută de lege în favoarea sa, reducțiunea operând numai în cazul depășirii cotelor cumulate.
De exemplu, la moștenire vin doi copii, dintre care unul a primit o donație scutită de raport de 15 milioane lei, iar bunurile lăsate de defunct au o valoare de 15 milioane lei (masa de calcul 30 milioane, rezerva de 2/3=20 milioane, deci 10 milioane pentru fiecare copil), întrucât donația este scutită de raport, deci are caracter definitiv (preciputar), se impută cu întâietate asupra cotității disponibile, iar în măsura depășirii ei (5 milioane lei) asupra rezervei copilului gratificat, el având dreptul și la diferența din rezerva sa (încă 5 milioane lei din bunurile lăsate de defunct). Comoștenitorul rezervatar va primi numai rezerva sa de 10 milioane lei, întrucât cotitatea disponibilă a fost epuizată. Dacă donația ar fi avut o valoare de 22 milioane lei și bunurile lăsate de 8 milioane lei, liberalitatea ar fi fost reductibilă deoarece cotitatea disponibilă și rezerva, cumulate, nu ar fi fost suficient de acoperitoare pentru moștenitorul rezervatar gratificat.
În sfârșit, precizăm că dacă există mai multe liberalități neraportabile, problema imputației asupra cotității disponibile (numai asupra acesteia dacă gratificatul nu este moștenitor rezervatar) și asupra rezervei (în cazul moștenitorului rezervatar) se va face ținând seama de ordinea reducțiunii liberalitățiîor excesive. De exemplu, dacă defunctul a făcut o donație unui străin care absoarbe cotitatea disponibilă, moștenitorul rezervatar nu va putea beneficia de legatul ce i s-a lăsat decât în limita cotei sale de rezervă, în schimb, dacă este vorba de două legate făcute în favoarea a doi moștenitori rezervatari, ele se vor imputa – în mod proporțional -asupra cotității disponibile, iar pentru diferență asupra cotei de rezervă a fiecăruia.
Gratificatul este moștenitor rezervatar, iar liberalitatea este raportabilă. Dacă liberalitatea făcută moștenitorului rezervatar este raportabilă (de exemplu, donație fără scutire de raport făcută unui descendent care vine la moștenire împreună cu un alt descendent sau cu soțul supraviețuitor), ea constituie un simplu avans asupra părții din moștenire la care are dreptul gratificatul, deci nu are caracterul unei liberalități definitive (preciputare). întrucât dispunătorul nu a avut intenția să-1 avantajeze pe gratificat în raport cu comoștenitorii rezervatari, liberalitatea se raportează, fiind imputată asupra rezervei moștenitorului gratificat, cotitatea disponibilă rămânând liberă pentru a acoperi alte liberalități făcute de defunct.
Dar dacă liberalitatea depășește cota rezervatară a gratificatului? Este o problemă (numită de un autor famosissima questio ), subiect de controversă de peste un secol; excedentul se impută asupra cotității disponibile sau asupra rezervei globale (a tuturor moștenitorilor rezerva-tari care beneficiază de raport)?
Fără a intra în amănuntele controversei, menționăm că împărtășim soluția imputării excedentului asupra cotității disponibile – dacă dispună-torul nu a stipulat imputarea asupra rezervei globale, pentru a lăsa liberă cotitatea disponibilă pentru alte liberalități – pe care o va putea epuiza, atrăgând ineficacitatea liberalităților ulterioare. Prin urmare, moștenitorul rezervatar gratificat cu o liberalitate raportabilă cumulează rezerva cu cotitatea disponibilă.
Însă, în raporturile cu comoștenitorii, liberalitatea imputată asupra cotității disponibile va profita nu numai gratificatului, ci va fi împărțită între toți moștenitorii, inclusiv gratificatul, potrivit cotelor legale asupra moștenirii. De exemplu, defunctul lasă doi copii și bunuri în valoare de 30 milioane lei. Unul dintre copii a beneficiat de o donație raportabilă de 60 milioane lei, iar prin testamentul lăsat defunctul a stipulat un legat în favoarea unui terț în valoare de 20 milioane lei. Masa de calcul fiind de 90 milioane, rezerva fiecărui copil este de 30 milioane. Donația se impută asupra rezervei donatarului, iar restul asupra cotității disponibile, pe care o va absorbi în totalitate, astfel încât legatul devine ineficace (nu se execută). Donatarul însă nu va păstra toată donația, fiind obligat să împartă ceea ce s-a imputat asupra cotității disponibile (30 milioane lei) cu comoștenitorul său, potrivit cotelor legale, deci va beneficia de donație numai în limita a 45 milioane lei, în calitate de moștenitor. Cumulul rezervei cu cotitatea disponibilă operează numai în relațiile cu terții, iar în relațiile cu comoștenitorii beneficiari ai raportului numai până la limita echilibrului legal (cotelor legale asupra moștenirii).
CAPITOLUL 5
IMPORTANȚA ȘI PRINCIPIILE PROCEDURII SUCCESORALE NOTARIALE
5.1. IMPORTANȚA PROCEDURII SUCCESORALE NOTARIALE
Procedura succesorală notarială este calea prin care se transmite patrimoniul unei persoanei decedate către una sau mai multe persoane din viață. Această cale înțeleasă ca un ansamblul de reguli procedurale sau materiale ce trebuie urmate pentru a se realiza transmisiunea patrimonială nu este deloc simplă ci mai degrabă un caracter complex poate sunt cele mai complexe reguli prin care se realizează, transmisiunea și respectiv dobândirea proprietăți , știut fiind că succesiunea este , în mod esențial un mod de dobândire a proprietății, potrivit art. 644 C. civ.
Având un caracter destul de complex , sediul materie îl vom găsi atât în codul civil –art. 650-799 , art. 800- 941 ( în special parte referitoare la testamente dar și în legi cu caracter special cum ar fi Legea nr.36din 1995 ( lege care reglementează activitatea notarială . Regulamentul de punere în aplicare a acestei legi , aprobat prin O.M.J .nr. 710 c din 1995 , Codul de procedură civilă art. 14. Toate aceste dispoziții legale prezentarea nefiind limitativă au ca scop dispozițiile cuprinse în art. 44 a Constituție României , referitoare la dreptul de moștenire.
5.2. NATURA PROCEDURII SUCCESORALE NOTARIALE
În literatura juridică există unitate de vederi în sensul de a considera procedura succesorală notarială ca fiind o procedură necontencioasă. Caracterul necontencios decurge în principal din faptul că întreaga procedură ce se desfășoară în fața notarului are la bază acordul intervenit între moștenitori așa cum se arată în continuare. Atunci când între moștenitori intervine dezacordul cu privire la anumite probleme ce se supun dezbaterii și care vizează fie vizează fie numărul și calitatea moștenitorilor , fie compunerea masei succesorale sau competența teritorială a notarului etc. notarul este obligat să suspende procedura succesorală în termenul art. 78 lit. b. din Legea nr. 36 din 1995 și să îndrume muncitori spre a-și clarifica problemele litigioase pe calea proceduri civile.
Pe lângă caracterul necontencios remarcăm și caracterul alternativ al procedurii succesorale notariale. Deși nu este consacrat expres de lege, caracterul alternativ al acestei proceduri a fost recunoscut de doctrină, iar în prezent, acesta se deduce din interpretarea unor dispoziții legale în materie (a se vedea, dispozițiile cuprinse în art. 78 alin. (I) l,t e) din Legea nr. 36/1995, potrivit cărora procedura succesorală notarial se suspendă în cazul în care moștenitori. prezintă dovadă că s-au adresat instanței de judecată pentru stabilirea drepturilor lor). De altfel, nici o dispoziție a legii nu împiedică părțile să se adreseze în mod direct instanței judecătorești, mai ales atunci când cunosc ab imho, că există neînțelegeri vizând dezbaterea succesiunii în general
În practică, această competență alternativă a notărilor și a instanțelor judecătorești în privința procedurii succesorale determină, nu de puține ori, un regim juridic diferit al modului prin care se finalizează procedura – prin certificat de moștenitor sau prin hotărâre judecătorească.
Ar fi necesar, în opinia noastră (și fără a fi susceptibil de pledoarie pro domo) că instanțele de judecată să devină competențe pentru a judecă moșteniri, numai în ipoteză în care există în mod real (și nu simulat) causa lids, neînțelegeri pe care moștenitorii prezumtivi le pot dovedi în mod real în față instanței. În caz contrar, neexistând în mod real divergențe între moștenitori, sau dacă aceste „divergente" sunt create în mod artificial, doar pentru a atrage competența instanțelor de judecată, acestea ar trebui să își decline competența în favoarea notarului competent, pentru a se stabili drepturile la moștenire pe calea procedurii necontencioase. Desigur, propunerea noastră vizează modificarea nu numai a Legii nr. 36/1995, art. 78, dar și a Codului de procedura civilă în sensul de a se recunoaște competența instanțelor judecătorești pentru soluționarea cauzelor succesorale numai în situații de excepție, când notarul sesizat constată în urmă administrare de probe și a discuțiilor purtate cu părțile implicate, că există motive reciproce de contestații, ireconciliabile, și care nu pot fi soluționate pe altă cale decât prin proces. Dar ce interes ar avea părțile de a se adresă pentru soluționarea unei moșteniri direct instanței judecătorești, în condițiile în care este de notorietate faptul că procedura contencioasă este, cel mai adesea, greoaie. Unul din posibilele motive ar fi eficiență financiară, motiv care, nu ar fi de neglijat. Recurgerea la calea contencioasă este aparent mai ieftină decât cea la procedura necontencioasa, și această datorită regulilor fiscale (modalități de taxare) diferite aplicabile celor două proceduri. Avantajele proceduri contencioase sunt doar aparențe. Așa cum se va arata ulterior, procedura
contencioasă nu este asigurată, pe deplin, asupra riscului promovării mai multor dosare succesorale la instanțe diferite privind același defunct, persistând riscul pronunțării unor hotărâri, contradictorii, situație eliminată de către procedura necontencioasa, prin introducerea evidențelor INFONOT.
Încercând să conchidem, apreciem că procedura succesorală ar trebui să fie în competența generală și exclusivă a notărilor, și doar pe cale de excepție, atunci când notarul legal sesizat constată că sunt neînțelegeri între moștenitori pe care el însuși nu reușește să le soluționeze, va suspendă procedura și va îndruma părțile să recurgă la calea contencioasă. De altfel, opinia exprimată se încadrează în tendința europeană generală de a degreva activitatea instanțelor judecătorești de orice activități care nu intră în mod necesar în competență lor, soluționarea unor probleme potențial litigioase intrând și în competență altor organe (de exemplu – notarii, prin instituția medierii etc.).
Deși competență notărilor și a instanțelor judecătorești în procedură succesorală este de lege față alternative, apreciem că sesizarea uneia dintre cele două entități deopotrivă competențe nu face imposibilă revenirea și sesizarea celeilalte entități. Este tot o manifestare a disponibilității părților în materie contencioasă sau necontencioasa.
5.3. PRINCIPIILE CARE GUVERNEAZĂ PROCEDURA SUCCESORALĂ NOTARIALĂ
Fără a analiză în detaliu această problema, apreciem că procedura succesorală notarială este guvernată de câteva principii pe care, cu titlu exemplificativ, le evidențiem ca fond:
Principiul legalității
Principiul legalității procedurii succesorale, ce se referă, în esența, la faptul că orice act sau operațiune ce se desfășoară în față notarului, sau emană de la acesta, trebuie să fie reglementat strict de lege (în sens larg). Libertatea notarului de apreciere este strict limitată de cadrul legal pe care trebuie să îl aplice și, desigur, de voința părților exprimată în condițiile legii.
Principiul respectării formelor prescrise de lege
Principiul respectării formelor prescrise de lege, atât de notarul instrumentator, cât și de părțile implicate. Succesibilii nu pot veni la succesiune în mod haotic, ci intivo anumită ordine și cu respectarea anumitor proceduri; de asemenea, anumite acte ce se efectuează în cadrul procedurii sunt acte solemne (renunțarea la moștenire, acceptarea sub beneficiu de inventar etc.) și că urmare, se încheie prin respectarea formalităților prescrise de lege pentru actele autentice, sau pentru alte proceduri componente ale procedurii succesorale notariale.
Principiul confidențialității
Principiul confidențialității procedurii presupune că la dezbaterile ce au loc în față notarului să nu fie permis accesul publicului. ci doar a succesibililor implicați și a martorilor ce urmează a fi audiați de către notar. În unele situații, moștenitorii pot fi asistați de avocați, pot fi confruntați cu creditori sau debitori ai defunctului, cu coindivizari, succesibili fără vocație concretă, sau cu alte persoane, fără că prin această participare să se piardă caracterul de confidențialitate ai procedurii. Notarul va putea aprecia dacă participarea unora sau altora din cei mai sus vizați este necesară sau nu.
Principiul forței probante deosebite a certificatul de moștenitor
Principiul forței probante deosebite a actului ce finalizează procedura succesorală notarială – certificatul de moștenitor .
Principiul răspunderii' notar ului
Principiul răspunderii notarului pentru întreagă activitate desfășurată în cadrul procedurii succesorale, formele răspunderii sale fiind multiple: patrimoniala, disciplinară penală.
Principiul disponibilității succesorale
Este o formă de manifestare a disponibilității părților în general, în privință tuturor actelor sau procedurilor solicitate unui notar. în cadrul procedurii succesorale acest principiu are câteva conotații specifice.
Astfel, în conformitate cu Regulamentul de punere în aplicare a Legii notărilor publici și activității notariale, notarul public sesizat cu dezbaterea unei cauze succesorale este obligat să interogheze evidențele I.N.F.O.N.O.T. cu privire la:
– modul de exercitare a opțiunilor succesorale de către succesibili, având în vedere faptul că și acceptarea pură și simplă a succesiunii se face tot prin act autentic, supus comunicării I.N.F.O.N.O.T (vezi art. 80 din Regulament);
– existența unui testament valabil;
– înregistrarea de către un birou notarial a unei cauze succesorale cu elemente de extraneitate, sau inexistentă unei asemenea înregistrări;
În urma acestor interogări, notarul ar putea cunoaște faptul dacă există sau nu moștenitori, în urmă acceptării succesiunii, există sau nu testamente valabile, există sau nu dosare succesorale cu elemente de extraneitate, puse deja pe rolul unui notar public.
Problema esențială ce vizează disponibilitatea succesorală se ridica în situația în care succesorii, legali sau testamentari, citați de către notar, doresc sau nu să se prevaleze de testamentul întocmit de către defunct, și a cărui valabilitate a fost confirmată (în sensul nerevocării acestuia) de către I.N.F.O.N.O.T.
Va avea oare notarul dreptul să le impună sau să pună în discuția moștenitorilor existența și valabilitatea testamentului, sau nu? Suntem de părere că, fără a le putea impune moștenitorilor existența unui testament valabil, notarul va fi totuși obligat să pună în discuția acestora testamentul respectiv, fără ca prin această să se afecteze în vreun fel disponibilitatea lor succesorală.
În general, notarul, deși are o poziție oficială de autoritate, ar trebui să se limiteze în exercitarea atribuțiilor sale la cererile și declarațiile moștenitorilor, sau la orice alte aspecte ale procedurii succesorale notariale, care nu transformă disponibilitatea specifică procedurii civile, și cu atât mai mult a procedurilor necontencioase, în oficialitate, fără ca prin această să-și piardă totuși rolul sau activ. Este o linie de echilibru pe care notarul trebuie să o păstreze, și nu de puține ori chiar cu dificultate, între disponibilitate și oficialitate.
Acest principiu vizează și posibilitatea pe care o au moștenitorii de a cere doar eliberarea unui certificat de calitate succesorală deși există bunuri mobile sau imobile, ce ar putea fi cuprinse în masă succesorală. De asemenea, moștenitorii ar putea cere o dezbatere parțială a moștenirii, având în vedere doar anumite bunuri ale defunctului, urmând că pentru celelalte bunuri să solicite ulterior un certificat suplimentar de moștenitor.
Tot în cadrul disponibilității succesorale am putea include și dreptul moștenitorilor de a cere că dezbaterea succesiunii să se facă la un anumit notar sau chiar dreptul lor de a cere suspendarea sau chiar scoaterea de pe rol a cauzei succesorale (clasarea dosarului).
5.3.CARACTERELE JURIDICE ALE TRANSMISIUNII MOȘTENIRII
Transmiterea moștenirii are următoarele caractere juridice: este o transmisiune pentru cauza de moarte, universală, unitară și indivizibilă.
Transmisiune pentru cauza de moarte
Transmisiunea pentru cauza de moarte (mortis causa) se deosebește de transmisiunea prin acte între vii, prin însuși faptul morții. încetarea din viață a unei persoane poate fi fizic constatată ori judecătorești pronunțata. Dar, așa cum s-a arătat în literatură de specialitate, „normele care guvernează transmisiunea succesorală sunt în principiu aplicabile și persoanelor juridice ori statului în cazurile și în măsură în care ei se prezintă în calitate de dobânditori ai patrimoniului sau a unor bunuri din patrimoniul persoanei fizice decedate. O persoană juridică sau statul poate avea calitatea de moștenitor testamentar al unei persoane fizice, dobândind universalitatea sau o fracțiune dintr-un patrimoniu ori bunuri determinate.
Transmisiunea moștenirii este o transmisiune pentru cauza de moarte (mortis causa), întrucât se produce numai în urmă și prin efectul morții fizic constatate sau judecătorești declarate a unei persoane fizice (viventis hereditas non datur). Prin urmare, normele dreptului succesoral nu pot fi aplicate actelor de transmisiune între vii (inter vivos) guvernate de dreptul obligațional, și nici în cazul încetării existenței unei persoane juridice, chiar dacă în cazul încetării existenței unei persoane juridice operează o transmisiune universală sau cu titlu universal, încetarea existenței persoanelor juridice (și efectele ei) fiind reglementată prin acte normative speciale.
Trebuie precizat, însă, că normele care guvernează transmisiunea succesorală sunt, în principiu, aplicabile și persoanelor juridice ori statului, în cazurile și în măsură în care aceștia se prezintă în calitate de dobânditori ai patrimoniului sau ai unor bunuri din patrimoniul persoanei fizice decedate.
Caracter universal
Transmiterea moștenirii este o transmitere universală întrucât are că obiect patrimoniul persoanei fizice decedate că universalitate juridică, adică totalitatea drepturilor și obligațiilor care au valoare economică și care au aparținut defunctului.
Moștenitori universali sau cu titlu universal preiau patrimoniul aceluia pe care îl moștenesc, așa cum acesta a existat în momentul deschideri succesiuni, cu drepturile și obligațiile respective. .
Drepturile și obligațiile nepatrimoniale, în principiu, nu se transmit prin moștenire.
Tot astfel nu se transmit prin moștenire drepturile patrimoniale care se sting la moartea titularului lor întrucât au caracter viager sau sunt contractate născute ex. lege intuita persoane (cum ar fi dreptul de uzufruct, uz sau abitație, o creanță de întreținere sau de rentă viageră, dreptul de folosință, locative, dreptul la pensie), ori din alte cauze (de exemplu moartea celui care lasă moștenirea a operat că o condiție rezolutorie sau că un termen incert extinctiv);
– obligațiile patrimoniale legate de o calitate personală a defunctului (de exemplu, obligația de întreținere prevăzută de lege în considerate calității persoanei defunctului, nu și obligația de întreținere asumată de cuius printr-un contract de întreținere) și cele născute din contracte încheiate intuitu personae (de exemplu, obligatule antreprenorului
Prin caracterul universal al transmisiunii moștenirii se explică deosebirile față de transmisiunile prin acte între vii.
Astfel transmisiunea în dreptul obligațional prin acte între vii, în sistemul dreptului nostru civil, nu poate avea că obiect obligații, ci numai drepturi, Codul civil necunoscând transmiterea de datorie Țara consimțământul creditorului. În schimb, în cadrul transmisiunii succesorale trece asupra moștenitorilor sau legatarilor universal, sau cu titlu universal, nu numai drepturile, dar și obligatule defunctului, fiindcă această transmisiune are că obiect nu drepturi și obligații privite izolat (ut singuli), ci patrimoniul defunctului că universalitate juridică, iar în acest cadru drepturile defunctului nu pot fi, despărțite de obligațiile pe care le-a avut. Pe de altă parte, în dreptul nostru, transmisiunea prin acte între vii nu poate avea că obiect un patrimoniu. Din acest motiv, cât timp titularul trăiește, patrimoniul lui, nu poate fi transmis asupra altei persoane, actele încheiate de titular putând avea că obiect numai drepturi, privite izolat. În schimb, după moarte, încetând personalitatea titularului devreme posibilă și chiar necesară transmiterea patrimoniului defunctului către persoane în față.
Trebuie precizat că, dacă un moștenitor universal sau cu titlu universal vinde drepturile sale succesorale (art. 1399 -1401 C. civ.), contractul va avea că obiect activele succesorale privite în mod global (nu și pasivele acesteia). Deci obiectul înstrăinat nu este patrimoniul vânzătorului, ci o masă de bunuri (active) din acest patrimoniu, dar individualizat doar la dreptul de moștenire al vânzătorului, și fiindcă această înstrăinare are că obiect o masă de bunuri sau drepturi, legatarul cu titlu particular nu poate fi vânzătorul unui drept succesoral (ci numai a dreptului real sau de creanță care formulează obiectul legatului cu titlu particular). Transmisiunea moștenirii se deosebește de transmisiunea prin acte între vii și prin faptul că drepturile dobândite de succesorii în drepturi mortis causa sunt opozabile terților fără îndeplinirea formalităților prevăzute de lege pentru transmisiunile prin acte între vi. Astfel, drepturile reale dobândite sunt opozabile terților independent de efectuarea formelor de publicitate imobiliară. Potrivit art. 28 din Legea cadastralul. și a publicității imobiliare nr. 7/1996, drepturile reale provenite din succesiune sunt opozabile față de terți fără înscrierea în cartea funciară; titularul nu va putea însă dispune de ele prin carte funciară, decât după ce s-a făcut înscrierea (text criticabil, întrucât Legea nr. 7/19996 nu arată totuși cum devin opozabile drepturile succesorale). Transmisiunile prin moștenire nu sunt supuse publicității, fără a deosebi după cum acestea sunt universale, cu titlu universal sau cu titlu particular. În sistemul de carte funciară, drepturile reale ale subdobânditorului / subdobânditorilor vor fi însă opozabile față de terți numai sub condiția înscrierii în cartea funciară a transmisiunilor succesive, odată cu aceea a dobânditorului prin moștenire (art. 26 din Legea nr. 7/1996).
Pentru dobândirea creanțelor nu este necesară respectarea formalităților prevăzute de lege pentru cesiunea de creanțe. Aceste deosebiri se explică tot prin caracterul universal al transmisiunii moștenirii, adică prin faptul că drepturile nu sunt privite în mod izolat, ci că părți componente ale patrimoniului defunctului. În schimb, în cazul vânzării drepturilor succesorale, pentru opozabilitatea față de terți – în funcție de natură drepturilor dobândite (reale sau creanță) – este necesară îndeplinirea' formelor de publicitate specifice.
În sfârșit, precizăm că principiul universalității transmisiunii succesorale operează nu numai atunci când moștenitorul sau moștenitorii au vocație universală (moștenitorii legali sau legatari universali), dar și atunci când ei au numai o vocație cu titlu universal. Mai mult decât atât, în cazul în care nu există moștenitori legali rezervatari, este posibil că întreagă moștenire să fie culeasă de legatarii cu titlu universal, de exemplu, doi legatari cu vocație la câte o jumătate din moștenire (deci cu titlu universal), dacă aceștia epuizează emolumentul succesoral. Și în acest caz, transmisiunea este universală, în sensul că moștenirea lăsată de defunct se transmite la succesori, că universalitate juridică, și în ultima instanță, ea trebuie să fie în integritatea ei dobândită de moștenitori. Desigur, în ipoteză în care – „in lipsă de moștenitori legali sau testamentari" (art. 680 C. civ.) – moștenirea este culeasă de către stat sau, în ipoteză în care moștenitorii acceptă succesiunea sub beneficiu de inventar, ei vor răspunde de datorii numai în limitele activului (intră vires hereditatis). Prin această nu se infirmă principiul universalității, ci numai se limitează răspunderea moștenitori lor, această limitare devenind necesară tocmai pentru că transmisiunea moștenirii este universală și în lipsă ei răspunderea moștenitorilor ar fi nelimitată (ultra vires hereditatis).
Caracter unitar
Caracterul unitar al patrimoniului face că și moștenirea să capete același caracter, deși primul nu îl determină pe cel de-al doilea.
De fapt, caracterul unitar al moștenirii decurge din regimul unitar al normelor juridice aplicabile. Aceleași norme juridice se aplică moștenirii indiferent de proveniența și natură bunurilor succesorale. Nu există, de exemplu, o moștenire a bunurilor imobile și o altă moștenire a bunurilor mobile. O persoană fizică lasă în urmă să doar o singură moștenire și nu mai multe moșteniri, așa cum există în dreptul feudal. Dreptul nostru civil a revenit la principiul unității succesiunii, consacrat mai înainte de dreptul român.
Transmiterea moștenirii este o transmisiune unitară, în sensul că moștenirea în întregul ei, deci toate drepturile și obligațiile defunctului, se transmite la moștenitorii legali sau legatari după aceleași norme juridice, indiferent de natură și/sau proveniența ori originea bunurilor care o compun. Caracterul unitar al dreptului succesoral corespunde unității patrimoniului transmis și al dreptului de proprietate, drept care formează obiectul principal al transmisiunii moștenirii.
Trebuie precizat că prin caracterul unitar al transmisiunii înțelegem transmiterea patrimoniului succesoral după aceleași norme juridice – fără a face deosebire între diferitele bunuri care îl compun după natură lor (drepturi reale sau drepturi de creanță mobile sau imobile etc.), după proveniența lor (de exemplu pe linie maternă sau paternă), după originea lor (moștenite sau achiziționate) sau după modalitățile de care sunt afectate (termen sau condiții, proprietate comună pe cote-părți sau în devălmășie etc..) – iar nicidecum unicitatea actului normativ (de exemplu, Codul civil), dreptul succesoral unitar român fund reglementat prin mai multe acte normative (în afară Codului civil, de exemplu, Legea nr. 319/1944 pentru dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor, Decretul' nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctiva etc.), fără că prin această să fie afectat caracterul unitar al transmisiunii.
Principiul unității transmisiunii succesorale, creat de jurisconsulții români (negat numai în orânduirea feudala, mai ales în privință bunurilor nobiliare/fiefuri/atribuite primului născut de sex bărbătesc – privilegiul de masculinitate și de primogenitură), guvernează A§i dreptul nostru succesoral.
Succesiunea anomala (o succesiune legală extraordinară)
Pentru considerente de ordin social-economic și de echitate, principiul unității transmisiunii succesorale cunoaște însă în dreptul nostru și unele excepții, cunoscute sub titlul de „succesiune anomala" (de la a nomos, contrar regulii, întrucât succesiunea anomala nu se situează în afară oricăror reguli). Derogările vizează natură bunurilor, numai în cazul darurilor de nuntă – proveniența lor. Derogările constau în:
a) Obiectele aparținând gospodăriei casnice, precum și darurile de nuntă (art. 5 din Legea nr. 319/1944 pentru dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor) revin soțului supraviețuitor atunci când, în absența descendenților, va veni la moștenire în concurs cu ceilalți coerezi. În ce privește bunurile aparținând gospodăriei casnice, precum și darurile de nuntă, se vor aplica dispozițiile Legii nr. 319/1944, iar referitor la celelalte bunuri succesorale, vor fi aplicabile prevederile Codului civil.
Astfel, dacă la moartea unui soț, în lipsă de descendenți, soțul supraviețuitor vine în concurs cu ascendenții și/sau colateralii defunctului, ei moștenește (dacă defunctul nu a dispus altfel prin testament) – în afară de partea să succesorală și fără a suportă în privința acestor bunuri, concursul comoștenitorilor – mobilele și obiectele aparținând gospodăriei casnice, precum și darurile de nuntă.
Prin urmare, în privință bunurilor gospodăriei casnice și a darurilor de nuntă, în ipoteză arătată, se aplică o reglementare specială, derogatorie de la regulile generale ale devoluțiunii succesorale legale. Înseamnă că legiuitorul a înlăturat, pentru o parte din bunurile lăsate de defunct, principiul unității transmisiunii succesorale.
b) Derogări de la caracterul unitar al transmisiunii succesorale sunt prevăzute și în domeniul dreptului muncii salariului, a de concediu a pensiei neîncasate de defunct.
Astfel, potrivit art. 162 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 (Codul Muncii). „în cazul decesului salariatului, drepturile bănești care se cuvin la care s-a produs decesul se plătesc soțului supraviețuitor, copiilor majori sau părinților lui, iar în lipsă acestora se plătesc celorlalți moștenitori în condițiile dreptului comun."
Rezultă că în privință salariului neîncasat de persoană decedată nu se aplică principiul unității moștenirii, legea specială stabilind mai multe derogări de la dreptul comun.
Soțul supraviețuitor, copiii majori sau părinții defunctului beneficiază de aceste drepturi în altă ordine decât cele prevăzute de dreptul comun.
Soțul supraviețuitor, copiii majori sau părinții defunctului beneficiază de aceste drepturi independent de calitatea lor de moștenitor (de exemplu, chiar dacă renunță la moștenirea defunctului și fără a se face verificări cu privire la acceptarea succesiunii. Pentru aceste motive, încasarea pensiei, salariului, indemnizației etc., de către persoanele precizate, nu poate echivala cu acceptarea tacită a moștenirii).
Pentru încasarea drepturilor bănești salariale, soțul supraviețuitor, copiii majori sau părinții defunctului nu trebuie să prezinte certificate de moștenitor. În schimb, ceilalți „moștenitori"- care pot fi moștenitori legali sau testamentari (legatari universali, cu titlu universal sau cu titlu particular) – trebuie să dovedească calitatea lor de moștenitor, nefiind suficientă dovadă rudeniei nici în cazul moștenitorilor legali. Acești „alți moștenitori" (legali), nefiind moștenitori rezervatari, pot fi exheredați de defunct, caz în care nu mai pot dovedi calitatea lor de moștenitor.
În sfârșit, potrivit Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii, „Sumele rămase neîncasate de către pensionarul decedat reprezentând pensia pe luna în care a avut loc decesul și, după caz, drepturile de pensie cuvenite și neachitate până la deces, se plătesc soțului supraviețuitor, copiilor sau, în lipsa acestora, părinților celui decedat ori persoanei care dovedește că 1-a îngrijit până la data decesului."
Referitor la această din urmă reglementare vizând o categorie specială de bunuri se impun unele precizări:
Persoana care dovedește – cu orice mijloc de probă admis de lege – că 1-a îngrijit pe pensionarul decedat până la data decesului, dobândește (cu titlu particular) pensia neîncasată, indiferent că are sau nu calitatea de moștenitor (legal sau testamentar) al defunctului.
În prezența soțului supraviețuitor sau a copiilor, persoană care 1-a îngrijit pe pensionarul decedat nu are acest drept social asupra pensiei neîncasate și deci creanță rezultând din îngrijire urmează să fie valorificată potrivit dreptului comun, dacă îngrijirea (întreținerea) nu a fost prestată cu intenție liberală sau în executarea unei obligații civile imperfecte (naturale).
În lipsă de soț supraviețuitor, copii sau părinți ori persoană care să-1 fi îngrijit pe pensionarul decedat – deși Legea nr. 19/2000 nu conține dispoziții în această privință, considerăm că pensia neîncasată se dobândește de ceilalți moștenitori (legali sau testamentari) ai defunctului, potrivit dreptului comun.
În concluzie, salariul ori pensia neîncasată, formează mase distincte de bunuri și se atribuie în caz de deces după reguli diferite față de cele prevăzute dreptul comun. De lege ferenda ar fi o corelare a textelor, unele deosebiri cele reglementări nefiind justificate.
c) Intervenția unui element de extraneitate poate constitui o excepție de la principiul unității transmisiunii succesorale a bunurilor succesorale va atrage aplicarea unor norme juridice distincte. Astfel, în cazul unui cetățean român decedat ale cărui bunuri mobile există în străinătate, sau în cazul morții unui cetățean străin ale cărui bunuri mobile se găsesc în România, succesiunea va fi supusă legii naționale avută de defunct la data decesului (lex patriae); când obiectul succesiunii îl formează bunuri imobile și fonduri de comerț, va fi aplicabilă legea locului unde este situat imobilul sau fondul de comerț, indiferent de cetățenia defunctului (lex rei sitae) conform Legii nr. 105/1992. Prin voința să, însă, „defunctul va putea determină o altă lege aplicabilă decât cea prevăzută de art. 66 din Legea nr. 105/1992, cu condiția să nu înlăture dispozițiile cu caracter imperativ."
d) Există unele situații care ar putea fi considerate excepții de la principiul unității transmisiunii succesorale, deși, în realitate, ele nu constituie excepții:
1. Situația dreptului de autor (Legea nr. 8/1996)
Coexistență moștenirii legale cu cea testamentară nu constituie o excepție de la caracterul unitar al transmisiunii succesorale, indiferent de cauza care a determinat coexistență.
2. În doctrina juridică s-a susținut că ar există o excepție de la principiul unității transmisiunii succesorale în cazul în care testatorul divide moștenirea în funcție de natură bunurilor, de exemplu, transmițând imobilele unei persoane, iar mobilele altei persoane.
Nu împărtășim această opinie, deoarece nu este exclus caracterul unității transmisiunii succesorale prin determinarea obiectului legatului de către testator, atât timp cât devoluțiunea succesorală va fi guvernată de aceleași norme juridice.
3. În ceea ce privește asigurările contractuale (facultative) de persoane (art. 79 alin. (3) din Decretul nr. 471/1971) sumă asigurată fiind plătită asiguratului, în cazul decesului acestuia, nefiind stabilit un beneficiar, sumă va fi achitată moștenitorilor asiguratului, că beneficiari. În condițiile în care moștenitorii sunt considerați beneficiari, sumă asigurată se va împărți în mod egal între ei, indiferent dacă sunt legali sau testamentari, descendenți sau ascendenți etc. (art. 82 din Decretul nr. 471/1971).
4. Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România, în condițiile speciale prevăzute de art. 44 din Constituția României și Legea nr. 312/2005, lege care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007). Astfel, incapacitatea cetățenilor străini și apatrizi de a dobândi terenuri în România a fost drastic restanță. Oricum, regimul juridic actual aplicabil în România cu privire la dreptul cetățenilor străini și apatrizilor de a dobândi terenuri, se constituie că un real regim derogatoriu de la dreptul comun în materia succesiunilor (fiind exclusă succesiunea testamentară cel puțin cu privire la cetățeni aparținând statelor nemembre ale U.E.).
5. Cazul reglementat de art. 825 C. cav. ce se referă la posibilitatea donatorului de a stipula în contractul de donație, întoarcerea bunurilor dăruite în caz de predent al donatarului și descendenților săi. Este evident că în față unei asemenea clauze, bunurile dăruite nu vor mai intră în masă succesorală a donatarului, ci se vor întoarce în patrimoniul donatorului că efect al clauzei contractuale privind întoarcerea bunurilor dăruite. Pe lângă situațiile mai sus expuse, aplicabile în dreptul românesc, în doctrina franceză se includ în categoria „succesiunilor speciale" derogatorii de la caracterul unitar al moștenirii și următoarele:
– Amintirile de familie, care „scapă regulilor ordinare ale succesiunilor și partajului și trebuie atribuite de judecător persoanelor având legăturile cele mai apropiate cu defunctul". Și în dreptul românesc, amintirile de familie pot avea un caracter derogatoriu, acestea putând fi preluate de persoane care nu au calitatea de moștenitor sau legatar (exemplu, în situația existenței unui legatar universal, în lipsă de rezervatari, întregul patrimoniu succesoral va fi preluat de legatarul universal, mai puțin amintirile de familie, care ar putea fi preluate de colaterali ai defunctului – frați, surori etc., fără că aceștia să aibă calitatea de moștenitori).
– Funeraliile și mormântul – asupra acestora există reguli speciale privind atribuirea lor, care „scăpa" regulilor comune. $în român dreptul succesoral diferență, se face între și locuri de veci proprietatea defunctului în cele aflate să concesiunea și în care se transmit în condițiile speciale precizate în regulamentele cimitirelor aflate sau domeniul public al privat Clientelă Statului.
– Clientelă civilă poate fi transmisă în condiții speciale, cu obligația de a fi respectată „libertatea clientelei", iar „ fondul liberal" să fie la rândul lui cedat (ex. asociații unui medic decedat au fost obligați indemnizație achite moștenitorilor acestuia o clientelă de sau).
– Contractele de închiriere – rurale sau pentru locuințe, pornindu-se de la principiul potrivit căruia moartea nu reziliază închirierea, se pot atribui sau continuă să existe, pe seama altor persoane decât moștenitorii defunctului, Astfel, potrivit art. 27 a Legii nr. 114/1996 – Legea locuinței, prevede că în cazul decesului titularului contractului de închiriere având ca obiect o locuință în, contractul încetează, cu excepția situației în care există c persoane care pot invoca beneficiul contractului, și anume – soțul (dacă)a locuit împreună cu titularul, descendenții sau ascendenții, alte persoane dacă au fost cuprinse în contractul de închiriere.
Așadar, beneficiul contractului de închiriere se transmite după alte reguli decât cele succesorale, fapt ce face această transmisiune să fie considerată anomală .
Caracter indivizibil
Transmiterea moștenirii este în, sensul că acceptarea sau renunțarea la moștenire are caracter indivizibil, neputând avea ca obiect numai o parte din moștenire. Cu alte cuvinte, fiecare moștenitor trebuie să accepte moștenirea potrivit vocației succesorale sau să renunțe la ea. Principiul indivizibilității nu se opune însă acceptării sub beneficiu de inventar.
Acest principiu decurge din indivizibilitatea patrimoniului succesoral, care se transmite ca atare asupra moștenitorilor și explică de ce, în cazul renunțării la moștenire de către unul sau mai mulți succesibili, precum și în cazul nedemnității ori a ineficacității legatelor (militate, revocare, caducitate), vor profită de renunțare succesorii acceptanți, a căror vocație era înlăturată sau diminuată prin existența acestor moștenitori.
Succesibilii sunt persoanele care îndeplinesc condițiile pentru a putea moșteni adică au capacitate și vocație succesorală abstractă și nu au săvârșit fapte care să atragă sancțiunea nedemnității, respectiv revocarea judecătorească a legatelor și nu au fost exheredați (dezmoșteniți) – dar care n-au exercitat încă dreptul de opțiune succesorală (adică nici n-au acceptat moștenirea, dar nici n-au renunțat la ea). Întrucât patrimoniul succesoral este unitar, în cazul pluralității de moștenitori, el se transmite în această stare.
Chiar dacă o parte din succesibili renunță la moștenire sau sunt înlăturați pentru ineficacitatea legatelor sau nedemnitate, partea de moștenire care li se cuvenea va reveni moștenitorilor acceptanți (în temeiul dreptului de acrescământ). Exceptând situația în care a avut loc un partaj de ascendent, existența mai multor moștenitori determină menținerea indiviziunii până la data stabilirii cotelor părți și, în final, a partajului.
Se pune problemă dacă este aplicabil principiul indivizibilității transmisiunii succesorale și în materia Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar sau a altor legi cu caracter reparatoriu adoptate după 1990 (Legea nr. 112/1995, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 10/2001 etc.). Opinia dominantă a considerat că operează regulă indivizibilității și în aceste cazuri, cu motivarea că cei care au renunțat la moștenire nu mai pot redobândi dreptul de proprietate asupra terenului, în condițiile Legii nr. 18/1991 (sau a altor bunuri). Legea nr. 18/1991 produce însă modificări în aplicarea dreptului succesoral. Astfel, pe de o parte sunt înlăturați de la moștenire cei care au renunțat în mod expres la această, dar, pe de altă parte, nu vor putea beneficia de dreptul la restituire și de dreptul de proprietate asupra terenurilor, în condițiile Legii 18/1991, nici moștenitorii care, deși au acceptat succesiunea lui de cuius, nu au depus totuși în termenul legal (de decădere) cererea privind restituirea terenului.
Caracterul indivizibil al moștenirii nu se opune în cazul în care moștenirea este parțial legală și parțial testamentara că moștenitorul legal și testamentar în același timp să opteze diferit: să accepte legatul cu titlu particular și să renunțe la moștenirea legală (spre exemplu).
În esența, caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale se rezumă la situația de a fi sau nu moștenitor. Nu poți fi moștenitor pro parte și străin de moștenire pentru rest.
A acceptă a la o moștenire înseamnă primul rând a dobândi repudia o calitate abia apoi a dobândi la un anumit patrimoniu.
Cei care au „ratat" calitatea din unui patrimoniu nesemnificativ consecințele extrem de cu ocazia restituirii unor bunuri preluate decursul timpului în mod abuziv de către stat. Ar putea oare beneficia de efectele restituirii cei care au renunțat expres la succesiune crezând că este insolvabilă? Sau cei care au renunțat la succesiune pe considerentul că acceptarea succesiunii unui deținut politic – illo tempore nu ar fi fost recomandabilă?
De aceea este necesar să se înțeleagă corect subtilitatea indivizibilității succesiunii, a opțiunii succesorale (nemo pro parte heres) pentru a se evită coexistența unor moșteniri paradoxale, indiferent care ar fi fost cauzele care au determinat acele opțiuni.
5.4. DESCHIDEREA SUCCESIUNII. PUNEREA ÎN MIȘCARE A PROCEDURII SUCCESORALE NOTARIALE
DATA DESCHIDERII SUCCESIUNII
„Succesiunile se deschid prin moarte", precizează art. 651 C. civ. Moartea lui de cuius este cea fizic constatată de medicul chemat să examineze cadavrul și care, în urmă examinării, eliberează certificatul constatator al morții (diferit de certificatul de deces, act de stare civilă). Moartea unei persoane mai poate fi constatată și de către instanță de judecată prin procedura declarării morții, în condițiile art. 16 al Decretului nr. 31/1954, data decesului fiind cea stabilită prin hotărârea judecătorească, ci nu data la care hotărârea declarativă de moarte a rămas definitivă și irevocabilă.
Dovada morții se face cu certificatul de deces, chiar și atunci când moartea a fost constatată judecătorești, certificatul de deces eliberându-se în acest caz pe bază hotărârii de declarare a morții, definitivă și irevocabilă.
Data morții va putea fi rectificată sau anulată, în condițiile art. 18 și art. 20 din Decretul nr. 31/1954, dacă din probele administrate rezultă că data morții nu este cea stabilită inițial, ori că cel declarat mort este în viață.
Stabilirea cu precizie a datei morții are o importantă deosebită. În funcție de această data, se stabilesc:
1. persoanele chemate la moștenire, capacitatea lor succesorală, drepturile ce li se cuvin, implicit se înlătura de la moștenire persoanele care nu au capacitate sau vocație succesorală;
2. momentul până la care retroactivează acceptarea sau renunțarea la moștenire, consolidându-se sau desființându-se calitatea de moștenitor;
3. momentul în care se produce transmiterea moștenirii către succesori, această operând în temeiul legii sau al testamentului;
4. data de la care începe să curgă termenul de 6 luni pentru exprimarea opțiunii succesorale de către succesibili;
5. momentul în funcție de care se validează sau se desființează anumite acte juridice referitoare la moștenire (a se vedea, în special, pactele asupra unor moșteniri viitoare);
6. compunerea și valoarea masei succesorale;
7. începutul indiviziunii succesorale, în cazul pluralității de moștenire în care nu există un partaj de ascendent), și data până la care retroactivează declarativ al partajului;
8. legea aplicabilă fiecărei moșteniri, în cazul succesiunii în timp a mai multor legi succesorale sau a mai multor succesiuni, aplicându-se principiul tempus regit actum fiecărei moșteniri, în funcție de data deschiderii ei.
Actele care se fac ulterior deschiderii succesiunii și care țin strict de succesorală vor fi supuse potrivit aceluiași principiu, aplicându-se dispozițiile legii în vigoare la momentul nașterii acelor acte (ex. – acceptarea sau renunțarea la moștenire întocmirea inventarului etc.).
LOCUL DESCHIDERII SUCCESIUNII
Locul deschiderii succesiunii este cel al ultimului domiciliu al defunctului. Deși actualul Cod civil nu precizează care este locul deschiderii succesiunii , acesta rezultă din prevederile art. 14 C. pr. civ., ce stabilește competență instanțelor judecătorești în materie succesorală, și de art. 10 lit. a) și b), precum și art. 68 alin. (1) și (2) din Legea nr. 36/1995, care stabilesc competență notărilor în această materie .
Considerentele de ordin practic care au impus „regula ultimului domiciliu al defunctului" sunt evidente și nu necesită justificări suplimentare.
Locul ultimului domiciliu al defunctului nu este, însă, întotdeauna ușor de stabilit, mai ales atunci când el nu coincide cu viză de domiciliu înscrisă pe actul de identitate al defunctului. Potrivit art. 13 din Decretul nr. 31/1954, „domiciliul unei persoane fizice este acolo unde își are locuința statornică și principală", această fiind, de regulă, la locul fixat prin viză de domiciliu, dar este posibilă și dovadă, prin orice mijloc de probă, a unui alt loc de domiciliu – semnificativ din punctul de vedere al competenței teritoriale notariale. Noul Cod civil statuează în art. 954 alin. (2) faptul că „Dovada ultimului domiciliu se face cu certificatul de deces sau, după caz, cu hotărârea judecătorească declarativă de moarte rămasă definitivă".
Domiciliul minorului, interzisului, dispărutului, se stabilește în condițiile art. 14 – 15 din Decretul nr. 31/1954.
Competența teritorială în cazul succesiunilor cu elemente de extraneitate
Deosebit de controversată este problemă stabilirii competenței teritoriale a notarului sau instanței de judecată, în cazul în care defunctul nu a avut ultimul domiciliu în țara – indiferent de faptul dacă acesta era cetățean român sau străin. Într-o atare ipoteză, problemă și-ar putea găsi rezolvarea atât în dreptul național, cât și prin aplicarea normelor specifice de drept internațional privat.
Regula cuprinsă în art. 68 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 operează, însă, cu noțiuni insuficient de precise (ex. – „bunurile cele mai importante că valoare" – cine stabilește, și în bază căror criterii, care sunt bunurile cele mai importante că valoare, pentru a se determina astfel competența teritorială?). întrucât practică a dovedit că este posibil că la nivelul țării, mai mulți notari (sau mai multe instanțe) să dezbată succesiunea aceluiași defunct care a avut în țara mai multe bunuri în mai multe localități, este salutară inițiativă U.N.N.P.R. de a conduce la nivelul acesteia o evidența unică a tuturor cauzelor succesorale cu elemente de extraneitate, concomitent cu obligativitatea notărilor de a solicita informații furnizate de acest sistem ori de câte ori sunt sesizați cu asemenea cauze. Acest sistem este operabil prin modificarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 36/1995, astfel încât, „multiplicarea" dosarelor succesorale deschise pentru același defunct devine imposibilă, în condiții normale (adică atunci când toți factorii implicați își vor face cu conștiinciozitate datoria, furnizând și solicitând informații specifice.
Aceeași obligativitate de a verifică existența unor cauze succesorale cu elemente de extraneitate aflate (sau nu) pe rolul unor notari, o vor avea, credem, și instanțele de judecată. Dacă, însă, nici un notar nu va fi sesizat cu soluționarea unor cauze succesorale cu elemente de extraneitate, ci numai instanță de judecată, cum se va face, la nivel național, o atare verificare?
Încă o data trebuie să susținem ideea că regulă de competență materială generală, dar alternative, a instanțelor judecătorești și a notărilor în privință procedurii succesorale nu este . opinia noastră, așa cum anterior, instanțele ar trebui o specială materie , numai când, după sesizarea unui notar, au apărut probleme litigioase pe care acesta, potrivit competenței sale, nu le-a putut soluționa. Sesizarea întotdeauna a unui notar cu o problemă succesorală ar creă premisele unei bune evidente a cauzelor succesorale de orice fel,
Dar dacă defunctul care nu a avut ultimul domiciliu în țara nu a avut pe teritoriul țării nici un fel de bunuri?
În practică, problemă a apărut după 1990, când în urmă adoptării legilor în materia restituirii bunurilor de orice fel preluate în mod abuziv anterior anului 1990, au fost depuse cereri de restituire bunuri mobile/imobile de către cetățeni români sau străini, care trebuiau să-și dovedească doar calitatea de moștenitori ai celor deposedați abuziv, că o condiție prealabilă a analizării cererii de restituire.
Constatăm de lege lată faptul că regulă de competență teritorială în materia procedurii succesorale este strâns legată de ultimul domiciliu al defunctului sau de bunurile acestuia. Dacă defunctul nu a avut ultimul domiciliu și nici bunuri în România, problemă calității de moștenitor ar putea fi soluționată numai de instanțele judecătorești, pe cale incidența, acțiunea principală fiind aceea a restituirii bunului (a se vedea, art. 17 C. pr. civ.). Competență oricărui notar pentru stabilirea calității de moștenitor, în această ipoteză este exclusă, în opinia noastră. Noul Cod civil încearcă să pună ordine într-o materie controversată, precizând în art. 954 alin. (3) faptul că dacă ultimul domiciliu al defunctului nu a fost în țara sau nu este cunoscut, competență aparține notarului public cel dintâi sesizat, cu condiția că în această circumscripție să existe cel puțin un bun imobil sau mobil. Atunci când în patrimoniul succesoral nu există bunuri situate în România, locul deschiderii moștenirii este în circumscripția notarului public cel dintâi sesizat.
Această ultima teză a Noului Cod civil este discutabilă, în sensul că ipoteză vizează eliberarea cel mult a unui certificat de calitate de moștenitor, eventual numai pentru cetățenii români. Cetățenii străini care nu au avut ultimul domiciliu în România, pe teritoriul căreia nu au nici un fel de bunuri, nu pot obține, în opinia noastră, un certificat de calitate de moștenitor, de la un notar român, care nu are, credem, nici o obligație în acest sens.
Conexarea dosarelor succesorale
În legătură cu modul de interpretare al art. 10 lit. b) din Legea nr. 36/1995, au apărut controverse asupra faptului dacă este obligatorie sau nu conexarea dosarelor succesorale de către notarul investit cu dezbaterea succesiunii ultimului dintre decedați, în cazul succesiunilor succesive.
Într-o opinie s-a susținut teză potrivit căreia competență de soluționare a tuturor succesiunilor succesive aparține în mod obligatoriu notarului competent de la locul ultimului domiciliu al ultimului dintre decedați.
Această întrucât un moștenitor postdecedat „nu poate fi înscris în calitate certificatul de moștenitor eliberat succesiune, nu e reprezentat de propriii lui moștenitori", care preiau numele autorului lor decedat drepturile obligațiile succesorale ale acestuia, inclusiv taxele succesorale.
Reiterând argumentele exprimate anterior, apreciem că notarul investit cu soluționarea cauzei succesorale a ultimului dintre decedați va conexă toate succesiunile succesive anterioare numai în situația în care moștenitorii își exprimă acordul în acest sens (moștenitorii pot alege competență …" art. 10 lit. b) din Legea nr. 36/1995), situație în care va operă prorogarea voluntară de competență teritorială. Dacă nu există acest acord, notarul nu va putea conexă cauzele succesorale anterioare, el se va limită doar la soluționarea cauzei sale și va predă moștenirea succesorilor lui de cuius, chiar dacă unii dintre ei, la data dezbaterii succesiunii, sunt decedați. În legătură cu posibilitatea conexării dosarelor succesorale, în temeiul art. 10 lit. b) din Legea nr. 36/1995, facem precizarea că sunt susceptibile de conexare doar cauze succesorale primare (pentru care nu s-a eliberat anterior un certificat de moștenitor). Așadar nu sunt supuse conexării cauze primare și cauze aflate în fază de certificat suplimentar de moștenitor, întrucât, conform regulii procedurale cuprinsă în art. 86 din Regulament, certificatul de moștenitor suplimentar se eliberează de către notarul care a eliberat primul certificat. Prin urmare, acest certificat suplimentar nu va putea fi eliberat de un alt notar care ar conexă un dosar aflat în fază de certificat suplimentar cu un alt dosar aflat în fază primară de rezolvare. Conexarea nu o va putea face nici chiar notarul care a eliberat ambele certificate (atât certificatul de moștenitor, cât și certificatul suplimentar de moștenitor, pentru un alt defunct în cazul unor succesiuni succesive) întrucât dosarele succesorale se află în faze diferite de rezolvare (nu pot fi conexate dosare „de fond" cu dosare aflate „in apel sau în recurs", deși comparația de care ne folosim pentru o mai mare claritate a ideii nu este întru totul cea mai adecvată).
Reamintim faptul că certificatul de moștenitor nu transmite drepturi succesorale unor persoane decedate (succesori ai lui de cuius), ci constată doar drepturile succesorale pe care moștenitorii (chiar decedați) le-au dobândit ope legis de la autorii lor, la data deschiderii succesiunii acestora.
Notarul sesizat cu soluționarea unei cauze succesorale își va verifică în prealabil competență teritorială, apelând în acest scop la registrul de evidența al succesiunilor condus în condițiile legii de către cameră notărilor publici sau de către un notar, care-i va eliberă notarului un certificat atestator al faptului că nici un alt notar din aceeași rază de competență teritorială nu a fost sesizat cu o cauza similară (art. 68 alin. (3) al Legii nr.36/1995).
În cazul în care în circumscripția unei judecătorii sunt mai mulți notari deopotrivă competenți teritorial, „competenta de îndeplinire a procedurii succesorale aparține primului birou sesizat", precizează art. 68 alin. (4) al Legii nr. 36/1995. Cu privire la dispoziție s-ar face câteva comentarii. Astfel, de îndeplinire a procedurii succesorale nu poate aparține „biroului" notarial, ci notarului (biroul notarial este doar locul unde notarul își activitatea, neavând o semnificație ). Apoi, din modul în care este formulat textul legii,s-ar trage concluzia primul notar sesizat fi obligat să îndeplinească procedura succesorală.
Însă nimic nu , împiedică credem, moștenitorii, să solicite notarului cel dintâi sesizat, transferul dosarului succesoral către un alt notar, ales de moștenitori pentru a dezbate succesiunea. În cazul în care primul notar sesizat cere transferul dosarului către un alt notar, ales de moștenitori, iar moștenitorii s-au adresat deja cu o cerere privind dezbaterea succesiunii către acesta din urmă, apare un conflict de competență care nu va putea fi soluționat decât de instanță de judecată, în condițiile art. 11 din Legea nr. 36/1995. În general, la nivelul camerelor notărilor publici (sau al unora dintre ele) există și funcționează deja regulamente proprii, pe bază cărora notarii își pot transfera unul altuia dosarele succesorale, având de fiecare data la bază acordul moștenitori lor. Dacă moștenitorii sunt în dezacord, se vor aplică strict prevederile cuprinse în art. 68 alin. (3) și (4) ale Legii nr. 36/1995. Am evitat termenul „declinarea de competență" întrucât în situațiile prezentate anterior, transferul dosarului succesoral de la un notar la altul nu se produce că urmare a lipsei de competență teritorială a primului în favoarea celui de-al doilea, cei doi notari fund deopotrivă competenți teritorial. Ceea ce determină transferul dosarului este voința unanimă a moștenitorilor, care au dreptul, în opinia noastră, de a alege notarul (desigur, în măsură în care acesta este competent teritorial) în față căruia să se deruleze întreagă procedură succesorală.
Acest drept de opțiune pe care îl au moștenitorii nu este altceva decât o formă de manifestare a principiului disponibilității în cadrul unei proceduri necontencioase. Declinarea reală de competență se produce doar în situația în care a fost sesizat cu soluționarea cauzei succesorale un notar necompetent teritorial, și care va fi obligat în atare situație să-și decline competență în favoarea unui notar competent teritorial.
Conexarea dosarelor se dispune de către notar prin încheiere.
Dacă art. 10 lit. b) din Legea nr. 36/1995 introduce regulă conexării cauzelor succesorale de către notarul care dezbate succesiunea ultimului dintre decedați în cazul succesiunilor succesive, regulă care constituie o derogare de la principal potrivit căruia succesiunile se dezbat la locul ultimului domiciliu al defunctului, art. 954 alin. (3) al Noului Cod civil introduce o noua regulă a conexării bazată pe competență notarului cel dintâi sesizat.
Așadar, în cazul succesiunilor cu element de extraneitate (ultimul domiciliu al defunctului nu se află pe teritoriul României) cauza succesorală va fi de competență celui dintâi notar sesizat, cu condiția că în acea circumscripție să existe cel puțin un bun mobil sau imobil. Cu alte cuvinte, chiar dacă prin ipoteză pot fi sesizați mai mulți notari, în condițiile în care nici unul nu a finalizat succesiunea prin certificat de moștenitor cel dintâi notar sesizat va contesta toate dosarele aflate pe rol, indiferent de locul situării bunurilor.
În cazul care o asemenea succesiune a fost deja finalizată de un anumit notar , ulterior, vor apărea alte cauze succesorale pe rolul unor diferiți ( urmare a unor bunuri mobile imobile în alte circumscripții teritoriale), primul notar care a finalizat succesiunea va fi competent să elibereze și certificatele de moștenitor suplimentare și aceasta nu ca urmare a aplicării regulii conexării, ci a aplicării regulii potrivit căruia notarul care a eliberat certificatul de moștenitor principal va elibera certificatele suplimentare de moștenitor în temeiul art. 86 din Lege cât și din Regulament.
SESIZAREA NOTARULUI
;,În condițiile art. 68 alin. (1) al Legii nr. 36/1995 procedura succesorală notarială se deschide, după caz, la cererea oricărei persoane interesate, a procurorului, precum și a secretarului consiliului local al localității în rază căreia defunctul și-a avut ultimul domiciliu, atunci când are cunoștință că moștenirea cuprinde bunuri imobile".
Cererea se adresează notarului care, verificându-și în prealabil competență teritorială, va proceda la înregistrarea cererii și la stabilirea termenului pentru prezentarea moștenitorilor și a actelor necesare. În cazul în care notarul va consideră că este necompetent teritorial, va înregistra cererea și își va declina competență în favoarea unui notar competent.
Prin sintagmă „orice persoane interesate" s-ar putea înțelege, cu titlu exemplificativ:
orice succesibil legal sau testamentar;
orice creditor sau debitor al lui de cuius sau al moștenitorilor acestuia;
executorul testamentar în cazul existenței unui testament ce cuprinde desemnarea unui executor;
orice reprezentant legal al succesibililor – tutori, curatori, mandatari (inclusiv avocați, în bază delegației avocațiale);
Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în cazul succesiunilor vacanțe;
– secretarul consiliului local (cu sprijinul serviciilor de specialitate ale acestuia , starea civilă, direcția finanțelor publice etc.) din rază căruia defunctul și-a avut ultimul domiciliu este obligat să solicite deschiderea procedurii succesorale notariale atunci când moștenirea cuprinde bunuri imobile.
În concret, în orașele mari, secretarul consiliului local nu sesizează direct notarul competent, ci comunică toate sesizările (cumulate pe o perioadă scurtă de timp, care să nu afecteze dreptul de opțiune succesorală al succesibililor) către cameră notărilor publici, care, la rândul ei, va distribui aleatoriu sesizările către notari (art. 75 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 36/1995). În celelalte localități, sesizarea se comunică direct notarului competent, sau notarului însărcinat cu ținerea evidenței cauzelor succesorale la nivelul unei circumscripții judecătorești.
Sesizarea (cererea) va trebui să cuprindă:
denumirea, numele și prenumele solicitantului, sediul – adresă exactă a domiciliului și, în general, toate elementele de identificare ale solicitantului, inclusiv ale mandatarului sau;
date cu privire la defunct – numele și prenumele, data și locui decesului, ultimul domiciliu al acestuia;
date cu privire la succesibili – numele și prenumele acestora, domiciliul lor (eventual, alte date de identificare);
date cu privire la compunerea masei succesorale – identificarea bunurilor imobile (eventual cu date de C.F., număr de înmatriculare etc.);
date cu privire la pasivul succesiunii (dacă se cunoaște ab initio acest pasiv, întrucât componența și cuantumul lui ar putea rezultă și din dezbaterile ulterioare);
– data întocmirii sesizării (cererii), semnătura și sigiliul solicitantului.
Desigur, din cerere ar mai putea rezultă și orice alte elemente necesare soluționării acesteia, eventual date cu privire la existența unui testament, starea acestuia, eventualele donații făcute de defunct în timpul vieții etc.
Sesizări fără masă succesorală
Sunt situații în care poate printr-un „exces de zel" tipic administrativ, secretarii primăriilor (sau compartimentele de specialitate, în speță, starea civilă) comunică structurilor notariale (Camerelor notărilor publici, notărilor publici etc.) nu numai sesizări privind deschiderea procedurii succesorale notariale cuprinzând evidența bunurilor imobile aflate pe rază administrativ-teritorială a primăriei respective (obligație care derivă, de altfel, din Codul fiscal) ci și sesizări cuprinzând evidența unor bunuri mobile, în general, autoturisme, sau chiar sesizări fără nici un fel de bunuri (eventual doar cu datorii ale defunctului). Ce obligații ar avea Camera notărilor publici primind asemenea sesizări, mai ales cele care nu cuprind nici un fel de bunuri ? Camera ar avea cel puțin două posibilități:
– să repartizeze asemenea sesizări notărilor publici, urmând că aceștia să citeze succesibilii cuprinși în sesizare și, în urmă discuțiilor cu aceștia, să constate faptul dacă există sau nu există bunuri în masă succesorală. În caz afirmativ notarul va rezolva cauza succesorală în mod obișnuit, iar în caz contrar notarul va scoate dosarul de pe rol, fiind fără masă succesorală.
– să arhiveze la nivelul Camerei asemenea sesizări, urmând ca la cererea succesibililor să se pună pe rol dosarele respective.
Deși varianta a două pare să fie acoperită deplin de actualele texte de lege, suntem tentați să acordăm prevalență primei variante. Această și pentru faptul că defunctul deși nu a avut bunuri pe rază teritorială a ultimului domiciliu, ar putea să aibă cel puțin avere imobiliară (exemplu: terenuri agricole) în afară localității de domiciliu. Apoi, notarul necitând succesibilii în termenul legal de opțiune succesorală, i-ar putea pune pe aceștia în situația pierderii prin prescripție a acestui termen. Desigur, obligația primordială a oricărui succesibil este de a-și exercită, din proprie inițiativă, toate drepturile și obligațiile succesorale, însă realitatea incontestabilă pe care o trăim ne demonstrează că cetățenii își cunosc prea puțin drepturile și obligațiile constituționale sau legale pe care le au. Pe linie de gândire, un sprijin din partea notarului nu ar fi decât benefic. De lege ferenda, Codul fiscal ar obligația organelor administrației publice implicate (nu doar cele de la ultimul domiciliu defunctului), pe a căror teritorială se bunuri imobile cel , de a structurilor notariale sesizări privind deschiderea procedurii succesorale notariale, pentru bunurile respective.
Obligațiile notarului
Notarul poate fi sesizat fie direct de către cei interesați, precizați anterior, fie de către publici notarul însărcinat cu evidențelor succesorale. ambele situații, notarul sesizat trebui verifice o sesizare nu a fost anterior la un alt notar, solicite acest sens un certificat, nu s-a înregistrat chiar la propriul birou o cerere , condițiile art. 43 alin. (2) respectiv art. 74 alin. (I) din Regulament. Certificatul care atesta așadar unicitatea înregistrării va fi eliberat fie de camera notărilor publici, fie de notarul însărcinat cu ținerea evidențelor succesorale, pe bază opisului de evidența a cauzelor succesorale condus de aceștia.
În condițiile actuale, notarii, prin structurile lor (camerele) au procedat la:
preluarea arhivelor succesorale de la judecătoriile ce le aveau în păstrare, arhive ce se referă la perioadă anterioară apariției instituției notărilor public! (17 noiembrie 1995) . Că urmare, certificatele care atesta unicitatea înregistrării unei cauze succesorale sunt eliberate în prezent numai de camerele notărilor publici, atât pentru perioadă anterioară datei de 17.11.1995, cât și pentru cea ulterioară. Prin „arhive succesorale" am înțeles nu numai opisele de evidența a cauzelor succesorale, dar și registrele speciale de evidența a renunțărilor la moștenire sau a acceptărilor sub beneficiu de inventar ale moștenirii;
conducerea la nivelul camerelor a unor evidente unice, privind cauzele succesorale înregistrate în circumscripția camerei, pentru a se facilita verificarea și a se evită cu desăvârșire înregistrările multiple.
Evident, toate aceste evidente se țin cu mijloace moderne, pe suport electronic.
La nivelul U.N.N.P.R., pe lângă evidența cauzelor cu element de extraneitate (despre care am făcut vorbire mai sus), s-au creat condițiile necesare conducerii și a altor evidente care se referă în materia care ne interesează, la testamentele autentice și implicit la revocarea lor, acte juridice întocmite pe întreg teritoriul țării.
Fiecare notar conduce în materie succesorală următoarele registre:
– registrul de evidența a succesiunilor care cuprinde numărul dosarului în ordine
cronologică, numele și prenumele defunctului, ultimul domiciliu, data decesului, soluția data în dosar, taxele (în sens larg) succesiunii;
opisul alfabetic cuprinde doar numele și prenumele defunctului și numărul dosarului succesoral;
registrul de termene, care cuprinde data dezbaterilor succesorale, numărul
dosarului, numele și prenumele defunctului, soluția data la termenul respectiv (amânare, conexare, suspendare, transfer, scoatere de pe rol, certificat de moștenitor).
Cererea privind deschiderea procedurii succesorale notariale va trebui să fie însoțită în principal de următoarele documente (desigur, aceste documente pot fi depuse și ulterior, mai ales că uneori necesitatea depunerii lor rezultă din dezbateri):
acte de stare civilă (deces, naștere, căsătorie), prin care se atesta atât faptul decesului, cât și vocația succesorală a succesibililor acte privind compunerea masei succesorale – extrase C.F., titluri de proprietate, chitanțe, facturi, extrase de cont, certificate de acționar etc.;
testamente, acte de donație, inclusiv cele cu semnificația de partaj de ascendent
– titluri de creanță sau documente justificative ale pasivului succesoral (inclusiv ale cheltuielilor ocazionate de funeralii);
– orice alte documente prin care succesibilii încearcă să-și motiveze sau să-și justifice o anumită poziție în cadrul succesiunii. Pe lângă aceste documente care cad în sarcină moștenitorilor, notarul este obligat să efectueze el însuși anumite verificări și să solicite dovezi în consecință, astfel:
– dovadă obținută în urmă interogării I.N.F.O.N.O.T. cu privire la modul de exercitare a dreptului de opțiune succesorală (R.N.O.S.) de către moștenitorii care se află în localitatea ultimului domiciliu al defunctului, sau în alte localități din țara;
– dovadă existenței sau non-existenței unui testament valabil al defunctului (R.N.T.A.);
– dovadă, în cazul succesiunilor cu element de extraneitate, a neînregistrării sau înregistrării, după caz, la un alt birou notarial a unei cauze succesorale similare (R.N.S.E.);
– dovadă eliberată de Cameră Notărilor Publici cu privire la inexistentă unui dosar succesoral similar, fie pe rolul unui notar public, fie soluționat anterior înființării instituției notărilor publici de către fostele notariate de stat au fost preluate de Camerele Notărilor Publici, astfel încât, în prezent, eliberarea unei asemenea dovezi este posibilă).
I.N.F.O.N.O.T. în materie succesorală
În conformitate cu Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr.36/1995 a notărilor publici și a activității notariale au fost adoptate Normele metodologice privind registrele unice ținute de U.N.N.P.R. (precizăm că S.C. INFONOT SYSTEMS S.R.L., prescurtat I.N.F.O.N.O.T., are ca asociat unic U.N.N.P.R.). Conform acestor norme, în materia succesorală se aplică dispozițiile pe care, în esența, le vom prezența în cele ce urmează.
Datele se țin centralizat, pe suport material și electronic la nivelul Uniunii Naționale a Notărilor Publici din România, înregistrările se fac în registrele prevăzute de art.561 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995 a notărilor publici și a activității notariale, aprobat prin O.M.J. nr. 710/C/1995 modificat prin O.M.J. nr. 655/C/2007, iar administrarea lor se face de către S.C.INFONOT SYSTEMS SRL.
Registrele care se conduc, în materia succesorală, sunt:
1. Registru Național de Evidența a Succesiunilor privind persoanele decedate cu ultimul domiciliu în străinătate, pentru bunurile din România; (R.N.S.E.);
2. Registrul Național de Evidența a Testamentelor Autentice (R.N.T.A.);
3. Registrul Național de Evidența a Opțiunilor Succesorale (R.N.O.S.);
Registrele Naționale Unice au drept scop:
1. ținerea unei evidente la nivel național a procedurilor succesorale privind persoanele decedate cu ultimul domiciliu în străinătate, a testamentelor în formă autentică, a declarațiilor privind exercitarea dreptului de opțiune succesorală;
2. furnizarea de informații din aceste registre către notarii publici și persoanele fizice sau juridice interesate;
3. înregistrarea cu efect de opozabilitate în R.N.O.S. a declarațiilor de acceptare pură și simplă, de acceptare sub beneficiu de inventar de renunțare la succesiune încheiate .
R.N..E. – Acest registru reglementează activitatea de a procedurilor succesorale privind persoanele decedate, cu ultimul domiciliu străinătate, " scopul stabilirii p respectării competenței teritoriale a notarului public sesizat în condițiile art. 68 alin. (2) din Legea nr. 36/1995.
Evidența succesiunilor, soluționate sau în curs de soluționare, este centralizată în Registrul Național de Evidența a Succesiunilor cuprinzând cauzele succesorale în care:
– defunctul este cetățean român, străin sau apatrid care nu a avut ultimul domiciliu în țara, dar cu fond de comerț sau alte bunuri în România.
Această evidența se îndeplinește în prealabil înscrierii cauzelor succesorale în registrele de evidența ale Camerelor Notărilor Publici, sau după caz, de la nivelul circumscripțiilor acestora.
Notarul public care primește cererea de deschidere a procedurii succesorale privind persoanele decedate cu ultimul domiciliu în străinătate va solicita Camerei să verifice evidențele R.N.S.E. cu privire la faptul dacă există cauze succesorale similare la nivelul tuturor notărilor din țara. În cazul unui răspuns negativ, notarul sesizat va înregistra cauza să cu element de extraneitate devenind astfel „primul notar sesizat" și prin urmare, singurul competent de a rezolvă toate aspectele legate de cauza succesorală respectivă.
Evidența procedurilor succesorale privind persoanele decedate care nu au avut ultimul domiciliu în țara cuprinde următoarele date:
1. numărul și data comunicării din partea Camerei, însoțită de cererea adresată de către biroul notarial având, de asemenea, număr și data;
2. numele și prenumele defunctului;
3. data decesului (zi/luna/an);
4. ultimul domiciliu al defunctului constând în menționarea țării, localității și adresei, așa cum sunt evidențiate în certificatul de deces;
5. codul numeric personal al defunctului, iar în lipsa acestuia se vor completă datele de la pct. 6-9;
6. data nașterii defunctului;
7. locul decesului;
8. numele și prenumele părinților defunctului;
9. numele și prenumele sub care defunctul a mai fost cunoscut.
Datele de la punctele 1, 2, 3 și 4 se completează obligatoriu. Celelalte date se completează în măsură în care notarul public se află în posesia lor.
Dacă în urmă verificărilor operatorul R.N.S.E. constată că nu a fost înregistrată cauza, va emite un certificat, care va conține și rezultatul verificărilor în R N O S și
R.N.T.A. Dacă se constată că respectivă cauza succesorală este înregistrată în R.N..E. implicit registrul de evidență a procedurilor succesorale al unei Camere, operatorul R.N..E. procedează la eliberarea unei adeverințe cu atestarea situației, existentei. Camera primind certificatul de la R.N..E., va înregistra solicitarea notarului public în registrul de evidență a procedurilor succesorale, – și va elibera acestuia un certificat care atestă înregistrarea solicitării ; acesta fi însoțit de certificatul eliberat de R.N..E,
În cazul care registrul de evidență a procedurilor succesorale este ținut de un birou notarial de pe raza unei judecătorii la un sediu secundar Camerei, acestea vor comunica direct cu RNSE, urmând proceduri prevăzute pentru Camere Camerele vor aduce la cunoștință administratorului registrelor orice modificare cu privire la locul de păstrare al registrelor de evidenta a procedurilor succesorale, precizând și data de la care survine modificarea respectivă.
În cazul în care din motive justificate, biroul notarial sau Cameră nu pot înregistra cauza succesorală în registrul de evidența a procedurilor succesorale, acestea vor comunică RNSE, cel târziu până la sfârșitul următoarei zilei lucrătoare, acest fapt.
În urma înștiințării, operatorul R.N.S.E. va proceda la anularea înregistrării din registru în format material, iar în cel în format electronic, prin menționarea la rubrică „observații" a documentului emis de Cameră sau birou notarial, spre a permite altă înregistrare.
Solicitările transmise în oricare din modalitățile prevăzute de norme se vor înscrie, iar rezultatele se vor transmite, în mod obligatoriu, până la sfârșitul zilei lucrătoare următoare.
Data și oră înscrierii vor fi evidențiate în certificatul și/sau adeverință emise.
Camerele și notarii publici prevăzuți anterior, după caz, nu vor eliberă certificatele pentru dezbaterea procedurilor succesorale cu privire la succesiunile în cauza, fără primirea certificatului din partea R.N.S.E.
Notarii publici nu vor dezbate o cauza succesorală privind persoanele decedate cu ultimul domiciliu în străinătate fără certificatul eliberat de Camera la care s-a atașat copia celui eliberat de R.N.S.E.
Costul certificatului va fi suportat de către persoană/persoanele care solicita biroului notarial îndeplinirea unei proceduri notariale pentru a cărei soluționare este necesară consultarea registrelor sau solicita consultarea evidențelor direct sau prin intermediul biroului notarului public. Desigur procedura actualelor norme este perfectibilă. Întregul sistem și normele care îl reglementează vor trebui să îi permită notarului să acceseze direct, online, evidențele R.N.S.E. sau ale oricărui alt registru condus de INFONOT.
R.N.T.A. – Registrul Național de Evidența Testamentelor Autentice, cuprinde următoarele date:
1. numărul și data adresei de comunicare din partea biroului notarial care a
autentificat testamentul/declarația de revocare/codicilul;
2. numele și prenumele testatorului;
3. data nașterii testatorului;
4. domiciliul sau reședința testatorului (pentru străini): țara, localitatea, str., nr.;
5. numărul și data autentificării testamentului;
6. notarul public care a instrumentat testamentul și localitatea în care își are sediul biroului;
7. numărul și data autentificării actului de revocare a unui testament;
8. notarul public care a instrumentat revocarea și localitatea în care își are sediul biroului;
9.mențiunea dacă testamentul se revocă expres total sau parțial;
10. numărul și data autentificării testamentului care se revocă expres total sau parțial;
11. notarul public care a instrumentat testamentul revocat și localitatea în care își are sediul biroului;
12. numele și prenumele părinților testatorului;
13. locul nașterii testatorului;
14. codul numeric personal al testatorului.
În funcție de procedura solicitată următoarele date se vor , completa sub sancțiunea restituirii cererii în mod obligatoriu:
a) în cazul înregistrării unui testament autentic, punctele 1-6"
b) în cazul înregistrării unei revocări, punctele 1-4 sau 7 dată mențiunea revocării tuturor dispozițiilor testamentare anterioare;
c) în cazul unei verificării punctele 1-4 la care se adaugă și data decesului testatorului.
Datele de la punctele 9-14, se completează numai măsură în sunt care în cunoscute
de notar. Punctul 9 se completează în mod obligatoriu în situația revoca care printr-un testament se sau expres un testament anterior părți În ale acestuia. în cazul în care testatori se identifică cu un act pe care este înscris codul numeric personal, completarea acestuia sau formular este obligatorie. Notarul public care a autentificat testamentul, codicilul sau revocarea acestora are obligația să comunice datele către R.N.T.A. până la sfârșitul zilei în care s-a autentificat actul .Comunicarea se va realiza prin fax, e-mail, formulare electronice în alte mijloace de transmitere a informațiilor.
Solicitările transmise prin oricare din modalitățile prevăzute Norme se vor prelucra în ordinea primirii, iar rezultatul va fi transmis până la sfârșitul zilei lucrătoare următoare. Fiecare comunicare va primi un număr de înregistrare din R N T A care în elibera un certificat în acest sens, cuprinzând data și ora emiterii
La cererea persoanelor interesate notarul public poate proceda la înregistrarea în R.N.T.A a testamentelor, codicilelor și revocărilor acestora, făcute în formă autentică sau anterior datei de 1 ianuarie 2007.
La cererea persoanelor interesate, notarul public, misiunile diplomatice sau oficiile consulare și Camerele Notarilor Publici pot solicita existența R.N.T.A. date despre existența unui testament. Cererea adresată de către persoanele interesate trebuie însoțită de copia certificatului de deces. La cererea testatorului, persoanele interesate solicită R.N.T A în baza unei cereri tip informații dacă de cuius a lăsat testamente, codicile și declarații de revocare a acestora. La primirea solicitării notarului public , operatorul va proceda la verificarea R.N.T.A. și va elibera un certificat conținând rezultatul celor constatate.
R.N.O.S. – În Registrul Național de Evidența a Opțiunilor Succesorale, se înregistrează toate actele notariale referitoare la acceptarea pură și simplă, acceptarea sub beneficiu de inventar și renunțarea la succesiune.
Actele notariale care se înregistrează în R.N.O.S. sunt următoarele:
– declarațiile autentice de renunțare;
– declarațiile autentice de acceptare sub beneficiu de inventar;
– declarațiile de revocare a renunțării;
– declarațiile de acceptare pură și simplă dacă se fac în formă autentică.
Actele notariale enumerate anterior se fac în formă autentică și se înscriu pentru opozabilitate în R.N.O.S.
În cazul în care declarațiile de acceptare pură și simplă nu se încheie în formă autentică, ci se consemnează în încheierea de ședința sau finală, nu se mai comunică către R.N.O.S. pentru a fi înregistrate.
R.N.O.S. cuprinde următoarele date:
1. numărul și data adresei de comunicare din partea biroului notarial;
2. tipul actului;
3. numărul și data autentificării declarației;
4. notarul public care a autentificat declarația și localitatea în care își are sediul
biroului;
5. numele și prenumele defunctului;
6. data decesului ( zi/luna/an);
În cazul în care se constată că o înregistrare este eronată, se va proceda la o noua înregistrare, care la rubrică „observații", va purta mențiunea despre înregistrarea
anterioară.
În acest sens, se va eliberă un nou certificat care cuprinde atât noua înregistrare corectă, cât și vechea înregistrare eronată.
În cazul în care se va proceda la anularea unei înregistrări, se va eliberă un certificat în care se va face mențiunea „anulat înregistrare".
Rectificările sau anulările solicitate de către notarul public se taxează că și înregistrările inițiate. În registrul în format material anularea se va face prin barare, iar în cel electronic se trece prin marcarea înregistrării inițiale care va rămâne nealterată și ranționarea documentului în bază căruia s-a anulat înregistrarea.
Rezultatele cererilor de înscriere sau verificare se concretizează în certificate adeverește, adrese și extrase de informare. Acestea vor avea înscrise numărul și data la care au fost prelucrate în sistemul electronic al registrelor.
Pentru cererile de înscriere sau verificare transmise prin intermediul formularelor electronice, numărul și data sunt chiar numărul, în ordine aritmetica, și data în format an/luna/zi/oră/minutul/secunda a recepționării de către registre a cererii respective
Cererile de înscriere sau verificare transmise prin intermediul formularelor electronice, vor fi validate de către operator. Prin validare se înțelege numai verificarea datelor înscrise de către notarul public în anexe. O cerere nevalidata nu va f, acceptată spre transmitere către Registre, notarul public trebuind să revină asupra editării ei
Cererile de înscriere sau verificare transmise prin fax, e-mail sau orice alt mijloc de comunicare, altul decât formularele electronice vor f, validate și procesate la sediul registrelor prin intermediul aceleași aplicații informatice că și cea pusă la dispoziția notarilor publici. Cererile care nu vor corespunde criteriilor de validare specifice fiecărui registru vor fi returnate motivat expeditorului.
Orice interogare se va face numai în bază de date a S.C.INFONOT SYSTEMS S.R.L., fără a se mai face verificări la autoritatea care a încheiat actul.
Pentru a se evită eventualele operațiuni care să prejudicieze terțele persoane prin acte care fac obiectul înscrieri. în Registrele Unice, se va înștiința printr-o adresă notarul public și se vor luă în evidența comunicările adresate de către orice persoană interesată privind falsul chiar dacă nu s-a ajuns la declararea lui prin dispoziția instanței judecătorești.
Aceste acte se vor înregistra în registrul de corespondenta și vor fi centralizate într-o bază de date speciala, urmând că notarul public vizat să fie înștiințat printr-o privința prezumției de fals formulată de petent.
Ori de ori se interoghează de date, operatorul are obligația procedeze la verificarea bazei de date speciale.
Nerespectarea dispozițiilor normelor de către public! constituie abatere atrage răspunderea a notarului public, condițiile legii
Obligațiile notarului privind fiscalitatea
Condițiile Codului fiscal, art. 11\ alin. (3), notarul public este obligat perceapă încaseze un impozit de 1%, calculat la valoarea succesorale, cazul nefinalizării procedurii succesorale în termen de 2 ani de la data decesului. Măsură fiscală are că rațiune determinarea succesorilor de a-și soluționa problemele succesorale în maximum 2 ani de la deces, sub „sancțiunea" achitării impozitului de 1% dacă se depășește acest termen. Ceea ce este discutabil însă, este valoarea la care se calculează impozitul respectiv. Dacă art. 77 alin. (1) se referă la faptul că impozitul se percepe la transferul dreptului de proprietate și al dezmembrământelor acestuia, având ca obiect bunuri imobile (construcții și terenuri), norma fiscală, în privință calculul; impozitului pentru succesiuni „la valoarea masei succesorale" este excesiva, întrucât masă succesorală poate cuprinde și bunuri mobile, sau numai bunuri mobile. Este necesară așadar corelarea dispozițiilor cuprinse în art. 77 alin. (1) și alin. (3). Valoarea masei succesorale se poate calculă pe bază declarației moștenitorilor, precum și pe bază Ghidului orientativ de valori al bunurilor imobile, pe care fiecare Cameră îl are că instrument de lucru.
Trebuie să menționăm faptul că aprecierea valorilor bunurilor imobiliare la nivelul fiecărei Camere, pe bază Ghidului propriu, nu este, în opinia noastră, soluția cea mai potrivită. Mult mai potrivită ar fi aprecierea valorilor rezultate din certificatele fiscale eliberate de autoritatea fiscală teritorială și care se solicita oricum, cu ocazia dezbaterii succesiunii. într-o atare ipoteză, marele avantaj ar constă atât în unificarea valorii de calcul (atât pentru impozitele pe succesiuni, cât și pentru taxele judiciare de timbru sau onorariile notariale), cât și în eliminarea subiectivismelor în aprecierea valorilor, apreciere diferită de la o Cameră la altă și diferită chiar în cadrul aceleiași Camere.
Ghidul orientativ de valori ar putea să rămână aplicabil doar pentru acele bunuri pentru care nu sunt valori de impozitare (situație care nu ar trebui să existe într-un stat bine organizat fiscal).
5.5. PROCEDURA ÎN FAȚĂ NOTARUL UI
CITAREA
După înregistrarea cererii și fixarea termenului pentru dezbateri, notarul dispune citarea succesibililor.
În acest sens, sunt edificatoare dispozițiile art. 75 al Legii nr. 36/1995, care prevăd că: „(1) După ce constată că este legal sesizat, notarul public înregistrează cauza și dispune citarea celor care au vocație la moștenire, iar dacă există testament, citează și pe legatari și executorul testamentar instituit.
(2) Dacă printr-un testament autentic s-a instituit și un legatar universal, se citează, în lipsă de moștenitori rezervatari, numai legatarul; dacă testamentul este olograf sau mistic, se citează și moștenitorii legali.
În succesiunea ce urmează a fi declarată vacanță, notarul public citează autoritatea administrație publice competent a prelua bunurile.
(3) în cazul moștenitorului incapabil, se citează reprezentantul sau legal și autoritatea tutelara".
Textul legii fiind destul de clar, nu se impun decât câteva precizări:
– în cazul existenței unui legat universal, vor fi citați numai legatarul universal și (eventual) moștenitorii legali rezervatari. Dacă legatul este cu titlu universal sau cu titlu particular, vor fi citați atât legatarii, cât și moștenitorii legali rezervatari, sau nu în ambele situații se impune condiția că testamentul universal, cu titlu universal sau cu titlu particular să fie în formă autentică;
– în cazul testamentului olograf sau mistic, pe lângă legatari, vor fi citați și moștenitorii legali, rezervatari sau nu, pentru a le pune în discuție existența și conținutul testamentului redactat în această formă, că urmare a forței probante reduse pe care o au în raport cu testamentul autentic;
– în cazul succesiunilor vacanțe, va fi citat Statul român prin Direcția Teritorială a Finanțelor Publice, autoritatea care reprezintă statul în toate raporturile patrimoniale pe care acesta la are (a se vedea art. 3 pct. 54 din H.G. nr. 1574/2003, publicată în M. Of. nr.
– citarea autorității tutelare vizează numirea de către această prin decizie a unui tutore sau curator, care va reprezenta sau asistă persoană incapabilă la întreagă procedură succesorală, exercitând în locul sau împreună cu incapabilul toate drepturile și obligațiile incapabilului derivând din succesiune. Despre mandatul încredințat de autoritatea tutelara tutorele sau curatorul vor trebui să răspundă patrimonial sau chiar penal în fața acestei autorități;
– la citarea succesibililor se va avea în vedere numai vocația concretă a acestora de a succede, stabilită pe baza principiilor care guvernează întreagă procedură succesorală dintre care, în această fază a dezbaterilor, se desprinde principiul chemării la moștenire a rudelor în ordinea claselor de moștenitori;
– deși necuprinse în textul art. 75 al legii, sunt persoane care trebuie citate în mod obligatori atunci când necesitatea prezenței lor rezultă din dezbateri, și anume creditorii succesiuni sau a vânzării – cauza ai succesorilor, martorii sau orice alte persoane a căror prezența este strict necesară dezbaterii complete a succesiunii.
Față de conținutul citației și procedură generală a citării, reglementate de art. 88-100 C. pr. civ., aplicabile în subsidiar și procedurii succesorale notariale (a se vedea art. 104 din Legea nr. 36/1995), citația în cadrul acestei proceduri va cuprinde:
– adresa completă a biroului notarial emitent;
– numărul și emiterii cu precizarea numărului dosarului succesoral;
– precizarea datei – anul, ore – pentru care citați;
– numele, prenumele, domiciliul calitatea celui citat;
– scopul citării;
– numele prenumele notarului care instrumentează dosarul sigiliul acestuia
– secretarului biroului notarial care a întocmit comunicat citația
Citația cuprinde procesul – verbal de comunicare cu toate datele necesare care se va restitui notarului emitent și se va atașa la dosarul succesoral ca dovadă a îndeplinirii procedurii.
Citația se poate comunică, de regulă, prin poștă sau prin agentul propriu al notarului, în ambele cazuri, cel care înmânează citația fiind obligat să completeze toate datele prevăzute în procesul – verbal.
Pentru moștenitorii aflați în străinătate, cu domiciliul sau reședința cunoscute, citarea se va face printr-o scrisoare recomandata cu dovadă de primire, în condițiile art. 87 pct. 8 C. pr. civ. Dacă domiciliul sau reședința moștenitorilor nu sunt cunoscute, citarea se va face prin publicitate, În condițiile art. 95 C. pr. civ., atât pentru moștenitorii din străinătate, cât și pentru cei din țara.
Citarea moștenitorilor sau a celorlalte persoane interesate în dezbaterea succesiunii are o importantă deosebită.
Necitarea sau neregulată citare care au avut drept consecință neprezentarea moștenitorilor la dezbateri ar putea produce consecințe grave, culminând cu anularea tuturor actelor procedurale întocmite, inclusiv a certificatului de moștenitor, pe calea acțiunii în anulare, introduse în condițiile legii, pentru motivul că nu a fost respectat dreptul la apărare al moștenitorilor care nu și-au putut exprimă voința privind actele succesiunii.
PREZENTAREA ȘI IDENTIFICAREA SUCCESIBILILOR
Pe bază citațiilor emise, la data și locul stabilite, succesibilii se prezintă în față notarului, împreună cu toate părțile interesate (creditori, martori etc.).
La prezentare, notarul identifică persoanele ce susțin că ar avea un drept sau interes în cauza succesorală, în condițiile art. 50 din Legea nr. 36/1995, de regulă cu actele de identitate (buletin, carte de identitate, pașaport), dar și prin celelalte mijloace prevăzute de lege (ex. martori de identitate, identitate atestata de avocat etc.).
Întreagă dezbatere În față notarului se face oral, în limbă romană. Dacă părțile nu sunt cunoscătoare ale limbii române, ele vor fi asistate de un translator. Caracterul public al dezbaterilor în față notarului nu exclude, însă, posibilitatea că, la cererea moștenitorilor, dezbaterile să aibă caracter nepublic.
Notarul, la primul termen, pune în discuția succesibililor următoarele elemente, pe bază cărora se va fundamenta certificatul de moștenitor:
a) modul de exercitare de către succesibili a dreptului lor de opțiune succesorală, și, în funcție de opțiuni, stabilirea din categoria succesibililor a moștenitorilor defunctului, numărul și calitatea lor. Concomitent, se stabilesc și renunțătorii, străinii de moștenire, nedemnii de a moșteni etc. În ce privește opțiunea succesorală, vom reveni cu câteva precizări în paragrafele ulterioare.
b) administrarea dovezilor privind compunerea masei succesorale, acordul moștenitorilor cu privire la calitatea de bun comun sau propriu al anumitor bunuri, cotă din bunurile comune care a aparținut defunctului; în legătură cu stabilirea calității de bun comun sau bun propriu al anumitor bunuri, ne vom referi succint la categoria de bun propriu sau comun a părților sociale și acțiunilor unor societăți comerciale, problema extrem de controversată.
Astfel, s-a considerat că acțiunile, ca și părțile sociale, sunt bunuri comune și pe cale de consecința, și dividendele au același regim juridic. Fără a relua întreaga argumentație expusă cu altă ocazie reiterăm, totuși, câteva concluzii. Astfel, pornind de la caracterul derogator al normelor Codului comercial în raport cu Codul familiei (art. 1 al Codului comercial stipulează clar faptul că „in comerț se aplică legea de față. Unde ea nu dispune se aplică codul civil"). Prin urmare, Codul familiei reprezintă un ansamblu de norme juridice care reglementează raporturile dintre soți în timpul căsătoriei, și au fost edictate doar pentru acest scop. A extinde regimul comunității de bunuri specific raporturilor patrimoniale dintre soți și altor tipuri de raporturi juridice (ex. – raporturilor comerciale dintre soți) este, în opinia noastră, o gravă eroare.
Ca urmare, suntem de părere că aporturile asociaților sau acționarilor la constituirea sau, ulterior constituirii, la majorarea capitalului social al' societăților comerciale, sunt Totdeauna considerate bunuri proprii ale asociaților. Asemenea oportun nu pot fi bunuri comune, întrucât a acceptă contrariul ar însemna să acceptăm implicit posibilitatea că anumite persoane (soț, soție a asociatului sau acționarului) să dețină în devălmășie părți sociale sau acțiuni, deși nu și-au manifestat affectio societatis la constituirea societății.
Apoi, dacă în mod unanim este recunoscută posibilitatea cesionării de părți sociale (acțiuni) între soți, această se poate realiză numai dacă părțile sociale (acțiunile) sunt bunuri proprii ale cedentului (cesionarea bunurilor aflate în devălmășie este exclusă)
Părțile sociale și acțiunile fund, de regulă, bunuri proprii, și dividendele vor fi tot bunuri proprii, chiar și Codul familiei statuând în același sens (art. 31 lit. f) Prin excepție părțile sociale sau acțiunile pot deveni și bunuri comune, în ipoteza când ambii soți sunt (devin) asociați/acționari .
În concluzie, în cauze succesorale ce cuprind în masă succesorală și părți sociale (acțiuni), acestea vor fi considerate bunuri proprii ale defunctului, cu excepția situației în care aceste titlul de valoare sunt bunuri comune (când soțul supraviețuitor este la rândul lui semnatar al actelor constitutive ale societăților comerciale și, că urmare, are el însuși calitatea de asociat/acționar). Concluziile expuse anterior se află într-o vădită contradicție cu doctrina și jurisprudența existențe în acest sens, în prezent.
A fost susținută opinia potrivit căreia părțile sociale (acțiunile) sunt bunuri comune prin aplicarea art. 30 din C. familie În același sens s-a pronunțat și înaltă Curte de Casație și Justiție.
Soluția comunității de bunuri a părților sociale sau acțiunilor a fost adoptată și de Noul Cod Civil, care prin art. 349 alin. (2) precizează că „în toate cazurile părțile sociale, sau, după caz, acțiunile sunt bunuri comune. Cu toate acestea, soțul care a devenit asociat exercită singur toate drepturile ce decurg din această calitate." Cu alte cuvinte, în mod paradoxal, se recunoaște faptul că există deținători de părți sociale sau acțiuni fără a avea calitatea de asociat! Apoi, prin soluția preconizată, practic se exclude cesiunea de părți sociale (acțiuni) între soți care, deținând aceste titluri la aceeași societate nu-și vor putea cesiona titlurile deținute între ei, întrucât acestea fac parte din devălmășia caracteristică comunității de bunuri.
În opinia noastră, chiar și atunci când soții aportează (expresia „a aduce un aport" o considerăm tautologica) la capitalul social al unei societăți bunuri comune, prin aportare bunurile devin proprietatea societății, iar asociații aportatori vor dobândi titluri de valoare – părți sociale sau acțiuni, care vor fi întotdeauna bunuri proprii. Dacă numai unul dintre soții aportatori este asociat (acționar) al societății care își majorează capitalul prin aportul unui bun comun, numai acesta va dobândi părți sociale (acțiuni) întrucât doar el și-a manifestat voința de a deveni asociat (acționar).
Desigur, aportul unui bun comun la capitalul social al unei societăți comerciale nu se va putea face fără consimțământul soțului neasociat, pentru care aportul nu reprezintă altceva decât un act cu titlu gratuit, soțul neasociat neputând dobândi, prin efectul comunității de bunuri, părți sociale (acțiuni).
Desigur, datele problemei se modifică radical în regimul matrimonial al separației de bunuri. Oricum, apreciem ca sintagmă folosită în art. 364 alin. (2) din Proiect, „!n toate cazurile" ar putea genera confuzii, și prin urmare ar trebui eliminată.
Controversată este și situația în care moștenitorii prezintă pentru a-și dovedi drepturile lor, titluri de proprietate cu privire la terenuri agricole și în care apăr că titulari, autorii succesorilor, în coproprietate cu alți titulari fără precizarea cotelor lor de drept. Într-o atare situație notarul ar trebui să stabilească, mai întâi, cotele de drept, în raport cu toți coproprietarii și abia apoi, să includă în masă succesorală cotă de drept a coproprietarului decedat. De cele mai multe ori însă, nu este posibilă stabilirea, în raport cu toți coproprietarii a cotelor de drept, din motive pe care nu considerăm necesar să le detaliem. Ar putea oare notarul să suspende dezbaterea succesorală, până la stabilirea cotelor în condițiile legii, sau ar putea să ia în considerare declarațiile succesibililor cu privire la cotă de drept a autorului lor și să predea moștenirea cuprinzând această cotă?
Soluția pe care o considerăm acceptabilă este aceea a dezbaterii succesorale pe bază declarațiilor succesibililor prezenți la succesiune, declarații verificate de notarul instrumentator al dosarului succesoral și care ar putea stabili destul de simplu, pe bază reconstituirii arborelui genealogic și a aplicării principiilor devoluțiunii legale a moștenirii, cotele de moștenire ale coproprietarilor înscriși în titlu, inclusiv cotă lui de culuis. În situația în care, în bază declarațiilor acestora, cotă de drept a defunctului nu a fost stabilită corect, ceilalți coproprietari vor avea posibilitatea, pe calea unei acțiuni în nulitate, să ceară rectificarea cotelor coproprietarilor, inclusiv a cotei defunctului, având în vedere faptul că stabilirea eronată a cotei de drept atrage nulitatea absolută a actului. În orice caz, ar fi anormal că opoziția nejustificată a unui coproprietar la stabilirea cotelor de drept să blocheze o dezbatere succesorală, față de care coproprietarul este sau ar putea fi complet străin.
a) valoarea estimativă a activului succesoral;
b) stabilirea pasivului succesiunii (în ce constă) valoarea lui;
c) acordul moștenitorilor cu privire la eventualitatea încheierii unui partaj succesoral;
d) precizarea tuturor cheltuielilor generate de dezbaterea succesiunii.
La fiecare termen, notarul întocmește o încheiere motivate (art. 79 din Legea nr. 36/1995). Încheierile notarului în cadrul procedurii succesorale pot fi:
1. Încheieri de ședința, care se întocmesc la fiecare termen, în condițiile în care nu s-au întrunit toate elementele necesare eliberării certificatului de moștenitor (lipsesc moștenitorii, martorii, lipsesc anumite acte privind masă succesorală, nu au putut fi administrate anumite dovezi etc.). Prin încheierile respective, notarul stabilește un nou termen la care dispune citarea tuturor celor care au lipsit, prezentarea actelor necesare, precum și orice alte măsuri pe care le consideră necesare. Precizăm că asemenea încheieri ar putea cuprinde și opțiunile succesorale ale succesibililor prezenți, înțelegând doar acceptarea pură și simplă a moștenirii (art. 80 alin. (1), teză 2 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995);
2. Încheieri privind suspendarea cauzei succesorale. Procedura succesorală notarială se poate suspendă în următoarele cazuri, potrivit dispozițiilor art. 78 din Legea notărilor:
a) au trecut 6 luni de la deschiderea succesiunii și, deși au fost legal citați, succesibilii nu s-au prezentat ori au abandonat procedura succesorală, fără a cere eliberarea certificatului de moștenitor, și există dovadă că cel puțin unul dintre ei a acceptat moștenirea;
b) succesibilii își contesta unii altora calitatea sau nu se înțeleg cu privire la compunerea masei succesorale și la întinderea drepturilor ce li se cuvin;
c) moștenitorii sau alte persoane interesate prezintă dovadă că s-au adresat instanței de judecată pentru stabilirea drepturilor lor.
În încheierea de suspendare se consemnează elementele care au rezultat din dezbateri, până la momentul suspendării, cu privire la identitatea celor prezenți, opțiunea succesorală a acestora și compunerea masei succesorale.
În cazurile prevăzute la lit. b), notarul stabilește prin încheiere masă succesorală, cu precizarea bunurilor sau drepturilor care se contesta, întinderea drepturilor moștenitorilor și motivele neînțelegerii, îndrumând părțile să soluționeze neînțelegerile dintre ele pe cale judecătorească.
În cazurile de suspendare prevăzute la lit. a) și b), dacă nu s-a făcut dovadă că cei în cauza s-au adresat instanței sau cei interesați n-au cerut repunerea pe roi a cauzei, notarul va stabili taxele succesorale provizorii și le va comunică organelor financiare.
La cererea părților, notarul va putea repune pe rol dosarul succesoral oricând, dacă se constată încetarea cauzelor care au determinat suspendarea lui.
Față de cele arătate, se impun totuși câteva precizări. În condițiile art. 78 lit. a), se poate suspendă procedura succesorală A§i în ipoteză în care succesibilii nu s-au prezentat fi nu există nici o dovadă cu privire la acceptarea moștenirii de către succesibili. Este situația când, pur și simplu, succesibilii, deși citați în mod repetat de notar în termenul de 6 luni de la deschiderea succesiunii, ignoră total dezbaterea acesteia. Într-o atare situație, notarul va putea, credem, suspendă procedura succesorală. prin aplicarea art. 78 lit. a) din Legea notărilor, coroborat cu art. 242 alin. (1) pct. 2 C. pr. civ., pentru lipsă de interes a succesibililor în soluționarea cauzei succesorale. Totodată, notarul nu mai are obligația de a stabili taxe succesorale provizorii, neavând nici o dovadă asupra acceptării succesiunii de către cel puțin unui din succesibili (această cu atât mai mult cu cât taxele de timbru în materie notarială reglementate prin O.U.G. nr. 12/1998 au fost abrogate).
Apoi, neînțelegerile intervenite între moștenitori pot fi multiple, depășind cadrul stabilit prin art. 78 lit. b) din Legea nr. 36/1995. Acestea s-ar putea referi la valabilitatea unui testament, la aplicarea normelor privind raportul donațiilor, reducțiunea liberalităților excesive, exheredarea unor moștenitori etc.
După clarificarea oricăror neînțelegeri pe cale judecătorească, pe bază hotărârii judecătorești definitive și irevocabile comunicată notarului, acesta va repune pe rol cauza succesorală suspendată și o va soluționa în conformitate cu acea hotărâre.
Dacă părțile s-au adresat direct instanței de judecată cu rezolvarea cauzei succesorale (în condițiile art. 14 C. pr. civ. sau ale art. 78 lit. c) din Legea nr. 36/1995), nu va mai fi necesară eliberarea unui certificat de moștenitor pe bază hotărârii judecătorești definitive și irevocabile.
3. Încheierea de clasare a cauzei, emisă în condițiile art. 80 al Legii nr. 36/1995,
când notarul constată că în masă succesorală nu există bunuri. Într-o atare situație, notarul dispune închiderea procedurii succesorale și clasează cauza că fiind fără obiect. Soluția firească ce trebuia pronunțată de notar este doar clasarea cauzei că fără obiect, închiderea procedurii succesorale constituind doar o consecință logică a clasării cauzei.
Este posibil că, la cererea succesibililor, chiar dacă în masă succesorală nu sunt bunuri, notarul să le elibereze moștenitorilor un certificat de calitate de moștenitor (asupra căruia vom reveni).
4. Încheierea de declinare de competență, ce se emite de notarul care,
verificându-și competență teritorială și constatând că nu este competent, își declina
competență în favoarea unui alt notar, competent. Declinarea competenței ar mai putea apărea, credem, și în cazul în care notarul este recuzat de către succesibili, sau se abține
de la soluționarea cauzei, prevederile cuprinse în art. 25, 26 C. pr. civ. privind abținerea și recuzarea aplicându-se, prin asimilare, și notărilor.
5. Încheierea de conexare a cauzelor, când împrejurările și ipoteză descrise în art. 10 lit. b) din Legea nr. 36/1995 sau, cele vizate de art. 954 alin. (3) din Noul Cod Civil, sunt întrunite.
6. Încheierea finală ce cuprinde „judecarea în fond a pricinii" și pe bază căreia se va eliberă certificatul de moștenitor (asupra acestui tip de încheiere vom reveni la secțiunea consacrată certificatului de moștenitor).
Facem precizarea că, dacă la primul termen stabilit, notarul constată că întrunite toate elementele necesare eliberării certificatului de moștenitor, direct la întocmirea încheierii finale , pe , a certificatului de moștenitor. Astfel, condițiile art. 82 din Legea nr. 36/1995, „încheierea procedurii succesorale se poate face înainte de expirarea termenului de acceptare a succesiunii este neîndoielnic nu alte persoane îndreptățite la succesiune", ipoteză de care notarul trebuie să uzeze totuși, cu multă prudență
DECLARAȚIILE SUCCESIBILILOR. DREPTUL DE OPȚIUNE SUCCESORALĂ
În principiu, declarațiile succesibililor date în față notarului sunt supuse sancțiunilor prevăzute în Codul penal pentru declarații neadevărate. Declarațiile succesibililor s-ar pute referi, în primul rând, la exercitarea de către aceștia a dreptului lor de opțiune succesorală.
Fără a intră prea mult în detalii cu privire la dreptul de opțiune succesorala, arătăm că acesta reprezintă acel drept subiectiv, născut în persoană oricărui succesibil o data cu decesul celui care lasă moștenirea, de a alege între acceptarea moștenirii sau renunțarea la această.
Deși transmisiunea succesorală operează de drept din momentul deschiderii succesiunii (art. 644, 688, 696, 899 alin. (1) C. civ.) fără a fi necesară vreo manifestare de voința a succesibililor și chiar fără știrea lor, totuși „nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moșteniri ce i se cuvine" (art. 686 C. civ.). Prin urmare, succesibilul are dreptul de a alege între consolidarea titlului sau de moștenitor prin acceptarea succesiunii, sau desființarea acestui titlu prin renunțarea la moștenire, desființare ce produce efecte retroactive.
Dreptul de opțiune este verigă ce îl transforma pe succesibil în succesor sau îl îndepărtează definitiv de la succesiune.
Prin modul sau de exercitare, dreptul de opțiune succesorală este un drept potestativ, pe care titularul îl poate exercită într-o formă sau altă, fără să dea socoteală cuiva despre modul de exercitare. Cu toate acestea, în anumite situații și fără a afecta caracterul potestativ al dreptului, anumite moduri de exercitare a opțiunii ar putea fi modificate, în anumite condiții speciale.
Subiectele dreptului de opțiune
Dreptul de opțiune aparține tuturor succesibililor legali sau testamentari ai defunctului. În cazul în care aceștia au decedat înaintea exercitării dreptului lor de opțiune, moștenitorii lor vor dobândi inclusiv acest drept, care se va transmite împreună cu celelalte bunuri și drepturi patrimoniale.
Este cazul succesiunilor succesive sau a succesiunilor prin retransmisiune care, în ipoteză în care se dezbat deodată prin conexarea dosarelor, se întocmește un singur certificat de moștenitor, stabilindu-se pentru fiecare din autorii succesiunii în mod corespunzător; calitatea și drepturile fiecărui moștenitor sau legatar, precum și bunurile și datoriile succesiunii (art. 83 din Regulament).
Într-o atare ipoteză, moștenitorii vor avea de exercitat două drepturi de opțiune succesorală, și anume, atât propriul lor drept, cât și dreptul de opțiune al autorului lor, retransmis.
Dacă moștenitorii nu se înțeleg cu privire la exercitarea dreptului de opțiune retransmis, moștenirea va fi socotită în acest caz acceptată sub beneficiu de inventar (art. 693 C. civ.).
„Moștenitorii celui care a decedat fără a fi exercitat dreptul de opțiune succesorală, îl exercită separat, fiecare pentru partea să, în termenul aplicabil dreptului de opțiune privind moștenirea autorului lor. În cazul prevăzut la alin. (1), partea succesibilului care renunță, profită celorlalți moștenitori ai autorului sau".
Modificarea propusă nu mai ține seamă, cum, de altfel, este și firesc, de posibilitatea că moștenitorii să nu se „învoiască" asupra exercitării dreptului de opțiune retransmis, acest drept fiind exclusiv și care trebuie exercitat personal de fiecare succesibil, în afară oricărei „învoieli".
Pe lângă succesibilii defunctului, dreptul de opțiune succesorală al acestora ar mai putea fi exercitat și de creditorii succesibilului, pe calea acțiunii oblice sau a celei pauliene.
Caracterele juridice ale dreptului de opțiune succesorală
Succint prezentate, caracterele juridice ale dreptului de opțiune succesorală sunt:
– act juridic unilateral, voluntar, irevocabil, indivizibil, declarativ de
drepturi, nesusceptibil de modalități și prescriptibil în termen de 6 luni de la data deschiderii succesiunii (art. 700 C. civ.).
Se impun, totuși, câteva considerații:
– caracterul irevocabil al dreptului de opțiune nu exclude posibilitatea revocării renunțării la succesiune (cum se va arată ulterior);
– caracterul indivizibil al opțiunii {nemo pro parte heres) nu exclude posibilitatea unor opțiuni diferite, atunci când:
– moștenitorul legal este în același timp și legatar;
– situația prevăzută de Legea nr. 18/1991, art. 8, 11, 36 și 48, potrivit cărora reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor se face la cerere. Prin urmare, este posibil că un moștenitor (care, evident, a acceptat succesiunea) să renunțe – prin abstențiune, nefăcând cerere, la drepturile conferite de această lege. Nu este, însă, posibilă situația inversă: că un renunțător în mod expres al succesiunii să facă cerere de restituire a terenurilor, pentru că „eredele ce renunță este considerat că n-a fost niciodată erede" (art. 696 C. civ.).
O ipoteză similară este și cea reglementată de Legea nr. 112/1995, art. 5.
În sfârșit, în cadrul raporturilor de drept internațional privat care pot interveni și care fac aplicabile dispozițiile art. 66 – 68 din Legea nr. 105/1992, este posibil că un moștenitor să aibă o opțiune privind bunurile mobile supuse lex patriae și o alia opțiune pentru bunurile imobile supuse lex rei sitae .
Exercitarea dreptului de opțiune succesorală
Opțiunea succesorală se manifesta în concret prin două forme: acceptarea sau renunțarea la moștenire. Acceptarea succesiunii poate fi făcută „curat și simplu sau sub beneficiu de inventar" (art. 685 C. civ.), expres sau tacit (art. 689 C. civ.).
În legătură cu acceptarea succesiunii, se impun câteva precizări – de regulă, actul de acceptare nu este supus unor condiții de formă. Totuși prin Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995, republicat (art. 80 din Regulament), pe lângă declarațiile de renunțare la succesiune și de acceptare sub beneficiu de inventar, chiar și declarațiile de acceptare pură și simplă a succesiunii se fac tot în formă autentică și se înscriu pentru opozabilitate în Registrul Național de Evidență a Opțiunilor Succesorale (R.N.O.S.). Excepție face însă declarația de acceptare pură și simplă făcută în cadrul dezbateri succesorale și consemnată că atare în încheierea de ședința.
Noul Cod civil preconizează eliminarea formei de acceptare sub beneficiu de inventar, stabilind în toate situațiile faptul că moștenitori, legali și legatari. universal; sau cu titlu universal răspund pentru datoriile transmise prin succesiune numai cu bunurile din patrimoniul succesoral proporțional cu cotă fiecăruia (art. 1114 alin (2)
Probleme deosebite ridica și art. 691 C. civ., potrivit căruia „donațiunea, vinderea sau transportul (cesiunea) drepturilor succesorale făcute de un erede trage după șine acceptarea succesiunii".
Aceleași efecte se produc și în următoarele situații:
1. când unul din erezi renunță chiar gratuit în folosul unuia sau al mai multora dintre coerezi;
2. când renunțarea se face în folosul tuturor coerezilor, fără deosebire și se primește de renunțător prețul renunțării.
Textul reproduce exact art. 780 din Codul civil francez; analizând acest din urmă text, constatăm următoarele:
– donațiunea, vinderea sau cesionarea de drepturi succesorale presupun întotdeauna acceptarea acesteia. Aceeași concluzie se degaja și din analiză art. 1399-1401 C. civ. referitoare la vânzarea unei moșteniri.
– Renunțarea in favorem vizată de pct. 1 și 2 ale art. 691 C. civ. echivalează cu acceptarea succesiunii urmată de transmiterea cu titlu gratuit sau oneros a cotei de drept (bunurilor dobândite) către cel (cei) în favoarea căruia (cărora) s-a renunțat.
Doctrina, dar mai ales jurisprudența romană sau franceză, pronunțându-se asupra modului de aplicare a acestui text, au statuat că:
a) renunțarea cu titlu gratuit făcută în favoarea unui coerede echivalează cu o ofertă de donație care, pentru a fi valabilă, trebuie să îndeplinească condițiile de formă prescrise de art. 813 C. civ. (formă autentică). Beneficiarul renunțării in favorem acceptând succesiunea, va acceptă implicit și donația făcută, așa încât actul de acceptare a succesiunii va trebui să îmbrace aceeași formă (art. 814 C. civ.) ;
b) renunțarea in favorem făcută cu titlu oneros echivalează cu o ofertă irevocabilă de vânzare (cesiune) care, prin acceptarea ei, va conduce la transferul dreptului de proprietate. Acest tip de renunțare în favorem nu este supus unor condiții speciale de formă;
c) renunțarea cu titlu gratuit făcută în favoarea tuturor celorlalți moștenitori este echivalentă cu o renunțare pur abdicativa, astfel încât va trebui să respecte condițiile de formă și solemnitățile prescrise de lege pentru renunțarea la succesiune .
d) beneficiarul renunțării in favorem va dobândi bunurile succesorale că urmare a actului cu titlu gratuit sau oneros încheiat cu renunțătorul și nu direct de la defunct, astfel încât actul va fi taxat și pentru acceptarea succesiunii și pentru transmisiunea cu titlu gratuit sau oneros ce a urmat.
Acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar (suprimata de Noul Cod Civil), condiții de formă, de fond, efecte etc. nu ridica probleme deosebite în plus față de cele precizate anterior, legate de solemnitatea actului, iar despre acceptarea forțată a succesiunii, apreciem că atât art. 703 C. civ., cât și întreagă doctrina ce a analizat și comentat acest articol, sunt extrem de clare.
În legătură cu acceptarea forțată a moștenirii, Noul Cod Civil nuanțează problemă, arătând în cuprinsul art. 1119 faptul că „Succesibilul care cu rea credință a sustras ori a ascuns bunuri din patrimoniul succesoral sau a ascuns o donație supusă raportului sau reducțiunii, este considerat că a acceptat moștenirea chiar dacă anterior renunțase la ea. El nu va avea însă nici un drept cu privire la bunurile sustrase sau ascunse și, după caz, va fi obligat să raporteze sau să reducă donația ascunsă fără a participă la distribuirea bunului donat.
Moștenitorul aflat în situația prevăzută la alin. (1) este ținut să plătească datoriile și sarcinile moștenirii proporțional cu cotă să din moștenire, inclusiv cu propriile sale bunuri."
Textul este mult mai complex, incluzând în sintagmă „au dat la o parte sau au ascuns" utilizată de actualul art. 703 C. civ., și donațiile supuse raportului sau reducțiunii liberalităților excesive.
Renunțarea la moștenire este actul unilateral expres și solemn prin care succesibilul declare în termenul de prescripție a dreptului de opțiune că renunță la titlul de moștenitor, titlu ce se desființează retroactiv până la data deschiderii succesiunii.
Solemnitatea renunțării la moștenire este identică cu aceea a acceptării sub beneficiu de inventar a succesiunii, dezvoltată anterior. Față de irevocabilitatea actului de opțiune succesorală, în cazul renunțării la succesiune, legea (art. 701 C. civ.) face o excepție, precizând că cel care a renunțat la o succesiune poate să-și retracteze renunțarea dacă nu s-a împlinit termenul de prescripție al opțiunii succesorale (6 luni) și moștenirea nu a fost între timp acceptată de un alt succesibil (condiții cumulative). Rațiunea acestei excepții a constat în crearea de către legiuitor a unei posibilități de a evită vacanță succesorală.
O variantă a renunțării la succesiune este declarația succesibilului cu privire la faptul că nu a făcut nici un act de acceptare expresă forțată sau tacită a succesiunii, față de care înțelege să rămână . Acest de declarație se după expirarea termenului de prescripție de 6 luni , nu este înregistrării registrul special de renunțări, produce efecte cu cele ale renunțării la succesiune termenul legal de prescripție a opțiunii.
În legătură cu solemnitatea actului de renunțare, constatăm că potrivit art. 1120 din Noul Cod Civil renunțarea la succesiune este un act solemn, declarația de renunțare făcându-se în formă autentică, fund supusă publicității pentru informarea terților, în registrul național notarial ținut în format electronic, potrivit legii. O problemă extrem de dificilă în materia opțiunii succesorale este aceea de a stabili valoarea juridică a pasivității, neglijenței, relei-credințe etc. a unora din succesibili, care nu își exercită într-un mod neechivoc dreptul de opțiune în termenul legal. Astfel, dacă nimeni nu poate fi obligat să accepte o succesiune care i se cuvine (art. 1106 din Noul Cod Civil), pe de alia parte renunțarea la moștenire nu se presupune, se face în mod expres, în formă autentică (art. 1120 din Noul Cod Civil).
Aici ar putea deveni extrem de utilă acțiunea provocatore pe care orice persoana interesată (inclusiv creditorii succesiunii sau ai succesibilului nehotărât) ar putea-o promova împotrivă celui care nu și-a exprimat neechivoc opțiunea succesorală, în sensul de a fi obligat de instanță să o facă sau, în caz contrar, va fi considerat acceptant pur și simplu al moștenirii. Optică Legiuitorului Român este schimbată. Astfel, prin art. 1113 se statuează că „Pentru motive temeinice la cererea oricărei persoane interesate un succesibil poate fi obligat cu aplicarea procedurii prevăzute de lege pentru ordonanța președințiala, să își exercite dreptul de opțiune succesorală înăuntrul unui termen stabilit de instanță judecătorească mai scurt decât cel prevăzut la art. 1103.
Succesibilul care nu optează în termenul stabilit de instanță judecătorească este considerat că a renunțat la moștenire".
Prin soluția preconizată de Legiuitorul Român, se înlătura dubiul care ar fi putut plană asupra calității de moștenitor un termen mult prea îndelungat în raport cu necesitatea rezolvării cu operativitate a cauzelor succesorale.
3.4. Stabilirea masei succesorale
Una dintre cele mai dificile faze ale procedurii succesorale notariale este compunerea masei succesorale. În această etapă, moștenitorii, pe bază acordului lor, vor declară bunurile care compun masă succesorală, cotele de drept ale defunctului și vor prezența și actele doveditoare pentru fiecare bun sau drept în parte.
Inventarierea bunurilor
În cazurile prevăzute de lege (ex. – în cazul acceptării succesiunii sub beneficiu de inventar când întocmirea inventarului este obligatorie) sau la cererea celor interesați (moștenitori, creditorii lor sau ai succesiunii), notarul sau un delegat al acestuia va face inventarierea bunurilor succesorale (art. 70 din Legea nr. 36/1995).
Inventarierea se va face numai cu acordul persoanei în posesia căreia se află bunurile defunctului, refuzul acesteia consemnându-se într-un proces – verbal .
În cadrul termenului de prescripție de 6 luni de la deschiderea succesiunii, Codul civil (art. 706 – 711) a prevăzut în favoarea succesibililor un termen de 3 luni de la deschiderea succesiunii pentru a cere întocmirea inventarelor și un termen de 40 de zile pentru a delibera asupra acceptării, renunțării sau acceptării sub beneficiu de inventar a moștenirii.
Aceste termene au caracterul unor termene de recomandare, succesibilii sau succesorii putându-și exprimă opțiunea lor succesorală și înainte de întocmirea inventarelor sau pot cere întocmirea acestora în orice fază a procedurii succesorale.
Prezentarea documentelor doveditoare
Prezentarea documentelor doveditoare ale masei succesorale, înțelegând prin această extrase C.F., titluri de proprietate privind terenurile, contracte de dobândire a diverselor bunuri, extrase de cont, certificate de acționar, acte ale societăților comerciale, acte ale locurilor de veci și monumentelor funerare, acte cu titlu gratuit săvârșite de defunct, testamente, dovezi ale dreptului de autor etc. (enumerare exemplificativă).
Pe bază actelor prezentate, moștenitorii își vor exprimă acordul cu privire la calitatea de bun comun sau propriu, sau a cotei de contribuție a defunctului la dobândirea bunurilor comune.
Totodată, moștenitorii vor prezența și acte doveditoare privind pasivul succesiunii, constând în cheltuieli de înmormântare, contracte de împrumut, obligații fiscale etc., acte pe care atât moștenitorii, cât și creditorii acestora sau ai succesiunii vor fi interesați să le prezinte.
În dovedirea drepturilor lor, moștenitorii pot prezența înscrisuri autentice, documente oficiale eliberate de diverse organe, instituții, dar și înscrisuri sub semnătura privată netăgăduite de moștenitori, valoarea lor probatoare fiind cea conferită de lege sau stabilită prin acordul moștenitorilor.
Testamentul este unul din documentele esențiale pentru stabilirea calității de moștenitor legal sau/și testamentar. Dacă testamentul este autentic, notarul va verifica la notarul instrumentator (pentru perioada anterioară aplicării regulilor INFONOT) și la INFONOT – R.N.T.A. dacă testamentul a fost revocat sau nu, după care dispune citarea legatarilor și a moștenitorilor legali rezervatari (art. 75 din Legea nr. 36/1995).
Dacă testamentul este olograf sau mistic, notarul îl va viză spre neschimbare și va întocmi un proces-verbal cu privire la starea lui materială, dispunând apoi citarea atât a legatarilor, cât și a moștenitorilor legali rezervatari sau nu.
Prin introducerea sistemului național de evidența a testamentelor autentice și a revocării acestora, la nivelul U.N.N.P.R., dovadă existenței sau revocării unui testament este mult mai ușor și mai eficient de făcut.
AUDIEREA MARTORILOR
Aflarea adevărului în cadrul procedurii succesorale notariale presupune și audierea martorilor. Temeiul juridic al audierii martorilor îl constituie prevederile cuprinse în art. 186-200 C. pr. civ., dreptul comun în materie. Audierea martorilor este, de regulă, necesară pentru stabilirea cu exactitate a numărului și calității moștenitorilor, legali sau testamentari, pentru dovadă acceptării tacite a moștenirii, pentru existența și compunerea masei succesorale, în general, pentru dovadă oricărui fapt juridic ce nu rezultă cu suficientă claritate din documente.
Martorii audiați în cadrul procedurii succesorale notariale au totuși p poziție specifică, întrucât sunt audiați cu acordul tuturor moștenitorilor fiind, de fapt, propuși de aceștia.
, Pot fi audiate că martori orice persoane, chiar și rude sau afini, cu condiția să nu aibă calitatea de moștenitor sau să nu aibă un drept sau un interes asupra succesiunii. Declarative de martori sunt luate sub jurământ, sub sancțiunile prevăzute în Codul penal pentru falsul în declarații, sunt consemnate de notar și semnate de martor și de notarul instrumentator. Declarațiile de martor au valoare de înscris autentic și forță probanta specifică actelor autentice.
5.6. CERTIFICATUL DE MOȘTENITOR; NATURA JURIDICĂ ȘI FORȚA PROBANTĂ
ÎNCHEIEREA FINALĂ
Fără a fi suspectă de tautologie, exprimarea „încheierea finală" semnifica terminarea tuturor procedurilor premergătoare eliberării certificatului de moștenitor, este momentul în care notarul procedează la „judecarea în fond" a cauzei succesorale. încheierea finală cuprinde, în condițiile art. 81 al Legii nr. 36/1995, toate constatările notarului bazate pe probele administrate în cauza, precum și modul în care notarul face și aplicarea în concret a dispozițiilor legale referitoare la:
– stabilirea clasei și numărului moștenitorilor pe bază principiilor devoluțiunii legale a moștenirii, aplicarea instituțiilor reprezentării sau retransmisiunii moștenirii, a prevederilor privind nedemnitatea succesorală, a opțiunii succesorale a moștenitorilor;
– stabilirea moștenitorilor testamentari sau legatarilor, apreciind valabilitatea testamentelor prezentate, existența altor acte cu titlu gratuit săvârșite de defunct, va face aplicarea instituțiilor rezervei succesorale și a cotității disponibile, a raportului donațiilor și reducțiunii liberalităților excesive, a cotității disponibile speciale;
– va consemna acordul moștenitorilor care-și recunosc reciproc calitatea de moștenitor, compunerea masei succesorale, cotă de drept a defunctului, valoarea bunurilor ce compune masă succesorală, stabilirea pasivului, moștenitorii;
– stabilirea cotelor de moștenire a moștenitorilor legali și/sau testamentari, a taxelor succesorale, eventual a partajului succesoral consimțit de moștenitori;
– va aprecia dacă există legalitatea pactelor asupra unei succesiuni viitoare. În condițiile art. 702 și art. 965 alin. (2) C. civ., pactele asupra succesiunilor viitoare sunt prohibite sub sancțiunea nulității absolute.
Cu toate acestea, legea permite în mod excepțional existența unor pacte asupra
succesiunilor viitoare, astfel :
– Potrivit art. 1526 C. civ., este valabilă convenția prin care asociații convin că
societatea civilă va continuă cu moștenitorii asociatului decedat sau aceea potrivit căreia, în cazul decesului unui asociat, după satisfacerea moștenitorilor acestuia, societatea va
continuă între asociați rămăși în viață.
– O dispoziție asemănătoare regăsim și în Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, care în art. 202 și art. 229 permite că în actul constitutiv al societății în nume colectiv sau al societății cu răspundere limitată să se însereze clauza de continuare a activității cu moștenitorii în cazul decesului unuia dintre asociați.
Această clauza este permisă și în cazul societăților în comandita simplă sau în comandita pe acțiuni, dacă intervine decesul singurului asociat comanditat sau comanditar.
– O altă excepție se referă la partajul de ascendent făcut prin donație, dacă s-au respectat condițiile de fond și de formă prevăzute de lege (art. 794-799 C. civ.), descendenții-donatari dobândind drepturile și bunurile ce le-au fost atribuite din chiar momentul partajului fără să mai aștepte succesiunea ascendentului-donator.
– Potrivit art. 845 C. civ. se prezuma că înstrăinarea făcută de cel ce lasă moștenirea unui succesibil în linie dreaptă, cu sarcină unei rendite viagere sau cu reținerea de uzufruct, constituie o liberalitate care, în principiu, este raportabila sau reductibilă la cererea celorlalți moștenitori rezervatari, cu excepția celor ce au consimțit la aceste înstrăinări.
Consimțământul dat cu ocazia înstrăinării și care face imposibilă ulterior cererea de raport al donațiilor sau de reducțiune a liberalităților excesive, constituie un pact asupra unei succesiuni viitoare, permis de lege.
– Potrivit art. 1061 alin. (2) C. civ., este valabilă convenția prin care se stipulează că în cazul decesului unuia dintre cocontractanți, executarea obligației se va face numai de către unui dintre moștenitorii săi (ex. – plată ratelor datorate de un cumpărător decedat să se facă numai de către unui dintre moștenitorii săi).
Pe bază probelor administrate și a propriilor sale constatări, notarul va proceda la întocmirea încheierii finale care cuprinde:
– biroul notarial, adresă exactă, cu toate elementele de identificare, numele și prenumele notarului;
– numărul și data dosarului succesoral;
– data judecării în fond a cauzei (data întocmirii încheierii finale);
– date privind defunctul: nume și prenume, locul decesului, ultimul domiciliu;
– date privind moștenitorii: numele prenumele, domiciliul, actele de identificare, moștenitorilor prezenți la judecării fond a cauzei;
– modul în care succesibilii și-au exercitat dreptul de opțiune succesorală, cine sunt moștenitorii, renunțătorii, persoanele străine de succesiune;
– natura succesiunii (legală. testamentara),'numărul și data întocmirii testamentului autentic, condițiile prezentării testamentului, formă acestuia (olograf, mistic);
– cota defunctului din bunurile comune; '
– compunerea activului succesoral – bunuri mobile, imobile, drepturi patrimoniale sau nepatrimoniale (drepturi de autor), a pasivului succesoral – cheltuieli de înmormântare, alte elemente de pasiv, valoarea activului net al succesiunii;
– numele și prenumele moștenitorilor, cotă de drept cuvenită, valoarea taxelor succesorale;
actul de partaj succesoral (eventual);
– semnătura și sigiliul notarului instrumentator;
Încheierea finală este un act autentic și are forță probanta specifică actelor autentice.
Facem câteva precizări:
l. Semnarea încheierii finale de către toți moștenitorii nu este obligatorie dacă moștenitorii și-au exprimat opțiunea lor succesorală anterior, fie semnând încheierile premergătoare, fie prin declarații autentice. De regulă, încheierea finală va fi semnată numai de moștenitorii prezenți la data judecării cauzei în fond.
În ipoteză încheierii actului de partaj succesoral este necesară prezența și semnătura tuturor moștenitorilor, potrivit regulii unanimității.
2. Partajul succesoral cuprins în încheierea finală și ulterior în certificatul de moștenitor este perfect valabil (art. 81 alin. (3) al Legii nr. 36/1995) nefiind obligatoriu actul de partaj separat. Textul legii este extrem de clar, acest sens, precizând că „Actul de împărțeală va putea fi cuprins în încheierea finală sau se va putea întocmi separat, într-una din formele prescrise de lege". În ipoteză cuprinderii actului de partaj în încheierea'; finală, o copie a acestei încheieri se va comunică împreună cu certificatul de moștenitor eliberat pe bază încheierii finale, către biroul de carte funciară competent (întrucât, așa cum am precizat anterior, doar încheierea finală cuprinde semnăturile moștenitorilor nu și certificatul de moștenitor).
3. Este posibil că încheierea finală să nu fie semnată de nici un moștenitor (moștenitorii, deși legal citați, nu s-au prezentat la data Judecării în fond a cauzei succesorale", data la care s-a întocmit încheierea finală) dacă, în urmă verificării pieselor de la dosar de către notar, acesta constată că opțiunile tuturor moștenitorilor au fost exprimate anterior și că, în general, există toate condițiile judecării în fond a cauzei: Această nu afectează în nici un fel caracterul autentic al încheierii finale, caracter pe care îl au, de altfel, toate tipurile de încheieri utilizate în procedura succesorală notarial.
CERTIFICATUL DE MOȘTENITOR SAU DE LEGATAR
Pe baza încheierii finale, notarul va proceda în termen de 20 de zile de la judecarea cauzei succesorale în fond (încheierea finală) la întocmirea certificatului de moștenitor, act final al întregii proceduri succesorale notariale (art. 83 al Legii nr. 36/1995).
În raport cu încheierea finală, certificatul de moștenitor conține în numărul eliberării , dar nu cuprinde semnăturile moștenitorilor. nici atunci când dezbaterea moștenirii este același act de partajul succesoral.
Certificatul de moștenitor se eliberează:
– la finalizarea procedurii succesorale notariale;
– în situațiile vizate de art. 78 lit. b) și c), când certificatul se va eliberă pe bază hotărârii judecătorești definitive și irevocabile date în urmă suspendării procedurii succesorale notariale
– în situația vizată de art. 88 alin. (2) al Legii nr. 36/1995, în urmă anulării certificatului de moștenitor inițial prin hotărâre judecătorească.
În situația în care succesibilii s-au adresat direct instanței de judecată pentru soluționarea problemelor succesorale, instanță va pronunța o hotărâre care va face deplină dovadă asupra calității de moștenitor, precum și asupra celorlalte probleme succesorale, că și certificatul de moștenitor eliberat de notar.
Într-o asemenea situație eliberarea unui certificat de moștenitor nu mai este necesară.
Referitor la certificatul de moștenitor, apreciem că trebuie relevate câteva aspecte extrem de importante, și anume:
Natura juridica a certificatului de moștenitor
Certificatul de moștenitor continuă să rămână un document controversat al procedurii succesorale notariale ale cărui natură juridică și necesitate de a există sunt uneori puse sub semnul îndoielii.
Această și pentru că reglementarea acestui act juridic de o maximă importantă pentru procedura succesorală, în diferite acte juridice (exemplu, Codul Civil), fie nu a existat de loc, fie se întrevede a fi extrem de palidă.
Deși nu are un corespondent pe planul dreptului comparat, certificatul de moștenitor eliberat de un notar în condițiile dreptului civil român și-a confirmat pe deplin rațiunea de a există și utilitatea practică deosebită.
Vom încerca să repunem în discuție câteva aspecte controversate ale certificatului de moștenitor.
S-a afirmat despre Certificatul de Moștenitor faptul că acesta are un caracter convențional , afirmație susținută cu puternice argumente.
Încheiat pe bază unui document (încheierea finală) ce reprezintă în principal acordul de voința al moștenitorilor, Certificatul de Moștenitor are valoarea unei convenții.
Deși „sorgintea convențională a certificatului de moștenitor" este evidența, această nu se confunda totuși cu convențiile civile. Astfel, dacă în cazul convențiilor civile părțile le pot revoca (art. 969 alin. (2) C. civ.) prin consimțământ mutual sau din cauze autorizate de lege, certificatul de moștenitor nu poate fi revocat, retractat de moștenitori.
Apoi, sub aspectul formei, convențiile civile sunt în principiu consensuale, în timp ce certificatul de moștenitor este întotdeauna un act autentic.
Dacă în cazul convențiilor civile, rolul notarului se reduce la a constată consimțământul părților și conformitatea lui cu legea și ordinea de drept, rolul notarului la eliberarea certificatului de moștenitor este mult mai pronunțat. Notarul participă la întocmirea și eliberarea certificatului de moștenitor cu propriile sale constatări și aprecieri care exced acordului moștenitorilor.
Concluzionând, profesorul Ioan Leș arată că „certificatul de moștenitor este o sinteză a activității desfășurate în cadrul procedurii notariale. El constituie în concret un document oficial – notarial – care constată calitatea de moștenitor".
În ceea ce ne privește, vom încerca să abordăm problemă certificatului de moștenitor dintr-o altă perspectivă.
Astfel, vom porni de la câteva constatări cu valoare de adevăr unanim recunoscut, și anume:
1.Certificatul de moștenitor are la bază convenția moștenitorilor (sau în cazul unui singur moștenitor, declarația acestuia) cu privire la recunoașterea reciprocă a calității de moștenitor, compunerea masei succesorale, cotă în care defunctul a deținut bunurile aflate în comunitatea matrimonială, modalitățile în care se va putea face partajul succesoral. Convenția moștenitorilor cu privire la aceste elemente ale certificatului trebuie exprimată numai în cadrul legal aplicabil, contribuția notarului în acest sens fiind esențială.
Astfel, notarul va urmări:
– aplicarea corectă a normelor de competență teritorială;
– stabilirea legii aplicabile succesiunii (în succesiunile cu elemente de extraneitate);
– verificarea îndeplinirii condițiilor cerute pentru a succede (capacitatea succesorala, vocația la moștenire, lipsă nedemnității succesorale) și cu deosebire verificarea modului în care a fost exprimat dreptul de opțiune succesorală;
– în cazul moștenirilor testamentare, notarul va verifică valabilitatea testamentelor, aplicarea dispozițiilor privind rezervă succesorală, a reducțiunii liberalităților excesive, etc.; –
– calculul cotelor de moștenire pentru fiecare moștenitor în parte;
– calculul activului net și cuantumul taxelor succesorale;
– efectuarea partajului succesoral.
Am cuprins doar câteva din atribuțiile notarului a cărui contribuție la conturarea imaginii certificatului de moștenitor este extrem de importantă.
2. Convenția moștenitorilor nu este o convenție civilă obișnuită.
Aici vom observă faptul că acordul de voințe al moștenitorilor se formează „in etape" (consimțământul moștenitorilor putându-se exprimă la termene diferite, fiind consemnat în încheieri de ședințe diferite), fiind rare cazurile când toți moștenitorii se prezintă la un anumit termen, când, consimțământul lor a fost consemnat în încheierea finală.
Așadar, vom observă faptul că semnăturile moștenitorilor vor apărea cel mult în cuprinsul încheierii finale (inclusiv pentru partajului succesoral) și nu în conținutul certificatului de moștenitor. Din acest motiv apreciem că natură convențională s-ar regăsi cu mai multă evidența în cazul încheierii finale (semnată atât de moștenitori cât și de notar) însă cu greu am putea atribui certificatului de moștenitor o natură convențională, deși, el se bazează pe un asemenea act, câtă vreme certificatul este semnat numai de notar.
Ar fi singură convenție (sau document care cuprinde o convenție) nesemnată de părți.
Pentru a stabili natură juridică a certificatului de moștenitor pornim de la următoarele considerente:
3. Fără a nega esența să convențională de unde izvorăște și forță probanta deosebită, certificatul de moștenitor este mai mult decât „o convenție" sau „un act convențional";
Deși cuprinsul sau se bazează în cea mai mare parte pe convenția moștenitorilor (sau pe declarațiile lor), certificatul de moștenitor ar putea avea o altă natură decât convenția pe care o conține. Astfel, nu orice act care cuprinde o convenție are el însuși o natură convențională (a se vedea, spre exemplu, hotărârea de expedient care, deși conține în dispozitivul sau o tranzacție – act convențional, hotărârea își păstrează natură să de „act jurisdicțional susceptibil de atac în condițiile legii" sau „act judiciar cu toate consecințele ce decurg din această calificare").
4. întreagă procedura succesorală notarială este considerate, că de altfel orice altă procedură notarială, o „procedura necontencioasa", sintagmă cu cel puțin două sinonime: „procedura grațioasă" (de origine canonică) sau ,jurisdicția voluntară – inter volens" (de origine romană), între cele două locuțiuni existând totuși diferențe. Certificatul de moștenitor, act final al unei asemenea proceduri, nu poate fi decât un act de jurisdicție voluntarĂ .
Fiind un magistrat în justiția preventivă, un ,judecător în amonte" (în amonte față de un conflict), notarul care semnează (singur) certificatul de moștenitor, se comportă că și un judecător în justiția contencioasă. Nu întâmplător, la nivel european s-a ridicat extrem de serios problemă executării actelor notariale autentice în aceleași condiții că și hotărârile judecătorești , răspunsul în acest sens fiind afirmativ.
Ca act de jurisdicție voluntară, certificatul de moștenitor este un act de putere (notarul fiind delegatar al puterii statale), cu caracter oficial, executoriu și irevocabil asupra căruia nici notarul care 1-a eliberat, și nici moștenitorii, nu mai pot reveni asupra lui.
Conchidem așadar, arătând că încheierea finală și certificatul de moștenitor eliberat pe bază acesteia, acte ce au elemente comune dar și distincte, au naturi diferite; încheierea finală are o natură convențională cu elemente distinctive față de convențiile civile, iar certificatul de moștenitor are o natură jurisdicționala de jurisdicție voluntară (nuanțăm în acest fel opinia exprimată anterior în „Procedura succesorală notarială"-R.R.D.P. nr. 1/2007).
Rolul certificatului de moștenitor
Certificatul de moștenitor este:
a) un mijloc de dovadă a calității de moștenitor .
Fiind un act de justiție grațioasă, certificatul de moștenitor (sau certificatul de calitate succesorală) este actul prin care, m urmă unei proceduri grațioase, se dovedește calitatea de moștenitor, calitate ce mai poate fi dovedită prin hotărâre judecătorească, desigur, în urmă unei proceduri contencioase.
Din această cauza, certificatul de moștenitor trebuie solicitat și eliberat atât de către și către moștenitorii sezinari cât și de cei nesezinari întrucât pentru a fi recunoscut că moștenitor sezinar, mai întâi trebuie să fi recunoscut că moștenitor. Sezină permite moștenitorului sezinar să între de drept în posesia bunurilor succesorale dar calitatea de sezinar poate înceta retroactiv la data desființării titlului de moștenitor, fie pe cale necontencioasa – când la eliberarea unui certificat de moștenitor, notarul va constată că cel care a intrat în posesia bunurilor succesiunii renunțase de fapt la această, fie pe cale contencioasă.
Această nu înseamnă că i-am atribuit certificatului de moștenitor valența de mijloc de insezinare și pentru moștenitorii sezinari, această valența existând doar pentru moștenitorii nesezinari, pentru cei sezinari calitatea decurgând din lege.
Problemă sezinei. În legătură cu sintagmă „moștenitor sezinar" utilizată în doctrina' am avea câteva obiecțiuni.
Dacă pornim de la definiția „sezinei" ( posesiunea de drept a titlului de moștenitor) care conferă „moștenitorului" posibilitatea juridică de a intră în stăpânirea bunurilor succesorale și de a exercită și acțiunile dobândite de la defunct iară a fi necesară atestarea prealabilă a calității de moștenitor. nu putem să nu constatăm, conform aceleași doctrine, faptul că succesibilul devine succesor numai în urma acceptării succesiunii și a lipsei impedimentelor pentru a succede, toate constatate în urmă unei aprecieri critice, de către notar sau de către instanță de judecată.
Așa fiind, sintagmă „moștenitor sezinar" cuprinde o contradicție în termeni, care potrivit drepturilor succesoral românesc actual nu va putea fi rezolvată decât prin eliberarea cel puțin a unui certificat de calitate succesorală și pentru succesibilii sezinari care vor dobândi toate prerogativele sezinei numai după stabilirea calității de moștenitor.
Dacă în Franța instituția „sezinei" este compatibilă cu „certificatul de notorietate", în România instituția sezinei nu mai este, credem, compatibilă cu ..certificatul de moștenitor". Această compatibilitate a dreptului succesoral francez cu instituția sezinei se bazează și pe faptul că potrivit "C. civ. fr., art.789 (nemodificat), dreptul de opțiune succesorală se prescrie în 30 de ani de la data deschiderii succesiunii. Este evident faptul că în tot acest răstimp (30 de ani) anumite categorii de succesibili – moștenitorii sezinari – trebuie să preia de drept posesia calității de moștenitor fără a se face verificări prealabile asupra modului de exercitare a dreptului de opțiune succesorală. Chiar dacă prin modificarea Codului civil francez prin Legea nr. 728/23.06.2006 termenul de prescripție de 30 de ani a fost redus la 10 ani, problemă de fond rămâne aceeași. Termenul este mult prea lung pentru a lasă incertitudinea privind calitatea de moștenitor să planeze asupra unui patrimoniu.
Instituția sezinei nu se mai justifica în opinia noastră în raport cu prevederile actuale ale art. 700 C. civ. privind prescrierea dreptului de opțiune succesorală în 6 luni de la deces sau chiar în termen de 1 an propus în Noul Cod civil, art. 1103. Facem precizarea că textul art. 700 C. civ., în redactarea să inițială, era identic cu art.789 C. civ. fr. și prevedea același termen de prescripție – 30 de ani – pentru exercitarea dreptului de opțiune succesorală. Textul Codului Civil Român a fost modificat prin Decretul nr. 73/1954, termenul de prescripție de 30 de ani fund modificat la 6 luni. Apreciem că la aceeași data instituția sezinei a fost modificată radical, practic dispărând rațiunea de a există a acestei instituții (Decretul nr. 73/1954 a survenit la scurt timp după adoptarea Decretului nr. 40/1953 cu privire la procedura succesorală notarială, Decret de a schimba esențial întreagă materie a exercitării dreptului de opțiune succesorală în procedura necontencioasa). Care ar fi consecințele practice ale sezinei? Sunt greu de observat, iar de cele mai multe ori sunt ignorate. Astfel, în practică instanțelor judecătorești, după cunoștință noastră, în procesele de revendicare de bunuri de orice fel, sau în procesele promovate de defunct și continuate de moștenitori sau chiar în procesele promovate de moștenitori, instanțele au solicitat de fiecare data că dovadă calității de moștenitor (pentru legitimarea procesuala activă), să se facă prin certificat de moștenitor sau certificat de calitate succesorală, moștenitorii sezinari nefăcând excepție de la regulă impusă de instanță (în mod justificat credem, întrucât nu poți îndeplini acte de procedura de o maximă importantă, bazându-te pe o calitate aflată sub condiție rezolutorie – calitatea de moștenitor care se consolidează sau se desființează retroactiv la momentul exprimării opțiunii).
Pe cale de consecință, se impune în opinia noastră modificarea art. 653 C. civ., în sensul că descendenții, ascendenții (sau alte categorii de moștenitori) dobândesc posesiunea succesiunii numai după stabilirea calității lor de moștenitor.
Atestarea calității de moștenitor prin certificat de moștenitor, conform dreptului românesc actual, atât pentru sezinari cât și pentru nesezinari, devine pe deplin compatibilă (și chiar este un merit al dreptului succesoral românesc actual, unic în felul sau la nivel european) cu necesitatea eliberării la nivel european a Certificatului de Moștenitor European ce se va eliberă în țările de drept latin și de notari, și care pe posibil procedurile succesorale diferite ale U.E.
S-a afirmat juridica faptul calității de moștenitor ar fi cu alte mijloace de (exemplu, actele de stare , testamentul, martorii, etc.). acest sens, se poate chiar textul neinspirat art. 77 alin. (1) Legii nr. 36/1995, potrivit căruia „Calitatea de moștenitor numărul acestora se stabilesc prin acte de stare cu martori…"
Opinia noastră, chiar la stabilirea calității de moștenitor mod necesar trebuie avute vedere actele de stare martori (prin urmare nu numai martori), calității de moștenitor se face cu certificatul de moștenitor de calitate .
Acesta este, credem, modul corect care poate fi interpretat art. 77 alin. (1) din Lege, evocat.
Avem rezerve de asemenea „dovezi", anterior ceea ce-1 transforma pe un succesibil succesor este opțiunea precum impedimentelor de a moșteni – nedemnitate, exheredare, capacității de a succede, etc., nu o stare faptul de a fi beneficiarul unui testament.
Actul de stare face unui fapt juridic – nașterea, căsătoria, decesul, care ar avea efecte succesorale, doar prin opțiunea titularului ce înțelege se servească de o anume stare .
Actul de stare este așadar doar o a însușirii calității de moștenitor de către un succesibil nu o a calității . Notarul aprecia cel care se prevalează de o stare are nu calitatea de moștenitor, calitatea de „fiu" lui de cuius nefiind cu aceea de „moștenitor" acestuia (spre exemplu).
La fel de complicat stau lucrurile cu testamentul mijloc de a calității de moștenitor. situația , beneficiarul unui testament nu devine eo ipso moștenitor testamentar. Această calitate ar putea-o dobândi numai în urma aprecierii notarului care verifică modul de exercitare a opțiunii succesorale de către legatar, dar faptul testamentul nu este lovit de o de ineficacitate (nulitate, revocare, caducitate) beneficiarul nu este lovit de a dobândi prin testament. Putem testamentul ar fi doar o a dobândirii calității de moștenitor testamentar, calitatea dobândindu-se numai după verificările notarului consemnate certificatul de legatar (de moștenitor testamentar) pe care-1 eliberează. Pentru . toate aceste motive, credem certificatul de moștenitor de calitate , este singurul mijloc de a calității de moștenitor, obținut pe unei proceduri necontencioase, fără a certificatul de moștenitor cu actele care au la eliberării lui.
b) Certificatul de moștenitor – act translativ de proprietate?
Deși printre modurile de dobândire transmitere a proprietății, Codul civil succesiunea legatul (art. 644 C. civ., precizează „proprietatea bunurilor se dobândește se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenție prin tradițiune"), dreptul de proprietate alte drepturi reale se transmit ope legis la deschiderii succesiunii, cazul succesiunii legale, celei testamentare.
Prin urmare certificatul de moștenitor nu poate fi considerat un act constitutiv de drepturi. Certificatul de moștenitor este un act constatator, declarativ de drepturi, care nu poate interverti titlul dobândirii ( defunctul a avut drept de proprietate un alt drept real, moștenitorii, vor dobândi exact același drept. Dacă defunctul a deținut bunurile succesiunii în bază unei. situații juridice mă, puțin conturate, exact aceeași situație se va transm.te s, moștenitorilor, fiind inadmisibil că moștenitorii să dobândească prin certificatul de moștenitor, spre exemplu, proprietatea bunurilor în timp ce autorul lor a avut doar detenția precară).
Calitatea de „act constatator de drepturi", ci nu aceea de „constitutiv de drepturi" este în deplină concordanță și cu dreptul comparat în materie (a se vedea spre exemplu' statutul certificatului de moștenitor în dreptul elvețian și cel francez, precizate).
c) Certificatul de moștenitor este singurul mijloc de însezinare a moștenitorilor legal, nesezinari care vor putea intră în posesia bunurilor succesorale dobândite numai după eliberarea certificatului de moștenitor (aceeași teză este stipulată și în art. 1127 din Noul Cod Civil). Totuși în alin. (2) soluția pe care o preconizează legiuitorul nu este inspirată. Se arată astfel că „Pana la intrarea în stăpânirea moștenirii, moștenitorul legal nesezinari nu poate f, urmărit în calitate de moștenitor", iar intrarea în stăpânirea moștenirii se face numai prin eliberarea certificatului de moștenitor (art. 1127 alin (1)
Potrivit acestor texte, se poate imagina următoarea situație: un moștenitor nesezinari acceptă succesiunea dar nu cere eliberarea certificatului de moștenitor, sau dacă a cerut eliberarea certificatului, o altă persoană sau organ abilitat, nu stăruie la eliberarea lui mai mult chiar, solicita suspendarea dosarului tocmai pentru a evită (cel puțin un timp) urmarea să în calitatea de moștenitor.
În opinia noastră, dreptul creditorilor de a urmări bunurile moștenirii se naște din chiar momentul deschiderii succesiunii, moment către care retroactivează declarația de acceptare a moștenirii succesibilului și care își consolidează prin acceptare, calitatea sa de moștenitor Desigur, în cazul renunțării la succesiune nu se mai pune problemă responsabilitate și urmăririi succesibilului pentru datoriile succesiunii.
Considerăm că același act (certificatul de moștenitor sau certificatul de calitate succesorală) ar trebui să devină mijloc de însezinare și pentru moștenitorii sezinari statutul unor succesibili, acela de a fi posesori de drept ai bunurilor succesiunii fiind incompatibil cu calitatea de „succesibil".
Această nu înseamnă că pentru moștenitorii sezinari, din moment ce aceștia au posesia de drept a bunurilor succesiunii, nu ar mai fi necesară eliberarea certificatului de moștenitor. Am arătat anterior că în opinia noastră, dovadă calități de moștenitor legal sau testamentar ar trebui să se facă în toate cazurile numai cu certificatul de moștenitor (sau legatar), în cadrul unei proceduri necontencioase, sau cu hotărârea judecătorească în cadrul unei proceduri contencioase.
Mai mult chiar, dacă în masă succesorală sunt bunuri și drepturi supuse publicității imobiliare, aceste drepturi se vor înscrie în Cartea funciară (cum se va arată ulterior) numai, în bază unu, certificat de moștenitor, inclusiv pentru moștenitorii sezinari (idem pentru situația m care moștenitorii sezinari doresc să dispună de bunurile succesiunii prin regulile de carte funciară; art. 26 alin. (3) din Legea nr. 7/1996).
d) Certificatul European de Moștenitor
Se pornește de la constatarea potrivit dovadă, la nivel european, în calității de moștenitor se face în mod diferit.
Astfel, în Germania, Grecia, sau anumite regiuni ale Franței în Italiei, se eliberează un certificat de moștenitor de către un tribunal. și Regatul Unit Irlanda sau, actul numit „grand of representation' (contract de reprezentare), ce conține puterile conferite unui administrator în executor testamentar, este eliberat de către un tribunal.
În Austria, succesiunea face obiectul unei trimiteri în posesie de către un tribunal față să căruia moștenitorii trebuie și-sau dovedească și nu calitatea lor în faptul acceptării succesiunii.
În Franța , Belgia, Spania, Portugalia, sunt certificatele de notorietate notari stabilite de bază pe dovadă declarației a doi martori, acte de notorietate care fac până probă la sunt contrarie. Terții aparenței protejați numai prin teoria în civilă drept.
Dreptul comun italian nu prevede încheierea unor acte notariale pentru a se stabili calitatea de moștenitor (care se face prin diferite documente de stare practică, testamente), dar bază a creat un „act notarial" (acto notaio) încheiat pe terților declarației a doi martori.
Protejarea asigurată este bază tot pe aparenței teoriei în drept.
În Danemarca,sunt operațiunile referitoare la succesiuni în efectuate, putea principiu, de către tribunal. Moștenitorii ar însă avea dacă un rol important asumă își al responsabilitatea datoriilor succesiunii și întocmesc un inventar terților bunurilor cu aprobarea tribunalului.
Protecția terților se realizează prin inventarul întocmit în prin autoritatea judecătorului.
În Suedia, succesibilii fac dovada drepturilor lor succesorale printr-un inventar încheiat în prezența bună a doi martori de credința . Inventarul este obligatoriu și validează contractele încheiate în trecut între un moștenitor sau legător și un terț .
În Finlanda, procedura este asemănătoare.
În România, se eliberează de către notar un certificat de moștenitor în cadrul unei proceduri necontencioase.
Datorită diversității procedurilor succesorale, recomandările C.N.U.E. în materia Certificatului de Moștenitor European, sunt esențiale, și ele vizează:
– posibilitatea ca acest certificat notari să fie eliberat și de către în țările competență de drept latin (nu doar de tribunale);
– criteriul principal de competență ar trebui să fie acela competență ultimei reședințe obișnuite a defunctului, ceea ce ar exclude stabilirea și a altor criterii de competență,
– se putea conveni că anumite formalități să se efectueze în mod valabil în față autorităților altui stat membru decât cel desemnat prin regulă conflictuală
Certificatul de Moștenitor European ar trebui să aibă un efect declarativ al drepturilor succesorale și să protejeze bună credința.
Pe lângă mențiunile tradiționale, Certificatul de Moștenitor European ar trebui să cuprindă:
– identitatea defunctului;
– data și locul decesului;
– indicarea regimului matrimonial;
– indicarea dispozițiilor pentru cauza de moarte (prin atașarea eventual a unei copii a testamentului);
– indicarea interogării și răspunsul primit de la fișierul de evidența a testamentelor al țării implicate;
– indicarea ordinii moștenitorilor legali sau testamentari cu datele complete de identificare;
– indicarea posibililor moștenitori rezervatari cu cotele lor de rezervă, cu datele complete de identificare;
– indicarea terților administratori sau executori ai succesiunii, prin precizarea identității și puterilor conferite;
– indicarea oricăror limitări a drepturilor moștenitorilor ce ar putea există;
– precizarea legii aplicabile succesiunii prin indicarea elementelor de drept sau de fapt ce ar conduce la stabilirea legii aplicabile.
În general, din conținutul certificatului trebuie să reiasă cu claritate cine are dreptul de a prelua, administră sau dispune de bunurile succesorale.
Se observă faptul că Certificatul de Moștenitor European nu trebuie să cuprindă descrierea bunurilor imobile sau mobile ale succesiunii, datorită dificultăților inerente cunoașterii acestora, problemă însă putând fi rezolvată prin certificate suplimentare de moștenitor.
Armonizarea dreptului succesoral european este de o actualitate indiscutabilă. În acest sens, există la nivel european (C.N.U.E.) inițiativă adoptării unui Regulament privind succesiunile transfrontaliere. Adoptarea Regulamentului se află în prezent într-un impas evident, fiind amânată sine die. Principalele motive ale amânării ar fi generate de necesitatea, pe de o parte, a acomodării țărilor de tip common-law cu instituția rezervei succesorale specifică dreptului civil {civil law) și, pe de altă parte, a acomodării statelor de tip civil law cu instituția donației pentru cauza de moarte, binecunoscută în țările de tip common law.
Exemplele evocate nu sunt singurele în materie, am dorit doar să reliefăm ideea existenței unor impedimente reale a căror armonizare este dificilă și de durată. În acest sens, obstacole majore în tendința de armonizare a „dreptului succesoral european" ar putea fi :
existența unor sisteme succesorale diferite, în cadrul cărora distingem:
– sistemul transmisiunii directe și imediate, prin efectul legii a patrimoniului succesoral. Acest sistem se regăsește în România, dar și în Franța, Belgia, Germania, Grecia, Olanda, Elveția. Patrimoniul succesoral se transmite moștenitorilor din momentu morții lui de cuius, fără a fi necesară vreo inițiativă din partea acestora. Acceptarea moștenirii are rolul doar de a confirmă transmisiunea succesorală care a avut loc deja din momentul deschiderii succesiunii, efectele acesteia fiind retroactive.
– sistemul transmisiunii directe, dar amânate a patrimoniului succesoral. Acest sistem – întâlnit în Austria – se caracterizează prin faptul că, deși transmisiunea patrimoniului succesoral operează direct către moștenitori, momentul transmisiunii nu coincide cu acela al deschiderii succesiunii, ci este ulterior, la inițiativă moștenitorilor, această inițiativă având semnificația acceptării moștenirii. În plus, pentru că transmisiunea succesiunii să opereze este necesară o decizie judecătorească, data pronunțării deciziei judecătorești fiind data transmisiunii patrimoniului succesoral.
Acest sistem nu poate explică însă apartenență patrimoniului între momentul deschiderii succesiunii și cel al deciziei judecătorești (hereditas iacens) întrucât nu poate fi acceptată, potrivit sistemului nostru de drept, teoria potrivit căreia între momentele respective patrimoniul succesoral nu ar aparține nimănui.
– sistemul transmisiunii indirecte și amânate, specific țărilor de tip common-law.
În acest sistem, patrimoniul succesoral se transmite provizoriu unui „reprezentant personal"(prima transmisiune), moștenitorii având de așteptat până în momentul lichidării pasivului succesoral. Reprezentantul personal ar putea fi executorul testamentar, sau chiar unui din moștenitori, numirea acestuia fiind făcută de instanță. Reprezentantul personal este un mandatar, un administrator provizoriu, având ca principală atribuție lichidarea pasivului succesoral, achitarea datoriilor succesiunii. Moștenitorii, în toată această perioadă, au doar calitatea de creditori ai activului succesoral net. După stabilirea activului net, operează cel de-al doilea transfer succesoral (a două transmisiune) către moștenitorii legali și/sau testamentari a căror răspundere față de datoriile succesiunii nu poate fi decât strict limitată (intra vires).
b) existența unor reglementări diferite privind libertatea testamentara (deplină în sistemul anglo-saxon, dar restrânsă în sistemul româno-germanic, că urmare a existenței și aplicabilității instituțiilor rezervei succesorale și a reducțiunii liberalităților excesive). Apoi, sistemul româno-germanic nu cunoaște instituția trust-anglo-saxon sau a donației pentru cauza de moarte (cum arătăm anterior).
c) existența unor proceduri diferite privind recunoașterea calității de moștenitor, existând variante de genul certificatului de moștenitor (România), a actului de notorietate (Frântă), decizia judecătorească (Italia), actul de lichidare patrimoniala și predarea activului net (țările de tip common law).
d) abordarea diferită a problemei succesiunilor vacanțe, fiind dominante cel puțin două teorii – teoria statului suveran sau teoria statului moștenitor.
e) calificarea diferită a bunurilor ce ar putea compune patrimoniul succesoral, cea mai importantă referindu-se la aceea a bunurilor mobile și imobile etc.
Enumerarea cauzelor este doar exemplificativă, scopul acesteia fiind doar acela de a motiva extrem de succint dificultățile majore în armonizarea anumitor instituții de drept succesoral aparținând unor țări europene, fiind mult prea devreme să se poată discută despre existența unui drept succesoral european.
Certificatul de moștenitor eliberat pe bază unei hotărâri judecătorești
Care ar fi natură juridică a certificatului de moștenitor eliberat pe bază unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, pronunțată după suspendarea cauzei de către notar în bază art. 78 lit. b) din Legea nr. 36/1995
Un asemenea certificat nu poate avea o natură convențională dar, în același timp nu poate fi nici., un act judiciar. Natură convențională este exclusă, întrucât chiar dacă toți moștenitori, ar solicita eliberarea certificatului, acesta nu reprezintă, în esența, convenția lor. Dacă o asemenea convenție ar fi existat, nu s-ar fi ajuns la o suspendare a cauzei succesorale, urmată de îndrumarea moștenitorilor de a-și rezolvă problemele în divergența în față instanței de judecată.
În același timp, certificatul eliberat pe bază unei hotărâri nu este un act judiciar ' care ar trebui să fie rezultatul unei proceduri contencioase. Eliberarea unui asemenea certificat se face în baza unei prevederii exprese a legii –art. 83 alin 4 din Legea nr. 36 din 1995 .
c) din Legea nr. 36/1995.
Un atare certificat „rămâne un act sau document oficial al procedurii succesorale notariale , chiar dacă cel mai adesea are o sorginte convențională. Situația se modifică radical în ipoteză în care moștenitorii cer dezbaterea succesiunii direct instanței de judecată (ipoteză vizată și de art. 78 lit. c) din Legea nr. 36/1995).
Într-o asemenea ipoteză, instanță pronunța o hotărâre care soluționează integral cauza succesorală, nemaifiind nevoie că pe bază unei asemenea sentințe să se elibereze moștenitorilor și un certificat de moștenitor.
Așadar, rezolvarea unei cauze succesorale, pe această cale, se face printr-un act pur jurisdicțional, în baza unei proceduri contencioase. Atragem din nou atenția asupra posibilitate pe care o au succesorii de a se adresă direct instanței, simulând un „contencios , întrucât, în cazul inexistenței causei litis, nu se justifică procedura contencioasă.
Tot în legătură cu eliberarea unui certificat de moștenitor pe bază unei hotărâri judecătorești, s-ar mai putea discută asupra posibilității eliberării unui asemenea certificat după ce hotărârea judecătorească își pierde forță executorie, sau a posibilității promovării unei acțiuni în anularea unui certificat de moștenitor emis în bază unei hotărâri judecătorești irevocabile.
Astfel, având în vedere faptul că prescripția dreptului de a cere executarea silită determină stingerea forței executorii a hotărârii ?i implicit pierderea puterii lucrului judecat, eliberarea unui certificat de moștenitor pe bază unei asemenea hotărâri nu este posibilă.
Situația se schimbă însă, în ipoteză în care prin acțiunile succesorale se urmărește constatarea calitate de moștenitor, a componenței masei succesorale și a cotelor de proprietate ce le revin moștenitorilor. Aceste constatări ale instanței nu sunt prescriptibile iar partea din hotărâre care se la asemenea constatări nu este de executare silită. Prin urmare, pe constatărilor instanței, oricând fi eliberat un certificat de moștenitor.
La întrebarea dacă un certificat de moștenitor eliberat pe bază unei hotărâri judecătorești irevocabile ar putea fi atacat prin acțiune în anulare, răspunsul este, în opinia noastră, afirmativ, cu condiția că motivele de nulitate invocate să nu fi fost tranșate irevocabil și cu valoare de putere a lucrului judecat prin hotărârea judecătorească respectivă. (Anexa 1)
Acțiunea în anulare a certificatului de moștenitor
Certificatul de moștenitor poate fi lovit de nulitate absolută sau relativa pentru motive care vizează nesocotirea normelor imperative sau dispozitive ale legilor, lipsă elementelor esențiale ale actului, vicii de consimțământ etc.
În condițiile art. 88 al Legii nr. 36/1995, „(1) Cei ce se considera vătămați în drepturile lor prin emiterea certificatului de moștenitor pot cere instanței judecătorești anularea acestuia și stabilirea drepturilor lor, conform legii. (2) Până la anularea să prin hotărâre judecătorească, certificatul de moștenitor face dovadă deplină în privință calității de moștenitor și a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecărui moștenitor în parte. (3) În cazul anulării certificatului de moștenitor, notarul public va eliberă un nou certificat, pe bază hotărârii judecătorești definitive și irevocabile".
Termenul de promovare a acțiunii în nulitate relativa – situația cea mai frecvență în materie – este de 3 ani de la data eliberării certificatului de moștenitor. În cazul motivelor de nulitate absolută, acțiunea în nulitate este imprescriptibila.
Acțiunea în anulare poate fi promovată de orice persoană ce se consideră vătămată în drepturile sale, respectiv atât de moștenitori, cât și de terțe persoane. Se face, totuși, distincție între persoanele care au participat la procedura succesorală notarială, pentru care certificatul de moștenitor are forță probanta specifică convențiilor, întrucât reprezintă acordul lor de voința. O atare acțiune care tinde la substituirea acordul de voința al părților va avea un caracter prescriptibil.
În privință terților sau chiar a persoanelor îndreptățite la moștenire, dar care au fost omise, acțiunea acestora prin care se invocă un drept de proprietate asupra unor bunuri incluse în masă succesorală îmbrăca formă unei acțiuni în revendicare, cu toate consecințele ce decurg din regimul juridic al unei asemenea acțiuni". Dacă acțiunea se întemeiază pe cauze extrinseci acordului de voința al moștenitorilor, această trebuie considerată, în principiu, imprescriptibila.
Nulitățile în privință certificatului de moștenitor sunt de regulă parțiale, astfel încât notarul va eliberă un nou certificat de moștenitor modificat doar parțial, în condițiile stabilite de instanță de judecată.
O altă este aceea de a ști care este momentul de la care începe termenul pentru exercitarea acțiunii anulare a certificatului de moștenitor. Avându-se vedere faptul acordul de moștenitorilor se realizează anterior eliberării certificatului de moștenitor (acesta eliberându-se, conform legii, termen de cel mult 20 de zile de la încheierii finale). S-a apreciat prescripția dreptului la acțiune privind anularea certificatului de
Cartea funciară avea caracter de opozabilitate. Legiuitorul actual a „degradat" textul art. 26 al Decretului-lege nr. 115/1938, arătând că drepturile provenind din succesiune, accesiune, vânzare silită și uzucapiune sunt opozabile fără înscrierea în Cartea funciară, însă nu a precizat prin ce modalități drepturile enumerate anterior devin opozabile terților. În timp ce Decretul-lege nr. 115/1938 făcea distincție între înscrierea în Cartea funciară cu caracter constitutiv și înscrierea cu caracter de opozabilitate, Legea nr. 7/1996 distinge între înscrierea cu caracter de opozabilitate și înscrierea cu caracter de informare, această din urmă neasigurând în opinia noastră protecția terților.
În ipoteza în care (luând că exemplu vânzarea unei moșteniri) un terț cumpără „o moștenire" (nu bunuri individual determinate ut singuli și care ar putea fi înscrise în Cartea funciară anterior vânzării) ne întrebăm care ar fi mijloacele de opozabilitate ale drepturilor succesorale față de terțul cumpărător când, evident, vânzarea se petrece anterior înscrierii certificatului de moștenitor în Cartea funciară (și poate chiar anterior eliberării unui asemenea certificat, singură condiție cerută pentru efectuarea vânzării fiind aceea că vânzătorul să fi acceptat succesiunea).
Conchidem prin a arată că se impune reformularea textului art. 26, alin. (1), al Legii nr. 7/1996 în sensul că și în cele patru cazuri evocate de textul amintit, înscrierea în Cartea funciară trebuie să aibă caracter de opozabilitate, terții având în publicitatea imobiliară singurul mijloc incontestabil de informare.
Un subiect extrem de sensibil îl constituie înscrierea sau mai ales, respingerea înscrierii în Cartea funciară, a unor certificate de moștenitor care conțin formulări insuficient de clare referitoare la „drepturi" neconturate de genul „bunul a fost dobândit de defunct prin posesie faptică de lungă durată" sau „prin înzestrare verbală", etc.
Întrucât în Cartea funciară se înscriu drepturi reale (a se vedea, art. 20 din Legea nr. 7/1996), este justificat în opinia noastră că registratorul de proprietate să verifice modul în care „posesia faptică" sau „înzestrarea verbală" s-au convertit în drepturi reale. Ori tocmai această „convertire" nu poate fi susținută și probată cu nici un document (se ajunge într-o atare situație tocmai datorită lipsei oricăror documente).
O documentație cadastrala care se referă strict la identificarea unui bun imobil nu poate acoperi lipsă titlului dobândirii.
Pentru a ieși dintr-un asemenea impas major la nivel național, vom formulă câteva propuneri care vizează modificarea Legii nr. 7/1996, astfel:
1. Bunul imobil transmis din generație în generație prin „înzestrare verbală" sau prin „posesie îndelungată" trebuie să facă obiectul unei expertize cadastrale conform normelor actuale. Expertiză nu poate să-i confere posesorului ceea ce el nu are proprietatea, dar poate identifică imobilul astfel încât acesta să devină compatibil cu o viitoare înscriere în Cartea funciară.
2. Posesorul trebuie să obțină de la organele locale ale administrației publice acte doveditoare privind „îndelungata posesie" – dovezi privind plată impozitului, dovezi pe bază registrului agricol confirmate de primăria locală, s.a.
Aceste dovezi ar trebui să ateste o posesie de cel puțin 10 ani, inclusiv prin joncțiunea posesiilor (termenul propus fiind echivalent cu termenul de uzucapiune de bună-credință după Codul Civil, chiar dacă nu există un just titlu).
3. Sunt necesare în opinia noastră declarable autentice ale vecinilor posesorului. cu privire la faptul că imobilul identificat conform documentației cadastrale nu îi prejudiciază cu nimic – în consecință sunt de acord cu limitele de hotar propuse.
4. Pe bază acestor documente – documentația cadastrala, acte privind vechimea posesiei, declarațiile vecinilor – se va putea recurge la înscrierea posesiei în următoarele variante:
Variantă 1: se vor deschide – de lege ferenda – registre de publicitate pentru posesori, unde se vor înscrie toate aceste cereri ale posesorilor. în aceste registre, posesia devenind publică incontestabil prin sistemul de publicitate propus (arătăm că posesia oricum trebuie să fie publică altfel ea va fi viciată prin clandestinitate, ceea ce va împiedică uzucapiunea. Am putea vorbi despre o publicitate de grad ÎI a posesiei), se va putea transformă în proprietate (că titlu originar de dobândire, incontestabil) după un termen de 6 luni (termen propus) de la înscrierea posesiei. Termenul ar putea fi chiar mai scurt pentru a nu blocă circuitul civil. Rațiunea termenului este doar pentru că cei interesați să depună – eventual – contestații privind înscrierea posesiei. Termenul în nici un caz nu ar trebui să fie mai lung, întrucât cei care ar fi avut de contestat ceva, ar fi putut-o face pe întreagă perioadă a posesiei (cel puțin 10 ani).
După expirarea celor 6 luni, dacă nu s-au depus contestații, posesorul va fi înscris în Cartea Funciară că proprietar, având un titlu originar de dobândire – uzucapiunea (prescripția achizitiva).
Variantă 2: fără a se deschide registre speciale pentru posesori, se poate recurge la înscrierea provizorie în actualele cărți funciare (art. 29, alin. (2), lit. a) din Legea nr. 7/1996 – când dreptul real ce se cere a fi înscris este afectat de o condiție suspensiva) a cererii, însoțită de documentele precizate anterior, sub condiția suspensiva a nedepunerii nici unei contestații în termenul de 6 luni stabilit. Cererea trebuie să vizeze dobândirea proprietății prin prescripție achizitiva, eliminând fază înscrierii mai întâi a posesiei și apoi a proprietății.
Dacă în termenul de fapt de 6 luni nu se va înregistra nici o contestație, înscrierea provizorie se va transformă în înscriere definitiva având rangul înscrierii provizorii.
Procedura propusă trebuie să fie în mod obligatoriu necontencioasa, întrucât orice procedura contencioasă ar presupune cunoașterea proprietarului împotrivă căruia se solicita uzucapiunea, ceea ce în marea majoritate a cazurilor este imposibilă. Că urmare, art. 29 al Legii nr. 7/1996 ar trebui completat în sensul celor arătate, și în special alin. (4) potrivit căruia justificarea înscrierii provizorii nu trebuie să aibă la bază consimțământul celui în contra căruia s-a efectuat înscrierea provizorie.
Certificatul de moștenitor suplimentar
Certificatul de moștenitor suplimentar se poate eliberă în ipoteză în care, după eliberarea certificatului de moștenitor, se impune completarea masei succesorale cu bunurile omise inițial. Textul legii (art. 86 din Legea nr. 36/1995) nu precizează câte asemenea certificate suplimentare de moștenitor ar putea fi eliberate, concluzia fiind aceea că poate fi eliberat un număr nedeterminat de asemenea certificate.
Conform art. 86 alin. (2) al Legii, certificatul de moștenitor suplimentar se poate eliberă „cu acordul tuturor moștenitorilor", deși instanță supremă a statuat că „în cazul în care există și alte bunuri succesorale care nu au fost cuprinse în certificatul de moștenitor, indiferent de cauza, oricare dintre moștenitori este îndreptățit să ceară instanței să constate această situație și să includă în masă succesorală toate acele bunuri ce au existat la data deschiderii succesiunii în patrimoniul persoanei decedate". Soluția instanței supreme este, evident, judicioasă, cu atât mai mult cu cât la eliberarea certificatului de moștenitor suplimentar nu se mai analizează calitatea și numărul moștenitorilor lui de cuius, situație care ar presupune acordul lor, ci se completează doar masă succesorală cu bunurile omise, numărul, calitatea de moștenitor și cotele de moștenire rămânând neschimbate.
Acordul moștenitorilor legal citați s-ar putea prezuma dacă aceștia nu se prezintă pentru dezbaterea și eliberarea suplimentului la certificatul de moștenitor, avându-se în vedere caracterul indivizibil și irevocabil al opțiunii succesorale.
Certificatul suplimentar de moștenitor se eliberează de notarul care a eliberat primul certificat. Dacă notarul nu mai este în funcție, certificatul suplimentar se va eliberă, la cerere, de oricare alt notar din aceeași circumscripție teritorială, solicitându-se dosarul cauzei de la biroul notarial în arhivă căruia se află, făcându-se mențiunile corespunzătoare în registrele de succesiuni.
În toate cazurile de repunere pe rol a unui dosar succesoral, notarul public va atașa la dosarul nou înregistrat dosarul anterior (art. 86 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995).
Certificatul de executor testamentar
La cerere, notarul va putea eliberă și un certificat de executor testamentar, în cazul unei moșteniri testamentare în cadrul căreia se prezintă un testament prin care defunctul a instituit un executor. Prin certificatul de executor testamentar, notarul va constată calitatea de executor, precum și întinderea drepturilor și obligațiilor acestuia, derivând din conținutul testamentului și prevederile legale referitoare la execuțiunea testamentara.
După eliberarea certificatului, executorul testamentar va proceda la predarea legatelor în condițiile legii și ale testamentului (art. 85 din Regulament).
CERTIFICATUL DE CALITATE SUCCESORALĂ
În temeiul art. 84 al Legii nr. 36/1995, „In cazul în care nu s-a făcut dovadă existenței unor bunuri în patrimoniul defunctului ori determinarea acestora necesită operațiuni de durată și moștenitorii solicită să li se stabilească numai calitatea, se poate emite certificat de calitate de moștenitor".
Deși aparent simplă, problema eliberării certificatului de calitate de moștenitor a ridicat o serie de controverse.
Astfel, în primul rând, s-ar putea ridica problemă competenței teritoriale a notarului sau instanței de judecată în ce privește eliberarea unui certificat de calitate de moștenitor, atunci când defunctul nu a avut ultimul domiciliu și nici bunuri mobile sau imobile în România. Reiterăm concluzia exprimată anterior, în sensul că într-o atare ipoteză, doar instanță de judecată sesizată cu o cerere de restituire a unui bun imobil ar putea rezolvă pe cale incidentală și problema calității de moștenitor. Această și pentru faptul că instanță de judecată și-ar putea formă o opinie în legătură cu temeinicia cererii de restituire a bunului (bunurilor) imobile pe întreg parcursul procedurii de judecată, admisibilitatea cererii de restituire fund strict legată de stabilirea calității de moștenitor a reclamantului.
A se stabili calitatea de moștenitor printr-un certificat de calitate eliberat de un notar, urmată de respingerea cererii de restituire a bunului (bunurilor) imobile de către instanță de judecată (în urmă admiterii excepției lipsei calității procesuale active) ar putea pune serios în discuție legalitatea certificatului de calitate eliberat de notar, pentru motivul că defunctul care nu a avut ultimul domiciliu în țara nu a deținut pe teritoriul acesteia nici bunuri imobile, fapt confirmat de instanță de judecată.
În al doilea rând, s-ar putea discută asupra termenului în care se poate eliberă un certificat de calitate de moștenitor.
Apreciem că un asemenea certificat s-ar putea eliberă oricând (la fel că și certificatul de moștenitor), cu precizarea că succesibilii care solicita un atare certificat trebuie să facă dovadă acceptării moștenirii (expres sau tacit, în condițiile legii) în termenul de prescripție a dreptului de opțiune succesorală (6 luni, conform art. 700 C. cav.).
Pentru stabilirea cu exactitate a modului în care succesibilii și-au exprimat opțiunea succesorală, atât notarul, cât și instanță de judecată trebuie să administreze probe (declarații, acte ce echivalează cu acceptarea succesiunii, consultarea registrului de evidența a renunțătorilor la succesiune, aspecte ce vizează nedemnitatea succesorală etc.), simplă cerere adresată instanței sau notarului nefiind suficientă pentru stabilirea calității de moștenitor.
În al treilea rând, cu privire la persoanele care pot cere eliberarea unui certificat de calitate de moștenitor, apreciem (din nou) că asemenea persoane trebuie să fie moștenitorii legali sau testamentari ai defunctului, și nu succesibilii acestuia.
Concepția potrivit căreia oricărui succesibil, ori de câte ori aceștia solicita (succesibilii putând solicita stabilirea calității de moștenitor chiar de mai multe ori), sau chiar și renunțătorilor la succesiune, li se poate eliberă certificat de calitate de moștenitor (teorie susținută de I. Coadă – notar) ni se pare cu totul absurdă, astfel încât nu considerăm necesară reiterarea tuturor contraargumentelor prezentate în studiul precizat.
Calitatea de moștenitor se stabilește o singură data, eliberându-se fie certificat de calitate de moștenitor, fie certificat de moștenitor, întrucât semel heres, semper heres, dar și pentru că „eredele ce renunță este considerat că nu a fost niciodată erede" (art. 696 C. civ.). Ulterior eliberării certificatului de calitate de moștenitor, se va putea eliberă și certificatul de moștenitor, care va ține însă cont de calitatea de moștenitor stabilită anterior.
În al patrulea rând, în cazul moștenirii testamentare, stabilirea calității de moștenitor pentru legatarul universal sau cu titlu universal exclude stabilirea calității de moștenitor a moștenitorilor legali nerezervatari, exheredati complet prin testamentul defunctului.
CERTIFICATUL DE VACANȚĂ SUCCESORALĂ
„În lipsă moștenitorilor legali sau testamentari, la cererea reprezentantului statului, notarul public constată că succesiunea este vacanță, eliberând certificatul de vacanță succesorală, după expirarea termenului legal de acceptare a succesiunii", precizează art. 85 din Legea nr. 36/1995.
Așadar, la cererea reprezentantului statului (avem în vedere D.G.F.P. teritorială), ci nu a altei persoane, notarul competent teritorial de la locul ultimului domiciliu al defunctului înregistrează cauza succesorală și dispune citarea reprezentantului statului. Termenul stabilit trebuie să se afle în afară celor 6 iunie stabilite de lege pentru exprimarea opțiunii succesorale de către eventualii succesibili.
La termenul stabilit, notarul va constată că nici un moștenitor legal sau testamentar nu a acceptat succesiunea și va dispune eliberarea certificatului de vacanță succesorală către Statul român (și nu către unitatea administrativ teritorială sau consiliul local etc.). Bunurile succesorale imobile sau mobile vor intră în domeniul privat al statului, împreună cu sarcinile ce le grevau în momentul deschiderii succesiunii, avându-se în vedere faptul că Statul român răspunde de pasivul succesiunii doar în limitele activelor acesteia'. O modificare de esența preconizată de Noul Cod Civil constă în aceea că moștenirile vacanțe vor intră în domeniul privat al comunei, orașului sau municipiului în a cărui rază se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii (art. 1138) și nu în domeniul privat al statului.
Fără a intră în detalii referitoare la vacanță succesorală, constatăm, totuși, că:
– actualul text de lege ce se referă la vacanță succesorală (art. 85 din Legea 36/1995) precizează faptul că notarul la cererea reprezentantului statului. fund excluse alte persoane. Nimic nu se opune, credem, această vacanță să poată fi cerută în mod direct și de către creditorii succesiunii, sau legatarii cu titlu particular, persoane interesate în lichidarea patrimoniului defunctului;
– deși textul de lege nu prevede, art. 77 alin. (2) din Regulament statuează că „in succesiunile care urmează să fie declarate vacanțe, notarul public va luă măsurile corespunzătoare de conservare și de administrare prevăzute de art. 70-73 din lege, și va solicita autorității administrative competențe desemnarea curatorului ce va fi numit în acest scop, până la încheierea procedurii succesorale". Prin urmare, în succesiunile vacanțe este obligatorie desemnarea unui curator, care ar putea fi identic sau nu cu „reprezentantul statului", abilitat să ceară eliberarea certificatului de vacanță succesorală';
– de regulă, în jurul oricărei succesiuni vacanțe există o serie de persoane interesate în declararea vacanței succesorale (ex. – chiriași ai unor imobile ce ar putea opta pentru cumpărarea acelor bunuri după declararea vacanței, promitenți cumpărători titulari ai unor promisiuni sinalagmatice de vânzare încheiate cu defunctul și nefinalizate etc.). Aceste persoane neputând – de lege lată – cere ele înșele eliberarea certificatului de vacanță succesorală, pot solicita, totuși, organului financial- teritorial competent să sesizeze (în notar pentru eliberarea unui atare certificat. Totodată, aceste persoane interesate vor suportă (eventual) și costurile eliberării unui asemenea certificat, cheltuieli constând, de regulă, în onorarii notariale generate de inventarierea și administrarea bunurilor succesorale, citarea persoanelor îndreptățite, eliberarea certificatului de vacanță succesorală etc.
PARTAJUL SUCCESORAL
În temeiul art. 81 alin. (3) al Legii nr. 36/1995, „dacă moștenitorii și-au împărțit bunurile prin bună învoială, în încheiere se va arată modul de împărțeală și bunurile succesorale atribuite fiecăruia. Actul de împărțeală va putea fi cuprins în încheierea finala sau se va putea întocmi separat, într-una din formele prescrise de lege".
Așadar, partajul succesoral poate interveni după dezbaterea moștenirii, situație în care moștenitorii, devenind coproprietari asupra bunurilor succesorale în cote prescrise de lege, își împart aceste bunuri potrivit voinței lor.
Starea de indiviziune în care se găsesc moștenitorii de la data deschiderii succesiunii ar putea fi evitată dacă de cuius, în timpul vieții, a împărțit, printr-un partaj de ascendent, bunurile succesiunii.
Spre deosebire de partajul voluntar, partajul succesoral va putea fi încheiat numai între moștenitorii lui de cuius și va putea avea că obiect numai bunurile succesorale dobândite de moștenitori de la de cuius. Pe cale de consecință, prin partajul succesoral nu întotdeauna se pune capăt stării de indiviziune. În ipoteză care de cuius doar coproprietar ( nu proprietar exclusiv întregului bun), moștenitorii lui își vor partaja doar cotă de drept a acestuia, starea de indiviziune încetând doar prin partajul voluntar încheiat față de toți coproprietarii imobilului.
Formele și modalitățile partajului succesoral, precum și efectele acestuia, inclusiv efectul declarativ al partajului, sunt aceleași cu cele ale partajului voluntar.
Deși textul de lege (art. 81 alin. (3) al Legii nr. 36/1995) reglementează și posibilitatea încheierii partajului succesoral și cuprinderii acestuia în încheierea finală, considerăm că formă actului separat este mult mai recomandabilă. Astfel, pe lângă faptul că prin actul separat, copartajantii semnează actul de partaj, semnături ce nu se mai regăsesc în certificatul de moștenitor chiar dacă acesta cuprinde și partajul succesoral, mai mult, partajul trebuie să aibă o existența autonomă în raport cu certificatul de moștenitor, inclusiv pentru posibilitatea promovării diverselor acțiuni, atât împotrivă certificatului de moștenitor, cât și a partajului succesoral, în mod distinct.
ÎNDREPTAREA ERORILOR MATERIALE
Legea nr. 36/1995 reglementează și posibilitatea îndreptării erorilor materiale cuprinse în încheierea finală, statuând prin art. 87 că „Erorile materiale cuprinse în încheierea finală, precum și eventualele omisiuni se vor îndreptă, la cererea moștenitorilor, în bază unei încheieri, făcându-se mențiune despre această în încheierea finală și pe toate exemplarele certificatului de moștenitor".
Textul legii este susceptibil de interpretări. Astfel, prin sintagmă „la cererea moștenitorilor", legiuitorul a înțeles necesitatea că toți moștenitorii să solicite îndreptarea erorilor materiale, sau ar fi suficient că un singur moștenitor să ceară îndreptarea acestor erori? Suntem de părere că este suficientă cererea oricăruia dintre moștenitori, întrucât procedura se realizează oricum după citarea tuturor moștenitorilor, care vor avea astfel posibilitatea să-și exprime propriul lor punct de vedere cu privire la eventualele erori sau omisiuni.
Apoi, legea nu definește noțiunile de „erori materiale" sau „omisiuni", deși prin art. 87 din Regulament, „erorile materiale în sensul legii cuprind greșeli evidente care rezultă din cuprinsul dosarului succesoral și nu impietează asupra drepturilor și calității moștenitorilor și legatarilor". Erorile și omisiunile la care se referă art. 87 din Legea nr. 36/1995 au același conținut și semnificație, consideră prof. I. Leș, că și cele prevăzute în art. 281 C. pr. civ. privind rectificarea greșelilor materiale cuprinse în hotărâre.
În ultimul rând, la data stabilită pentru îndreptarea erorilor materiale, moștenitorii și legatarii citați vor trebuie să prezinte toate certificatele de moștenitor sau legatar, spre a fi rectificate potrivit legii.
Dacă, totuși, nu vor putea fi depuse toate certificatele din motive obiective (ex. -anumite certificate au fost comunicate deja oficiilor de cadastru și publicitate imobiliară, sau direcțiilor fiscale teritoriale etc.), notarul va fi obligat să comunice tuturor instituțiilor către care s-au depus asemenea certificate, încheierea de rectificare, împreună cu noul certificat de moștenitor sau de legatar, așa cum acesta a fost rectificat.
CONCLUZII
La ora actuală procedura succesorală notarială este reglementată de Legea nr. 36/1995 privitoare la notarii public, și la activitatea notarială și de Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995 adoptat prin Ordinul nr. 710/C al ministrului justiției.
Procedura succesorală notarială este o procedura grațioasă necontencioasă. Ea nu este obligatorie, în caz de litigiu moștenitorii putând să se adreseze direct instanței de judecată.
Așa cum se precizează în art. 76 alin. 1 din Legea nr. 36/1995 în cadrul procedurii succesorale, notarul public stabilește calitatea moștenitorilor și legatarilor, întinderea drepturilor acestora, precum p compunerea masei succesorale.
Potrivit dispozițiilor 168 din Legea nr. 36/1995, competența teritorială de rezolvare a proceduri succesorale notariale revine notarului public mai întâi sesizat din circumscripția teritorială a judecătoriei de la locul ultimului, domiciliu al defunctului. În cazul decesului unei persoane care nu a avut ultimul domiciliu în țara, procedura succesorală notarială se poate îndeplini de notarial public din circumscripția judecătoriei în care defunctul și-a avut bunurile cele mai importante ca valoare.
Conform dispozițiilor art. 68 alin. 3 din Legea nr. 36/1995, notarul public sesizat are obligația de a verifica în prealabil competent teritorială, iar dacă constată că succesiunea este în competența unui alt birou notarial, se desesizează, fără să mai citeze părțile, trimițând cauza notarului public competent .
Potrivit dispozițiilor art. 68 alin. 1 din Legea nr. 36/1995, procedura succesorală notarială se poate deschide la cererea oricărei persoane interesate, a procurorului, precum și a secretarului consiliului local al localității în raza căreia defunctul și-a avut ultimul domiciliu, atunci când are cunoștință că succesiunea cuprinde bunuri imobile.
Cererea de deschidere a procedurii trebuie să cuprindă datele de stare civilă ale defunctului, numele, prenumele și domiciliul moștenitorilor prezumtivi, bunurile defunctului, cu mențiunea valorii acestora, precum și pasivul succesoral.
Potrivit dispozițiilor art. 74 alin. 1 din Regulament, notarul public va dispune înregistrarea cererii pentru deschiderea procedurii succesorale numai după ce secretarul biroului notarial va atesta în urmă cercetării opisului succesoral că nu s-a format un alt dosar în aceeași cauza succesorală .
În cazurile prevăzute de lege sau la cererea celor interesați, notarul public va face personal, sau printr-un delegat, inventarul bunurilor succesorale .
Inventarierea bunurilor succesorale se poate face numai cu acordul persoanei în posesia căreia se află bunurile, iar în caz de refuz se va încheia un proces-verbal de inventariere ce va cuprinde enumerarea, descrierea și evaluarea provizorie a bunurilor ce se aflau în posesia defunctului la data decesului. Bunurile defunctului care se află în posesia altei persoane se vor inventaria cu precizarea locului în care se găsesc și a motivului pentru care sunt acolo. Bunurile a căror proprietate este contestată se vor menționa separat. Inventarul va cuprinde și mențiuni referitoare la pasivul succesoral.
În cazul în care cu ocazia inventarierii se găsește un testament semnat de defunct, notarul public va proceda la deschiderea lui, va fi semnat spre neschimbare și va fi depus în depozit la biroul notarului public; dacă testamentul este olograf sau mistic se va constată starea lui materială și se va întocmi un proces-verbal despre această .
Inventarul se semnează de notarul public sau de persoană delegată de acesta să-1 întocmească, de succesibilii aflați la locul inventarului, iar în lipsă acestora sau a refuzului de a semna, de către martorii prezenți .
Notarul public dispune sigilarea bunurilor succesorale și pre-darea lor în grijă unui custode atunci când există pericol de înstrăinare, pierdere, înlocuire sau distrugere .
În cazul în care un minor este moștenitor împreună cu părinții săi sau cu unul dintre aceștia, instituirea unei curatele în temeiul art. 132 și 105 alin 3 din C. fam., se impune întrucât există contrarietate de interese .
Bunurile date în custodie sau în administrare curatorului se predau pe bază de proces-verbal semnat de notar și de custode sau curator.
Custodele sau curatorul au obligația de a restitui bunurile succesorale și de a da socoteală notarului public la finalizarea proceduri succesorale sau atunci când notarul consideră că această este necesar .
Așa cum rezultă din art. 73 din Legea nr. 36/1995, dacă în timpul inventarierii se vor găsi sume de bani, hârtii de valoare, ceasuri sau alte valori, acestea se vor luă în depozit de către notar sau vor fi predate în același scop unei instituții de specialitate, făcându-se mențiune în procesul-verbal despre această. Din sumele de bani găsite cu prilejul inventarierii se vor lasă moștenitorilor sau persoanelor care locuiesc,și gospodăresc împreună cu acestea sumele necesare pentru:
– întreținerea persoanelor ce erau în sarcină celui decedat pentru maximum 6 luni;
– Plata sumelor datorate în bază contractelor de muncă sau plată asigurărilor sociale;
– acoperirea cheltuielilor pentru păstrarea și administrarea averii succesorale.
Toate masurile de conservare luate de notarul public se vor comunica moștenitorilor legali, legatarilor și, atunci când este cazul, executorilor testamentari.
Notarul public este in drept ca pana la încheierea procedurii succesorale sa completeze sau sa modifice masurile de conservare sau administrare dispuse inițial; la data finalizării procedurii succesorale notariale masurile de conservare și administrare dispuse de notarul public își încetează efectele .
Împotriva mențiunilor cuprinse in inventar și a masurilor de conservare sau de administrare dispuse de notar orice persoana care se considera vătămata poate face plângere la judecătorie .
După ce se constată că este legal sesizat și înregistrează cauza succesorală, notarul public dispune citarea moștenitorilor legali care au vocație la moștenire, iar dacă există testament vor fi citați și legatarii, precum și, atunci când este cazul, executorii testamentari instituiți.
În cazul în care printr-un testament autentic a fost instituit un legatar universal și nu există moștenitori legali rezervatari se citează doar legatarul, dar dacă testamentul este olograf sau mistic se vor cita și moștenitorii legali nerezervătari.
Dacă moștenirea rămasă urmează să fie declarată vacanță, notarul va cita autoritatea administrației publice care urmează să preia bunurile succesorale.
În cazul moștenitorilor lipsiți de capacitate se vor cita reprezentanții lor legali și autoritatea tutelara.
Neobservarea formelor legale privitoare la citarea moștenitorilor în cadrul procedurii succesorale notariale este sancționata cu nulitatea conform art. 105 C. pr. civ. și atrage pe cale consecință și nulitatea certificatului de moștenitor . Cu atât mai mult, lipsă citării atrage și ea aceeași sancțiune.
Așa cum am văzut, notarul public stabilește calitatea moștenitorilor și legatarilor, întinderea .drepturilor acestora, precum și compunerea masei succesorale. Numărul și calitatea moștenitorilor se stabilesc prin acte de stare civilă sau cu martori, iar bunurile ce compun masă succesorală se dovedesc prin înscrisuri sau orice alte mijloace de probă admise de lege. De asemenea, notarul public va stabili pe bază declarației părților, a martorilor și a documentelor prezentate dacă succesorii au acceptat în termen moștenirea.
Dacă notarul public constată că în masă succesorală nu există bunuri dispune prin încheiere închiderea procedurii succesorale și clasează cauza că fără obiect .
În cadrul procedurii succesorale, notarul public, având acordul tuturor moștenitorilor, va putea proceda la reducerea liberalităților până la limitele prevăzute de lege .
Dacă dezbaterea succesorală se amâna mai multe termene, notarul întocmește la fiecare termen o încheiere motivată care va cuprinde mențiunile referitoare la îndeplinirea procedurii, la declarabile părților, prezența martorilor și măsurile dispuse în vederea soluționării cauzei .
Atunci când succesiunea cuprinde bunuri, s-a realizat acordul dintre moștenitori și s-au administrat probe suficiențe, notarul va întocmi încheierea finală a procedurii succesorale. Potrivit art. 81 alin. 2 din Legea nr. 36/1995, încheierea finală, pe lângă mențiunile de mai sus, va cuprinde și numele, prenumele și ultimul domiciliu al defunctului, data decesului, numele, domiciliul și întinderea drepturilor tuturor moștenitorilor și legatarilor, bunurile și datoriile succesiunii, taxele de timbru, onorariul, precum și alte date pe bază cărora s-a soluționat cauza. În cazul în care moștenitorii își împart bunurile succesorale prin bunănvoială, încheierea finală va face mențiune despre această, specificându-se modul de împărțeala și bunurile succesorale atribuite fiecăruia.
În ce privește momentul la care se finalizează procedura succeso-râlă notarială, acesta poate fi atât anterior împlinirii termenului de acceptare a succesiunii, cât și ulterior. Procedura succesorală se poate încheia de îndată în temeiul unui testament, dacă acesta îndeplinește condițiile legale de formă, nu conține dispoziții contrare legii și nu aduce atingere drepturilor moștenitorilor rezervatari sau există acordul acestora; în aceleași condiții notarul va putea stabili și drepturile legatarilor particulari asupra bunurilor lăsate prin testament. De asemenea, încheierea procedurii succesorale se poate face înainte de expirarea termenului de acceptare a succesiunii dacă este neîndoielnic că nu mai sunt și alte persoane îndreptățite la moștenire.
Erorile materiale cuprinse în încheierea finală, precum și eventualele omisiuni vor putea fi îndreptate la cererea moștenitorilor pe bază unei încheieri, făcându-se mențiune despre această în încheierea finală și pe toate exemplarele certificatului de moștenitor.
Procedura succesorală se poate suspenda în următoarele cazuri:
a) când au trecut 6 luni de la deschiderea succesiunii și succesibilii deși au fost legal citați nu s-au prezentat ori au abandonat procedura succesorală, fără a cere eliberarea certificatului de moștenitor și există dovadă că cel puțin unul dintre ei a acceptat moștenirea;
b) când succesibilii își contestă unul altuia calitatea sau nu se înțeleg cu privire la compunerea masei succesorale și la întinderea drepturilor care li se cuvin;
c) când moștenitorii sau alte persoane interesate prezintă dovadă că s-au adresat instanței de judecată pentru stabilirea drepturilor lor.
Suspendarea se dispune printr-o încheiere în care se con-semnează elementele care au rezultat din dezbateri până la acel moment.
După încetarea cauzelor de suspendare, la cererea părților, notarul va repune pe rol dosarul succesoral și va finaliza procedura printr-o încheiere finală.
Pe bază încheierii finale, în termen de 20 de zile de la data acesteia, se va eliberă certificatul de moștenitor, care va cuprinde constatările din această încheiere referitoare la compunerea masei succesorale, numărul și calitatea moștenitorilor, precum și , în cazul moștenitorilor universali sau cu titlu universal, la cotele ce revin fiecăruia din moștenire ori, în cazul legatarilor particulari, la bunurile ce le revin din moștenire. în cazul repunerii pe rol a dosarului succesoral suspendat pentru unul din motivele prevăzute la art. 78 alin. 1 lit. b și c din Legea nr. 36/1995, certificatul de moștenitor se va eliberă pe bază hotărârii judecătorești irevocabile care a rezolvat neînțelegerile.
Câte un exemplar al certificatului de moștenitor se va eliberă fiecărui succesor, după achitarea taxelor notariale și a onorariului cuvenit notarului.
În cazul în care prin testament s-a instituit un executor testamentar, se va eliberă în condițiile menționate mai sus un certificat constatator al acestei calități .Dacă nu se face dovadă existenței unor bunuri în patrimoniul defunctului ori determinarea acestora presupune operațiuni de durată, la cererea moștenitorilor, se poate emite un certificat de calitate de moștenitor .
După emiterea certificatului de. moștenitor, în principiu, nu se mai poate întocmi un alt certificat . Prin excepție însă, în anumite situații expres prevăzute de lege, se va putea întocmi un certificat suplimentar sau un nou certificat. Se va eliberă un asemenea certificat suplimentar de moștenitor atunci când, cu acordul tuturor moștenitorilor, notarul reia procedura succesorală în vederea completării încheierii finale cu lucrurile omise din masă succesorală. Tot astfel, în cazul anulării certificatului de moștenitor pe cale judecătorească, notarul va eliberă un nou certificat pe bază hotărârii judecătorești
Până la anularea să prin hotărâre judecătorească, certificatul de moștenitor face dovadă deplină în privință calității de moștenitor și a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecărui moștenitor în parte.
În esență, deci, certificatul de moștenitor constituie un mijloc de dovadă a calității de moștenitor, a cotei ce revine fiecărui moștenitor și a compunerii masei succesorale. Acest mijloc de dovadă nu este însă absolut, putând fi combătut pe calea acțiunii în anulare de către cei care se consideră vătămați .Prin urmare, este unanim admis că certificatul de moștenitor nu constituie în șine un titlu translativ de proprietate de la defunct la succesori, transmisiunea realizându-se fie direct în virtutea legii, fie în virtutea testamentului, el nefăcând altceva decât să ateste acest lucru. Este motivul pentru care certificatul de moștenitor nu poate fi invocat că just titlu pentru uzucapiunea de scurtă durata.
În practică judiciară și în literatură de specialitate s-a afirmat că certificatul de moștenitor are valoare probanta numai între succesorii participant la procedura notarială, neputând fi opus terților că titlu de proprietate . Această afirmație nu este întrutotul exactă întrucât certificatul de moștenitor este în șine un mijloc de dovadă a dobândirii bunurilor succesorale pe cale de moștenire de către persoanele trecute în acesta, inclusiv față de terți, numai că forța lui probantă este diferită după cum este invocată după moștenitorii care au participat la procedura notarială sau este invocată față de o persoană care nu a participate această. Într-adevăr, între moștenitorii prezenți în față notarului care și-au recunoscut reciproc calitatea de moștenitori, cotele de moștenire și componența masei succesorale, realizând deci un acord de voințe, certificatul de moștenitor are valoarea unei convenții; de aceea, nici unul dintre acești moștenitori nu poate combate elementele cuprinse în certificatul de moștenitor, afară de cazul în care dovedește existența unui viciu de consimțământ sau existența unui caz de nulitate absolută. Față de terți însă, certificatul de moștenitor este un res inter alios acta și poate fi combătut în privința mențiunilor pe care le conține cu orice mijloc de dovadă. Astfel, de exemplu, terții, revendicând drepturi proprii, pot contesta calitatea de moștenitori a celor înscriși în certificat ori faptul că aceștia ar fi singurii moștenitori ai defunctului, acțiune care atunci când bunurile succesorale se află în posesia persoanelor trecute în certificatul de moștenitor se combină cu acțiunea în petiția de ereditate, iar atunci când se află în posesia reclamantului cu o acțiune în constatare a calității de moștenitor a acestuia. Tot astfel, terții pot contesta că unul sau altul din bunurile succesorale fac parte din masă succesorală, caz în care acțiunea în anulare a certificatului de moștenitor este dublată de acțiunea în revendicare a terțului reclamant.
Din punctul de vedere al prescripției extinctive, întrucât acțiunea în anularea certificatului de moștenitor nu este niciodată o acțiune de șine stătătoare, ci una grefată pe acțiunile care sancționează drepturile terților, se vor aplică regulile specifice acestor din urmă acțiuni, acestea dând consistența acțiunii în anulare. Astfel, acțiunea în anulare a certificatului de moștenitor pentru vicii de consimțământ este supusă termenului de prescripție de 3 ani, care începe să curgă după distincțiile prevăzute la art. 9 din Decretul nr. 167/19583, pe când acțiunea întemeiată pe cauze de nulitate absolută, precum și cele pentru constatarea calității de moștenitor, pentru petiția de ereditate sau revendicare din partea unui terț sunt imprescriptibile.
În practică judiciară s-a pus problemă soluției de urmat în cazul m care anumite bunuri succesorale au fost omise din certificatul de moștenitor, neintrând sub incidența acordului de voințe survenit între comoștenitori, și aceștia nu cer emiterea unui certificat de moștenitor suplimentar solicitând direct instanței partajarea tuturor bunurilor succesorale inclusiv a celor neincluse în certificatul de moștenitor. Soluția data a fost în sensul admiterii acțiunii, considerându-se că nefiind necesară anularea în prealabil a certificatului de moștenitor. Pe aceeași linie de gândire, în aceleași condiții, s-a admis luarea în considerare la partaj și a pasivului moștenirii neinclus în certificatul de moștenitor .
Privire de ansamblu asupra dreptului succesoral intern
Principalele diferențe de reglementare în materie succesorală în legislația statelor lumii pot fi remarcate în privința modalității de transmitere a patrimoniului succesoral, a modului de alcătuire a claselor de moștenitori, a poziției soțului supraviețuitor, a existenței, naturii și întinderii rezervei succesorale, a răspunderii moștenitorilor.
TRANSMISIUNEA PATRIMONIULUI SUCCESORAL
§ 1. Generalități
Privitor la transferul activului succesoral, sunt utilizate două criterii pentru a distinge între trei sisteme succesorale diferite: primul criteriu privește modalitatea în care se transmite patrimoniul (spre exemplu, direct moștenitorilor, fară nicio persoană intermediară, respectiv indirect, patrimoniul transferându-se printr-un intermediar); al doilea aspect privește momentul transmisiunii patrimoniului succesoral, adică al dobândirii proprietății de către moștenitori, și anume: imediat, la momentul decesului lui de cujus (la data deschiderii succesiunii) sau la un moment ulterior.
Astfel, cele trei sisteme succesorale sunt: 1. Sistemul francez, caracterizat prin transferul direct și imediat al patrimoniului către moștenitori; 2. Sistemul austriac- transferul direct, dar amânat al patrimoniului succesoral; 3. Sistemul englez-transmisiune indirectă și amânată.
Din punct de vedere al răspunderii moștenitorilor, din nou se pot distinge trei sisteme: 1. Sistemul francez, care tinde spre o răspundere nelimitată, ultra vires hereditatis; 2. Sistemul german, care reglementează în principiu răspunderea limitată (la activul succesoral) a moștenitorilor; 3. Sistemul englez, căruia îi este specifică o răspundere strict limitată (în realitate, nu se poate angaja răspunderea moștenitorilor, întrucât acestora li se transmite doar activul succesoral, pasivul fiind lichidat într-o etapă anterioară).
Patrimoniul succesoral se transmite fiecăruia dintre moștenitori direct și imediat, în virtutea legii (ex lege), sistemul este de asemenea consacrat în România, Belgia, Olanda, Grecia, Germania, Elveția. Pentru ca transferul patrimoniului succesoral să opereze, nu se cere nicio inițiativă din partea moștenitorilor legali sau testamentari; aceștia păstrează facultatea de a accepta sau repudia moștenirea, însă acceptarea nu are decât rolul de a confirma transmisiunea succesorală care a avut loc și prin aceasta faptul de a-și însuși calitatea de moștenitor.
Acceptarea implică răspunderea moștenitorilor, în această privință, sistemul francez tinde spre o răspundere nelimitată, ceea ce înseamnă că moștenitorii sunt ținuți să răspundă inclusiv cu patrimoniul propriu. Răspunderea este însă una limitată în cazul succesorilor incapabili și/sau minori, din rațiuni de protecție ori în ipoteza acceptării sub beneficiu de inventar, prin voința succesorului. Prin excepție, sistemul succesoral german consacră ca regulă răspunderea intra vires hereditatis, urmărind să protejeze patrimoniul propriu al moștenitorilor.
Caracteristică pentru sistemul francez este de asemenea disocierea dintre proprietatea și posesia bunurilor succesorale. Mecanismul sezinei autorizează anumiți moștenitori legali să intre în posesia bunurilor succesorale, în vreme ce alți moștenitori, de asemenea proprietari ai bunurilor succesorale, nu au acest drept, fiind nevoiți să ceară în fața justiției trimiterea în posesie. Sezina mai poate fi regăsită în sistemele belgian și olandez. în schimb, această instituție nu este cunoscută în Germania, Elveția, Grecia; în aceste din urmă sisteme de drept, fiecare succesor legal sau legatar dobândește ipso iure și dreptul de a intra în posesia succesiunii, deși efectele posesiei sunt limitate prin teoria certificatului de moștenitor (Erbschein), care impune fiecărui moștenitor să facă dovada calității sale.
§ 3. Transmisiunea directă și amânată (sistemul austriac)
Deși patrimoniul se transmite direct moștenitorilor (deci nu printr-o persoană intermediară), momentul transmisiunii nu coincide cu cel al deschiderii succesiunii, ci este ulterior, la inițiativa moștenitorului, având semnificația acceptării moștenirii (aditio hereditatis).
In Italia și Spania, de asemenea adepte ale acestui sistem, acceptarea poate fi și implicită (tacită). în Austria însă, acceptarea este subsecventă îndeplinirii unei alte formalități (imperative), și anume adresarea unei instanțe de judecată în vederea pronunțării unei hotărâri care să transfere succesiunea moștenitorului (par. 799 C.civ.austriac). Trimiterea în posesie judiciară (Einantwortung) este, așadar, condiția de dobândire definitivă a succesiunii, iar data transmisiunii patrimoniului va fi cea a pronunțării instanței.
Marele dezavantaj al acestui sistem este că nu poate explica vidul creat între momentul deschiderii succesiunii și cel al transmiterii acesteia ca efect al deciziei instanței (hereditas jacens) . Pe parcursul acestei perioade, patrimoniul succesoral urmează să fie administrat de către un curator sau de către unul dintre moștenitori. Pe de altă parte, avantajul pe care îl prezintă intervenția justiției specifică sistemului austriac este că transferul succesiunii are loc într-o manieră controlată și organizată. Acest sistem nu cunoaște și nici nu necesită instituția sezinei.
In privința răspunderii moștenitorilor pentru datoriile sucoesiunii, aceste țări urmează exemplul Franței, tinzând spre răspunderea nelimitată, în principiu. Moștenitorii au de asemenea posibilitatea de a opta pentru acceptarea sub beneficiu de inventar.
Succesorii legali și testamentari sunt nevoiți să urmeze o procedură judiciară și să aștepte plata datoriilor succesorale înainte ca activul succesoral să fie transferat către ei.
Patrimoniul succesoral se transmite mai întâi provizoriu unui reprezentant personal (personal representative), la data deschiderii succesiunii, prin intermediul unei proceduri judiciare (probate procedure). Această primă transmisiune, specifică procesului administrării succesiunii, este guvernată de lex forfâ. Funcția de reprezentant personal poate fi îndeplinită de executorul testamentar (executor) instituit de către de cujus sau, în lipsă, de către unul dintre moștenitori numiți de instanță (administrator). Reprezentantul personal devine proprietarul succesiunii, însă prerogativele sale nu sunt nelimitate, acesta acționând sub control judiciar și având sarcina de a face inventarul succesiunii, de a plăti datoriile succesorale (în acest scop putând să procedeze la vânzarea bunurilor succesorale) și de a repartiza bunurile rămase între beneficiari.
In toată această perioadă, erezii și legatarii au doar calitatea de creditori ai activului sucesoral net, calitate în care pot introduce acțiuni împotriva executorului testamentar pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor care îi revin.
După lichidarea datoriilor și stabilirea activului net al moștenirii, operează cel de-al doilea transfer al patrimoniului succesoral, către moștenitorii legali și testamentari. Acest transfer patrimonial este guvernat de lex successionis (succession process). Obiectul transmisiunii succesorale este limitat la activul net, datoriile fiind lichidate în prima etapă, motiv pentru care răspunderea moștenitorilor este una strict limitată.
DISPOZIȚII PENTRU CAUZĂ DE MOARTE
Majoritatea țărilor admit posibilitatea ca o persoană să organizeze devoluțiunea bunurilor pe care aceasta le va lăsa la decesul său prin testament. Pentru validitatea acestui act, toate legislațiile naționale impun respectarea anumitor forme : astfel, dispoziția va trebui să îmbrace forme solemne (intervenția unei autorități publice, de pildă) ori foarte simple, cum este cazul testamentului olograf.
Pe planul dreptului comparat, divergențele cele mai pronunțate poartă asupra naturii actului: dacă toate legislațiile acceptă ca voința dispunătorului să fie exprimată printr-un act unilateral, esențialmente revocabil (caracterul unilateral având drept scop protejarea libertății dispunătorului), fiind vorba despre testament stricto sensu, numai unele dintre acestea autorizează organizarea succesiunii prin contract, act care, de cele mai multe ori, nu poate fi modificat ori revocat decât cu acordul ambelor părți.
§ 1. Testamente
Testamente stricto sensu
Astfel, în ceea ce privește accepțiunea stricto sensu, se pot distinge mai multe tipuri de testamente: testamentul olograf, cel asistat de martori, cel secret sau mistic și cel autentic (notarial sau public). Unele state au ratificat Convenția de la Washington din 1973, care creează testamentul internațional, introducând acest tip de testament în dreptul lor intern.
Testamentul olograf trebuie scris în întregime de mâna testatorului și semnat personal de acesta. Este recunoscut în majoritatea țărilor europene, însă cerințele formale caracteristice acestuia nu sunt aplicate cu aceeași strictețe pretutindeni.
Nu este admis în Olanda și Portugalia, unde este impusă forma autentică în toate cazurile, fiindcă este necesară intervenția unei autorități (notarul public), și nici în jurisdicțiile common-law (Anglia, Irlanda); specific acestora din urmă este testamentul asistat de martori (witnessed xvill). Acesta poate fi scris personal de către testator, dactilografiat sau chiar scris de mâna unei terțe persoane. în acest caz sunt esențiale doar prezența simultană a doi martori
La momentul semnării testamentului, confirmarea semnăturii testatorului și semnarea testamentului de către aceștia. Un model asemănător de testament se regăsește în Austria și Danemarca.
Testamentul secret sau mistic, scris de mâna testatorului sau a unui terț ori dactilografiat și semnat de dispunător, trebuie introdus într-un plic care mai apoi se va sigila, urmând să fie prezentat unui notar public, în prezența unor martori. Acest tip de testament este cunoscut în țări precum Danemarca Franța, Grecia, Italia, Olanda, Portugalia, România, Spania. Unele dintre aceste țări recunosc de asemenea testamentul internațional creat prin Tratatul de la Washington din 26 octombrie 1973. Alte țări, spre exemplu Belgia, au înlocuit testamentul mistic cu cel internațional.
In cele din urmă, mai există testamentul autentic (public), în majoritatea țărilor redactat de un notar și semnat personal de către testator. în Austria, acesta poate fi făcut și (oral), în fața unei instanțe judecătorești. în general, este necesară prezența unor martori și în cazul acestui tip de testament.
Ca o particularitate, dreptul austriac autorizează de asemenea testamentul verbal. Acesta presupune declararea voinței lui de cujus în prezența a trei martori. Acest tip de testament ridică însă unele probleme în practică: în cazul în care testamentul este contestat ulterior, după deschiderea succesiunii, cei trei martori trebuie să confirme testamentul sub jurământ. Dacă declarațiile acestora nu se potrivesc întru totul sau sunt contradictorii, testamentul va fi invalidat. Acest tip de testament este admis și în dreptul elvețian, însă numai în cazul unor circumstanțe excepționale care îl împiedică pe testator să recurgă la altă formă de testament, în particular în caz de pericol de moarte iminentă, de epidemie sau de război. Și în acest caz, testatorul trebuie să își declare ultima voință simultan în fața a doi martori, pe care îi însărcinează cu redactarea ulterioară a actului juridic.
Testamente conjunctive (reciproce)
In dreptul austriac, soții se pot institui reciproc moștenitori printr-un singur testament sau pot institui împreună un terț ca moștenitor. Testamentul reciproc este valabil și dacă este redactat de persoane logodite, cu condiția căsătoriei subsecvente. Poate fi încheiat în oricare dintre formele de testamente stricto sensu, cu excepția celui oral și este de asemenea revocabil. Legea succesorală germană permite și ea soților sau partenerilor de viață – chiar de același sex – să încheie asemenea testamente. Poate fi redactat în formă notarială sau olografa; în acest din urmă caz, este suficient ca testamentul să fie scris de mâna unuia dintre soți sau, după caz, parteneri și doar semnat de către celălalt. Dacă a fost demarată procedura de divorț, testamentul comun este revocat în întregime ex lege. Cel mai remarcabil aspect al acestui tip de testament este faptul că dispozițiile cuprinse în asemenea testamente produc efecte juridice doar dacă și celălalt soț (pentru partea sa) stipulează, la rândul său, aceleași dispoziții în favoarea primului. Aceste dispoziții sunt denumite reciproce. Invalidarea sau revocarea unilaterală unei asemenea dispoziții reciproce revocă automat clauza corespondentă, prevederea unuia dintre testatori avându-și cauza în clauza celuilalt. De asemenea, dispozițiile reciproce pot fi revocate împreună de către soți. Dreptul de revocare subzistă pe tot parcursul vieții soților.
O formă standardizată de testament comun este așa-numitul testament berlinez (Berliner Testament). Prin acesta, soții se declară reciproc moștenitori (fiecare moștenitorul celuilalt), adăugând că, după moartea soțului supraviețuitor dintre ei, averea reunită (patrimoniile ambilor soți) va reveni unei terțe persoane, de regulă copilul comun. Un asemenea testament garantează descendenților moștenirea, dar nu îi protejează față de actele de dispoziție făcute de soțul supraviețuitor pe parcursul vieții sale asupra averii comune. Este considerat dezavantajos de asemenea din punct de vedere fiscal, taxa de moștenire datorată fiind mărită, datorită faptului că are loc un transfer succesiv al bunurilor, în Luxemburg, testamentele comune sunt interzise expres. Regula este mai degrabă una formală, interzicând includerea în același document a unor dispoziții testamentare aparținând a două persoane diferite. Testamentele identice, „în oglindă”, sunt în principiu permise, atâta timp cât sunt cuprinse în acte diferite și nu este prevăzută o clauză care să stipuleze că testamentele sunt într-atât de conexe, încât sunt privite ca interdependente, astfel că niciunul dintre acestea nu poate fi revocat unilateral. Acestea din urmă vor fi privite ca testamente comune din punct de vedere material și vor fi invalidate, însă nu atât pentru că nu respectă regula formală prevăzută de art. 968 LCC, cât pentru faptul că încalcă principiul fundamental al revocabilității testamentelor.
Testamentele conjunctive mai sunt prohibite în țări precum România, Franța, Spania, Olanda, Portugalia, considerându-se în general că acestea nu respectă principiul fundamental al exprimării libere a voinței testatorului. în genere, s-a optat pentru prohibiția acestor testamente întrucât este dificil de stabilit dacă, după decesul unuia dintre testatori, testamentul ar putea fi sau nu revocat de supraviețuitor. A permite să fie revocat, ar însemna a viola încrederea reciprocă, pe când a-1 declara irevocabil, ar însemna a schimba natura testamentului de act de ultimă voință. Caracterul revocabil al testamentului fiind în afara oricărei discuții, rezultă că ceea ce se urmărește prin interzicerea testamentului conjunctiv este de a impiedica faptul ca buna-credință a unuia dintre testatori să fie surprinsă ca urmare a revocării emanând ulterior de la celălalt, fără ca el să știe. Din această perspectivă, dispozițiile legale interzicând testamentul conjunctiv sunt interpretate restrictiv, testamentul fiind considerat conjunctiv doar atunci când nu numai material, ci și intelectual contopește două asemenea acte în unul singur.
Aceste prohibiții sunt privite ca ținând de forma testamentelor, astfel că testamentul încheiat într-o țară care nu interzice acest lucru (Germania, Norvegia) este valabil și poate produce efecte în România conform principiului locus regit actum, chiar dacă a fost încheiat de doi cetățeni români.
§ 2. Contracte succesorale
In ceea ce privește succesiunile contractuale, anumite țări interzic, cu titlu de principiu, orice formă de pacte asupra succesiunilor viitoare, în scopul protejării libertății dispunătorului.
Pactele succesorale sunt contracte încheiate între două sau mai multe persoane, succesibili sau terți, destinate să guverneze, în mod definitiv și cu anticipație una sau mai multe succesiuni încă nedeschise. Dispunătorul se angajează să lase la moartea sa unul sau mai multe bunuri cocontractantului său ori unui terț desemnat de acesta din urmă. în contrapartidă, partenerul său contractual acceptă să renunțe în avans și valabil la successiune. în statele care prohibesc asemenea pacte, această interdicție acoperă pactele referitoare la succesiunea nedeschisă a unui terț și la aceea a unuia dintre contractanți. Sunt așadar prohibite în mod obișnuit orice dispoziții pentru cauză de moarte care privesc o parte sau întregul patrimoniu succesoral, prin care se instituie moștenitori (legatari) sau care au ca obiect legate, donații mortis causa, instituiri contractuale ori renunțarea la o anumită succesiune înainte de decesul persoanei despre a cărei moștenire este vorba. Majoritatea acestor state permit însă derogări în cazul dispozițiilor cuprinse în contracte de căsătorie sau în interesul familiei (partajul de ascendent).
Numeroase state, din contră, admit organizarea contractuală a devoluțiunii succesorale. Unele dintre acestea nu autorizează decât dispozițiile asupra unor bunuri particulare (individual determinate), caz în care este vorba despre o donație mortis causa, altele admit devoluțiunea universalității patrimoniului, fie prin contract, fie prin testament conjunctiv.
Intre aceste sisteme care admit -parțial sau total-pactele asupra succesiunilor viitoare, trebuie făcută o distincție fundamentală: unele sisteme văd în aceste acte un veritabil contract, care îl leagă pe dispunător și îi interzice revocarea dispozițiilor în cauză fară acordul cocontractantului său, pe când altele, în vederea protejării libertății lui de cujus de a dispune asupra bunurilor sale, decid că aceste acte mortis causa rămân revocabile, după voința dispunătorului. în situația în care acest tip de dispoziții pentru cauză dc moarte sunt admise și considerate irevocabile, formalismul prevăzut este în general foarte strict, datorită consecințelor pe care le prezintă. Astfel, dreptul austriac (§ 1249 ABGB) admite contractul succesoral doar dacă este încheiat între soți, în formă autentică. Acesta nu poate fi revocat unilateral, ci doar muttus dissensus. Totuși, părțile nu sunt împiedicate să dispună de bunurile lor pe toată perioada vieții lor, prin acte inter vivos. în plus, legea prevede o limitare în privința obiectului contractului: un sfert din averea fiecărui soț trebuie să rămână intactă; așadar soții pot dispune prin contract de maximum trei pătrimi din averea lor. Contractul este în principiu invalidat în ipoteza în care soții divorțează, însă soțul care nu este în culpă își păstrează titlul de moștenitor izvorând din contract în relație cu celălalt soț.
In Germania, contractul succesoral poate fi încheiat doar de testator personal și numai în formă autentică. Printr-un asemenea contract, una dintre părți sau ambele pot dispune de bunurile lor pentru cauză de moarte. Dispozițiile contractuale au un regim juridic similar celor al dispozițiilor reciproce cuprinse în testamentele comune. Contractul succesoral nu îngrădește nici în legislația acestui stat dreptul testatorului de a dispune de bunurile sale pe perioada vieții. Așadar, beneficiarul nu deține nicio garanție asupra valorii moștenirii de la data decesului dispunătorului, fiind indicat sa își ia măsuri suplimentare de protecție. Actul poate fi revocat de comun acord de către părți și de asemenea unilateral de către testator, însă în acest din urmă caz numai dacă potențialul beneficiar întreprinde un act de nedemnitate care i-ar permite testatorului să îl excludă de la moștenirea legală.
In dreptul elvețian, pactul succesoral trebuie de asemenea încheiat în formă autentică (art. 494 C.civ); se prezintă sub două forme: pactul succesoral atributiv, contract prin care una dintre părți instituie cealaltă parte moștenitor sau legatar și pactul succesoral abdicativ, contract prin care un moștenitor renunță, cu titlu oneros sau gratuit, la totalitatea sau o parte din drepturile sale asupra succesiunii cocontractantului său. Se consideră că acest contract leagă pe dispunător din momentul încheierii sale, guvernând statutul succesoral al bunurilor acestuia ca și cum succesiunea s-ar deschide în acel moment.
PROTECȚIA MOȘTENITORILOR
§ 1. Rezerva succesorală
Majoritatea sistemelor juridice reglementează protecția rudelor apropiate ale defunctului pe care acesta a dorit să le înlăture de la moștenirea sa. Această protecție îmbracă deseori forma unei rezerve succesorale, însă acest mecanism nu este unanim recunoscut. Libertatea unei persoane de a dispune de bunurile sale prin testament este limitată în majoritatea sistemelor legale continentale prin mecanismul tradițional al rezervei succesorale. Aceste state apără noțiunea de rezervă, considerând că moștenirea nu aparține în exclusivitate dispunătorului, ci înr-o anumită proporție și membrilor de familie ai acestuia, care nu pot fi privați de totalitatea moștenirii.
De cele mai multe ori, rezervatari sunt copiii și descendenții, ascendenții, în absența celor dintâi și uneori soțul supraviețuitor. Cum simpla desemnare ca moștenitori nu este suficientă pentru a proteja rezervatarii în situația în care de cujus nu lasă bunuri la moartea sa, în calculul rezervei se va ține cont de toate actele cu titlu gratuit consimțite de acesta pe timpul vieții (raportul liberalităților).
In jurisdicțiile common-law, după ce timp de patru secole dreptul de a dispune mortis causa a fost nelimitat, libertatea testamentară a luat sfârșit în Anglia și Scoția odată cu adoptarea Inheritance (Family Provision) Act 1938. Potrivit dispozițiilor acestui act normativ, acele persoane cu care autorul succesiunii s-a aflat în relații strânse (legale sau morale) în timpul vieții, pot pretinde anumite drepturi asupra moștenirii. Instanțele judecătorești au puterea discreționară de a acorda așa-numitele family provision.
In ciuda unor trăsături comune ale rezervei în sistemele continentale, există numeroase diferențe de reglementare a acestei materii în legislațiile naționale. Cu toate acestea, se poate constata o evoluție în direcția unor principii generale comune care par să câștige tot mai mult teren.
Astfel, se poate observa o tendință comună în a reduce numărul moștenitorilor rezervatari; descendenții sunt rezervatari în toate legislațiile; deseori, și soțul supraviețuitor este protejat de rezervă; dreptul ascendenților la rezervă a fost limitat sau chiar abandonat; colateralii privilegiați (frații) beneficiază de rezervă foarte rar și par să fie excluși de la aceasta în tot mai multe sisteme legale.
De asemenea, principiul conform căruia rezerva este datorată în natură, conferind un drept de proprietate asupra bunurilor succesorale a fost abandonat de unele legislații. Așadar, Pflichtteil-ul german nu reprezintă decât o creanță pecuniară la care este îndreptățit rezervatarul, acesta nefiind moștenitor al defunctului, ci un simplu creditor succesoral. în consecință, acesta nu are un drept de proprietate asupra bunurilor succesorale. în mod similar, potrivit reglementărilor olandeze recente, moștenitorul protejat prin intermediul rezervei este privit ca un simplu creditor al succesiunii.
In Franța, natura juridică a rezervei rămâne incertă. Art. 912 C. civ. prevede că aceasta este partea din bunurile și drepturile succesorale care se cuvine liberă de orice sarcini unor moștenitori legali (descendenți și soțul supraviețuitor); rămâne așadar o parte a succesiunii și nu o creanță împotriva acesteia. Cu toate acestea, afirmarea principiilor egalității în valoare în cadrul partajului și al reducțiunii în valoare a liberalităților excesive poate fi înțeleasă ca o atenuare a regulii potrivit căreia rezerva este o fracțiune din moștenire.
Legea belgiană încă aplică tradiționala rezervă napoleonică în natură, care conferă un drept de proprietate asupra bunurilor succesorale. Experiența sistemului dovedește că acesta constituie un principiu învechit, confruntându-se cu unele probleme practice și conducând foarte des la rezultate inechitabile pentru unii dintre comoștenitori. Adepte ale aceleiași concepții mai sunt România, Italia și Luxemburg .
Particularități:
In dreptul austriac, descendenții și soțul supraviețuitor sunt priviți ca participanți la valoarea averii succesorale, beneficiind în consecință de rezervă. Moștenitorii rezervatari pot fi însă dezmoșteniți pentru motive întemeiate, printre care se numără neglijența gravă în îndeplinirea obligațiilor de îngrijire și întreținere față de de cujus sau comiterea unei infracțiuni asupra sa, cu intenție și care este sancționabilă cu închisoarea pe o perioadă mai mare de un an.
Ca o diferență notabilă față de alte legislații, legea austriacă, odată cu introducerea egalității drepturilor succesorale pentru copiii proveniți din afara căsătoriei, permite posibilitatea reducerii cotei rezervei datorate la jumătate din întinderea prevăzută de lege, pentru situațiile în care între de cujus și descendentul său nu a existat o relație de părinte-fiu firească ori suficient de apropiată.
In dreptul german, în cazul în care de cujus a făcut donații unor terțe persoane în ultimele 10 zile din viață, micșorându-și astfel averea, rezervatarul poate solicita moștenitorilor mărirea cotei de rezervă, ca și cum bunurile donate ar face parte din succesiune (s. 2325 BGB). In această situație, moștenitorii nu pot cere despăgubiri de la terții donatari.
In dreptul italian, rezerva se datorează în natură, considerându-se că dă naștere unui drept real (in rem). Moștenitorii rezervatari sunt: soțul supraviețuitor, copiii și descendenții lor și părinții.
în dreptul luxemburghez, sunt moștenitori rezervatari numai descendenții, și copiii acestora, dacă vin la moștenire prin reprezentare (art. 914 C.civ.). Astfel, în cazul în care de cujus nu lasă descendenți, libertatea de a dispune de bunurile sale prin testament ori liberalități în general este nemărginită.
In Olanda, rezerva constituie o creanță contra succesiunii, dând dreptul la o sumă de bani egală cu valoarea a jumătate din drepturile succesorale prevăzute de lege. în mod obișnuit, dreptul moștenitorului este direct exigibil în bani. Această exigibilitate poate fi însă amânată până la decesul partenerului de viață al lui de cujus. Dreptul de a solicita rezerva se prescrie în cinci ani de la deschiderea succesiunii. Potrivit legislației anterioare, rezervatarul devenea moștenitor și avea dreptul de a primi partea sa legitimă în natură.
In Spania, moștenitorii rezervatari sunt copiii și descendenții acestora, părinții și ascendenții și soțul supraviețuitor, acesta din urmă având doar un drept de uzufruct (art. 806 și urm. C.civ.).
In Suedia, dreptul unei persoane de a dispune prin testament este limitat de regula base amount, care se aplică în relație cu soțul supraviețuitor și de regulile referitoare la rezervă, în relație cu descendenții.
§ 2. Family provision
Legislația în vigoare permite instanței ca, la cererea unor persoane interesate, să dispună, în mod discreționar, ca o parte din bunurile succesorale să revină anumitor clase de persoane, nu neapărat rude cu de cujus, cărora acesta nu le-a lăsat (suficiente) bunuri prin testament. Nu interesează motivele pentru care de cujus le-a exclus de la moștenirea sa, întrucât nu de cujus trebuie judecat, ci dispoziția asupra patrimoniului său.
Acest drept recunoscut instanței de judecată este echivalentul în Anglia al rezervei din sistemele de drept continental, însă în același timp este foarte diferit de aceasta.
Family Provision se aplică de asemenea în situația în care legea (în cazul unei moșteniri ab intestat) nu conferă (suficiente) bunuri succesorale anumitor persoane care se aflau în întreținerea lui de cujus în timpul vieții acestuia sau cărora acesta din urmă le acorda sprijin financiar.
Potrivit secțiunii 1 din Legea din 1975, clasele persoanelor care ar putea beneficia de un asemenea avantaj sunt: a)soțul supraviețuitor; b)fostul soț al lui de cujus, dintr-o căsnicie anterioară, finalizată printr-un divorț, cu condiția de a nu se fi recăsătorit, c) un descendent al lui de cujus, inclusiv un copil biologic și un copil doar conceput la data decesului testatorului, d) orice persoană care deși nu a fost copilul lui de cujus, pe parcursul căsniciei acestuia a fost considerat sau recunoscut de către de cujus drept un copil din căsătoria respectivă, e) orice persoană care chiar înaintea morții lui de cujus a fost susținută financiar în tot sau în parte de către de cujus.
Este de remarcat că sfera persoanelor care pot beneficia de acest drept este mult mai largă decât sfera moștenitorilor rezervatari tipici din sistemul continental.
Instanța poate dispune în favoarea acestora fie plăți periodice ori o sumă în bani globală, fie transferul proprietății asupra unor bunuri succesorale. O cerere în vederea atribuirii unor astfel de drepturi trebuie făcută personal, în termen de 6 luni de la deschiderea procedurii Grant of Probate.
PROTECȚIA PARTENERULUI SUPRAVIEȚUITOR
§ Drepturile soțului supraviețuitor
Drepturile succesorale recunoscute soțului supraviețuitor diferă de la țară la țară, iar în unele sisteme poate fi relativ modest, existând state în care aceste drepturi sunt limitate la uzufructul fructelor și veniturilor succesiunii (în Belgia, spre exemplu, dacă defunctul lasă și descendenți, soțului supraviețuitor îi revine uzufructul întregii moșteniri).
In unele țări, spre exemplu în România, Olanda, Germania, Danemarca, Italia, Portugalia, Grecia, soțul supraviețuitor primește, în orice circumstanțe și indiferent care ar fi succesorii cu care vine în concurs la moștenire, o cotă din succesiune în deplină proprietate, fiind moștenitor rezervatar. întinderea acestei cote însă variază în funcție de numărul celorlalți moștenitori. în anumite legislații, dacă de cujus nu lasă descendenți, soțul supraviețuitor primește întreaga moștenire.
In Anglia, deși soțul supraviețuitor nu este moștenitor rezervatar (sistemul de drept englez necunoscând rezerva), legea prevede alte măsuri de protecție în favoarea acestuia. Astfel, dacă de cujus lasă un soț supraviețuitor și unul sau mai mulți copii, cel dintâi va culege 125,000 lire sterline, fără ca această sumă să fie impozitată, ceea ce constituie un avantaj incontestabil, Inheritance Tax fiind în cuantum foarte ridicat ori valoarea echivalentă a averii după impozitare, precum și bunurile personale ale lui de cujus. Soțul este așadar, potrivit regulilor aplicabile moștenirii ab infestat, moștenitorul favorizat. Soțului supraviețuitor i se cuvine o parte mai mare din averea succesorală dacă nu vine la moștenire în concurs cu descendenții lui de cujus. Pentru a putea moșteni însă, soțul supraviețuitor trebuie să îi supraviețuiască lui de cujus cel puțin 28 de zile. Dreptul succesoral englez acordă chiar și fostului soț al lui de cujus anumite drepturi succesorale, cu condiția de a nu se fi recăsătorit.
In Elveția, succesiunea este împărțită în mod automat, ex lege astfel că soțul supraviețuitor dobândește toate bunurile succesorale, având totodată însă sarcina de a suporta toate datoriile succesorale, iar copiii dobândesc o creanță împotriva soțului supraviețuitor, exigibilă abia la decesul acestuia, în cuantum echivalent cu drepturile lor succesorale. Legea permite soțului supraviețuitor să solicite în trei luni de la data decesului lui de cujus anularea partajului legal. O anulare parțială a acestuia nu este posibilă. Această anulare este necesar să fie stabilită prin act notarial, urmată de o înscriere în registrul succesiunilor. Sub imperiul vechilor dispoziții în materie, soțul supraviețuitor nu era moștenitor rezervatar.
In ipoteza în care soțul supraviețuitor se recăsătorește, legea acordă copiilor lui de cujus dreptul de a solicita ca transferul bunurilor succesorale să aibă loc mai devreme, pentru a evita ca la decesul acestuia, bunurile succesorale să treacă în proprietatea părintelui vitreg (bineînțeles, acest pericol poate fi prevenit și de soțul supraviețuitor însuși, prin testament).
In Suedia, dreptul la moștenire al copiilor lui de cujus este amânat până la momentul morții soțului supraviețuitor, cei dintâi fiind numiți moștenitori secundari ai lui de cujus (ai primului decedat dintre soți). Soțul supraviețuitor are în principiu dreptul de a dispune liber de bunurile succesorale dobândite, însă nu și prin acte mortis causa. Dacă însă de cujus lasă copii care nu sunt comuni, aceștia au dreptul de a primi de îndată partea din succesiune ce le revine. Soțul nu este moștenitor rezervatar.
In ceea ce privește condiția ca la data deschiderii succesiunii, căsătoria să fi fost în ființă pentru ca soțul supraviețuitor să poată moșteni, aceasta se regăsește în dreptul român, francez, spaniol, luxemburghez.
In Germania, în situația în care a fost demarată procedura pentru divorț, cota care i se cuvine soțului supraviețuitor va fi înlocuită cu o cotă redusă și cu o acțiune pentru plata unei pensii alimentare.
Similar, în dreptul francez soțul supraviețuitor beneficiază în continuare de rezervă și în situația în care a fost demarată procedura pentru separație de corp ori pentru divorț.
In Italia, drepturile soțului supraviețuitor subzistă în cazul în care aceștia au fost separați prin hotărâre judecătorească, cu condiția ca separarea să nu fi fost cauzată din vina soțului supraviețuitor. în acest din urmă caz, dacă totuși soțul supraviețuitor nu a beneficiat de pensie din partea lui de cujus, drepturile acestuia se mențin, deși există posibilitatea de a fi reduse în raport de valoarea moștenirii, numărul și calitatea moștenitorilor.
In Luxemburg, legea prevede că numai persoana care la data decesului lui de cujus a fost căsătorită cu acesta este soț supraviețuitor; așadar, dacă a intervenit divorțul sau separarea de corp (judecătorească), fosul soț nu îl va moșteni pe de cujus. Soțul supraviețuitor nu este moștenitor rezervatar.
§ 2. Parteneriate înregistrate
Primul act normativ referitor la parteneriate și la concubinajul homosexual, recunoscând acestor uniuni aceleași efecte juridice ca și în cazul căsătoriei, a fost adoptat în Danemarca, în 1989 (Legea nr. 372 din 7 iunie 1989).
Similar, în Olanda, în data de 1 ianuarie 1998 au fost introduse „parteneriatele înregistrate”; partenerii care au încheiat un astfel de parteneriat au aceleași drepturi – inclusiv succesorale – ca și soții.
De asemenea, în Germania, începând din anul 2001, cuplurile homosexuale sunt asimilate din punct de vedere al drepturilor succesorale cuplurilor căsătorite, putându-se așadar moșteni reciproc. Partenerul poate moșteni chiar întreaga avere în cazul în care defunctul nu lasă rude.
Franța se aliniază acestor reforme, introducând concubinajul organizat prin Legea nr. 99-944 din 15 noiembrie 1999 (PACS). în urma reformei franceze din anul 2001, concubinului i se recunosc anumite drepturi succesorale.
Alte state care recunosc drepturi succesorale concubinilor sunt Suedia (Legea nr. 1117/1994), Norvegia (Legea din 30 aprilie 1993), Belgia (Legea din 23
BIBLIOGRAFIE
Fr. Deak, “Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol.III Comodatul. Împrumutul de consumație. Depozitul. Societatea civilă. Tranzacția. Donația”, ediția a IV-a actualizată de Lucian Mihai și Romeo Popescu, Ed. Universul Juridic, București, 2007;
Fr. Deak, “Tratat de drept civil. Contracte speciale”, Universul Juridic, București, 2001;
Fr. Deak, “Tratat de drept succesoral,” Ed Universul Juridic, București, 2002;
C. Toader, ”Drept civil. Contracte speciale”, ediția 2, Ed. All Beck, București, 2005;
R. Popescu, “Dreptul de moștenire. Limitele dreptului de a dispune prin acte juridice de bunurile moștenirii”, Ed. Universul Juridic, București, 2004;
C. Toader, “Drept civil. Contracte speciale. Succesiuni. Culegere de spețe”, Ed. All Beck, București, 2004;
M. Iliescu, Mostenirea si devoluțiunea ei în dreptul R.S.R., Editura Academiei, București,1966;
M. Iliescu, Transmisiunea si împărțeala mostenirii în dreptul R.S.R., Editura Academiei,București, 1966;
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Editura All Beck, București, 2002;
M. D. Bocsan, Practică testamentară. Jurisprudență română 1865-2001, Editura Rosetti,București, 2002;
I. Adam, A. Rusu, Drept civil. Succesiuni, Editura All Beck, București, 2003;
Al. Bacaci, Gh. Comănița, Drept civil. Succesiunile, Editura All Beck, București, 2003;
D. Chirică, Drept civil, Succesiuni si testamente, Editura Rosetti, București, 2003;
I. Dogaru, V. Stanescu, Maria Marieta Soreață, Bazele dreptului civil.vol. V. Succesiunile,Editura C.H. Beck, București, 2009;
D. Macovei, I.E. Cadariu, Drept civil. Succesiuni, Editura Junimea, Iași, 2005;
Gabriela Lupșan, Drept civil. Succesiuni, Editura Fundției Academice „Danubius”, Galați,2009.
Valeria Stoica, Teste grilă pentru examenul de licență si pentru admitere in magistratură,avocatură si alte profesii juridice, ediția a 3-a, Editura Universitară, București, 2010;
Liviu Stănciulescu, Drept civil. Parte specială. Contracte si succesiuni, ediția a 3-a, Editura Hamangiu, București, 2006;
Culegeri de practică judiciară;
Legea 36/1995 privind notarii publici si activitatea notarială si Regulamentul de punere în aplicare a acesteia;
Legea 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat.
Noul Cod Civil
Adam, Ioan; Rusu, Adrian, Drept civil. Succesiuni, Editura All Beck, București, 2003.
Alexandresco, Dimimitrie, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, tomul III – partea II și tomul IV – partea II, Atelierele Grafice Socec & Co., București, 1914.
Bocșan, Mircea Dan, Practică testamentară – jurisprudență română 1865-2001, Editura Rosetti, București, 2002.
Cantacuzino, Matei B., Elementele dreptului civil, Editura All Educational, București, 1998.
Căpățână, Octavian, Titlul gratuit în actele juridice, Editura Rosetti, București, 2003.
Chirică, Dan, Drept Civil. Succesiuni, Editura Lumina Lex, București, 1996.
Deak, Francisc, Tratat de drept succesoral, Editura Universul Juridic, București, 2002.
Eliescu, Mihail, Curs de succesiuni, Editura Humanitas, București, 1997.
Ghigeanu, Gheorghe, Dreptul de moștenire. Rezerva succesorală. Teorie și practică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998.
Murzea, Cristinel-Ioan; Poenaru, Emil, Procedura succesorală notarială, Editura C.H.Beck, București, 2006.
Popescu, Romeo, Dreptul de moștenire. Limitele dreptului de a dispune prin acte juridice de bunurile moștenirii, Editura Universul Juridic, București, 2004.
Stănciulescu, Liviu, Drept civil. Partea specială: contracte și succesiuni, Editura Hamangiu, București, 2006.
BIBLIOGRAFIE
Fr. Deak, “Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol.III Comodatul. Împrumutul de consumație. Depozitul. Societatea civilă. Tranzacția. Donația”, ediția a IV-a actualizată de Lucian Mihai și Romeo Popescu, Ed. Universul Juridic, București, 2007;
Fr. Deak, “Tratat de drept civil. Contracte speciale”, Universul Juridic, București, 2001;
Fr. Deak, “Tratat de drept succesoral,” Ed Universul Juridic, București, 2002;
C. Toader, ”Drept civil. Contracte speciale”, ediția 2, Ed. All Beck, București, 2005;
R. Popescu, “Dreptul de moștenire. Limitele dreptului de a dispune prin acte juridice de bunurile moștenirii”, Ed. Universul Juridic, București, 2004;
C. Toader, “Drept civil. Contracte speciale. Succesiuni. Culegere de spețe”, Ed. All Beck, București, 2004;
M. Iliescu, Mostenirea si devoluțiunea ei în dreptul R.S.R., Editura Academiei, București,1966;
M. Iliescu, Transmisiunea si împărțeala mostenirii în dreptul R.S.R., Editura Academiei,București, 1966;
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Editura All Beck, București, 2002;
M. D. Bocsan, Practică testamentară. Jurisprudență română 1865-2001, Editura Rosetti,București, 2002;
I. Adam, A. Rusu, Drept civil. Succesiuni, Editura All Beck, București, 2003;
Al. Bacaci, Gh. Comănița, Drept civil. Succesiunile, Editura All Beck, București, 2003;
D. Chirică, Drept civil, Succesiuni si testamente, Editura Rosetti, București, 2003;
I. Dogaru, V. Stanescu, Maria Marieta Soreață, Bazele dreptului civil.vol. V. Succesiunile,Editura C.H. Beck, București, 2009;
D. Macovei, I.E. Cadariu, Drept civil. Succesiuni, Editura Junimea, Iași, 2005;
Gabriela Lupșan, Drept civil. Succesiuni, Editura Fundției Academice „Danubius”, Galați,2009.
Valeria Stoica, Teste grilă pentru examenul de licență si pentru admitere in magistratură,avocatură si alte profesii juridice, ediția a 3-a, Editura Universitară, București, 2010;
Liviu Stănciulescu, Drept civil. Parte specială. Contracte si succesiuni, ediția a 3-a, Editura Hamangiu, București, 2006;
Culegeri de practică judiciară;
Legea 36/1995 privind notarii publici si activitatea notarială si Regulamentul de punere în aplicare a acesteia;
Legea 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat.
Noul Cod Civil
Adam, Ioan; Rusu, Adrian, Drept civil. Succesiuni, Editura All Beck, București, 2003.
Alexandresco, Dimimitrie, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, tomul III – partea II și tomul IV – partea II, Atelierele Grafice Socec & Co., București, 1914.
Bocșan, Mircea Dan, Practică testamentară – jurisprudență română 1865-2001, Editura Rosetti, București, 2002.
Cantacuzino, Matei B., Elementele dreptului civil, Editura All Educational, București, 1998.
Căpățână, Octavian, Titlul gratuit în actele juridice, Editura Rosetti, București, 2003.
Chirică, Dan, Drept Civil. Succesiuni, Editura Lumina Lex, București, 1996.
Deak, Francisc, Tratat de drept succesoral, Editura Universul Juridic, București, 2002.
Eliescu, Mihail, Curs de succesiuni, Editura Humanitas, București, 1997.
Ghigeanu, Gheorghe, Dreptul de moștenire. Rezerva succesorală. Teorie și practică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998.
Murzea, Cristinel-Ioan; Poenaru, Emil, Procedura succesorală notarială, Editura C.H.Beck, București, 2006.
Popescu, Romeo, Dreptul de moștenire. Limitele dreptului de a dispune prin acte juridice de bunurile moștenirii, Editura Universul Juridic, București, 2004.
Stănciulescu, Liviu, Drept civil. Partea specială: contracte și succesiuni, Editura Hamangiu, București, 2006.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Elemente de Drept Succesoral (ID: 127718)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.