Elemente de Drept Civil

CUPRINS

=== Elemente de drept civil ===

LISTĂ DE ABREVIERI

alin. = alineatul

art. = articolul

C. civ. = Codul civil

CD. = Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem peanii…

C. Ap. = Curtea de Apel

C. proc. civ.= Cod procedura civila

C.S.J. = Curtea Suprema de Justitie

ed. = editia

Ed. = editura

etc. = et caetera

idem. = acelasi (autor, volum etc.)

nr. = numar

L.P. = Legalitatea Populara

op. cit. = opera citata

O. G. = Ordonanta Guvernului

p. = pagina

pct. = punctul

prev. = prevazuta

R.R.D. = Revista Romana de Drept

reg. = regiunii

s. n. = sublinierea noastra

s. = sectia

Col. civ. = Colegiul civil

T.M.B. = Tribunalul Municipiului Bucuresti

T.S. = Tribunalul Suprem

CAPITOLUL I. NOȚIUNI GENERALE

1.1. Dreptul civil, ramură a dreptului privat

Prezentarea cat mai larga a dreptului, ca totalitate a normelor juridice, i-a preocupat din cele mai vechi timpuri pe juristi si autoritatile publice, interes ce se poarta atat cu privire la studierea dreptului, cat si la aplicarea lui.

Cei care au acordat cea mai mare importanta diviziunii dreptului au fost romanii.

In pofida criticilor aduse diviziunii dreptului. În public si privat, aceasta clasificare este utilizata si astazi de cea mai mare parte a scolii si doctrinei juridice, satisfacand in egala masura atat scopul practic, cat si pe cel didactic.

Datorita dezvoltarii deosebite a tehnicii, stiintei, comertului, sistemelor de comunicatii informationale si de plati, ramurile de drept care faceau parte pana nu de mult din grupa dreptului public sau din grupa dreptului privat s-au inmultit sau li s-au alaturat altele noi, care nu se mai poate spune in modul cel mai riguros ca fac parte numai din una dintre cele doua diviziuni.

Ceea ce isi propune sa cerceteze aceasta disciplina, este studiul stiintei dreptului civil, adica studiul acelei ramuri a stiintei juridice care are ca obiect de studiu raportul juridic civil, privit nu izolat, ci in contextul raporturilor sociale in care el se integreaza.

Dupa cum s-a aratat si in literatura de specialitate, stiinta dreptului civil nu se poate margini la o simpla exegeza de texte, ci are menirea sa examineze aceste texte pornind de la izvoarele lor sociale, sa descifreze ceea ce este specific influentei active pe care legislatia o exercita asupra relatiilor sociale reglementate si sa desprinda in perspectiva caile de perfectionare a reglementarilor date. De aceea, in cele ce urmeaza nu ne vom rezuma numai la prezentarea legislatiei existente, ci vom cauta ca in explicarea institutiilor juridice cercetate sa avem in vedere, pe langa aspectul juridic, si aspectul social economic.

Neputand intra totusi in studiul amanuntit al acestor discipline, ne vom multumi sa trasam liniile generale, sa evidentiem principiile si categoriile de baza ale acestei ramuri de drept. In consecinta, ne vom ocupa succesiv de caracterizarea generala a dreptului civil, raportul juridic civil, actul juridic civil, persoana fizica si cea juridica, patrimoniul, proprietatea, obligatiile civile, si principiile succesiunilor.

1.2. Noțiunea, definiția și obiectul dreptului civil

Diviziunea dreptului pe ramuri dupa criteriile evocate mai sus nu ii diminueaza unitatea ca una dintre trasaturile esentiale ale dreptului. Constituirea unor ramuri distincte de drept este rezultatul unui proces dinamic ce reflecta pe planul suprastructurii juridice, necesitatile obiective dintr-o anumita perioada.

Aceasta nu are in nici un caz semnificatia unei departajari artificiale, de natura sa creeze compartimente izolate de relatii sociale, relgmentate de normele juridice dintr-o anumita ramura de drept. Dimpotriva, individualizarea unor ramuri de drept se face in conditiile pastrarii unei legaturi ce confera unitate sistemului de drept in ansamblul sau, a unor interferente evidente, mai cu seama in cadrul unor institutii juridice complexe, interferente ce nu exclud, ci presupun o anumita autonomie a ramurilor, incadrate insa intr-un sistem perfect inchegat si unitar de drept.

Desi in lucrarile de specialitate au fost formulate multe definitii ale dreptului civil ne oprim la definirea dreptului civil roman ca fiind acea ramura care reglementeaza raporturile patrimoniale si nepatrimoniale stabilite intre persoane fizice si persoane juridice, aflate pe pozitii de egalitate juridică.

Conciziunea definitiei impune unele succinte referiri la elementele acesteia:

Mai intai, continutul dreptului civil il formeaza totalitatea normelor de drept civil, care sunt cuprinse in izvoarele dreptului civil, anume Codul civil si alte acte normative. Totalitatea normelor de drept civil este ordonata in institutiile dreptului civil, adica grupe de norme de drept civil care reglementeaza subdiviziuni ale obiectului dreptului civil, cum ar fi: raportul juridic civil, actul juridic civil, prescriptia extinctiva, subiectele dreptului civil, drepturile reale principale, obligatiile civile in general, contractele civile speciale, dreptul de proprietate individuala, succesiunile s.a.

Obiectul dreptului civil este format din raporturile patrimoniale si raporturi nepatrimoniale stabilite intre persoane fizice si persoane juridice.

Ansamblul relatiilor sociale care formeaza obiectul dreptului civil este compus deci din doua mari categorii: raporturile patrimoniale si cele personale nepatrimoniale.

Raportul patrimonial este acela al carui continut poate fi evaluat in bani pe cand cel nepatrimonial nu poate fi astfel evaluat. Spre exemplu, vom fi in prezenta unui raport patrimonial in cazul acelui raport ce are in continut dreptul de proprietate, iar in cel de al doilea caz exemplificam raportul ce are in continutul sau dreptul la nume, la domiciliu, la sediu, s.a.m.d.

Este important de retinut faptul ca dreptul civil nu reglementeaza toate raporturile patrimoniale si nepatrimoniale din societate, deoarece si alte ramuri de drept au obiect de reglementare raporturi patrimoniale si nepatrimoniale, asa cum sunt de pilda dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii si securitatii sociale, dreptul financiar etc.

CAPITOLUL II. RAPORTUL JURIDIC CIVIL

Definitie. Caracteristic raportului juridic – fiind relatia sociala reglementata de norma juridica, raportul juridic civil este relatia sociala cu caracter patrimonial sau personal nepatrimonial reglementata de norma de drept civil.

Din aceasta definitie rezulta mai intai faptul ca raportul juridic civil este o relatie sociala, deoarece se stabileste intre oameni, fie individual (ca persoane fizice), fie in colectivitati de persoane fizice asa cum sunt persoanele juridice. Mai apoi pentru a intra in sfera raportului juridic civil, relatia sociala trebuie sa fie reglementata de o norma de drept civil, care ii confera in acest fel “haina juridica”.

Dar, fiind reglementata prin norma de drept civil, relatia sociala nu-si pierde calitatea sa primordiala – aceea de a fi un raport social – adica o legatura intre oameni.

Structural raportul juridic civil este alcatuit din trei elemente constitutive:

subiectele sau partile intre care se statorniceste raportul juridic civil, adica persoanele fizice si persoanele juridice;

continutul care este constituit din drepturile si obligatiile partilor care participa la raportul juridic civil;

obiectul, adica actiunile si inactiunile pe care le vizeaza drepturile si obligatiile partilor.

2.1. Subiectele raportului juridic civil

Raportul juridic civil fiind un raport social, adica stabilit intre oameni, subiectele sale nu pot fi decat fiintele umane, privite fie in mod individual, in calitate de persoane fizice, fie grupate in anumite colective, in postura de persoane juridice.

Cum subiectele sau partile raportului juridic civil sunt purtatoarele drepturilor si obligatiilor care constituie continutul acestui raport, este posibila definirea subiectele raportului juridic civil ca fiind persoanele care au calitatea de a fi titularele drepturilor si obligatiile civile.

De regula, raportul juridic civil se stabileste intre doua persoane: cea care este titulara drepturilor civile se numeste subiect activ, iar persoana care si-a asumat obligatiile civile se numste subiect pasiv.

Subliniem ca in raporturile juridice civile nascute din contractele bilaterale sau sinalagmatice, drepturile subiective sunt insotite de obligatiile corelative, motiv pentru care in asemenea raporturi de drept fiecare parte are atat calitatea de subiect activ, cat si calitatea de subiect pasiv.

Asa cum am precizat de la bun inceput, oamenii pot participa la raporturile juridice civile atat individual cat si ca subiecte colective, in calitate de persoane juridice.

Prin persoana juridica se intelege un colectiv de oameni care, avand o organizare de sine statatoare si un patrimoniu propriu afectat realizarii unui scop in acord cu interesele obstesti, dobandeste potrivit legii, calitatea de subiect distinct de drept.

Din aceasta definitie rezulta ca trei conditii fundamentale trebuie sa indeplineasca un colectiv de oameni pentru a alcatui o persoana juridica:

o organizare de sine statatoare, care sa exprime unitatea acestui colectiv, detasat de individualizarea fiecarui membru al lui, cu o functionalitate organizatorica bine stabilita prin: structura interna, organele de conducere, modul de infiintare si modul de incetare;

un patrimoniu propriu, care sa fie distinct de alte patrimonii atat ale persoanelor juridice, cat si ale persoanelor fizice membre ale colectivului alcatuitor, fiind indiferenta natura drepturilor patrimoniale in temeiul carora sunt stapanite bunurile aflate in patrimoniu: drept de proprietate, drept de administratie directa, drept real de folosinta, etc. Important este ca patrimoniul distinct sa-i dea posibilitatea persoanei juridice sa participe in nume propriu la raporturile juridice si sa-si angajeze raspunderea proprie;

un anumit scop in acord cu interesele publice, care explica utilitatea si ratiunea existentei persoanei juridice, precum si necesitatea satisfacerii intereselor personale in acord cu cele publice. De altfel, scopul crearii persoanei juridice este avut in vedere si la dimensionarea capacitatii de folosinta.

2.2. Conținutul raportului juridic civil

Notiune. Continutul raportului juridic civil poate fi definit ca fiind totalitatea drepturilor civile si a obligatiilor pe care le au partile in acest raport. Drepturile si obligatiile civile ce apartin subiectelor raportului juridic se afla intr-o relatie de interdependenta, intrucat drepturilor subiectului activ le corespund obligatiile corelative ale subiectului pasiv si invers, obligatiilor subiectului pasiv le corespund drepturile subiectului activ. De asemenea, continutului dreptului subiectiv ii corespunde un continut al obligatiei, dupa cum continutului obligatiei ii corespunde un continut al dreptului subiectiv.

Interdependenta corelativa a continutului drepturilor si al obligatiilor caracterizeaza toate raporturile de drept civil, indiferent ca este vorba de un raport real sau de un raport obligational. Insa dimensiunile continutului drepturilor si obligatiilor variaza in functie de natura raportului de drept civil. Astfel, raportul juridic real este intotdeauna un raport simplu, intrucat subiectul activ are in principiu numai drepturi, iar subiectul pasiv, care este nedeterminat, are numai obligatia negativa de a nu stanjeni exercitiul acestor drepturi (ca de pilda, in raportul de proprietate, subiectul activ, proprietarul, are dreptul de a poseda, folosi si dispune de bun, in vreme ce toate celelalte subiecte pasive, nedeterminate, au obligatia negativa sa nu faca nimic de natura sa lezeze dreptul proprietarului).

Raportul obligational poate fi insa si unul complex, atunci cand ambele subiecte au atat drepturi, cat si obligatii ( de pilda in raportul de vanzare-cumparare, dreptului vanzatorului de a obtine pretul lucrului vandut ii corespunde obligatia cumparatorului de a-i plati pretul, iar obligatiilor vanzatorului de a transmite proprietatea si de a preda si garanta lucrul vandut le corespund drepturile cumparatorului de a i se face transferul proprietatii si de a i se preda si garanta bunul cumparat).

Asa cum am precizat “de plano” continutul raportului juridic civil este dat de drepturile subiective pe care le au si de obligatiile obligatiile pe care si le asuma partile participante. Ce sunt insa drepturile subiective si ce inseamna obligatiile civile?

Dreptul subiectiv civil poate fi definit ca fiind posibilitatea juridica a titularului unui drept sa desfasoare, in limitele legii, o anumita conduita in virtutea careia poate pretinde persoanei obligate sa aiba o comportare corespunzatoare, ce poate fi impusa, in caz de necesitate prin forta coercitiva a statului.

Definitia dreptului subiectiv civil ne ingaduie sa-i desprindem caracteristicile, care sunt:

confera titularului dreptului posibilitatea juridica de a desfasura o anumita conduita, dar numai in limitele legii;

conduitei titularului dreptului ii corespunde corelativ o comportare corespunzatoare din partea subiectului pasiv;

conduita subiectului activ si comportarea corespunzatoare a subiectului pasiv se desfasoara intr-un anumit cadru juridic, care nu este altceva decat raportul social reglementat de norma de drept, adica raportul juridic;

ofera titularului dreptului putinta de a pretinde subiectului pasiv sa aiba o comportare corespunzatoare, deci sa-si indeplineasca obligatia;

in caz de opunere, confera titularului dreptului posibilitatea de a recurge la forta coercitiva a statului;

dreptul subiectiv ia fiinta la data nasterii raportului juridic, chiar daca titularul sau inca nu-l exercita, intrucat el se defineste ca fiind posibilitatea juridica a unei conduite, pe cand exercitiul dreptului este posibilitatea concretizata in savarsirea unor acte.

Obligatia civila. in dreptul civil, termenul de obligatie este intrebuintat intrun triplu sens: in sens larg, pentru a configura raportul juridic de obligatie; in sens restrans, pentru a desemna obligatia subiectului pasiv si in sens de inscris constatator al unei obligatii. În sfera continutului raportului juridic civil ne intereseaza termenul de obligatie in sens restrans, adica de obligatie a debitorului, corelativa dreptului subiectiv.

Obligatia civila poate fi definita ca fiind indatorirea subiectului pasiv al unui raport juridic de a avea o anumita conduita, pretinsa de subiectul activ, adica de a da, de a face sau a nu face, conduita care poate fi impusa, in caz de necesitate, prin forta coercitiva a statului.

Definitia obligatiei civile ne ofera prilejul sa-i desprindem caracteristicile, care sunt: a) consta intr-o indatorire si intr-o posibilitate juridica, in antiteza cu caracteristica dreptului subiectiv al subiectului activ; b) indatorirea subiectului pasiv rezida intr-o conduita pretinsa subiectului activ; c) conduita subiectului pasiv se caracterizeaza printr-o prestatie pozitiva (de a da, de a face) sau o abstentiune (a nu face); d) daca subiectul pasiv nu-si indeplineste de buna voie obligatia, subiectul activ poate recurge la forta coercitiva a statului.

2.3. Obiectul raportului juridic civil

Prin obiect al raportului juridic civil se intelege actiunea sau abstentiunea la care este indrituit subiectul activ si de care este tinut subiectul pasiv, in alti termeni conduita subiectelor acestui raport. De altfel, este firesc ca obiectul acestor raporturi sa fie actiunile sau abstentiunile partilor, atata timp cat raporturile juridice sunt raporturi intre oameni, privitoare la actiunile lor. Facem aceasta subliniere avand in vedere ca problema obiectului raportului juridic civil a format obiect de controversa in literatura de specialitate. Avand insa in vedere caracterul indeobste patrimonial al obiectului raportului juridic civil care nu poate fi separat de existenta obiectiva a lucrurilor perceptibile ca si bunuri cu valoare economica, se foloseste de regula exprimarea potrivit carei obiectul raportului juridic l-ar constitui un anumit bun. In aceasta acceptiune, bunul este privit ca si un obiect derivat al raportului juridic civil.

Bunurile si clasificarea lor

Desi sunt numeroase textele care folosesc cuvantul “bun” ori cel de “de lucru”, in legislatia civila nu se gaseste o definitie a “bunului”. in aceste conditii i-a revenit sarcina doctrinei juridice sa incerce definirea acestei notiuni. Ne raliem definitiei date recent in literatura de specialitate si vom spune ca prin “bun” se intelege o valoare economica ce este utila pentru satisfacerea nevoiii materiale ori spirituale a omului si este susceptibila de apropierea sub forma dreptului patrimonial.

În practica, doctrina si chiar legislatie, termenul “bunuri” este folosit in doua sensuri ori acceptiuni. intr-un prim inteles, termenul “bun” desemneaza orice lucru cu privire la care pot exista drepturi si obligatii patrimoniale “stricto senso”.

Într-un al doilea inteles “lato senso” termenul “bun” desemneaza orice element al activului patrimonial al unei persoane; cu alte cuvinte “bunul” – in sens larg – se refera nu numai la lucruri, ci si la drepturile privitoare la acele lucruri.

Codul civil foloseste termenul “bun” in ambele intelesuri. El foloseste, de pilda, termenul “bun” in primul dintre cele doua intelesuri, in art. 479 care prevede ca “poate avea cineva asupra bunurilor, sau un drept de proprietate, sau un drept de folosinta, sau numai servitute”. În al doilea inteles, termenul “bun” este folosit de Codul civil in art. 475 potrivit caruia “oricine poate dispune liber de bunurile care sunt ale lui, cu modificarile stabilite de legi”. E un inteles pe care il regasim, de altfel, si in art. 462 si in art. 471.

O alta notiune, des folosita in dreptul civil si in stransa legatura cu cea de “bunuri”, este aceea de patrimoniu.

Prin patrimoniu se intelege totalitatea drepturilor si obligatiilor patrimoniale care apartin unei persoane fizice ori juridice.

Dupa cum se poate observa, intre bun si patrimoniu, exista corelatia de tipul parte-intreg.

Bunul poate fi privit asadar atat inidividual, “ut singuli”, cat si ca element activ al patrimoniului. Rezulta, din cele de mai sus, ca termenii “bunuri” si “patrimoniu” au in dreptul civil un sens tehnic-juridic, specific, iar nu cel din vorbirea obisnuita (cand se desemneaza si valoari spirituale prin acesti termeni).

Clasificarile mai importante ale bunurilor in dreptul civil roman sunt facute dupa mai multe criterii, dupa cum urmeaza;

1. În functie de natura lor si de calificarea data de lege, bunurile se impart in mobile si imobile.

La randul lor, bunurile mobile (miscatoare) sunt evidentiate in trei categorii si anume:

– mobile prin natura lor;

– mobile prin determinarea legii;

– mobile prin anticipatie;

Categoriile de bunuri imobile sunt urmatoarele:

– imobile prin destinatia lor;

– imobile prin obiectul la care se aplica;

– imobile prin destinatia lor;

2. Dupa regimul circulatiei lor juridice, distingem intre bunuri care se afla in circuitul juridic civil si bunuri scoase din circuitul civil.

Din prima caegorie (care constituie regula) fac parte bunurile care sunt dobandite ori instrainate printr-un act juridic, pe cand din cea de a doua fac parte acele bunuri numite inalienabile, neputand face obiectul unui asemenea act.

3. Dupa modul in care sunt determinate deosebim intre bunuri individual determinate (res certa) si bunuri determinate generic (res genera).

Sunt individual determinate acele bunuri care, potrivit naturii lor sau vointei exprimate in act juridic se individualizeaza prin insusiri proprii, specifice. Prin excelenta, sunt individual determinate acele bunuri care sunt unicate.

Sunt determinate generic acele bunuri care se individualizeaza prin insusirile speciei ori categoriei din care fac parte. Individualizarea se face prin cantarire, masurare, numarare, etc.

4. O alta clasificare este facuta dupa cum pot fi sau nu inlocuite in executarea unei obligatii civile, distingandu-se intre bunurile fungibile si cele nefungibile.

Este fungibil acel bun care, in executarea unei obligatii, poate fi inlocuit cu un altul, plata fiind perfect valabila. Sunt astfel de bunuri banii, titlurile de valoare si indeobste bunurile generice.

Este nefungibil acel bun care nu poate fi inlocuit cu altul in executarea unei obligatii. Au aceasta caracteristica, tablourile de valoare, sculpturile si in general bunurile individual determinate.

Caracterul fungibil ori nefungibil al unui bun este dat atat de natura bunului, cat si prin vointa partilor unui act juridic civil.

Ca regula, bunurile individual determinate sunt nefungibile, iar cele determinate generic sunt fungibile.

5. Dupa cum folosirea lor implica ori nu consumarea lor materiala sau juridica, distingem bunurile in comsumptibile si necomsumptibile.

Este comsumptibil acel bun care nu poate fi folosit fara ca prima lui intrebuintare sa nu implice consumarea ireversibila a substantei lui. Au o asemenea insusire, sub titlu de exemplu, alimentele, combustibilul sau banii.

Este necomsumptibil bunul care ori de cate ori ar fi folosit el nu-si cunsuma substanta nici material si nici. Din aceasta categorie, fac parte terenurile, cladirile, hainele, autoturismele etc.

6. Dupa cum sunt sau nu producatoare de fructe, bunurile se impart in frugifere si nefrugifere.

Este frugifer acel bun care poate produce periodic, fara consumarea substantei sale, alte bunuri ori produse numite fructe.

Este nefrugifer bunul care nu are insusirea de a da nastere, periodic, la produse fara consumarea substantei sale.

Art. 483 C. civ. distinge trei categorii de fructe si anume: fructe naturale sau industriale ale pamantului, fructele civile si sporul animalelor (prasila).

7. Dupa cum pot fi ori nu impartite fara sa-si schimbe destinatia lor, bunurile se impart in divizibile si indivizibile.

Este divizibil acel bun care poate fi impartit fara sa-si schimbe prin aceasta, destinatia sa economica.

Este indivizibil acel bun care nu poate fi impartit, fara a nu-si schimba prin aceasta destinatia sa economica.

De exemplu, o bucata de stofa poate fi impartita, fiind bun divizibil, pe cand o haina, desi este confectionata tot din stofa nu poate fi impartita intre doua sau mai multe persoane fara sa-si piarda identitatea.

8. Dupa corelatia dintre ele, bunurile pot fi principale si accesorii.

Este principal acel bun care poate fi folosit independent, fara a servi la intrebuintarea altui bun dar la folosirea caruia servesc alte lucruri accesorii.

Este accesoriu bunul care este destinat sa serveasca la intrebuintarea unui alt bun de care este legat prin destinatia sa economica

9. Dupa modul lor de percepere, bunurile se impart in corporale si incorporale.

Este corporal acel bun care are o existenta materiala, fiind usor perceptibil simurilor omului.

Este incorporal valoarea economica ce are o existnta ideala, abstracta, putand fi perceputa cu “ochii mintii”. Drepturile patrimoniale sunt asemenea bunuri.

10. Bunurile mai pot fi impartite in sesizabile si insesizabile, dupa cum sunt sau nu supuse urmaririi si executarii silite pentru plata datoriilor.

CAPITOLUL III. ACTUL JURIDIC CIVIL

3.1. Noțiune, definiție și clasificare

Expresia act juridic se intrebuinteaza atat in doctrina, practica si chiar in legislatie in doua sensuri cu valori diferite. intr-un prim sens se desemneaza manifestarea de vointa cu intentia de a produce efecte juridice civile, iar intr-un alt sens este desemnat chiar inscrisul constatator al acestei manifestari de vointa.

Desi in literatura de specialitate se propun mai multe definitii ale actului juridic civil, ne oprim la definitia potrivit careia “actul juridic civil este o manifestare de vointa facuta cu intentia de a produce efecte juridice, respectiv de a naste, modifica sau stinge un raport juridic concret”.

Conceptul de act juridic este un concept general, obtinut printr-un proces de abstractizare si generalizare a caracterelor comune diferitelor acte pe care le subsumeaza. Fata de marea varietate a actelor juridice pe care le cuprinde, este necesar si util ca acest concept sa fie privit si analizat si sub aspectul categoriilor de elemente care, in totalitatea lor ii dau continut.

Criteriile in functie de care actele juridice pot fi clasificate sunt destul de numeroase. Principalele criterii de clasificare si categoriile de acte juridice corespunzatoare acestor criterii sunt urmatoarele:

a) dupa numarul partilor, actele juridice se impart in unilaterale si bilaterale sau multilaterale;

b) dupa scopul urmarit la incheierea lor, se disting actele cu titlu oneros, de cele cu titlu gratuit;

La randul lor, cele cu titlu oneros se subdivid in acte comutative si acte aleatorii.

Actele cu titlu gratuit se subdivid la randul lor in liberalitati si acte dezinteresate;

c) dupa efectele produse, actele civile sunt: constitutive, translative si declarative;

d) dupa importanta lor in raport cu un bun sau un patrimoniu, actele civile sunt: de conservare, de administrare si de dispozitie;

e) dupa natura continutului lor, distingem intre acte patrimoniale si nepatrimoniale;

f) dupa modul de incheiere, distingem intre acte consensuale, solemne si reale;

g) dupa momentul cand isi produc efectele, se deosebesc actele intre vii (inter vivos) si actele pentru cauza de moarte (mortis causa);

h) dupa rolul vointei partilor in stabilirea continutului actului, deosebim actele subiective si actele – conditie;

i) dupa legatura cu modalitatile (termen, conditie, sarcina), deosebim actele pure si simple si actele afectate de modalitati;

j) dupa raportul lor cu cauza, actele sunt cauzale si abstracte;

k) dupa modul in care pot fi incheiate, distingem actele strict personale, de actele care pot fi incheiate si prin reprezentare;

l) dupa reglementarea lor,deosebim intre actele numite (tipice) si actele nenumite (atipice);

m) dupa modul lor de executare, distingem actele cu executare dintr-o data (uno ictu) si actele cu executare succesiva.

3.2. Condițiile de validate a actului juridic civil

Pentru validatea unui act juridic civil este necesar sa fie intrunite cumulativ o serie de conditii si anume:

A. Capacitatea de a incheia actul juridic civil;

B. Consimtamantul valabil al partii care se obliga;

C. Un obiect determinat al actului juridic civil;

D. Existenta unei cauze licite.

A. CAPACITATEA DE A INCHEIA ACTE JURIDICE CIVILE este o parte a capacitatii de folosinta a persoanei fizice si a persoanei juridice. Sediul materiei se regaseste in principal in art. 948 pct. 1 Cod civil, putand-o defini “ca fiind o conditie de fond si esentiala care consta in aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi si obligatii civile prin incheierea actelor de drept civil”

De la acest principiu al capacitatii de a incheia acte juridice civile exista exceptii, asupra carora nu ne propunem sa insistam, aratand doar faptul ca acestea trebuie sa fie expres prevazute de lege, asa cum se arata, spre exemplu in art. 950 Cod civil si art. 6 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, dispozitii legale care sunt de stricta interpretare si aplicare.

B. CONSIMTAMANTUL

Prin consimtamant se intelege “acea conditie esentiala, de fond si generala, a actului juridic civil care conta in hotararea de a incheia un act juridic civil manifestata in exterior.

Conditiile de valabilitate ale consimtamantului sunt urmatoarele:

a) consimtamantul sa provina de la o persoana cu discernamant, conditie care decurge din caracterul constient al actului juridic civil.

În ceea ce priveste persoana juridica nu se pun probleme sub acest aspect, deoarece reprezentantul ei legal este intotdeauna o persoana fizica cu deplina capacitate de exercitiu.

Cat despre persoanele fizice, acestea au prezumat discernamantul atata timp cat au capacitate deplina de exercitiu. Lipsiti de aceasta capacitate sunt minorii sub varsta de 14 ani si cei pusi sub interdictie judecatoreasca. Între 14 si 18 ani minorul are discernamantul juridic in curs de formare:

b) consimamantul trebuie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice, adica manifestarea de vointa trebuie facuta de autorul ei cu intentia expresa de a se angaja juridiceste, in sensul producerii de efecte juridice. Tocmai din aceste considerente nu se apreciaza a fi indeplinita o asemenea conditie atunci cand autorul a exteriorizat o manifestare de vointa in gluma, din prietenie, sub o conditie pur protestativa din partea celui care se obliga (adica “ma oblig daca vreau”) potrivt art. 1010 Cod civil.

c) consimtamantul trebuie sa fie exteriorizat, exteriorizare care poate fi facuta printr-o forma expresa sau tacita. Pentru anumite categorii de acte este necesara si valabila numai manifestarea expresa a vointei (cum este cazul actelor solemne) pe cand in alte situatii este valabila manifestarea fie expresa fie tacita (de exemplu art. 689 Cod civil care se refera la acceptarea mostenirii “expresa sau tacita”). Ca modalitate de exteriorizare a consimtamantului, evidentiem forma scrisa, verbala si chiar faptele si gesturile concludente si neechivoce din care se poate deduce intentia asumarii unui angajament juridic. Tacerea, in principiu, nu are valoare de consimtamant exteriorizat, daca legea nu prevede expres aceasta.

d) consimtamantul sa nu fie alterat prin vicii de consimtamant, conditie negativa impusa de caracterul constient, liber al actului juridic civil.

Întrucat viciile de consimtamant presupun analiza mai multor aspecte, care necesita o prezentare distincta si detaliata, ne propunem doar sa amintim ca acestea sunt: eroarea, dolul (viclenia), violenta si leziunea.

C. UN OBIECT DETERMINAT AL ACTULUI JURIDIC CIVIL

Aceasta conditie de validitate a actului juridic civil a provocat mai multe controverse sub aspectul definirii sale in literatura de specialitate.

În opinia majoritara, la care ne raliem si noi, se retine ca obiectul actului juridic civil este insusi obiectul raportului juridic civil nascut din acele acte juridice, adica conduita partilor, respectiv actiunle si inactiunile la care aceste sunt indreptatite ori pe care trebuie sa le indeplineasca.

Pentru a fi valabil, obiectul juridic civil trebuie sa indeplineasca la randu-i urmatoarele conditii generale:

– sa existe;

– sa fie in circuitul civil;

– sa fie determinat sau determinabil;

– sa fie posibil;

– sa fie licit si moral.

În unele situatii trebuie indeplinite si unele conditii speciale, dar numai pentru anumite acte juridice civile dintre care enumeram:

– cel care se obliga trebuie sa fie titularul dreptului subiectiv;

– sa existe autorizatia administrativa ceruta de lege;

– obiectul sa constea intr-un fapt personal al debitorului.

Toate aceste conditii de valabilitate sunt prevazute de dispozitiile Codului civil in art. 948 pct. 3, 963, 964, 965.

D. EXISTENTA UNEI CAUZE LICITE

Împreuna cu consimtamantul, cauza formeaza vointa juridica. Ca notiune cauza actului juridic civil consta in scopul urmarit la incheierea unui asemenea act.

Cauza este elementul care raspunde la intrebarea: “Pentru ce s-a incheiat actul juridic civil”.

În dreptul nostru civil se admite ca exista doua elemente care compun cauza actului juridic: scopul imediat si scopul mediat.

Scopul imediat – cauza proxima – numit si scopul obligatiei este stabilit pe principalele categorii de acte juridice civile, dupa cum urmeaza:

in contractele sinalagmatice, cauza consimtamantului fiecarei parti consta in reprezentarea, adica prefigurarea mintala a contraprestatiei (o parte se obliga stiind ca si cealalta parte se obliga, la randul ei);

in actele cu titlu gratuit, scopul imediat il reprezinta intentia de a gratifica (animus donandi);

in actele reale scopul imediat il reprezinta prefigurarea remiterii lucrului, bunului; in contractele aleatorii, este cauza imediata riscul, adica prefigurarea unei imprejurari viitoare si incerte de care depinde sansa castigului, respectiv riscul pierderii.

Dupa cum se poate observa, scopul imediat se caracterizeaza prin aceea ca este un element abstract si invariabil, in cadrul unei anumite categorii de acte juridice civile.

Scopul mediat – causa remota – numit si scopul actului juridic, consta in motivul determinant al incheierii unui act juridic civil; acest motiv se refera fie la insusirile unei prestatii, fie la calitatile persoanei.

Scopul mediat se caracterizeaza prin aceea ca este concret si variabil de la o categorie la alta de acte juridice civile, si chiar in cadrul aceleiasi categorii de acte de drept civil.

Din cuprinsul art. 5 si 996 Cod civil, rezulta ca, pentru a fi valabila, cauza trebuie sa indeplineasca cumulativ urmatoarele trei conditii:

a) sa existe;

b) sa fie reala;

c) sa fie licita si morala.

Pe langa conditiile de valabilitate ale actului juridic civil analizate trebuie mentionat ca actul juridic trebuie sa imbrace o anumita forma. Prin forma actului juridic civil, se intelege acea conditie care consta in modalitatea de exteriorizare a manifestarii de vointa facuta cu intentia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret. Ar mai fi de precizat ca aceasta conditie se supune regulii de drept numita principiul consensualismului, care inseamna ca simpla manifestare de vointa este nu numai necesara, ci si suficienta pentru ca actul juridic civil sa ia nastere in mod valabil din punctul de vedere al formei care imbraca manifestarea de vointa facuta in scopul de a produce efecte juridice. Acest principiu nu este consacrat expres de Codul civil, insa existenta sa este neindoielnica fiind dedusa pe de o parte din continutul dispozitiilor art. 1295 Cod civil (care consacra consensualismul pentru contractul de vanzare-cumparare), iar pe de alta parte, legea consacra expres exceptiile de la acest principiu.

In functie de consecintele juridice ale nerespectarii lor conditiile de forma vizeaza:

forma ceruta pentru valabilitatea actului juridic civil, numita si conditie “ad validitatem” ori “ad solemnitatem” a carei nerespectare atrage nulitatea actului juridic;

forma ceruta pentru dovada actului juridic civil, numita si conditie “ad probationem” a carei nerespectare nu atrage ineficacitatea actului in sine (negotium), ci imposibilitatea dovedirii lui cu un alt mijloc de proba, deoarece “idem est non esse et non probari”.

forma ceruta pentru opozabilitate fata de terti a carei nerespectare se sanctioneaza cu inopozabilitatea (ceea ce inseamna ca terta persoana este in drept sa ignore, sa faca abstractie de actul juridic (negotium) care trebuie adus la cunostinta altor persoane prin indeplinirea formalitatii impusa de lege in acest scop).

Dupa sursa ori izvorul care cere o anumita forma pentru actul juridic civil, mai putem distinge intre:

– forma legala, adica cea impusa de legea civila si

– forma voluntara ori conventionala.

E. EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL

Codul civil in vigoare, necontinand o reglementare generala a actului juridic civil, nu cuprinde nici reglementarea, de principiu, a efectelor acestui act. Cu toate acestea Codul civil cuprinde doua categorii de norme, care dupa sfera lor de aplicare care privesc fie efectele conventiilor sau contractelor in general (969 – 985 Cod civil), fie efectele diferitelor contracte civile pe care le reglementeaza. Mai trebuie adaugat faptul ca reglementari privind efecte ale unor contracte civile se gasesc si in alte acte normative, din categoria izvoarelor dreptului civil.

Efectul actului juridic civil consta in rezultatul acestuia. Dupa cum reiese din insasi definitia actului juridic civil, efectul acestuia consta, dupa caz in: nasterea, modificarea, transferarea sau stingerea unui raport juridic civil. Privit sub acest aspect, efectul actului juridic se concretizeaza fie in stabilirea unui raport juridic, fie in modificarea unui asemenea raport, fie in stingerea lui. Se poate observa prin urmare, ca efectele actului juridic civil, nu sunt intotdeauna aceleasi, ele diferind in functie de ceea ce s-a urmarit prin exprimarea vointei partilor ori, partii. Deci, intr-o prima acceptiune, prin efectele actului juridic civil trebuie sa intelegem nasterea, modificarea ori stingerea de raporturi juridice civile concrete.

Manifestarea de vointa, care este substanta actului juridic civil, nu este un scop in sine, ci mijlocul juridic pentru realizarea unui tel, determinant.

Acest scop nu este altul decat nasterea, modificarea ori stingerea de drepturi si obligatii civile, care formeaza continutul raportului juridic civil. Prin urmare, sub acest al doilea aspect, decurgand din primul prin efectele actului juridic civil intelegem nasterea, modificarea ori stingerea de drepturi si obligatii civile.

În concluzie, a stabili efectele actului juridic civil inseamna a determina continutul acestuia.

Acceptand teoria potrivit careia actul juridic civil se caracterizeaza (prin prisma efectelor sale) prin obligativitate, irevocabilitate si relativitate, rezulta ca trei sunt principiile care carmuiesc efectele actului juridic civil si anume:

principiul fortei obligatorii, cunoscut si prin adagiul “pacta sunt servanda”;

principiul irevocabilitatii;

principiul relativitatii, ilustrat de adagiul “res inter alios acta, aliis neque nocere, neque, prodesse potest”.

Principiul fortei obligatorii – “pacta sunt servanda”. Pornind de la prevederea art. 969 alin. 1 Cod civil – “Conventiile legal facute au putere de lege intre partile contractante”, putem defini principiul fortei obligatorii ca fiind acea regula a efectelor actului juridic civil potrivit careia actul juridic legal incheiat se impune autorilor sau autorului actului intocmai ca legea. În alti termeni: actul juridic civil este obligatoriu, iar nu facultativ. Pentru actele bilaterale – contractele – principiul fortei obligatorii se exprima si in formula larg raspandita in doctrina, potrivit careia “contractul este legea partilor”.

Fundamentul principiului fortei obligatorii a actului juridic il reprezinta doua cerinte si anume:

necesitatea asigurarii stabilitatii si sigurantei raporturilor juridice generale de actele juridice civile;

imperativul moral al respectarii cuvntului dat.

De la principiul “pacta sunt servanda” exista unele exceptii si anume in cazurile in care efectele actelor nu se produc asa cum au dorit partile la incheierea lor, aceste efecte fiind ori mai restranse ori mai intinse, independent de vointa uneia sau a ambelor parti.

Principiul irevocabilitatii actului juridic civil

Pentru actele bilaterale (contracte, convetii), acest principiu este consacrat expres in art. 969 alin. 2 Cod civil, in sensul ca ele pot fi revocate prin consimtamantul mutual sau din cauze autorizate de lege “Per a contrario”, conventiile nu se pot revoca prin consimamantul unilateral al uneia din parti.

Putem deci defini principiul irevocabilitatii ca fiind acea regula de drept potrivit careia actului bilateral nu i se poate pune capat prin vointa numai a uneia dintre parti, iar actului unilateral nu i se poate pune capat prin manifestarea de vointa, in sens contrar, din partea autorului sau.

Partile pot totusi, “prin consimtamantul lor mutual”, sa convina la revocarea conventiei lor. Un asemenea caz da expresie principiului libertatii actelor juridice civile, caci asa cum partile sunt libere sa incheie actul juridic – prin mutuus consensus – tot astfel ele sunt libere sa-i puna capat – prin mutuus dissensus;

Principiul relativitatii efectelor actului juridic civil – res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest.

Consacrarea legala a acestui principiu este data de continutul art. 973 Cod civil potrivit caruia, “Conventiile n-au efect decat intre partile contractante”.

Principiul relativitatii efectelor actului juridic civil poate fi definit ca regula potrivit careia acesta produce efecte numai fata de autorii sau autorul actului, el neputand sa profite ori sa dauneze altor persoane.

Constituie exceptii de la principiul relativitatii, cazurile in care actul juridic civil ar produce efecte si fata de alte persoane decat partile, prin vointa partilor actului.

În literatura de specialitate aceste exceptii sunt impartite la randul lor in aparente si reale.

Din categoria exceptiilor aparente care numai la prima vedere ar fi in prezenta unei abateri de la relativitate, in realitate efectele subordonandu-se exigentelor principiului, enumeram fara a intra in analiza lor: a)situatia avanzilor cauza (succesorii cu titlu particular, succesorii universali si cei cu titlu universal, creditorii chirografari), b) promisiunea faptei altuia, c) simulatia si d) reprezentarea.

Exceptia veritabila (reala) de la relativitate o reprezinta stipulatia pentru altul, sau “contractul in favoarea unei a treia persoane”.

Stipulatia pentru altul este actul bilateral prin care o parte – stipulantul convine cu cealalta parte – promitentul ca acesta din urma sa efectueze o prestatie in favoarea unei a treia persoane tertul beneficiar care nu participa la incheierea actului, nici direct, nici prin reprezentare.

3.3. Nulitatea actului juridic civil

Nulitatea este sanctiunea de drept civil, care lipseste actul juridic de efectele contrarii normelor juridice edictate, pentru incheierea sa valabila.

Deci, nulitatea este sanctiunea care intervine in cazul in care nu sunt respectate, la incheierea actului juridic civil, conditiile de validitate.

Nulitatile actelor juridice civile pot fi clasificate dupa mai multe criterii:

a) in functie de natura interesului ocrotit prin dispozitia legala incalcata la incheierea actului juridic civil (un interes general ori unul individual), nulitatea este de doua feluri: absoluta si relativa;

b) in functie de intinderea efectelor sale, nulitatea este tot de doua feluri: partiala si totala;

c) dupa modul de consacrare legislativa, distingem intre: nulitatea expresa si nulitatea virtuala; acestor nulitati li se mai spune si textuale, respectiv implicite;

d) dupa felul conditiei de validitate nerespectata, deosebim intre nulitatile de fond si nulitatile de forma.

A. NULITATEA ABSOLUTA SI NULITATEA RELATIVA

Este absoluta acea nulitate care sanctioneaza nerespectarea, la incheierea actului juridic, a unei norme care ocroteste un interes general, obstesc.

Este relativa acea nulitate care sanctioneaza nerespectarea, la incheierea actului juridic civil, a unei norme care ocroteste un interes particular, individual ori personal.

B. NULITATEA PARTIALA SI NULITATEA TOTALA

Este partiala acea nulitate care desfiinteaza numai o parte dintre efectele actului juridic civil, celelalte efecte ale actului producandu-se deoarece nu contravin legii.

Este totala acea nulitate care desfiinteaza actul juridic in intregime.

Dintre aceste doua feluri de nulitati, nulitatea partiala este regula, iar nulitatea totala reprezinta exceptia.

C. NULITATEA EXPRESA SI NULITATEA VIRTUALA

Este expresa (explicita ori textuala) acea nulitate care este prevazuta ca atare, intr-o dispozitie legala. Majoritatea nulitatilor o constituie cazurile de nulitate expresa, prevazute fie in Codul civil, fie in alte izvoare ale dreptului civil.

Este virtuala (sau implicita sau tacita) acea nulitate care nu este prevazuta expres de lege, dar rezulta din modul in care este reglementata o anumita conditie de validitate a actului juridic civil.

D. NULITATEA DE FOND SI NULITATEA DE FORMA

De fond este acea nulitate care intervine in caz de lipsa ori nevaliditate a unei conditii de fond a actului juridic civil: consimtamant, capacitate, obiect, cauza.

De forma este acea nulitate care intervine in cazul nerespectarii formei ceruta ad validitatem.

Ca frecventa practica, mai numeroase sunt cazurile nulitatii de fond, decat acelea de forma.

În general, se poate spune ca nulitatea actului juridic civil are in mod global urmatoarele cauze:

incalcarea dispozitiilor legale privind capacitatea de a face actul;

lipsa ori nevalabilitatea consimtamantului;

nevalabilitatea obiectului actului juridic;

nerespectarea formei ceruta ad validitatem;

nesocotirea limitelor libertatii actelor juridice (normele imperative ordinea

publica si bunele moravuri);

lipsa ori nevalabilitatea autorizatiei administrative;

fraudarea legii.

Referindu-ne la efectele nulitatii, esenta acestora este exprimata chiar in definitia nulitatii: lipsirea actului juridic civil de efectele contrarii normelor edictate pentru incheierea sa valabila.

Efectele nulitatii sunt insa diferite, avand in vedere ca aceasta poate fi invocata sau sesizata la momente diferite in timp, dupa incheierea actului juridic.

Astfel, o prima situatie este aceea in care actul incheiat nu a fost executat. În acest caz actul fiind desfiintat, nu se mai poate pretinde sa fie executat, partile aflandu-se in ipostaza in care nici nu ar fi incheiat actul.

În situatia in care actul a fost executat in tot sau in parte pana la momentul in care intervine hotararea de anulare, se va dispune totodata desfiintarea retroactiva a actului (deci cu efecte ex. tunc) iar prestatiile efectuate in temeiul actului anulat vor fi restituite.

În sfarsit o a treia ipoteza, se refera la situatia in care actul a fost executat, iar dobanditorul de drepturi la randu-i le-a transmis unor terti subdobanditori, pana la momentul intervenirii hotararii de anulare a actului. in acest caz, pe langa desfiintarea actului initial executat (constatat nul) si a restituirii prestatiilor efectuate se va dispune si desfiintarea actului subsecvent. Efectul unei astfel de imprejurari a fost exprimat plastic in adagiul: “quod nullum est, nullum producit effectum”.

Pentru a opera, insa, aceasta regula, este necesar sa fie aplicate principiile efectelor nulitatii si anume

retroactivitatea nulitatii;

restabilirea situatiei anterioare – restituio in integrum – care se realizeaza prin restituirea prestatiilor efectuate in temeiul actului anulat;

anularea nu numai a actului initial, primar, ci si a actului subsecvent “resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”.

În ceea ce privesc regimul juridic al nulitatilor, deosebim dupa cum ne vom afla in situatia nulitatii absolute sau relative.

Cu privire la prima categorie, aceasta este carmuita de urmatoarele reguli:

nulitatea absoluta poate fi invocata la oricine are interes (ex.: partileactului juridic civil, avanzii – cauza ai partilor, procurorul, instanta din oficiu);

actiunea in nulitate absoluta este imprescriptibila, adica ea poate fi invocata oricand fie pe cale de actiune, fie pe cale de exceptie;

nulitatea absoluta nu poate fi acoperita prin confirmare, expresa sau tacita.

Regimul juridic al nulitatii relative se exprima la randul sau prin urmatoarele trei reguli:

nulitatea relativa poate fi invocata doar de persoana al carei interes a fost nesocotit la momentul incheierii actului juridic civil;

actiunea in anulabilitate este prescriptibila, ceea ce inseamna ca nulitatea relativa nu poate fi invocata oricand, ca in cazul invocarii nulitatii absolute, ci numai in termenul de prescriptie extincitva;

nulitatea realtiva poate fi confirmata expres sau tacit.

Sintetizand aspectele referitoare la regimul juridic al nulitatilor, putem retine ca intre aceste doua categorii nu exista diferente cu privire la efecte, ci numai cu privire la regimul juridic. Astfel aceste deosebiri constau in faptul ca:

nulitatea absoluta poate fi invocata de oricine are interes, chiar si din oficiu,

nulitatea relativa poate fi invocata numai de persoana al carei interes a fost nesocotit la incheierea actului;

nulitatea absoluta este imprescriptibila, nulitatea relativa este prescriptibila;

nulitatea absoluta nu poate fi acoperita prin confirmre, nulitatea relativa poate fi confirmata, expres sau tacit.

CAPITOLUL IV. PERSOANA FIZICĂ

Pentru a fi subiecte de drept persoanele trebuie sa aiba capacitatea juridica.

Prin capacitatea juridica a persoanelor se intelege, in general, apritudinea acestora de a avea dreptul si obligatii si de a fi subiecte de drept in raporturile juridice.

Capacitatea persoanelor, definita in acest mod, poate fi denumita capacitatea generala sau capacitatea civila. Actul normativ care guverneaza subiectele de drept in general si pe cele de drept civil in special, este Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice. in art. 4 al acestui decret se vorbeste despre capacitatea civila care este recunoscuta tuturor persoanelor: “Sexul, rasa, nationalitatea, religia, gradul de cultura sau originea nu au nici o inraurire asuora capacitatii”.

De aici putem trage concluzia ca de regula, capacitatea persoanelor poate varia in functie doar de natura si ramura de drept, de care apartine raportului juridic.

Astfel, putem avea capacitatea de drept civil, capacitatea de drept penal, capacitatea de drept procesual etc.

Capacitatea persoanelor, deoarece este stabilita de lege care, le recunoaste drepturi si obligatii juridice, este o capacitate juridica.

4.1.Capacitatea persoanei fizice. Capacitatea de folosință. Capacitatea de exercițiu

Fie ca este vorba de capacitatea civila generala, fie ca este vorba de capacitatea de drept civil, de drept administrativ etc., capacitatea juridica are doua parti componente: capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu.

Art. 5 din Decretul nr. 31/1954, alin. 1, prevede ca, persoana fizica are capacitatea de folosinta si in afara de cazurile prevazute de lege, are capacitatea de exercitiu. in alineatele 2 si 3 din acelasi articol, se precizeaza ce se intelege prin fiecare. Astfel, se spune: “capacitatea de folosinta este capacitatea (facultatea, atributul sau posibilitatea) de a avea drepturi si obligatii, iar capacitatea de exercitiu este posibilitatea (atributul, capacitatea) persoanei de a-si exercita drepturile si de asi asuma obligatii savarsind acte juridice”.

Desigur, intr-un raport de drept civil, continutul capacitatii de folosinta a subiectului de drept se refera la aptitudinea de dobandire a drepturilor i obligatiilor patrimoniale sau nepatrimoniale civile.

O prima caracteristica a capacitatii de folosinta este aceea ca, de principiu, ea nu poate constitui obiect al instrainarii sau renuntarii de catre subiectul de drept caruia ii apartine.

O a doua caracteristica este aceea ca nu pote fi ingradita. Neingradirea capacitatii de folosinta lasa loc totusi unor situatii concrete, cand ingradirea opereaza in anumite limite.

Începerea si incetarea capacitatii de folosinta. Asa s-a mai spus, capacitatea de folosinta incepe odata cu nasterea persoanei si inceteaza odata cu moartea ei. Acesta era principiul stabilit de art. 7 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si juridice.

Exista desigur si exceptii a caror analiza nu ne-am propus-o, care se vor studia insa la disciplinele de ramura.

Capacitatea de exercitiu a persoanelor fizice este precizata de Decretul nr. 31/1954 in art. 5, aliniat 2, ca fiind “capacitatea persoanei de a-si exercita drepturile si de a-si asume obligatii, savarsind acte juridice”.

Capacitatea de exercitiu nu se condunfa cu facultatea, posibilitatea, aptitudinea de a dobandi drepturi si obligatii ci, este tocmai concretizarea acestei aptitudini prin dobandirea efectiva de drepturi si obligatii, prin incheierea unor acte juridice, ceea ce inseamna asumarea unor drepturi si obligatii.

Asumarea de drepturi si obligatii de catre subiectul de drept se infaptuieste de catre acesta singur si personal. Asadar nu mai opereaza nici reprezentarea nici asistarea.

Art. 6 alin. 2 din Decretul 31/1954 precizeaza ca nu se poate renunta sau ingradi capacitatea de exercitiu decat in conditiile legii.

Prin interpretare, s-a ajuns la concluzia ca textul citat admite lipsa totala sau partiala a capacitatii de exercitiu, insa, numai in cazurile si in conditiile prevazute de lege.

Ca lipsite total de capacitate de exercitiu sunt persoanele fizice care nu au implinit varsta de 14 ani si cele puse sub interdictie judecatoreasca.

Capacitatea de exercitiu restransa se refera in principal la minorii care au implinit varsta de 14 ani.

Actele juridice incheiate de persoane lipsite de capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restransa sunt anulabile.

Exista insa acte juridice incheiate de persoane lipsite de capacitatea de exercitiu sau cu aceasta capacitate restransa care sunt valabile. Este vorba de incheierea casatoriei, recunoasterea filiatiunii, unele acte administrative efectuate in temeiul legii cum ar fi plata de impozite, etc.

Începutul capacitatii de exercitiu. Capacitatea de exercitiu se dobandeste de persoanele fizice odata cu dobandirea majoratului iar de catre persoanele juridice, potrivit legii.

In realitate si in cazul persoanelor fizice si in cazul persoanelor juridice numai legea stabileste momentul dobandirii capacitatii de exercitiu.

Pentru persoanele fizice, art. 8 din Decretul nr. 31/1954 prevede:

“Capacitatea de exercitiu deplina incepe de la data cand persoana devine majora”.

Persoana devine majora la implinirea varstei de 18 ani. Minorul care se casatoreste dobandeste prin aceasta, capacitatea deplina de exercitiu.

4.2. Identificarea persoanei fizice

Asa cum am mai subliniat numai omul poate fi subiect de drept, participand in general in sfera relatiilor sociale fie ca persoana fizica, fie in calitate de persoana juridica.

Prin identificarea persoanei fizxice se intelege individualizarea omului in cadrul raporturilor juridice civile. Dupa cum este bine stiut, raportul juridic civil are trei elemente constitutive si anume: subiecte, continut si obiect. Stabilirea in concret a primului element, implica individualizarea ori identificarea subiectului de drept civil.

Atributele de identificare a persoanei fizice, recunoscute in legislatia noastra civila sunt: numele, domiciliul si starea civila.

A. NUMELE

În legislatie nu este definit numele, insa pe baza reglementarilor privind unele aspecte referitoare la structura, stabilirea, modificarea si schimbarea lui, in doctrina juridica s-a apreciat ca fiind cuvantul sau cuvintele care individualizeaza persoana fizica in societate.

Putem deci defini numele ca fiind acel atribuit de identificare a persoanei fizice, care consta in dreptul omului de a fi individualizat, in familie si societate, prin cuvinte stabilite, in conditiile legii, cu aceasta semnificatie.

Structura legala a numelui este data de dispozitiile art. 12 aliniat 2 din Decretul nr. 31/1954 care prevad ca “numele cuprinde numele de familie si prenumele”. Cu toate acestea, atat legislatia, jurisprudenta, cat si doctrina folosesc termenul “nume” atat intr-un sens larg, cat si in unul restrans.

In prima situatie prin nume este desemnat atat numele de familie, cat si prenumele, pe cand stricto sensu, prin nume se intelege doar numele de familie.

Caracterele juridice ale numelui

Fiind un drept personal nepatrimonial, in esenta numele se caracterizeaza prin:

ca toate drepturile personale nepatrimoniale, si dreptul la nume este un drept absolut, opozabil erga omnes;

inalienabilitate; prin aceasta intelegandu-se faptul canici o persoana fizica nu poate renunta la acest element de identificare, si nu-l poate instraina (vinde sau dona);

imprescriptibilitate; oricat ar dura neexercitarea lui, dreptul la nume nu se pierde pe de o parte (prescriptie extinctiva), iar pe de alta parte el nu poate fi dobandit oricat s-ar folosi, decat in conditiile legii;

personalitate; acest caracter confera doar titularului dreptul de a exercita numele sau in mod personal nefiind admisa reprezentarea;

universalitatea si legalitatea sunt atribute derivate din prevederile constitutionale si normele dreptului international ce isi gasesc obiectivarea in dispozitiile articolului 12 aliniat 1 din Decretul nr. 31/1954: “Orice persoana are drept la numele stabilit sau dobandit potrivit legii”;

unitate; acest caracter consta in faptul ca desi are structura la care ne-am referit numai numele de familie si prenumele (impreuna), individualizeaza o persoana fizica.

De regula numele de familie se dobandeste prin efectul filiatiei, deosebinduse urmatoarele situatii:

daca copilul provine din casatorie, acesta va lua numele comun al parintilor;

copilul din afara casatoriei va dobandi numele aceluia dintre parinti fata de care filiatia a fost mai intai stabilita, cu precizarea ca in situatia in care filiatia a fost stabilita ulterior si fata de celalalt parinte, doar instanta judecatoreasca poate la cerere sa incuviinteze copilului de a purta numele acestuia din urma;

numele de familie si prenumele copilului gasit si a carui parinti nu pot fi identificati se va stabili printr-o decizie administrativa ce cade in competenta primariei in raza careia a fost gasit copilul.

Alegerea sau stabilirea prenumelui alaturi de numele de familie are o importanta deosebita, aceasta parte a numelui (lato sensu) individualizand persoana in familie, si totodata ajutand sa distinga o persoana fata de alta persoana cu acelasi nume de familie, dar din familii diferite, avand aceleasi caractere juridice ca si numele de familie.

Trebuie facuta o distinctie intre nume si pseudonim. Acesta din urma este un drept subiectiv al persoanei fizice, individualizand persoana fizica in societate, in general, intr-un anumit domeniu de activitate, in special, printr-un cuvant ori o grupare de cuvinte.

Desi este consacrat legislativ si se bucura de protectia legala a drepturilor personale nepatrimoniale, pseudonimul, spre deosebire de nume nu este supus stabilirii, modificarii, schimbarii pe cale administrativa ori retranscrierii, caracteristica dominanta a acestuia fiind autodesemnarea.

Pseudonimul nu trebuie confudat cu porecla. in limbajul comun, porecla inseamna un supranume (care este dat de alte persoane de obicei in deradere altei persoane fizice, mai ales in legatura cu o caracteristica legata de aspectul exterior, ori a activitatii sale). Nefiind recunoscut de lege, desi este o grupare de cuvinte care

Intr-un fel o poate individualiza in fapt pe o persoana fizica, porecla nu se bucura de o protectie legala.

B. DOMICILIUL

Ca si numele, domiciliul este un element de identificare a persoanei fizice, care desi intereseaza toate ramurile de drept, in demersul nostru explicativ, ne vom opri doar la domeniul raporturilor civile.

Punctul de referinta in definirea domiciliului, este reglementarea cuprinsa in art. 13 din Decretul nr. 31/1954: “domiciliul persoanei fizice este acolo unde ea isi are locuinta statornica sau principala”.

Desi, asa cum vom vedea, se pot distinge trei categorii de domicilii, ne vom ralia opiniilor din literatura de specialitate, in sensul sa se accepte o definire a dimiciliului in general.

Astfel prin domiciliu se intelege acel atribut de identificare a persoanei fizice care o individualizeaza in spatiu, prin indicarea unui loc, avand aceasta semnificatie juridica.

Atat in legislatie, jurisprudenta, cat si in doctrina juridica se utilizeaza doua notiuni, respectiv aceea de domiciliu si aceea de resedinta, cu scopul de a se face distinctia intre locuinta statornica si cea temporara a persoanei fizice.

Daca o persoana fizica are mai multe locuinte statornice, numai una are valoarea juridica a domiciliului si anume cea principala, asa cum dispune art. 13 din Decretul nr. 31/1954. Prin aceasta regula se traseaza doua importante caractere juridice specifice si anume stabilitatea si unicitatea domiciliului.

Recunoasterea acestor trasaturi nu impiedica insa ca persoana fizica sa-si schimbe domiciliul, in decursul timpului, putand avea astfel mai multe domicilii, insa nu in acelasi timp, ci in mod succesiv.

Trebuie acceptata o asemenea teorie, tocmai avand in vedere faptul ca obligativitatea domiciliului decurge din functia social-juridica a domiciliului, de a fi mijloc de individualizare, in spatiu de data aceasta, a persoanei fizice, imprejurare de care este interestata atat societatea, statul prin institutiile sale specializate, cat si titularul.

Legat de acest element de identificare, numeroase sunt situatiile in toate ramurile de drept, in care nasterea, derularea, modificarea si incetarea raporturilor juridice, sunt intim legate de aceasta notiune juridica.

Cu privire la caracterele juridice ale domiciliului, trebuie semnalat faptul ca fiind un drept personal nepatrimonial, dreptul la domiciliu este insotit de toate atributele juridice ale unui asemenea drept si anume, opozabilitatea erga omnes, inalienabilitatea, imprescriptibilitatea, personalitatea si universalitatea la care se adauga acele caractere juridice specifice comune la care ne-am referit, cum ar fi: stabilitatea, unicitatea si obligativitatea.

In functie de modul de stabilire, domiciliul poate fi: de drept comun, legal sau conventional.

Daca avem in vedere teritoriul statutlui pe care se afla, se distinge intre domiciliu in tara si domiciliu in strainatate.

Daca se pune problema succesiunii in timp a domiciliului, vom opera cu notiunile de vechiul domiciliu si domiciliul actual al persoanei fizice.

In cele din urma se mai distinge o situatie particulara, in cadrul relatiilor de familie, unde din punct de vedere al sotilor, se poate distinge intre situatia regula – ceea a domiciliului conjugal, comun fata de situatia de exceptie – aceea a domiciliilor separate.

Daca locul nu este aratat, plata, in privinta lucrurilor certe si determinate se va face in locul in care se gasea obiectul obligatiei in timpul contractarii. In orice alt caz, plata se facela domiciliul debitorului.

In materie succesorala locul deschiderii succesiunii este cel al ultimului domiciliu al defunctului, imprejurare de care sunt legate o serie de consecinte juridice.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 35/1991: “Prin investitorii straini se inteleg persoanele fizice sau persoanele juridice cu domiciliul ori, dupa caz, cu sediul in strainatate, care efectueaza investitii in Romania, in oricare din modalitatile prevazute de prezenta lege”.

Fara a intra in cercetarea exhaustiva a acestui element de identificare a persoanei fizice vom releva in continuare in mod succint, cateva dintre elementele ce caracterizeaza felurile domiciliului.

In ceea ce priveste domiciliul de drept comun, il putem defini plecand de la prevederile art. 13 din Decretul 31/1954, ca fiind acel drept al persoanei fizice de a se individualiza, in spatiu, prin locuinta sa statornica sau principala. Aceasta este de altfel ponderea situatiilor intalnite in fapt, iar dovada domiciliului de drept comun se face cu actul de identitate, unde este evidentiat si domiciliul titularului. Domiciliul de drept comun se poate dovedi si cu pasaportul.

Prin domiciliu legal se intelege acel domiciliu, care este stabilit de lege pentru anumite categorii de persoane fizice. Urmatoarele sunt situatiile ce intra sub incidenta acestor categorii:

minorul are domiciliul legal, dupa caz la: a) parintii sai; b) parintele la care locuieste statornic; c) parintele care-l ocroteste; d) tutore.

interzisul judecatoresc are domiciliul legal la tutore;

cel ocrotit prin curatela are domiciliul legal la curatorul sau, in masura in care acesta este in drept sa-l reprezinte.

In principiu, domiciliul legal se dovedeste prin probarea domiciliului de drept comun al persoanei care asigura ocrotirea celui cu domiciliu legal.

Prin domiciliu conventional se intelege locuinta (adresa) stabilita potrivit acordului de vointa al parintilor actului, invederarea executarii sale in acel loc sau pentru solutionarea litigiului si comunicarea actelor de stare civila.

Fiind deci rod al unei conventii, ce are ca efect alegerea unui domiciliu (conventional), altul decat cel de drept comun, doctrina califica domiciliul conventional ca fiind o conventie accesorie, in scopul de a fi prorogata competenta teritoriala in cazul solutionarii unor cauze civile de catre organele jurisdictionale.

Acceptand aceasta calificare, urmeaza a constata in primul rand ca fiind o conventie accesorie, acest domiciliu este supus principiului de drept “accesorium sequitur principale”, fiind subordonat cerintelor legale privind conditiile si efectele juridice bilaterale.

În sfarsit resedinta este acel atribut de identificare, in spatiu, a persoanei fizice, prin indicarea locuintei vremelnice ori temporare.

Este de semnalat faptul ca resedinta nu se bucura de caracterele juridice specifice ale domiciliului: stabilitate, unicitate si obligativitate, atributele acesteia fiind prin excelenta vremelnicia si caracterul facultativ.

Dovada resedintei se face in principal cu actul de identitate, care are rubrica speciala pentru mentionarea resedintei, daca este cazul, insa s-a acceptat ca in egala masura resedinta poate fi dovedita si cu alte mijloace de proba.

C. STAREA CIVILA

Ca si numele si domiciliul, starea civila este un drept personal nepatrimonial, menit sa individualizeze persoana fizica, reprezentand mijlocul juridic care releva calitatile personale ale persoanei fizice.

Asa cum nu se confunda partea cu intregul, tot astfel nu trebuie confundat un element ori un izvor de stare civila, cu insasi starea civila (ca suma a unor asemenea elemente).

Sunt acte de stare civila: recunoasterea de filiatie, adoptia casatoria, hotararile judecatoresti definitive si irevocabile date in actiunile de stare civila.

Mai deosebim fata de actele de stare civila, faptele de stare civila cum ar fi: nasterea (data, loc), moartea (data, loc), sexul.

Fiind un drept personal nepatrimonial, starea civila se bucura de aceleasi caractere juridice specifice acestei clase de drepturi.

Sunt acte de stare civila (instrumentum probationis) – inscrisurile oficiale, special tiparite si completate, avand denumirile: act de nastere, act de casatorie, act de deces, precum si: certificat de nastere, certificat de casatorie, certificat de deces, ca si duplicatele acestor certificate, eliberate in conditiile legii.

Actul de stare civila are o natura juridica complexa ori mixta, in sensul ca aceasta natura trebuie determinata atat din punctul de vedere al dreptului civil (si familiei, chiar), cat si din punctul de vedere al dreptului administrativ.

Pentru dreptul civil, actele de stare civila reprezinta o specie de acte autentice (incadrandu-se in definitia, generica, a inscrisului autentic, data de art. 171 Cod civil) cu toate consecintele juridice care decurg din aceasta calificare, mai ales aspectul valabilitatii si al puterii lor doveditoare.

Pentru dreptul administrativ, actul de stare civila este inscrisul doveditor – instrumentum, al actului administrativ individual-, care este tocmai inregistrarea de stare civila. Totodata, el este si un mijloc de evidenta a populatiei.

Starea civila se dovedeste prin actele de stare civila, regula instituita de art. 22 din Decretul nr. 31/1954 care prevede ca “Starea civila se dovedeste cu actele intocmite sau cu cele inscrise, potrivit legii, in registrele de stare civila”.

Cu toate acestea, si certificatele eliberate in temeiul registrelor de stare civila au aceeasi putere doveditoare ca si actele intocmite sau inscrise in registre, care sunt numai pentru uzul organelor de stat.

Pe cale de exceptie, potrivit art. 24 din Decretul nr. 31/1954, starea civila se va putea dovedi, inaintea instantei judecatoresti, prin orice mijloc de proba admis de lege in conditiile in care:

nu a existat registru de stare civila;

registrul de stare civila s-a pierdut ori este distrus, in totalitate sau in parte;

intocmirea actului de stare civila a fost omisa;

procurarea certificatului de stare civila este cu neputinta.

Se poate observa ca, in esenta, starea civila se poate dovedi cu alte mijloace de proba decat actele si certificatele de stare civila in cazurile in care poate interveni reconstituirea ori intocmirea ulterioara, in conditii derogatorii, a actelor de stare civila.

CAPITOLUL V. PERSOANA JURIDICĂ

5.1. Noțiuni generale

Asa cum am mai precizat mai sus, subiecte ale raportului juridic civil pot fi persoanele fizice si persoanele juridice.

În vechea doctrina romaneasca, persoanele juridice erau denumite “persoane morale”. intr-o asemenea acceptiune, persoana morala sau juridica era definita ca o fiinta abstracta, intelectuala, creata prin fictiunea legii. Numai legiuitorul era in drept sa creeze asemenea persoane, pentru ca nici o fictiune nu poate sa existe fara lege.

Abandonand aceasta teorie, stiinta actuala a dreptului studiaza persoana juridica in postura sa de subiect colectiv de drept, deci un grup de oameni care, intrunind conditiile cerute de lege poate fi titular de drepturi subiective si isi poate asuma obligatiile civile.

Motivul pentru care unei asemenea colectivitati i s-a recunoscut calitatea de subiect de drept este tocmai faptul ca ea poate raspunde intereselor unui grup strict determinat de persoane fizice.

Desi notiunea de persoana juridica s-a nascut si este proprie dreptului civil, ea este frecvent intrebuintata si de alte ramuri de drept, administrativ, financiar, procesual etc.

Legislativ, sediul materiei il constituie Decretul nr. 31/1954 privind persoanele juridice, precum si Legea nr. 21 din 6 februarie 1924 cu privire la persoanele juridice, asociatiuni si fundatiuni. Acest cadru insa a fost vadit depasit in prezent de evolutia economico-sociala, in care s-au impus o sumedenie de acte normative referitoare la diversele noi tipuri de persoane juridice ce au inlocuit complet vechea structura a sistemului de tip socialist.

Comuna tuturor reglementarilor referitoare la persoane juridice este referirea la intrunirea conditiilor de constituire a persoanelor juridice, numite elemente constitutive.

5.2. Elementele constitutive ale persoanei juridice

Potrivit art. 26 litera “e” din Decretul nr. 31/1954, sunt in conditiile legii persoanei juridice, “orice organizatie (…) care are o organizare de sine statatoare si un patrimoniu propriu afectat realizarii unui anume scop in acord cu interesul obstesc”.

Din parcurgerea acestui text, reiese ca trei sunt elementele constitutive definitorii ale persoanei juridice, respectiv:

organizarea de sine statatoare;

patrimoniul propriu, adica distinct de patrimoniile persoanelor fizice care au constituit persoana juridica;

un scop licit, in acord cu interesul general, obstesc.

Aceste elemente constitutive se caracterizeaza prin generalitate, legalitate, exclusivitate, diversitate si cumulativitate.

Generalitatea lor consta in aceea ca ele sunt aplicabile tuturor categoriilor de persoane juridice.

Legalitatea, presupune determinarea lor stricta numai prin vointa legii, neexistand nici posibilitatea ignorarii si nici a adaugirii altor elemente constitutive.

Cumulativitatea se refera la situatia in care existenta persoanei juridice este conditionata de intrunirea tuturor elementelor constitutuve.

Exclusivitatea implica imprejurarea ca elemente constitutive sunt atat necesare, cat si suficiente.

Diversitatea se refera la continutul variat al celor trei elemente, care pot comporta multiple particularitati, de la o persoana juridica la alta.

Continutul elementelor constitutive ale persoanei juridice impune urmatoarele consideratiuni, specifice fiecaruia:

A. ORGANIZAREA DE SINE STATATOARE presupune existenta unei structuri interne bine conturate, constand in desemnarea unor organe proprii de conducere, stabilirea atributiilor si delimitarea competentelor lor functionale precum si precizarea persoanei ori a persoanelor care vor reprezenta persoana juridica in raporturile sale cu tertii. Tocmai aceasta organizare ii confera persoanei juridice posibilitatea de a actiona ca un tot coerent.

Astel art. 15 din Legea nr. 15/1990 prevede ca “activitatea curenta a regiei autonome este condusa de un director general sau un director numit de consiliul de administratie cu avizul ministerului de resort”, in vreme ce art. 12 litera h, din Legea nr. 36/1991 privind societatile agricole prevede ca statutul societatii trebuie sa cuprinda printre altele, mentiuni referitoare la regulile privind desemnarea, componenta si functionarea organelor sale de conducere, competentele, indatoririle si responsabilitatile acestor organe.

De asemeni, art. 7 lit. e, din Legea nr. 54/1991 cu privire la sindicate, prevede obligativitatea mentiunilor referitoare la organele de conducere, denumirea acestora, modul de alegere si de revocare, durata mandatelor si atributiile lor.

B. PATRIMONIUL PROPRIU. Patrimoniul distinct este acel element constitutiv care consta in totalitatea drepturilor si obligatiilor cu caracter patrimonial al caror titulara este persoana juridica. Ca orice patrimoniu, patrimoniul persoanei juridice are doua componente: una activa si alta pasiva; in vreme ce prima cuprinde toate drepturile reale sau de creanta, cea de a doua insumeaza toate obligatiunile patrimoniale, indiferent de izvorul lor, delictual sau contractual.

Pe langa prevederile generale de principiu cuprinse in art. 26 litera e, din Decretul nr. 31/1954, referiri la patrimoniul persoanei juridice se fac si in alte acte normative. Mentionam sub titlu de exemplu:

art. 4 alin. 1 din Legea nr. 15/1990 precizeaza ca prin actul de infiintare al regiei autonome se va stabili si patrimoniul sau, pe langa obiectul de activitate, denumirea si sediul principal;

art. 3 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale stabileste ca in contractul societatii in nume obiectiv si in comandita simpla este obligatorie inserarea mentiunilor referitoare la capitalull social subscris si varsat cu mentiunea aportului fiecarui asociat etc.;

art. 7 din Legea nr. 54/1991 cu privire la sindicate face referire la nivelul cotizatiilor si la modul lor de incasare, la constituirea si lichidarea patrimoniului.

O ultima precizare de maxima importanta se impune cu privire la patrimoniul propriu al persoanelor juridice, si anume ca el este distinct atat fata de patrimoniile altor persoane juridice, cat si data de patrimoniul fiecarei persoane fizice care intra in componenta sa.

C. SCOPUL LICIT IN ACORD CU INTERESUL OBSTESC. Obiectul de activitate, care nu este altceva decat scopul persoanei juridice, indica insasi ratiunea de a fi a acesteia.

Pentru a fi valabil, scopul trebuie sa fie determinat si sa fie in concordanta cu interesul obstesc, general.

Textul art. 26 litera e, din Decretul nr. 31/1954 se refera la un scop “in acord cu interesele obstesti”, ceea ce implica raportarea sa la interesele generale ale societatii care nu pot accepta existenta unor persoane juridice care actioneaza in virtutea unor scopuri ilicite.

Conditia scopului determinat si licit rezulta si din alte prevederi legislative, din care spicuim sub titlu de exemplu:

art. 4 alin.1 din Legea nr. 15/1990 stabileste ca prin actul de infiintare a regiei autonome se vor stabili obiectul sau de activitate, patrimoniul, denumirea si sediul principal;

art. 12 lit. b din Legea nr. 36/1991 privind societatile agricole prevede ca in statutul societatii se va face obligatoriu mentiunea obiectului de activitate, enumerarea activitatilor ce constituie obiectul societatii si delimitarea sa teritoriala.

5.3. Clasificarea persoanelor juridice

Textul art. 26 din Decretul nr. 31/1954 desi este inca in vigoare, cuprinde o desueta trecere in revista a categoriilor de persoane juridice existenta la data adoptarii lui; unele nu mai exista (organizatiile socialiste de stat si gospodariile agricole colective), altele si-au schimbat complet organizarea si scopul (organele locale ale administratiei de stat), altele constituie creatii legislative de data recenta (regiile autonome sau societatile comerciale cu capital de stat).

Asa fiind, in literatura de specialitate au fost propuse urmatoarele criterii de clasificare a persoanelor juridice:

a) Dupa forma dreptului de proprietate se disting:

1. persoane juridic de stat care includ ca persoana juridica si organele sale corespunzatoare celor trei puteri separate (legislativa, executiva si judecatoreasca);

2. persoane juridice private sau particulare, cum sunt societatile comerciale si cele agricole cu capital privat, cultele religioase, fundatiile si academiile;

3. persoanele juridice cooperatiste ori obstesti, din care fac parte societatile cooperatiste si organizatiile obstesti (partide politice si sindicate);

4. persoane juridice mixte, cum sunt societatile comerciale mixte, infiintate potrivit Legii nr. 35/1991 cu privire la regimul investitiilor straine in Romania.

b) Dupa nationalitatea lor, persoanele juridice pot fi:

persoane juridice romane;

persoane juridice straine;

c) Dupa sediul lor distingem intre:

persoane juridice cu sediul in Romania;

persoane juridice cu sediul in strainatate.

d) Dupa natura scopului lor, persoanele juridice pot fi:

persoane juridice cu scop patrimonial sau lucrativ (care prin activitatea lor urmaresc obtinerea unui profit patrimonial):

persoane juridice cu scop nepatrimonial sau “non profit”.

e) Dupa corelatia dintre ele, persoanele juridice mai pot fi principale sau anexe, iar in functie de regimul juridic aplicabil ele pot fi persoane juridice de drept public si persoane juridice de drpet privat.

Clasificarea persoanelor juridice prezinta interes prectic in privinta regimului lor patrimonial, al organizarii si reorganizarii, precum si in ceea ce priveste aplicarea legii in functie de capacitatea juridica.

5.4. Înființarea persoanelor juridice

Desi foarte sumara si generala, enumerarea modurilor de infiintare, a persoanelor juridice facuta de art. 28 din Decretul nr. 31/1954 corespunde in mare parte necesitatilor teoretice actuale.

Asadat, potrivit textului mentionat, persoana juridica poate lua fiinta:

prin actul de dispozitie al organului competent de stat;

prin actul de infiintare al celor ce o constituie, recunoscut de organul competent sa verifice intrunirea cerintelor legii pentru ca persoana juridica sa poata lua fiinta;

prin actul de infiintare al celor ce o constituie, cu prealabila autorizare a organului competent sa aprecieze oportunitatea infiintarii ei:

printr-un alt mod reglementat de lege.

Cunoscand si continutul acestui text, putem aprecia ca prin infiintarea persoanei juridice se intelege operatiunea juridica a carei consecinta este nasterea unui subiect de drept colectiv in conditiile legii. Operatiunea juridica poate presupune fie un singur act juridic, caruia ii recunoaste efectul creator, fie o suita de acte juridice carora legea le recunoaste aceeasi valoare.

a) infiintarea persoanelor juridice prin actul de dispozitie al organului de stat competent.

În acest prim mod de infiintare a persoanelor juridice, rolul principal a fost rezervat statului. Chiar si dupa anul 1990, infiintarea principalelor categorii de persoane juridice de stat a ramas tot in competenta sa.

Domeniul de aplicare a acestui mod de infiintare il constituie persoanele juridice de stat, apartinand celor trei puteri separate dupa cum urmeaza:

Organele puterii legislative, Camera Deputatilor si Senatul Romaniei alese potrivit Legii nr. 68/1991;

Organele puterii executive, Presedintele Romaniei ales potrivit Legii nr. 69/1992, Guvernul Romaniei constituit potrivit Legii nr. 37/1990, consiliile locale constituite potrivit Legii nr. 69/1991privind administratia locala si ministerele ce functioneaza in conformitate cu Legea nr. 6/1990 privind reorganizarea ministerelor.

Organele puterii judecatoresti constituite in conformitate cu Legea nr. 92/1992, etc.

Pe langa persoanele juridice constituite in sistemul organelor puterii de stat, prin Legea nr. 15/1990 au fost reorganizate ori s-au constituit regiile autonome si societatile comerciale cu capital de stat.

Acelasi domeniu de aplicare, vizeaza si alte categorii de persoane juridice, care fara sa fie “de stat” au un caracter obstesc sau privat.

b) Constituirea persoanelor juridice prin “actul de infiintare recunoscut”.

Acest mod de constituire a avut in vedere la data adoptarii Decretului nr. 31/1954, organizatiile cooperatiste si unitatile lor anexe.

În prezent el este aplicabil in conditiile Decretelor Lege nr. 66 si 67 din 1990 referitoare la cooperatia mestesugareasca si la cea de consum. Constituirea unei societati cooperatiste implica pe langa actul de constituire si statutul organizatiei, actul recunoasterii infiintarii, prin care organele oerarhic superioare avizeaza legalitatea actului de infiintare.

c) Constituirea persoanelor juridice prin “actul de infiintare autorizat” Nasterea persoanei juridice potrivi acestei modalitati viza potrivit art. 31 din Decretul nr. 31/1954 “Organizatiile obstesti ca sindicatele, uniunile de scriitori, artisti sau compozitori, asociatiile cu scop nepatrimonial precum si institutiile sau intreprinderile anexe”.

Competenta de autorizare a infiintarii acestui gen de persoane juridice este reglementata prin norme speciale. Astfel, in vreme ce infiintarea societatilor comerciale cu capital strain in Romania este incuviintata de instantele judecatoresti dupa autorizarea de catre Agentia Nationala de Dezvoltare (Legea nr. 35/1991), infiintarea partidelor politice este autorizata de Tribunalul Municipiului Bucuresti supusa contestatiei la Curtea de Apel Bucuresti in termen de 5 zile de la comunicare (art. 19 din Legea nr. 27/1996 a partidelor politice).

d) infiintarea persoanelor juridice “printr-un alt mod reglementat de lege”

Domeniul de aplicare a dispozitiunilor art. 28 lit. d din Decretul nr. 31/1954 este rezervat situatiilor in care legea speciala reglementeaza un mod diferit de infiintare pentru anumite persoane juridice. Este cazul misiunilor diplomatice si oficiile consulare infiintare potrivit Legii nr. 37/1991 prin decret al Presedintelui Romaniei la propunerea Guvernului.

5.5. Capacitatea persoanei juridice

Ca si in cazul persoanei fizice, capacitatea civila a persoanei juridice este constituita din doua componente:

capacitatea de folosinta constand in aptitudinea ei de a avea drepturi si obligatii civile;

capacitatea de exercitiu traductibila in planul consecintelor juridice prin aptitudinea persoanei de a avea si a-i exercita drepturile civile, asumandu-si totodata obligatii civile prin incheierea de acte juridice civile de catre organele sale de conducere.

A. CAPACITATEA DE FOLOSINTA A PERSOANEI JURIDICE

Capacitatea de folosinta a persoanei juridice se deosebeste vadit de cea a persoanelor fizice. in acest sens subliniem ca in privinta persoanelor fizice capacitatea de folosinta este inviolabila si egala, avand continut identic pentru toate subiectele de drept.

Dimpotriva, capacitatea persoanelor juridice are un continut variabil, mai bogat sau mai sarac, in functie de scopul pentru care a fost creata fiecare in parte.

Textul art. 34 din Decretul 31/1954 precizeaza “in terminis” ca “Persoana juridica nu poate avea decat acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de infiintare sau statut. Orice act juridic care nu este facut in vederea realizarii acestui scop este nul”. Aceasta precizare legislativa consacrata doctrinar ca principiu al specialitatii capacitatii de folosinta a persoanei juridice este mentionata si de art. 9 din Legea nr. 21/1924.

Scopul persoanei juridice rezulta in primul rand din obiectul de activitate stabilit fie prin lege, fie prin autorizatia de infiintare sau prin statutul adoptat la data constituirii sale.

Capacitatea de folosinta a persoanei juridice se naste in momente diferite dupa cum infiintarea ei este sau nu supusa inregistrarii. Mentionam ca de regula, sunt supuse inregistrarii persoanele juridice infiintate prin acte de constituire (statute, contracte), incuviintate de catre instanta competenta.

Pentru incuviintarea inregistrarii, judecatorul verifica indeplinirea conditiilor prevazute de lege, pronuntandu-se printr-o hotarare motivata. Prin aceasta hotarare se dispune inscrierea persoanei juridice in registrul comertului sau in alte registre de evidenta, dupa caz, moment care marcheaza in principiu, inceputul capacitatii de folosinta.

Sunt supuse inscrierii persoanele juridice cu scop nepatrimonial, a caror infiintare este reglementata de Legea nr. 21/1924. Potrivit art. 4 din aceasta lege, persoana juridica va avea fiinta de la data inscrierii deciziei de recunoastere, ramasa definitiva, in registrul special tinut la grefa fiecarui tribunal.

B. CAPACITATEA DE EXERCITIU A PERSOANEI JURIDICE.

Dezvoltand notiunea sumar exprimata mai sus, definim capacitatea de exercitiu a persoanei juridice ca fiind aptitudinea subiectului colectiv de drept civil de a-si asuma obligatii civile incheind acte juridice civil.

Sediul mteriei il constituie art. 35 si 36 din Decretul nr. 31/1954, care referindu-se la capacitatea de exercitiu a persoanei juridice stabilesc urmatoarele principii generale:

exercitarea drepturilor si indeplinirea obligatiilor se transpun in viata prin organele persoanei juridice;

actele juridice incheiate de organele sale in limitele abilitarilor conferite, sunt actele persoanei juridice insasi;

atat faptele licite, cat si cele ilicite savarsite de organele persoanei, daca au fost comise in exercitiul functiei obliga insasi persoana juridica;

pentru faptele ilicite, raspunderea celui ce le-a comis este angajata atat fata de persoana juridica, cat si fata de terti.

Acestor principii le sunt conexe si dispozitiunile art. 36 din Decretul nr. 31/1954 potrivit carora “Raporturile dintre persoana juridica si cei care alcatuiesc organele sale sunt supuse, prin asemnanare, regulilor mandatului, daca nu s-a prevazut altfel prin lege, actul de infiintare sau statut”.

Asemanarea dintre raporturile juridice evocate de text nu inseamna insa identitate. Nici nu ar fi posibil deoarece prerogativele organelor de conducere ale persoanei juridice sunt vadit mai largi decat alte mandatarului, limitate doar la o anumita prestatie sau la un act juridic predeterminat de parti prin conventia lor.

5.6. Încetarea persoanelor juridice

Prin incetarea persoanei juridice se intelege sfarsitul calitatii de subiect colectiv de drept civil. Potrivit art. 40 din Decretul nr. 31/1954. “Persoana juridica inceteaza de a avea fiinta prin comasare, divizare sau dizolvare”.

Din economia teztului rezulta ca trei sunt modurile de incetare a persoanei

juridice si anume:

comasarea (prin absorbtie sau fuziune);

divizarea totala;

dizolvarea.

Avand in vedere ca divizarea si comasarea sunt forme ale reorganizarii a carei examinare amanuntite nu ne-am propus-o deoarece face obiectul altei discipline, ne rezumam doar la mentionarea lor.

Prin comasare se intelege asadar absorbirea unei persoane juridice de catre o alta persoana juridica sau fuzionarea mai multor persoane juridice pentru a alcatui o persoana juridica noua.

Divizarea se face prin impartirea intregului patrimoniu al unei persoane juridice intre mai multe persoane juridice care exista sau care iau astfel fiinta (art. 41 din Decretul nr. 31/1954).

Dizolvarea persoanei juridice

Desi legea reglementeaza dizolvarea persoanei juridice nu o si defineste.

Doctrinar, ea a fost definita ca fiind acel mod de incetare a persoanei juridice aplicabil in cazurile prevazute de lege care presupun subsecvent si lichidarea.

Cauzele dizolvarii persoanelor juridice sunt enuntate atat de Decretul nr. 31/1954 in art. 45, dar mai ales de legislatia speciala ulterioara anului 1990.

Art. 45 din Decretul nr. 31/1954 precizeaza ca organizatiile cooperatiste si orice organizatii obstesti se dizolva daca:

termenul pentru care au fost constituite s-a mplinit;

scopul a fost realizat ori nu mai poate fi implinit;

scopul pe care il umaresc sau mijloacele intrebuintate pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii ori regulilor de convietuire sociala sau urmaresc alt scop decat cel declarat;

numarul membrilor a scazut sub limita stabilita de lege, actul de infiintare sau statut.

În afara de aceste cauze, prin legi speciale au mai fost prevazute si alte cauze care in linii generale reiau pe langa certe elemente specifice cauzele generale precizate de textul sus citat.

“Exemplis gratia” redam cateva dintre acestea:

A. Art. 53 din Legea nr. 21/1924 prevede ca “Asociatia isi pierde personalitatea juridica in urmatoarele doua cazuri:

Prin deciziunea asociatiunii, atunci cand adunarea generala va fi hotarat dizolvarea:

De plin drept;

Prin judecata;

Prin deciziunea puterii executive;

B. Art. 169 din Legea nr. 31/1990 precizeaza ca “Au ca efect dizolvarea societatii si dau dreptul fiecarui asociat sa ceara lichidarea acesteia:

trecerea timpului stabilit pentru durata societatii;

imposibilitatea realizarii obiectului societatii sau realizarea acestuia;

hotararea adunarii generale;

falimentul;

reducerea capitalului social sau micsorarea lui sub minimul legal, daca asociatii nu decid completarea lui;

societatea pe actiuni se dizolva si cand numarul actionarilor s-a redus sub cinci daca au trecut mai mult de sase luni de la reducerea lui si n-a fost completat.

Mentionam ca procedura dizolvarii societatilor comerciale este urmata de lichidarea judiciara prevazuta de Legea nr. 64/1995, care se aplica acelor comercianti, persoane fizice si societati comerciale care nu mai pot face fata datoriilor lor comerciale.

C. Legea nr. 36/1991 privind societatile agricole stabileste in art. 64 ca societatea agricola se dizolva:

la implinirea termenului pentru care a fost constituita;

la constatarea imposibilitatii de a realiza obiectul societatii;

la terminarea activitatii;

prin retragerea asociatiilor daca numarul celor ramasi este mai mic decat cel prevazut in statut si prezenta lege;

prin hotararea asociatiilor;

daca societatea face operatiuni contra legii sau obiectului stabilit prin statut.

CAPITOLUL 6. PRESCRIPȚIA EXTINCTIVĂ

6.1. Noțiunea și efectul prescripției extinctive

Prescriptia extinctiva nu este definita in legea civila totusi Decretul 167/1958 in art. 1, alineatul 1, consacra efectul prescriptiei extinctive “dreptul la actiune avand un obiect patrimonial, se stinge prin prescriptie, daca nu a fost executat in temeiul stabilit de lege”. Putem defini prescriptia extinctiva din dreptul civil ca fiind stingerea dreptului la actiune neexercitat in termenul de prescriptie.

Reglementarea prescriptiei extinctive din dreptul civil.

Actele normative in vigoare, in care se gasesc normele ce formeaza institutia prescriptiei extinctive, sunt urmatoarele :

Decretul nr. 167/1958 , privitor la prescriptia extinctiva care este „legea generala” sau „dreptul comun” in materie;

Codul civil (in special titlul XX- „despre prescriptia din cartea a III-a”) in masura in care a suferit modificari sau abrogari;

Alte acte normative, izvoare de drept civil, ca exemplu amintim Legea nr. 29/1990, privind contenciosul administrativ, Legea 105/1992, privind raporturile de drept international privat.

Caracterul normelor care reglementeaza prescriptia extinctiva.

O problema strans legata de „reglementarea prescriptiei extinctive, este aceea a caracterului – imperativ sau dispozitiv – al normelor ce formeaza aceasta institutie”.

Prescriptia extinctiva este calificata ca o institutie de ordine publica. Totusi problema care se ridica, este aceea de a sti daca este bine sau nu sa se pastreze caracterul imperativ al normelor prescriptiei extinctive si in viitoarea reglementare. Se considera ca solutia potrivita (opinia profesorului Belein) este aceea de a reveni la sistemul codului civil – prescriptia trebuie aplicata daca cel interesat (de regula paratul) o invoca.

Natura juridica si delimitarea prescriptiei extinctive.

Prescriptia extinctiva este cunoscuta de toate ramurile de drept, si de aici drept drept consecinta – natura juridica a prescriptiei extinctive trebuie stabilita in cadrul fiecarei ramuri de drept.

Din dreptul civil face parte prescriptia dreptului la actiune (in sens material) si pentru a stabili natura juridica a prescriptiei extinctive, inseamna a raspunde la intrebarea ce este, pentru dreptul civil, prescriptia dreptului la actiune? Pentru a raspunde la intrebare este necesar sa stabilim ce efect produce prescriptia extinctiva asupra dreptului subiectiv civil si pe cale de consecinta, asupra obligatiei civile corelative.

Din chiar definitia data prescriptiei extinctive rezulta ca actiunea intentatade subiectul activ, dupa actiunea prescriptiei extinctive, va fi respinsa ca prescrisa, ceea ce echivaleaza cu refuzul concursului fortei de constrangere a statului.

Putem intelege efectul prescriptiei extinctive daca amintim prevederea art. 20, alin. 1 din Decretul nr. 67/1958: Debitprul care a executat obligatia, dupa ce dreptul la actiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul sa ceara inapoierea prescriptiei chiar daca la data executarii nu stia ca termenul prescriptiei era implinit. Concluzia ce se desprinde este urmatoarea: prescriptia extinctiva nu stinge nici dreptul subiectiv nici obligatia civila corelativa. Totusi se realizeaza o transformare ori o schimbare juridica:

dreptul subiectiv civil nu mai este aparat pe cale ofensiva a actiunii in justitie, ci numai pe cale defensiva a exceptiei, daca debitorul si-a executat voluntar obligatia sa;

obligatia civila corelativa nu mai poate fi adusa la indeplinire pe calea executarii silite, dar este permisa executarea sa voluntara, adica de bunavoie.

Prescriptia extinctiva transforma dreptul subiectiv civil si obligatia civila corelativa din perfecte in imperfecte. Sub aspectul naturii sale juridice, prescriptia dreptului la actiune este un mod de transformare a continutului raportului juridic civil.

Delimitarea prescriptie extinctive

prescriptia extinctiva si prescriptia achizitiva (sau uzucapiune)

Asemanari :

ambele sunt concepte sau institutii de drept civil;

pentru titularii drepturilor subiective civile inactivi, ambele apar ca sanctiuni de drept civil;

ambele presupun termene.

Deosebiri :

exista deosebiri din punctul de vedere al sediului materiei;

termenele de prescriptie extinctiva sunt mai scurte si mai multe (3 ani, 2 ani, 1an, 6 luni), cele de prescriptie achizitiva sunt mai lungi si mai putine (30 ani, 10-20 ani);

efectul prescriptiei extinctive consta in stingerea dreptului la actiune (in sens material), iar prescriptia achizitiva conduce la dobandirea unui drept real principal;

pe langa reguli comune privind calculul termenelor, fiecare prescriptie are reguli proprii de suspendare si intrerupere, iar „repunerea in termen” este proprie numai prescriptiei extinctive.

prescriptia extinctiva si decaderea

Decaderea (ca sanctiune de drept civil) este stingerea dreptului subiectiv civil neexercitat in termenul de decadere.

Asemanari :

ambele presupun termene;

ambele sunt institutii de drept civil;

ambele au efect extinctiv.

Deosebiri :

prescriptia extinctiva stinge numai dreptul material la actiune, iar decaderea stinge insusi dreptul subiectiv;

prescriptia extinctiva presupune “termene de prescriptie“ care sunt mai lungi si mai numeroase decat presupune “termene de decadere “ care sunt mai scurte si mai putine;

prescriptia extinctiva are reguli proprii privind intreruperea, suspendarea si repunerea in termen, pe cand decaderea nu cunoaste o asemenea reglementare.

prescriptia extinctiva si termenul extinctiv

Asemanari:

ambele presupun efectul extinctiv;

ambele sunt concepte de drept civil.

Deosebiri :

ca izvor: termenele de prescriptie sunt numai legale, termenul extinctiv este dupa caz: conventional, legal ori jurisdictional;

ca efecte: prescriptia extinctiva stinge dreptul la actiune (in sens material), termenul extinctiv stinge si dreptul subiectiv si obligatia civila corelativa;

termenul extinctiv poate fi modificat prin acordul partilor actului juridic;

termenul de prescriptie nu poate fi modificat;

suspendarea, intreruperea si recuperarea in termen sunt proprii numai prescriptiei extinctive.

Efectul prescriptiei extinctive

Prin prescriptia extinctiva se stinge numai dreptul la actiune (in sens material).

Argumente in favoarea acestei opinii sunt:

argumentul de interpretare gramaticala a art. 1 din Decretul 167/1958: textul nu foloseste termenul dreptul ori expresia dreptul obiectiv, ci formula “dreptul la actiune”;

art. 20, din decretul mentionat prevede: debitorul care a executat obligatia dupa ce dreptul la actiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul sa ceara inapoierea prestatiei chiar daca la data executarii nu stia ca termenul prescriptiei era implinit. Deci, daca s-ar fi stins dreptul subiectiv, debitorul ar putea cere restituirea prestatiei.

Consecintele stingerii prin prescriptie a dreptului la actiune in sens material. Acestea sunt:

-supravietuirea dreptului subiectiv civil, ca si obligatiei civile corelative (acestea se transforma devenind imperfecte, din perfecte);

-imprescriptibilitatea dreptului la actiune in sens procesual, titularul dreptului la actiune poate sesiza organul de justitie.

Principiile prescriptiei extinctive

Efectul prescriptiei extinctive este carmuit de doua principii consacrate in:

art. 1 alin. 2 din Decretul 167/1958 “Odata cu stingerea dreptului la actiune privind un drept principal se stinge si dreptul la actiune privind drepturile accesorii“. În esenta acest principiu este o aplicatie a principiului de drept: accesoriune sequitur principale. În jurisprudenta s-a hotarat ca: “Dobanda fiind un accesoriu al creantei principale, prescriptia dreptului la actiune in realizarea acestuia, atrage si prescriptia dreptului la actiune pentru plata dobanzilor, fiind de principiu ca accesoriul este supus acelorasi consecinte ca si principalul“.

Art. 12 din acelasi act normativ: “În cazul cand un debitor este obligat la prestatiuni succesive, dreptul cu privire la fiecare dintre aceste prestatii se stinge printr-o prescriptie deosebita”. Acest principiu isi gaseste aplicatia ori de cate ori debitorul este tinut fata de creditor la prestatii succesiva indiferent de izvorul obligatiei, precum: chirii, dobanzii etc.

6.2. Domeniul prescripției extinctive

Determinarea “domeniului prescriptiei extinctive“ inseamna a stabili drepturile subiectelor civile ale caror actiuni cad sub incidenta acestei institutii, pentru a le deosebi de cele imprescriptibile extinctive. Formeaza domeniu al prescriptiei extinctive, numai acele drepturi subiective civile ale caror actiuni sunt prescriptibile extinctive. Criteriile pe care le avem in vedere vizeaza aceste drepturi civile. Primul criteriu de determinare este reprezentat de natura drepturilor subiective civile, dupa care distingem:

domeniul prescriptiei extinctive in categoria drepturilor patrimoniale;

domeniul prescriptiei extinctive in categoria drepturilor nepatrimoniale.

Alt criteriu este acela al actului normativ care reglementeaza prescriptia, potrivit caruia avem:

domeniul prescriptiei extinctive guvernat de Decretul 167 / 1958;

domeniul prescriptiei extinctive caruia i se aplica codul civil;

domeniul prescriptiei extinctive care rezulta din aplicarea altor acte normative, izvoare de drept civil (codul familiei, Legea 31/1990 etc.).

Domeniul prescriptiei extinctive in categoria drepturilor patrimoniale

prescriptia extinctiva si drepturile de creanta –in principiu, drepturile de creanta sunt prescriptibile extinctive, indiferent de izvorul lor.

Exceptii de la principiu:

actiunea in restituirea drepturilor la CEC;

actiunea avand ca obiect partea cuvenita din rezerva de prime in asigurarile facultative de persoane.

prescriptia extinctiva si dreturile reale principale

Actiuni reale imprescriptibile extinctive – in intelegerea domeniului prescriptiei extinctive in categoria drepturilor reale principale trebuie sa tinem seama de dispozitia, de principiu, cuprinsa in art. 2 din Decretul 167/1958: “Dispozitiile decretului de fata nu se aplica dreptului la actiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz abitatiune, servitute si superficie”.

Sunt considerate imprescriptibile extinctive:

actiune in revendicare imobiliara, care ,desi imprescriptibila extinctiv, aceasta actiune poate fi paralizata prin invocarea uzucapiunii;

actiunea in revendicare – imobiliara si mobiliara – intemeiata pe dreptul de proprietate publica;

actiunea confesorie, prin care se urmareste apararea unui drept de superficie.

Actiuni reale prescriptibile extinctive. Sunt de mentionat urmatoarele:

actiunea in revendicarea mobiliara, intemeiata pe dreptul de proprietate privata;

actiunea in revendicarea imobiliara (in cazurile prevazute de art. 428 Codul civil, art. 561 alin. 1 Cod procedura civila);

actiunea confesatorie – prin care se urmareste apararea dreptului de uzufruct.

Domeniul prescriptiei extinctive in cadrul drepturilor nepatrimoniale

Principiul in aceasta materie este ca drepturile nepatrimoniale sunt imprescriptibile extinctive. Existenta principiuliu rezulta pe de o parte din interpretarea per a contrario a art. 1, alin. 1 din Decretul 167/1958: “Dreptul la actiune, avand un obiect patrimonial se stinge prin prescriptie daca n-a fost exercitat in termenul stabilit de lege”, inseamna ca “Dreptul la actiune, avand un obiect nepatrimonial nu se stinge prin prescriptie“. Pe de alta parte, principiul poate fi dedus si din imprejurarea ca legea stabileste , expres exceptiile de la acest principiu.

Principalele actiuni, avand un obiect nepatrimonial, care sunt prescriptibile, sunt:

actiunea in nulabilitate (adica in nulitate relativa – termenul general de prescriptie este de 3 ani);

actiunea in nulitate relativa a casatoriei (art. 21 Codul familiei);

actiunea in tagada paternitatii (art. 55 alin. 1 Codul familiei);

actiunea in stabilirea paternitatii (art. 60 alin. 1 Codul familiei).

6.3. Termenele de prescripție extinctivă

Notiune

Prin termen de prescriptie extinctiva se intelege intervalul de timp stabilit de lege, inauntrul caruia trebuie exercitat dreptul la actiune in sens material, sub sanctiunea pierderii acestui drept. Termenul de prescriptie este esentialmente un termen legal, deoarece numai prin lege se poate stabili un astfel de termen.

Clasificarea termenelor de prescriptie extinctiva

Cea mai importanta clasificare este, dupa criteriul sferei de aplicare:

termene generale;

termene speciale.

Termenul general de prescriptie

Termenul general de prescriptie este acel termen care-si gaseste aplicatie practica ori de cate ori nu-si gaseste aplicatie un termen special de prescriptie.

Termenul general de prescriptie este de 3 ani (art. 3 alin. 1 Decretul 167/1958). Acest termen este general in sensul aplicarii lui tuturor actiunilor “personale” (intemeiate pe drepturi de creanta) cu exceptia cazurilor pentru care exista termene speciale de prescriptie, indiferent de izvorul concret al raportului obligational: act juridic (unilateral sau bilateral ori fapt juridic stricto sensu). Termenul general de prescriptie este de 30 de ani. Acest termen este stabilit de art. 1890 Cod civil: “toate actiunile atat reale cat si personale, pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile si pentru care n-a definit un termen de prescriptie se vor prescrie peste 30 de ani“. Trebuie sa reamintim ca “Dispozitiile decretului de fata nu se aplica dreptului la actiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitatie, servitute si superficie” (art. 21 Decretul 167/1958). Acest termen este general, deoarece isi gaseste aplicatie ori de cate ori nu exista un termen special. Acest termen se obtine prin “scaderea”, din totalul actiunilor reale a :

actiunilor reale imprescriptibile extinctive;

actiunilor reale supuse unor termene speciale ale prescriptiei.

Termenul de 30 de ani se aplica :

actiunii de revendicare mobiliara intemeiata pe dreptul de proprietate privata

actiunii confesorii

Termene speciale de prescripție

Termene speciale de prescriptie sunt :

aplicabile actiunilor personale nepatrimoniale:

termenul de 6 luni aplicabil actiunii in anulabilitatea casatoriei (art. 21 alin. Codul familiei);

termenul de 6 luni aplicabil actiunii in tagada paternitatii copilului din casatorie (art. 55 alin. 1 Codul familiei);

temenul de 1 an aplicabil actiunii de stabilire a paternitatii copilului din afara casatoriei.

aplicabile actiunilor personale, intemeiate pe drepturi de creanta:

termenul de 2 ani aplicabil unor raporturi de asigurare;

termenul de 6 luni aplicabil actiunii in raspundere pentru viciile ascunse fara viclenie;

termenul de 3 ani aplicabil unor sume aflate “in depozit”.

Începutul prescripției extinctive

Regula generala potrivit art. 7 alin. 1 “prescriptia incepe sa curga de la data cand se naste dreptul la actiune…”, iar potrivit art. 1886 Cod civil: “nici o prescriptie nu poate incepe a curge mai inainte de a se naste actiunea supusa acestui mod de stingere”. În concluzie, regula generala, este aceasta :prescriptia incepe sa curga la data nasterii dreptului la actiune.

Regulile speciale privind inceputul prescriptiei dreptului la actiune:

pentru pur si simplu, prescriptia dreptului la actiune incepe sa curga de la data nasterii raportului juridic (art. 7, alin. 2 din Decretul 167/1958);

pentru dreptul afectat de un termen suspensiv ori de o conditie suspensiva, prescriptia dreptului la actiune incepe sa curga de la data implinirii termenului ori realizarii conditiei (art. 7 alin 3 din Decretul 167/1958);

in cazul actiunii in raspundere pentru paguba cauzata prin fapta ilicita si in cazurile asimilate, prescriptia incepe sa curga de la data cand pagubitul a cunoscut sau trebuia (ori putea) sa cunoasca paguba si pe cel care raspunde de ea, sau de la expirarea termenului prevazut de lege (art. 8 din Decretul 167/1958 si art. 12 din Legea 11/1991);

prescriptia actiunii in anulabilitate incepe sa curga din momente diferite, in functie de cauza de nulitate relativa (art. 9 din Decretul 167/1958);

prescriptia dreptului la actiune privind viciile ascunse ale unui lucru, ale unei lucrari, ale unei constructii incepe sa curga de la data descoperirii viciilor, insa cel mai tarziu de la implinirea termenului de garantie pentru aceste vicii (art. 11 din Decretul 167/1958).

6.4. Suspendarea prescripției extinctive

Definitie:

Prin suspendarea prescriptiei extinctive se intelege acea modificare a cursului acestei prescriptii care consta in oprirea, de drept, a curgerii termenului de prescriptie, pe timpul cat dureaza situatiile, limitative prevazute de lege, care il pun in imposibilitate de a actiona pe titularul dreptului la actiune.

Caracterele cauzelor de suspendare sunt :

legale;

limitative.

Cauzele de suspendare sunt enumarate in Decretul 167/1958, art. 13-14.

Potrivit art. 13: “cursul prescriptiei se suspenda:

cat timp cel impotriva caruia ea curge este impiedicat de un caz de forta majora sa faca acte de intrerupere;

pe timpul cat creditorul sau debitorul face parte din fortele armate ale Romaniei, iar acestea sunt puse pe picior de razboi;

pana la rezolvarea reclamatiei administrate facute de cel indreptatit cu privire la despagubiri sau restituiri, in temeiul unui contract de transport sau prestare a serviciilor de posta si telecomunicatii, insa cel mai tarziu pana la expirarea unui termen de trei luni socotit de la inregistrarea reclamatiei”.

Potrivit art. 14: intre parti sau tutore si si cei ce se afla sub ocrotirea lor, intre curator si acei pe care ii reprezinta precum si si intre orice alta persoana care, in temeiul legii sau al hotararii judecatoresti, administreaza bunurile altora si cei ale caror bunuri sunt astfel administrate, prescriptia nu curge cat timp socotelile nu au fost date si aprobate.

În legatura cu cazul de forta majora, apare necesar definirea acesteia.

Forta majora este un eveniment imprevizibil si insuportabil precum: cutremurul de pamant, inundatia si altele.

Efectele suspendarii prescriptiei

Potrivit art. 15 alin. 1: “Dupa incetarea suspendarii, prescriptia isi reia cursul socotindu-se si timpul scurs inainte de prescriptie“. Pentru perioada anterioara cauzei, suspendarea nu produce nici un efect juridic, socotindu-se si timpul scurs inainte de suspendare. Pe durata cauzei de suspendare, efectul produs consta in oprirea curgerii prescriptiei, pe toata aceasta perioada; prin urmare, durata cauzei de suspendare nu intra in calculul termenului de prescriptie. Ulterior cauzei de suspendare, efectul care se produce consta in reluarea cursului prescriptiei, din momentul in care produce, consta in reluarea cursului prescriptiei, din momentul in care el fusese blocat, oprit; este efectul precizat in art. 15 alin. 1 in termenii “Dupa incetarea suspendarii prescriptia isi reia cursul…“.

Efectul special al suspendarii este reglementat de art. 15 alin 2 astfel: “prescriptia nu se va implini, totusi inainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la data incetarii cauzei de suspendare, cu exeptia prescriptiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor implini decat dupa expirarea unui termen de 1 luna de la suspendare“. Efectul special al suspendarii prescriptiei consta, in esenta, prorogarea momentului implinirii termenului de prescriptie extinctiva, in asa fel incat, intre momentul incetarii cauzei de suspendare si momentul implinirii termenului de prescriptie sa se asigure 6 luni ori o luna, dupa cum termenul de prescriptie aplicabil este mai mare ori mai mic de 6 luni.

6.5. Întreruperea prescripției extinctive

Definitie:

Intreruperea prescriptiei extinctive poate fi definita ca modificarea cursului acesteia care consta in inlaturarea prescriptiei scurse inainte de aparitia unei cauze intreruptive si inceperea unei alte prescriptii extinctive.

Cauze de intrerupere sunt potrivit art. 16 din Decretul 167/1958:

prin recunoastrea dreptului a carui actiune se prescrie, facuta de cel in folosul caruia curge prescriptia – aceasta cauza presupune de catre debitor a pozitiei sale de impotrivire fata de dreptul subiectiv corelate in formularea aceasta: recunoasterea dreptului a carui actiune se prescrie facuta de cel in folosul caruia curge prescriptia. Recunoasterea la care se refera textul trebuie sa fie neindoielnica.

Cererea de chemare in judecata. Pentru a produce efectul intreruperii se cere ca:

actiunea in justitie sa fie efectiva (adica cu scopul de a fi admisa); retragerea ori perimarea demonstreaza neindeplinirea acestei conditii;

actiunea sa fie admisa, printr-o hotarare definitiva;retragerea ori anularea actiunii dovedeste neindeplinirea conditiei”.

Efectele intreruperii prescriptiei extinctive

Efectele prescriptiei extinctive sunt stabilite de art. 17 astfel: “intreruperea sterge prescriptia inceputa inainte de a se ivi imprejurarea care a intrerupt-o”. Dupa intrerupere incepe sa curga o noua prescriptie.

Întreruperea prescriptiei extinctive produce urmatoarele doua efecte:

anterior datei intreruperii, prescriptia este stearsa, adica inlaturata;

posterior intreruperii, efectul care se produce consta in inceperea altei prescriptii.

Ca si in cazul suspendarii, efectele intreruperii prescriptiei extinctive se produc in temeiul legii, organului de justitie neramanandu-i decat sa constate producerea lor.

6.7. Repunerea în termenul de prescripție

Notiunea de repunere in drept

Potrivit art. 19 din Decretul 167/1958: “instanta judecatoreasca sau organul arbitral poate, in cazul in care constata ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescriptie a fost depasit, sa dispuna chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea actiunii, ori sa incuviinteze executarea silita“.

Definitie

Repunerea in termen, reprezinta beneficul acordat de lege titularului dreptului la actiune care, din motive temeinice nu a putut formula actiunea in justitie inauntrul termenului de prescriptie, astfel ca organul jurisdictional este indreptatit sa solutioneze in fond, cererea de chemare in judecata, desi a fost introdusa dupa implinirea termenului de prescriptie.

În esenta, repunerea in termenul de prescriptie extinctiva este un beneficiu al legii si, totodata o piedica in calea producerii efectelor prescriptiei, nejustificat.

Domeniul, termenul si efectul repunerii in termenul de prescriptie

In literatura de specialitate s-a precizat ca prin “cauze temeinic justificate” trebuie sa se inteleaga numai acele imprejurari, care, fara a avea gravitatea fortei majore (care determina suspendarea), sunt exclusive pentru culpa. Asemenea imprejurari, sunt piedici relative nu absolute (ca forta majora).

Domeniul repunerii in termen a fost conturat astfel: “repunerea in termen este o notiune care exclude si forta majora si culpa“. Domeniul ei incepe unde inceteaza culpa si inceteaza unde incepe forta majora.

Exemple considerate de jurisprudenta:

existenta unor imprejurari speciale in care s-a gasit mostenitorul, care l-au impiedicat sa afle despre deschiderea unei mosteniri la care era chemat;

spitalizarea indelungata;

parasirea minorului.

Termenul de repunere in termenul de prescriptie

Potrivit art. 19 alin. 2 “cererea de repunere in termen va putea fi facuta numai in termen de 1 luna de la incetarea cauzelor care justifica depasirea termenului de prescriptie“.

Efectul repunerii in termeni

Efectul consta in socotirea prescriptiei ca neindeplinita, desi termenul de prescriptie a expirat. Efectul aratat permite organului de justitie sa treaca la judecata, in fond, a cauzei (nerespectandu-se actiunea ca prescrisa).

6.8. Împlinirea (calculul) prescripției extinctive

Definitie

Prin implinirea prescriptiei extinctive intelegem determinarea momentului in care expira termenul de prescriptie.

Calculul termenului de prescriptie stabilit pe ani si pe luni

Potrivit art. 100 alin 3 si 4 din Codul de procedura civila, cand termenul este stabilit pe ani sau pe luni, el se va implinii in ziua corespunzatoare din ultimul an ori luna; daca ultima luna nu are o zi corespunzatoare (cum este februarie), termenul se socoteste implinit in ultima zi a acestei luni.

Exemplu :

termenul general de prescriptie de 3 ani, inceput sa curga la 22 mai 1991 se va implini la 22 mai 1994;

termenul special de 6 luni care a inceput sa curga la 10 iunie 1993, se va implini la 10 decembrie 1993.

Calculul termenului de prescriptie stabilit pe zile

Art. 1887 Cod civil prevede ca “termenul prescriptiei se calculeaza pe zile si nu pe ore”. Ziua in cursul careia prescriptia incepe nu intra in acel calcul.

Art. 1889 dispune ca “prescriptia nu se socoteste castigata, decat dupa implinirea celei dupa zile a termenului definit prin lege”. Acest sistem de calcul se numeste “intermediar”, pentru ca se plaseaza intre “sistemul termenului exclusiv” (adica pe zile libere), in care nu se iau in calcul nici prima si nici ultima zi ale termenului si “sistemului termenului inclusiv” (numit si pe zile pline), in care intra in calcul atat prima cat si ultima zi a termenului.

CUPRINS

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Alexandresco D., Explicatiune teoretica si practica a Dreptului civil roman, in comparatiune cu legile vechi, Vol. 5 Tipografia Nationala Iasi, 1898;

Alexandresco D., Explicatiunea teoretica si practica a dreptului civil roman vol.I Bucuresti, 1906 ;

Angheni Sm., Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Ed. Oscar Print, Bucuresti 1995;

Apostu I., Competenta instantelor judecatoresti in materie civila, Ed. National, Bucuresti 1996;

Apostu I., Faptul juridic licit, izvor de obligatii civile, Ed. National, Bucuresti 1999;

Apostu I., Indrumar privind taxa de timbru si timbrul judiciar pentru cererile adresate instantelor judecatoresti, Ministerului Justitiei si Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie, Ed. National, Bucuresti 1997;

Apostu I., Introducere in teoria dreptului de proprietate si a drepturilor reale principale, Ed. Evrika Braila 1998;

Barasch E.A., I. Nestor I, S. Zilberstein S, Ocrotirea parinteasca, Ed. Stiintifica, Bucuresti 1960;

Beleiu Gh., Drept civil român, Casa de Editura si Presa Sansa SRL, Bucuresti, 1992;

Beleiu Gh., Drept civil român. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului civil. Ed. Sansa SRL, Bucuresti 1998;

Benabent Alain, Droit civil. Les obligations. Ed. Montchrestien Paris 1997;

Bobos Gh., Teoria generala a statului si dreptului, E.D.P. Bucuresti, 1983

Boroi G. si Radescu D., Codul de procedura civila comentat si adnotat, Ed. A.L.L. Bucuresti, 1994;

Botea Gh., Drept civil. Dreptul la mostenire, Ed. Scorpio 78, Bucuresti 1999; Bucuresti, 1980;

Calin A., Dreptul transporturilor. Partea generala, Ed. “Pax Aura Mundi”, Galati;

Cantacuzino M., Elementele Dreptului civil, Ed. Cartea Romaneasca, Bucuresti 1921;

Capatana O., Societatile comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1991;

Carbonier J., Droit civil, Paris, 1956;

Carpenaru St. D., Cosmovici P. Tratat de drept civil, Partea generala, vol. I., Ed. Academiei, Bucuresti, 1989;

Carpenaru St. D., Dreptul comercial roman, Ed. A.L.L. Bucuresti, 1996;

Carpenaru St. D., Procedura reorganizarii si lichidarii juridicare, Ed. Atlas Lex, Bucuresti, 1996;

Carpenaru St. D., Tratat de drept civil. Partea generala Vol. 1 Ed. Academiei, Bucuresti 1989;

Ceterchi I. si I. Craiovan, Introducere in teoria generala a dreptului, Ed. All, Bucuresti 1993;

Ceterchi I. si Luburici M., Teoria generala a statului si dreptului. T.U.B., 1993;

Ciobanu V. M., Tratat teoretic si practic deprocedura civila, vol.2 Ed. National Bucuresti 1997;

Ciuca V. M., Procedura partajului succesoral, Ed. Polirom Iasi 1997;

Cosma D., Teoria generala a actului juridic civil, Ed. Stiintifica, Bucuresti 1969;

Cosmovici P. M. Drept civil. Introducere in dreptul civil, Ed. All, Bucuresti 1996;

Cosmovici P. M., Drept civil. Drepturi reale. Obligatii. Legislatie. Ed. All, Bucuresti 1996;

Costin M., Marile institutii ale dreptului civil roman, vol.I si II, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1984;

Daghie V. si Apostu I., Elemente de drept public si privat, Ed. National, Bucuresti, 1998;

Deak Fr. s. a. Mostenirea testamentara, transmiterea si imparteala mostenirii, Ed. Actami, Bucuresti 1994;

Deak Fr. si Carpenaru St. Contracte civile si comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucuresti 1993;

Deak Fr., Curs de drept civil. Dreptul obligatiilor. Partea I-a. Teoria generala a obligatiilor, Bucuresti 1960;

Deak Fr., Mostenirea legala, Ed. Actami, Bucuresti 1994;

Deak Fr., Tratat de drept civil. Contractele speciale. Ed. Actami, București, 1996;

Demitrescu P. Drept civil. Teoria Generala a obligatiilor, Ed. Didactica si pedagogica, Bucuresti 1966;

Dictionarul explicativ al limbii romane, Ed. Academiei, Bucuresti 1984;

Dogaru I., Contractul. Consideratii teoretice si practice, Ed. Scrisul romanesc, Craiova 1983;

Dogaru I., Valentele juridice ale vointei, Ed. Stiintifica, Bucuresti 1986;

Eliescu M., Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, Bucuresti 1997;

Eliescu M., Raspunderea civila delictuala, Ed. Academiei, Bucuresti 1972;

Eminescu Y. s.a. Subiectele colective de drept in Romania, Ed. Academiei ;

Eremia M. C., Interpretarea juridica, Ed. All, Bucuresti 1998;

Fekete Gh. si Zinveliu I., Drept civil. Drepturile reale, Ed. Didactica si pedagogica, Bucuresti 1969;

Filipescu I. P., Drept civil, Teoria generala a obligatiilor, Ed. Actami, Bucuresti 1994;

Filipescu I. P., Tratat de dreptul familiei, Ed. ALL Bucuresti 1995 ;

G. Lutescu G., Teoria generala a drepturilor reale, Bucuresti, 1947 ;

Georgescu T., Negocierea afacerilor. Ed. Porto-Franco, Galati 1992;

Gionea V., Curs de drept civil, Ed. Scaiul, Bucuresti 1996;

Hamagiu C, Rosetti-Balanescu I., Baicoianu Al., Tratat de drept civil roman, Ed. Nationala Bucuresti 1929;

Hamangiu C. s.a. Tratat de drept civil roman, Ed. All, Bucuresti 1997 vol.3;

Hanga Vl., Drept privat roman, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1978;

Ionascu A., Drept civil, Partea generala E.D.P., 1963;

Ionascu Tr., Tratat de drept civil, vol.1 Partea generala, vol II ,Ed. Academiei, Bucuresti 1961;

Legier Gerard, Droit civil. Les obligations, Ed. Mementos Dalloz Paris 1993;

Leik A., Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Ed. Apollonia, Iasi 1998;

Les I., Principii si institutii de drept procesual civil, Ed. Lumina lex Bucuresti, 1998;

Lupan E. si Popescu D., Drept civil. Persoana fizica, Ed. Lumina Lex, Bucuresti 1993;

Lupulescu D., Dreptul de proprietate comuna al sotilor, Casa de Editura si Presa “sansa” SRL, Bucuresti, 1992;

Lupulescu D., Drept civil. Drepturile reale principale. Ed. Lumina Lex Bucuresti 1997;

Macovei I., Contractele de comert exterior in dreptul roman, Ed. Junimea Iasi 1977;

Magureanu F., Inscrisurile, mijloace de proba in procesul civil, Ed. All, Bucuresti 1998;

Manoliu J., Drept succesoral, Universitatea Al. I. Cuza, Iasi, 1974;

Mazeaud Henry si Leon, “Lecons de droit civil” Ed. Motchrestien, Paris 1962;

Mazeaud J., Lecon de droit civil, Ed. Montchrestien, Paris, 1959;

Negru V. si P. I. Demetrescu, Curs de drept civil. Vol. II Teoria generala a obligatiilor si contractele speciale, Universitatea Al. I. Cuza Iasi 1958;

Negru V. si Radu D., Drept procesual civil, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1975;

Nistor V. si Apostu I., Drept public si privat, Ed. Zigotto Galati 1994;

Nistor V., Contractul colectiv de munca, Ed. Evrika Braila 1997;

Planiol M. et Ripert G., Traité pratique de droit civil francais, Paris 1926;

Pop L., Dreptul de proprietate si dezmembramintele sale, Ed. Lumina Lex, Bucuresti 1997;

Pop Liviu, Teoria generala a obligatiilor, Ed. Lumina Lex, Bucuresti 1998;

Popa N., Teoria generala a dreptului, Ed. Actami Bucuresti 1994;

Popescu A., Teoria dreptului, Ed. Fundatiei “Romania de Maine”;

Popescu T. R. si P. Anca, Teoria generala a obligatiilor, Ed. Stiintifica Bucuresti 1968;

Safta Romano E., Dreptul de proprietate privata si publica in Romania, Ed. “Grafix”, Iasi, 1993;

Safta-Romano E., Drept civil. Obligatii. Ed. Neuron Focsani 1996;

Sanilevici R., Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Universitatea Al. I. Cuza Iasi 1980;

Starck B., Roland H., Boyer L., Obligations, 2. Contrat, Ed. Litec, Paris 1995

Statescu C. si Barsan C., Drept civil. Teoria generala a drepturilor reale, Universitatea Bucuresti 1980;

Statescu C. si Barsan C., Tratat de Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Ed. Academiei, Bucuresti 1981;

Statescu C., Raspunderea civila delictuala pentru fapta altei persoane, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti 1984;

Stef F., Dictionar de expresii juridice latine, Ed. Oscar Print, Bucuresti 1995;

Stoenescu I. si Zilberstein S., Drept procesual civil, Ed. Didactica si pedagogica, Bucuresti 1977;

Stoica V. Rezolutiunea si rezilierea contractelor civile, Ed. All, Bucuresti 1997;

Urs I. si Angheni Sm., Drept civil. Drepturile reale. Teoria generala a obligatiilor civile. Vol.I – III, Ed. Oscar Print, Bucuresti 1998;

Vlachide P. C., Repetitia principiilor de drept civil, Ed. Europa Nova Bucuresti 1994 Vol. I si Vol. II;

Zilberstein S.si Ciobanu V. M., Drept procesual civil. Executarea silita. Vol. 1, Ed. Lumina Lex, Bucuresti 1998;

Zinveliu I., Contractele civile instrumente de satisfacere a intereselor cetatenilor, Ed. Dacia Cluj 1978;

Zlatescu V.D., Lectii de drept civil, Ed. Fundatiei Romaniei de Maine, Bucuresti, 1995.

DICȚIONAR DE ADAGII ȘI LOCUTIUNI JURIDICE

LATINE FRECVENT UTILIZATE

A

Ab initio = De la bun inceput, dintru inceput.

Ab orem ad aurem = De la gura la ureche, discret.

Accesorium sequitur principale = Accesoriul urmeaza principalul. Cu alt cuvinte, este carmuit de aceeasi lege.

A contrario = Dimpotriva, in sens opus sau prin opozitie. Metoda de argumentare logica ce demonstreaza nerelevanta tezei opuse: daca

acceptam albul, nu poate fi tot alb in sens opus.

Actio in personam = Actiune indreptata impotriva persoanei.

Actio in rem = Actiune reala, indreptata impotriva unui lucru.

Actio non datur cui nihil interest = Nu poate avea actiune in justitie cel ce nu

are interes.

Actori incumbit onus probandi = Reclamantului ii revine sarcina probei.

Ad Kalendas Graecas = La calendele grecesti. Traductibil prin niciodata, caci in calendarul grecesc nu existau ca la romani kalendae adica prima zi a lunii cand trebuiau achitate datoriile.

Ad literam = Cuvant cu cuvant, in litera cartii.

Ad probationem = Care serveste ca mijloc de proba.

Ad validitatem = Care conditioneaza validitatea.

Ad valorem = Dupa valoare. De exemplu taxa de timbru dupa valoare, sau competenta unei instante dupa valoarea pretentiilor.

A fortiore = De la cel mai tare. Rationament de interpretare logica in sensul ca acel ce poate mai mult poate si mai putin.

Ad nutum = De indata, imediat, la porunca.

Animus donandi = Cu intentia de a darui.

Animus novandi = Cu intentia de a innoi.

Animus sibi habendi = Cu intentia de a avea, de a poseda pentru sine.

Audiatur et altera pars = Sa fie ascultata si cealalta parte (Seneca).

B

Bona fides = Buna credinta, cu buna credinta.

C

Cessante causa, effectus cessat = Daca inceteaza cauza, inceteaza si efectul

Cessante ratione legis, cessat = Daca inceteaza motivatia legii lex ipsa inceteaza legea insasi.

Cessio crediti = Cesiunea de creanta.

Cessio debiti = Cesiunea de datorie

Condicio sine qua non = Conditie absolut indispensabila “fara de care nu”

Consensus = Consimtamantul partilor, necesar pentru incheierea unei conventii

Corpore alieno = “(Posesor) de corp strain”

Cui (Quid) prodest? = “Cui (la ce) foloseste?” Formula folosita atunci cand nu este clara intentia cu care a fost savarsit un anumit act sau exista indoieli asupra oportunitatii acestuia.

D

Damnum emergens, lucrum = O paguba ce se iveste, un cessans castig care inceteaza.

Datio in solutum = Stingerea obligatiei prin plata altui lucru decat cel datorat cu acordul creditorului.

De facto = De fapt. Situatie de fapt opusa unei situatii de drept.

De jure = De drept. Situatie prevazuta de lege.

De lege lata et de lege ferenda = Despre o lege data (existenta, in vigoare), si despre o lege care va fi data ori ar trebui sa fie data.

Docendo discimus = Invatam invatand pe altii.

Donationes mortis causa = Donatiuni pentru cauza de moarte. Se constituie sub conditia ca donatorul sa nu moara inaintea donatarului. Ele se desfiinteaza daca donatarul moare inaintea donatorului, actul de donatie devenind caduc.

Do ut des = “Iti dau ca sa-mi dai!” Formula referitoare la echivalenta prestatiilor in cazul schimbului. In sens larg, serviciu contra serviciu.

Dura lex sed lex = Legea este aspra dar e lege, adagiu care exprima caracterul obligatoriu al legii, oricat de aspra ar fi ea.

E

Electa una via, non datur recursus = Data fiind sau daca s-a dat/acordat (regressus) ad alteram (viam) o cale, nu se admite a se recurge la cealalta/la o alta cale.

Eo facto = Prin acest fapt sau dupa ce acest lucru s-a facut ori daca s-a realizat acest lucru.

Eo ipso = Prin lucrul in sine/insusi sau chiar prin acest lucru.

Errare humanum est = A gresi este omeneste. Proverb latin pus in circulatie de Cicero sub forma “Cuiusvis hominis est errare, nullius nisi insipientis in errare perseverare”, adica, “Orice om poate gresi dar numai prostul staruie in greseala.

Error communis facit ius = “Greseala comuna produce norma juridica, greselile oamenilor. determina promulgarea unei legi noi”

Error in negotio = “Eroare in afacere” sau in natura juridica a contractului.

Error in personam = Greseala cu privire la persoana.

Error in substantia = Greseala cu privire la calitatile esentiale ale unui lucru; ceea ce atrage nulitatea contractului.

Ex aequo = La egalitate.

Ex eadem causa = Din aceeasi cauza.

Ex nihilo nihil = Din nimic nu se naste nimic (Lucretiu).

Ex contractu = Din contract.

Ex nova = Din nou.

Ex nunc = De acum, cu efecte in viitor.

Ex tunc = De atunci, cu efecte pentru trecut.

Exceptione sunt strictissimae = Exceptiile de la lege sunt de foarte interpretationis stricta interpretare.

Exemplis gratia = De exemplu, pentru exemplificare.

Experentia docet = Experienta te invata.

Extra ordinem = Procedura extraordinara.

F

Fama volat = Zvonul zboara, se raspandeste repede (Vergilius).

Fiat iustitia, pereat mundus = Sa se faca dreptate chiar de ar fi sa piara lumea. Legea trebuie aplicata in orice conditii, dreptatea trebuie instaurata cu orice pret.

Finis coronat opus = Sfarsitul incoroneaza opera (Horatius).

Fraus omnia corrumpit = O frauda poate corupe totul.

G

Grosso modo = In mare, grosier, grosolan.

Generalis (lex) specialibus non = O lege generala nu deroga de derogat la cele speciale.

Genera non pereunt = Lucrurile de gen nu pier

H

Habentes causa = Avanzii cauza, cei care au interes.

Heres sustinet personam defuncti = Mostenitorii continua (sustin) in proces

persoana defunctului

Honoris causa = Ca cinstire, pentru cinstire.

I

Ignorantia legum excusat neminem = Necunoasterea legii nu scuza pe nimeni.

In dubio pro debitore = In situatie indoielnica deciziile se iau in favoarea debitorului.

In dubio pro reo = In caz de indoiala deciziile se iau in favoarea paratului.

In excipiendo, reus fit actor = In aparare paratul devine reclamant, in sensul ca trebuie sa-si dovedeasca sustinerile.

In extenso = Pe larg.

In liminae litis = In pragul, la inceputul procesului

In pari causa melior est causa = Intr-o pricina egala, mai bun este possidentis dreptul/pricina celui ce poseda.

In situ = Pe pozitie, chiar in acel loc.

Intuitu personae = Avand in vedere persoana, din perspectiva calitatii persoanei.

Iocandi causa = Din gluma, in joaca.

Ipso facto = Prin faptul insusi, inteles de la sine, implicit.

Ipso iure = Prin dreptul insusi, pe temeiul dreptului insusi.

Ius utendi, ius fruendi, ius abutendi = Dreptul de a folosi un lucru, dreptul de a percepe roadele acelui lucru, dreptul de a consuma un lucrui, ca atribute ale dreptului de proprietate.

Iuris et de iure = Prezumtie de drept ce nu poate fi combatuta (absoluta).

Iuris tantum = Prezumtie relativa ce poate fi rasturnata prin proba contrarie.

L

Lata culpa; levis culpa = Vina mare, neglijenta grosolana; vina usoara, vina din nebagare de seama.

Lato sensu = In sens larg.

Lex fori = Legea instantei, a tribunalului local.

Lex loci contractus = Legea locului de incheiere a contractului.

Lex loci delicti commissi = Legea locului comiterii delictului.

Lex loci laesionis = Legea locului vatamarii.

Lex personalis = Legea personala sau legea persoanei fizice.

Lex rei sitae = Legea locului unde este situat bunul, lucrul in discutie sau in litigiu.

Lex specialis derogat generali = O lege speciala deroga de la cea generala.

Locus regit actum = Locul guverneaza actul, formula utilizata in dreptul international. Un act se intocmeste in conformitate cu legislatia statului pe teritoriul

caruia a fost incheiat.

Lucrum cessans = Un castig ce inceteaza, deci nu se mai poate realiza.

M

Malitiis non est indulgendum = Rautatii nu i se acorda indulgenta.

Manu militari = Cu putere armata, adica a pune capat unei stari de lucruri prin masuri drastice.

Mater semper certa, pater incertus = Mama este intotdeauna sigura, tatal nesigur.

Mea culpa = Din vina mea, formula prin care se cere iertare in semn de recunoastere a vinei.

Modus vivendi = Mod de a trai, mod de viata, modalitate de intelegere intre doua sau mai multe persoane prin concesii reciproce sau prin acceptarea unor compromisuri.

Mutatis mutandis = Daca se schimba cele ce trebuie schimbate ori in alte imprejurari si cu alte persoane sau intamplari, dar evenimente asemanatoare.

Mutuo consensu = Prin acordul mutual, reciproc.

Mutuo dissensu = Prin dezacord mutual, reciproc.

N

Neminem laedit qui suo iure utitur = Pe nimeni nu lezeaza cel care se foloseste

de dreptul sau

Nemo auditur propriam turpitudinem = Nimeni nu este ascultat cand isi allegans invoca propria indecenta/vina.

Nemo censetur ignorare legem = Nimeni nu are voie sa nu cunoasca legea/necunoasterea legii nu constituie o justificare a nerespectarii ei.

Nemo cogitur edere contra se = Nimeni nu poate fi constrans sa dea dovezi in justitie contra sa.

Nemo dat quod non habet = Nimeni nu da ce nu are.

Nemo esse iudex in sua causa potest = Nimeni nu poate fi judecator in propriul proces.

Nemo plus iuris ad alium transferre = Nimeni nu poate transmite altuia potest quam ipse habeat mai mult drept decat are el insusi.

Non bis in idem = Nu de doua ori pentru aceeasi vina. Axioma juridica potrivit careia nimeni nu poate fi judecat de doua ori pentru aceeasi vina.

Non rex est lex, sed lex est rex = Nu regele este lege ci legea este rege.

Nulla lex satis commoda omnibus = Nici o lege nu este destul de est potrivita pentru toti (Cato).

Nulla poena, nullum crimen sine lege = Nici o pedeapsa, nici o incriminare in afara legii.

O

Onus probandi incumbit actori = sarcina probei ii revine reclamantului.

P

Pacta sunt servanda = Tratatele, conventiile, invoielile trebuie respectate. Prin acest adagiu este ilustrat principiul fortei obligatorii a contractelor.

Pendente conditione = Cat timp conditia este suspensiva

Prior tempore potior iure = Cel dintai in timp este mai tare in drept.

Pro domo sua = A lupta, a pleda pentru propriul interes (Cicero).

Penitur non solum quia peccatur = Este pedepsit nu numai pentru ca sed ne peccetur greseste, ci si ca sa nu mai greseasca.

Q

Qui malis parcit bonis nocet = Cine cruta pe cei rai vatama pe cei buni.

Quod erat demonstrandum = Ceea ce era de demonstrat.

Quod nullum est nullum producit = Ceea ce nu este nimic nu effectum produce nici un efect.

R

Rebus sic standibus = Asa stand lucrurile.

Res inter alios acta aliis neque = Lucrul convenit intre unii nu poate nocere neque prodesse potest fi nici vatamator nici de folos altora. Este adagiul prin care se exprima plastic principiul relativitatii efectelor actului juridic.

Res iudicata pro veritate accipitur/ = Lucrul judecat este acceptat/habetur socotit ca adevarat. Este adagiul care exprima in mod plastic principiul autoritatii lucrului

judecat.

Resoluto jure dantis, resolvitur = In masura in care s-a anulat dreptul ius accipientis celui ce da, se anuleaza si dreptul celui ce dobandeste. Adagiul da glas principiului

anularii actului subsecvent ca urmare a anularii actului initial ca efect al nulitatii.

Res perit domino = Un bun piere in detrimentul stapanului, proprietarului.

Restitutio in integrum = Reparatie integrala, repunerea unei persoane in starea anterioara unui fapt juridic care I-a lezat un drept. In sens generic, repararea totala a unor prejudicii materiale sau morale aduse cuiva.

S

Sine iustitia, nulla libertas = Fara dreptate, nici o libertate.

Sine pretio nula est venditio = Nu exista nici o vanzare fara pret.

Sine qua non = Conditie fara de care nu se produce efectul urmarit.

Sol lucet omnibus = Soarele straluceste pentru to.

Sol lucet omnibus = Soarele straluceste pentru toti; toata lumea are dreptul de a se bucura de unele avantaje naturale.

Solo consensu = Prin simplul consimtamant sau numai prin consens.

Solus consensus obligat = numai consimtamantul creaza obligatii.

Solutio debiti = Plata datoriei.

Solvendi causa = Pentru plata, ca oferta de plata.

Specialia generalibus derogant = Cele speciale deroga de la cele generale.

Status quo = Situatie in care se afla un lucru.

Stricto sensu = In sens restrans.

T

Tantum devolutum quantum = S-a judecat atat cat s-a cerut. appellatum

Tempus regit actum = Timpul, legea in vigoare la un moment dat guverneaza actul.

Tertium non datur = Nu se acorda, nu exista o a treia posibilitate.

Testis unus, testis nullus = Un singur martor este ca nici-un martor. Nu este suficient un singur martor pentru a stabili adevarul intr-un proces.

U

Ubi cessat ratio legis cessat lex = Unde inceteaza motivatia legii, inceteaza legea insasi.

Ubi eadem ratio ibi eadem solutio = Unde este aceeasi motivatie, acolo este aceeasi solutie.

Ubi ius ibi remedium = Unde exista drept, acolo exista si remediu.

Ubi lex non distinguit, nec nos = Unde legea nu distinge, nici noi distinguere debemus nu trebuie sa distingem.

Ut singuli = Bunuri individuale.

V

Verba docent, exempla trahunt = Cuvintele invata, exemplele atrag.

Veritas semper vincit = Adevarul invinge intotdeauna.

Victis honos = Cinste invinsilor. Adagiul da glas perceptului moral ca a pierde cu onoare este mai onorabil decat a castiga pe cai miselesti.

Vis maior = Forta majora.

Volenti non fit iniuria = Nu se face nedreptate celui care o vrea. Nu este intemeiata o plangere facuta de cel ce a consimtit la pagubirea sa.

Vox populi, vox dei = Vocea poporului, vocea lui Dumnezeu. Justetea unui lucru se intemeiaza pe acordul unanim, pe consensul general.

Vulnerat omnes, ultima necat = toate loviturile ranesc, ultima ucide.