Elemente de Botanica

SCOALA POSTLICEALA

DIMITRIE CANTEMIR

TG-MURES

IOAN RAD

ELEMENTE DE BOTANICA

2011

CUPRINS

CAPITOLUL I

GENERALITȚI………………………………………………………………………..3

CAPITOLUL II

CITOLOGIA…………………………………………………………………………..7

CAPITOLUL III

HISTOLOGIA VEGETALĂ…………………………………………………………………….16

CAPITOLUL IV

SĂMÂNȚA…………………………………………………………………………………………………….30

CAPITOLUL V

SISTEMATICA VEGETALA……………………………………………………….43

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………49

CAPITOLUL I

GENERALITȚI

1.1. Definiție

  Botanica este ramura biologiei care se ocupă cu studiul structurii, dezvoltării, activitații vitale, originii, evoluției plantelor și a relațiilor cu mediul înconjorător, repartizarea lor în spațiu, timp și clasificarea lor.

Botanica studiază plantele din punct de vedere anatomic, morfologic, fiziologic, clasificare (taxonomia plantelor) etc.

Botanica este o ramură clasică a biologiei, alături de alte ramuri clasice ca: anatomia, histologia, biologia celulară, fiziologia și virologia sau de ramuri moderne ca: bioacustica,biochimia, biofizica, biogeografia și biomatematica.

Clasificarea organismelor s-a făcut în 5 unități sistematice mari, denumite regnuri și anume: Monera, Protozoa, Fungi, Plantae și Animalia. Plantele fac parte din regnul Plantae. Regnurile au fost împărțite în unități mai mici și anume: încrengătura, clasa, ordinul, familia, genul, specia și soiul. Pe lângă acestea au mai fost introduse în unele cazuri și unități sistematice intermediare, precum subîncrengătura, supraclasa etc. Denumirea speciilor de plante, ca și denumirea celorlalte specii de organisme, folosește  nomenclatura binară.

Până în prezent au fost descrise peste 500.000 de specii de plante.

1.2. Istoric

În domeniul botanicii s-au remarcat diferite personalități, ca de exemplu:

1.2.1. Teofrast

Primele consemnări despre plante datează din timpul lui Teofrast (c. 372-287 î. Hr.) și Discoride (sec. 1 î. Hr.).

Teofrast, s-a născut la Eresos în 372 î.Chr., a fost filozof grec la Școala Peripatetică. Este primul de la care avem scriei referitoare la plante motiv pentru care este considerat părintele botanicii.

Teofrast l-a avut ca învățător, mai întâi pe Platon, iar apoi pe Aristotel, fiind ucenicul favorit al acestuia. El a fost conducătorul Școlii Peripatetice din anul 322 î.Chr. până la moartea sa în 287 î.Chr., Timp în care a avut peste 2000 de discipoli.

În domeniul botanicii a scris următoarele lucrări:

Cercetarea asupra plantelor;

și Cauzele plantelor.

În lucrările sale, autorul a descris amănunțit peste 500 de specii de plante găsite în jurul Mării Mediterane și a Oceanului Atlantic, colectând toate datele despre plante într-o singură știință, numită de el  Botanica. Teofrast elaborează un sistem de clasificare a plantelor care s-a folosit până în secolul XVIII.

1.2.2. Discorides

Dioscoride (Pedanius Dioscorides), s-a născut în anul 40 la Anazarbus, Cicilia, Asia Mică și a decedat în anul 90 a fost un medic, farmacolog și botanist grec, care a trăit la Roma în timpul împăratului Nero. Dioscoride a scris o carte în cinci volume, „De Materia Medica”, precursor al farmacopeeilor moderne și unul dintre atlasele botanice de însemnătate din istorie.

1.2.3. Nehemiah Grew

Un rol deosebit în dezvoltarea acestei științe au avut pe plan mondial cercetători ca Nehemiah Grew (1628–1711), naturalist englez, care este fondatorul anatomiei plantelor.

1.2.4. John Ray

 John Ray (1626–1704), naturalist englez este fondatorul taxonomiei plantelor.

1.2.5. Rudolf Camerer

Rudolf Camerer (1665–1721), naturalist german este descoperitorul organelor sexuale la plante.

1.2.6. Carl von Linné

Carl Linné, născut Carolus Linnaeus este cunoscut după înnobilare sub numele de Carl von Linné. S-a născut la 23 mai 1707  și a trăit până la 10 ianuarie 1778. Line a fost un botanist, medic și zoolog suedez, fiind considerat părintele taxonomiei șI tatăl ecologiei moderne.

1.2.7. Constantin Cantacuzino

Stolnicul Constantin Cantacuzino a fost un diplomat, istoric și geograf din Țara Românească, care a trait între anii 1655  și 1716. A fost fiul postelnicului Cantacuzino, grec de origine, și al Elenei, fiica lui Radu Șerban, iar fratele lui Șerban Cantacuzino, nepotul Constantin Brâncoveanu și fiul său Ștefan Cantacuzino au fost domni ai Țării Românești.

Stolnicul Cantacuzino a fost un reprezentat de seamă al umanismului în spațiul cultural român. Prin studiile începute, după uciderea tatălui în1663, la Adrianopol și Constantinopol și desăvârșite începând cu 1667, la Padova el devine un excelent cunoscător al culturii italiene, având cunoștințe temeinice de limbă italiană și latină, și al sferei culturii grecești. C. Cantacuzino aavut contribuții în cunoasterea plantelor, alcătuind cea mai veche hartă geobotanică de la noi, 

1.2.8. Dimitrie (Demetrius) Brândză 

S-a născut în 10/22 octombrie 1846, Bivolu, azi Viișoara, Botoșani- 3 august1895, Slănic Moldova). A a fost medic, naturalist și botanist român, membru titular al Academiei Române și a fondat Grădina Botanică din București, care astăzi îi poartă numele. Dimitrie Brândză este fondatorul botanicii românești și înființează Institutul Botanic din Bucuresti.

El publică cea mai valoroasă lucrare de botanica de la noi și anume Prodromul florei române unde sunt descries aproximativ 2100 de specii.

1.2.9. Florian Porcius

S-a născut la 16/28 august 1816 în localitatea Rodna, Districtul Năsăud și a trait până la 17/30 mai 1906. A fost un botanist român, membru titular al Academiei Române. A urmat între anii 1827- 1831, cursurile Școlii militare normale cu limba de predare germană din Năsăud, apoi studiile liceele din Blaj și Cluj. În 1836 era învătător în Rodna-Veche. În anul 1844 obține o bursă de la "fondul grăniceresc" pentru a studia la Institutul pedagogic din Viena, timp de 2 ani. El a fost unul dintre cei mai de seamă creatori ai terminologiei botanice române, colaborând cuDimitrie Brândză la Flora Dobrogei, revenindu-i precizarea nomenclaturii și a sinonimelor, alcătuirea cheilor de determinare și scrierea diagnozelor. A descris o serie de specii noi: Heracleum carpaticum, Centaurea carpatica, Pulmonaria dacica, ș.a., iar altele îi poartă numele: Festuca porcii, Sassurea porcii.

1.2.10. Iuliu Prodan 

S-a născut la 29 octombrie 1875, Chiochiș, județul Bistrița-Năsăud și a decedat la  27 februarie 1959,Cluj și a fost un botanist român.

A urmat liceul din Gherla, apoi la Năsăud. La îndemnul lui  Florian Porcius, Prodan studiază științele naturale la Universitatea din Cluj, pe care o absolvă în 1900. Funcționează ca profesor secundar la liceele din Gherla, Năsăud, Eger, Sombor, apoi din 3 oct. 1919 devine profesor la catedra de botanică descriptivă și fitopatologie din cadrul Academiei de înalte studii agronomice (Institutul agronomic "Dr. Petru Groza" din Cluj-Napoca, azi Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară Cluj-Napoca). Din1938 a fost numit titular al disciplinei de sistematică, anatomie și fiziologie vegetală. În anul 1955 devine membru titular al Academiei Române.

Majoritatea lucrărilor sale sînt de floristică, studii de vegetație și ecologie vegeta1ă. Este primul autor al unui "determinator" clasic pentru plantele cu flori (fanerogame) și ferigi (criptogame vasculare). Începînd cu 1949, pînă la sfîrșitul vieții, a lucrat în calitate de colaborator la "Flora Republici Populare Române", prelucrând genul Rumex din familia Polygonaceae, genul Chenopodium din familiaChenopodiaceae (vol- I) etc. Prodan a fost printre primii botaniști români care, în lucrările sale despre flora și vegetația României, s-a străduit să descrie condițiile ecologice specifice plantelor și zonelor cercetate, pe baza datelor existente în literatură sau a observațiilor sale.

1.2.11.  Emanoil C. Teodorescu

A trăit între anii 1866–1949 și a fost întemeietorul școlii de algologie din România, dar a publicat și lucrări în domeniul anatomei , fiziologiei și sistematicii vegetale. 

1.2.11. Traian Săvulescu

Traian Săvulescu  a trăit între anii 1889–1963 și a fost fondatorul școlii românești de fitopatologie

CAPITOLUL II

CITOLOGIA

2.1. Definiție

Citologia este știința, care studiază structura, ultrastructura, compoziția chimică și funcțiile celulei vegetale.

2.2. Forma celulelor vegetale

Forma celulei vegetale este determinată de: rolul fiziologic îndeplinit, de origine, poziția ocupată în diferite țesuturi, condițiile de mediu etc și anume:

– la plantele unicelulare este sferică, ovală, eliptică, de bastonaș etc;

– iar la plantele pluricelulare este: poliedrică, stelată, reniformă (celulele stomatice), cilindrică (vasele conducătoare), prismatică, sferică (celulele din fructele făinoase), discoidale, semilunare, piramidale, halterofile etc.

2.3. Tipuri de celule vegetale

Celulele vegetale pot fi de mai multe tipuri și anume:

– celule parenchimatice – izodiametrice la care diametrul mare, depășește de până la 3 ori diametrul mic și intră în alcătuirea țesuturilor fundamentale (parenchimuri asimilatoare, de rezervă, protectoare, de absorbție, aerifere, secretoare și senzitive)

– celule prozenchimatice – diametrul longitudinal mult mai mare decât cel transversal;

– celulele fusiforme → alcătuirea țesuturilor conducătoare, mecanice și în unele țesuturi absorbante și secretoare (laticifere de la Euphorbia splendens)

– idioblaste – celule izolate, formă particulară, înglobate în țesuturi ce prezintă celule uniforme: celulele cu tanin ori cristalele multor rozacee, fabacee, celulele de forma literei T din mezofilul frunzei de ceai Thea sinensis, celulele secretoare din frunzele de laur Laurus nobilis

2.4. Mărimea celulelor vegetale

Celulele vegetale pot fi de dimensiuni diferite și anume:

– în general de ordinul micrometrilor:10 -100 microni, nu pot fi observate cu ochiul liber;

– mărimea medie: 10 – 50 microni;

– vasele lemnoase pot avea 3 – 5 m etc.

2.5. Clasificarea celulelor vegetale

În funcție de membrană celulele vegetale pot fi clasificate în:

– dermatoplaste- cu membrană rigidă;

– și gimnoplaste – lipsita de membrană, nu au o formă fixă.

După prezența și numărul nucleelor celulele vegetale pot fi clasificate în:

– celule anucleate – nu prezintă nucleu individualizat, distinct; unele au material nuclear în stare difuză în masa protoplasmei (alge albastre, bacterii);

– celule uninucleate – majoritatea celulelor vegetale;

– celule plurinucleate au mai mulți nuclei, ca de exemplu: plasmodiile, care sunt corpuri vegetative formate dintr-o masă protoplasmatică plurinucleată, fără membrană, cu mișcări ameboidale (Fuligo septica) și sincițiile – celule multinucleate mari, formate prin reunirea mai multor celule uninucleate, cu nuclei necontopiți dar cu membranele despărțitoare resorbite (laticiferele de la Chelidonium majus).

2.6. Constituenții celulari

Celulă vegetală alcătuită din:

constituenți vii : citoplasmă, nucleu, plastide, mitocondrii, reticul endoplasmatic, ribozomi, aparatul lui Golgi, lizozomi, cinetozomi, cili și flageli;

și constituenți nevii : peretele celular, vacuolele, incluziunile ergastice

2.7. Trăsături ale celulei vegetale care o diferențiază de celula animală

Celula vegetală are următoarele particularități:

– prezența peretelui celular format din: celuloză, hemiceluloză, substanțe pectice + proteine, lipide, lignină, tanin, săruri minerale etc;

– prezența plasmodesmelor și a interrelațiilor structural-funcționale dintre celulele unui țesut (la animale: joncțiuni);

– prezența plastidelor, cloroplastele cele mai importante;

– creșterea în volum, prin creșterea dimensiunilor vacuolelor (la animale acumularea unei cantități mari de citoplasmă);

– microcorpii antrenați în procese proprii celulei vegetale: peroxizomii în fotorespirație glicoxizomii în conversia lipidelor în glucide simple asimilabile etc;

– diversitatea substanțelor de rezervă: amidon, inulină, uleiuri eterice, aleuronă, laminarină;

– prezența cristalelor de săruri organice (oxalatul de calciu) și a cristalelor de săruri minerale (sulfatul de calciu

2.8. Structura celulei eucariote

Celula este unitatea elementară a lumii vii.

Există totuși și forme acelulare și anume:

prionii, care suntmicroorganisme din particule proteice, lipsiți de acizi nucleici, se reproduc în interiorul celulei printr-un mecanism necunoscut, provoacă infecții latente;

virusurile, care sunt microorganisme cu un singur acid nucleic (ADN sau ARN) + proteine, biofite obligatorii, se reproduc în interiorul celulei, folosesc energia celulei gazdă iar în unele cazuri impun celulei programul lor genetic.

Celula are următoarele componente:

– plasmalema- membrana ectoplasmatică ce vine în contact cu peretele celular;

– hialoplasma – substanța fundamentală în care se găsesc diferite organite și care are următoarea compoziție: 70-90% apă, glucide, lipide, Ca,P,S,K,Mg și produși de rezervă: trigliceride, glicogen etc.

– tonoplastul – membrana endoplasmatică ce delimitează vacuolele.

În celulă se găsesc următoarele organite citoplasmatice:

– organite fără membrană lipoproteică: ribozomii, microtubulii, microfilamentele, centriolii, cilii și flagelii;

– organite cu membrană lipoproteică simplă: reticul endoplasmatic, aparatul lui Golgii, lizozomii, sferozomii, plasmalemazomii;

– organite cu membrană lipoproteică dublă: nucleul, plastidele, mitocondriile.

2.8.1. Reticulul endoplasmatic

A fost descoperit de Porter, Claude și Fullam, în celula animală (1945), iar Buvat și Carosso l-au descoperit în celulele vegetale (1957). Este vizibil la microscop, ca un sistem complex de cavități (vezicule, tuburi și canalicule) fin ramificate și anastomozate în hialoplasmă un sistem complicat ce se întinde de la membrana nucleară până la periferie. Membranele reticulului endoplasmatic au relații cu diferite organite (nucleu, ribozomi, dictiozomi) și cu plasmalema, având rol în sinteza și conducerea diferitelor substanțe, în special proteine secretoare. Reticulul endoplasmatic este de două feluri: granular și neted.

Reticulul endoplasmatic este numit sistemul circulator intra-citoplasmatic care are următoarele funcții:

la nivelul ribozomilor fixați pe fața exterioară a membranelor reticulului endoplasmatic granular se derulează sinteza proteinelor;

reticulul endoplasmatic neted – responsabil de sinteza lipidelor;

responsabil de sinteza membranelor;

rol de organit colector, transportor și distribuitor de substanțe și enzime;

de înmagazinare și stocaj al substanțelor extracelulare și celulare.

2.8.2. Ribozomii sau granulele lui Palade

Au fost descoperiți pentru prima dată la bacterii, ulterior semnalați în celulele eucariote vegetale și animale, detaliat au fost studiați de George Emil Palade și sunt particule ribonucleoproteice foarte mici implicate în asamblarea acizilor aminici în proteine fiind prezenți în număr mare în citoplasma celulelor eucariote și procariote. Numărul lor reflectă intensitatea sintezelor proteice care au loc la ambele tipuri de celule. Au formă ușor eliptică, iar compoziția chimică este: 55% proteine, 37% ARN ribozomal și 4,5% fosfolipide. Ribozomii răspund de procesul de proteinosinteză reprezentat de ansamblul reacțiilor biochimice care, utilizeaza ca substanțe acizii aminici și duc la formarea de proteine alcătuite din 20 de acizi aminici.

2.8.3. Aparatul lui Golgi

A fost observat pentru prima dată de Golgi, în anul 1898, în celulele nervoase la animale. În anul 1957, cu ajutorul microscopului electronic, Porter și Buvat l-au descoperit în celulele unor alge și plante superioare. Aparatul Golgi este reprezentat de totalitatea dictiozomilor dintr-o celulă (unitatea morfologică și structurală),abundența variind cu activitatea celulei: dezvoltat în celulele aflate în plină activitate și puțin dezvoltat în cele aflate în repaus, dispărând progresiv în cursul îmbătrânirii celulei.

Este format din: dictiozomi (sistemul secreto-excretor al celulei) și vezicule golgiene care rezultă din înmugurirea laterală a saculelor dictiozomului.

2.8.4. Mitocondriile

Au fost descoperite în anul 1856 de Flemming și sunt formațiuni intracitoplasmatice sub formă de granule sau bastonașe. Totalitatea mitocondriilor dintr-o celulă formează condriomul celular,fiind considerat centrala energetică a celulei. În general se găsesc de la câteva sute până la câteva mii într-o celulă, ocupând circa 18% din volumul acesteia și 22% din volumul citoplasmei. La microscopul electronic sunt vizibile formă de granule sau bastonașe scurte, complex structurate, limitate de o membrană dublă ce închide în interior un spațiu numit matrix. Mitocondriile concentrate în jurul nucleului sau locurile din celulă cu activitate intensă, unde consumul de energie este mare și au următoarea compoziția chimică: 66% apă; 22% proteine; 11% lipide; nucleotide; enzime; vitamine (B1, B2); ADN și ARN. Funcțiile mitocondriilor sunt: stocarea energiei sub formă de legături macroergice la nivelul ATP.

2.12. Plastidele

Sunt organite specifice celulei vegetale, prezente în organismele autotrofe, având rol în metabolismul acestora, alcătuind în ansamblul lor plastidomul. Forma, mărimea, numărul, dispoziția în celulă, compoziția pigmenților (care determină culoarea), capacitatea de sinteză a substanțelor organice sunt particularități funcționale specifice diferitelor plante. După natura substanțelor elaborate se pot grupa în: cloroplaste (fotosintetizatoare), cromoplaste cu funcții secundare în fotosinteza și leucoplaste cu rol în depozitare. Leucoplastele pot fi împărțite după natura substanțelor depozitate în: amiloplaste, proteoplaste și oleoplaste. Leucoplastele sunt prezente în celulele parenchimatice din organele subterane de rezervă: rădăcini, rizomi, bulbi, tuberculi și în endospermul seminal.

2.13. Nucleul

Este un corp sferic sau oval, mai refringent decât citoplasma. Numărul nucleilor variază foarte mult în lumea vegetală existând celule: uninucleate (majoritatea celulelor de la eucariote), binucleate (la organismele inferioare) și polinucleate (organisme care prezintă mai mulți nuclei). Forma nucleului este dependentă de tipul celular și de starea fiziologică a celulei și poate fi:

sferic, la celulele meristematice unde nucleul ocupă o poziție centrală (Neottia nidus-avis – Trânji);

ovoidal, la celulele în curs de diferențiere;

fusiform (celule adulte), datorită sistemului vacuolar foarte dezvoltat, nucleul ocupă o poziție laterală, periferică (Hyacinthus orientalis – Zambilă);

discoidal la celulele mature;

bastonașla celulele prozenchimatice;

forme particulare: semilunar (celulele stomatice de la Tradescantia virginiana – Telegraf), filamentoasă la celulele epidermice de la Aloe sau lobat la celulele plantelor atacate de paraziți.

Poziția nucleului este variabilă și caracteristică fiecărui tip de celule și anume: central la celulele tinere, cu citoplasmă foarte densă sau lateral, în poziție parietală la celule adulte cu vacuole mari. Mărimea nucleului diferă de la un tip celular la altul, dar păstrează valori constante pentru același tip celular și anume:

nucleul din celulele plantelor superioare au mărimea medie de 10 – 50 ;

nuclei mici la alge: 2-3 ;

la unele gimnosperme nucleul atinge 600 ) etc.

Nucleul are următoarele părti: membrana nucleară, nucleoplasma, nucleolul și cromatina, componenta esențială a nucleului în care este stocată cea mai mare parte a informației genetice. Nucleolul are următoarele funcții: sinteza ARNm, sinteza proteinelor, trecerea ARNm spre hialoplasmă și derularea normală a mitozei.

Anvelopa nucleară are urfmătoarele funcții: este o barieră între nucleoplasmă și hialoplasmă, controlează schimburile dintre nucleu și citoplasmă prin pori și este permeabilitatea pentru apă, unii electroliți, oze, acizi aminici.

Cromatina este: sediul replicării ADN-purtătirul informației genetice.

2.14. Vacuolele

Sunt incluziuni apoase, inerte, aflate în citoplasmă în partea centrală a celulelor vegetale definitive, totalitatea vacuolelor dintr-o celulă formând vacuomul, care reprezenta 80-90% din volumul celular. Vacuolele sunt limitate de membrană elementară lipoproteică, simplă, numită tonoplast, menținută sub tensiune de către proprietățile osmotice ale soluției interne, numită și suc vacuolar.

2.15. Incluziunile inerte

Sunt formațiuni incluse în citoplasmă care nu participă direct la desfășurarea proceselor biologice celulare și pot fi: incluziuni anorganice (sulfatul de calciu, fosfatul de calciu, carbonatul de calciu etc) și incluziunile organice (lipidele, uleiurile vegetale, oleo-rezinele etc).

2.16. Peretele celular

După prezența membranei, celulele pot fii: dermatoplaste, celule care au la periferia plasmalemei un perete solid și continuu, cu importante funcții: mecanică, protectoare, de control al schimburilor etc. cu membrană rigidă și gimnoplaste celule lipsite de membrană, care nu au o formă fixă, având la exterior doar plasmalema

La plantele superioare, componentul principal al peretelui celular este celuloza, dar mai poate conține următoarele substanțe: caloză, hemiceluloze, lignină, proteide, enzime, lipide, săruri minerale și săruri organice etc

Peretelui celular are următoarea structură:

– lamela mijlocie, care este comună pentru 2 celule vecine, peretele primar, carcasă individuală subțire în celule tinere în curs de crestere și peretele secundar – format din mai multe pături ± groase, neextensibile.

CAPITOLUL III

HISTOLOGIA VEGETALĂ

3.1. Definiție

Cuvântul Histologia este compus și provine din limba greacă da la cuvintele hystos = țesut și logos = știință. Histologia este știința, care studiază țesuturile vegetale din care sunt alcătuite organismele vegetale. Țesuturile se formează printr-un proces biologic complex de diferențiere celulară, denumită histogeneză și este format dintr-o grupare de celule care au aceeași origine, aproximativ aceeași formă și îndeplinesc aceeași funcție în organism.

3.2. Clasificare

Țesuturile se pot clasifica după următoarele criterii: forma celulelor, gradul de diferențiere a celulelor și funcțiile celulelor.

După forma celulelor tesuturile pot fi:

– parenchimatice, la care celulele prezintă cele 3 diametre egale sau aproape egale; izodiametrice;

– prozenchimatice, cu celule alungite, diametrul longitudinal cel puțin de 4 ori mai mare decât celelalte 2 diametre.

După gradul de diferențiere a celulelor tesuturile se clasifica în:

meristeme (țesuturi de origine, formative), care sunt formate din celule mici, nespecializate, uniforme, pline cu citoplasmă, nucleu mare central, numeroase vacuole mici, perete celulozo-pectic subțire, fără spații intercelulare, nu conțin substanțe de rezervă, se divid necontenit, sunt prezente pe toată perioada de viață a plantei adulte și se găsesc în părțile terminale ale organelor vegetative;

țesuturi definitive, care au celule diferențiate a căror formă și structură depind de funcția la care s-au adaptat și care și-au pierdut capacitatea de a se divide.

După funcția pe care o îndeplinesc:

țesuturi meristematice, care sunt cele mai tinere țesuturi din corpul plantelor și se găsesc într-o continuă diviziune, indiferent cât de vârsta plantei;

și țesuturi definitive, care îndeplinesc diferite roluri, ca dee exemplu: țesuturi de apărare (protecție), țesuturi mecanice (de susținere), țesuturi conducătoare, țesuturi fundamentale (trofice), țesuturi secretoare și excretoare și țesuturi senzitive.

3.3. Epiderma

Este țesutul care învelește organele plantelor cu structură primară și este formată dintr-un strat celule parenchimatice vii, de formă tabelară cu pereții externi bombați, mai îngroșați decât pereții interni și laterali și cu diferite modificări secundare, ca dec exemplu: cutinizarea, cerificarea, mineralizarea.

Epiderma are rol de rezistența, protecție etc și se formează din celule epidermice tinere, nediferențiate cu rol de a facilita: schimburile de gaze (procesul de respirație) eliminrea apei sub formă de vapori (procesul transpirației), fotosinteza (rezultând glucide simple, osmotic active, cu rol în mișcările de închidere și deschidere a stomatelor).

3.4. Stomate

Figura nr. 1. Stomată.

Există diferite tipuri de frunze după localizarea stomatelor și anume:

epistomatice, cu stomatele localizate în epiderma superioară: Nymphaea alba;

hipostomatice, cu stomatele localizate în epiderma inferioară: la majoritatea plantelor, mai ales la cele lemnoase;

amfistomatice – stomatele localizate în ambele epiderme: plante din familiile: Fabaceae, Lamiaceae, Brassicaceae, Poaceae, Caryophyllaceae

Numărul stomatelor de pe unitatea de suprafață variază în următorul mod și anume:

mai puține la plantele ierbose decât la cele lemnoase;

mai puține la plantele de locuri umede și umbroase decât la cele din locuri uscate și însorite;

valorile medii: 30-300/mm2;

valori maxime: Olea europaea 675/mm2

3.5. Perii protectori sau trichomi

Sunt excrescențe ale pereților externi ai unor celule epidermice, de forma, dimensiunile, structura și funcțiile diferite. Totalitatea perilor de pe o plantă formează indumenul și au diferite roluri, ca de exemplu: apără planta împotriva insolației, reflectând razele solare (la plantele deșertice, stepice, alpine), reduc pierderea de căldură din timpul nopții (la plantele stepice), protecție împotriva frigului și umezelii (în cazul mugurilor), protecție de animale (insecte fitofage, melci, mamifere erbivore) etc. Perilor tectori sunt alcătuiți din:

pedicel sau bulb (între celulele epidermice obișnuite);

și o parte terminală (deasupra epidermei), ascuțită sau dilatată, dreaptă sau arcuată.

Perii se clasifică după mai multe criterii și anume:

după structura lor: unicelulari și pluricelulari;

după gradul de vitalitate: vii sau morți;

după funcția pe care o îndeplinesc: tectori (setoși și urticanți), agățători, secretori, digestivi, senzitivi și absorbanți.

3.5.1.Peri unicelulari

Au lungimi diferite de regulă ascuțiți la vârf de diferite forme.

Figura nr. 2. Perii unicelulari:A – Ranunculus acris, B – Galium aparine, C – Campanula sp., D – păr stelat: Capsella bursa-pastoris, E – păr stelat: Deutzia scabra, F – Humulus lupulus etc.

3.5.2.Peri pluricelulari

Acest tip de peri pot fi:

simpli, ca de exemplu la: Mentha x piperita;

sau ramificați de diferite forme: etajați (Verbascum thapsus); stea Hippophae rhamnoides; suveică (Chrysanthemum sp.), masivi: Malva sylvestris, Olea europaea, Papaver somniferum etc.

Figura nr. 3 Peri pluricelulari.

După funcție pot fi: perii agățători, perii secretori, peri zburători, se grupează în mănunchiuri și se găsesc pe suprafața semințelor sau fructelor cu rol în diseminarea anemofilă (Taraxacum officinale, Salix sp. Populus sp.), perii tectori etc.

3.5.3. Părozitatea plantelor

După prezența perilor pe suprafata frunzelor există următoarele tipuri de frunze:

glabre – lipsite de peri (Capsicum annuum);

acoperite cu peri rari (Daucus carota, Triticum aestivum);

păroase – cu numeroși peri (Helianthus annuus);

Pubescentă – peri fini, scurți, moi (Betula pendula);

Setoasă – peri lungi, tari, rigizi (Papaver somniferum);

Hispidă – peri lungi, tari, rigizi (Boraginaceae);

Ciliată – peri lungi, fini, moi (Fagus sylvatica);

Sericee – peri lungi, moi, fragili (Alchemilla xanthochlora);

Lanuginoasă – peri lungi, fragili, foarte moi (Aesculus hippocastanum);

Viloasă – peri scurți moi (Hyoscyamus niger);

Lanată – peri lungi, moi, alipiți (unele Lamiaceae);

Tomentoasă – scurți, moi (unele Rosaceae);

Catifelată – scurți, moi (petale).

3.6. Emergențe

Sunt formațiuni epidermice complexe formate din: epidermă + alte țesuturi,scoarța, țesutul mecanic, țesutul conducător, ca de exemplu:

spinii de pe diferite organe: Rosa canina;

spinii de pe fructele țepoase: Datura stramonium, Aesculus hippocastanum.

3.7.Exodermul

Este un țesut primar de apărare, caracteristic rădăcinilor, cu rol de a proteja vârful rădăcinilor tinere, în zona aspră, după exfolierea rizodermei, fiind primul sau primele straturi externe de celule din scoarța rădăcinii. Celulele exodermului au pereți ușor suberificați (celule moarte), fără spații aerifere între ele, iar uneori pot rămâne din loc în loc, celule vii, de pasaj.

Exodermul poate fi format la:

– dicotiledonate dintr-un strat de celule;

– monocotiledonate: 3-4 straturi de celule +cutis

Figura nr. 4 Sectiune de tulpină

3.8. Endoderma

Figura nr. 5. Sectiune de tulpină

Este stratul cel mai intern al scoarței, un țesut primar de protecție și menținere a formei cilindrului central, rareori bistratificat: Smilax aspera sau format din mai multe straturi de celule și este prezent la:

rădăcină;

rar în tulpină;

frunze: teci în jurul fasciculelor conducătoare;

endoderma tulpinii – uneori se acumulează amidon teacă aminiferă

Este țesut viu format din celule mici, egale, dreptunghiulare sau pătrate, pereți neîngroșați sau inegal sau incomplet îngroșați cu lignină.

3.9. Țesuturi de apărare secundare

Apar la plantele cu creștere în grosime, cu structuri secundare unde periderma sectransformă în suber și feloderm.

Suberul secundar este format din celule paralelipipedice moarte (pline cu aer, tanin, gume), lipsite de spații intercelular, dispuse radial, uneori puternic aplatizate tangential (Betula pendula), având pereții impregnați cu suberină, care asigură protecție împotriva transpirației excesive, fiind impermeabil pentru apă, gaze și cu conductibilitate termică redusă. Are rol de apărare împotriva variațiilor mari de temperatură și rol protector împotriva agenților patogeni

Felodermul, rezultă din celulele produse spre interior de către felogen, se adaugă parenchimului cortical primar, care determină creșterea secundară în grosime și este format din 3-4 straturi de celule. Celulele felodermului sunt: vii, sărace în citoplasmă, cu spații intercelulare.

În continuare se va prezenta o sectiune de tulpină.

Figura nr.5. Sectiune de tulpină:1- cuticulă; 2 – epiderma; 3 – suber, felogen; 4 – periderm; 5 –cambiu; 6 – feloderm și 7 – scoarța

3.9. Ritidomul

Este format din țesuturi moarte rezultate din exfoliere formând un înveliș la suprafața trunchiurilor. Formarea ritidomului începe la diferite vârste, în funcție de specie, caq deexemplu:

Vitis vinifera: după 2 ani;

Tilia sp: după 10-12 ani;

Quercus suber: după 25-30 ani;

Fagus sylvatica: după 50 ani.

Ritidomul poate fi de diferite tipuri, ca de exemplu:

ritidom persistent, cu crăpături: Quercus suber, Tilia sp, Juglans regia,

ritidom caduc, care după modul de exfoliere poate fii: inelar, care se desprinde sub formă de inele, benzi transversale (Cerasus avium, Prunus domestica, Betula pendula, Eucalyptus globulus), fibros, care se exfoliază sub formă de benzi longitudinale (Vitis vinifera, Clematis vitalba) și solzos, cu aspect de plăci sau solzi ce se acoperă unele pe altele (Picea abies, Pyrus communis etc).

3.10. Țesuturi mecanice

Au funcția de a da rezistență plantelor, atât pentru propria greutate, cât și față de agenții externi: vânt, ploaie, zăpadă, animale, care exercită asupra lor forțe de presiune, întindere, răsucire etc. La plantele ierboase, țesuturile mecanice slab reprezentat, iar plantele lemnoase ating maximul de dezvoltare.

3.11.ȚESUTURI CONDUCĂTOARE

Ele asigură circulația permanentă a sevei brute, de la rădăcină la organele asimilatoare și a sevei elaborate, de la organele asimilatoare la organele consumatoare sau la țesuturile de depozitare. Ascendent, seva brută circulă prin trahee și traheide, iar descendent, substanțele elaborate transportate de elementele liberiene (tuburile ciuruite). Elementele conducătoare lemnoase au rol de a transporta seva brută spre țesutul clorofilian și de adsemenea rol mecanic datorită structurii sale. Vasele lemnoase sunt formate din celule moarte, lipsite de protoplast la completa lor maturitate de formă alungită, așezate cap la cap în lungul organului, cu pereții longitudinali lignificați neuniform, iar pereții transversali se pot resorbi .

Vasele lemnoase sunt de 2 feluri:

traheide (vase închise);

trahei (vase deschise, adevărate).

SĂMÂNȚA

1. Generalitati:

– este organul de reproducere al plantelor superioare;

– provine din ovulul fecundat;

– la angiosperme sămânța este închisă în fruct;

– la gimnosperme sămânța este neinvelita în fruct;

– plantele care produc semințe în ciclul lor de dezvoltare ontogenetică se numesc spermatofite;

2. Forma semințelor este variată si depinde de forma ovulului din care provine si anume:

– sferică (Brassica nigra Pisum sativum);

– lenticulară (Linum usitatissimum – In);

– fusiformă (Strophanthus sp.);

– reniformă (Phaseolus vulgaris – Fasole);

– disciformă;

– ovoidală etc.

3. Dimensiunile semințelor sunt variate, ca de exemplu:

– semințe foarte mici, diametrul de ordinul zecimilor de mm (Orchidaceae);

– semințe mici, diametrul de 1-2 mm (Brassicaceae, Plantaginaceae, Solanaceae);

– semințe mijlocii, diametrul cuprins între 3-5 mm: Vitis vinifera, Agrostema githago;

– semințe mari, diametrul de câțiva cm (Phaseolus vulgaris, Ricinus communis, Aesculus hippocastanum, Juglans regia, Coffea arabica);

– semințe foarte mari (Cocos nucifera).

4. Anatomia semintei:

– endosperm;

– tegument seminal;

– si embrion (rădăcinița, tulpinița, mugurașul (gemula) si X cotiledoane

5. Fiziologia semintei (diseminarea si germinarea):

Diseminarea semințelor:

– răspândirea pe cale naturală a semințelor sau fructelor, departe de planta producătoare;

– mijloacele de diseminare depind de planta producătoare: – tipul de fruct: dehiscent sau indehiscent;

– plante autochore – mijloace proprii: Viola tricolor, allochore – agenti straini: anemochore (papadie), zoochore (ghinda), entomochore (chelidonium), hidrochore (salcie),

Germinarea seminței este reprezentata de totalitatea proceselor biologice, prin care embrionul seminței trece de la viața latentă la viață activă si anume:

– sămânța este introdusă în pământ;

– se îmbibă cu apă;

– tegumentul crăpă în dreptul micropiluli;

– dupa germinare, primul organ care va ieși este radicula – geotropism pozitiv si pătrunde în sol, iar apoi începe creșterea tulpiniței – geotropism negativ (se orientează în sus), ieșind la suprafața solului, în vârf mugurașul aflat între cele 2 cotiledoane (sau lateral în cazul unui singur cotiledon);

– apariția primelor frunze verzi, marchează terminarea germinației, plantula devenind autotrofă

Există 2 tipuri de germinație: hipogee (cotiledonul ramâne in sol) și epigee (cotiledonul iese deasupra solului).

6. PLANTE MEDICINALE DE LA CARE SE UTILIZEAZĂ FRUCTELE ȘI SEMINȚELE

6.1. Anisi fructus-Pimpinella anisum – Anasonul (Apiaceae),

– conțin ulei volatil, iar componentul principal anetolul

– acțiune: expectorantă, carminativă, galactagogă, stimulează secrețiile,

– intră în compoziția medicamentului Calmotusin.

6.2. Amygdali semen sunt semințele de la Amygdalus communis var. amara (Rosaceae),

– conțin ulei volatil, heterozide cianogenetice.

– si se folosește: aromatizant în patiserie și cosmetologie.

6.3. Cacao semen, Theobroma cacao – Arborele de cacao (Sterculiaceae),

– conțin: ulei gras, alcaloizi.

– se utilizează:

industria alimentară pt.prepararea ciocolatei și a altor produse de patiserie,

pudra de cacao in industria de medicamente pentru condiționarea unor produse farmaceutice și corectarea gustului,

untul de cacao pt. prepararea supozitoarelor, ovulelor, unguentelor.

6.4. Capsici fructus, Capsicum annuum – Ardei (Solanaceae),

– conțin: alcaloidul capsaicină, carotenoide, flavone, vitamina C;

– extractele alcoolice ce conțin alcaloizi sunt indicate ca revulsive puternice folosite extern pentru frecții și îmbibarea Vatei termogene, care sunt indicate pentru tratamentul mialgiilor reumatice, sciaticii, lumbagoului etc.

6.5. Cardui mariani fructus, Silybum marianum – Armurariu (Asteraceae),

– conțin silimarină,

– are proprietăți hepatoprotectoare recomandat în ciroză hepatică;

– si intră în compoziția comprimatelor Silimarina.

6.6. Carvi fructus, Carum carvi – Chimion (Apiaceae),

– conțin ulei volatil bogat în carvonă și limonen,

– are acțiune:carminativă, stimulativă a secrețiilor gastrointestinale,

– calmante ale colicilor intestinale;

– sunt indicate în anorexii, dispepsii, ca aromatizante și condimente.

6.7. Coffeae semen, Coffea arabica – Arborele de cafea (Rubiaceae),

– conțin: alcaloizi (cofeină), ulei gras, tanin, glucide.

– cofeina este excitant al SNC, stimulent cardiac.

– acidul clorogenic are acțiune diuretică și coleretică.

6.8. Colchici semen, Colchicum autumnale – Brândușa de toamnă (Colchicaceae),

conțin: alcaloizi – colchicina.

semințele pt. extragerea colchicinei,

utilizată:

în genetică,

ameliorarea plantelor,

tratamentul gutei sau cancerul pielii.

semințele pt. obținerea comprimatelor Colchicin.

6.9. Coriandri fructus, Coriandrum sativum – Coriandru (Apiaceae),

conțin: ulei volatil bogat în linalcol,

acțiune: carminativă, stomahică,

compoziția ceaiului gastric și contra colicilor,

se utilizează ca: aromatizant, condiment în industria alimentară.

6.10. Crataegi fructus, Crataegus monogyna – Păducel (Rosaceae)

conțin: pectine, flavone, proantociani și antociani, glucide și acizi organici.

se folosesc ca: vasodilatator coronarian, hipotensiv, sedativ,

– si sunt recomandate in: dereglări cardiovasculare, angină pectorală, scleroză coronariană și cerebrală

6.11. Cynosbati fructus, Rosa canina – Măceș (Rosaceae),

– conțin: vitamina C, B, E, K, P, provitamina A, pectine, acizi organici,

– sunt utilizate ca vitaminizante în ceaiurile dietetice și aromatizante.

6.12. Foeniculi fructus, Foeniculum vulgare – Fenicul (Apiaceae),

– conțin: ulei volatil bogat în anetol,

– cu acțiune: antispastică, carminativă, galactagogă, fluidifică secrețiile bronșice.

6.13. Hippocastani semen, Aesculus hippocastanum – Castan porcesc (Hippocastanaceae),

conțin: saponine triterpenice in care predomină escina, amidon, ulei gras, flavone și tanin.

saponinele triterpenice au acțiune antiinflamatoare, venotonică, antiedematoasă.

se utilizează extern in: varice, tromboflebite, inflamații ale membrelor inferioare, hemoroizi

semințe – unguentul Variterp.

6.13. Lini semen, Linum usitatissimum – In (Linaceae),

– conțin: mucilagii, ulei gras, proteine etc;

– mucilagiile au acțiune laxativă și purgativă;

– făina de in cataplasme cu acțiune emolientă, antiinflamatoare;

– acizii grași nesaturați din ulei au rol de vitamina F.

6.13. Juniperus fructus, Juniperus communis – Ienupăr (Cupressaceae),

– conțin: ulei volatil, zahăr, lipide, rășini,

– fructele au acțiune diuretică, antiseptică,

– sunt recomandate in afecțiuni renale, bronșite, reumatism.

6.14. Myrtilli fructus, Vaccinium myrtillus – Afin (Ericaceae),

– conțin: tanin, antociani, pectine, vitaminele C, B1, provitamina A, săruri minerale,

– au proprietăți: antidiareice, antibiotice.

– fructe – Eridiarom;

– antocianii reglează permeabilitatea, asigură protecția capilarelor din zona retiniană, mărește acuitatea vizuală și adaptarea vederii la întuneric;

– fructe – Difebiom și Difrarel.

6.15. Papaveris imaturi fructus, Papaver somniferum – Mac de grădină (Papaveraceae),

conțin: 25 de alcaloizi: morfina, papaverina, codeina.

acțiune:

analgezică,

euforică (conduce la dependență),

spasmolitică,

antitusivă

intră în compoziția ceaiului contra colicilor și sedativ.

6.16. Ricini semen, Ricinus communis – Ricin (Euphorbiaceae,

conțin: ulei gras, proteine, alcaloidul ricinina, enzime, vitamina E.

uleiul de ricin are acțiune purgativă prin creșterea peristaltismului intestinal,

– industrial pt.obținerea unor produse cosmetice.

6.17. Senne fructus, Cassia angustifolia (Caesalpinaceae),

conțin: glicozide antrachinonice,

acțiune laxativă

6.18. Sinapis nigrae semen, Brassica nigra – Muștarul negru (Brassicaceae),

– conțin: mucilagii, lipide, proteine și sinigrina cu proprietăți iritante, lacrimogene, antibiotice;

– iar făina de muștar este revulsiv local sub forma de cataplasme.

6.19. Strophanthi semen, Strophanthus gratus, S. kombé, S. hispidus (Apocynaceae),

– conțin: glicozide cardiotonice

– se utilizează in insuficiență cardiacă acută, edem pulmonar acut,

angină pectorală, tahicardie sub forma de soluțiile injectabile ale glicozidelor izolate.

6.20. Strychni semen, Strychnos nux-vomica – Nuca vomică (Loganiaceae),

– conțin: alcaloizi – stricnină și brucină.

– stricnina este excitant al SNC

– si se folosește in: intoxicații cu bromuri și barbiturice,

tonic nervos, muscular, indicat în astenii

CAPITOLUL IV

SĂMÂNȚA

1. Generalitati:

– este organul de reproducere al plantelor superioare;

– provine din ovulul fecundat;

– la angiosperme sămânța este închisă în fruct;

– la gimnosperme sămânța este neinvelita în fruct;

– plantele care produc semințe în ciclul lor de dezvoltare ontogenetică se numesc spermatofite;

2. Forma semințelor este variată si depinde de forma ovulului din care provine si anume:

– sferică (Brassica nigra Pisum sativum);

– lenticulară (Linum usitatissimum – In);

– fusiformă (Strophanthus sp.);

– reniformă (Phaseolus vulgaris – Fasole);

– disciformă;

– ovoidală etc.

3. Dimensiunile semințelor sunt variate, ca de exemplu:

– semințe foarte mici, diametrul de ordinul zecimilor de mm (Orchidaceae);

– semințe mici, diametrul de 1-2 mm (Brassicaceae, Plantaginaceae, Solanaceae);

– semințe mijlocii, diametrul cuprins între 3-5 mm: Vitis vinifera, Agrostema githago;

– semințe mari, diametrul de câțiva cm (Phaseolus vulgaris, Ricinus communis, Aesculus hippocastanum, Juglans regia, Coffea arabica);

– semințe foarte mari (Cocos nucifera).

4. Anatomia semintei:

– endosperm;

– tegument seminal;

– si embrion (rădăcinița, tulpinița, mugurașul (gemula) si X cotiledoane

5. Fiziologia semintei (diseminarea si germinarea):

Diseminarea semințelor:

– răspândirea pe cale naturală a semințelor sau fructelor, departe de planta producătoare;

– mijloacele de diseminare depind de planta producătoare: – tipul de fruct: dehiscent sau indehiscent;

– plante autochore – mijloace proprii: Viola tricolor, allochore – agenti straini: anemochore (papadie), zoochore (ghinda), entomochore (chelidonium), hidrochore (salcie),

Germinarea seminței este reprezentata de totalitatea proceselor biologice, prin care embrionul seminței trece de la viața latentă la viață activă si anume:

– sămânța este introdusă în pământ;

– se îmbibă cu apă;

– tegumentul crăpă în dreptul micropiluli;

– dupa germinare, primul organ care va ieși este radicula – geotropism pozitiv si pătrunde în sol, iar apoi începe creșterea tulpiniței – geotropism negativ (se orientează în sus), ieșind la suprafața solului, în vârf mugurașul aflat între cele 2 cotiledoane (sau lateral în cazul unui singur cotiledon);

– apariția primelor frunze verzi, marchează terminarea germinației, plantula devenind autotrofă

Există 2 tipuri de germinație: hipogee (cotiledonul ramâne in sol) și epigee (cotiledonul iese deasupra solului).

6. PLANTE MEDICINALE DE LA CARE SE UTILIZEAZĂ FRUCTELE ȘI SEMINȚELE

6.1. Anisi fructus-Pimpinella anisum – Anasonul (Apiaceae),

– conțin ulei volatil, iar componentul principal anetolul

– acțiune: expectorantă, carminativă, galactagogă, stimulează secrețiile,

– intră în compoziția medicamentului Calmotusin.

6.2. Amygdali semen sunt semințele de la Amygdalus communis var. amara (Rosaceae),

– conțin ulei volatil, heterozide cianogenetice.

– si se folosește: aromatizant în patiserie și cosmetologie.

6.3. Cacao semen, Theobroma cacao – Arborele de cacao (Sterculiaceae),

– conțin: ulei gras, alcaloizi.

– se utilizează:

industria alimentară pt.prepararea ciocolatei și a altor produse de patiserie,

pudra de cacao in industria de medicamente pentru condiționarea unor produse farmaceutice și corectarea gustului,

untul de cacao pt. prepararea supozitoarelor, ovulelor, unguentelor.

6.4. Capsici fructus, Capsicum annuum – Ardei (Solanaceae),

– conțin: alcaloidul capsaicină, carotenoide, flavone, vitamina C;

– extractele alcoolice ce conțin alcaloizi sunt indicate ca revulsive puternice folosite extern pentru frecții și îmbibarea Vatei termogene, care sunt indicate pentru tratamentul mialgiilor reumatice, sciaticii, lumbagoului etc.

6.5. Cardui mariani fructus, Silybum marianum – Armurariu (Asteraceae),

– conțin silimarină,

– are proprietăți hepatoprotectoare recomandat în ciroză hepatică;

– si intră în compoziția comprimatelor Silimarina.

6.6. Carvi fructus, Carum carvi – Chimion (Apiaceae),

– conțin ulei volatil bogat în carvonă și limonen,

– are acțiune:carminativă, stimulativă a secrețiilor gastrointestinale,

– calmante ale colicilor intestinale;

– sunt indicate în anorexii, dispepsii, ca aromatizante și condimente.

6.7. Coffeae semen, Coffea arabica – Arborele de cafea (Rubiaceae),

– conțin: alcaloizi (cofeină), ulei gras, tanin, glucide.

– cofeina este excitant al SNC, stimulent cardiac.

– acidul clorogenic are acțiune diuretică și coleretică.

6.8. Colchici semen, Colchicum autumnale – Brândușa de toamnă (Colchicaceae),

conțin: alcaloizi – colchicina.

semințele pt. extragerea colchicinei,

utilizată:

în genetică,

ameliorarea plantelor,

tratamentul gutei sau cancerul pielii.

semințele pt. obținerea comprimatelor Colchicină

6.9. Coriandri fructus, Coriandrum sativum – Coriandru (Apiaceae),

conțin: ulei volatil bogat în linalcol,

acțiune: carminativă, stomahică,

compoziția ceaiului gastric și contra colicilor,

se utilizează ca: aromatizant, condiment în industria alimentară.

6.10. Crataegi fructus, Crataegus monogyna – Păducel (Rosaceae)

conțin: pectine, flavone, proantociani și antociani, glucide și acizi organici.

se folosesc ca: vasodilatator coronarian, hipotensiv, sedativ,

– si sunt recomandate in: dereglări cardiovasculare, angină pectorală, scleroză coronariană și cerebrală

6.11. Cynosbati fructus, Rosa canina – Măceș (Rosaceae),

– conțin: vitamina C, B, E, K, P, provitamina A, pectine, acizi organici,

– sunt utilizate ca vitaminizante în ceaiurile dietetice și aromatizante.

6.12. Foeniculi fructus, Foeniculum vulgare – Fenicul (Apiaceae),

– conțin: ulei volatil bogat în anetol,

– cu acțiune: antispastică, carminativă, galactagogă, fluidifică secrețiile bronșice.

6.13. Hippocastani semen, Aesculus hippocastanum – Castan porcesc (Hippocastanaceae),

conțin: saponine triterpenice in care predomină escina, amidon, ulei gras, flavone și tanin.

saponinele triterpenice au acțiune antiinflamatoare, venotonică, antiedematoasă.

se utilizează extern in: varice, tromboflebite, inflamații ale membrelor inferioare, hemoroizi

semințe – unguentul Variterp.

6.13. Lini semen, Linum usitatissimum – In (Linaceae),

– conțin: mucilagii, ulei gras, proteine etc;

– mucilagiile au acțiune laxativă și purgativă;

– făina de in cataplasme cu acțiune emolientă, antiinflamatoare;

– acizii grași nesaturați din ulei au rol de vitamina F.

6.13. Juniperus fructus, Juniperus communis – Ienupăr (Cupressaceae),

– conțin: ulei volatil, zahăr, lipide, rășini,

– fructele au acțiune diuretică, antiseptică,

– sunt recomandate in afecțiuni renale, bronșite, reumatism.

6.14. Myrtilli fructus, Vaccinium myrtillus – Afin (Ericaceae),

– conțin: tanin, antociani, pectine, vitaminele C, B1, provitamina A, săruri minerale,

– au proprietăți: antidiareice, antibiotice.

– fructe – Eridiarom;

– antocianii reglează permeabilitatea, asigură protecția capilarelor din zona retiniană, mărește acuitatea vizuală și adaptarea vederii la întuneric;

– fructe – Difebiom și Difrarel.

6.15. Papaveris imaturi fructus, Papaver somniferum – Mac de grădină (Papaveraceae),

conțin: 25 de alcaloizi: morfina, papaverina, codeina.

acțiune:

analgezică,

euforică (conduce la dependență),

spasmolitică,

antitusivă

intră în compoziția ceaiului contra colicilor și sedativ.

6.16. Ricini semen, Ricinus communis – Ricin (Euphorbiaceae,

conțin: ulei gras, proteine, alcaloidul ricinina, enzime, vitamina E.

uleiul de ricin are acțiune purgativă prin creșterea peristaltismului intestinal,

– industrial pt.obținerea unor produse cosmetice.

6.17. Senne fructus, Cassia angustifolia (Caesalpinaceae),

conțin: glicozide antrachinonice,

acțiune laxativă

6.18. Sinapis nigrae semen, Brassica nigra – Muștarul negru (Brassicaceae),

– conțin: mucilagii, lipide, proteine și sinigrina cu proprietăți iritante, lacrimogene, antibiotice;

– iar făina de muștar este revulsiv local sub forma de cataplasme.

6.19. Strophanthi semen, Strophanthus gratus, S. kombé, S. hispidus (Apocynaceae),

– conțin: glicozide cardiotonice

– se utilizează in insuficiență cardiacă acută, edem pulmonar acut,

angină pectorală, tahicardie sub forma de soluțiile injectabile ale glicozidelor izolate.

6.20. Strychni semen, Strychnos nux-vomica – Nuca vomică (Loganiaceae),

– conțin: alcaloizi – stricnină și brucină.

– stricnina este excitant al SNC

– si se folosește in: intoxicații cu bromuri și barbiturice,

tonic nervos, muscular, indicat în astenii

CAPITOLUL V

SISTEMATICA VEGETALA

1. PLANTE INFERIOARE (Talophyta)

1.1. Increngatura Virusuri (Virophyta)

1.2. Increngatura Bacterii (Bacteriophyta)

1.2.1. Clasa Actinomycetes

1.2.1.1. Familia Actinomicetae (ciuperci imperfecte)

1.2.1.2. Familia Mycobacteriaceae: Mycobacteriae tuberculosis, M. leprae, Corynebacterium d., etc.

1.2.1.3. Familia Cocaceae: Staphylococus s., Neiseria s., Streptococus s., etc.

1.2.1.4. Familia Streptomycetaceae: Streptomyces griseus (Streptomicina), S. Erytreus (Eritromicina), S. venezuelae (Cloramfenicolul) etc.

1.2.2. Clasa Eubacteriaceae

1.2.2.1. Ordinul Eubacteriales

1.2.2.1.1. Familia Pseudomonadaceae: Pseudomonas etc.

1.2.2.1.2. Familia Bacteriaceae: Salmonela s., Escherichia c.,

1.2.2.1.3. Familia Spiralaceae: Vibrio cholerae;

1.2.2.1.4. Familia Bacillariaceae: Bacillus antracis, Clostridium tetani etc.

1.2.2.2. Ordinul Chlamidobacteriales

1.2.2.2.1. Familia Chlamidobacteriaceae: Chlamidia s. etc.

1.2.3. Clasa Spirochaeta

1.2.3.1. Ordinul Spirochaetales

1.2.2.3.1. Familia Spirochaetaceae: Treponema p., Borelia s. etc.

1.3. Increngatura Alge albastre

1.3.1. Clasa Cyanophyceae

1.3.1.1. Ordinul Chroococcales

1.3.1.1.1. Familia Chroococcaceae: Gloeocapsa s. etc.

1.3.1.2. Ordinul Hormogonales

1.3.1.2.1. Familia Oscillatoriaceae: Oscillatoria s. etc.

1.3.1.2.2. Familia Nostaceae: Nostoc commune (cleiul pamântului)etc.

1.3.1.2.3. Familia Rivulariaceae: Rivularia s. etc.

1.4. Increngatura Flagelate (Flagellata)

Sunt organisme unicelulare primitive, fiind prezenta in flora actuală circa 2000 de specii, care prezinta atât caractere de animale cât si de plante.

1.4.1. Casa Chrysamonadida

1.4.2. Casa Euglenina: Euglena viridis.

1.5. Increngatura Alge verzi (Chlorophyta)

Sunt organisme unicelulare isolate sau în colonii si pluricelulare filamentoase, fiind prezenta in flora actuală circa 5000 de specii, trăiesc atât în mediul acvatic cât și pe sol.

1.4.1. CasaEuchlorophyceae

1.4.1.1. Ordinul Volvocales

1.4.l.1.1. Familia Volvocaceae: Volvox globator, Volvox aureus.

1.4.l.1.2. Familia Chlamidomonadaceae: Chlamidomonas s..

1.4.1.1.3. Familia Polyblepharidaceae.

1.4.1.2. Ordinul Protococales

1.4.l.2.1. Familia Protococaceae: Chlorococum.

1.4.l.2.2. Familia Pleurococaceae: pleorococas vulgaris (Verdeata zidurilor)

1.4.1.2.3. Familia Polyblepharidaceae

si alte familii.

1.4.1.3. Ordinul Ulotrichales

1.4.l.3.1. Familia Ulotrichaceae etc.

1.4.1.3. Ordinul Siphonales:

1.4.l.3.1. Familia Caulerpaceae etc.

1.4.2. Casa Conjugate

1.4.2.1. Familia Desmidiaceae

1.4.3. Casa Charophytae

1.4.3.1. Ordinul Charles

1.4.3.1.1. Familia Characeae: Chara

1.6. Increngatura Heterokontae (Heterophlagellatae)

(alge verzi)

1.7. Increngatura Diatomee (Bacillariophyta)

1.7.1. Clasa Centricae

1.7.2. Clasa Penatae

1.8. Increngatura Alge brune (Phaeophyta)

1.8.1. Ordinul Phaeosporales

1.8.2. Ordinul Cyclosporales

1.8.2.1. Familia Laminariaceae: Laminaria cloustonii

1.9. Increngatura Alge rosii (Rhodophyta)

1.9.1. Clasa Floridae

1.9.1.1. Ordinul Gelidiales

1.9.1.1.1. Familia Gelidiaceae: Gelidium corneum (agar-agarul)

1.10. Increngatura Mixomicete (Mixophyta)

1.11. Increngatura Ciuperci (Micophyta, Mycomicetes)

1.11.1. Clasa Archimycetes: ciuperci unicelulare

1.11.2. Clasa Phycomycetes: ciuperci unicelulare

1.11.3. Clasa Ascomycetes: ciuperci pluricelulare

1.11.3.1. Ordinul Protoascales

1.11.3.1.1. Familia Endomycetaceae: Candida albicans

1.11.3.1.2. Familia Saccharomycetaceae: Sacharomyces cerevisiae (drojdia de bere)

1.11.3.2. Ordinul Exoascales

1.11.3.2.1. Familia Exoascaceae: Exoascus pruni

1.11.3.3. Ordinul Plectascales

1.11.3.3.1. Familia Aspergilaceae: Aspergillus niger, Penicilium notatum

1.11.3.4. Ordinul Hypocreales

1.11.3.4.1. Familia Hypocreaceae: Claviceps purpurea (corn de secară), , Penicilium notatum

1.11.3.5. Ordinul Discomycetales

1.11.3.5.1. Familia Helvellaceae: Morchella esculenta (sbârciogul-ciuperca comestibilă)

1.11.3.5. Ordinul Tuberales

1.11.3.5.1. Familia Tuberaceae: Tuber melanosporum ciuperca comestibilă.

1.11.4. Clasa Basidiomycetes

1.11.4.1. Subclasa Protobasidiomycetes

1.11.4.1.1. Ordinul Uredinales- produc rugina la plantele de cultură (cereale)

1.11.4.1.1.1. Familia Puciniaceae: Puccinia graminis (rugina neagră a grâului)

1.11.4.1.2. Ordinul Ustilaginales- produc taciuni la plantele de cultură (cereale)

1.11.4.1.2.1. Familia Ustilaginaceae: Ustilago tritici (Taciunele grâului)

Ustilago maydis (Taciunele porumbului)

1.11.4.2. Subclasa Autobasidiomycetes

1.11.4.1.1. Ordinul Hymenomicetales- produc rugina la plantele de cultură (cereale)

1.11.4.1.1.1. Familia Agaricaceae: Agaricus campestris (comestibilă), Amanita muscaria (otravitoare),

Grupul Ciuperci imperfecte

A. Ordinul Hyphomycetales: Acorion species (favus), Trichophyton sp., Malassesia sp.

1.12. Increngatura Licheni (Lichenophyta)

Au corpul format dintr-o algă + o ciupercă (simbioza).

1.12.1. Clasa Ascolichenes

1.12.3.1. Ordinul Pyrenolichenes

1.12.3.1.1. Familia Verucariaceae: Veruca calciseda

1.12.3.2. Ordinul Discolichenes

1.12.3.2.1. Familia Parmeliaceae: Centraria islandica

1.12.3.2.2. Familia Usneaceae: Everna prunastri

1.12.2. Clasa Basidiolichenes

2. PLANTE SUPERIOARE (Cormophyta)

2.1. Increngatura Mușchi (Bryophyta)

2.1.1. Clasa Hepaticae

2.1.1.1. Ordinul Marchantiales

2.1.2. Clasa Musci

2.1.2.1. Ordinul Bryales

2.1.2.1.1. Familia Polytritaceae : Polytrichum commune (mușchiul de pământ)

2.1.2.2. Ordinul Sphagnales

2.1.2.2.1. Sphagnum sp.

2.2. Increngatura Ferigi (Pteridophyta criptogame vasculare)

2.2.1. Clasa Psilopsida

2.2.2. Clasa Lycopsida

2.2.2.1. Ordiul Lycopodiales

2.2.2.1.1. Familia Lycopodiaceae; Lycopodium clavatum (pedicuța)

2.2.2.2. Ordiul Selaginellales

2.2.2.3. Ordiul Lepidodendrales

2.2.3. Clasa Equisetinae

2.2.4. Clasa Filicineae

2.3. Increngatura plante cu sămânță (Spermatophyta)

2.3.1. Subîncrengatura Gymnosperme

2.3.1.1. Clasa Cycadophyta

2.3.1.2. Clasa Coniferophyta

2.3.1.3. Clasa Clamydospermatophyta

2.3.2. Subîncrengatura Angiosperme

2.3.2.1. Casa Dicotyledonatae

2.3.2.1.1. Subclasa Monochlamideae (Apetalae)

2.3.2.1.1.1. Ordinul Fagales

2.3.2.1.1.2. Ordinul Juglandales

2.3.2.1.1.3. Ordinul Salicales

2.3.2.1.1.4. Ordinul Urticales

2.3.2.1.1.5. Ordinul Santalales

2.3.2.1.1.6. Ordinul Polygonales

2.3.2.1.1.7. Ordinul Piperales

2.3.2.1.1.8. Ordinul Centrosperme

2.3.2.1.1.9. Ordinul Tricoccae

2.3.2.1.2. Subclasa Dialipetalae

2.3.2.1.2.1. Ordinul Ranales

2.3.2.1.2.2. Ordinul Rhoeadales

2.3.2.1.2.3. Ordinul Parietales

2.3.2.1.2.4. Ordinul Guttiferales

2.3.2.1.2.5. Ordinul Rosales

2.3.2.1.2.6. Ordinul Leguminosales

2.3.2.1.2.7. Ordinul Myrtales

2.3.2.1.2.8. Ordinul Malvales

2.3.2.1.2.9. Ordinul Geraniales

2.3.2.1.2.10. Ordinul Terebinthales

2.3.2.1.2.11. Ordinul Ceastrales

2.3.2.1.2.12. Ordinul Rhamnales

2.3.2.1.2.13. Ordinul Umbelliflorales

2.3.2.1.3. Subclasa Sympetalae

2.3.2.1.3.1. Ordinul Primulales

2.3.2.1.3.2. Ordinul Bicornes

2.3.2.1.3.3. Ordinul Diospyrales

2.3.2.1.3.4. Ordinul Tubiflorales

2.3.2.1.3.5. Ordinul Plantaginales

2.3.2.1.3.6. Ordinul Contortae

2.3.2.1.3.7. Ordinul Rubiales

2.3.2.1.3.8. Ordinul Cucurbitales

2.3.2.1.3.9. Ordinul Synandrales

2.3.2.2. Casa Monocotyledonatae

2.3.2.2.1. Ordinul Liliiflorales

2.3.2.2.2. Ordinul Glumiflorae

2.3.2.2.3. Ordinul Scitaminales

2.3.2.2.4. Ordinul Gynandrae

2.3.2.2.5. Ordinul Spadiciflorae

Bibliografie

1.Radu A., Botanica farmaceutica, Editura Didactica si Pedagogica Bucuresti, 1974

2. Constantinescu D., Gr., Bojor O., Plante medicinale, Editura Medicala Bucuresti, 1969

3. Morariu I., Todor I., Botanica sistematica, Editura Didactica si Pedagogica Bucuresti, 1972