Elemente de Diagnostic Financiar al Intreprinderii

C U P R I N S

I N T R O D U C E R E

Prezenta lucrare, intitulată ”Elemete de diagnostic financial al întreprinderii pe exemplul s.c. ARGONMED s.r.l.”, iși propune să prezinte principalele aspecte teoretice și practice în legătura cu diagnosticul financiar al întreprinderii. Diagnosticul financiar constă într-un ansamblu de instrumente și metode care permit aprecierea situației financiare și a performanțelor unei întreprinderi.

Diagnosticul financiar este la îndemâna managerilor și permite formularea unor judecați de valoare cantitative și/ sau calitative privind starea, perspectivele și dinamica unui agent economic.

Cuvântul “diagnostic” este originar din limba greacă și înseamnă ”apt de a discerne”. În economie are aceeași acțiune ca și în medicină. Indiferent de mediul de utilizare, demersul diagnosticului impune analiza complexă a mecanismului de modificare și formare a fenomenelor specifice.
Rațiunea efectuării unui diagnostic al performanțelor întreprinderii poate avea la bază nu numai situația în care acesta are dificultăți, ci și atunci când starea este bună, dar se dorește îmbunătățirea ei.
Diagnosticul financiar, elaborat pe baza analizei financiare are următoarele obiective generale:

􀂃 evidențierea disfuncționalităților sau elementelor nefavorabile în situația financiară și a performanțelor întreprinderii;

􀂃 identificarea cauzelor dificultăților prezente sau viitoare ale întreprinderii;

􀂃 prezentarea perspectivelor de evoluție a întreprinderii și propunerea unor acțiuni de întreprins pentru ameliorarea sau redresarea situației.

În acest sens primele capitole ale prezentei lucrari abordează aspectele teoretice cu privire la prelucrarea datelor în scopul realizării diagnosticului echilibrului financiar, al performanțelor și al rentabilității la nivel de întreprindere.

Ultimul capitol reprezintă substanța principală a lucrării. Aici sunt puse în practică toate aspectele teoretice prezentate în capitolele anterioare.

PRELUCRAREA BILANȚULUI CONTABIL ÎN SCOPUL REALIZĂRII DIAGNOSTICULUI FINANCIAR

1.1 SEMNIFICAȚIILE ȘI IMPORTANȚA DIAGNOSTICULUI ECONONICO-FINANCIAR

Diagnosticul economico – financiar este practicat de agenți diverși: acționari; conducătorii de întreprinderi; deținatori de portofolii; întreprinderi concurente; creanțieri; experți- contabili.

Diagnosticul economic – financiar s-a bazat, mult timp, strict pe informațiile contabile. În prezent, se pune problema ca diagnosticul financiar să se bazeze pe diagnosticul strategic.

Diagnosticul strategic asupra stării întreprinderii se realizează din diagnostic concurențial, diagnostic tehnologic, diagnosticul financiar și diagnostic social.

Diagnosticul concurențial răspunde la probleme privind piața întreprinderii, prețurile practicate, structura clietelei.

Diagnosticul tehnologic răspunde problemelor de la nivelul productivității muncii, lansarea de servicii sau de noi produse și tehnologiilor utilizate.

Diagnosticul financiar are ca obiectiv stabilirea capacității de profit a întreprinderii, a capacității de autofinanțare, a lichidităților financiare, starea echilibrului financiar, situația veniturilor și cheltuielilor.

Diagnosticul social analizează categoriile de personal folosit în întreprindere, politica salarială, gradul de calificare, relațiile cu partenerii de contracte, climatul social.

Diagnosticul financiar începe prin cunoașterea întreprinderii și a mediului său și se desfășoară prin analiză statică a punctelor tari și slabe, pe care le prezintă întreprinderea la un moment dat, și o analiză strategică și dinamică a potențialului întreprinderii, a oportunităților de care să profite și a riscurilor care pot să apară.

Analiza diagnostic urmărește descoperirea obiectivelor pentru fiecare funcție a întreprinderii, cercetează dacă în momentul diagnosticului sunt îndeplinite condițiile pentru atingerea obiectivelor.

Analiza dinamică a riscurilor și oportunităților pune accentul pe consecințele previzionale ale deciziilor luate de întreprindere și pe efectul modificărilor mediului asupra acesteia.

Rezultatele unei analize diagnostic sunt folosite pentru prognoza principalilor indicatori economico-financiari ai întreprinderii. Sunt efectuate și în situația în care întreprinderea este în dificultate și este supusă unui regim de supraveghere.

Indiferent de sfera de cuprindere a activității, modelul operațional al diagnosticului financiar se poate prezenta astfel:

Etapele diagnosticului sunt următoarele :

Asigurarea informațiilor necesare diagnosticării:

Informații contabile;

Informații extracontabile.

Evidențierea diferitelor fenomene economico-financiare:

Simptomele legate mai ales de disfuncționalități;

Puncte forte și slabe ale activității

Analiza explicativă a:

Cauzelor dificultăților;

Atuuri și neajunsuri ale activității.

Previziuni și recomandări.

Efectuarea unui diagnostic al performanțelor întreprinderii poate avea la bază nu numai situația în care acesta are dificultăți, ci și atunci când se dorește îmbunătățirea ei.

Analiza diagnostic nu se limitează la radiografia și aprecierea diferitelor fenomene, ci constituie parte organică a gestiunii previzionale, respectiv managementului, un conducător eficient consacră 50% din timpul sau problemelor de diagnostic al activității.

Diagnosticarea întreprinderii se realizează de către conducerea întreprinderii, de specialiști externi, de către cadre abilitate ale acesteia, de echipe mixte formate din specialiști interni și externi. Se apreciază că echipele mixte au șanse mai mari de succes.

Diagnosticul nu înseamnă a descrie, ci a identifica variabile-cheie ale stării și dinamicii fenomenelor, a studia interacțiunea lor în vederea determinării obiectivelor de progres a întreprinderii

În practica curentă, termenul de diagnostic este frecvent înlocuit cu cel de analiză sau de audit. Diagnosticul nu poate fi confundat cu analiza economico-financiară, chiar dacă demersul său se bazează pe aceasta.

Analiza economico-financiara este înainte de toate, o știință a interpretării, interpretare bazată pe un sistem de informații ce trebuie culese, tratate, prelucrate. În condițiile unor informații fiabile și corecte, formularea unor judecăți de valoare pertinente depinde atât de măsura în care analistul stăpânește teoria economică, cunoaște realitatea obiectivă, cât și experiența acumulată de acesta. Rolul analistului constă în studierea și evaluarea obiectivă a unor stări și rezultate în identificarea factorilor și cauzelor acțiunii lor. În stabilirea punctelor forte și slabe ale firmei, în găsirea de soluții pentru reglarea sau îmbunătățirea activității.

Importanța diagnosticului se poate desprinde și din răspunsurile la întrebarea: Când este necesară realizarea diagnosticului ?

Diagnosticarea activității firmei este necesară atunci când:

Se dorește o analiză profundă a domeniului(activității) și pe această bază, evidențierea cauzală a principalelor disfuncționalități și atuuri;

Se impune fundamentarea și elaborarea strategiei globale sau a strategiilor parțiale (de cercetare-dezvoltare, comerciale, de producție etc.);

Se preconizează schimbări manageriale profunde, circumscrise reproiectării (remodelării) manageriale;

Se impune privatizarea firmei, pentru a evidenția critic situația economico-financiară și managerială a acesteia;

Se dorește restructurarea firmei;

Managementul este pus în situația de a derula demersuri strategico- tactice de ansamblu sau parțiale;

Se exercită funcția de control-evaluare, atribut al muncii oricărui manager, integrat în procesul de management;

Se elaborează planuri de afaceri, diagnosticarea fiind o importantă componenta a acestora;

Se finalizează exercițiul financiar și se elaborează raportul de gestiune al administratorului. Acesta din urmă prefatează diagnosticul general sau parțial aprofundat, la solicitarea acționarilor;

Se elaborează studii de fezabilitate, ce exprimă necesitatea și oportunitatea unui demers investițional important pentru firmă;

Se schimbă echipa managerială a firmei, orice “preluare de putere” fiind marcată de o analiză critică a prestației managerilor înlocuiți, în principal, prin intermediul rezultatelor obținute de aceștia.

1.2 OPERAȚII DE TRECERE DE LA BILANȚUL CONTABIL LA BILANȚUL FINANCIAR

Bilanțul este documentul financiar contabil de sinteză care prezintă situația unei entități la un moment dat, un moment istoric deoarece bilanțul se intocmește pe o perioada trecută.  Analiza economico-financiară presupune activitatea de diagnosticare a echilibrului pe termen lung a entității și are ca scop identificarea punctelor tari și slabe ale firmei.

Bilanțul contabil nu permite efectuarea direct a diagnosticului financiar, drept pentru care acesta va fi adaptat exigențelor analizei financiare, prin regruparea posturilor, reclasificarea și corectarea anumitor conturi.

Bilanțul financiar se elaborează prin gruparea elementelor de activ in funcție de lichiditate iar a elementelor de pasiv in funcție de exigibilitate. Analiza lichiditate-exigibilitate pune in evidența riscul de insolvabilitate. Pentru construcția bilanțului financiar este folosit bilantul contabil însa este nevoie de o tratare a posturilor din bilanț în funcție de lichiditate si exigibilitate.

Pentru a completa rubricile bilanțului financiar, posturile bilanțului contabil sunt corectate astfel:

Ansamblul activelor este evaluat la valoare a netă.

Se din categoria elementelor de activ „activele fixe”, deoarece ele nu au valoare în termeni elimină de lichiditate, întrucât nu sunt generatoare de numerar.

Imobilizările financiare cu termen de lichiditate mai mic de un an vor fi reclasate în grupa activ circulant.

Stocurile vor fi trecute în activul imobilizat.

Creanțele având temen de lichiditate peste un an vor fi reclasate în grupa activ imobilizat.

Ansamblul valorilor mobiliare de plasament este inclus în activele de trezorerie, alături de disponibilități.

Bilanțul patrimonial trebuie să fie stabilit după repartizarea profitului, deci dividendele de plată trebuie să fie scăzute din capitalurile proprii și adăugate la datorii cu durată mai mică de un an.

Veniturile constatate în avans sunt reclasate la datorii cu durată mai mare/mică de un an, în funcție de scadența lor.

Activul bilanțului va fi grupat astfel:

– Active cu lichiditate mai mare de un an

– Active cu lichiditate mai mică de un an – se evidentiază activele cele mai lichide distinct, adica activele de trezorerie.

Pasivul bilanțului în funcție de exigibilitate va fi grupat astfel:

– Pasive cu exigibilitate mai mare de un an – capitaluri proprii și datorii pe termen lung;

– Pasive cu exigibilitate mai mică de un an – se vor evidenția separat pasivele de trezorerie – credite bancare cu scadență imediată.

1.3 BILANȚUL FINANCIAR ȘI BILANȚUL FUNCȚIONAL

Lucrările de sinteză contabilă în ansamblul lor (bilanțul contabil, contul de profit și pierdere, notele explicative), se constituie de cele mai multe ori în surse singulare de informații pentru efectuarea analizelor economico-financiare a activității unei întreprinderi. Caracterul limitativ al acestor surse impune reconsiderarea valorica, calitativă și structurală a posturilor de bilanț în vederea eliminării tuturor activelor – pasivelor formale, fictive sau fără relevanță economică.

Analiza echilibrului financiar are în vedere evoluția calitativă și cantitativă a raportului între sursele de finanțare și utilizarea acestora, între obligațiile și drepturile întreprinderii, (scadente sau exigibile), oferind practic instrumentele necesare asigurării lichidității, solvabilității și a unui grad de îndatorare optime pentru maximizarea performanței, a rentabilității si eficienței întreprinderii. Pornind de la natura cantitativă a valorilor reprezentate în bilanț, consacrată prin egalitatea dintre valoarea activului și cel al pasivului patrimonial al întreprinderii, echilibrul financiar aduce un plus analizei prin reflectarea unei stări calitative, care exprimă static dar mai ales dinamic evoluția resurselor proprii și capacitatea întreprinderii de a finanța pe termen scurt, mediu sau lung activitatea economică. Echilibrul financiar al întreprinderii reprezintă deci o stare calitativă a resurselor financiare ale întreprinderii.

Pornind de la accepțiunile bilanțului (juridică si economică), distingem doua abordari major diferențiate a analizei acestuia, utile studiului echilibrului financiar al unei întreprinderi:

bilanțul financiar (bilanțul lichiditatii) – tributar abordării juridice al bilanțului.

bilanțul funcțional (economic) – tributar abordării economice a bilanțului;

Pe baza bilanțului financiar este analizat riscul nerambursării datoriilor de catre întreprindere și structura sa financiară, răspunzând mai ales cerințelor creditorilor asteia.

Bilanțul financiar separă posturile de activ și de pasiv în patru structuri distincte, conform criteriului „durată mai mare sau mai mică de un an”.

În partea de sus a bilanțului financiar se găsesc structurile cu o durată mai mare de un an, precum capitalurile permanente și activul imobilizat; iar la baza lui se găsesc regrupate structurile cu o durată mai mică de un an, precum datoriile pe termen scurt și activul circulant.

În cadrul diagnosticului financiar, bilanțul oferă criterii de apreciere a echilibrului financiar al întreprinderii, prin oglindirea materială (prin active) a modului de utilizare a capitalurilor acesteia.

În activul bilanțului, elementele sunt ordonate după gradul de lichiditate începând cu activele mai puțin lichide, respectiv cele care presupun o perioadă mai îndelungată de materializare în bani.

Activele cu o perioadă mai mare de recuperare a capitalurilor investite sunt cunoscute și sub denumirea de utilizări, nevoi sau alocări permanente (stabile sau durabile).

Activele circulante sunt caracterizate ca fiind mult mai lichide datorită faptului că sunt recuperate la încheierea ciclului de exploatare. Din această cauză ele mai sunt numite și utilizări, alocări temporare sau nevoi (ciclice) .

În pasivul bilanțului, structurarea elementelor se face după gradul de exigibilitate, respectiv însușirea de a deveni scadente la un anumit moment.

Mai întâi sunt înscrise capitalurile proprii, rezervele, profitul nerepartizat, subvențiile și provizioanele. Toate acestea sunt practic neexigibile, neavând termen limită de recuperare. Aici sunt înscrise și împrumuturile pe termen mediu și lung. Se mai numesc și resurse permanente (stabile sau durabile) .

Datoriile pe termen scurt, fiind generate de activitatea curentă, mai poartă și denumirea de resurse temporare (ciclice).

Din cele menționate mai sus reiese că bilanțul financiar este compus din:

etajul superior, alcătuit din resursele și nevoile permanente care reflectă echilibrul financiar pe termen lung;

etajul inferior, alcătuit din resursele și nevoile temporare care reflectă echilibrul financiar pe termen scurt.

Cele două părți ale bilanțului financiar, cuprinzând elemente de activ în strânsă corespondență cu cele de pasiv, reflectă echilibrul financiar pe termen lung și echilibrul financiar pe termen scurt.

Activul și pasivul bilanțului financiar din punct de vedere schematic vor arata astfel:

Figura 1.1 – Bilanțul financiar

Concepția funcțională a bilanțului oferă o imagine asupra modului de funcționare economica a întreprinderii, punand în evidență resursele și stocurile corespunzatoare fiecărui ciclu de funcționare.

Bilantul functional se bazează pe prezentarea elementelor bilantiere implicate in cadrul ciclurilor de exploatare, de finantare si de investitii ale firmei. Arhitectura acestui bilant consta in abordarea economica – utilizari si resurse, care inlocuiesc activul, respectiv bilantul contabil. Operatiile sunt grupate in patru cicluri, astfel:

1.      Ciclul de investitii (de acumulare) vehiculeaza operatiile de cumparare si vanzare a imobilizarilor, reprezentand mijloacele de productie ale agentului economic.

2.      Ciclul de finantare are in vedere resursele permanente ale agentului economic, capitalurile proprii si datoriile pe termen mediu si lung. Se regasesc aici si amortizarea si provizioanele pentru deprecierea activului.

3.      Ciclul de exploatare  are in vedere toate valorile implicate in derularea activitatii ciclice (curente) a intreprinderii (stocuri, creante clienti, datorii furnizori, etc.).

4.      Ciclul de trezorerie urmareste platile si incasarile in care se materializeaza celelalte operatii. Se includ si datoriile pe termen scurt si soldurile creditoare de la banci.

Gruparea posturilor în bilantul contabil pe principalele trei functiuni ale intreprinderii, duce la urmatoarea configuratie a bilantului functional:

ACTIV = NEVOI                     PASIV = RESURSE

Figura 1.2. Bilanțul funcțional

Redactarea bilantului functional are la baza urmatoarele principii:

Activele sunt luate in considerare la valoarea lor bruta pentru a pune in evidenta decizia initiala. Deci, la valoarea reala a activelor se adauga amortizarile si provizioanele contabilizate;

Conceptul de "activ fictiv" in versiunea patrimoniala nu mai este operational;

Imobilizarile in leasing sunt integrate in bilantul functional, deoarece leasingul este o sursa de finantare care se substituie unui imprumut traditional. Deci, trebuie sa se reintegreze imobilizarile respective in activ, iar prin simetrie sa se corecteze resursele cu acelasi volum (suma amortizarilor pentru partea amortizata, respectiv datoriile financiare pentru partea neamortizata);

Cheltuielile ce privesc exercitiile urmatoare sunt considerate active imobilizate, sunt asimilate unor investitii.

Cheltuielile efectuate in avans sunt considerate, dupa caz, active ciclice de exploatare sau in afara exploatarii;

Efectele scontate si neajunse la scadenta sunt integrate in activ la creante, iar in pasiv la creditele curente de trezorerie.

Aceasta clasare a elementelor patrimoniale conduce la o structura sintetizată a bilantului functional în figura 1.3.

                 ACTIV                                                    PASIV

Figura 1.3. Structura bilantului functional

2. DIAGNOSTICUL ECHILIBRULUI FINANCIAR ȘI FUNCȚIONAL LA NIVEL DE ÎNTREPRINDERE

2.1 APRECIEREA SOLVABILITĂȚII ȘI LICHIDITĂȚII LA NIVEL DE ÎNTREPRINDERE

Solvabilitatea reprezintă capacitatea unei întreprinderi de a acoperi datoriile totale.

Aprecierea solvabilității se realizează pe baza următorilor indicatori:

Activul net contabil – construit pe baza datelor furnizate de bilanțul financiar

Activul net contabil, în cazul evoluției nefavorabile a întreprinderii, constituie garanția creditorilor.

Activul net corectat sau reevaluat – utilizează deasemenea datele di bilanțul financiar, dar în acest caz se reevaluează activele patrimoniale și eventual datoriile, iar apoi se face diferența.

Situația netă – acest indicator este mai relevant ca activul net contabil fiindcă exprimă valoarea activului realizabil la un moment dat.

Acest indicator este important atât pentru acționari cât și pentru creditori, deoarece activul realizabil constituie gajul creanțelor lor.

Lichiditatea semnifică:

abilitatea unui activ de a fi transformat în bani rapid și cu o pierdere minimă de valoare. Această definiție este cunoscută și ca lichiditate externă atunci când este analizată o întreprindere și se referă la posibilitatea investitorului de a transforma în bani plasamentul în acțiuni la întreprinderea respectivă;

abilitatea unei întreprinderi de a-și onora la scadență obligațiile de plată asumate pe seama activelor curente. Această definiție este cunoscută și sub denumirea de lichiditate internă.

Aprecierea lichidității se realizează pe baza următorilor indicatori:

Fondul de rulment (FR) – care este de trei tipuri:

Fondul de rulment financiar (FRF) – ce poate fi calculat pe baza datelor din partea de sus a bilanțului financiar:

În cazul de față pot fi întâlnite trei situații:

capitaluri permanente > active imobilizate nete => FRF > 0

În această situație fondul de rulment financiar contribuie la înfăptuirea echilibrului financiar pe termen scurt.

capitaluri permanente < active imobilizate nete => FRF < 0

O astfel de situație generează un dezechilibru financiar ce trebuie analizat în funcție de specificul întreprinderii.

capitaluri permanente = active imobilizate nete => FRF = 0

Această situație este puțin probabilă deoarece implică o armonizare totală a celor două structuri.

Fondul de rulment propriu (FRpropriu) – se determină conform relației:

Fondul de rulment împrumutat (FRîmprumutat)

Nevoia de fond de rulment (NFR) – acest indicator se calculează pe baza nevoilor și a resurselor temporare, astfel:

Trezoreria netă (TN) – este diferența dintre FRF și NFR

Cash-flow-ul (CF) – reprezintă creșterea trezoreriei nete și se deterimină conform relației:

Principalele rate de lichiditate și solvabilitate operaționale în analiza financiară a întreprinderii sunt:

a) Rata lichidității curente (generală)

Aprecierea generală este că un nivel de 1,5 – 2,0 reprezintă un nivel asigurator al acestei rate, iar un nivel mai mic de 1,0 poate fi un semnal de alarmă privind capacitatea întreprinderii de a-și onora obligațiile scadente pe termen scurt.

b) Rata lichidității intermediare (rapidă, redusă)

Un nivel de 0,8 – 1,0 al acestei rate este apreciat drept corespunzător, în vreme ce un nivel mai mic de 0,5 poate evidenția probleme de onorare a plăților scadente.

c) Rata lichidității la vedere

d) Rata solvabilității generale

Valoarea minimă a ratei solvabilității globale se consideră 1,4 (în cazul în care ponderea minimă a capitalului propriu în cadrul totalului surselor de finanțare este de 30%).

În cazul în care rata solvabilității globale este mai mică decât 1, atunci firma este insolvabilă.

e) Rata solvabilității patrimoniale

În general, un nivel bun depășește valoarea de 0,5, în vreme ce un nivel între 0,3 – 0,5 evidențiază o situație satisfăcătoare. De regulă, o rată a solvabilității patrimoniale sub 0,3 este apreciată ca riscantă de către finanțatori.

2.2 APRECIEREA ECHILIBRULUI FUNCȚIONAL AL ÎNTREPRINDERII

Bilanțul funcțional oferă o imagine de ansamblu asupra modului de funcționare economică a întreprinderii, punând în evidență nevoile și resursele corespunzătoare fiecărui ciclu de funcționare.

Realizarea echilibrului functional este pusa in evidenta de cele patru niveluri ale bilantului functional si anume: fondul de rulment net global (FRNG), nivelul nevoii de fond de rulment pentru exploatare (NFRE), nivelul nevoii de fond de rulment in afara exploatarii (NFRAE), si nivelul valorilor de trezorerie (TN).

Fondul de rulment net global (FRNG):

FRNG = (nevoi ciclice + nevoi de trezorerie) – (resurse ciclice + resurse de trezorerie)

FRNG = (active circulante de exploatare + active circulante în afara exploatării + disponibilități) – (datorii de exploatare + datorii în afara exploatării + credite de trezorerie)

Nevoia de fond de rulment total (NFRT):

NFRT = nevoi ciclice – resurse ciclice

NFRT = nevoia de fond de rulment din exploatare + nevoia de fond de rulment din afara exploatării (NFRAE)

NFRAE = active circulante în afara exploatării – datorii în afara exploatării

Trezoreria netă (TN):

TN = active de trezorerie – pasive de trezorerie

Există sase tipuri de structuri funcționale ce pot fi întâlnite în practică, prezentate în figura 2.1:

Figura 2.1. Căi de realizare a echilibrului funcțional

1. NFR este finanțat în întregime din FR sau parțial din FR plus resursele ciclice.

2. Resursele durabile (FR) și resursele ciclice finanțează parțial NFR, diferențele fiind acoperite din credite de trezorerie. Poate fi viabilă numai dacă întreprinderea poate beneficia în continuare de credite bancare (se analizează riscul de dobândă).

3. Resursele de trezorerie finanțează o parte din imobilizări și NFR. Este o situație critică care poate fi adoptată doar ocazional; impune reconsiderarea structurii financiare.

4. Resursele induse de ciclul de exploatare și FR finanțează NFR și degajă un excedent de lichidități.

5. Resursele ciclului de exploatare finanțează o parte din imobilizări și asigură o TN pozitivă.

6. Insuficiența resurselor durabile este compensată de creditul furnizor, avansuri de la clienți și credite de trezorerie.

Dependența financiară este foarte mare și se impune revizuirea structurii financiare.

Principalele căi de realizare a echilibrului funcțional vor fi reprezentate în figura 2.2:

Figura 2.2. Căi de realizare a echilibrului funcțional

(Sursa: Sursa de date – dacă este cazul

2.3 TABLOUL DE FINANȚARE

Tabloul de finantare descrie egalitatea dintre fluxurile de resurse si fluxurile de utilizari pe o perioada trecuta. Potrivit conceptiei functionale constituirea utilizarilor si resurselor din tabloul de finantare are loc astfel:

–           Utilizarile corespund cresterii anumitor posturi ale activului sau diminuarii unor posturi de pasiv.

–           Resursele corespund cresterii anumitor posturi ale pasivului sau diminuarii unor posturi de activ.

Cele de mai sus se reflecta in urmatoarea schema:

Tabloul de finanțare arată modul de formare si de utilizare a fondului de rulment net global, pana la determinarea unei trezorerii nete ca rezultat al bilantului de la sfarsitul exercitiului contabil. Se stabileste pe baza a doua bilanturi succesive si a contului de profit si pierdere aferent exercitiului analizat.

Deci, tabloul de finantare, denumit si tabloul „nevoi-resurse”, arata realizarea echilibrului functional. Pentru aceasta este nevoie ca bilantul de deschidere si de inchidere a exercitiului sa prezinte aceeasi structura functionala.

Tabloul de finantare cuprinde doua parti.

–           Prima parte care analizeaza modul de realizare, in dinamica, a echilibrului structural intre elementele stabile ale bilantului functional, (utilizari si resurse), adica variatia FRNG. Aceasta parte a tabloului este rezultatul politicii de investitii si de finantare promovata de intreprindere in decursul perioadei analizate.

ΔFRNG = ΔResurse durabile – ΔIntrebuintari stabile

Se prezinta astfel:

Cresterea FRNG arată ameliorarea structurii financiare a intreprinderii si are la baza cresterea resurselor durabile in raport cu nevoile stabile. Aceasta crestere dovedeste capacitatea intreprinderii de a produce un excedent monetar net din operatiunile de investitii si finantare pe termen lung (partea superioara a bilantului) cat si din activitatea de exploatare (partea inferioara a bilantului) si de a-si ameliora situatia trezoreriei.

Reducerea FRNG poate fi determinata de cresterea activelor imobilizate si/sau de diminuarea resurselor stabile, inseamna ca intreprinderea a investit foarte mult, iar efectele viitoare ale acestor investitii îi vor permite reconstituirea fondului de rulment. Diminuarea resurselor stabile arată degradarea situatiei financiare datorita pierderilor inregistrate in cursul perioadei de gestiune, sau poate fi rezultatul rambursarii imprumuturilor care, in timp, ar trebui sa permita ameliorarea rezultatelor (cheltuieli financiare mai mici), deci a FRNG.

Scaderea fondului de rulment net global arată un dezechilibru financiar, care corelat cu o crestere a nevoii de fond de rulment, duce la un dezechilibru cronic al trezoreriei si implicit la cresterea riscului de faliment al intreprinderii.

–           Partea a II-a tabloului de finatare explica variatia fondului de rulment net global pe baza elementelor din partea de jos a bilantului functional, arătând aspectele conjuncturale ale activitatii si incidentele lor asupra trezoreriei. Aici se analizeaza modul cum s-a utilizat fondul de rulment net global (pentru acoperirea nevoii de fond de rulment) in asigurarea echilibrului functional intre elementele ciclice ale bilantului (utilizari si resurse ciclice) si al echilibrului monetar dintre incasari si plati.

Se prezinta astfel:

Atat prima, cat si a doua parte a tabloului de finantare evidentiaza acelasi sold, dar cu semn opus, datorita celor doua modalitati de determinare a FRNG (tabloul I: pasiv – activ, tabloul II: activ – pasiv). Ecuatia fundamentala pe care tabloul de finatare o explica este:

ΔFRNG = ΔNFR + ΔTN

Deci, variatia FRNG (rezultata din prima sau a doua parte a tabloului) este reconstituibila, prin insumarea variatiei nevoii de fond de rulment (partea a II-a a tabloului) cu variatia trezoreriei nete.

Interpretarea tabloului de finantare se face in functie de regula echilibrului functional, pe baza a variatiei nevoii de fond de rulment, variatiei fondului de rulment, si a variatiei trezoreriei.

Fiecare utilizare inseamna o reducere a fondului de rulment, iat aparitia de noi resurse provoaca un efect invers. Fondul de rulment depinde, de regulă, de operatiile financiare importante realizate si de cash-flow-ul generat, cunoscand fluctuatii mai neregulate si pe termen lung.

Forma completa a tabloului de finantare se reprezinta astfel:

Variatiile nevoii de fond de rulment pot fi legate de caracteristicile ciclului de exploatare al intreprinderii si foarte ample. Nevoia de fond de rulment rezulta din disfunctiilor ce apar in lantul aprovizionare-productie-desfacere-plati efectuate de clienti. Decalajul poate aparea din cauza caracterului sezonier al aprovizionarii, productiei sau vanzarilor, fiind dependent si de perioada in care se efectueaza analiza. Nevoia de fond de rulment este permanenta daca ciclul de exploatare este constant. Componentele nevoii de fond de rulment se transforma in bani, astfel:

–           creantele detinute sunt incasate intr-o anumita perioada de timp;

–           stocurile pot fi vandute;

–           creditul furnizor se transforma intr-un anumit interval de timp in cheltuieli efective, fiind exigibil pe termen scurt

Astfel, nevoia de fond de rulment, la un moment dat, se prezinta ca un sold intre lichiditati si exigibilitati.

Datorita caracterului stabil, permanent, al nevoii de fond de rulment se ajunge la reinnoirea, ca volum, a decalajului fiindca continuarea activitatii de catre intreprindere conduce la reinnoirea activelor lichide si a datoriilor exigibile.

Nevoia de fond de rulment, inclusiv variatia acesteia, depinde si de alte doua elemente foarte importante:

–           Politica intreprinderii in domeniul productiei si relatiile cu societatile comerciale;

–           Eficacitatea gestiunii – in special, prin prisma controlului acoperirii creantelor si in domeniul stocurilor.

Variatia trezoreriei apare ca diferenta intre variatia fondului de rulment si variatia nevoii de fond de rulment. O criza a trezoreriei se exprima prin faptul ca, la un moment dat, intreprinderea se afla in situatia de a nu gasi resurse suplimentare pentru a-si satisface toti creditorii. Criza trezoreriei poate reflecta:

–           o criza la nivelul rentabilitatii;

–           o absenta a resurselor;

–           o lipsa de flexibilitate la nivelul cheltuielilor

Tabloul de finanțare conduce la înțelegerea politicii de diagnosticare a riscului de faliment.

3. DIAGNOSTICUL PERFORMANȚELOR ÎNTREPRINDERII

3.1. STRUCTURA CONTULUI DE PROFIT ȘI PIERDERE

Într-o primă variantă, formularul este destinat prezentării comparative a veniturilor și cheltuielilor firmei, clasificate după natură, separând activitatea de exploatare, cea financiară și elementele extraordinare, precum și calculul rezultatului.

CONT DE PROFIT ȘI PIERDERE

Componentele contului de profit și piedere sunt trecute într-o anumită ordine, in asa fel încât fiecare linie să arate utilizatorului care este situația societății.

Modul de prezentare a contului de profit și pierdere diferă de la o țară la alta, in functie de conținutul informațional și forma de prezentare.

Există două forme de prezentare

Cheltuielile și veniturile din exploatare sunt cele ocazionate sau generate de activitatea curentă, principală, de producție și vânzare de bunuri, efectuare de lucrări sau prestare de servicii, ori comercializare de mărfuri.

Exemple de cheltuieli de exploatare: cheltuieli privind consumul de materii prime și materiale consumabile, costul mărfurilor vândute, cheltuieli cu salariile personalului, cheltuieli cu amortizarea imobilizărilor.

Exemple de venituri din exploatare: venituri din vânzarea de produse finite, venituri din lucrări executate și servicii prestate, venituri din vânzarea mărfurilor.

Cheltuielile și veniturile financiare sunt cele ocazionate sau generate de activități sau operațiuni cu caracter financiar-bancar și valutar.

Exemple de cheltuieli financiare: cheltuieli cu dobânzile, cheltuieli privind titlurile de plasament cedate, diferențele nefavorabile de curs valutar, sconturile acordate clienților.

Exemple de venituri financiare: venituri din dobânzi, dividende din participații, sconturi obținute de la furnizori.

Cheltuielile și veniturile cu caracter extraordinar sunt cele ocazionate sau generate de operațiuni nelegate nemijlocit de obiectul de activitate curentă, principală. Ele au un caracter accidental, întâmplător. În această categorie intră de exemplu cheltuielile și eventualele venituri ocazionate de calamități.

În funcție de destinație, cheltuielile și veniturile se diferențiază pe funcțiile întreprinderii: producție, desfacere, administrație și financiară.

3.2 TABLOUL SOLDURILOR INTERMEDIARE DE GESTIUNE

Structura contului de profit și pierdere pe cele trei tipuri de activități permite calcularea unor solduri de acumulări bănești potențiale, destinate să îndeplinească o anumită funcție de remunerare a factorilor de producție și de finanțare a activității viitoare, denumite solduri intermediare de gestiune (SIG).

Realizarea acestui obiectiv presupune o tratare prealabilă a contului de profit și pierdere pentru a pune în evidență: modul de funcționare și rentabilitatea întreprinderii ca marjă comercială, producție a exercițiului, valoare adăugată, excedent brut de exploatare, rezultat al exploatării, rezultat curent și rezultat net al exercițiului.

Tabloul Soldurilor Intermediare de Gestiune

Soldurile intermediare de gestiune sunt etape succesive în formarea rezultatului final. Construcția indicatorilor este realizată în cascadă pornind de la cel mai cuprinzător (producția exercițiului+marja comercială) și încheind cu cel mai sintetic (rezultatul net al exercițiului).

Fiecare sold intermediar de gestiune reflectă rezultatul gestiunii financiare la treaptă respectivă de acumulare.

3.3 METODE DE DERMINARE A CAPACITĂȚII DE AUTOFINANȚARE

Capacitatea de autofinanțare reflectă capacitatea întreprinderii de a remunera aportorii de capital și a finanța investițiile pentru înnoirea și dezvoltarea întreprinderii, completând fondurile constituite prin amortizare.

Din punct de vedere financiar, capacitatea de autofinanțare reprezintă ansamblul de resurse proprii degajate de către întreprindere ca un excedent al veniturilor sale, care corespund unei încasări efective actuale sau viitoare față de cheltuielile sale, corespunzând unei plăți efective sau viitoare.

Pentru calculul capacității de autofinanțare, se pot utiliza două formule.

Prima formulă, are ca punct de plecare pozițiile contului de rezultat:

Nu sunt luate în calculul :

veniturilor financiare din provizioane;

cheltuieli financiare privind amortizările și provizioanele;

veniturilor extraordinare:

veniturile din cedarea activelor imobilizate;

cotele-părți din subvențiile pentru investiții virate la rezultatul exercițiului;

veniturile financiare din provizioane;

cheltuielilor extraordinare.

O altă formulă de calcul pornește de la rezultatul net al exercițiului:

Pentru determinarea valorii contabile a elementelor de activ cedate, se utilizează informațiile din contul "Profit și pierderi" și anexele (notele explicative) "Situația imobilizărilor" și "Situația amortizărilor".

Capacitatea de autofinanțare poate fi interpretat ca:

Indicator monetar relativ la rezultatele exercțiului, in urma confruntării dintre totalitatea veniturilor susceptibile de a da loc unei încasări și totalitatea cheltuielilor susceptibile de a da loc unei plăți (inclusiv fluxul generat de reglarea impozitului pe profit). Dacă excedentul brut al exploatării se referă numai la activitatea de exploatare a întreprinderii, capacitatea de autofinanțare prezintă un caracter global ținând seama de efectele tuturor activităților întreprinderii asupra rezultatului obținut de către aceasta.

Surplus monetar potențial, ce reprezinta totalitatea resurselor suplimentare rezultate din activitatea globală a întreprinderii în cursul perioadei de gestiune și care vor putea finanța întreprinderea după prelevarea dividendelor:

Din calcul anterior, se observă că mai putem interpreta capacitatea de autofinanțare ca fiind valoarea maximă ce poate contribui la dezvoltarea întreprinderii în absența distribuirii dividendelor.

Element al tabloului de finanțare, asigurând legătura dintre analiza rezultatelor și analiza fluxurilor financiare.

Informație importantă pentru aprecierea contribuției întreprinderii la finanțarea sa în cursul exercițiului.

Deci, capacitatea de autofinanțare este indicator de performanță a întreprinderii, constittuind o noțiune-cheie în aprecierea rentabilității și pentru analiza dinamică a echilibrului financiar.

DIAGNOSTICUL RENTABILITĂȚII ȘI RISCULUI

LA NIVEL DE ÎNTREPRINDERE

4.1 RATELE DE RENTABILITATE COMERCIALĂ, ECONOMICĂ ȘI FINANCIARĂ

Prin intermediul unei analize retrospective, diagnosticul financiar detectează eventualele stări de dezechilibru financiar, în scopul identificării originii și cauzelor care le-au generat și al stabilirii măsurilor de redresare.

Diagnosticul financiar are ca obiective: măsurarea rentabilității capitalurilor întreprinderii și aprecierea condițiilor de echilibru economic și financiar, pentru a evalua gradul de risc (economic, financiar și de faliment) al întreprinderii.

Indicatorii analizați prin sistemul de rate sunt:

rate de rentabilitate

rate de echilibru: – rate de finanțare

– rate de lichiditate

rate de îndatorare

Ratele de rentabilitate

Ratele de rentabilitate măsoară rezultatele obținute în raport cu activitatea întreprinderii și a mijloacelor economice și financiare utilizate și se determină, în general, ca raport între efectele economice și financiare obținute (profit, dividend, diferite marje de acumulare) și eforturile depuse pentru obținerea lor (activ total, capital investit, capitaluri proprii).

Figura: Rezultatele degajate de activitatea întreprinderii și de mijloacele

sau financiare (sursa: Georgeta Vintilă, Gestiunea financiară a întreprinderii,

Editura Didactică și Pedagogică, București, 2010)

Funcția scop a fiecărei societăți comerciale este de a maximiza averea acționarilor. Realizarea acestui scop este posibilă numai prin desfășurarea unei activități rentabile. Rentabilitatea poate fi definită ca fiind capacitatea unei întreprinderi de a obține profit prin utilizarea factorilor de producție și a capitalurilor, indiferent de proveniența acestora. Rentabilitatea este una din formele cele mai sintetice de exprimare a eficienței întregii activități economico-financiare a întreprinderii, respectiv a tuturor mijloacelor de producție utilizate și a forței de muncă, din toate stadiile circuitului economic: aprovizionare, producție, vânzare.

Analiza fiecărei rate presupune parcurgerea mai multor etape:

prezentarea modului de calcul al ratei;

explicarea semnificației ratei și a condițiilor impuse acesteia;

determinarea cauzelor, a factorilor care influențează evoluția ratei;

identificarea principalelor măsuri de influență pozitivă asupra ratei.

Ratele de rentabilitate comercială

Ratele de rentabilitate comercială apreciază randamentul diferitelor stadii ale activității întreprinderii la formarea rezultatului, fiind determinate ca raport între marjele de acumulare și cifra de afaceri sau valoarea adăugată.

TABEL-DETERMINAREA SI EVOLUTIA RATELOR DE MARJA

Rentabilitatea comercială caracterizează eficiența politicii comerciale și mai ales a politicii de prețuri practicată de întreprindere prin prisma valorificării activității de bază. Principalele categorii de rate de rentabilitate comercială sunt:

1) Rata marjei comerciale este utilizată îndeosebi de întreprinderile cu activitate comercială pentru a pune în evidență strategia comercială a acestora.

Rata marjei comerciale =

Rata marjei comerciale apreciază influența constrângerilor pieței și a politicii prețurilor de vânzare, iar în analiza acesteia se disting următoarele situații:

Creșterea ratei însoțită de o diminuare a vânzărilor semnifică faptul că întreprinderea încearcă să-ți mențină marjele printr-o politică de prețuri ridicate;

Scăderea ratei însoțită de o creștere puternică a vânzărilor evidențiază faptul că întreprinderea preferă reducerea prețurilor de vânzare în scopul cuceririi unui nou segment de piață;

Creșterea ratei însoțită de o creștere a cifrei de afaceri relevă o situație favorabilă, respectiv comercializarea unor produse cu performanțe superioare sau ocuparea unei poziții concurențiale “forte” pe piață.

2) Rata marjei brute de exploatare sau rata EBE reflectă capacitatea proprie activității de exploatare de a degaja profit, independent de politica financiară, politica de investiții, de incidența fiscalității și a elementelor extraordinare.

Rata ebe=

Valoarea ridicată a ratei EBE indică posibilitatea financiară de reînnoire rapidă a echipamentelor întreprinderii. În dinamică, modificarea ratei EBE are următoarele semnificații:

O ameliorarea a ratei EBE exprimă o creștere a productivității, în măsura în care nu este o simplă consecință a creșterii ratei marjei comerciale;

Scăderea ratei EBE, în raport cu o rată a marjei comerciale stabile, dovedește o împovărare a costurilor de exploatare.

3) Rata marjei nete exprimă eficiența globală a întreprinderii, capacitatea sa de a realiza profit și de a rezista concurenței.

Rata marjei nete =

Spre deosebire de rata EBE, rata marjei nete este mai ușor de calculat, deoarece nu presupune o pregătire prealabilă a datelor, fiind recomandată în analizele financiare vizând perioade scurte de timp, precum și la întreprinderi mici. Acest aspect este justificat de faptul că rezultatul net exprimă atât rezultatul activității de exploatare, cât și rezultatul financiar (operațiuni de plasamente financiare) și rezultatul extraordinar.

În schimb, pentru perioade mai lungi de timp și în special la întreprinderile mari, este recomandabil ca evaluarea activității de exploatare să fie făcută prin intermediul ratei EBE.

4) Rata marjei nete de exploatare pune în evidență eficiența activității de exploatare sub toate aspectele: industrial, administrativ și comercial.

Rata marjei nete de exploatare =

Rezultatul exploatării inclus în formula de calcul este un rezultat net, fiind influențat de amortismente și provizioane.

5) Rata marjei brute de autofinanțare măsoară surplusul de resurse de care dispune întreprinderea pentru a-și asigura dezvoltarea și/sau remunerarea acționarilor săi.

Rata marjei brute de autofinantare=

6) Rata marjei asupra valorii adăugate exprimă rezultatul brut de care dispune întreprinderea după deducerea cheltuielilor de exploatare (consumuri materiale și cheltuieli de personal).

Rata marjei asupra valorii adaugata =

Ratele de rentabilitate economică

Rentabilitatea economică exprimă eficiența mijloacelor materiale și financiare alocate întregii activități a întreprinderii. Capitalurile asupra cărora se analizează profitabilitatea, sunt cele angajate de întreprindere în cadrul exercițiului, respectiv capitalurile proprii și capitalurile împrumutate, pentru creșterea averii proprietarilor și remunerarea “furnizorilor” de capital.

În construirea formulei de calcul a ratei de rentabilitate economică, la numărătorul fracției se poate utiliza fie profitul din exploatare, fie excedentul brut al exploatării. În ceea ce privește alegerea numitorului, în teoria financiară din țările occidentale este foarte dezbătută problema opțiunii între activul total sau capitalurile investite, în general în favoarea utilizării capitalurilor investite. Rentabilitatea economică a capitalurilor investite este o rentabilitate intrinsecă, deoarece nu ține seama de modalitatea de procurare a capitalurilor (proprii sau împrumutate) sau de presiunea fiscală întrucât se ia în calcul rezultatul brut.

Astfel se pot determina două rate de rentabilitate, brută și netă, cu precizarea că rata brută prezintă avantajul că EBE nu este afectat de politica de amortizare și de provizioane a întreprinderii, permițând comparațiile între întreprinderi din același sector sau sectoare diferite de activitate, indiferent de mărimea lor sau de forma de proprietate.

Rata rentabilității economice brute =

Rata rentabilității economice nete =

unde: Capitaluri investite = Active fixe brute + NFR + Disponibilități

Rata rentabilității economice trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

a) să asigure remunerarea capitalurilor investite cel puțin la nivelul ratei minime de randament din economie (rata medie a dobânzii), precum și remunerarea riscului economic și financiar pe care și l-au asumat furnizorii de capital (acționarii și creditorii întreprinderii). În caz contrar, capitalurile nu mai merită să fie investite în exploatare, ci pe piața financiar-bancară.

b) să fie mai mare decât costul mediu al capitalului împrumutat; dacă rata rentabilității economice este mai mare decât rata dobânzii la capitalurile împrumutate, atunci firma va beneficia de “efectul de levier al îndatorării” (rentabilitatea financiară crește cu fiecare procent de creștere a îndatorării). În caz contrar, îndatorarea devine consumatoare de capital propriu, ca urmare a “efectului de măciucă”.

c) să fie, în mod necesar, superioară ratei inflației, pentru ca întreprinderea să-și poată menține substanța sa economică, de aceea rata rentabilității economice trebuie să depășească rata inflației, ea trebuie să remunereze capitalul investit, cel puțin la nivelul ratei medii de randament din economie (rata medie a dobânzii), dar să acopere și riscul economic și financiar pe care și-i l-au asumat acționarii și creditorii. Potrivit formulei lui Fisher, în condiții de inflație (Ri), rentabilitatea economică în termeni reali (Rr) este:

dacă Rata reală = Rata nominală (obținută din calcule) –

dacă Rata reală =

d) să asigure o bună recuperare a investițiilor; în economiile occidentale se consideră corespunzătoare o rentabilitate economică (EBE/Active fixe brute) mai mare de 25%, ceea ce înseamnă că în maxim patru ani întreprinderea își poate reînnoi capitalurile angajate prin excedentul său brut de exploatare.

TABEL -DETERMINAREA SI EVOLUTIA RATELOR DE RENTABILITATE

Rentabilitatea economică reală este cu mult sub rata inflației ceea ce înseamnă că întreprinderea nu va putea să-și recupereze integral eforturile depuse pentru desfășurarea activității. Rentabilitatea economică este mai mare decât rata medie a dobânzii la capitalurile împrumutate.

Masurile de creștere a ratei rentabilității economice se referă la:

Accelerarea vitezei de rotație a activului total prin:

optimizarea structurii capitalurilor;

reducerea duratei și costurilor investițiilor în curs de execuție;

creșterea ponderii imobilizărilor fixe active;

reducerea nivelului stocurilor de materii prime, materiale, producție în curs de execuție, produse finite;

reducerea nivelului creanțelor și a duratei medii de încasare;

Sporirea ratei rentabilității comerciale, prin:

creșterea volumului fizic al vânzărilor;

modificarea structurii producției, în sensul creșterii ponderii produselor cu rata rentabilității unitare mai mare decât nivelul mediu;

reducerea costurilor;

creșterea prețurilor, bazată pe îmbunătățirea calității produselor

Ratele de rentabilitate financiară

Rentabilitatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderii de a degaja profit net prin capitalurile proprii angajate în activitatea sa și asigură remunerarea acționarilor, fie prin acordarea de dividende, fie prin majorarea rezervelor, care constituie de fapt o creștere a averii proprietarilor, în sensul creșterii valorii intrinseci a unei acțiuni.

Rata rentabilității financiare se determină ca raport între profitul net și capitalurile proprii, fiind un indicator prin prisma căruia posesorii de capital apreciază eficiența investițiilor lor, respectiv oportunitatea menținerii acestora.

Rata rentabilității financiare =

Spre deosebire de rentabilitatea economică, rentabilitatea financiară este influențată de modalitatea de procurare a capitalurilor (surse proprii sau împrumutate), de structura financiară a întreprinderii și de situația îndatorării. Din acest motiv este recomandabil ca rata rentabilității financiare să fie mai mare decât rata medie a dobânzii pe piață pentru a face atractive acțiunile întreprinderii și a crește cursul lor bursier.

Implicația rentabilității financiare asupra acționarilor diferă în funcție de tipul de acționariat. Acționarii majoritari urmăresc un plasament pe termen lung și nu solicită, de obicei, o rentabilitate imediată pe acțiune sau un dividend important, fiind preocupați, în special, de un rezultat satisfăcător, chiar dacă acesta va fi conservat de întreprindere, întrucât va genera o creștere a valorii acțiunilor. Pentru această categorie de acționari, rentabilitatea se apreciază prin intermediul indicatorului profit pe acțiune (Earnings per Share – EPS, în literatura de specialitate anglo-saxonă).

Profit per actiune (EPS) =

Această rată prezintă inconvenientul de a nu permite efectuarea de comparații între diferite întreprinderi. Astfel, două firme cu rentabilități ale capitalurilor proprii egale pot avea profituri per acțiune diferite în funcție de numărul acțiunilor emise.

Acționarii minoritari, pe de altă parte, sunt cel mai adesea preocupați de o rentabilitate pe termen scurt și de un dividend imediat. În acest caz, rentabilitatea se apreciază prin intermediul indicatorului dividend pe acțiune, ca raport între dividendele distribuite și numărul de acțiuni emise.

Dividend pe actiune =

Totodată, rentabilitatea financiară pentru acționarul minoritar se poate exprima și prin raportul:

Rentabilitatea financiară = Dividend+(Pt – P0) / P0

unde: P0 = prețul de cumpărare al acțiunii

Pt = cursul acțiunii la momentul t

Dacă Pt > P0 acționarul beneficiază de o plusvaloare de capital egală cu diferența Pt – P0. În fapt, la numitor se găsește capitalul investit de acționar, iar la numărător remunerarea cestui capital.

Diferența între rentabilitatea economică și cea financiară este determinată de politica de finanțare promovată de întreprindere. La rentabilități economice egale, rentabilitatea financiară va fi diferită în funcție de modalitatea de procurare a capitalurilor din surse proprii sau împrumutate, precum și în funcție de cheltuielile financiare (cheltuieli cu dobânzi) și impozitul pe profit. Cea mai frecventă reprezentare a rentabilității financiare în funcție de rentabilitatea economică și de impactul îndatorării este următoarea:

Bilanț

Figura. Reprezentarea rentabilității și a riscului principalelor structuri bilanțiere

4.2 INDICATORI DE STRUCTURĂ ȘI BILANȚUL STRUCTURAL

Ratele de structură se calcurează ca raport între un element sau o grupare de elemente din activ sau pasiv și total activ sau pasiv. Ratele de structură a activului permit obținerea de informații privind destinația capitalurilor, gradul de imobilizare și de lichiditate și modificările intervenite în structura activului.

Ratele de structură a pasivului permit obținerea de informații privind politica financiară a întreprinderii, stabilitatea și autonomia financiară și aspecte privind gradul de îndatorare.

Ratele privind structura activului sunt expresia simplificată a structurii productive a întreprinderii.

Rata activelor imobilizate (RAI) măsoară ponderea elementelor patrimoniale aflate la dispoziția întreprinderii în mod permanent, în totalul activului. Datorită structurii diferite a activelor imobilizate, deci a gradului de investire a capitalului diferit, teoria și practica economică recomandă determinarea unor rate analitice:

Rata imobilizărilor necorporale (RAI) măsoară ponderea imobilizărilor necorporale în total activ. Înregistrează valori mai ridicate la întreprinderile din domeniile serviciilor.

Rata imobilizărilor corporale (RIC), are o mărime determinată, în general, de natura activității întreprinderii. RIC este dependentă de specificul activității și de caracteristicile tehnice ale întrepreprinderii, de aceea ea va întegistra valori diferite de la o ramură la alta. Pentru ramurile industriei grele și cele care solicită echipanemte importante ca volum, rata înregistrează valori ridicate. Pentru ramurile cu dotare tehnică slaba, RIC este redusă. Chiar și pentru întreprinderile aparținând aceleiași ramuri, rata este diferită, depinzând de strategia financiară a fiecăreia precum și de condițiile concrete în care își desfășoară activitatea.

Rata imobilizărilor financiare (RIF) este dependentă de legăturile financiare pe care întreprinderea analizată le întreține cu întreprinderile la care ea deține participații la capitalul social.

Rata activelor circulante (RAC) este complementară cu rata activelor imobilizate. Această rată se poate calcula pe elemente de active circulante.

Rata stocurilor (RS) este influențată de natura activității întreprinderii cât și de lungime ciclului de exploatare. Rata stocurilor înregistrează valori mai ridicate la întreprinderile din sfera producției și cea a distribuției de mărfuri și foarte scăzute în sfera serviciilor. Fiind determinată direct și de durata ciclului de exploatare, la întreprinderile cu ciclul de exploatare mai lung rata va fi ma ridicată și invers. Rata stocurilor poate fi descompusă în rate analitice în raport cu natura constitutivă a stocurilor (materii prime, produse finite, mărfuri).

Rata creanțelor comerciale (RC) reflectă politica comercială a întreprinderii și este influențată de natura clienților și de termenele de plată pe care întreprinderea le acordă partenerilor externi din aval. Rata înregistrează valori nesemnificative la întreprinderile aflate în contact direct cu clienții care realizează plata în numerar și valori mai ridicate în cazul relațiilor dintre întreprinderile cu decontări fără numerar.

Rata activelor de trezorerie (RAT) reflectă ponderea disponibilităților bănești și valorile mobiliare de plasament în patrimoniul întreprinerii. Valoarea ridicată a activelor de trezorerie reflectă o situație favorabilă în teoria echilibrului financiar, dacă nivelul lor depășește nivelul pasivelor de trezorerie. În caz contrar, întreprinderea face apel la credite bancare curente pentru finanțarea nevoilor de exploatare.

Ratele privind structura pasivului furnizează informații referitoare la structura resurselor întreprinderii și definesc politica de finanțare a întreprinderii.

Rata stabilității financiare (RSF) este un indicator global referitor la stabilitatea finanțării.

Reputația între resursele proprii și datoriile din pasivul bilanțului este apreciată prin următoarele doua rate:

Rata autonomiei financiare globale (RAFG) este un indicator global referitor la autonomia financiară a întreprinerii apreciată în ansamblul finanțării sale. Specialiștii recomandă ca rată RAFG satisfăcătoare pentru echilibrul financiar, o rată mai mare sau cel puțin egală cu 1/3.

Rata de îndatorare globală (RIG) este o rată complementară cu RAFG, care măsoară ponderea datoriilor indiferent de durată și originea lor în patrimoniul întreprinderii. Această rată prin natura ei este subunitară și pe măsură ce valoarea raportului se diminuează îndatorarea se reduce, respectiv autonomia financiară crește.

Bilanțul structural

Bilanțul poate fi exprimat atât în mărimi absolute cât și în mărimi relative (procentual). Fiecare post de activ și de pasiv va fi exprimat în valori relative prin raportarea la total activ sau la total pasiv. O astfel de ilustrare a bilanțului evidențiază în mod clar structura financiară a întreprinderii, precum și evoluțiile în timp a elementelor de activ și pasiv.

Mărime imobilizărilor corporale este dependentă de marimea întreprinderii, de natura activității desfășurate, de intensitatea capitalizării, de viteza și de durata de depreciere a imobilizărilor.

Mărimea imobilizărilor necorporale și financiare este depondentă în mod direct de mărimea întreprinderii. La întreprinderile mari aceste imobilizări vor avea mărimi semnificative. Investițiile financiare pot avea pe termen scurt o eficiență redusă, sar pe termen lung pot asigura progresul întreprinderii.

Structura surselor de finanțare reflectă dimensiunea întreprinerii, în sensul că, întreprinderile mici folosesc într-o producție mică resursele externe.

Durata ciclului de exploatare este reflectată de marimea stocurilor. Dar, o creștere temporară a stocurilor poate fi determinată de o evoluție favorabilă a costului acestora.

Mărimea creanțelor și obligațiilor este determinată de relațiile cu clienții și furnizorii, de poziția întreprinderii față de aceștia, precum și de situația lor financiară.

4.3 PRAGUL DE RENTABILITATE AL ACTIVITĂȚII ÎNTREPRINDERII ȘI EVALUAREA RISCULUI ECONOMIC

Pragul de rentabilitate sau punctual de echilibru reprezintă capacitatea de producție minimă la care poate să funcționeze firma fară să înregistreze pierderi, dar nici profit; arată la ce procent de încarcare a capacității de producție beneficiu este nul.

Analiza pragului de rentabilitate este un model de analiză fundamentat pe structura cheltuielilor (variabile și fixe) în raport cu cifra de afaceri, care permite aprecierea riscului economic (de exploatare) al întreprinderii. Activitatea unei întreprinderi este supusă riscului economic întrucât eceasta nu poate să prevadă cu certitudine diferitele componente ale rezultatului său și ale ciclului de exploatare.

Riscul activității economice este incapacitatea întreprinderii de a se adapta în timp și cu cele mai mici costuri variației mediului economic.

Pragul de rentabilitate de exploatare se calculează după relația:
PRe= , unde

Chf – cheltuieli fixe;

Chv – cheltuieli variabile;

Vexp – venituri din exploatare.

B I B L I O G R A F I E

1. Armeanu D., Evaluarea performanțelor financiare ale întreprinderii, Tribuna Economică, v. 18, nr. 7, (2007).

Brezeanu P. (2009), Gestiunea financiară a întreprinderii – volumul 1 – Elemente inspirate din teoria și practica financiară a Uniunii Europene, Editura Cavallioti, București.

Brezeanu P. (2009), Gestiunea financiară a întreprinderii – volumul 2 –Situații financiare. Reglementări naționale și internaționale, Editura Cavallioti, București

Brigham E., Daves P. (2009), Intermediate financial management, 10th edition, South-Western College Pub.

Bucătaru D. (2010), Finanțele întreprinderii, Editura Tipo Moldova, Iași.

Ciobanu A. (2007), Analiza performanței întreprinderii, Editura ASE, București.

Cohen J. A. (2008), Imobilizările necorporale. Evaluare și beneficii economice, Editura Irecson, București.

Corduneanu C., Iovu L. (2008), Etape în dezvoltarea sistemului financiar românesc și corelația cu nivelul de creștere economică, în Journal of Economics, Timișoara, p. 27.

Corduneanu C., Murgea A. (2008), Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Universității de Vest, Timișoara.

Dragotă V. (2006), Abordări practice în finanțele firmei, Editura Irecson, București.

Dumitrascu R. (2013), Gestiunea financiară a întreprinderii. Concepte. Modele. Instrumente Ed II adaugită și revizuită, Editura Universitară, București

Dumitrascu R. (2012), Gestiunea financiară a întreprinderii. Manual de studiu individual, Editura Pro Universitaria, București.

Dumitrașcu V. (2013), Diagnosticul financiar și evaluarea afacerii, Editura Universitară, București.

Dumitrașcu R., Dumitrașcu V. (2009), Gestiunea capitalului intangibil al firmei. Concepte. Instrumente. Modele, Editura Performantica, Iași.

Dumitrașcu R. (2008), Managementul valorii prin goodwill. Valoarea firmei între tangibil și intangibil, Editura Sedcom Libris, Iași.

Dumitrașcu V., Dumitrașcu R., Tudoran G. (2002), Elemente de evaluarea firmelor, Editura Junimea, Iași.

Feleagă N. (2007), Contabilitate financiară. O abordare europeană și internațională, Editura Economică, București.

Georgescu M.A. (2008), Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Universul Juridic, București.

Hemici F., Bounad M. (2012), Technigues de gestion, Ed. Dunod, Paris.

Hoanță N. (2011), Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura CH Beck, București.

Ilie V. (2010), Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Meteor Press, București.

Ristea M., Dumitru C. G., Ioanas C. (2009), Contabilitatea societăților comerciale, vol. I și vol. II, Editura Universitară, București.

Vintilă G. (2010), Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Vintilă G., Armeanu D., Dumitrașcu R. A., Dumitrașcu V. (2009), Abordarea elementelor intangibile prin prisma conceptului de capital intelectual al firmei, în Revista Română de Statistică, supliment, nr. 9, septembrie, pp. 100-108, 296 pg.

Vintilă G., Dumitrașcu R. A. (2008), Considerations Regarding Goodwill as a Way for evaluation of the Efficiency of the Reenterprise of the Enterprises, în Theoretical and Applied Economics, nr. 12 (529 anul XV).

***Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1752/17.01.2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene

A Concise Dictionary of Business, Oxford University Press, 1987.