Elemente ale Modului de Organizare a Contabilitatii de Gestiune

Economie

Elemente ale Modului de Organizare a Contabilitatii de Gestiune

Byadmin ianuarie 1, 2024

Lucrarea de față reprezintă elemente ale modului de organizare a contabilității de gestiune,în structura privind contabilitatea costurilor și a rentabilității produselor.

Structura lucrării poate fii elaborată pe urmatoarele aspecte definitorii:elementele definitorii ale contabilității de gestiune,precum si determinarea costurilor parțiale.

Succesiunea capitolelor urmează o organizare logică,pornind de la o prezentare a ceea ce înseamnă contabilitatea de gestiune,urmărindu-se introducerea graduală a principalelor noțiuni teoretice și practice necesare elaborării metodei bazate pe principiul costurilor parțiale.

Primul capitol prezintă aspectele cu privire la cheltuielie de producție care pot fi grupate în funcție de modul de afectare al acestora (directe și indirect) fie în funcție de dependența lor cu valoarea producției (cheltuielile fixe și variabile) se poate face o combinare a acestora.

În acest context metoda direct-costing care face parte din categoria metodelor bazate pe principiul costurilor parțiale are la bază două idei conceptuale:

Prima idee face referire la o anumită parte de cheltuieli care este repartizată arbitrar,convențional asupra costului.Acestea îndreptându-se către costuri de producție nerelevante,de aceea este preferabil să se renunțe la cheltuielile respective atunci când se calculează costul.

A doua idee reprezintă costul ce nu are sens,decât dacă contribuie la luarea unei decizii deoarece este necesar să se includă în cont numai partea de cheltuieli considerate de entitatea pertinentă.

Costul complet este dificil de determinat,dar nu imposibil de obținut pentru a clarifica și cerceta în mod util anumite alegeri,în vederea satisfacerii nevoilor de gestiune pe termen scurt.

Capitolul al doilea face referire la prezentarea relației cost- volum-profit in metoda direct-costing și rolul ei în conducerea activității întreprinderii,precum și la principalii indicatori specificii metodei costurilor variabile,dar și despre analiza factorilor de optimizare a rentabilității prin prisma relației cost-volum-profit.

Analiza cost-volum-profit este bazată pe distincția dintre costurile fixe si costurile variabile,analiza corelației dintre volumul activitații,profit si costuri este orientată,de regulă către luarea deciziilor pentru ghidarea gestiunii unei entități in domeniul previziunii comerciale.

Analiza acestei corelații se poate realiza cu ajutorul urmatorilor indicatori:punctul critic,indicele de siguranță dinamic și intervalul de siguranță,indicele de prelevare,factorul de acoperire și levierul operațional.

Capitolul I

Premisele utilizării metodelor de calculație bazate pe principiul costurilor parțiale

1.1.Necesitatea utilizării metodelor bazate pe principiul costurilor parțiale

Caracteristica esentială a metodelor bazate pe principiul costurilor complete este reprezentată de diferențele constatate între costul efectiv de producție si costul prestabilit,antecalculat sau standard de producție,iar cu ajutorul unui cont acestea se pot evidenția distinct,permițând o analiză amănunțită.

Din avantajele metodelor bazate pe principiile costurilor complete rezulta chiar dezavantajele acestora,având în vedere însă evoluția pe care a cunoscut-o teoria și practica economică în țările dezvoltate vis-a-vis de clasicismul care se păstrează în practica țării noastre,ignorându-se particularitățiile economiei de piață.În acest context sunt prezentate câteva aspecte semnificative și anume:

1.Făcând abstracție de cifre și procedure de calcul,putem spune că singura preocupare a acestor metode o reprezintă determinarea costurilor unitare;

2.Pe baza unor criterii de clasificare,cheltuielile indirecte se pot repartiza,însă aceste criterii trebuie să conțină obligatoriu o notă de convenționalism;

3.Împărțirea activității pe centre de analize sau de costuri se realizează pe structura organizatorică a întreprinderii și nu este subordonată necesității de modelare economică,ceea ce poate conduce la influențele nefavorabile asupra managementului entitații (cum ar fi de exemplu:centrul de aprovizionare cauta costuri cât mai mici să le cumpere,ignorând aspectele de calitate ale materiilor prime și materialelor,ca urmare asupra calității produselor evidențiate în defecte sau rebuturi);

4.Determinarea perioadei de gestiune nu corespunde realității economice,deoarece acest aspect este subordonat contabilizării stocurilor,însa timpul real al entității nu reprezintă un timp care corespunde propiilor ritmuri ale proceselor de producție;

5.Cheltuielile directe sunt deseori analizate în cele mai mici detalii,dar această analiză se axează în mod special asupra consumurilor de materii prime și materiale directe,manoperei directe,iar în cadrul cheltuielilor indirecte se regăsește risipa,deoarece acestea sunt analizate în bloc și în mod convențional sunt repartizate pe produse;

6.Preocuparea se ralizează în direcția cunoașteri costurilor conducând la confuzia între valoare și cost,care,în esență,trebuie diferențiate,deoarece costul precede valoarea în timp,fiind deja predeterminat în faza de concepție,în timp ce valoarea pieței este supusă testării și estimată de către client;

7.Anumite costuri reprezintă un rezultat al neregulilor de la toate nivelele structurilor tehnico-organizatorice (altele decât cele care privesc cheltuielile neproductive,lipsurile în gestiune și care sunt vizibile) acestea mai fiind definite și “pierdere adăugată”.

Pe planul gestiunii întreprinderii,aceste metode de calculație servesc unei politici de preț relativ simplu:costuri directe și o parte” normală”de costuri indirecte ce trebuie să fie acoperite de prețul de vânzare.Însă în literatura de specialitate,dar și în practică noțiunea de cost complet devine insuficientă pentru a clarifica și cerceta în mod util anumite alegeri,în vederea satisfacerii neviolor de gestiune pe termen scurt.

Metodele de calculație a costului complet pierd din validitatea lor din cauza: importanței care se acordă costurilor indirecte în ansamblul costurilor și a costului ridicat de colectare și tratarea informațiilor,dar și din cauza evoluției rapide a mediului și a tehnicilor de producție.

În ceea ce privește durata de tratare a datelor se stabilește o producție de informație care pierde din actualitatea și interesul pretins de gestionar.

Pentru a efectua anumite analize mai operative și mai apte previziunilor,trebuie luată în considerare criteriul variabilității costului.Analiza costurilor operationale și a costurilor de structură trebuie completată cu studiul contribuției fiecărui produs la acoperirea costurilor de structură.În acest context este mai puțin relevantă împărțirea costurilor de structură asupra varietățiilor de produse,apelând la criterii de repartizare juste pentru a calcula un cost complet mai puțin sau mai mult convențional.În acest sens,este preferabilă determinarea unei „marje”,pentru a afla capacitatea contributivă a unor produse distincte,necesară la acoperirea costurilor de structură.

Metoda de calculație a costurilor parțiale nu se supun metodei de calculație absorbante,dacă se va refuza repartizarea costurilor fixe și indirecte.Acestea răspund unor preocupări diferite,dar nu contradictorii și trebuie considerate ca un instrument complementar de analiză.

Noțiunea de cost parțial permite implementarea unei politici de prețuri diferențiate,deci se poate realiza calculul economic,deoarece este vorba de integrarea comportamentului entitații care „gândește” problemele în termen de marketing.

După cele două criterii de diferențiere,reluând clasificarea concomitentă a costurilor se deduce dependența față de modificarea nivelului de activitate și modul de identificare a consumului de resurse pe obiectul de calculație.

Metoda costurilor parțiale se ia în considerare la calculul costurilor de producție,însă doar o parte din cheltuielile ocazionate de desfășurare a activității unei entități.

În aceste costuri parțiale sunt incluse atât costurile variabile directe (materiale directe,manoperă directă) cât și costuri variabile indirecte (materiale indirecte,manoperă indirectă,încălzire și iluminare,asigurări,taxe,reparații și întreținere).Costurile variabile directe sunt acele costuri care se pot individualiza la nivelul fiecărui produs,incluzându-se costurile cu materialele și manopera directă,însă cheltuielile variabile de regie se exclud.

Costurile indirecte au o caracteristică esențială ce constă ăn faptul că mărimea lor nu variază proporțional cu creșterea sau descreșterea volumului producției,deoarece sunt relativ constante.Cheltuielile indirecte sunt cheltuielile care se includ în costurile sectiei,din salariile directe,costuri de întreținere,telefoane,lumină,etc.

Costurile fixe sunt acele costuri ce rămân independente de volumul producției și sunt suportate de către entitate,indiferent de gradul de activitate,cum ar fi de exemplu:taxele de asigurare,chiriile,telefonul,radioul și telexul.Cheltuielile fixe pot fi clasificate în funcție de volumul fizic al producției,determinându-se astfel:

a)Costuri relativ fixe sau convențional constante cum ar fi:cheltuieli cu protecția mediului,salariile personalului TESA,etc.

b)Costuri propiu-zise sunt cheltuieli care rămân neschimbate sau care se modifică la intervale foarte mari de timp.Relația de calcul pe unitatea de produs se prezintă astfel:CFM=CF/Q. În care:

CFM reprezintă costul fix mediu

CF este costul fix total

Q reprezintă cantitatea de producție în raport cu costul fix total

Costurile fixe sunt determinate de creșterea proceselor de producție,deoarece capacitatea de producție a volumului fizic se reduce datorită costurilor relative,conform relatiei:RRcf=CF0(-1).

Costurile variabile depind doar de gradul de producție și pot fi caracterizate în:

a)Costuri variabile proporționale reprezintă o dreaptă crescătoare pe unitatea de produs căpătând o formă a costurilor fixe totale;

b)Costuri variabile progresive sunt acele costuri care cresc într-un ritm foarte rapid decât creșterea volumului de producție;

c)Costurile variabile degresive cresc într-un ritm mai mic decât volumul fizic de producție;

d)Costurile flexibile se dezvoltă într-un ritm nesimetric față de volumul fizic al producției.

Astfel de cheltuieli pot fi despărțite în cheltuieli variabile și cheltuieli fixe.

Separarea secțiunii variabile de cea fixă se face pentru costul de producție sau pentru centrul de analiză,dar și pentru ansamblul cheltuielilor dintr-o organizație,acestea realizându-se în funcție de rolul urmărit.Prin delegarea puterii de luare a decizilor are loc declinarea strategiei într-o entitate modernă.

Această delegare reprezintă organizarea bugetară în domeniul contabilității de gestiune jucând un rol foarte important,întrucât poate fi vorba despre determinarea unor planuri de acțiune și de cifrarea repercursiunilor financiare.

Mecanismul de organizare este consolidat prin sancțiuni pozitive sau negative,dar și prin indicatorii de încredere pentru luarea decizilor de către persoanele împuternicite care trebuie să-și ducă autonomia pe care o vor depune pentru socotirea obiectelor pe termen lung.Cu toate acestea,pe termen scurt unele costuri nu pot fi schimate pe o perioadă de un an,deoarece sunt suportate de către politica entității.

În cazul metodelor parțiale,ajustările obligatorii privind desfășurarea lucrărilor de calculație sunt următoarele cu privire la:

costul de achiziție al bunurilor cuprinde, taxele de import și alte taxe (cu excepția acelora pe care persoana juridică le poate recupera de la autoritățile fiscale), prețul de cumpărare,cheltuielile de transport, manipulare și alte cheltuieli care sunt achiziționate direct din bunurile respective. În costul de achiziție mai pot fi incluse: cheltuielile cu obținerea de autorizații,comisioanele dar și taxele notariale.

costul de producție poate fi prețul de achiziție al materiilor prime și al materialelor consumabile și alte cheltuieli care pot fi atribuite direct bunului în cauză.

Costul de producție cuprinde cheltuielile directe aferente producției, și anume: materiale directe,manoperă directă și alte cheltuieli directe de producție,energie consumată în scopuri tehnologiceprecum și costul proiectării produselor.

Ajustările de valoare reprezintă ajustările destinate să țină cont de modificările valorilor activelor individuale, stabilite la data bilanțului, indiferent dacă modificarea este definitivă sau nu.

Ajustările negative de valoare pot fi: ajustări permanente, denumite în continuare amortizări, și/sau ajustări provizorii, denumite în continuare ajustări pentru depreciere sau pierdere de valoare, în funcție de caracterul permanent sau provizoriu al ajustării respective.

1.2.Aspecte generale privind metodele bazate pe principiul costurilor parțiale

Aspectele bazate pe principiul costurilor parțiale sunt acele metode care iau în considerare la calculul costului de producție numai o parte din cheltuielile ocazionate de desfășurare a activității unei entități dar și calcularea costurilor de producție.

Alegerea unei metode sau a alteia depinde de importanța relativă a diferențelor tipuri de cheltuieli cum ar fi:directe sau indirecte,fixe sau variabile,cheltuieli de exploatare,financiare sau extraordinare de natura deciziilor ce trebuie luate de managementul entității.

Cheltuielile variabile și directe sunt acele cheltuieli cu materii prime și materiale auxiliare directe,cheltuieli cu semifabricate și cheltuieli cu manopera directă,acestea putând fi afectate costurilor de producție fără nici o dificultate.

Cheltuielile variabile și indirecte pot fi cheltuieli cu energia și combustibilul tehnologic,aceste cheltuieli ridică mai multe probleme nacesitând o analiză cu toate dificultățile pe care aceasta le implică,ele având un nivel relativ scăzut în contabilitatea de gestiune și pentru acest considerent a rezultat simplificarea calculului prin luarea în considerare a cheltuielilor directe și variabile,în felul acesta a apărut metoda costurilor variabile simplificată.

Cheltuieli fixe și directe sunt cheltuieli generale de administrare sau cheltuielile de cercetare-dezvoltare.Aceste cheltuieli nu sunt analizate și sunt doar regrupate înainte de a fi absorbite de marje degajate de diferite produse.

Marja reprezintă diferența dintre un preț de vânzare al unui produs și un cost parțial existând atâtea marje câte costuri avem.

În consecință,scăzând din suma marjelor cheltuielilor comune se obține rezultatul la nivelul întreprinderii.

Metoda costurilor variabile sau direct-costing,a fost inventată de doi economiști americani care se numeau Jonathan Harris și Charter Harrison care au elaborat-o și aplicat-o pentru prima dată în SUA,începând cu anii 1950,după introducerea calculatorului electronic.

Aceasta s-a răspândit în toate țările oferind managerilor un instrument util de modelare a costurilor pentru luarea unor decizii de gestiune.Ulterior,metoda direct-costing a fost preluată și aplicată de o serie de țări europene,ca Germania,Italia,Franța și Anglia.

În literatura de specialitate metoda direct-costing mai este cunoscută și sub denumirea de metoda costurilor variabile.

Cheltuielile variabile ale acestei metode se identifică și se obțin direct pe purtătorii de cheltuieli,deoarece se consideră că numai ele depind de fabricarea și desfacerea acestora,întrucât cresc sau scad ăn raport cu mărimea sau micșorarea volimului de producție.

Cheltuielile fixe pot fi considerate cheltuieli ale perioadei sau cheltuieli de structură,care se efectuează indiferent de volumul de producție și care privesc în ansamblu capacitatea entității de a produce și vinde,numai în funcție de timp.

Principala trăsătură a metodei este determinată să ia în calcul costul fiecărui produs,numai pentru cheltuielile variabile,iar cheltuielile fixe totale sunt suportate de marjele produselor care sunt denumite și marje pe costurile variabile.

Ca orice altă metodă de analiză a costurilor și de calculație,metoda direct-costing prezintă anumite avantaje,dar și dezavantaje.

Avantajele metodei direct-costing sunt următoarele:

a)Este o metodă de calculație simplă atunci când calculează costul pe unitatea de produs numai pe baza cheltuielilor variabile,fără repartizarea cheltuielilor fixe, metoda de calculație economică reduce consumul de muncă care este necesar pentru calcularea costului și al rezultatului final,reducând cheltuielile ocazionate pentru obținerea acestor informații,iar metoda eficientă furnizează aceste informații cu privire la rezultatul final,mai ales la entitățile cu un număr mare de sortimente și produse;

b)Pentru a calcula contribuția brută la profit trebuie să ofere primele informații necesare conducerii pentru a adopta decizii în politica de desfacere și de producție;

c)Prezintă o creștere a producției pentru produsele care au marje ridicată;

d)Permite luarea unor decizii cu privire la derularea afacerilor în costurile variabile sunt mai mici decât prețul de vânzare;

e)Trebuie să-și evalueze succesul gestionarilor în funcție de marja sectoarelor de activitate pe care le conduc;

f)Fixează un preț minim care este egal cu costul variabil pentru a emite anumite comenzi complementare;

g)Renunță la fabricarea produselor cu marje dăunătoare;

h)Permite caracterizarea profitului al diferitelor produse care sunt fabricate în funcție de marjele pe costurile variabile;

i)Metoda direct-costing permite și adoptarea unor decizii pe termen lung,cu privire la programul de producție și desfacere,la politica de investiții,la automatizarea și mecanizarea procesului de fabricație,la utilizarea diferitelor procedee tehnologice,la stabilirea numărului de schimburi,la lărgirea capacității de producție și de desfacere,la modul de finanțare și la dimensionarea seriilor de producție și de desfacere.

Dezavantajele costurilor variabile vor fi:

a)Metoda poate fi considerată valabilă numai pe termen scurt,deoarece pe termen lung se află cheltuielile fixe sau diminuale.

b)Nu se ia în considerare anumite produse care sunt profitabile având mari consumuri de factori de producție care provoacă cheltuieli fixe foarte mari.

c)Această metodă se elaborează prin perfecționarea mai bună a managerilor în funcție de marjele obținute,conducând la deciziile pe termen scurt la care cheltuielile fixe renunță.

Esența acestei metode constă în separarea netă a cheltuielilor de desfacere și de producție în raport cu variația volumului fizic al producției și desfacerii în cheltuieli fixe și variabile și luarea în considerare la calculul costului unitar pe produs numai a cheltuielilor variabile iar cheltuielile fixe se scad pe total din rezultatul financiar brut al entității.

În concluzie metoda costurilor variabile sau direc-costing este un instrument deosebit pentru conducerea entității având în vedere îmbunătățirea rezultatului activității.

Această metodă mai pune accentul și pe impulsionarea vânzărilor prin faptul că mărimea costurilor fixe nu se repartizează asupra stocurilor (de produse finite, de produse expediate dar neîncasate, de produse în curs de execuție ), ci trebuie acoperite de vânzările perioadei.

1.3.Principiile relației cost-volum-profit.

Prezentarea generală a metodelor bazate pe principiul costurilor complete se realizează în primul rând prin faptul că metodele de calculație aparțin caregoriei metodelor integrale sau absorbante,în sensul că încorporează toate cheltuielile generate de desfășurarea activității de producție, fiind caracteristice prestărilor de servicii și activitățiilor industriale.

Esența de baza a metodelor bazate pe principiul costurilor complete se împarte în cheltuieli directe si indirecte,repartizându-se asupra serviciiior,lucrărilor sau produselor.

O altă caracteristică este dată de faptul că metodele bazate pe principiul costurilor complete,presupun parcurgerea a două rânduri de calculații precum:antecalculația sau poscalculația.

În prezent, având în vedere legislația în vigoare, se pune problema determinării unor costuri previzionale,considerate ca fiind normale și în raport cu care se pot determina variațiile cheltuielilor pe parcusul desfășurării procesului de producție în vederea de a lua anumite decizii corecte.

Principiile relației cost-volum-profit pot fi prezentate în următoarea ordine precum:

a)Cheltuielile totale se separă în două părți:o parte fiind variabilă,iar cealaltă parte fixă în raport cu cantitățiile produse sau vândute.

b)Cifra de afaceri și cheltuielile totale sunt reprezentate de cantitățiile produse sau vândute,putând fii repartizate grafic sub formă de drepte.

c)Cheltuielile variabile,pretul de vânzare și costul variabil sunt deseori întâlnite.

d)Modelul nu vizează decât un singur serviciu sau proces în caz contrar presupunându-se că valorile relative rămân neschimbate chiar și în cazul cantitățiilor vândute.

e)Toate încasarile și cheltuielile vor putea fi adiționate și comparate la o valoare nominală,fără să se țină seamă de valorile lor actualizate.

f)Nu există nici o variație în cea ce privește mărimea cifrei de afaceri și cheltuielilor,decât cea dată de cantitățiile de bunuri sau servicii produse sau vândute.

g)În cea ce privește rezultatul exploatării se poate determina prin intermediul unui punct cheie și anume prin pragul de rentabilitate,studiul diferitelor ipoteze,dar și incidența acestora.

Capitolul II

Analiza rentabilității pe produse și pe ansamblul întreprinderii prin prisma relației cost-volum-profit

2.1.Prezentarea relației cost-volum-profit

Într-o entitate managerii trebuiesc ajutați să-și însușească o formă contabilă pentru a da o imagine fidelă purtătorilor de costuri pe termen scurt și care să i se potrivească puterii lor de luare a decizilor.

Această relație prezintă succesiunea cifrei de afaceri,totalul cheltuielilor,rezultatul exploatării în funcție de volumul producției,prețul de vânzare,dar și cheltuielilor fixe și variabile.

Cifra de afaceri este un indicator ce pune în evidență volumul total al afacerilor unei firme, exprimate prin prețurile pieței. Cifra de afaceri este reprezentată de veniturile totale obținute din activitatea comercială a unei întreprinderi pe o anumită perioadă de timp, de regulă un an. Ea cuprinde totalitatea veniturilor din vânzarea mărfurilor și produselor, executarea lucrărilor și prestarea serviciilor într-o perioadă de timp. Prin acest indicator se apreciază dimensiunea entității și puterea ei economico-financiara.

Cifra de afaceri reprezintă circulația monetară primită în schimbul unor bunuri sau servicii acordate cliențiilor.Cifra de afaceri se determină ca relației între volumul vânzărilor,prețul de vânzare și nivelul cheltuielilor de distribuție,conform următoarei relații de calcul:

Cifra de afaceri (CA)=Prețul de vânzare (Pv) x Cantitatea (Q)

Cheltuielile totale ale relației cost-volum-profit reprezintă volumul cheltuielilor fixe sau variabile.Relația de calcul este următoarea:

Cheltuieli totale (Ct) = Cheltuieli fixe (Cf) + Cheltuieli variabile (Cv).

Rezultatul exploatării (R) este egal cu cifra de afaceri micșorată din cheltuielile totale,obținută din operațiile de exploatare. Se poate calcula după următoarea relație de calcul: R=CA-CT↔R=CA-CV-CF.Pornind de la această relație se remarcă faptul că se face o separare a cifrei de afaceri după următoarea manifestare și anume:

Cifra de afaceri (Pv x Q) – Costuri variabile (CV x Q) = Marja pe costurile variabile (MCV) – Costuri fixe = Rezultatul exploatării (R).

Marja pe costurile variabile (MCV) reprezintă ceea ce sa câștigat fabricând și vânzând un produs se determină ca diferență între cheltuielile variabile totale și cifra de afaceri.

Cheltuielile variabile sunt relative cu cifra de afaceri,rezultând marja pe costurile variabile care poartă denumirea de “factor”,sau de “marjă pe costurile variabile (Rm)”.

Operaționalitatea relației cost-volum-profit este obținută datorită următoarelor ipoteze precum:

a)Volumul poate fi singura variabilă care influențează cu adevărat costurile.

b)Costurile variabile evoluează proporțional cu volumul activității.

c)Prețurile de vânzare pot fi constante pe termen scurt.

d)Cheltuielile de structură sau fixe sunt constante.

e)Pe termen scurt prețurile unitare ale factorilor de producție sunt constante

f)Nu poate exista decât un singur venit.

Entitatea dispune de un excedent de capacitate,dar acceptă comenzi cu remize ridicate,ea nu făcând decât să revină altă dată asupra acestei probleme.În esență resursele imobilizate ar putea fi dirijate către o producție mai profitabilă.Iar în această situație,nu relația cost-volum-profit este pertinentă,ci mai degrabă “costul de oportunitate”,scop în care trebuie comparat câștigul pe care l-ar putea obține utilizând alte resurse imobilizate de excedentul de capacitate cu marja pe costurile variabile degajată ca urmare a comenzii suplimentare.

Relația cost-volum-profit dispune și de următoarele limite și anume:

a)Relația cost-volum-profit nu este pertinentă decât pentru formularea problemelor de gestiune pe termen scurt,având un caracter limitat,pentru care pot avea efecte nefavorabile,fiind luată în considerare pentru a stabili pe termen lung strategiile.

b)Această relație pune accent pe analiza cheltuielilor variabile și conduce la focalizarea managerilor pe volumul producției în scopul creșterii marjei pe costurile variabile pentru acoperirea cheltuielilor fixe.

c)Poate fi o tendință contra căreia entitatea se străduiește să riposteze.

2.2.Principalii indicatori calculați în condițiile utilizării relației cost-volum-profit

Pentru obținerea de rezultate optime se are în vedere corelația dintre cheltuielile fixe și cele variabile cu volumul activității, respectiv capacitatea de folosire a utilajelor și cu prețul de vânzare al producției.

Pentru exprimarea acestei corelații se utilizează anumiți indicatori cum ar fi:

punctul de echilibru

intervalul și indicele de siguranță

factorul de acoperire

indicele de prelevare

coeficientul de volatilitate sau levierul operațional

I.Punctul de echilibru reprezintă nivelul vânzărilor care acoperă în întregime costurile variabile și fixe aferente perioadei,astfel încât entitatea să nu obțină nici profit și nici pierdere.Acesta exprimă acel volum al activității întrucât veniturile obținute din vânzarea producției sunt egale cu cheltuielile,adică vor fi în echilibru,iar rentabilitatea este nulă,purtând denumirea de prag de rentabilitate.

Punctul de echilibru arată că orice mărire a volumului vânzărilor aduce beneficii organizației,iar activitatea ei devine rentabilă,după cum,orice reducere a volumului vînzărilor aduce pierderi întreprinderii,iar activitatea acesteia devine nerentabilă pentru aceasta trebuie respectată corelația dintre costuri,prețurile de vânzare și sortimentul producției.

Punctul de echilibru se calculează ca raport între cheltuielile fixe ale perioadei și contribuția brută unitară la beneficiu.Rezultatul obținut reprezintă cantitatea de produse pe care unitatea trebuie să o fabrice și să o vandă pentru ca veniturile încasate să acopere cheltuielile variabile aferente și pe cele fixe totale,întrucât profiturile sau pierderile să fie egale cu zero.Relația de calcul al punctului de echilibriu poate fi următoarea: Pe=Chf/Cbu

Punctul de echilibru poate fi bazat pe un anumit număr de concepții și anume:

1) Argumentele sunt limitate la o perioadă scurtă ceea ce implică fixitatea anumitor elemente cu sunt:

a) atunci când capacitatea de producție și starea tehnică a echipamentelor rămâne aceeași rezultă ca și nivelul costurilor fixe rămâne același în timpul analizei.

b) când prețurile produselor vândute sunt aceleași în perioada analizată ,insesizabilă este și modificarea volumului vânzărilor.

c) atunci când se fabrică mai multe bunuri,repartiția producție rămâne neschimbată.

d) prețurile factorilor de producție pot fi stabile schimbărilor cantității cerute de entitate.

2) Eliminarea incidențelor decalajului cronologic între angajarea unei cheltuieli și plata acesteia,între realizarea unui venit și încasarea diponibilităților aferente este permisa atunci când problemele de trezorerie sunt neglijate.

3) Ipotetic se admite ca producția fabricată este și vandută pentru a elimina incidența variației volumului stocului.

Modalități de calcul

Punctul de echilibru se determină dupa urmatoarele relații:

a) Cifra de afaceri = costuri variabile + costuri fixe

b) Rezultatul = 0,adică cifra de afaceri-(costuri variabile=costuri fixe=0)

c) Marja/costurile variabile=costuri fixe

Determinarea punctului de echilibru poate fii efectuată prin procedeul matematic sau prin procedeul grafic.

Procedeul matematic se determină prin calcul aritmetic sau algebric.

Punctul de echilibru fizic este egal cu raportul dintre costurile fixe totale și marja pe costul variabil unitar.

Punctul de echilibru valoric este egal cu raportul dintre costurile fixe totale și rata marjei pe costurile variabile.

Calculul algebric al punctului de echilibru se foloseste atunci cand se cere și o reprezentare grafică.

Procedeul grafic de determinare a punctului de echilibru este o prelungire a calculului algebric.

Structura punctului de echilibru se stabilește în diferite combinații,considerate optime,ceea ce are în vedere aspectul vânzărilor sau pe cel al producției cu scopul maximizării marjei pe costurile variabile.

În activitatea de exploatare a entității pot să intervină modificări dependente sau independente care pot avea influențe asupra punctului de echilibru cum ar fi:

structura entității care conduce la modificarea nivelului costurilor fixe ca urmare a extinderii capacității de producție.Majorarea acestora,generează extinderea capacității de producție ,deplasând punctulde echilibru,ceea ce înseamnă o creștere de producere și de vindere pentru acoperirea costurile suplimentare cu investiția.Micșorarea capacității determină o scădere a nivelului costurilor fixe ceea ce reflectă în punctul de echilibru un efort diminuat.

b)Condițiile curente de exploatare se realizează prin modificarea prețului de vânzare al produselor,a tarifelor de salarizare,a prețului de achiziție al materiilor prime,a timpului de muncă,dar și a normelor de consum la materile prime precum și a tarifelor de transport.Aceste elemente au influențe asupra marjei pe costurile variabile.O creștere a marjei reduce efortul entității pentru atingerea punctului critic,după cum scăderea ei mărește efortul în sensul acesta.

c)Atât timp cât capacitatea de producție nu este saturată costurile de structură devin fixe.Atunci când punctul de saturație este atins,volumul activității crește și de aceea trebuie puse în operă anumite mijloace noi al căror cost va veni să mărească nivelul costurilor de structură existente.Costurile fixe evoluează pe paliere,iar fixitatea lor nu se verifică decât în interiorul unui interval al activității care autorizează capacitatea de producție analizată.

d)Costurile variabile evoluează diferit pentru o anumită structură de producție dată și anume:

La început,costurile variabile cresc mai puțin decât volumul activității;ceea mai bună combinare și utilizare a factorilor de producție este punctul de inflexiune de la zona randamentelor majorate la ceea randamentelor constante.

Comportamentul proporțional al costurilor variabile determină o evoluție liniară pentru menținerea activității.

Creșterea nivelului de activitate asigură o majorare mai accentuată a costurilor variabile.

II.Intervalul și indicele de siguranță dinamic

Intervalul de siguranță (Is) reprezintă indicatorul care arată cu cât pot să scadă vânzările pentru ca entitatea să atingă punctul critic.El reprezintă cifra de afaceri totală care poate fi suprimată de o conjunctură nefavorabilă,fără a avea pierderi pentru entitate.

Marja de securitate se determină ca diferență între cifra de afaceri totală și cifra de afaceri critică:

Is = CA-CAe

Indicele de siguranță dinamic (Id) este indicatorul prin care se determină procentajul de micșorare a cifrei de afaceri pentru ca entitatea să atingă punctual de echilibru. Poate fi calculat ca raport între intervalul de siguranță și cifra de afaceri după următoarea relație: Id = Is/CAx100.

Mai poate fi determinată ca raport între exploatare și marja pe costurile variabile,pe baza următoarei relații de calcul:Id = R/MCV x 100.

Indicele de prelevare (Ip) exprimă procentajul cifrei de afaceri care servește pentru acoperirea costurilor fixe,conform următoarei relații de calcul: Ip = CF/CA x 100.

Cu cât indicele de prelevare este mai mic,cu atât entitatea poate atinge mai ușor punctul de echilibru.

III.Factorul de acoperire (Fa) reprezintă indicatorul care exprimă procentajul din cifra de afaceri necesar pentru obținerea unui profit și pentru acoperirea costurilor.

Se determină prin raportarea marjei globale și a cifrei de afaceri totale,conform relației de calcul: Fa = MCV/CA x 100.

Mai poate fi determinată și ca raport între costurile fixe și volumul vânzărilor în punctul critic: Fa = CF/Cae x 100.

Cu cât acest indicator este mai mare,cu atât și profitul va fi mai mare,entitatea urmează să-și orienteze politica de fabricație și desfacere spre produsele cu factorul de acoperire cel mai ridicat.Acesta exprimă profitabilitatea potențială,deoarece poate fi deosebit de util în adoptarea unor decizii pe termen scurt cu privire la optimizarea structurii producției precum și la desfacerea produselor.

Concluzia constă în faptul că la optimizarea programului de producție trebuie să se ia în vedere livrarea diferitelor feluri de produse în ordinea descrescătoare a factorului de acoperire al produselor.

IV.Coeficientul de volatilitate sau levierul operațional (Lo) reprezintă procentajul variației rezultatului obținut pentru o variație procentuală a cifrei de afaceri.Relația de calcul se determină în raport cu modificarea volumului fizic al activității,avându-se în vedere modificarea relativă a rezultatului în raport cu modificarea relativă a cifrei de afaceri,după următoarea relație:

Lo =

În concluzie,levierul operațional reprezintă indicatorul prin care se apreciează riscul economic,fiind proporțional cu nivelul costurilor fixe,dar și cu apropierea cifrei de afaceri față de punctual critic.

V. Pragul de rentabilitate se bazează pe relația cost-volum-profit reprezentând nivelul de activitate exprimat cantitativ sau valoric,în care entitatea are profit zero.La acest nivel,dacă entitatea o ia în sus se obține profit,iar dacă o ia în jos va fi pierdere.

În literature de specialitate pragul de rentabilitate se mai numește și “punct mort” sau “cifră de afaceri critic”,reprezentând nivelul la care cifra de afaceri acoperă cheltuielile totale ale organizației.

Pragul de rentabilitate prezintă următoarele sarcini cu privire la:

a)Determinarea pragului de rentabilitate care se descrie în două aspect,conform următoarei relații de calcul al rezultatului R = atunci când R= 0 se obține o marjă a cheltuielilor variabile și anume: Q(p-CV)=CF sau MCV=CF.

b)Dacă vom avea modul de exprimare determinat al ratei marjei variabile vom obține:

,atunci pragul de rentabilitate va fi: Pr = .

Pragul de rentabilitate prezintă următoarele riscuri cu privire la:

Pentru determinarea pragului de rentabilitate la nivelul unei luni calendaristice vom avea următoarea relație de calcul: Nz = x 30.

Pentru un an calendaristic,relația de calcul poate fi: Nz = x 365.

Dacă pragul de rentabilitate va fi atins mai târziu atunci riscul devine mai mare,deoarece apare o schimbare neașteptată a tendințelor care conduc entitatea într-un loc dezorientat.

Pragul de rentabilitate se aplică numai la entitățiile bogate unde producția este unitară,iar compania este neschimbată.Entitatea trebuie să știe că volumul unui produs este rentabil având o marjă pozitivă pe costurile variabile.

Pragul de rentabilitate și prețul

Pragul de rentabilitate reprezintă volumul producției pentru care costurile totale sunt egale cu cifra de afaceri, semnificând faptul că, pentru acest volum al producției, marja asupra costurilor variabile este egală cu costul fix.

Pragul de rentabilitate este utilizat ca instrument care permite măsurarea efectului fluctuației prețului de vânzare asupra cifrei de afaceri. Se studiază, pentru diferite nivele ale prețului de vânzare, care este volumul producției ce permite realizarea obiectivului privind nivelul cifrei de afaceri. În acest sens se utilizează:

marja de securitate:

în care: Q = nivelul vânzărilor previzionate

Q0 = nivelul vânzărilor care corespund pragului de

rentabilitate

rata profitului previzionat:

în care: C= contribuția netă la profit

CF = costuri fixe specifice

În concluzie pragul de rentabilitate determină produsele care evidențiează legătura dintre prețul mediu în care se pune problema unui preț limită pe care întreprinderea trebuie să-l stabilească.

În contabilitatea financiară sau generală structural sunt evoluate la o valoare constantă care conține atât cheltuielile fixe,cât și cheltuielile variabile.Determinarea așa zisei”diferențe de încorporat”,cu ajutorul căreia să se reajusteze rezultatul obținut prin aplicarea metodei direct-costing și care se poate reflecta din punct de vedere contabil ca o diferență de preț.

VI.Diferența de încorporat poate fi determinată prin compararea rezultatelor obținute astfel:

V1 reprezintă costul variabil al stocului inițial,iar V2 costul variabil al stocului final.

În același mod mai poate fi considerat și F1 costul fix al stocului inițial și F2 costul fix al stocului final precum:

în costul variabil vom obține: R = CA – CH + V2 – V1

în costul complet se obține: R = CA – CH + (V2+F2) – (V1-F1).

Această diferență F2-F1 mai poartă denumirea și de cost fix al variației de stoc sau diferență de încorporat.

2.3.Analiza factorilor de optimizare a rentabilității prin prisma relației cost-volum-profit

Calculele efectuate pe baza relației cost-volum-profit realizează un instrument important în conducerea întreprinderii pentru optimizarea rezultatului activității economice.Se realizează prin determinarea influențelor pe care asupra beneficiului,modificarea factorilor care stau la baza precizării lui:cheltuielile variabile,cheltuielile fixe și structura producției și desfacerii,prețul de vânzare precum și volumul producției și desfacerii.

Urmatori factori contribuie la realizarea produselor si implicit a profitului,:

Cheltuieli variabile unitare

Cheltuieli fixe totale

Pretul de vanzare

Volumul fizic al productiei

Structura productiei

În optimizarea rezultatului este necesară interpretarea acestor factori și rolul lor,deoarece trebuie făcută prin prisma contribuției pe care o au (majorări,scăderi sau modificări de structură).

P/P = CA – ChVt – ChFt

Privită și în corelație cu indicatorii specifici metodei direct-costing ( Fa, Ks, Is, Cbr),

influența factorilor constă în optimizarea profitului prezentându-se astfel:

Creșterea pretului de vanzare cu o anumită sumă sau cu un anumit procent conduc la creșterea profitului care este egal cu produsul dintre creșterea de preț și producția fabricată.

Creșterea volumului fizic al productiei cu o anumită cantitate sau cu un procent conduc la un profit suplimentar cu produsul dintre cantitatea vandută in plus și Cbu.

Profit = ( Cantitatea vanduta in plus x Cbu )

Factorul de acoperire ramane nemodificat pentru că Cbu și Pvu nu s-au modificat

Reducerea cheltuielilor variabile unitare o anumita sumă sau cu un anumit procent , conduc la un profit suplimentar egal cu produsul dintre reducerea de cost șicantitatea vandută.

Profitul suplimentar = ( Reducerea de chelt.variabile x Cantitatea vanduta ) Reducearea cheltuielilor variabile unitare conduc la majorarea contributiei brute unitare și implicit totale.

Scăderea cheltuielilor fixe cu o anumită sumă conduce la un profit suplimentar egal cu reducerea respectivă de cheltuială.

Profitul suplimentar = reducerea de chelt.fixe

In ceea ce privește optimizare, întotdeauna factorul de acoperire nu scade, ori crește, ori rămâne neschimbat.

Modificarea structurii producției, reflectă creșterea ponderii produselor cu factorul de acoperire mai ridicat, concomitent cu factorul de acoperire redus, mai mic,dar și cu scăderea ponderii produselor.

Aceasta modificare generează un profit suplimentar, egal cu diferența dintre majorarea de produse ponderate cu Cbu și diferența de produse ponderată cu Cbu la produsele cu factorul de acoperire cel mai ridicat.

Profitul suplimentar Ps=

– majorarea cantității de produse și implicit ponderea la produsul cu factorul de acoperire ridicat ( produsul „a” în cazul nostru)

– cantitatea de produse în minus la produsul cu factorul de acoperire mai scăzut

Presupunem că o societate comercială produce și vinde două produse:produsul A și produsul B la care se cunosc următoarele informații.

Produsul A are o cantitate de 70000,un preț de vânzare unitar de 20 lei,iar cheltuieli variabile unitare sunt de 10 lei.

Produsul B prezintă o cantitate de 60000,un preț de vânzare unitar de 16 lei,dar și cheltuieli variabile unitare de 10 lei.

Cheltuielile fixe totale ale acestei societății sunt de 300000 lei.

Pornind de la situația inițială societatea acționează asupra următorilor factori de optimizare:

a) O creștere a prețului de vânzare unitar cu un anumit procent sau o anumită sumă de 3 lei/kilogram,la fiecare produs,care va conduce la un beneficiu suplimentar egal cu produsul dintre cantitatea vândută și creșterea prețului,adică (70000 kilograme x 3 lei)+(60000 kilograme x 3lei)=390000. Factorul de acoperire crește la 51%,iar coeficientul de siguranță dinamic va crește la 78,41%.

b) O creștere a volumului fizic al producției și desfacerii cu un anumit procent sau o anumită cantitate de 20% la fiecare produs,iar factorul de acoperire rămâne neschimbat,dar crește coeficientul de siguranță dinamic la 76,41%.

c) O reducere a cheltuielilor variabile cu 2 lei/kilogram la fiecare produs,care va avea ca efect un beneficiu suplimentar egal cu produsul dintre cantitatea vândută și reducerea cheltuielilor variabile,adică (70000 kilograme x 2 lei) + (60000 kilograme x 2 lei)=260000. Ca urmare, factorul de acoperire va crește la 48%,iar coeficientul de siguranță dinamic va crește la 68,75%.

d) O reducere a cheltuielilor fixe cu un anumit procent sau o anumită sumă de 70000.

e) O modificare a structurii producției și desfacerii pe produse și sortimente ,stimulând produsul cu factorul de acoperire cel mai ridicat astfel 100000 kilograme la produsul A și 10000 kilograme la produsul B.

Se cere să se calculeze indicatorii specifici metodei direct-costing și anume:marja pe costurile variabile,factorul de acoperire,pragul de rentabilitate,coeficientul de siguranță dinamic și indicele de siguranță dinamic,atât pentru situația inițială cât și pentru fiecare cele cinci situații.

Cifra de afaceri pentru produsul A=70000×20 =1400000

Creșterea prețului de vânzare pentru produsul A=70000×23 =1610000

Creșterea volumului fizic al producției și desfacerii pentru produsul A=84000×20=1680000

Reducerea cheltuielilor variabile pentru produsul A=70000×20 =1400000

Reducerea cheltuielilor fixe pentru produsul A=70000×20 =1400000

Modificarea structurii producției și desfacerii pentru produsul A=100000×20=2000000

Situația finală ca urmare a activității tuturor factorilor pentru produsul A=110000×23=2530000

Cifra de afaceri pentru produsul B=60000×16=960000

Creșterea prețului de vânzare pentru produsul B=60000×18=1080000

Creșterea volumului fizic al producției și desfacerii pentru produsul B=72000×16=1152000

Reducerea cheltuielilor variabile pentru produsul B=60000×16=960000

Reducerea cheltuielilor fixe pentru produsul B=60000×16=960000

Modificarea structurii producției și desfacerii pentru produsul B=10000×16=160000

Situația finală ca urmare a activității tuturor factorilor pentru produsul B=11000×11=121000

Totalul cifrei de afaceri pentru produsele A și B:

Creșterea prețului de vânzare=1400000+960000=2360000

Creșterea volumului fizic al producției și desfacerii=1610000+1080000=2690000

Reducerea cheltuielilor variabile=1400000+600000=2000000

Reducerea cheltuielilor fixe=1400000+960000=2360000

Modificarea structurii producției și desfacerii=2000000+160000=2160000

Situația finală ca urmare a activității tuturor factorilor=2530000+121000=2651000

Cheltuieli variabile pentru produsul A=70000×10=700000

Creșterea prețului de vânzare pentru produsul A=70000×10=700000

Creșterea volumului fizic al producției și desfacerii pentru produsul A=84000×10=840000

Reducerea cheltuielilor variabile pentru produsul A=70000×8=560000

Reducerea cheltuielilor fixe pentru produsul A=70000×10=700000

Modificarea structurii producției și desfacerii pentru produsul A=100000×10=1000000

Situația finală ca urmare a activității tuturor factorilor pentru produsul A=110000×8=880000

Cheltuieli variabile pentru produsul B=60000×10=600000

Creșterea prețului de vânzare pentru produsul B=60000×10=600000

Creșterea volumului fizic al producției și desfacerii pentru produsul B=72000×10=720000

Reducerea cheltuielilor variabile pentru produsul B=60000×8=480000

Reducerea cheltuielilor fixe pentru produsul B=60000×10=600000

Modificarea structurii producției și desfacerii pentru produsul B=10000×10=100000

Situația finală ca urmare a activității tuturor factorilor pentru produsul B=11000×8=88000

Totalul cheltuielilor variabile pentru produsele A și B:

Creșterea prețului de vânzare=700000+600000=1300000

Creșterea volumului fizic al producției și desfacerii=840000+720000=1560000

Reducerea cheltuielilor variabile=560000+480000=1040000

Reducerea cheltuielilor fixe=700000+600000=1300000

Modificarea structurii producției și desfacerii=1000000+100000=110000

Situația finală ca urmare a activității tuturor factorilor=880000+88000=968000

Marja pe costurile variabile pentru produsul A:

Creșterea prețului de vânzare=1610000-700000=910000

Creșterea volumului fizic al producției și desfacerii=1680000-840000=840000

Reducerea cheltuielilor variabile=1400000-560000=840000

Marja pe costurile variabile pentru produsul B:

Creșterea prețului de vânzare=1080000-600000=480000

Creșterea volumului fizic al producției și desfacerii=1152000-720000=432000

Reducerea cheltuielilor variabile=600000-480000=120000

Totalul marjei pe costurile variabile pentru produsele A și B:

Creșterea prețului de vânzare=910000+480000=1390000

Creșterea volumului fizic al producției și desfacerii=840000+432000=1272000

Reducerea cheltuielilor variabile=840000+120000=960000

Reducerea cheltuielilor fixe=700000+360000=1060000

Modificarea structurii producției și desfacerii=1000000+6000=940000

Situația finală ca urmare a activității tuturor factorilor=1650000+33000=1683000

Rezultatul:

Situația inițială=160000-300000=760000

Creșterea prețului de vânzare=1390000-300000=1090000

Creșterea volumului fizic al producției și desfacerii=1272000-300000=972000

Reducerea cheltuielilor variabile=960000-300000=660000

Reducerea cheltuielilor fixe=10600000-300000=760000

Modificarea structurii producției și desfacerii=940000-300000=640000

Situația finală ca urmare a activității tuturor factorilor=1683000-300000=1383000

Indicele de siguranță dinamic (CA-Pr):

Situația inițială=2360000-667925=1692075

Creșterea prețului de vânzare=2690000-580575=2109425

Creșterea volumului fizic al producției și desfacerii=2832000-667925=2164075

Reducerea cheltuielilor variabile=2000000-625000=1375000

Reducerea cheltuielilor fixe=2360000-667925=1692075

Modificarea structurii producției și desfacerii=2160000-689362=1470638

Situația finală ca urmare a activității tuturor factorilor=2651000-472549=2142451

Concluzii

Analiza costurilor fixe trebuie să se efectueze dinamic pentru a ține seama de acțiunea tuturor factorilor de influență cum ar fi:modificări ale utilizării capacităților de producție,modificări de prețuri,gradul de calificare a forței de muncă și schimbarea intesității producției.

Mecanismul de organizare este consolidat prin sancțiuni pozitive sau negative,dar și prin indicatorii de încredere pentru luarea decizilor de către persoanele împuternicite care trebuie să-și ducă autonomia pe care o vor depune pentru socotirea obiectelor pe termen lung.Cu toate acestea,pe termen scurt unele costuri nu pot fi schimate pe o perioadă de un an,deoarece sunt suportate de către politica entității.

În consecință,scăzând din suma marjelor cheltuielilor comune se obține rezultatul la nivelul întreprinderii.

Această metodă mai pune accentul și pe impulsionarea vânzărilor prin faptul că mărimea costurilor fixe nu se repartizează asupra stocurilor (de produse finite, de produse expediate dar neîncasate, de produse în curs de execuție ), ci trebuie acoperite de vânzările perioadei.

Analizele și calculele pe care le efectuează metoda direct-costing este un instrument prețios pentru conducerea entității în vederea optimizării rezultatului activității.Cel mai important element pentru conducerea entității este determinarea și cunoașterea modului de acțiune al fiecăruia dintre factorii de optimizare precum și influențele reciproce ale factorilor respective,în felul acesta adoptându-se anumite decizii raționale.

În concluzie metoda costurilor variabile sau direc-costing este un instrument deosebit pentru conducerea entității având în vedere îmbunătățirea rezultatului activității.

Relația cost-volum-profit nu este pertinentă decât pentru formularea problemelor de gestiune pe termen scurt,având un caracter limitat,pentru care pot avea efecte nefavorabile,fiind luată în considerare pentru a stabili pe termen lung strategiile.

Atât timp cât capacitatea de producție nu este saturată costurile de structură devin fixe.Atunci când punctul de saturație este atins,volumul activității crește și de aceea trebuie puse în operă anumite mijloace noi al căror cost va veni să mărească nivelul costurilor de structură existente.Costurile fixe evoluează pe paliere,iar fixitatea lor nu se verifică decât în interiorul unui interval al activității care autorizează capacitatea de producție analizată.