Elemente Componente ale Comunicarii Nonverbale

Comunicare

Elemente Componente ale Comunicarii Nonverbale

Byadmin ianuarie 1, 2024

CAPITOLUL I

COMUNICAREA. NOȚIUNI GENERALE

Conceptul de comunicare

Comunicarea este unul dintre cei mai vechi termeni, una dintre cele mai vechi acțiuni, folosite atât de către ființele umane cât și de către celelalte viețuitoare ale pământului.

Începuturile acestui proces se afla în preistorie, iar sfârșitul sau nu va fi cu putință atâta timp cât viața pe pământ nu va înceta. Comunicarea este un proces dinamic și se afla într-o permanentă schimbare, transformare, iar acest lucru se întâmplă chiar și în momentul în care se desfășoară.

Termenul de comunicare își are originea în limba latină. Se presupune că la temelia formarii verbului latin communico,-are ar sta adjectivul munis,-e al cărui înțeles era care își face datoria, îndatoritor, serviabil. Acesta din urmă, prin mijlocirea derivatului sau communicus îl poate explica acceptabil pe communicare, termen care la început însemna punerea in comun a unor lucruri de indiferent de natură.

Kunzik are o viziune proprie asupra procesului de comunicare „Comunicarea cuprinde deci interacțiunea cu ajutorul unor simboluri și transmiterea neintenționată de informații prin cel care comunică, interpretată ca fiind informativă de către un observator".

Elena Abrudan definește comunicarea ca fiind „o interacțiune socială prin intermediul mesajelor"

Orice comunicare implică semne și coduri. Acestea sunt transmise sau făcute disponibile pentru ceilalți, transmiterea lor fiind o practică socială.

La școala de la Palo Alto în cadrul căreia au fost elaborate renumitele axiome ale comunicării, cercetătorii Paul Watzlawick, Jeanet Beavin și Don Jackson au elaborat prima teorie care precizează ca „non-comunicarea este imposibilă atâta vreme cât înfățișarea, vestimentația, mimica, privirea, mersul, gesturile și chiar tăcerile noastre le dezvăluie celorlalți condiția socială, temperamentul, obiceiurile, dispoziția, atitudinile sau chiar emoțiile pe care le resimțim".

Dicționarul explicativ al limbii romane, definește termenul de comunicare ca „a face cunoscut, a da de știre, a informa, a înștiința, a spune; a se pune în legătură, în contact cu…; a vorbi cu… ".

Mihai Dinu subliniază că deși cercetătorii americani Frank E. X. Dance și Carl E. Larson în dorința de a înțelege și controla procesul comunicării au încercat să adune într-o carte definițiile cele mai reprezentative propuse de diferiți autori pentru acest proces complex, obiecțiile specialiștilor din diferite domenii nu au încetat nici să apară și nici sa-i satisfacă.

Termenul este utilizat intr-o accepțiune particulara și specializata de către fiecare domeniu de activitate. Mihai Dinu oferă spre exemplu definiția biologului Edward O. Wilson, care înțelege prin comunicare „o acțiune a unui organism sau a unei celule care alterează modele probabile de comportament ale altui organism sau ale altei celule într-o manieră adaptivă pentru unul sau pentru ambii participanți."

Se poate observa că, o asemenea definiție nu poate să mulțumească nici pe informaticianul interesat de comunicarea dintre ,,organisme" sau ,,celule" nevii, chiar anorganice și nici pe psihologul sau sociologul care nu concep comunicarea în absenta unui subiect dotat cu conștiință, chiar dacă nu este conștient întotdeauna de informația pe care o vehiculează.

În viziunea lui Charles Morris, citat de Mihai Dinu, sfera conceptului de comunicare este definit ca „punerea în comun, împărtășirea, transmiterea unor proprietăți unui număr de lucruri".

Datorită faptului că limba engleză nu posedă un cuplu de cuvinte care să marcheze distincția existentă în romană, dintre comunicare și comunicație definiția lui Ch. Morris devine astfel încăpătoare și încurajează confuziile. Când Ch. Morris numește drumurile means of communication, el se referă la calitatea lor de cai de comunicație, noțiune diferită de cea de cale de comunicare Aceasta distincție e importantă pentru a atrage atenția asupra erorilor frecvente care se pot face pe baza termenului communication".

În opinia lui Carl I. Hovland, Irving I. Janis și Harold H. Kelly comunicarea „este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditorial)".

Unii autori folosesc termenii de interacțiune și comportament ca sinonime, definind comunicarea ca „declanșare a unei reacții", pe când Watzlawick și alții pun semn de egalitate între comunicare și comportament și înțeleg prin interacțiune „ o desfășurare alternativă de comunicații între două sau mai multe persoane. În acest caz, transmiterea mesajului individual este numită comunicare."

Alți autori analizează procesul comunicării și al interacțiunii prin prisma a diverse aspecte ale unor procese sociale identice. Interacțiunea se referă la caracteristici formale – frecvență, inițiative, sub sau supraordonare, reciprocitate – iar comunicarea reliefează aspecte de conținut.

Prin termenul de comunicare, Septimiu Chelcea înțelege „orice transmitere a informațiilor, ideilor, și emoțiilor de la o entitate socială (persoană, grup uman, colectivitate) la alta prin intermediul mesajelor."

Conform lui Moles, „Comunicarea este acțiunea de a face ca un individ I situat într-o epocă într-un anumit loc, sa-și însușească experiența referitoare la datele și evenimentele ambianței de la un alt individ sau sistem E, folosind elemente de cunoaștere care le sunt comune". Se poate observa ca Moles analizează procesul comunicării prin prisma unor elemente noi: experiența, cunoașterea, timpul și pune accent pe spațiul în care se desfășoară acest proces.

Cel mai bun înțeles al termenului de comunicare a fost dat de sociologul german Max Weber în Wirtschaft und Gesellschaft din 1964, acesta distingând doua moduri ale comportamentului uman situațional: „A acționa reprezintă un comportament uman (indiferent dacă este o activitate externă sau internă, o suferință sau o omisiune) daca și în măsura în care cel sau cei care acționează leagă de aceasta un sens subiectiv. Acțiune socială este acea acțiune în cadrul căreia sensul înțeles de cel sau de cei care acționează se referă și la comportamentul altora, orientându-se după efectul acesteia."

Aceasta definiție se referă la interacțiune și comunicare, explicându-le pe acestea ca fiind două feluri de acțiune socială și conferă un sens unei anumite acțiuni. Astfel, comunicarea este văzută ca un transfer de sensuri care are loc între membrii sistemului.

Din punctul de vedere a lui Calin Rus definiția lui Kunczik și Zipfel cuprinde trei caracteristici principale și anume:

cel puțin un individ trebuie sa emită un mesaj, ceea ce înseamnă încercarea lui de a comunica sau nu cu un alt individ. Pentru individul care emite mesajul, aceasta acțiune este un proces de comunicare daca mesajul se direcționează spre celalalt individ, având intenția de a împărtăși acestuia ceva, Fără un răspuns din partea celui căruia i s-a direcționat mesajul nu sunt întrunite condițiile unui proces de comunicare din punctul de vedere al comunicării interpersonale care se bazează pe reciprocitate, pe transfer și contratransfer informațional.

din punctul de vedere al comunicării intrapersonale conform anumitor autori nu se întrunesc toate condițiile unui proces de comunicare, lipsind acțiunea socială, deci nu se poate vorbi de comunicare

pentru individul care emite, procesul comunicării are loc indiferent dacă mesajul emis este receptat sau nu, dar din punctul de vedere al procesului de comunicare, este nevoie de feedback de unde rezultă că este nevoie și de receptarea corectă a mesajului emis.

Watzlawick a realizat o axiomă metacomunicativă, potrivit căreia „nu există posibilitatea necomunicării" definiția lui Kunczik și Zipfel analizează procesul comunicării din punctul de vedere al neintenționalității. Potrivit acestor două – axioma metacomunicativă și principiul neintenționalității – se ia în considerare comportamentul unui individ, manifestat prin verbalizare, tăcere, reacții vegetative, gesturi, mimică sau mesaje paralingvistice (tonul, timbrul vocii, pauzele ezitările etc.) ca fiind informativ pentru orice observator.

Procesul de comunicare

Datorită faptului că procesul comunicării constituie o parte componenta a nenumărate sisteme, este foarte greu de găsit o definiție sau un înțeles unitar al acestui proces. Definiții ale comunicării se pot da foarte multe, în funcție de punctul de vedere al celui care abordează explicarea conceptului, precum și de unghiul sub care este analizat acest concept.

Mirela Borchin consemnează principalele caracteristici ale procesului de comunicare.

Comunicarea este o formă de interacțiune socială prin intermediul căreia are loc un transfer reciproc de informații, idei, gânduri, emoții între interlocutori. Interacțiunea presupune un interes mutual pentru realizarea comunicării și acest interes motivează intenția cooperării comunicatorilor, manifestări verbale și nonverbale.

Procesul de comunicare este o activitate semiotică foarte complexa. Pentru a înțelege mesajele comunicaționale sunt activate diferite coduri semiotice ale căror forme simbolice ajută comunicatorului să semnifice cuvinte, gesturi, imagini, numere, semne de circulație, semne monetare, semne militare etc.

Scopul principal al comunicării este interacționarea informației care dorește să se facă cunoscută prin intermediul unui vorbitor. Alimentarea unui fond comun de informații se face cu fiecare schimb de replici și noua informație împărtășită, astfel cunoștințele interlocutorilor îmbogățindu-se.

Elementele comunicării.

În cadrul comunicări întâlnim, mai multe elemente :

emițătorul, este un individ, un grup sau o organizație care: posedă informație mai bine structurată decât receptorul; presupune o motivație (stare de spirit); presupune un scop explicit (alăturat mesajului) și unul implicit (motivul transmiteri mesajului, uneori necunoscut receptorului);

receptorul este, de asemenea, un individ, un grup sau organizație – căruia îi este adresat mesajul sau intra în posesia sa în mod întâmplător; primește mesajul într-un mod conștient și sau subliminal.

După tipul de ascultare a mesajului, receptorii sunt: cei care ascultă pentru aflarea de informații; cei care fac o ascultare critică; cei care fac o ascultare reflexibilă; cei care ascultă pentru divertisment, etc.

mesajul, îl constituie ansamblul format din informații obiective, judecăți de valoare care privesc informațiile și judecății de valoare și trăiri personale în afara acestor informații etc.; de fapt mesajul include datele, informațiile transmise și cadrul de simboluri prin care se oferă un înțeles specific, particular acestor date, informații.

decodarea, presupune descifrarea sensului mesajului primit, fiind operațiunea corespunzătoare codării, la nivelul receptorului de această dată.

feedback-ul, element important al comunicării; ne arată măsura în care mesajul a fost înțeles, crezut și acceptat.

Feedback-ul în calitatea sa de informație trimisă înapoi la sursă, poate fi pozitiv (atunci când îndeplinește un rol de motivare) sau negativ (când urmărește un rol corector), imediat sau întârziat.

canalul de comunicație, reprezintă calea care permite difuzarea mesajului.

In sens larg, el definește totalitatea posibilităților fizice de comunicare, iar în sens restrâns, este vorba de modul de structurare a comunicărilor în cazul unui colectiv relativ la distribuția în spațiu a persoanelor.

contextul comunicării, reprezintă cadrul fizic și psihosocial în care comunicarea are loc. Contextul comunicării este influențat de factori ca: contextul fizic;

contextul psihosocial; proximitatea (distanța dintre emițător și receptor); similaritatea (dată de interese, credințe, activități și scopuri comune); apartenența de grup.

Dimensiunile contextului comunicării sunt: fizică, psihosocială, temporală, climatul, etc.

Caracteristicile procesului de comunicare.

Ca proces, comunicare presupune o serie de caracteristici, și anume:

comunicarea este un proces uman;

comunicarea este un proces conștient;

comunicarea este procesul prin care se creează o anumita semnificație

comunicarea este un proces continuu;

comunicarea este procesul prin care se construiește sensul atitudinilor și comportamentul oamenilor;

comunicarea se naște în context;

comunicarea este un proces simbolic;

comunicarea este un proces în care feedback-ul are un rol crucial;

comunicarea este un proces complex

comunicarea este un proces ireversibil (impactul pe care mesajul îl poate avea asupra celui care l-a receptat).

Felurile comunicării

Comunicarea poate avea diferite forme, de la discuția între doi parteneri până la transmiterea informațiilor prin programe de televiziune pentru milioane de telespectatori.

Cercetătorii au clasificat comunicarea în mai multe tipuri, în funcție de componentele ei și de modul în care funcționează. Astfel avem:

Comunicarea verbală sau comunicarea codată bazată pe cuvântul vorbit sau scris, folosește o limbă și un limbaj comun și se sprijină pe funcția semiotică.

Comunicarea nonverbală, denumită și limbajul trupului sau comunicarea analogică are pondere mai mare în ceea ce privește conținutul unui mesaj, decât comunicarea verbal. Se sprijină pe analizatori.

Comunicarea interpersonală se realizează între două entități, este influențată de o serie de factori și produce mai multe efecte dintre care unul foarte important este efectul Steinzor.

Comunicarea intrapersonală reprezintă dialogul individului cu sine însuși și are un rol important în realizarea echilibrului intrapsihic al ființei umane.

Comunicarea de grup este o extensie a comunicării interpersonale și este folosită cu succes în psihoterapie.

Comunicarea mediatizată se realizează printr-un canal de transmitere și este accesibilă oricui fără a necesita specialiști ai comunicării.

Comunicarea așa – zis de masa este o forma a comunicării mediatizate, adresată maselor și folosește specialiști ai comunicării care se confruntă cu o serie întreagă de probleme.

Comunicarea esopica se realizează prin intermediul analogiilor, fabulelor, aluziilor. Un exemplu de comunicare fiind și dezmințirea.

Comunicarea politică și electorală este comunicarea folosită de partide și de candidații acestora în momentul alegerilor electorale.

Comunicarea de întreprindere poate fi din interiorul sistemului – intrasistemică sau poate fi din exteriorul sistemului – extrasistemică.

Comunicarea publica este comunicarea realizata prin intermediul instituțiilor statului, ministere, regii autonome, iar comunicarea locală realizată în primarii, consilii județene etc. Aceasta are scopul de a crea o identitate proprie a oamenilor care trăiesc într-o anumită regiune.

Comunicarea publicitară se referă la crearea de imagine pentru orice sistem și promovarea acesteia.

Comunicarea educativa are ca principal scop promovarea științei în rândul maselor.

Comunicarea organizațiilor societății civile funcționează ca un sistem de alarmă în cazuri de calamități naturale, războaie, secetă etc.

Comunicarea paradoxală se folosește în situații de război și constă în principal din dezinformarea și manipularea adversarului folosind cenzura.

Comunicarea internațională prezintă două înțelesuri majore: transfer și contratransfer informațional dintre reprezentanții puterilor lumii și opinia publică; dialogul sau negocierea diplomatică.

O tipologie posibilă a formelor de comunicare propusă de Cristian Radu este următoarea:

În funcție de canalul de transmisie: comunicare directă și imediată;

În funcție de participanții implicați în procesul comunicării și de relația existentă între aceștia: comunicare interpersonală, comunicare organizațională și comunicare de masa;

În funcție de vehiculul semnificației: comunicare verbală și nonverbală."

CAPITOLUL II

COMUNICAREA NONVERBALĂ

2.1. Noțiunea de comunicare nonverbală

Limba este cel mai important vehicul al comunicării umane, însă comunicarea se poate face și la nivel nonverbal. Comunicarea nonverbală este un proces complex, care include omul, mesajul, starea lui sufleteasca și mișcările trupului.

În timp ce comunicarea verbală folosește limbajul, ca formă de relaționare tipic umană, comunicarea nonverbală uzează expresia feței, contactul vizual, gesturile, tonalitatea, paralimbajul etc. toate acestea fiind mai mult sau mai puțin conștientizate de către emițător.

În relația de comunicare, toate elementele nonverbale întrețin conversația și dau semnificație mesajului verbal, acestea fiind percepute simultan cu cele verbale și decodificate împreună.

Thomas A. Sebeok definește termenul de comunicare nonverbală ca fiind „unul dintre conceptele semiotice cele mai prost definite".

În opinia lui Jacques Corraze, în “La communication nonverbale”, prin comunicare nonverbală definește „ansamblul de mijloace de comunicare existente între ființele vii, care nu utilizează limbajul uman sau derivatele nesonore ale acestuia (scrisul, limbajul surdo-muților etc.). Se procedează prin excludere și prin includere în același timp. Nu este reținută comunicarea om-mașină, dar în sfera conceptului de comunicare nonverbală este cuprinsă și comunicarea dintre animale. (…) Termenul de comunicare nonverbală se aplică la gesturi, postură, orientarea corpului chiar la organizarea obiectelor și la raporturile de distanță dintre indivizi, prin care se emite o informație."

Comunicarea nonverbală este determinată cultural, în acest mod o mare parte a comportamentului nonverbal fiind învățat în copilărie. Un exemplu în acest sens ar fi comparația dintre americani și africani. Cei dintâi își învață copiii să privească drept în ochi partenerul de conversație, pe când în cazul celor de-al doilea este o lipsă de respect ca un copil să privească drept în ochii un adult.

Termenul de comunicare nonverbală are o sferă mai largă decât cel de comportament nonverbal care vizează „modificarea intenționată sau neintenționată a poziției corpului unei persoane în raport cu un sistem de repere spațiale sau schimbarea poziției componentelor corporale ale acestuia în raport cu un sistem de axe rectangulare, în afara acțiunii directe a altor persoane prin producerea sau limitarea forțată a mișcărilor corporale sau prin deplasarea în spațiu a respectivelor persoane fără acordul acestora."

Unii cercetători apreciază că limbajul muților nu reprezintă comunicare nonverbala, deși surdomuții, când își transmit unii altora gândurile și emoțiile, nu se slujesc de cuvinte.

Interpretarea comunicării nonverbale se bazează pe experiența, de exemplu în privința intențiilor sau stărilor emoționale legate de un semnal nonverbal. Maurice Patterson consideră că influenta genetică își aduce contribuția în comunicarea nonverbala la patru mari tendințe: codificarea și decodificarea reacțiilor expresive, atenția, monitorizarea vizuală a semenilor și diferențierea de gen în decodificare.

Canalele nonverbale sunt importante în comunicarea sentimentelor și atitudinilor. Conform lui Mark Knapp și Ray Birdwhistell, din totalul procesului de comunicare, 35% îl ocupă canalul verbal, restul de 65% fiind ocupat de cel nonverbal.

Judee K. Burgoon, David B. Buller și W. Jill Woodall, sunt unii dintre specialiștii care prezintă importanța comunicării nonverbale pentru relaționarea dintre persoane.

Așa cum s-a precizat mai devreme, 65% din mesajul pe care îl transmitem este comunicat prin canalul nonverbal, ceea ce înseamnă că este foarte important ceea ce transmitem prin comunicarea nonverbală.

Dacă fiecare țară are o anumită limbă prin care se exprimă, și fără de care nu se poate comunica la nivel verbal, prin comunicarea nonverbală se poate forma un sistem lingvistic universal, utilizat și înțeles dincolo de barierele geografice.

Comunicarea nonverbală însoțește în permanență comunicarea verbală. Iar, în ceea ce privește credibilitatea comunicării nonverbale, specialiștii susțin că aceasta a întrecut-o pe aceea a comunicării verbale. Mesajele nonverbale pot să fie în conflict cu cele verbale.

Mark L. Knapp, consideră că transmitem semnale nonverbale pentru a comunica cine suntem, pentru a arata ce tip de relații am stabilit cu ceilalți, ce sentimente avem față de aceștia, pentru a-i influența și pentru a înțelege mai bine ce vor ei să ne comunice.

Comunicarea nonverbala nu se face doar prin intermediul unui singur canal, ci din contra, comunicam prin diferite canale nonverbale: gesturi, postură, păstrarea distanței, cine suntem și în ce relație ne aflam cu interlocutorii înainte de a spune un cuvânt.

Cercetătorii specializați au descoperit că oamenii tind să privească partea dreaptă a fetei, ceea ce este o manieră greșită dacă se dorește perceperea mai intensă a emoțiilor, precum bucuria, surpriza, supărarea, frica, dezgustul sau tristețea, care se presupune ca se arata mai intense pe partea ștanga a fetei.

Prin intermediul comunicării nonverbale se poate realiza influențarea altora și propria noastră influențare. Experimentele conduse de Albert Mehrabian și M.Williams au demonstrat că, în general, cu cât se apelează mai mult la gesturi care au funcția de a păstra și consolida bunele relații interpersonale cu atât probabilitatea de a-i persuada pe alții este mai mare.

Comunicarea nonverbală este ontogenetic primordială, datorită faptului că încă de la naștere, și chiar înainte de naștere, copiii transmit semnale nonverbale mamelor.

Prin comunicarea nonverbală ființele pot exprima ceea ce prin cuvinte nu se cuvine sau nu se poate exprima.

Mark L. Knapp, apreciază că fiecare dintre emoțiile fundamentale – surpriza, teama, furia, dezgustul, fericirea, tristețea – poate fi exprimată printr-o anumită parte a fetei, care identifică respectiva emoție, de exemplu, încrețirea nasului, reprezintă dezgust.

2.2. Elementele comunicării nonverbale

La fel ca și comunicarea verbală și cea nonverbală are aceleași elemente fundamentale: emițător, receptor, mesaj, canal de comunicare, efect, feedback și context al actelor de comunicare.

Emițătorul este sursa mesajelor;

Receptorul este destinatarul.

Mesajul are o semnificație care este codificată – tradusă într-un cod, într-un sistem de semne, adecvat canalului de comunicare și receptorului – de către emițător și decodificată – re-tradusă – de către receptor.

Funcția de codificare este realizată prin contracția voluntară sau involuntară a mușchilor scheletici și faciali, schimbarea tonului și ritmului vocii, utilizarea spațiului și timpului, a unor artefacte. Mesajele sunt transmise utilizându-se diferite „canale de comunicare": vizual, auditiv, tactil și olfactiv

Jurgen Ruesch și Weldon Kees au precizat faptul că șapte sisteme diferite sunt implicate în comunicarea umana, și anume:

prezența fizică și îmbrăcămintea;

gesturile sau mișcările voluntare;

acțiunile întâmplătoare;

urmele acțiunilor;

sunetele vocale;

cuvintele rostite

cuvintele scrise.

Pentru decodificarea mesajelor comunicării nonverbale trebuie să se aibă în vedere contextul cultural, informațiile culturale asociate unui act de comunicare. Problema abilitații de decodificare a mesajelor nonverbale a concentrat atenția multor cercetători, înregistrându-se diferențe în funcție de variabilele gen și vârstă. Cercetările făcute de Judith A. Hall au arătat că femeile decodifică mai exact mesaje nonverbale indiferent de vârsta și sexul emițătorului. De observat este că superioritatea femeilor în decodificarea mesajelor nonverbale este specializată: este evidentă doar în legătură cu comunicarea vizuală, nu și în ceea ce privește paralimbajul, domeniu în care barbarii dau dovadă de aptitudini superioare, după cum spun specialiștii în domeniu.

Canalele de comunicare nonverbala se disting după simțurile prin care receptorul primește informațiile. Astfel, Michael Kunzick și Astrid Zipfel iau în considerare canalele:

auditiv sau vocal: paralimbajul, comunicarea muzicală

vizual: expresia fetei, schimbul de priviri, gestica și mișcarea corporală, ținuta, distanța interpersonală, utilizarea spațiului

tactil: atingerea corpului, mângâierea

olfactiv: receptarea mirosului corpului

termal: receptarea căldurii corpului

gustativ: receptarea gustului.

În 1986, Dale G. Lethers a identificat următoarele canale de comunicare nonverbală: expresiile faciale, mișcările ochilor, postura, proxemica, aspectul fizic, factorii suprasegmentali – intonația, timbrul și volumul vocii – și atingerile cutanate.

Comunicarea nonverbală se realizează cu ajutorul semnelor și semnalelor.

„Semnul este ceva fizic, perceptibil de către simțurile noastre; el se referă la altceva decât la sine însuși și este dependent de recunoașterea de către cei care îl utilizează a faptului că este semn."

Charles S. Peirce, întemeietor al semioticii, înțelege prin „semn, sau representante, ceva care ține locul a ceva pentru cineva, în anumite privințe sau în virtutea anumitor însușiri.

El se adresează cuiva, creând în mintea acestuia un semn echivalent, sau poate un semn mai dezvoltat. Semnul acesta pe care-l creează îl numesc interpretantul primului semn.

Semnul ține locul a ceva, anume al obiectului sau. El ține locul acestui obiect nu în toate privințele, ci cu referire la un fel de idee, pe care am numit-o uneori fundamentul representamentului." Astfel, semnul perceptibil generează în mintea celui ce îl folosește un concept mental, interpretantul semnului, în funcție de experiența pe care acesta o are.

Unii autori nu fac deosebire între semn și semnal, preferând să analizeze semnele. Alți autori cum ar fi Edward O. Wilson, vorbesc despre semnale înțelegând prin acest termen „orice comportament ce comunică informație de la un individ la altul, indiferent dacă el servește și alte funcții". Vera F. Birkenbihl utilizează exclusiv termenul de semnal când analizează limbajul corpului.

Semnalele pot fi semnale discrete sau digitale; și semnale gradate sau analogice.

Semnalele digitale semnifică prezența/absența, da/nu, iar semnalele analogice semnifică intensitatea.

Pentru Paul Watzlawick, semnalele analogice sunt directe, plastice sau reprezintă o analogie, în timp ce semnalele digitale sunt simbolice, abstracte, adesea complicate și probabil specific umane. Stabilirea contactului vizual între interlocutori reprezintă un semnal digital; durata contactului vizual este un semnal analogic. Din combinarea lor rezultă așa numitele semnale compozite care pot avea semnificații noi, diferite de cele ale fiecărui semnal separat. Pumnul strâns și brațul ridicat (semnal discret) exprimă revolta. În combinație cu zâmbetul (semnal gradat), semnifică bucuria victoriei.

Codul este un sistem de semne, semnale și reguli de folosire a lor împărtășit de membrii unei culturi sau subculturi.

Autorul R.P Harrison a identificat patru tipuri de coduri: coduri de execuție – mișcările corporale, expresiile faciale, privirea, atingerile și paralimbajul; coduri spatio-temporale – utilizarea spațiului și a timpului; coduri artefactiale – utilizarea materialelor și a obiectelor de la îmbrăcăminte la arhitectură; coduri mediatoare-efecte speciale produse de interpunerea media între emițător și receptor, unghiul de filmare.

După opinia lui J. Fiske orice cod are următoarele caracteristici:

depinde de un acord prealabil între cei care îl folosesc și cei care împărtășesc același fundament cultural;

îndeplinește o funcție comunicativă sau de informare socială;

este transmisibil prin mijloace de comunicare sau canale care îi sunt aplicabile.

2.3. Clasificări ale comunicării nonverbale

De-a lungul timpului, de la folosirea termenului de comunicare nonverbala, s-au propus diverse clasificări ale comunicării nonverbale pe baza semnelor și canalelor de transmitere.

Una dintre cele mai vechi clasificări ale comunicării nonverbale propuse de J. Ruesch și W. Kees in 1956, cuprinde trei categorii, și anume:

limbajul semnelor, incluzând gesturile

limbajul acțiunilor, incluzând mișcările corpului implicate în diferite activitatea – de exemplu hrănirea, alergarea etc.

limbajul obiectelor, care încorporează dispunerea intenționată sau neintenționata a obiectelor în spațiu în vederea utilizării lor.

R. P. Harrison în 1974 împarte comunicarea nonverbală în patru categorii:

coduri de executare, asociate mișcărilor corpului, expresiilor faciale, privirii, atingerii și activităților vocale.

coduri spatio-temporale, referitoare la mesajele rezultate din combinarea utilizării spațiului și timpului.

coduri artefact, utilizate în mesajele primite de la obiecte.

coduri mediatoare, referitoare la efectele speciale rezultate din interpunerea între emițător și receptor – de exemplu unghiul camerei de luat vederi în transmisiile TV.

O clasificare rezultată din combinarea codurilor și mediilor de transmitere a mesajelor este acceptată de cei mai mulți cercetători. Aici se include:

Kinezica – limbajul corporal – include mișcările corpului, expresiile faciale și privirea.

Oculezica cuprinde studiul privirii.

Paralimbajul sau vocalica alcătuiesc activitățile vocale

Proxemica se ocupa de studiul percepției și al modului de utilizare al spațiului.

Cronemica studiază percepția și modul de utilizare a timpului.

Un alt punct de vedere pentru clasificarea comunicării nonverbale este cel al lui Mark L. Knapp conform căruia, comunicarea nonverbala include:

cum privim – caracteristicile fizice și îmbrăcămintea.

cum auzim – tonul vocii.

cum mirosim

cum ne mișcam – individual sau în corelație cu alții, gesturile, postura, privirea, expresiile faciale, atingerile corporale și proximitatea

cum afectează mediul înconjurător interacțiunile umane și cum afectează acestea, la rândul lor, mediul înconjurător – dispunerea spațială a mobilei, temperatura, prezența altor oameni, zgomotele etc.

Aspectul fizic, artefactele: îmbrăcăminte, podoabe, lucruri create de oameni și semnalele olfactive sunt considerate categorii separate ale comunicării nonverbale, chiar dacă se recunoaște că oamenii transmit semnale simultan prin mai multe canale, ceea ce face necesară abordarea integrată a comunicării nonverbale.

2.4. Funcțiile comunicării nonverbale.

A analiza funcțiile comunicării nonverbale înseamnă să vedem care sunt intențiile, motivele și scopurile acestei forme de comunicare. În continuare vom prezenta funcțiile pe care autorii de referința ai domeniului le-au luat în considerare.

Paul Ekman ia în considerare cinci funcții ale comunicării nonverbale, și anume:

repetarea – dublarea comunicării verbale; de exemplu când spunem „da" și dăm din cap de sus în jos și de jos în sus;

substituirea – înlocuirea mesajelor verbale; un exemplu în acest sens ar fi o față posomorâtă care ne spune că persoana în cauză nu se simte bine;

completarea – colaborarea la transmiterea mesajelor verbale, fapt care duce la o mai bună decodificare a lor;

accentuarea – punerea în evidență a mesajelor verbale, amplificarea sau diminuarea celor spuse; de exemplu când scandam sloganuri, ridicam brațul și arătăm pumnul;

contrazicerea – transmiterea de semnale în opoziție cu mesajele verbale; de exemplu ne bucuram ca ne-am întâlnit cu o persoana cunoscută, dar privim în altă parte când îi întindem mâna.

Michael Argyle, identifică patru funcții ale comunicării nonverbale, după cum urmează:

exprimarea emoțiilor;

transmiterea atitudinilor interpersonale (dominanta – supunere, plăcere – neplăcere etc.);

prezentarea personalității;

acompanierea vorbirii, ca feedback, pentru a atrage atenția.

Gheorghe-Ilie Farte trece în revistă șase funcții ale comunicării nonverbale:

repetarea,

substituirea,

completarea,

inducerea în eroare/ascunderea/dezvăluirea,

reglarea,

sublinierea.

O altă opinie este cea a lui Maurice Patterson, conform căruia, comunicarea nonverbala

îndeplinește următoarele funcții:

transmite informații;

gestionează interacțiunile;

reflectă gradul de apropiere;

exercită influenta;

controlează sentimentele;

facilitează satisfacerea unor obiective sau interese.

Gesturile de ilustrare dublează prin repetare mesajul verbal, dorind o sporire a șanselor de înțelegere a lui. Substituirea se referă la înlocuirea unui cuvânt sau a unei expresii verbale cu un gest sau cu o combinație de gesturi. Funcția de completare este observabila în momentul în care cineva are dificultăți în utilizarea codului verbal.

CAPITOLUL III

ELEMENTE COMPONENTE ALE COMUNICĂRII NONVERBALE

Limbajul tăcerii

În comunicarea nonverbală, prin tăcere (ascultare pasivă) se poate exprima intenția de continuare a unei expuneri, dezvăluirea unor idei, sentimente sau atitudini care ar putea fi blocate prin intervenție verbală. O soluție pentru situația în care nu se știe cum să se interpreteze tăcerea poate fi feedback-ul.

Pauzele în actul vorbirii, care deși nu au nici un conținut, transmit informații despre caracteristicile psihologice ale emițătorului sau despre intențiile receptorului. Pauzele pot fi realizate conștient sau inconștient.

Spațiul personal și teritoriul în comunicarea nonverbală

În general oamenilor le place să aibă un spațiu propriu, cât de mic, pe care să-l aranjeze conform dorințelor proprii. Spațiul împrumută ceva din personalitatea omului și transmite mesaje non verbale despre ocupant. Spațiul personal poate fi definit ca fiind distanța de la care există disponibilitatea contactului cu ceilalți.

În domeniul comunicării non verbale există distantele diferite de comunicare funcție de context și de caracterul mesajului transmis. Desmond Morris distinge trei tipuri principale de teritoriu, și anume, tribal, familial și personal.

Edward T. Hall mai vorbește de spatii cu organizare semifixă, caracteristice unor edificii de interes public. Unele dintre acestea sunt considerate sociofuge, deoarece amenajarea lor dorește să restrângă raportul de comunicare interpersonala, de exemplu sălile de așteptare ale policlinicilor și spitalelor unde interesul e ca pacienții sa converseze cât mai puțin.

În urma studiilor de specialitate s-au stabilit patru zone semnificative în ceea ce privește relațiile dintre interlocutori:

Zona intimă, este reprezentată de distanta dintre interlocutori de până la 0,5 metri. Acești parametri sunt acordați pentru discuții cu caracter personal, sau este caracteristic îmbrățișării, dansului apropiat sau luptei corp la corp, aceasta zonă fiind însă total inacceptabilă în alte cazuri. Acest spațiu este unul de protecție pentru individ, accesibil numai persoanelor foarte apropiate, partenerului, iubitei sau iubitului, celui mai bun prieten, propriilor copii. Tipul comunicării nonverbale folosit în spațiul intim este cu preponderență cel tactil și olfactiv, pe când contactul ocular este slab, ochiul adaptându-se greu apropierii excesive.

Zona personală se întinde de la 0.5-1.2 m. Aceste limite ale zonei personale nu sunt aceleași în toate mediile, societățile și culturile, ci ele variază în funcție de diverși parametri demografici, temperamentali psihologici și socio-culturali. Un element important care poate influenta distanta dintre interlocutori este subiectul conversației datorita faptului că informațiile confidențiale se transmit pe un ton scăzut ceea ce duce la o apropiere a interlocutorilor și se poate merge până la vorbitul „la ureche".

Zona socială (normală), între 1,2-2 m este folosită mai ales la comunicarea interpersonală (colegi de serviciu aflați pe aceiași treaptă ierarhică, prieteni, etc.).

Zona consultativă se întinde între 2-3,5m și este folosită în situații oficiale ca de exemplu: superior, subordonat, consultant-client, angajat-persoana care solicita angajarea, gospodina – vânzătoarea de la magazin etc. Această zonă impune comunicarea cu voce tare, subliniază distanta ierarhică, nevoia de liniște. La această distanță au loc discuțiile formale, impersonale precum și discuțiile în grupurile mici.

Zona publică pornește de la limita de 3,5 m și mai mult în care comunicarea este formală: cursuri, ședințe, discursurile politicienilor, etc.. În această zonă, comunicarea și-a pierdut aproape total caracterul interpersonal, se adresează unei colectivități, iar discursul este mai formalizat, volumul glasului crește, vorbitorul nu mai poate păstra contactul ocular cu fiecare ascultător în parte, în schimb reușește să urmărească reacțiile publicului.

Aceste zone sunt foarte importante pentru comunicare. Ele reprezintă o componentă a comunicării nonverbale, care transmit mesaje atât pentru cei implicați în procesul de comunicare, cat și pentru cei care asistă la acest proces, fie ca sunt implicați in comunicare, fie ca nu.

În cazul în care o persoană se apropie mai mult decât este potrivit, poate apărea tensiune și chiar ostilitate, stări care vor afecta comunicarea. Atunci când se produce invadarea spațiului personal, persoana în cauză se retrage pentru a restabili distanța iar în cazul în care acest lucru nu mai este posibil, se va face tot posibilul ca "invadatorul" să se retragă la distanta cuvenită.

Fiecare dintre cele patru zone menționate se disting prin canalele de comunicare – simțurile – pe care le utilizează. Astfel, în cazul distanței intime o importanță mare o are olfacția, contactul cutanat, sensibilitatea termică, pe când analizatorul vizual joacă un rol minor, iar la distanta publică, un rol important îl are văzul și auzul, pe când senzațiile tactile sunt eliminate.

Se încurajează atingerile corporale, atât în spațiul privat cât și în cel public, în culturile de contact, iar în culturile de noncontact se descurajează astfel de comportamente.

Limbajul trupului în comunicarea nonverbală

După părerea unor cercetători, limbajul corpului trebuie învățat și variază de la o societate la alta, respingând ideea universalității unor semnale.

Ray Birdwhistell consideră că „nu există nici un singur semnal al limbajului corpului care să poată fi considerat drept un simbol universal valabil".

Paul Watzlawick subliniază diferențele culturale în interpretarea unor gesturi prin exemplul: „a-ți curata sau chiar a-ți tăia unghiile în prezența altor persoane decât cele din familie este un comportament acceptabil in SUA, dar la noi o persoana care își face toaleta unghiilor în public este considerată lipsita de educație."

Din punct de vedere cultural, forma și semnificația gesturilor care însoțesc sau nu vorbirea sunt diferite de la un cadru cultural la altul. Această diferență explică și preferințele diferite ale indivizilor și grupurilor de a interacționa cu partenerii lor. În unele culturi – de exemplu în Italia – se încurajează utilizarea gesturilor pentru susținerea comunicării verbale pe când în alte culturi – cum ar fi Japonia sau Thailanda – se recomandă controlul asupra gesticulației.

Exista mai multe clasificări menționate în literatura de specialitate, cele mai des menționate sunt cele propuse de Paul Ekman și Wallace V. Friesen. Potrivit celor doi, gesturile pot fi: embleme, ilustratori, manifestări afective, gesturi de reglaj și adaptatori.

Emblemele sunt elemente nonverbale al căror înțeles este cunoscut de către majoritatea membrilor grupului, și sunt folosite intenționat pentru a transmite mesaje.

Datorită faptului ca au caracter intenționat, emițătorului i se atribuie responsabilitatea pentru cele transmise având control aproape total asupra utilizării lor.

Acestea sunt gesturi substitutive, țin loc de cuvinte și pot alcătui un limbaj – limbajul surdomuților -. Se consideră că reprezintă o traducere directă a cuvintelor, propozițiilor și frazelor în semne, atunci când comunicarea verbală nu este posibilă, de exemplu distanța prea mare dintre emițător și destinatar, suprapunerea unui bruiaj puternic, necunoașterea limbii celeilalte persoane.

Ilustratorii sunt elemente nonverbale care îndeplinesc atât funcția de însoțire cât și cea de completare a comunicării verbale. De ei suntem doar parțial conștienți, par naturali, universali, cu o semnificație mai puțin flexibilă decât emblemele. Aceștia nu sunt folosiți independent de limbajul verbal, astfel unesc comunicarea verbală cu cea nonverbală.

Mișcările afective comunică stările sufletești prin care trece emițătorul. Se prezintă mai mult sub formă de indicii și secundar ca semnale.

Blocarea pornirii dezvăluirii stărilor lăuntrice prin mișcări afective este modalitatea cea mai răspândită de ascundere a reacțiilor emoționale. Însă nu toți parametrii fizici sunt la fel de ușor de stăpânit. Putem controla mușchii fetei, dar ne dezvăluim adevăratele sentimente prin indicatorii corporali ramași nesupravegheați datorită atenției acordate celor dintâi.

Gesturile de reglaj evidențiază atitudinea participanților față de interacțiune, din partea receptorului se oferă asigurări privind continuitatea contactului, iar emițătorului îi asigură un feedback care îl ajută să-și ajusteze parametrii enunțării în funcție de reacțiile interlocutorului.

Adaptorii reprezintă gesturi stereotipe pe care le realizam în spatii publice sau private, în momente de concentrare sau tensiune psihică (răsucirea unei șuvițe de par, mișcarea ritmică a picioarelor în poziția șezând). Astfel de gesturi ne satisfac nevoia de confort, ne relaxează sau mențin comunicarea interpersonala. Au o funcție comunicativă scăzută.

După Judith A. Hall, persoanele de sex feminin au o capacitate expresivă (de codificare) și una receptiva (de decodificare) mai mari decât persoanele de sex masculin, iar această diferență de gen este determinată de influentele biologice și sociale.

Fiecare persoană are stilul propriu de a comunica nonverbal, iar acesta este legat de personalitatea individului. Astfel, cercetările au arătat că persoanele anxioase, introvertite folosesc comunicarea nonverbală la un nivel scăzut, față de cei extravertiți, dar factorii situaționali și așteptările îl fac pe individ să-și gestioneze mai atent limbajul corporal – de exemplu în timpul unui interviu.

Poziția corpului.

Orientarea corpului transmite semnale ce trebuie interpretate în funcție de tipul de interacțiune, de apartenentă la gen și la cultură. Se consideră ca facilitarea sau inhibarea contactului vizual constituie factorul determinant al modelului de orientare a corpului în timpul conversației.

Poziția corpului poate exprima starea psihică de moment a persoanei, precum și trăsăturile de personalitate. Umerii aplecați poarta povara unei vieți pline de greutăți, iar cei ieșiți în evidență prin bombarea toracelui exprima siguranța de sine, dominare, sfidarea celorlalți, pregătirea pentru o confruntare agresivă.

Poziționarea persoanelor la o masa pătrată sau dreptunghiulară depinde de sarcina ce trebuie rezolvată. Astfel, persoanele când vor să discute preferă să stea de o parte și de cealaltă a coltului mesei, în momentul când cooperează preferă poziția „profil către profil", iar în situațiile de competiție oamenii tind să ocupe pozițiile opuse. Când s-a pus în discuție așezarea în jurul unei mese rotunde s-au obținut aceleași rezultate, concluzia care se poate trage fiind că diferitele sarcini sunt asociate cu aranjamente spațiale diferite.

Dacă se ia în considerare poziția emițătorului față de receptor, acesta poate avea o orientare frontală, posterioară sau laterală. Orientarea frontală este adesea semnalul agresivității, al forței și puterii, orientarea posterioară este simbolul urmăririi interlocutorului sau al diminuării ostilității, iar orientarea laterală poate fi interpretată ca expresie a agresivității deoarece e menită să blocheze înaintarea partenerului.

Modificările posturii reflectă și însoțesc expresiile nonverbale la nivel inconștient, în acest fel raportarea la mesajul verbal fiind necesară pentru interpretarea posturii.

Aspectul fizic în comunicarea nonverbală

Mesajele non verbale sunt transmise și prin intermediul îmbrăcămintei și accesoriilor pe care le purtăm, prin machiaj, coafură etc.

Felul în care ne îmbrăcăm oferă și informații personale. O femeie îmbrăcată provocator poate exprima disponibilitate, sfidarea regulilor sociale pe când o femeie îmbrăcată decent conferă seriozitate, încredere și are posibilități mai mari de promovare în piața muncii sau în funcții de răspundere

Cercetătorii Paul Ekman și Wallance V. Friesen, în urma studiilor făcute, au identificat trei componente ale feței în comunicarea emoțiilor.

Partea de sus a feței, fruntea și sprâncenele reprezintă prima componentă a feței. Cea de-a doua componentă este reprezentată de partea de mijloc a fetei, și anume: urechile, ochii, pomeții obrajilor, iar cea de-a treia componentă, partea de jos a fetei, nasul, gura și bărbia.

Toate acestea ilustrează șase tipuri de emoții: furia, dezgustul, teama, bucuria, supărarea, satisfacția și surprinderea care se consideră a fi universale. Alți autori supun atenției și alte stări, cum ar fi jena, rușinea, compasiunea, amuzamentul, „mușcarea limbii", acoperirea fetei și mirarea.

Fiecare mișcare a capului este o reacție a simțurilor noastre De exemplu, capul ținut drept, mai mult sau mai puțin inclinat spre spate, postura ce proiectează bărbia în față și care este însoțită frecvent de închiderea mai mult sau mai puțin pronunțată a ochilor, denotă o persoană ce are mare încredere în sine. Este poziția celui care vrea să demonstreze ca el este cel mai puternic, cel mai inteligent, cel mai competent etc., deci sentimente de superioritate și agresivitate.

Expresiile feței sunt cele mai ușor de controlat. Fiecare parte a fetei noastre comunică.

Fața exprimă reacția persoanei în cauza la tot ce se spune: surpriza, dezacord, neînțelegere, dezamăgire, supărare, durere, interes, dezinteres, etc.

Expresiile feței trebuie corelate cu celelalte mișcări ale corpului sau cu mesajele verbale. Expresia feței poate fi sinceră sau simulată și de aceea uneori este chiar greu de descifrat.

Gura – rasul și zâmbetul.

Gura reprezintă una dintre cele mai importante surse de informații pentru un gestualist. Strâmbăturile ei, grimasele, culoarea și tonusul buzelor, dinții și limba sunt tot atâtea indicii pentru a descoperi ceea ce nu se transmite prin cuvinte.

Schimbările regulate dintre elementele singulare ale râsului și pauzele, respectiv aparițiile ritmice ale acestor elemente, par să fie cruciale în determinarea acestui proces.

Horst Ruckle, precizează că „tipul de vocală, gradul de tensiune nervoasă și intensitatea sunetului dau informații suplimentare asupra naturaleței rasului, precum și asupra conținutului sau."

Zâmbetul este un gest foarte complex, capabil să exprime o gamă largă de stări, de la plăcere, bucurie, satisfacție, la promisiune, cinism, jenă. Interpretarea sensului zâmbetului variază însă de la o cultură la alta fiind în strânsă corelație cu presupunerile specifice care se fac în legătură cu relațiile interumane în cadrul acelei culturi. Autorii de specialitate au realizat chiar și clasificări ale zâmbetului.

Astfel, zâmbetul unui european înseamnă buna dispoziție, plăcere sau ironie pe când zâmbetul unui japonez poate semnifica atât acordul cu pedeapsa administrată cât și asocierea la indignarea celui care administrează pedeapsa.

S. Beekman a descoperit ca zâmbetul femeilor este asociat sentimentelor de anxietate, disconfort, stinghereală, pe când al bărbaților este corelat cu dorința de afiliere și sociabilitate, dar cu o expresie facială pozitivă femeile maschează mai bine decât bărbații stările de nemulțumire.

Umezirea constantă a buzelor trădează o atitudine disimulatoare, o minciuna categorica ori un adevăr pe jumătate spus.

Paralimbajul

Paralimbajul se refera la modificările de ritm, la intensitatea și tonalitatea vocii.

Tonul, ritmul și intensitatea vocii pot fi folosite în așa fel încât să îi atragă și să îi convingă pe cei care ascultă.

Trecerea de la un ton calm la un ton entuziast nu poate fi scăpată, rezultând o atenție sporită din partea auditoriului. S-a constatat că deducem sensul mesajului nu din cuvinte ci din intonație.

Pauzele în actul vorbirii, care deși nu au nici un conținut, transmit informații despre caracteristicile psihologice ale emițătorului sau despre intențiile receptorului. Ca semnal paralingvistic, pauzele pot fi realizate conștient sau inconștient.

O altă categorie sunt manifestările fără conținut verbal și anume plescăitul, oftatul, gemetele, dresul vocii, tușitul și râgâitul. Daca plescăitul trădează o anumită lipsă a controlului în exprimarea verbală, gemetele și oftatul au fost interpretate ca fiind semnul unei dureri profunde pe când dresul vocii ca și tușitul și râgâitul oferă o anumită informație despre interlocutori care par să transmită ceva.

Ochii – canalul vizual

Mișcările ochilor au un rol important în cadrul interacțiunii sociale. De exemplu în cadrul unui dialog persoanele se privesc în ochi 25-75 % din timpul conversației Scopul privirii în ochi este de a recepționa mesajele vizuale suplimentare, care să completeze cuvintele sau să găsească în ochii celuilalt un feedback, o reacție la cele afirmate.

Doua persoane care urmează să interacționeze, vor lua contact una cu cealaltă în primul rând prin intermediul privirii, urmând ca apoi contactul vizual să ia naștere din întâlnirea și colaborarea privirilor. în opinia lui Michael Argyle și Janet Dean contactul vizual dintre două persoane poate avea o multitudine de înțelesuri.

Privirea reglează interacțiunea prin oferirea unui feedback la reacțiile celuilalt, este un mijloc prin care se transmit informații relevante și indică interesul pentru persoana sau lucrul către care se orientează.

Din punctul de vedere al lui Allan Pease există următoarele tipuri de priviri: privirea oficială, privirea de anturaj, privirea intimă și privirea laterală.

Orientarea privirii este strâns legată de motivația nevoii de afiliere și alături de mișcările corporale determină un anumit echilibru la nivelul proximității între două persoane.

Expresiile faciale

Un fapt interesant a fost exprimat de către Charles Darwin „aceeași stare psihică este exprimată în toată lumea cu o uniformitate remarcabilă: acest fapt este, prin el însuși, interesant, ca o dovadă a strânsei asemănări a structurii corporale și a dispoziției mintale a tuturor raselor omenești."

Trebuie acordat atenție însa și la diferențele culturale. De exemplu, prin mișcarea capului de sus în jos spunem "da", în timp ce oamenii din Sri Lanka redau același lucru prin mișcarea capului de la dreapta la stânga. Gestul de arătare cu degetul este considerat nepoliticos la noi, pe când el reprezintă o insulta în Thailanda și absolut neutru, de indicare, în SUA.

Fiecărei emoții îi corespund câte două expresii faciale: prima programată ereditar, aceeași în toate culturile, iar cea de-a doua reprezentând o abatere de la expresia programată și variază de la o cultură la alta. S-a ajuns la concluzia că expresiile faciale ale emoțiilor sunt atât universale cât și cultural specifice.

Limbajul timpului

Limbajul timpului este perceput diferit, în funcție de societate sau cultura. Chiar și în interiorul aceleiași culturi, modul cum este perceput timpul poate fi diferit. De exemplu, 30 minute petrecute cu cineva care nu-ți este pe plac poate fi considerat ca "pierdere de vreme" iar cu cineva drag poate fi considerat "o veșnicie".

Timpul biologic – este un concept care poate transmite informații referitoare la performanța indivizilor. Astfel funcție de acesta unii indivizi sunt "privighetori" iar alți "păsări de noapte". În prima categorie intră cei care sunt matinali, care se trezesc devreme, sunt plini de energie și obțin cele mai bune rezultate în cursul dimineții.

Cea de-a doua categorie este reprezentată de cei care nu sunt matinali, fără energie dimineața, și care își consumă energia pe timpul nopții mai bine decât în timpul zilei.

Aceste caracteristici individuale, legate de timpul biologic, ne pot transmite informații legate de performanta indivizilor.

Timpul este văzut ca parte a contextului în care interacționează oamenii. El poate fi folosit și simbolic, ca în expresia" Timpul înseamnă bani", expresie care invită la întrebuințarea rațională a timpului.

Muzica – o formă de comunicare.

Muzica se prezintă ca o desăvârșire a exprimării verbale, o ipostaza a vorbirii ce nu mai retine decât componenta ei paralingvistica. Ea reprezintă unul dintre sistemele de comunicare nonverbală create de om dintre cele mai complexe alături de fotografie, pictură sau sculptură.

Prin muzică se pot exprima diferite stări fizice, sau fenomene naturale. De exemplu, o muzică tumultoasă poate sugera o furtună, o bătălie sau o urmărire cu mașini pe când o desfășurare sonoră lină poate sa te duca cu gândul la mișcarea ritmică a valurilor

Muzica poate constitui un instrument de comunicare mult mai profund decât limbajul.

În plus, limbajul exprimă de regulă idei, pe când muzică vizează stări, emoții, mergând mai în profunzime.

Efectele utilizării muzicii depind de alegerea instrumentelor, dar și de tact și ritm. Se consideră că sunetele emise de flaut sunt asociate cu sentimentul de deschidere, prietenie, sunetele trompetei sugerează pasiune, putere, sunetele pianului sugerează setea de viață, romantism. De asemenea, muzica poate fi utilizată în diferite moduri, ca simplu fundal, ca single – corespondentul la nivel muzical a sloganului – sau melodie a spotului.

Muzica joacă un rol important în ceea ce privește spoturile TV, deoarece atrage atenția, ajută la transmiterea și fixarea emoțională a mesajului, la vânzarea produsului respectiv, precum și la crearea unei povești memorabile care să atingă nivelul emoțiilor consumatorilor.

CHESTIONAR

LIMBAJUL NONVERBAL

Pentru studiul de caz următor s-a folosit un eșantion format din 20 de persoane, 10 persoane de sex masculin și 10 persoane de sex feminin.

Datele au fost analizate în urma realizării unui interviu, bazat pe 18 întrebări legate de limbajul nonverbal.

Care persoane considerați că interpretează mai bine limbajul corpului:

Persoanele de sex masculin;

Persoanele de sex feminin;

Ambele genuri;

Niciuna.

Limbajul corpului este folosit în mod conștient sau subconștient?

Conștient;

Subconștient;

Ambele.

Care dintre următoarele gesturi este, de obicei, un indicator că cineva spune o minciună?

Se scarpină în cap;

Își mută privirea în jos;

Își încrucișează picioarele;

Își atinge nasul sau buzele;

Se joacă cu părul din cap.

Priviți imaginile de mai jos. Care persoana considerați că tocmai ce a spus o minciună.

Imaginea nr. 1;

Imaginea nr. 2;

Imaginea nr. 3.

Când o persoană minte, tonul vocal are tendința de a crește sau a descrește ușor?

Crește;

Descrește;

Niciuna.

Priviți imaginile de mai jos. Identificați imaginea care exprimă “disponibilitatea” persoanei de sex feminin.

Imaginea nr. 1;

Imaginea nr. 2;

Imaginea nr. 3.

Ce credeți că influențează persoanele de sex feminin în alegerea partenerului de viață?

Abdomenul plat, umor, încredere, avere;

Încredere, atitudine, dominanță, este înalt;

Corp atletic, avere, atitudine, vestimentație, frumusețe;

Corp atletic, este înalt, vestimentație, atitudine.

Examinați imaginea de mai sus și selectați cea mai apropiată emoția pe care considerați că o descrie expresia facială.

Surprindere;

Interes;

Fericire;

Furie;

Teama;

Examinați imaginea de mai jos și selectați cea mai apropiată emoția pe care considerați că o descrie expresia facială.

Fericire;

Îndoială;

Tristețe;

Durere;

Timiditate;

Examinați imaginea de mai jos și selectați cea mai apropiată emoția pe care considerați că o descrie expresia facială.

Îndoială;

Fericire;

Tristețe;

Durere;

Frică.

În ceea ce privește spațiul personal, acesta este identic atât la femei cât și la bărbați?

Adevărat;

Fals.

Atunci când o persoană începe să imite limbajul corporal al unei alte persoane în mod inconștient, înseamnă că:

Persoana este iritată și vrea să plece;

Persoana este încântată de compania celeilalte persoane;

Persoana adoptă un comportament de dominare față de persoana cealaltă;

Persoana își bate joc fără să își dea seama de persoana cealaltă;

Nici una din cele de mai sus.

Persoanele de sex feminin și masculin își îndreaptă inconștient genunchii în direcția altei persoane în compania căreia se simt confortabil?

Adevărat;

Fals.

Analizați diagrama următoare. Care persoane dă dovadă de atracție față de altă persoană, ținând cont de modul în care sunt îndreptate “tălpile”?

Numărul 1;

Numărul 2;

Numărul 3;

Numărul 4.

O persoană vă întinde mâna în formă de salut cu palmele îndreptate ușor în jos. Ei încearcă să exprime:

Că vă acordă toată încrederea lor;

Dorința lor de a fi prieten cu dvs.;

Poziția lor superioară față de dvs.;

Supunerea lor;

Nici una dintre cele mai de sus.

Uitați-vă la imaginea de mai jos. În opinia dvs. persoana din imagine se simte:

Confortabil;

Amenințat;

Sexy;

Încrezător;

Agresiv;

Examinați imaginea de mai jos. Care femeie este cea dominatoare?

Femeia nr. 1;

Femeia nr. 2;

Nici una.

Într-o cameră plină de persoană, o persoană foarte timidă se așează, de obicei, lângă:

fereastră;

mijlocul camerei;

o masă;

ușă;

BIBLIOGRAFIE

Abrudan, Elena, Comunicarea vizuală, Suport de curs , Cluj Napoca, 2006;

Balaban, Delia Cristina, Comunicare publicitară, Accent, Cluj-Napoca, 2005;

Judee K. Burgoon, David B. Buller, W. Jill Woodall. Nonverbal Communication: The Unspoken

Milton, Cameron, Comunicarea prin gesturi și atitudini, Polirom , București, 2005;

Mihai, Golu, Fundamentele psihologiei, România de Mâine, București, 2007;

Paul Ekman, Wallace V. Friesen, Unmasking the Face, Malor Books, ,Cambridge, 2003;

Evelina, Graur, Tehnici de comunicare, Mediamira, Cluj-Napoca., 2001;

Daniel, Goleman, Inteligență Emoțională, Curtea Veche, București, 2001;

PaulEkman, Emotions Revealed,TimesBooks, New York, 2003;

Recunoașterea emoțiilor din expresiile faciale. Mecanisme psihologice si neurologice, Ralph Adopls, Colegiul de Medicina al Universității Iowa, SUA – articol;

Chelcea, Septimiu, Ivan, Loredana, Chelcea, Adina, Comunicarea nonverbală. Gesturile și postura, București, Comunicare.ro, 2005;

Chiru Irena,Comunicarea interpersonală, Editura “Tritonic”, București 2003;

Delhees, Karl,Soziale Kommunikation. Psychologische Grundlagen für das Miteinander in der modernen Gesellschaft, Opladen, Westdeutscher Verlag, 1994;

Stuar, Hall, David Held, Anthony McGrew, The Question of Cultural Identity. Modernity and Its Futures. Cambridge;

http://lie2me. ru Enclipedia Emoțiilor;

http://en. wordpress. com/tag/7-emotii-de-baza/;

www.scribd.com/Comnicare și limbaje;