Elemente ale Managementului Cercetarii, Dezvoltarii Si Inovarii

ELEMENTE ALE

MANAGEMENTULUI CERCETĂRII,

DEZVOLTĂRII ȘI INOVĂRII

C u p r i n s

Capitolul I – NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1.1.Impactul revoluții post-industriale asupra economiei mondiale

1.1.1. Caracteristicile revoluției post-industriale

1.1.2. Economia societății bazată pe cunoaștere

1.1.2.1. Forme și metode ale cunoașterii științifice

1.1.2.2. Știință, Tehnică și tehnologie

1.1.Conceptul de Cercetare-Dezvoltare

1.2.1. Etapele cunoașterii științifice

1.2.2. Concept, Principii Generale, Scop

1.2.3. Factorii care influențează activitatea de Cercetare Dezvoltare și Inovare (CDI/R&DI)

1.2.Forme de organizare a activității de cercetare-dezvoltare

1.2.1.Sistemul national de cercetare-dezvoltare

1.2.2.POLITICA CDI – Autoritatea Națională pentru Cercetare Știintifică (ANCS)

1.2.3.Obiectivele sistemul CDI din România

1.2.4.Spațiul European de cercetare (SEC) – European Research Area (ERA)

1.2.5.Cercetarea științifica universitara

1.2.5.1. Probleme ale cercetării științifice din universități

1.2.5.2. Rolul și misiunea universităților

1.2.6.Cercetarea-dezvoltarea ca activitate economica

1.2.7.Avanatajele sistemului CDI în Romanaia

1.3.Particularitățile managementului activității de CDI

1.3.1.Orientarea spre cercetare-dezvoltăre în economia bazată pe cunoaștere

1.3.2.Organizarea activității de cercetare-dezvoltare în sectorul privat

1.3.3.Interfața dintre funcțiunea de cercetare-dezvoltare și marketing

Capitolul II -DINAMICA DEZVOLTĂRII FIRMEI

2.1. Patrimoniul științific și tehnologic al firmei

2.1.1. Noțiunea de tehnologie

2.1.2. Clasificarea tehnologiilor

2.2. Analiza potențialului tehnologic al unei întreprinderi

2.3. Strategia tehnologică a firmei

2.3.1. Modele de valorificare a tehnologiilor

a. Modelul BCCA (The Basis of Competition and Competitive Advantage)

b. Modelul Bonzai de integrare, combinare și valorificare a tehnologiilor

2.4. Accesul la tehnologie

2.4.1. Cumpărarea de tehnologie

a1. Cumpărarea de brevete.

a2. Cumpărarea de licențe.

2.4.2. Schimburile de tehnologie

2.4.3. Joint-ventures și alianțele strategice

2.4.4. Colaborări la teme de cercetare

2.4.5. Formarea de specialiști

2.4.6. Reverse engineering (Proiectarea inversată)

Capitolul III

TEHNICI ȘI INSTRUMENTE UTILIZATE ÎN CERCETARE-DEZVOLTARE

3.1. Inovarea : tipologie, tehnici de inovare și creativitate

3.1.1. Conceptul de inovare

3.1.2. Surse potențiale de creativitate

3.1.2.1. Sursele evidențiate de Peter Drucker (cele 7 surse)

3.1.2.2. Sursele evidențiate de J. Brustall și F. Frery

3.1.3. Tehnici de inovare și creativitate

3.1.3.1. Tehnici de creativitate în grup

3.1.3.2. Tehnici de creativitate individuală

3.1.4. Limitele metodelor de stimulare a creativității

3.2. Veghea tehnologică

3.3. Prognoza tehnologică

Concluziile și propunerile lucrării

A. Reorganizarea sistemului de cercetare – dezvoltare – inovare

B. Sistemul CDI din invățământul superior din România

C. Sinteza direcțiilor strategice de acțiune

Referințe bibliografice:

Capitolul I – NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Obiectivele capitolului

reliefarea caracteristicilor celei de-a treia revoluții industriale

definirea conceptului de cercetare-dezvoltare

explicarea factorilor care influențează activitatea de cercetare-dezvoltare

evidențierea formelor de organizare a activității de cercetare-dezvoltare

prezentarea interconexiunii dintre marketing și cercetare-dezvoltare

1.1.Impactul revoluții post-industriale asupra economiei mondiale

1.1.1. Caracteristicile revoluției post-industriale

Caracteristicile economiei mondiale la începutul mileniului III evidențiază faptul că lumea se mișcă din ce în ce mai repede. Între anii 60 și 90 ai secolului XX a avut loc o revoluție industrială accelerata, a treia cunoscută în istoria omenirii.

Caseta nr.1

Revoluția Industrială – și anume prima fază a sa – a reprezentat schimbarea majoră a condițiilor tehnologice, socioeconomice și culturale de la sfârșitul sec. al XVIII-lea și începutul sec. al XIX-lea, schimbare începută în Anglia și răspândită apoi în întreaga lume. În acea perioadă, economia bazată pe forța de muncă manuală a fost înlocuită cu economia dominată de industrie și de fabricarea mașinilor și utilajelor. Revoluția industrială a început cu mecanizarea industriei textile, cu dezvoltarea tehnicilor de prelucrare a fierului și cu utilizarea crescândă a cărbunelui îmbunătățit. Expansiunea comerțului a fost posibilă ca urmare a construirii de canale, drumuri și căi ferate. Introducerea forței aburului (bazată primordial pe cărbune) și forța mașinilor au pus temelia la creșterea capacității de producție. Perfecționarea mașinilor-unelte în primele două decenii ale sec. al XIX-lea a facilitat fabricarea și mai multor mașini de producție (capital fix) pentru diferite ramuri industriale. Prima fază a revoluției industriale se consideră că a început în jurul anului 1780 și a durat până în 1830 – 1840.

Prima fază a fost legată de A Doua Revoluție Industrială în jurul anului 1850, când progresul tehnologic și economic a atins momentul de vârf prin dezvoltarea vapoarelor cu aburi, a căilor ferate și, mai târziu, a motorului cu combustie internă și a generatoarelor de curent electric. La întretăierea secolelor, capitalistul și omul inovator Henry Ford, « părintele » liniei de asamblare, a afirmat : « Nu există decît o singură regulă pentru un industriaș și aceasta este : Fă cel mai bun produs posibil la cel mai scăzut cost posibil, plătind cel mai mare salariu posibil ». Cererea insațiabilă a constructorilor de căi ferate pentru materiale mai durabile a condus la dezvoltarea unor mijloace de producție de masă mai ieftine. Producția de oțel este, de fapt, apreciată drept primul din domeniile producției industriale de masă ce au caracterizat A Doua Revoluție Industrială.

Cea de-a treia revoluție industrială se caracterizează prin :

apariția unor ramuri industriale dominante noi ;

o schimbare în direcțiile activității de management, orientată în primul rând pe buna gestionare a resurselor tehnologice și pe activitatea de inovare, pe dezvoltarea unor sisteme tehnologice care permit realizarea de produse personalizate. ;

o schimbare a naturii produselor care conțin componente provenind din ramuri industriale dintre cele mai diferite ;

scurtarea considerabilă, practic eliminarea perioadei între descoperirea de către cercetători a unui nou fenomen sau mecanism fizic/chimic/biologic și aplicarea lui în industrie pentru noi produse sau noi procese de fabricație ; în același timp și ciclul de viață al produselor se scurtează foarte mult ;

apariția unor constrângeri mult mai puternice în activitatea de management, materializate într-o globalizare a concurenței și obligația de a lua în considerare, drept factor determinant, interacțiunile cu mediul înconjurător și cerințele de protecție a acestuia.

Energii noi regenerabile

În actuala epocă industrială, noile tehnologii au unele trăsături definitorii, dintre care pot fi subliniate :

sunt transversale, adică tehnologii asemănătoare pot fi regăsite în numeroase ramuri industriale foarte diferite între ele (spre exemplu, laserul apare în mecanică la prelucrarea materialelor, în medicină ca instrument chirurgical – bisturiul, în industria textilă la croirea stofelor, în informatică sau în redarea sunetului ca cititor CD) ;

sunt transferabile, în sensul că acest transfer de la o ramură industrială la alta se face extrem de repede ;

sunt combinatorii, adică pentru a putea fi utilizate este necesar să se apeleze la un ansamblu de tehnologii (de exemplu, laserul reunește tehnologia laserului cu cea a prelucrării numerice a semnalului) ;

sunt expansive, ceea ce semnifică faptul că apariția și utilizarea lor determină apariția și utilizarea altor tehnologii și mai noi (de exemplu, sistemul de frânare ABS a condus rapid la apariția suspensiilor active ; stocarea informației pe CD a condus la o tehnologie de inscripționare laser a acestora, înlocuindu-se astfel tehnologia mecanică inițială) ;

sunt complexe și costisitoare, adică necesită implicarea unui personal de înaltă calificare care trebuie să dispună de mijloace sofisticate și scumpe ;

sunt creatoare de valoare adăugată mare, presupun un aport însemnat de inteligență și mai puțin de materie primă și energie.

Dintre direcțiile principale în care se manifestă această revoluție industrială pot fi reliefate următoarele :

Informatica

Acest domeniu a reprezentat el însuși o revoluție odată cu apariția în 1971 a microprocesorului. În ultimii 20 de ani, cantitatea de componente plasate pe un microprocesor a crescut de la circa 1.000 la 10.000.000, deci o evoluție cu caracter exponențial.

Principalele efecte ale dezvoltării informaticii sunt :

apariția de calculatoare cu putere de calcul din ce în ce mai mare, utilizate în calcule foarte complexe, în procese de simulare, în inteligența artificială ;

miniaturizarea – apariția de micro-calculatoare ;

modularizarea – crearea de roboți industriali și de obiecte inteligente (de exemplu rachetele militare) ;

dezvoltarea telecomunicațiilor – sisteme digitale mai performante decât sistemele clasice ; mondializarea rețelei de comunicații ; sisteme optice care înlocuiesc sistemele electromagnetice ;

restructurarea altor ramuri industriale

crearea unei noi structuri a întreprinderii.

Fabricarea de materiale noi

Etapele parcurse de știința materialelor se disting pot fi divizate în trei faze:

structură acceptată : în materiale (metale, aliaje etc.) există o serie de impurități și, ca urmare, utilizările sunt adeseori limitate de imperfecțiunile materialelor ;

structură controlată : structura este cunoscută în detaliu, datorită metodelor evoluate de analiză (microscopie electronică, metode fizice și fizico-chimice), iar tehnologiile de elaborare permit obținerea unei anumite structuri sau evitarea formării unei alte structuri, astfel că domeniul utilizărilor crește considerabil ;

structură stăpânită : există capacitatea de utilizare a structurii în folosul propriu, de a o manipula sau de a crea noi structuri ; se intră în epoca materialelor « la comandă » care să răspundă de fiecare dată exact solicitărilor utilizatorului.

Caseta nr.2.

Principalele tipuri de materiale noi au fost elaborate în ultimii 50 de ani : materiale compozite, materiale ceramice, rășini și lipiciuri cu caracteristici speciale, materiale multistrat. Toate acestea se obțin de regulă prin combinarea într-un mod original a unor materiale tradiționale : plastic, sticlă, metal, ceramică la care se adaugă unele materiale realmente noi cum ar fi fibrele de carbon.

Materiale compozite. În alcătuirea lor intră de obicei trei elemente : un material de rezistență (fibră de sticlă, fibră de carbon, de bor, plastic) care oferă o foarte bună rezistență la tracțiune în 1, 2 sau 3 dimensiuni, un material de umplutură (rășini epoxidice, dar și materiale ceramice sau metale) și un material de legătură care asigură compatibilitatea între primele două. Drept caracteristici ale materialelor compozite se pot preciza : anizotropia (calitatea unui material de a nu prezenta aceleași proprietăți fizico-chimice pe toate direcțiile) care conduce la posibilitatea de a organiza structura internă în funcție de direcția și intensitatea solicitărilor la care va fi supusă piesa ; hiperspecificitatea soluției adoptate, ceea ce înseamnă că un material este conceput adesea pentru o singură și anumită piesă/produs.

Materiale plastice. În prezent are loc o « renaștere » a materialelor plastice pe seama atribuirii unor proprietăți noi ; este vorba de materialele plastice fluorurate (teflon), de poliacetilene, care prezintă o conductibilitate electrică remarcabilă, care în viitor ar putea atinge și superconductibilitatea ; poliesterul sulfonat rezistent la presiuni de până la 25 atm și temperaturi de 1900C etc.

Materiale ceramice. Prezintă o rezistență mecanică mare ; sunt utilizate la motoare și scule așchietoare ; au drept calități principale : duritate și rezistență la teicațiilor – sisteme digitale mai performante decât sistemele clasice ; mondializarea rețelei de comunicații ; sisteme optice care înlocuiesc sistemele electromagnetice ;

restructurarea altor ramuri industriale

crearea unei noi structuri a întreprinderii.

Fabricarea de materiale noi

Etapele parcurse de știința materialelor se disting pot fi divizate în trei faze:

structură acceptată : în materiale (metale, aliaje etc.) există o serie de impurități și, ca urmare, utilizările sunt adeseori limitate de imperfecțiunile materialelor ;

structură controlată : structura este cunoscută în detaliu, datorită metodelor evoluate de analiză (microscopie electronică, metode fizice și fizico-chimice), iar tehnologiile de elaborare permit obținerea unei anumite structuri sau evitarea formării unei alte structuri, astfel că domeniul utilizărilor crește considerabil ;

structură stăpânită : există capacitatea de utilizare a structurii în folosul propriu, de a o manipula sau de a crea noi structuri ; se intră în epoca materialelor « la comandă » care să răspundă de fiecare dată exact solicitărilor utilizatorului.

Caseta nr.2.

Principalele tipuri de materiale noi au fost elaborate în ultimii 50 de ani : materiale compozite, materiale ceramice, rășini și lipiciuri cu caracteristici speciale, materiale multistrat. Toate acestea se obțin de regulă prin combinarea într-un mod original a unor materiale tradiționale : plastic, sticlă, metal, ceramică la care se adaugă unele materiale realmente noi cum ar fi fibrele de carbon.

Materiale compozite. În alcătuirea lor intră de obicei trei elemente : un material de rezistență (fibră de sticlă, fibră de carbon, de bor, plastic) care oferă o foarte bună rezistență la tracțiune în 1, 2 sau 3 dimensiuni, un material de umplutură (rășini epoxidice, dar și materiale ceramice sau metale) și un material de legătură care asigură compatibilitatea între primele două. Drept caracteristici ale materialelor compozite se pot preciza : anizotropia (calitatea unui material de a nu prezenta aceleași proprietăți fizico-chimice pe toate direcțiile) care conduce la posibilitatea de a organiza structura internă în funcție de direcția și intensitatea solicitărilor la care va fi supusă piesa ; hiperspecificitatea soluției adoptate, ceea ce înseamnă că un material este conceput adesea pentru o singură și anumită piesă/produs.

Materiale plastice. În prezent are loc o « renaștere » a materialelor plastice pe seama atribuirii unor proprietăți noi ; este vorba de materialele plastice fluorurate (teflon), de poliacetilene, care prezintă o conductibilitate electrică remarcabilă, care în viitor ar putea atinge și superconductibilitatea ; poliesterul sulfonat rezistent la presiuni de până la 25 atm și temperaturi de 1900C etc.

Materiale ceramice. Prezintă o rezistență mecanică mare ; sunt utilizate la motoare și scule așchietoare ; au drept calități principale : duritate și rezistență la temperaturi mari, ușurință la fabricare.

Adezivi și rășini. Principalii exponenți sunt adezivii biocomponenți care asigură o comportare la solicitări mecanice mai bună decât cea a pieselor sudate.

Materiale de construcții. Materiale izolante, geamuri speciale, betoane armate cu fibre, adezivi, componente pe bază de ipsos.

Materiale pentru industria electronică. Este vorba de siliciu amorf, arseniură de galeniu, cristale lichide, fibre de siliciu, materiale supra-conductoare, având drept avantaje costuri mai mici de producție și randamente mai bune.

Materiale multistrat. Dintre acestea pot fi prezentate : metal placat cu plastic (rilsan), geam multistrat, sticlă placată cu plastic etc.

Biotehnologiile

Biotehnologiile reprezintă utilizarea microorganismelor, precum bacteriile sau fermenții, sau a subsatanțelor biologice, cum sunt enzimele, în procese specifice industriale sau de fabricație. Se caracterizează prin aceea că face apel la materia vie (fapt care o deosebește de chimie, metalurgie etc.) prin intermediul unor organisme monocelulare sau a unor compuși biochimici activi (ceea ce o deosebește de tehnologiile agricole sau zootehnice).

Astăzi există trei domenii importante ale tehnologiilor biochimice :

tehnologiile de tip fermentativ (controlate de microorganismele vii), în acest domeniu încadrându-se : fabricarea brânzeturilor, fermentarea vinului, leșierea biologică a minereurilor, tratarea și purificarea apelor uzate, utilizarea unor bacterii în producerea de insecticide, antibiotice etc. ;

tehnologii enzimatice care utilizează enzime produse de microorganisme fără ca prezența acestora din urmă să mai fie necesară ;

tehnologii genetice care prin modificări ale structurilor genetice la nivel celular pot determina fie producția unei anumite enzime sau alt tip de proteină de către o bacterie care nu o producea în mod normal, fie crearea de specii noi de plante și animale.

Efectele utilizării cercetărilor din biotehnologie se explică prin :

consumul de energie extrem de redus ;

instalațiile industriale considerabil mai simple atât din punct de vedere constructiv, cât și al exploatării, instalații utilizate în fluxuri tehnologice mult simplificate la rîndul lor ;

posibilitatea sintetizării de substanțe deosebit de complexe (insulina umană, interferonul etc.) sau produse adaptate foarte bine necesităților umane (soiuri de cereale înalt productive ș.a.) ;

caracterul ecologic foarte pronunțat: nu rezultă deșeuri sau dacă rezultă acestea sunt biodegradabile.

Principalele ramuri industriale în care apar biotehnologiile sunt :

agricultura, unde dincolo de procesele tradiționale este întâlnită creșterea și protecția plantelor și animalelor prin crearea de specii cu productivitate mai mare și rezistente la agenți patogeni sau prin transferul de embrioni ;

industria alimentară, care realizează produse noi pe baza transformării laptelui, grâului, porumbului ;

industria farmaceutică, prin fabricarea de vaccinuri, antibiotice, hormoni, reactivi pentru diagnostic, substitute ale sângelui, toate acestea fie sub forma unor produse cu totul noi, fie prin tehnologii exterm de ieftine și de eficiente ;

industria de chimie fină, unde sunt realizate produse cosmetice bine tolerate de organism ș.a.

Cererea de produse personalizate

Este ceea ce se cheamă destandardizarea produselor. Dintre motivele care au condus la acest fenomen putând fi evidențiate :

creșterea nivelului de trai ;

nivelul din ce în ce mai ridicat al educației ;

ușurința din ce în ce mai mare de a călători sau de a lua contact cu alte culturi prin intermediul mijloacelor de comunicație ;

creșterea demografică prin care noile generații vin cu modele noi pe care le impun în paralel cu cele preexistente ;

schimbările tehnologice.

Schimbarea naturii produselor

Întotdeauna un anumit produs a fost asociat unui domeniu specific. In economia contemporana, la toate produsele, pe lângă subansamblele clasice, apar cipuri electronice care controlează funcționarea, astfel că fostele mașini-unelte, automobile sau aparate de fotografiat au devenit mici calculatoare. Produsele noi, cu structuri complexe, implică și utilizarea de tehnologii complexe care nu sunt întotdeauna ușor de transpus în practică și ușor de gestionat.

Scurtarea perioadei de introducere în producție a descoperirilor, precum și a ciclului de viață al produselor

Dacă o entitate economică nu percepe la timp apariția unui element de noutate, ea riscă uneori chiar eliminarea de pe piață. Clienții cer produse din ce în ce mai diverse, iar noul exercită o fascinație asupra cumpărătorilor. Corelând aceasta cu creșterea și globalizarea concurenței, trecerea directă din laboratoarele de cercetare pe planșetele (cel mai adesea informatizate) ale proiectanților și de aici în spațiile de producție (în general cibernetizate și robotizate) a devenit un proces natural.

Ca elemente specifice de noutate ce se introduc pot fi enumerate :

un plus de valoare pentru prețul plătit ;

un design mai agreabil ;

un service mai bun ;

un răspuns mai rapid la cererile pieței ;

inovarea continuă.

Protecția mediului înconjurător

Una din cele mai importante probleme ale omenirii la ora actuală este cea a protecției mediului înconjurător, aceasta ca urmare a efectelor globale ale poluării (efectul de seră, distrugerea pădurilor de către ploile acide, degradarea stratului de ozon din stratosferă etc.), cât și la nivel local prin poluarea apelor, degradarea solului, smogul orașelor, incalzirea globala etc.

La nivel planetar au fost întreprinse succesiv eforturi de reunire și punere de acord a factorilor de decizie (din cadrul țărilor, regiunilor economice, organismelor naționale, regionale și internaționale etc.) un eveniment major în acest sens reprezentându-l publicarea Raportului Brundtland al Comisiei Mondiale pentru Mediul Înconjurător și Dezvoltare (care poartă numele raportorului), raport publicat în 1987 și care lansează noțiunea de dezvoltare durabilă, ca și acțiunile necesare pentru a o atinge.

Definirea termenului este de atunci binecunoscută și deseori citată :

« Dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care răspunde necesităților prezentului fără să compromită capacitatea generațiilor viitoare de a răspunde propriilor necesități ».

Ideile de bază care se urmăresc a fi atinse prin utilizarea tehnologiilor curate sunt :

eliminarea din activitatea de producție a tuturor substanțelor toxice sau poluante ;

reciclarea masivă a deșeurilor pe baza unei trieri și a unei redirijări efectuate cât mai aproape de locul de formare a lor ;

obținerea de beneficii economice în urma acțiunilor de protecție a mediului întreprinse.

1.1.2. Economia societății bazată pe cunoaștere

Astăzi, aproape că nu mai există sectoare, funcții sau elemente ale economiei care să nu fie afectate de schimbările calitative legate de condițiile societății informaționale, iar pivotul acestei societăți este cunoașterea, învățarea, capitalul intelectual și inovația. De altfel, apariția unor inițiative distincte de încurajare a „practicilor inovatoare” reprezintă, cu adevărat, o viziune nouă asupra modului în care bunele practici pot determina creșterea și retehnologizarea societăților noastre. Este evident că apariția unor noi forme de economie și organizare socială solicită adoptarea și asimilarea de noi standarde de management, dar și a unor instrumente și tehnologii capabile să capitalizeze oportunitățile deschise de economia bazată pe cunoaștere.

Din ce în ce mai mulți teoreticieni, oameni de afaceri, dar și responsabili politici apreciază că tipul de societate spre care se îndreaptă omenirea este o societate a cunoașterii, sprijinită pe o economie a cunoașterii. Astfel, au fost evidențiate probleme legate de noile abilități și deprinderi necesare pentru integrarea în economia cunoașterii, noua geografie în care distanțele fizice nu mai reprezintă constrângeri importante, condițiile de acces la cunoștințe și informații pe plan internațional, dezvoltarea proprietate intelectuală și capitalizarea cunoștințelor.

Evoluțiile sociale înregistrate au arătat că principalele caracteristici ale societății cunoașterii sunt legate de: extinderea și aprofundarea cunoașterii științifice; managementul și utilizarea cunoștințelor existente sub forma cunoașterii tehnologice și organizaționale; producerea de cunoaștere tehnologică nouă prin inovare; apariția unei noi economii, în care procesul de inovare devine determinant; diseminarea fără precedent a cunoașterii către toți cetățenii prin mijloace noi (internet, carte electronică, e-learning); conturarea comunității globale; producerea unei revoluții culturale bazate pe cunoștințe; necesitatea sustenabilității ecologice prin adaptări tehnologice rapide.

În cadrul acestui tip de societate, noua economie, numită adesea economie bazată pe cunoaștere, își datorează apariția unui număr de forțe importante care acționează astăzi în sensul schimbării regulilor afacerilor și a competitivității naționale: globalizarea, intensitatea folosirii cunoștințelor și informațiilor, rețelele de computere și conectivitatea, precum și creșterea ponderii lucrătorilor cu cunoștințele la peste 80% din populația ocupată.

Fundația conceptului de economie a cunoașterii a fost creată de Peter Drucker. În 1966, acesta descria diferența dintre lucrătorul manual și lucrătorul cu cunoștințe: un lucrător manual folosește mâinile sale pentru a produce „lucruri”, iar un lucrător cu cunoștințele își folosește inteligența pentru a produce idei, cunoștințe și informații.

Economia cunoașterii sau economia bazată pe cunoaștere este un concept care se referă la utilizarea cunoștințelor pentru a produce beneficii. Expresia a fost popularizată de Peter Drucker în cartea sa The Age of Discontinuity.

Un principiu-cheie utilizat este acela că educația și cunoștințele acumulate sunt considerate active productive ale unei afaceri, întrucât ele pot fi elementele primare cele mai valoroase în realizarea unui produs sau serviciu.

Paul David și Dominique Foray descriu patru schimbări importante care au condus la apariția societății cunoașterii:

– accelerarea producției de cunoștințe;

– creșterea ponderii capitalului intangibil la nivel micro- și macroeconomic;

– inovarea a devenit o activitate dominantă, iar sursele ei, din ce în ce mai variate;

– revoluția instrumentelor de utilizare a cunoștințelor.

1.1.2.1. Forme și metode ale cunoașterii științifice

I. Cunoașterea empirică și/sau experimentală

Termenii experiență, experiment și experimental sunt utilizați într-o multitudine de sensuri dificil de conciliat. Cel mai adesea, sunt așezați sub spectrul empiricului, înțeles ca activitate cognitivă ne- sau pre-teoretică ce se desfășoară în afara sau anterior oricărei elaborări intelectuale închegate. În perioada interbelică, o intensă dezbatere contemporană a vizat raportul dintre faptul brut (ceea ce există în mod efectiv și concret în realitate, constituind un dat nemijlocit al observației) și faptul științific (receptarea celui dintâi prin diverse filtre conceptuale, metodologice și interpretative), majoritatea epistemologilor actuali considerând că distincția este doar relativă.

Dacă știința pornește de la fapte ea nu se reduce la colectarea de fapte disparate. Faptele o dată identificate servesc drept pretexte pentru o cunoaștere explicativă.

Ce reprezintă oare un „fapt științific”? Cl. Bernard sublinia: un fapt nu este nimic în el însuși, el nu valorează decât prin ideea care i se atașează sau prin proba pe care o furnizează.

Un fapt intră în câmpul atenției grație problemei pe care o suscită.

Încercând să contureze conținutul faptului științific, J.Piaget evidențiază trei caracteristici:

● un fapt științific este un răspuns la o întrebare, ceea ce presupune o întreagă elaborare, solidară cu sistemul de informații care au dus la acea întrebare;

● un fapt este apoi o constatare sau o „lectură” a experienței, care nu se reduce la simpla „citire” a datelor, ci comportă o întreagă structurare;

● „un fapt nu există niciodată în stare pură …; el este întotdeauna solidar cu o interpretare”.

Această caracteristică subliniază importanța orizontului de informație, a cadrului interpretativ, atât în punerea întrebării, cât și în „lectura experienței”. Există o deosebire între faptul brut, rezultat al unei simple percepții și faptul științific, plasat în contextul unei idei și a unei observații analitice.

Demersul experimental, comportă, în genere, o suită de faze: observația, stabilirea ipotezelor, experimentarea propriu-zisă și analiza/interpretarea datelor. Firește nu orice cercetare psihologică urmează acest ciclu complet; unele se limitează la observație și la analiza datelor, altele constau din experiment și interpretarea materialului obținut ș.a.m.d. Așadar, anumite momente sau faze pot dobândi o semnificație autonomă.

Cunoașterea experimentală dispune de o structură ce cuprinde următoarele etape distincte:

(1) Investigarea faptelor (reperarea, stabilirea și circumscrierea lor), în acest sens procedându-se pe două căi:

(a) observația (etimologie latină: ob = „înainte” și servo, -are = „a păstra”, „a conserva”) reprezintă o operație fundamentală și indispensabilă oricărei cunoașteri a realității naturale, sociale sau psihice, rezidând în considerarea cu atenție susținută a unui anumit fapt sau eveniment, în contactul direct sau mijlocit (de instrumente sau aparate) al subiectului cu obiectul de cunoscut, spre a-i sesiza pluralitatea manifestărilor fenomenale. Trebuie să se distingă între observația științifică și cea empirică, prima raționalizată, conceptualizată, dirijată de un suport teoretic anterior, cea de-a doua desfășurată îndeobște nepremeditat, nesistematic și necritic, recurgând la simțurile naturale.

Auto-observația este observația aplicată asupra propriei persoane, ceea ce înseamnă nu numai (introspecția) cunoașterea gândurilor, sentimentelor și aspirațiilor intime, ci și cunoașterea propriei activități, din succese și eșecuri, din actele relațiilor cu semenii, din încercările vieții etc. Introspecția este numai o latură a auto-observației.

(b) experimentul (latină: experimento, -are = „a încerca”, „a testa”, „a proba”), ca modalitate mai complexă de studiere a faptelor, una care include observația și o depășește printr-o implicare mai activă a cercetătorului. Constă în reproducerea artificială, în modificarea deliberată a unui fenomen natural, social ori psihic, spre a fi studiat în condițiile special amenajate prin varierea diverșilor parametri situaționali.

Tehnica experimentală cuprinde două etape distincte: mai întâi, formularea ipotezei de lucru, a ideii referitoare la ceea ce e de așteptat să se producă atunci când obiectul se modifică într-un anumit mod; în al doilea rând, realizarea efectivă a schimbării respective, provocându-se un fapt real nou. Acesta va fi examinat cu atenție, iar rezultatul va fi comparat cu prezumția inițială spre a se constata dacă și în ce măsură ea se verifică.

(2) Interpretarea datelor marchează trecerea de la „a ști” la „a cunoaște”, în tentativa de a afla o explicație, o semnificație a lor. Altfel spus, pe baza corelării și ordonării, a comparării și evaluării datelor observaționale sau experimentale, se încearcă găsirea răspunsului la întrebările de ce? și cum? se produce faptul constatat. Asemenea interogații constituie stimulentul principal al științei veritabile, aceasta neputându-se limita doar la o simplă factologie, la consemnarea și descrierea experienței. Interpretarea se realizează pe calea unor variate demersuri intelective (adesea interferând și cooperând mutual), dintre care mai importante sunt:

(a) clasificarea (taxinomia sau taxionomia) constituie procedeul de a organiza faptele prin distribuirea lor sistematică în categorii sau specii de fenomene având un grad mai înalt de generalitate. Dispunerea cazurilor individuale în clase se întreprinde în funcție de așa-zisul criteriu (sau fundament) al clasificării, adică acea proprietate sau însușire comună din unghiul căreia entitățile cercetate pot fi considerate ca fiind asemănătoare, dacă nu chiar echivalente.

(b) serierea rezidă în determinarea sistematică a ordinii în care pot fi dispuse elementele unei mulțimi, astfel încât – în fiecare cuplu al lor – unul să-l preceadă pe celălalt.

(c) măsurarea realizează trecerea de la determinările calitative la cele cantitative și constă în atribuirea – pe baza unor unități-etalon sau a unor scale convenabil alese – de valori numerice parametrilor structurali sau funcționali aparținând faptelor cercetate.

(3) Stabilirea corelațiilor cauzale și a legilor experimentale. Pe temeiul rezultatelor obținute prin intermediul clasificării, serierii și măsurării, se poate trece la această nouă etapă a practicii științifice, anume la decelarea cauzelor și a corelațiilor dintre faptele studiate, exprimate în diferite regularități și repetabilități. Fără a elimina integral elementul empiric, accentul se deplasează acum hotărâtor spre momentul teoretic, legăturile de tip cauză-efect și legic descoperindu-se pe calea unor demersuri inductive, permițând inclusiv formularea explicațiilor și predicțiilor.

II. Cunoașterea teoretică

Corelațiile cauzale și uniformitățile experimentale se cer coroborate, organizate într-un cadru unitar, împrejurare ce reclamă formularea legilor teoretice, integrate la rândul lor într-un sistem, anume acela al teoriei științifice ca atare. Construcția acesteia rezidă într-o operă de sinteză (întreprinsă, cum s-a văzut, pe bază inductivă) incomparabil mai vastă și mai puternică din unghiul forței explicative, astfel că e posibil să derive pe cale logic-deductivă – în calitate de teoreme – atât corelațiile și regularitățile empirice, cât și faptele noi (inclusiv cele neconstatate până în momentul respectiv), iar predicția validează șanse de succes superioare.

De regulă, teoriile științifice se nasc în acele domenii care au atins un anumit nivel de maturitate epistemică. În arhitectura cunoașterii actuale, acest moment ocupă un loc atât de însemnat încât însăși știința s-a putut considera ca fiind un ansamblu de teorii concurente sau complementare, după cum progresul științei a fost conceput drept răsturnare și înlocuire repetată a unor teorii vechi cu altele noi, mai satisfăcătoare, așadar răspunzând mai bine diverselor probleme relevante, dificultăților și impasurilor ivite în practica științifică, totodată, împingând granițele cunoașterii tot mai departe.

Locul central al teoriilor în cadrul cunoașterii științifice are la bază faptul că acestea:

(a) sistematizează datele prin stabilirea raporturilor logice între diversele elemente până atunci disparate rezultate în urma investigațiilor efectuate;

(b) explică faptele prin intermediul unui sistem de ipoteze și sporesc gradul de testabilitate al prezumțiilor avansate în cadrul sistemului respectiv;

(c) extind cunoașterea prin aceea că formulează predicții deduse din baza axiomatică;

(d) stimulează și orientează cercetarea, punând și reformulând probleme, sugerând căi de soluționare a lor;

(e) oferă o imagine, o reprezentare simbolică asupra unor sectoare ale existenței, inaugurând adesea noi stiluri de gândire, impunând noi „paradigme” (în limbaj kuhnian).

În istoria științei, s-au impus două tipuri distincte de modele epistemice corespunzând unor maniere diferite de concepere a teoriei:

(1) MODELUL INDUCTIV-EMPIRIST, legat mai cu seamă de filosofia britanică din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, spre a-și găsi consacrarea în fizica lui Newton. Acum, enunțurile științifice se derivă din experiență și se ridică la nivel de generalitate prin mijloacele inducției, ceea ce înseamnă un proces de abstractizare în raport cu observațiile particulare sau legile desprinse.

(2) MODELUL IPOTETICO-DEDUCTIV caracteristic științei contemporane și foarte larg răspândit, al cărei nucleu constă în cuplul format din axiome și ipoteze, reabilitându-le pe cele din urmă. Teoria se edifică pornind tocmai de la supoziții adoptate în mod liber și nu neapărat prin recursul la experiență, supoziții care se vor institui ca fundament axiomatic al sistemului de enunțuri.

Iată și principalele funcții îndeplinite de către teoriile științifice:

1) referențială (îndeosebi în cadrul disciplinelor factuale) rezidând în aceea că cele mai multe construcții ideatice oferă o imagine asupra unui anumit domeniu de realitate, o reprezentare sau un model al obiectelor, fenomenelor, proceselor efective;

2) explicativă legată de răspunsul la întrebarea cum sunt structurate și se comportă sistemele lumii externe sau interne, de ce un fapt despre care se știe că s-a produs s-a petrecut în modul respectiv și nu altfel;

3) normativă, de prescriere a unor principii și reguli de natură a orienta și îndruma investigația;

4) predictivă constând în capacitatea de a anticipa, de a prevedea producerea unor fapte sau evenimente noi, mai mult sau mai puțin cunoscute;

5) instrumentală, edificiul servind drept mijloc atât de explorare a unor noi tărâmuri, deci de extindere a cunoașterii, cât și de condensare a cunoașterii deja dobândite, de sistematizare și simplificare a ei;

6) praxiologică, în sensul că, asigurând o priză mai bună a omului la mediul său de viață și activitate, teoria indică metodele, procedeele, tehnicile prin care se pot săvârși diverse modificări amelioratoare.

1.1.2.2. Știință, Tehnică și tehnologie

Știința este definită prin elementul ei fundamental, descoperirea științifică, adică aducearea în sfera cunoașterii umane a unor fenomene, procese, fapte, obiecte, preexistente dar încă necuoscute.

Scopul fundamental al științei este înțelegerea rațională a descoperirilor științifice și încadrarea lor în teorii științifice, având ca țel final prezicerea/prevederea științifică.

Tehnica este definită prin elementul ei fundamental, invenția tehnologică, reprezentând o realizare nouă, deci neexperimentată și necunoscută, bazată pe elementele preexistente și cunoscute ale unui proces, procedeu, obiect, de regulă util omului.

Scopul fundamental al tehnicii este reproducerea pe scară industrială a invențiilor tehnice, în vederea satisfacerii cerințelor societății umane în sensul lor cel mai curpinzător.

Tehnologia se definește ca o comonentă algoritmizabilă a tehnicii, referitoare la modul în care se realizează invenția tehnică. Remarcăm faptul că reproducerea la scară industrială a unei invenții tehnice se poate face urmând tehnologii diferite, deci realizarea unei noi tehnologii este ea însăși o invenție tehnică care presupune un aport creativ.

Știința, tehnica și tehnologia, în societatea modernă sunt interdependente și nu pot evolua și progresa decât prin completare reciprocă. Trebuie să subliniem că toate presupun disponibilități creative la cei care lucrează în domeniul lor., care pot fi valorificare prin educație, instruire și dezvoltare prin acumularea de informații și cunoaștere, care se realizează prin activități de cercetare științifică și tehnologică.

Stiinta si tehnologia sint factori esentiali de cultura si civilizatie.

Promovarea celor patru piloni ai societății cunoașterii – educația, cercetarea, dezvoltarea și inovarea – nu înseamnă doar susținerea prioritară a acestor activități sociale; înseamnă, în primul rând, o nouă grilă de valori. Trebuie să facem în așa fel încât cei care învață permanent, cei care cercetează, cei care contribuie la dezvoltarea și inovarea instituțiilor sau tehnologiilor să se bucure de cel mai înalt prestigiu social. Toate măsurile și acțiunile propuse în această lucrare științifică țintesc nu numai un nou aranjament instituțional și legislativ, cât mai ales un nou angajament axiologic, o nouă ierarhie de valori care să ne scoată din debusolarea axiologică pe care am trăit-o după 1989.

Nu putem să realizăm în România o economie și o societate a cunoașterii fără să credem în valorile: învățarea înseamnă dezvoltarea-inovarea instituțiilor și tehnologiilor, cercetarea pusă în slujba rezolvării problemelor complexe cu care ne confruntăm.

Cercetarea științifică reprezintă o activitate personală sau colectivă, desfășurată în vederea obținerii unei descoperiri științifice sau a elaborării unei teorii, având la băză metode, tehnici, precedee și strategii/ abordări specifice fiecărui domeniu al științei.

Cercetarea tehnică reprezintă o activitate personală sau colectivă, desfășurată în vederea obținerii unei invenții tehnice, în special unei noi tehnologii. Acest tip de cercetare reprezintă un factor dinamic al progresului societății moderne.

Cercetările științifice se pot clasifica după mai multe criterii, dintre care cele mai utilizate sunt:

Natura și scopul urmărit în:

Cercetări fundamentale, care vizează noi descoperiri științifice sau elaborăei de noi teorii de încadrare a acestora; și

Cercetări derivate, din cele fundamentale, care vizează punerea în valoare a unor aspecte inedite ale acestora, care contribuie la lărgirea conținutului lor cognitiv. Prin cercetare derivată se ajunge la o prezicere a rezultatelor cercetării fundamentale, pentru a o face accesibilă pe plan social.

Natura nmijloacelor folosite în:

Cercetare teoretică, în care se folosește numai creierul uman și cu o extindere artificială a lui (calculatorul);

Cercetare experimentală, care utilizează mijloace materiale specifice (instrumente, instalații, diferite materiale etc.).

Cercetările tehnice se pot clasifica de asemenea după mai multe criterii, între care:

Natura scopului urmărit în:

Cercetări aplicative, privind realizarea sau perfecționarea unei invenții tehnice pornind de la descoperirile științifice cele mai recente;

Cercetări de dezvoltare, privind realizarea de noi tehnologii, destinate reproducerii la scară industrială a rezultatelor cercetării aplicative.

Natura mijloacelor folosite:

Cercetări teoretice, care presupun calcule și proiectare;

Cercetări experimentale sau de încercare, în stații pilot, standuri de probă, necesare validării unor tehnologii noi.

Conceptul de Cercetare-Dezvoltare

1.2.1. Etapele cunoașterii științifice

Cunoașterea comuna (cotidiana) se bazează pe experiența directa a indivizilor intr-o societate. Cunoașterea științifica contribuie la determinarea naturii fenomenelor si a modurilor de manifestare a legilor care guvernează domeniul respectiv. Pentru aceasta, cunoașterea științifica utilizează un instrumentar foarte variat de lucru, ceea ce a dus la dezvoltarea unei metodologii de cercetare

Cercetarea este căutarea sistematică, uneori accidentală, de noi cunoștințe și se desfășoară de regulă în cadrul disciplinelor academice.

Prin definiție, activitatea de cercetare se referă la producerea de noi cunoștințe, care pot fi noi numai dacă sunt recunoscute ca atare pe plan internațional. În caz contrar, nu poate fi vorba de o activitate de cercetare, ci de documentare.

Uneori, se face o confuzie între diseminarea rezultatelor cercetării (care se face în principal prin publicații științifice) și popularizarea în mass-media a rezultatelor.

Constantin Enachescu, in lucrarea sa „Tratat de Teoria Cercetării Științifice“, distinge cinci etape ale cercetării științifice. El privește cercetarea științifica drept un „act intelectual, gândit si planificat, înainte de a fi o activitate lucrativa propriu-zisa“.

Prima etapa, motivația cercetării științifice, are in vedere elementele care stau la baza unei astfel de activitati si care îl determina pe cercetător sa demareze investigația:

interesul pentru un domeniu sau pentru o anume tema;

dorința de a cunoaște, asociata unei stări afective particulare, care se deosebește de interes;

sentimentul de neliniște, de frământare care îl face pe cercetător sa-si dorească găsirea unor răspunsuri la întrebări legate de tema de interes;

existenta unor factori pasionali care se doresc depășiți sau anulați (frustrări, complexe etc.)

Cea de-a doua etapa, urmărirea unui obiectiv tematic, pornește de la premisa ca nici o cercetare nu este făcuta la întâmplare. Alegerea unei teme sau a alteia trece prin filtrul personalității cercetătorului si este rezultatul unor întrebări pe care acesta si le pune. Ceea ce se dorește in final este aflarea adevărului științific.

Cu alte cuvinte, obiectul reprezintă aspectul “exterior“ al cunoașterii științifice, iar cel “interior“ este reprezentat de către descoperire. Ea poate fi de mai multe feluri:

întâmplătoare sau accidentala;

dedusa din alte observații anterioare;

atinsa pe cale inductiva ;

cu un caracter de revelație.

Este foarte important pentru o cercetare științifica sa fie planificata riguros, sa fie exprimata clar si concis si sa nu lase loc de interpretări. In cea de-a treia etapa, organizarea formei de cercetare, exista trei tipuri de modele de organizare si desfășurare a activității de cunoaștere:

tipul magic – bazat pe credinta in existenta unor forte supranaturale la care se poate apela pentru a solutiona unele probleme umane;

tipul pseudostiintific – este lipsit de un funadament logic, se bazeaza pe fantezie, pe superstitie si duce la concluzii eronate, dar care, din punct de vedere emotional, sunt foarte puternice;

tipul stiintific – cel mai precis, are la baza o documentatie riguroasa, are fundament logic, corect si o tema precisa.

Rationamentul stiintific trebuie sa fie adaptat domeniului in care se face cercetarea (tehnic, biologic, medical, umanist, pedagogic etc.) si conform unui plan specific unui anumit tip de gandire stiintifica. Rationamentul stiintific trebuie sa se desfasoare in urmatoarele etape:

alegerea si fixarea obiectivelor sau a tematicii de cercetare;

formularea ipotezelor;

alegerea modelului de a gandi obiectul cercetarii, ca atitudine metodologica mentala (deductiv sau inductiv), astfel spus ca forma de a conduce judecata stiintifica;

culegerea, analiza si compararea rezultatelor obsinuite de cercetarea stiintifica, prin observare, experiment sau modelare;

formularea unor concluzii care se desprind din cercetarea efectuata.

O cercetare științifica are deci aspectul unui raționament logic, care este alcătuit din trei etape:

a) etapa generala –înglobează doua parți:

stabilirea temei si a obiectivului precum si a metodologiei;

formularea ipotezelor.

b) etapa particulara – se incearca demonstrarea ipotezelor formulate anterior; este momentul in care asupra obiectului se actioneaza concret, prin utilizarea metodelor si a tehnicilor de lucru;

c) etapa concluziilor – se obtine ceea ce s-a dorit de la cercetarea stiintifica, rezultat care va reprezenta acordul, daca este vorba de adevar, sau dezacordul, in caz de eroare.

Ultima etapa a cercetarii (scopul si semnificatia descoperirii in cercetarea stiintifica) trebuie sa raspunda la intrebarile “la ce servesc rezultatele cercetarii stiintifice efectuate? “ si “care este semnificatia descoperirii stiintifice respective?“. Rezultatele unei activitati de acest gen au mai multe caracteristici:

satisfac o nevoie de cunoastere;

produc satisfactie emotionala pentru ca se reduce indoiala, tensiunea interioara;

rezolva anumite probleme si astfel contribuie la cunoasterea stiintifica generala;

aduc solutii la probleme reale, deci raspund, atat teoretic, cat si practic, interogatiilor intelectuale.

Descoperirea stiintifica este un proces complex care consta in următoarele:

abilitatea de a observa ceva acolo unde altii nu vad nimic;

abilitatea de a intelege fenomene, oameni;

capacitatea de a analiza obiectele;

abilitatea de a surprinde cu usurinta esentialul.

Pentru ca o descoperire să aiba caracter stiintific, ea trebuie sa descopere valorile de adevar. Abia atunci ea este conforma cu ratiunea si cu logica.

Orice descoperire trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

trebuie sa releve doar adevarul stiintific;

trebuie sa fie verificata si acceptata si de catre alti cercetatori, prin metode sau tehnici diferite, ducand insa la aceleasi rezultate;

trebuie să aiba un caracter general valabil;

trebuie să apara aparent ca o surpriza si sa se impuna ca o realitate pentru toti specialistii din domeniul respectiv.

1.2.2. Concept, Principii Generale, Scop

1. Cercetarea științifica si dezvoltarea tehnologica are trei diviziuni principale:

(i) cercetarea științifica fundamentala [Basic Research],

(ii) cercetarea științifica aplicata [Applied Research] si

(iii) dezvoltarea tehnologica si transferul tehnologic.

Cercetarea științifica fundamentala, teoretica si experimentala, este căutarea, producerea si promovarea cunoașterii științifice si a cunoștințelor științifice.

Cercetarea științifica aplicata este înglobarea cunoștințelor științifice fundamentale si a cunoștințelor empirice intr-un produs finit, proces sau serviciu ce pot avea, in principiu, valoare de piața.

Dezvoltarea tehnologica este aducerea produsului finit, procesului sau serviciului obținut de cercetarea aplicata, direct sau prin transfer tehnologic, la nivelul intrării in producție pentru a deveni produs, proces sau, respectiv, serviciu cu valoare pe piața.

2. Principiile cunoașterii si cunoștințelor stiintifice sint consistenta logica, obiectivitatea si repetabilitatea.

Principiul cercetării științifice fundamentale este noul si corectul intr-un domeniu științific constituit istoric si recunoscut ca atare de o comunitate științifica; noul si corectul se definesc in raport cu metodele, conceptele si normele proprii domeniului.

3. In ansamblul cercetarii stiintifice si dezvoltarii tehnologice cercetarea stiintifica fundamentala ocupa pozitia centrala. Ea ofera noi metode si concepte cercetarii aplicate si dezvoltarii tehnologice si stabileste noi directii de cercetare. Cercetarea stiintifica aplicata si dezvoltarea tehnologica au ca element necesar cercetarea stiintifica fundamentala.

Cercetarea de dezvoltare implică fazele de pilot și de prototip, precum și cercetările executate pe bază de contract dacă clientul solicită realizarea de lucrări care se includ în definiția de mai sus și care presupun existența unui element de noutate.

4. Cercetarea stiintifica fundamentala are o dubla natura cultural-civilizatoare. Prin cunoasterea stiintifica si prin cunostintele stiintifice fundamentale pe care le produce, cercetarea stiintifica fundamentala este un element esential de cultura, iar prin aplicabilitatea acestora in tehnici si tehnologii ea este un element esential de civilizatie.

Societatea umana este, in principal, o societate stiintifica-tehnologica, dezvoltarea ei fiind determinata esential de stiinta si tehnologie.

5. In acest context cercetarea stiintifica fundamentala poate fi subdivizata in:

(i) cercetare fundamentala pura si

(ii) cercetare fundamentala orientata.

Cercetarea fundamentala pura pune accentul pe cautarea si producerea cunoasterii si cunostintelor stiintifice fundamentale.

Cercetarea fundamentala orientata urmareste, in special, cautarea si producerea cunoasterii si cunoștințelor stiintifice relevante altor zone ale cercetarii stiintifice, precum si promovarea acestora catre zona cercetarii aplicate.

6. Cercetarea stiintifica fundamentala isi realizeaza functia cultural-civilizatoare prin publicarea rezultatelor stiintifice proprii, prin educatie, invatamint si formarea cadrelor, precum si prin asigurarea rezervorului de cunostinte stiintifice necesare cercetarii stiintifice aplicate si dezvoltarii tehnologice.

7. In ansamblul cercetarii stiintifice si dezvoltarii tehnologice cercetarea stiintifica fundamentala este elementul necesar, cu cea mai larga deschidere prin caracterul ei universal, avind totodata un factor de risc ridicat.

In acest context, cercetarea stiintifica fundamentala cuprinde:

cercetări principale,

cercetări formative,

cercetări multidisciplinare si

cercetări speciale.

Cercetările principale sunt cercetări de importanta majora, de mare anvergura, in direcții mari de cercetare, recunoscute ca atare de comunitatea stiintifica internationala, ce cuprind forte umane si mijloace materiale importante, cu traditie, rezultate si obiective majore. Cercetările stiintifice fundamentale principale sunt cercetari de termen lung; in programele elaborate prin termen lung se intelege un orizont de aproximativ 8 ani.

Cercetările formative sunt cercetari directionate catre educatie, invatamint si formarea cadrelor. Ele sunt de termen lung sau de termen mediu; in programe prin termen mediu se înțelege circa 4 ani.

Cercetările multidisciplinare sunt cercetări de interes comun, avind obiective comune, ce implica doua sau mai multe domenii, arii, câmpuri, direcții, teme, probleme de cercetare. Cercetarile multidisciplinate sint de termen mediu sau de termen scurt; in programe prin termen scurt se intelege 2 ani.

Cercetările speciale sunt cercetari cu un grad de risc inalt, in probleme stiintifice particulare. Ele sunt cercetări de termen scurt.

Termenul Cercetare-Dezvoltare (prescurtat C-D sau în lmba engleză R&D de la « research and development ») are o semnificație comercială, aparte de asocierea cercetării științifice și dezvoltării tehnologice. Cum acest proces este legat, de regulă, de activitatea de inovare, sinonomul Cercetare Dezvoltare și Inovare CDI/R&D+I poate fi deasemenea folosit.

În general, activitățile de Cercetare-Dezvoltare sunt conduse de unități sau centre specializate aparținând companiilor, universităților sau instituțiilor de stat. În context comercial, « cercetarea-dezvoltarea » se referă la activitățile de lungă durată, orientate către viitor, în domeniul științei și tehnologiei, utilizând în mod similar tehnici de cercetare științifică fără o predeterminare a rezultatelor, dar cu o largă previziune asupra domeniului comercial.

Statisticile despre organizațiile care efectuează activități de cercetare-dezvoltare pot fi reflecția asupra situației unui sector industrial, asupra gradului de competitivitate sau de atragere a progresului. Ca instrumente de măsură se pot utiliza : bugetele, numărul de patente sau numărul de publicații de cercetare.

Casetă nr. 3

Nu pot fi considerate drept activități de cercetare-dezvoltare următoarele :

testele și analizele de rutină de orice fel care se execută pentru controlul cantității, calității și/sau modificărilor uzuale de materii prime, produse intermediare și finale, chiar dacă acestea conduc la unele îmbunătățiri. Excluderea lor se datorează faptului că ele nu aduc noutăți sau un grad semnificativ de inovare ;

studiile de piață, analizele de cost ;

producția de probă, dacă scopul ei nu este realizarea unui produs ameliorat ;

lucrările cu caracter administrativ legate de elaborarea brevetelor de invenție sau achiziționarea de licențe ;

testele de verificare a brevetelor sau licențelor ;

testele pentru rezolvarea unor litigii legate de produs ;

activitatea de proiectare și construcție ce are drept scop construirea, mutarea, rearanjarea sau pornirea unor instalații, altele decât acelea a căror unică folosință ține de domeniul cercetării-dezvoltării.

În Romania, definirea activității de cercetare-dezvoltare este următoarea:

a) cercetare fundamentală – activitatea orientată spre dobândirea de cunostințe științifice noi, precum și spre formularea și verificarea de noi ipoteze și teorii, fără a avea însă vreun scop comercial sau industrial;

b) cercetare aplicativă – activitatea orientată spre lărgirea cunoștințelor cu scopul de a utiliza aceste cunoștințe pentru dezvoltarea de noi produse, procese sau servicii, sau pentru a îmbunătăți în mod semnificativ produsele, procesele sau serviciile existente;

c) cercetare științifică – activitățile de cercetare fundamentală și de cercetare aplicativă, privite împreună;

d) cercetare precompetitivă – activitatea orientată spre transformarea rezultatelor cercetării aplicative în planuri, scheme sau documentații pentru noi produse, procese sau servicii, chiar dacă acestea sunt destinate vânzării sau utilizării, și care includ fabricarea modelului experimental și a primului prototip, care nu pot fi utilizate în scopuri comerciale. Cercetarea precompetitivă nu include schimbările periodice sau de rutină ale produselor, liniilor de produs, proceselor de fabricație, serviciilor sau ale altor activități existente deja, chiar și în cazul în care aceste schimbări reprezintă îmbunătățiri;

e) cercetare competitivă – activitatea orientată spre transformarea rezultatelor cercetării precompetitive în produse, procese și servicii care pot răspunde, în mod direct, cererii pieței; include și activitățile de inginerie a sistemelor, de inginerie și proiectare tehnologică;

f) dezvoltare tehnologică – activitățile de cercetare precompetitivă și de cercetare competitivă, privite împreună, și care conțin activitățile de transfer tehnologic și valorificare a invențiilor, prin care se realizează dezvoltarea, aplicarea și transferul rezultatelor cercetării în economie și societate și care au ca scop introducerea și materializarea de noi produse, procese și servicii, precum și perfecționarea celor existente;

g) cercetare-dezvoltare – activitățile de cercetare științifică și de dezvoltare tehnologică, privite împreună.

Caseta nr. 4

Încadrarea activității de cercetare-dezvoltare în întreprindere pornește de la viziunea strategică a întreprinderii :

Care este activitatea de bază a companiei ?

Care sunt tehnologiile corespunzătoare acestei activități ?

Care sunt posibilitățile de lansare a unor produse/servicii noi ?

1.2.3. Factorii care influențează activitatea de Cercetare Dezvoltare și Inovare (CDI/R&DI)

Dezvoltarea activității Cercetare Dezvoltare și Inovare (CDI) depinde de următorii factori:

Factori de piață

1. CDI este favorizată de :

adoptarea unei legislații din ce în ce mai restrictive în domeniul protecției mediului înconjurător ;

adoptarea unor noi reglementări referitoare la siguranța în exploatare, garanția produselor etc. ;

schimbarea normativelor și a standardelor corespunzătoare realizării produselor/serviciilor ;

creșterea prețurilor la energie, materii prime și materiale;

apariția unor produse concurente sau a unor noi solicitări ale pieței;

modificări în structura populației ;

susținerea activității de cercetare de către guvern prin contracte finanțate, facilități fiscale etc.

2. Activitatea de CDI ar putea fi frânată de factori precum:

recesiune economică, ceea ce ar presupune dificultăți de finanțare atât în ceea ce privește sursele, cât și volumul finanțării ;

inerție sau aversiune față de implicarea în activități cu grad ridicat de risc în ceea ce privește reușita ;

lipsa unei politici și strategii precise la nivel național referitoare la CDI;

birocrația la nivel guvernamental sau climatul fiscal nefavorabil ;

neacordarea unui timp suficient pentru finalizarea cercetărilor, cerința imperioasă de obținere de rezultate imediate.

Climatul din întreprindere

1. Elementele favorizante ale CDI ar fi :

considerarea activității de CDI drept investiție, cu alocarea sumelor corespunzătoare pentru dotare și pentru salarizarea personalului ;

sprijin și încredere acordată departamentului de către conducerea firmei ;

existența unei strategii bine definite pentru firmă în general și pentru activitatea de CDI în special ;

existența în compartimentul de cercetare a unui personal de înaltă calificare, preocuparea de a angaja tineri cu înaltă pregătire profesională ;

ridicarea nivelului de cunoștințe al personalului prin menținerea sau adâncirea contactelor profesionale la nivel național sau internațional (congrese științifice, sesiuni de comunicări etc.) ;

accesul cercetătorilor la centre externe de cercetare cu tradiție.

2. Printre factorii interni ce ar putea frâna activitatea de cercetare-dezvoltare pot fi:

lipsa sprijinului, susținerii acestei activități de către conducere, prin considerarea ei ca o sursă de cheltuieli suplimentare ;

cunoașterea redusă la nivelul conducerii firmei a capacităților existente, precum și a potențialului serviciilor de cercetare ;

birocrația la nivel intern ;

lipsa personalului calificat, rezultantă și a unei politici greșite de salarizare ;

selecția sau alegerea greșită a proiectelor de cercetare, ca și finanțarea insuficientă sau prost diercționată.

Forme de organizare a activității de cercetare-dezvoltare

Sistemul national de cercetare-dezvoltare

Prin legislatia nationala aflata curent in vigoare, entitatile care efectueaza activitati de cercetare-dezvoltare sunt incluse intr-un sistem national. Sistemul national de cercetare-dezvoltare este constituit din ansamblul unitatilor si institutiilor de drept public si de drept privat cu personalitate juridica, care au in obiectul de activitate cercetarea-dezvoltarea.

Din acest sistem, o entitate distincta este sistemul de cercetare-dezvoltare de interes national, care cuprinde urmatoarele categorii de unitati de drept public, cu personalitate juridica, acreditate in acest sens, conform Legii nr. 324/2003 privind aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 57/2002 privind cercetarea Stiintifica si dezvoltarea tehnologica.

institute nationale de cercetare-dezvoltare;

institute, centre sau statiuni de cercetare ale Academiei Romane si de cercetare-dezvoltare ale academiilor de ramura;

institute de invatamant superior acreditate sau structuri ale acestora;

institute sau centre de cercetare-dezvoltare organizate in cadrul societatilor nationale, companiilor nationale si regiilor autonome de interes national.

In sistemul national de cercetare-dezvoltare sunt cuprinse si urmatoarele categorii de unitati si institutii:

A. Unitatile si institutiile de drept public:

institute, centre sau statiuni de cercetare-dezvoltare organizate ca institutii publice;

institute sau centre de cercetare-dezvoltare organizate in cadrul societatilor nationale, companiilor nationale si regiilor autonome sau ale administratiei publice centrale si locale;

centre internationale de cercetare-dezvoltare infiintate in baza unor acorduri internationale;

alte institutii publice sau structuri ale acestora, care au in obiectul de activitate cercetarea-dezvoltarea.

B. Unitatile si institutiile de drept privat:

unitati de cercetare-dezvoltare organizate ca societati comerciale;

societati comerciale, precum si structurile acestora care au in obiectul de activitate cercetarea-dezvoltarea;

institutii de invatamant superior private acreditate sau structuri ale acestora.

Unitatile Academiei Române

Academia Romana are in sistemul sau 60 de institute si centre de cercetare care contribuie la dezvoltarea stiintei, literelor si artelor in tara, prin realizarea programelor de interes national, a programelor fundamentale si prioritare. In anul 2001, doua dintre institutele Academiei Romane au fost recunoscute de Comunitatea Europeana ca institute de excelenta.

Institute nationale de cercetare-dezvoltare

Organizate incepand cu anul 1995 si incadrate initial, conform legii societatilor comerciale, ca o forma distincta de regii autonome, institutele nationale de cercetare-dezvoltare sunt entitati organizate in prezent conform Legii nr. 324/2003 pentru aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 57/2002 privind cercetarea Stiintifica si dezvoltarea tehnologica.

Institutele nationale de cercetare-dezvoltare reprezinta o forma de organizare institutionala specifica activitatilor de cercetare-dezvoltare, instituita cu scopul de a asigura desfasurarea acestor activitati, precum si consolidarea competentei stiintifice si tehnologice in domeniile de interes national, stabilite in acord cu strategia de dezvoltare a Romaniei.

Institutul national este persoana juridica romana, care are ca obiect principal activitatea de cercetare-dezvoltare si care functioneaza pe baza de gestiune economica si autonomie financiara, calculeaza amortismente si conduce evidenta contabila in regim economic.

Institutul national are patrimoniu propriu si administreaza patrimoniul public si privat al statului pentru asigurarea desfasurarii activitatii si functioneaza in coordonarea unui organ de specialitate al administratiei publice centrale. Institutul participa la elaborarea strategiilor de dezvoltare in domeniul specific, desfasoara activitati de cercetare-dezvoltare pentru realizarea obiectivelor cuprinse in Strategia nationala, constituie baze de competenta stiintifica si tehnologica, de expertiza, de perfectionare a resurselor umane si de documentare stiintifica si tehnica. Institutul national poate desfasura, in secundar, activitati comerciale si de productie, conform regulamentului propriu.

POLITICA CDI – Autoritatea Națională pentru Cercetare Știintifică (ANCS)

Autoritatea Nationala pentru Cercetare Stiintifica are rolul si responsabilitatea de a asigura planificarea strategica si tactica în domeniul său de competență, de a defini obiective strategice si tactice si de a defini, aplica, monitoriza si evalua politicile necesare realizarii obiectivelor nationale privind cercetarea stiintifica si dezvoltarea tehnologica.

Autoritatea are atributiunea de a fundamenta, elaborara si actualizara periodic politicile si strategiile in domeniu.

ANCS defineste cadrul normativ-metodologic, functional, operational si financiar necesar aplicarii politicilor, urmărește armonizarea legislatiei nationale cu cea a Uniunii Europene si preia acquisul comunitar. Autoritatea asigura comunicarea cu celelalte autoritati publice pentru a realiza coerenta politicilor guvernamentale, cu structurile societatii civile si cu cetatenii. Autoritatea stimuleaza dezvoltarea parteneriatului international, de asemenea dezvoltarea regionala si locala, precum si pe cea a sectorului privat.

ANCS este autoritatea de stat prin care se asigura urmarirea si controlul respectarii reglementarilor din domeniul sau de activitate.

Autoritatea defineste, finanteaza, aplica, monitorizeaza si evalueaza programe, in scopul atingerii obiectivelor.

Autoritatea exercita:

functia politica – de prezentare si armonizare a punctelor de vedere politice privind domeniul cercetarii-dezvoltarii si inovarii;

functia de strategie – prin care planifica strategic si asigura elaborarea si implementarea politicilor in domeniul cercetarii-dezvoltarii si inovarii;

functia de administrare – prin care prognozeaza, planifica, aloca, monitorizeaza si evalueaza utilizarea de resurse pentru implementarea politicilor in domeniu;

functia de monitorizare, evaluare si control al realizarii politicilor in domeniul cercetarii-dezvoltarii si inovarii.

Autoritatea exercita si functiile de elaborare a cadrului normativ-metodologic, functional, operational si financiar in care se realizeaza politicile in domeniu.

Obiectivele sistemul CDI din România

Sistemul CDI din România are rolul de a dezvolta știința și tehnologia cu scopul de a crește competitivitatea economiei românești, de a îmbunătăți calitatea socială și de a spori cunoașterea cu potențial de valorificare și lărgire a orizontului de acțiune.

Pentru îndeplinirea acestui rol, sistemul CDI are trei obiective strategice:

1. Crearea de cunoaștere, respectiv obținerea unor rezultate științifice și tehnologice de vârf, competitive pe plan mondial, având ca scop creșterea contribuției sistemului românesc de CDI la dezvoltarea stocului mondial de cunoaștere, creșterea vizibilității internaționale și transferul rezultatelor în economie și societate.

Atingerea acestui obiectiv presupune integrarea în rețele internaționale și promovarea excelenței în cercetare. Se vor susține școli de excelență cu recunoaștere internațională, având masa critică și facilitățile necesare cercetării de performanță, experiență în formarea tinerilor cercetători prin doctorat cât și condiții pentru tinerii cercetători postdoctoranzi. Se vor crea poli de excelență prin finanțarea unor proiecte propuse de personalități cu potențial deosebit, apreciat internațional, cu precădere tineri. Un accent deosebit se va pune pe formarea tinerilor cercetători în școli doctorale sau postgraduale de excelență, care să le asigure o pregătire corespunzătoare și dezvoltarea capacității de a realiza cercetări avansate. Pentru aceasta va trebui ca școlile să fie atractive pentru cercetători performanți, cu experiență în supervizarea tinerilor doctoranzi, indiferent de naționalitate.

2. Creșterea competitivității economiei românești prin inovare cu impact la nivelul agenților economici și transferul cunoștințelor în practica economică. Acest obiectiv vizează obținerea unor rezultate tehnologice de vârf, cercetări de tipul rezolvare de probleme complexe (problem solving), de interes local, regional, național sau formulate de agenți economici, precum și dezvoltarea de tehnologii, produse și servicii inovative cu aplicabilitate directă.

Vor fi stimulate parteneriate între universități, institute de cercetare și agenți economici. Se va susține crearea prin competiție de Centre de Competență și Platforme Tehnologice, cu finanțări și/sau cofinanțări pe durate medii de timp, de 5-7 ani. Schemele de finanțare vor avea în vedere aspectele legate de ajutorul de stat pentru CDI.

3. Creșterea calității sociale prin dezvoltarea de soluții, inclusiv tehnologice, care să genereze beneficii directe la nivelul societății. Din această categorie fac parte soluțiile la probleme locale, regionale și naționale legate de coeziunea și dinamica socială, creșterea eficienței politicilor, precum și probleme legate de sănătate, mediu, infrastructură, amenajarea teritoriului și valorificarea resurselor naționale.

În realizarea celor trei obiective strategice se vor avea în vedere următoarele obiective specifice:

Creșterea performanței

Obținerea unor rezultate științifice de excelență, reflectate în creșterea numărului de articole în publicații din fluxul principal de cunoaștere; plasarea între primele 35 de țări în ceea ce privește publicațiile indexate ISI (în perioada 1995-2005 situându-ne pe locul 48);

Creșterea de 10 ori a numărului de brevete EPO la un milion de locuitori până în 2013 (având ca referință 1,72 în 2003, față de 137 media UE25);

Triplarea numărului de brevete înegistrate de OSIM în 2013 față de 2006 și creșterea ponderii brevetelor high-tech;

Dublarea ponderii firmelor inovative (care a reprezentat 19% în perioada 2002-2004, potrivit Community Innovation Survey).

Dezvoltarea resurselor sistemului

Triplarea numărului de cercetători până în anul 2013, concomitent cu descreșterea mediei de vârstă a cercetătorilor sub 40 de ani;

Asigurarea unui număr mediu anual de 2000 de burse doctorale;

Creșterea ponderii doctorilor și doctoranzilor până la peste 50% din totalitatea cercetătorilor;

Creșterea atractivității carierei în cercetare prin asigurarea accesului și posibilitatea dezvoltării carierei pentru cei performanți;

Atragerea de cercetători cu experiență, tineri cercetători postdoctoranzi și doctoranzi indiferent de naționalitate, România devenind o destinație de interes pentru excelența științifică;

Creșterea accesului la infrastructuri de cercetare performante prin participarea la mari infrastructuri internaționale de cercetare, precum și prin dezvoltarea facilităților de cercetare de interes național și stimularea creării de laboratoare performante cu Antrenarea sectorului privat

Creșterea cheltuielilor private cu cercetarea-dezvoltarea la 1,5% din PIB, până în 2013;

Stimularea participării mediului privat la CDI, inclusiv pentru creșterea capacității de inovare, dezvoltare tehnologică și asimilare în producție a rezultatelor cercetării;

Dezvoltarea parteneriatelor public-privat în știință și tehnologie prin crearea unor centre de competență, platforme tehnologice, parcuri științifice, cât și a unor interfețe specializate între cererea și oferta de CDI;

Simplificarea accesului firmelor inovative la schemele de finanțare CDI orientate către cofinanțare și susținerea colaborării acestora cu cercetarea din universități și institutele publice de cercetare-dezvoltare.

Creșterea capacității instituționale

Reducerea fragmentării sistemului de CDI prin stimularea colaborării și a participării la rețele naționale și internaționale, care să asigure masa critică și obținerea de rezultate valoroase internațional;

Transformarea universităților și a institutelor publice de cercetare-dezvoltare românești în actori pe piața internațională a cunoașterii și creșterea capacității acestora de colaborare cu firmele;

Profesionalizarea managementului cercetării;

Evaluarea internațională a performanței cercetării pentru toți actorii publici, universități și institute de cercetare publice;

Consolidarea rolului științei în societate prin comunicarea științei, promovarea eticii și egalității de șanse în cercetare, dezvoltarea de interfețe dedicate dialogului știință-societate.

Extinderea cooperării internaționale, extinderea cooperării internaționale în programe și proiecte;

O mai bună reprezentare a României la nivel instituțional și prin experții săi în instituții și organisme reprezentative CDI la nivel european și internațional;

Participarea diasporei științifice Românești în proiecte de cercetare pentru a promova sectorul de CD din România, precum și la evaluarea proiectelor, programelor și politicilor.

Spațiul European de cercetare (SEC) – European Research Area (ERA)

Propusă în ianuarie 2000 de către Comisia Europeană în comunicarea sa „Către un Spatiu european de cercetare” si lansată în cadrul Consiliului European de la Lisabona din martie 2000, inițiativa de creare a Spatiului european de cercetare (SEC) a fost relansată în 2007, odată cu Cartea Verde a Comisiei Europene privind SEC.

Tratatul de la Lisabona introduce un temei juridic pentru crearea SEC.

Conceptul SEC îmbină: o „piață internă” europeană pentru cercetare, în care cercetătorii, tehnologiile și cunoștințele circulă liber; o coordonare eficientă la nivel european a activităților, a programelor și a politicilor de cercetare naționale și regionale; precum și inițiative puse în aplicare și finanțate la nivel european. In acest scop, Uniunea Europeană încurajeaza eliminarea obstacolelor fiscale și juridice din calea cooperării în domeniul cercetării.

Mai mult, SEC reprezintă condiția de trecere într-o nouă eră a inovării și competitivității în Europa în care Uniunea Europeană va deveni o „Uniune a inovării".

In 2008, Consiliul a demarat Procesul de la Ljubljana pentru imbunatatirea guvernantei politice a SEC si a adoptat o viziune comună cu privire la SEC 2020. Se realizează progrese concrete printr-o serie de initiative de parteneriat propuse de Comisie în 2008 pentru intensificarea cooperării în cinci domenii:

carierele cercetatorilor (conditiile de munca si mobilitatea);

proiectarea si operarea in comun a programelor de cercetare;

crearea unor infrastructuri de cercetare europene de nivel mondial,

transferul de cunostinte si cooperarea dintre cercetarea publica si industrie;

colaborarea internationala in domeniul stiintei si tehnologiei.

Cercetarea științifica universitara

Există o recunoaștere largă a faptului că cei trei piloni: EDUCAȚIA, CERCETAREA-DEZVOLTAREA, INOVAREA, în contextul existenței unor sisteme avansate de comunicație și de procesare a informațiilor și cunoștințelor, reprezintă factori determinanți pentru asigurarea competitivității și cooperării în procesul global de dezvoltare socio-economică.

Cercetarea științifică în universități este parte inseparabilă a unui sistem de învățământ performant și este esențială pentru însăși dezvoltarea sistemului de învățământ superior În condițiile în care efectele globalizării se resimt în toate sectoarele socio-economice, cercetarea științifică, prin rolul și caracterul internațional, reprezintă un factor esențial al realizării obiectivelor globalizării. Cei trei vectori ai schimbării: globalizare, tehnologie și competiție au un real suport în cercetarea științifică. În acest context se impune creșterea rolului universităților și considerarea acestora ca adevărați piloni ai societății bazată pe cunoaștere prin:

recunoașterea rolului universităților în formarea resurselor umane, prin acumulare de competențe, stimularea imaginației și creativității pentru dezvoltarea societății;

susținerea diferențierii între universități, luând in considerare performanțele în cercetare, educație, transferul de cunoștințe și tehnologie și asigurarea serviciilor pentru comunitățile locale și regionale;

încurajarea cooperării între universități și intre universități, institute de cercetare și unități economice, pentru atingerea masei critice care asigură excelența în cercetare și transferul de cunoștințe;

încurajarea capacității inovative și antreprenoriale, cu un management performant și cu lideri vizionari, care sa asigure atingerea obiectivelor privind calitatea și excelența;

evidențierea unităților care asigură excelența printr-o diferențiere clară între BUN si CEL MAI BUN;

atragerea celor mai talentați tineri în centre puternice de cercetare și asigurarea condițiilor pentru formarea și susținerea lor.

Cercetarea științifică de calitate reprezintă motorul societății. Performanța și calitatea în activitatea de cercetare, presupun analiza resursele umane, a infrastructurii de cercetare și modul de utilizare a resurselor existente pentru finanțarea programelor/proiectelor de cercetare.

1.2.5.1. Probleme ale cercetării științifice din universități

În contextul internaționalizării rezultatelor cercetării, într-un sistem în care competiția și cooperarea sunt unanim recunoscute, apare în mod firesc necesitatea evidențierii contribuțiilor la dezvoltarea cunoașterii, atât a instituțiilor de cercetare cât și a cercetătorilor implicați în programe de cercetare naționale și internaționale, multidisciplinare și transdisciplinare.

Analiza rezultatelor cercetării științifice din universități prin prisma impactului asupra dezvoltării cunoașterii, dar și prin prisma eficienței utilizării resurselor alocate, evidențiază faptul că, deși au fost obținute unele rezultate științifice, suntem departe de a realiza un sistem performant, competitiv la nivel european.

Deși a fost creat un sistem competitiv de alocare a fondurilor, similar celor existente în lume, nu s-a realizat saltul de mentalitate, necesar pentru a realiza performanță și excelență în cercetarea științifică. Suntem încă tributari unei concepții de ajutor colegial neprincipial în procesul de evaluare. Nu s-a înțeles încă faptul că cercetarea științifică prin impactul asupra dezvoltării cunoașterii și, implicit asupra dezvoltării societății și a calității vieții, poate contribui decisiv asupra dezvoltării durabile a omenirii.

Analiza stării cercetării științifice precum si evaluarea performantelor actuale ale activitati de CDI din Romania, este realizata in cadrul lucrării „Sistemul Național de cercetare, dezvoltare și inovare în contextul integrării în aria europeană a cercetării”, lucrare publicată în cadrul proiectului: “Elaborarea Strategiei Naționale în domeniul CDI pentru perioada 2007-2013 bazată pe elementele unei planificări strategice” finanțat de Autoritatea Națională de Cercetare Științifică prin programul sectorial (2005-2006). Sunt analizate performanțele sistemului românesc de cercetare, dezvoltare și inovare (CDI), contribuția sistemului CDI din Romania la știința mondială și investigarea structurii acestor contribuții precum și participarea sistemului CDI la programele Uniunii Europene.

Conform ISI Essential Science Indicators, cercetătorii din România au publicat în ultimii 10 ani (1995-2005) un număr de 19.948 de articole indexate, care au fost citate de 68.982 ori. România se află pe locul 48 din 146 de țări ca număr de citări (impact al cercetării) și locul 43 în clasamentul funcție de numărul de articole.

În privința impactului, România are o performanță similară cu Thailanda, Slovenia, Bulgaria, Croația, Arabia Saudita și Iran, iar în privința numărului de articole, performanțele sunt similare cu Egipt, Slovacia, Chile, Iran si Hong-Kong. România contribuie cu aproximativ 0,07% la impactul total al articolelor și cu 0,2% la producția științifică mondială. Articolele din România sunt citate de 3,46 ori, ceea ce este sub media mondială de 9,43 de citări pe articol. O cauză importantă a decalajului față de celelalte țări o constituie și subfinanțarea cercetării în România.

În ceea ce privește productivitatea, respectiv numărul de publicații științifice sau citări, raportat la populație, România ocupă ultimul loc dintre țările Uniunii Europene și țările candidate, precum și locuri foarte slabe pe plan internațional. România a beneficiat de 3.091 de citări la un milion de locuitori, fiind pe locul 74 din lume și a realizat 894 de publicații la un milion de locuitori, fiind pe locul 69. România se situează sub media mondială la ambii indicatori, această medie fiind de 15.798 citări, respectiv 1.675 articole la un milion de locuitori. Cele 10 țări noi membre au o medie de 3.483 de articole la un milion de locuitori iar întreaga UE are o medie de 7.089de articole la un milion de locuitori. România trebuie să crească productivitatea științifică de 4 ori pentru a ajunge la nivelul mediu al noilor țări membre și de 8 ori pentru a ajunge la nivelul mediu al UE.

În concluzie, performanța științifică a României este slabă, având în vedere mărimea țării, performanță nedemnă de statutul său de țară europeană, fiind comparabilă sau depășită de cea a unor țări africane sau insulare (Gambia, Africa de Sud, Gabon, Trinidad și Tobago, Jamaica, Botswana).

1.2.5.2. Rolul și misiunea universităților

Excelența și competitivitatea cercetării științifice, revigorarea cercetării fundamentale și conectarea la problemele industriei și societății, sunt cruciale pentru viitorul sustenabil al Europei. Universitățile reprezintă cele mai importante motoare ale dezvoltării potențialului de cercetare. Funcție de intensitatea cu care realizează cele trei funcții principale în societate: educație, cercetare științifică și transfer de cunoștiinte sub formă de inovare, universitățile pot fi clasificate și ierarhizate. Astfel, universitățile cu semnificativă capacitate de cercetare și orientare masivă spre activități de cercetare, pot fi incluse într-o primă categorie de universități – UNIVERSITĂȚI DE CERCETARE AVANSATĂ. Cele mai multe universități dezvoltă programe de educație și de cercetare și reprezintă cea de-a doua categorie, iar cea de-a treia categorie de universități se axează pe inovare și susținerea puternică a companiilor locale și regionale.

Fiecare universitate trebuie să-și definească clar misiunea și obiectivele și să realizeze excelența în domeniile selectate, să realizeze o strategie instituțională în raport cu misiunea asumată. Finanțarea universităților trebuie diferențiată funcție de vizibilitatea și misiunea lor, impunându-se utilizarea unor criterii corespunzătoare pentru evaluarea și încadrarea lor într-o categorie sau alta, pe baza unor modele de finanțare specifice. Se impune susținerea universităților autonome cu un management performant, atât al dezvoltării instituționale cât și al resurselor umane.

Universitățile trebuie să investească în arii de cercetare de vârf, să se concentreze pe activități de cercetare prin asigurarea masei critice de infrastructură și suport pentru atragerea celor mai bune minți. Se impune crearea unor mecanisme eficiente de finanțare a grupurilor de excelență, coagulate în jurul unor personalități pe domenii.

Societatea bazată pe cunoaștere necesită resurse umane înalt calificate și o cerință specială pentru perfecționarea profesională prin carierele lor. Pentru aceasta se impune sistemul de învățare permanent (Life Long Learning) și crearea unor oportunități de training, crearea de rețele deschise bazate pe cunoștințe și transferul cunoștințelor existente spre mediul economic. Problema care se pune cu acuitate se referă la asigurarea transferului direct și difuzia acestor cunoștințe în economie și societate.

Viziunea tradițională, liniară, a inovării de la cercetarea de bază la cercetarea aplicativă, nu mai reprezintă un model de lucru adecvat economiei bazate pe cunoaștere. Inovarea trebuie văzută ca un proces circular și interactiv, un model deschis de tipul „open innovation”.

Se impune:

definirea clară a rolului universităților în procesul de inovare, al transferului cunoștințelor în produse inovative pentru economia cunoașterii.

recunoașterea diversității universităților în sistemul inovării – Nu toate universitățile probează capacități inovative;

diversificarea mecanismelor pentru transferul și diseminarea cunoștințelor;

valorificarea patentelor și a creației universitare prin mijloace complexe de interacțiune între universități și industrie, prin acțiuni de identificare și promovare de ambele părți ale inovării.

Apar în mod necesar noi cerințe pentru realizarea parteneriatelor de tipul universitate–industrie, un nou cadru legislativ, financiar și fiscal, stimulativ și cu înaltă flexibilitate. Universitățile sunt chemate să-și definească propria strategie pentru diseminarea și transferul cunoștințelor, inclusiv prin stabilirea unor relații cu comunitățile locale, care valorifică resursa umană formată în universități și cunoștințele produse și transferate. Din aceste considerente sunt necesare:

crearea la nivelul universităților și al unităților socio-economice, a unor centre specializate pentru managementul, transferul și diseminarea cunoșiințelor, valorificarea creației și inovării, a patentelor într-un sistem al inovării; este necesară includerea experților din mediul economic în structurile manageriale ale universităților și invers, pentru o mai bună cunoaștere a cerințelor și mai eficientă valorificare a cunoștințelor;

finalizarea programului de informatizare a întregului sistem de cercetare – dezvoltare – inovare, prin crearea portalului cunoașterii în România, care va permite accesul la resurse

umane, rezultate semnificative, infrastructură, mecanisme pentru difuzia, transferul și valorificarea cunoștințelor și a experiențelor de bună practică.

definirea de către universități a unor strategii clare pentru tranferul cunoștințelor, a unor mecanisme viabile pentru un parteneriat eficient cu comunitatea locală și cu industria, asigurând un management profesional al cunoștințelor, inclusiv al resurselor umane;

conștientizarea de către unitățile economice a importanței cooperării, a parteneriatelor strategice cu universitățile pentru achiziția de cunoștințe avansate, necesitatea formării resurselor umane proprii, valorificarea expertizei externe (din universități) pentru crearea sistemului inovării și a managementului cunoștințelor.

Provocările societății bazată pe cunoaștere, impun o analiză de fond a rolului și locului ocupat de universități într-o asemenea societate, o regândire a întregului sistem de educație și cercetare științifică. Cele trei componente majore ale sistemului: resursele umane, resursele financiare și materiale, precum si managementul, trebuie analizate și redimensionate pentru a răspunde exigențelor impuse de cerințele de performanță și excelență într-o economie bazată pe cunoștințe.

În acest context apreciem că se impun următoarele măsuri:

definirea clară a misiunii și a obiectivelor strategice ale universităților structurate pe categorii, funcție de ponderea și calitatea activităților: educație și cercetare, cercetare, educație, servicii pentru comunitate;

selectarea obiectivelor și a priorităților în cercetarea științifică prin identificarea potențialului uman și a infrastructurii ca masă critică pentru atingerea excelenței;

restructurarea sistemului de organizare și a managementului cercetării stiințifice, cu orientarea pe personalități și școli de excelență (grupuri performante în jurul personalităților);

regândirea pozițiilor academice din învățământul superior cu orientare spre evaluare periodică și dispariția mentalității că oricine intră în sistem trebuie să ajungă profesor;

evaluarea capacității universităților de a organiza activități de educație și cercetare și stabilirea competențelor acestora pentru cele trei cicluri. Nu toate universitățile pot organiza programe formative – Master, Doctorat, Post-doctorat;

regândirea sistemului de transfer al cunoștințelor și cresterea capacității studenților de a valorifica și transfera cunoștințe, bazată pe promovarea unor mecanisme care dezvoltă

abilități și competențe, capacități de lucru în echipe colaborative, capacități de comunicare și autoevaluare;

lansarea unor programe de cercetare pentru definirea curriculei, a metodelor pedagogice eficiente care să asigure pregătirea specializată a viitorilor cercetători, cu deschidere spre noua societate a cunoașterii;

definirea unui cadru legislativ care să stimuleze competiția și să promoveze valoarea și excelența în educație și cercetarea științifică; să stimuleze creativitatea și inovarea, cooperarea cu mediul socio-economic și susținerea economiei bazată pe cunoștințe.

Cercetarea-dezvoltarea ca activitate economica

Dezvoltarea economica si succesul unei firme sunt influentate puternic de activitatea de cercetare-dezvoltare desfasurata. Pentru a-si mentine pozitiile competitionale, multe firme aloca bugete importante activitatii de cercetare-dezvoltare.

Tehnica managementului strategic arata ca, una dintre cerintele fundamentale fata de obiectivele firmei este caracterul masurabil al acestora. Obiectivele activitatii de cercetare-dezvoltare sunt mai grele de transpus in indicatori economici masurabili; din acest motiv ele trebuie fixate in urmatorul cadru :

– noutatea si originalitatea proiectelor ;

– calitatea cercetarii in comparatie cu firmele concurente ;

– atingerea competentei in domeniile specificate de strategia de cercetare ;

– largirea aplicabilitatii potentiale si extinderea in domeniile tehnice adiacente.

Dificil de asociat la obiectivele generale ale firmei sunt si cele legate de cercetarea aplicativa. In general, ele se refera la largirea pozitiei pe piata de desfacere si la noutatea ideilor cu privire la produse si tehnologii.

Obiectivele specifice fiecarui domeniu al activitatii de cercetare-dezvoltare trebuie prezentate ca un intreg din care deriva obiectivele de proiect corespunzatoare.

In analiza naturii economice a functiei de cercetare-dezvoltare se cer precizate doua strategii fundamentale :

cercetare –dezvoltare cu caracter ofensiv, subordonata obiectivelor de atingere a situatiei de lider in ramura ;

cercetare –dezvoltare cu caracter defensiv, subordonata obiectivelor de a face fata asalturilor firmelor rivale.

De altfel, la formularea unei strategii in domeniul cercetarii-dezvoltarii trebuie luati in considerare trei factori : prognoza referitoare la mediul ambiant, tehnologia, riscul.

Avanatajele sistemului CDI în Romanaia

Avantajele sistemului

a.Structura centralizată permite :

o bună exploatare a bazei materiale ;

o structură echilibrată a echipelor de lucru formate, structură ce poate fi adaptată necesităților temei de cercetare abordate ;

un schimb bogat de idei între diversele echipe, deoarece ele lucrează împreună în aceeași incintă ;

posibilitatea abordării de teme de cercetare fundamentală, cercetare aplicativă, cât și de cercetare de dezvoltare ;

gestionarea mai simplă a activității și resurselor.

b.Structura descentralizată asigură :

o foarte bună corelație cu planurile de activitate ale unității pe lângă care funcționează ;

o rezolvare mult mai rapidă a problemelor curente ;

alcătuirea unor colective mai mici, oarecum specializate pe problemele unității pe lângă care ființează, ceea ce elimină posibilitățile de cercetare de tip fundamental sau aplicativ.

c.Prin analizarea celor două tipuri de structură organizatorică este recomandabilă și, totodată, justificată din punct de vedere funcțional, economic și al capacității de atingere a obiectivelor propuse și stabilite o structură de organizare a activității de CDI de tip mixt (o combinație a celor două de mai sus).

d.Concomitent cu alegerea celei mai bune forme de organizare a activității CDI este necesară adoptarea unei metodologii de selecție (recrutare) și evaluare a personalului de cercetare, personal care trebuie să fie capabil să facă față cerințelor multiple și diverse cu care se confruntă acest domeniu. În acest sens se urmărește :

recrutarea de absolvenți de elită ai celor mai bune universități, care să fie formați apoi de profesioniști în domeniu, persoane cu prestigiu recunoscut în activitatea științifică respectivă ;

existența unui șef de institut, de secție sau de proiect care să se bucure de o recunoaștere unanimă ;

evaluarea personalului în funcție de cunoștințe, de dinamism și de puterea de muncă, ca și pe baza a ceea ce se numește « lărgimea de bandă » (termen preluat de la firma Microsoft) – noțiune ce semnifică diversitatea preocupărilor și capacitatea de a rezolva probleme dintre cele mai diverse.

Particularitățile managementului activității de CDI

Orientarea spre cercetare-dezvoltăre în economia bazată pe cunoaștere

Trăim azi într-o societate cu o economie total diferită de cea a anilor 1970, definită ca fiind economie bazată pe cunoaștere.

Noua economie ar putea fi caracterizată prin:

(1) apariția unor ramuri industriale dominante noi , în principal tehnologiile informației și ale comunicării;

(2) o schimbare în accentele activității de management, orientată acum, în primul rând, pe buna gestionare a resurselor tehnologice și pe activitatea de inovare;

(3) o schimbare a naturii produselor, care conțin componente provenind din ramuri industriale dintre cele mai diferite;

(4) scurtarea considerabilă a perioadei între descoperirea de către cercetători a unui nou fenomen fizic/chimic/biologic și aplicarea lui în industrie.

(5) apariția unor constrângeri mult mai puternice în activitatea de management, materializate într-o mondializare a concurenței și obligația de a lua în considerație, ca un factor determinant, a interacțiunilor cu mediul înconjurător și a cerințelor de protecție a acestuia.

În cadrul managementului activității de CDI apare necesar ca managerul să apeleze la tehnici distincte manageriale și la metode speciale de planificare care să țină seama de particularitățile acestei activități și care constau în următoarele :

activitatea de CDI constituie un instrument de investigare pentru dobândirea de noi cunoștințe care conduc la numeroase proiecte de studii de dezvoltare a firmei ;

CDI reprezintă o secvență de etape distincte și diferite care încep cu descoperirea și descrierea noilor fenomene și se termină cu produsele noi care urmează a se vinde ;

proiectele de CDI nu au caracter repetitiv, productivitatea acestei activități fiind măsurată prin noutatea rezultatelor sale ;

această activitate fundamentează și orientează schimburile comerciale, modificând poziția de piață a firmei și investigând noi surse de profit.

Corespunzător domeniului de activitate și specializare al fiecărei firme, activitatea de CDI presupune :

cercetarea produselor, lucrărilor, serviciilor și tehnologiilor de realizare a acestora ;

proiectarea produselor ;

pregătirea tehnologică a produselor, lucrărilor și serviciilor ;

organizarea activității de cercetare-dezvoltare ;

realizarea și încercarea prototipurilor, proiectarea uneltelor și dispozitivelor ;

documentarea;

invențiile, inovațiile și raționalizările, precum și impactul lor asupra investițiilor la nivel de companie ;

studiul și elaborarea normelor de consum de materii prime, materiale, combustibil și energie ;

studiul și elaborarea normativelor și normelor de muncă.

Organizarea activității de cercetare-dezvoltare în sectorul privat

La nivelul întreprinderilor/firmelor organizarea activității de cercetare-dezvoltare este influențata de unele particularitati ale domeniilor :

caracterul nerepetitiv al activitatiilor ce le confera toate caracteristicile unui proiect cu caracter de unicat ;

doza mare de risc si incertitudine in obtinerea rezultatelor partiale si finale ;

necesitatea selectarii prioritatilor si oportunitatilor in stabilirea temelor si obiectivelor;

necesitatea abordarii interdisciplinare in scopul obtinerii rapide a unor rezultate satisfacatoare;

orientarea colectivelor catre creativitate si inovare tehnologica, a indivizilor in mod individual, dar mai ales in grup;

dezvoltarea pe termen lung a personalului;

cooperarea in mare masura cu celelalte compartimente: resurse umane, marketing, productie, financiar-contabil.

Referitor la organizarea compartimentului de cercetare-dezvoltare din organizatii nu exista retete, ci doar recomandari. Principiile care pot sta la baza modului de organizare pot fi mai multe. Primul dintre ele este cel al asemanarii calificarilor care conduce la o organizare pe colective care lucreaza in cadrul aceleiasi discipline.

Figura 1.2. Structura interdisciplinara a unui departament de cercetare

Un al doilea principiu este cel al structurării activității de cercetare-dezvoltare pe obiecte sau pe produse. Acest principiu poate conduce la doua variante de organizare : una centralizata (figura 1.3) si alta descentralizata, structurata pe secții (figura 1.4).

Figura 1.3. Organizarea pe linii de produse (Cercetare si dezvoltare centralizata)

In varianta descentralizata proiectele se realizează in cadrul secțiilor de fabricație (si nu in cadrul departamentului):

Figura 1.4. Organizarea pe linii de produse (Cercetare si dezvoltare structurata pe secții)

In firmele moderne s-a trecut însa la o organizare matriciala cu scopul de a separa responsabilitățile profesionale de cele de conducere (figura 2.5.)

Figura 1.5. a).Organizarea matriciala a unei firme

Figura 1.5. b). Organizarea matriceala in cadrul funcțiunii cercetare dezvoltare

Acest tip de structura impune cercetătorului sa răspundă in fata conducătorului de proiect pentru activitatea sa dar si in fata sefului sau de disciplina pentru nivelul profesional al muncii sale.

Se pot crea astfel in firme, atât grupe de lucru formale, cat si informale.

Grupurile formale au un conducător numit, functioneaza dupa un anumit regulament, sunt constituite pe durata lunga astfel încât se poate ajunge la un efect de îmbătrânire cu performante mai scăzute. Pe de alta parte, insa, la nivelul unor asemenea grupuri interesele personale pot fi nivelate, iar conflictele pot fi aplanate intern.

Grupurile informale (echipe) actioneaza o perioada de timp limitata (cat dureaza proiectul), se constituie benevol (in grup intra cei care stiu si doresc sa colaboreze), conducatorul grupului este ales, acceptat, respectat si recunoscut de colegi si nu are putere de sanctionare sau recompensare, dar are putere profesionala (pentru ca de regula este ales drept sef cel mai bine pregatit cadru din interiorul grupului). In asemenea grupuri se manifesta liber „spiritul de initiativa”, iar personalitatile individuale pot fi puse in evidenta. O structura informala este o structura in retea, fiecare individ considerand ca se afla in centrul ei.

Problema care se ridica este cea legata de intrebarea „care dintre tipurile de structura este cel mai potrivit ?” La o asemenea intrebare nu poate fi dat un raspuns definitiv pentru ca trebuie luate in consideratie urmatoarele aspecte :

fiecare firma isi va alege tipul de structura care concura la atingerea obiectivelor sale ;

trebuie sa se aiba in vedere marimea si complexitatea firmei ;

trebuie avute in vedere resursele de care dispune firma ;

este necesara o separare a responsabilitatilor pe termen scurt de cele pe termen lung;

structura trebuie sa permita stimularea si mobilizarea personalului;

ierarhizarea responsabilitatilor trebuie sa fie clara si distincta.

In ce masura personalul functioneaza ca o familie existand stranse afectiuni si colaborare

Interfața dintre funcțiunea de cercetare-dezvoltare și marketing

Tendințele actuale majore ale climatului de afaceri, anume creșterea numărului de oportunități de afaceri ca rezultat al globalizării activității firmelor și scurtarea ciclului de viață al produselor, au determinat întreprinderile care doresc să rămână competitive să concureze în introducerea cât mai rapidă de noi produse pe piață. Ca urmare, conducerea firmei este nevoită să ia decizii în condiții din ce în ce mai complexe, pentru care capacitatea personală de analiză și timpul aflat la dispoziție devin insuficiente.

În acest sens, conducerea încredințează pregătirea deciziilor unei echipe care reunește specialiști din diverse domenii de activitate. Instrumentul de lucru utilizat îl reprezintă matricea atractivitatea pieței / capacitatea de cercetare-dezvoltare.

Sarcina echipei se referă la :

asigurarea unei aprecieri obiective a alternativelor posibile ;

împărțirea responsabilităților de proiect între participanți ;

identificarea riscurilor legate de realizarea proiectelor.

Obiectivul final al activității de cercetare industrială constă în maximizarea activității economice a firmei prin crearea de noi produse sau tehnologii pentru realizarea produselor. Valoarea rezultatelor este apreciată în final prin succesul de piață al acestor rezultate (cele directe și cele transpuse în practică prin intermediul altor departamente ale firmei).

Principala problemă care apare în acest caz o reprezintă realizarea unei interconexiuni funcționale între departamentul de marketing al firmei – reprezentat de economiști specializați în analiza pieței – și departamentul de cercetare-dezvoltare – care cuprinde cercetători în principal de formație inginerească – fapt ce presupune surmontarea anumitor dificultăți apărute ca urmare a diferențelor dintre aceste două domenii de activitate.

În acest sens, factorii care au o importanță semnificativă asupra realizării interfeței CD – Marketing se reliefează a fi:

Factori de natură tehnologică:

descoperiri științifice și invenții;

modificări în procedeele de fabricație a produselor

Factori economici :

previziunile economice și financiare atât ale firmei, cât și ale economiei naționale ;

modul în care evoluează ciclul de viață al produselor ;

tendințele referitoare la evoluția viitoare a piețelor în ceea ce privește : variația cererii (atât din punct de vedere calitativ : structura pieței, cât și din punct de vedere cantitativ : dimensiunile pieței) ; tendințele de evoluție a cererii consumatorilor ; climatul concurențial ;

viteza de răspuns a întreprinderilor față de cererile pieței;

manifestarile in conditii de criza si de concurenta

Factori ecologici :

influența crescândă în plan politic, și implicit legislativ, a mișcărilor de orientare ecologistă ;

existența a tot mai multe acorduri de cooperare și protocoale la nivel regional și internațional privind utilizarea resurselor de apă, a unor materii prime, a energiei, privind poluarea etc.

Factori culturali, sociali și politici :

misiunea firmei, ca și cultura specifică a acesteia ;

modalitățile de comunicare și circulație a informației în cadrul firmei ;

tendințele și reglementările de ordin politic ;

evoluția nivelului de educație al consumatorului.

Interacțiunea dintre activitățile de cercetare-dezvoltare și marketing se manifestă în trei domenii esențiale :

Informația – culegerea și analiza informațiilor care prezintă interes pentru bunul mers al companiei (date referitoare la piață și segmentele de piață, tendințele consumatorilor, poziția pe piață a firmei în raport cu produsele pe care le realizează, concurența în domeniul respectiv de activitate, nivelul de cunoaștere atins din punct devedere științific și tehnologic atât în domeniul respectiv, cât și în domeniile conexe.

Strategia – ambele departamente (marketing și cercetare-dezvoltare) participă în mod direct la elaborarea strategiei firmei, pornind de la tendințele pieței și de la capacitatea de a răspunde solicitărilor clienților

Domeniul de activitate – produse sau procese noi de fabricație, dezvoltarea tehnologică a descoperirilor științifice, planificarea vânzărilor și a producției, circuitele de distribuție a producției.

În ceea ce privește organizarea efectivă a interfeței CD – Marketing, experiența diferitelor firme a scos în evidență unele recomandări, printre care :

posibilitatea ca personalul care lucrează în departamentul CD să facă un stagiu în departamentul Marketing și invers;

echipele ce iau decizii la nivel strategic în domeniul inovației trebuie în mod obligatoriu să conțină membri din ambele departamente, ca și din celelalte structuri ale firmei;

organizarea unor întâlniri de câteva ori pe an la care să ia parte directorul firmei și șefii celor două departamente menționate, întâlniri care să aprobe și să urmărească evoluția temelor de studiu;

stabilirea, pentru fiecare fază de proiect, a celor două departamente implicate în coordonarea proiectului.

Participarea celor două departamente – CD și Marketing – la elaborarea unui nou produs/proces poate fi evidențiată pe baza următorului tabel :

Sursa: adaptare după Guran Marius Managementul cercetării-dezvoltării și al inovării, Seria „Creativitate – Inovare”, Editura AGIR, București, 2010,

Legendă : T = tipul de tehnologie ; P = produs ; Pța = piața ; N = nou ; V = vechi ;; I = faza inițială a proiectului ; Dezv. = faza de dezvoltare ; F = faza finală.

Modul corespunzător de funcționare a interfeței CD – Marketing poate fi reflectat de răspunsul la următoarele întrebări :

în ce măsură obiectivele firmei în domeniul înnoirii producției, reducerii costurilor și întăririi poziției concurențiale au fost susținute de cele două departamente ?

în ce măsură au fost atinse obiectivele mai sus-menționate ?

a fost fezabilă alegerea obiectivelor ?

cât de detaliat și de precis au fost definite obiectivele ?

în ce măsură este corectă ordinea de prioritate a temelor departamentului C-D ?

în ce măsură problemele care apar sunt identificate și rezolvate corespunzător importanței ?

cum sunt informate persoanele responsabile asupra întregii problematici ce ar putea influența deciziile sau activitatea ?

care este eficiența resurselor implicate ?

Trebuie precizat cu claritate că în procesul de inovație intervin următoarele compartimente din cadrul unei firme :

Marketing – stabilește oportunitatea creerii unui nou produs/proces ;

Cercetare-dezvoltare (CD) – creează noul ;

Tehnic – găsește soluțiile tehnologice concrete de realizare ;

Organizare – stabilește modul optim de organizare a producției ;

Financiar-contabil – asigură resursele financiare, calculează rentabilitatea diferitelor variante de proiect.

Conform spuselor regretatului Prof. Univ. Dr. Iulian Ceaușu « activitățile de C-D, printre ale căror trăsături definitorii creativitatea este cea primordială, reprezintă un ansamblu prin care se operaționalizează și se transferă în practica economică și socială cunoștințele noi care concretizează progresul științific realizat într-o anumită perioadă».

Rezultatele semnificative ale cercetării-dezvoltării se concretizează în descoperiri, invenții și inovări.

Descoperirea constă în identificarea, stabilirea, formularea și explicarea unor legi și fenomene din lumea materială și socială, care există în mod obiectiv, dar care erau necunoscute până în momentul punerii lor în evidență.

Invenția reprezintă o creație intelectuală concretizată într-o idee, o schiță sau un model pentru produs, proces sau sistem nou sau îmbunătățit, care prezintă și progres față de stadiul cunoscut al tehnicii mondiale și care nu a mai fost brevetată sau făcută publică în țară sau în străinătate.

Inovarea este o realizare care constă în aplicarea unor idei sau invenții, a unor produse, tehnologii sau sisteme în activitatea economică.

Capitolul II -DINAMICA DEZVOLTĂRII FIRMEI

Obiective:

Noțiunea de tehnologie

prezentarea tipurilor de tehnologii

evidențierea modului de analiză a potențialului tehnologic al firmei:

calcularea indicatorilor de performanță

evaluarea valorii tehnologice a activelor

elaborarea matricei tehnologie – produs

elaborarea matricei de caracterizare a tehnologiilor firmei

definirea noțiunii de strategie tehnologică

reliefarea tipurilor de strategii tehnologice

prezentarea modelelor de valorificare a tehnologiilor

enumerarea și explicarea formelor de acces la tehnologie

2.1. Patrimoniul științific și tehnologic al firmei

2.1.1. Noțiunea de tehnologie

În stabilirea unei strategii care să favorizeze firma în lupta concurențială este necesar a se porni de la analiza patrimoniului tehnologic al firmei. Identificarea ansamblului tehnologiilor necesare activităților firmei, ca și a tehnologiilor încă neexploatate permite inventarierea patrimoniului tehnologic al firmei. Compararea tehnologiilor utilizate de către firmă cu cele utilizate de către concurenți conduce la apariția alternativelor tehnologice și permite identificarea eventualelor slăbiciuni ale concurenților.

Noțiunea de tehnologie se definește ca fiind ansamblul complex de cunoștințe, mijloace tehnice și proceduri, organizat în scopul de a realiza un anumit produs pornind de la anumite materii prime, într-un context local și în condiții de eficiență economică.

O tehnologie este definită prin trei elemente :

cunoștințele teoretice care stau la baza procesului de producție ;

utilajele și echipamentele (mijloacele tehnice) prin intermediul cărora se realizează produsul ;

procedurile care se referă la modul în care trebuie exploatate utilajele pentru a se obține rezultatele dorite (know-how).

Un ansamblu de tehnologii se regăsește, de regulă, în cadrul unui proces tehnologic care semnifică totalitatea operațiilor de transformare a materiilor prime și semifabricatelor în produse finite pe baza tehnologiilor. Modul de realizare al unui proces tehnologic depinde de o sumă de condiții locale, de care trebuie neapărat să se țină seama.

Dintre condițiile locale pot fi menționate :

disponibilitatea sau indisponibilitatea unor materii prime ;

costul forței de muncă ;

specificul cultural din fiecare țară.

2.1.2. Clasificarea tehnologiilor

Există numeroase criterii de clasificare a tehnologiilor.

A) În funcție de rolul ocupat în poziționarea concurențială a firmei se disting:

tehnologii de bază;

tehnologii de diferențiere.

Tehnologiile de bază sunt acele tehnologii care caracterizează domeniul industrial în care se situează întreprinderea. Ele sunt deținute și utilizate de toate firmele cu activitate similară. În acest sens, este important ca firma să le stăpânească și să le exploateze la un nivel cel puțin comparabil cu cel al celor mai buni concurenți.

Tehnologiile de diferențiere se referă la tehnologiile deținute doar de firma în cauză și care îi permit să ofere alte produse sau servicii față de concurenții săi. Rolul tehnologiilor de diferențiere crește odată cu accentuarea climatului concurențial în care se găsește întreprinderea.

În ultimii ani se vorbește din ce în ce mai mult de competențe definitorii (numite și competențe cheie) care se referă atât la tehnologiile de diferențiere, cât și la modul în care firma știe să exploateze și să valorifice tehnologiile sale.

Competența definitorie reprezintă capacitatea de a ști să faci ceea ce alții nu știu de loc sau știu să facă cu greu și cu rezultate mediocre.

Definirea unei competențe cheie la nivelul unei întreprinderi se fundamentează pe următoarele întrebări :

ce știe firma să facă mai bine decât competitorii săi ?

ce ar trebui să știe firma pentru a dobândi și a obține o poziție dominantă ?

cum poate firma verifica dacă nu cumva cunoștințele definitorii din prezent nu sunt pe cale să se erodeze sau, din contră, le controlează din ce în ce mai bine ?

ce schimbări ar trebui să aducă firma în viitor ?

B) În funcție de nivelul de dezvoltare clasificarea tehnologiilor este următoarea :

tehnologii emergente ;

tehnologii evolutive ;

tehnologii mature ;

tehnologii în declin ;

tehnologii depășite.

Tehnologiile emergente reprezintă tehnologiile apărute recent, care nu și-au probat încă nici calitățile, nici defectele (este posibil ca ele să fie considerabil mai bune decât cele actuale sau, dimpotrivă, se pot dovendi un eșec). Ele au un potențial important, unele transformându-se în tehnologii evolutive.

Tehnologiile evolutive sunt cele care s-au impus deja, fără ca utilizarea lor să fie generalizată. Studierea lor mai aprofundată ar putea aduce îmbunătățiri care le-ar face mai eficiente. Succesul lor de piață este asigurat, iar intrarea în domeniul de activitate respectiv, chiar dacă ar impune la început cheltuieli mari, ar determina în viitor o poziție concurențială mai bună. Caracteristic acestor tehnologii este lipsa unor standarde unanim acceptate și, prin urmare, o mare diversitate de soluții propuse și care încearcă să se impună.

Tehnologiile mature sunt cele care sunt utilizate în mod curent, care sunt bine stăpânite și care oferă (încă) rezultate satisfăcătoare. Ele se constituie în partea majoritară a zestrei tehnologice a unei firme obișnuite, susținând, de fapt, activitatea acesteia. În această situație este dificil să mai apară noutăți, concurența manifestându-se prin oferta de produse cât mai ieftine.

Tehnologiile în declin sunt acelea pentru care a apărut și s-a impus deja o tehnologie mai performantă. Deși ele mai dau încă rezultate, se estimează că, într-un viitor nu prea îndepărtat, ele vor fi depășite și vor dispare. Deținerea lor nu reprezintă un atu concurențial pentru firmă, care va trebui să se preocupe să le înlocuiască, în cel mai bun caz cu o tehnologie de tip evolutiv.

Tehnologiile depășite sunt cele care nu oferă cele mai bune performanțe sub aspectul calității produselor și al costurilor de fabricație. Menținerea lor în cadrul întreprinderii nu se justifică decât în mod excepțional în cazul existenței unei investiții deosebit de mari și încă neamortizate sau când, datorită unei gestiuni financiare greșite, nu există bani pentru înlocuirea lor.

C) După nivelul de control al întreprinderii se pot evidenția :

tehnologii controlabile de către firmă ;

tehnologii necontrolabile (sau controlabile din exterior).

Caseta nr. 1

De exemplu, la o firmă constructoare de automobile, realizarea motorului sau asamblarea caroseriei sunt tehnologii aflate sub controlul întreprinderii. În schimb, partea de « aprindere » corespunde unor subansamble din exterior (deci supuse controlului extern și necontrolate de firmă). Pentru ca produsul final să fie de calitate trebuie ca ambele tehnologii să asigure realizarea unor produse corespunzătoare standardelor, la același nivel de calitate.

2.2. Analiza potențialului tehnologic al unei întreprinderi

Prin potențial tehnologic al firmei se înțelege măsura în care tehnologiile întreprinderii respective îi permit să realizeze produse care să plaseze firma pe o poziție cît mai favorabilă sub aspect concurențial.

Condițiile pe care o tehnologie trebuie să le îndeplinească pentru a fi cu adevărat utilă firmei în lupta concurențială ar fi :

să asigure reducerea costurilor sau diferențierea produselor prin propriile sale merite ;

să confere un avans tehnologic durabil firmei care o folosește:

să acționeze asupra acelor factori care permit firmei să avanseze sub raport concurențial;

să influențeze benefic structura organizatorică a întreprinderii.

Diagnosticul potențialului tehnologic al firmei se face pe baza evaluării următorului chestionar:

care este impactul concurențial al tehnologiei ? (este o tehnologie comună sau una de diferențiere ? este tehnologia concordantă cu strategia pe care dorim să o adoptăm ?) ;

există alternative viabile la tehnologia utilizată ?

care va fi evoluția respectivei tehnologii ?

care ar fi resursele pe care le-ar necesita implementarea tehnologiei? ce probleme ar putea apărea în acest caz ?

în ce măsură tehnologia este stăpânită sau va putea fi stăpânită de firmă ?

cum se raportează tehnologia aleasă la mediul economic, etnic, social, organizatoric sau ecologic al întreprinderii, dar și la mediul exterior acesteia ?

ce riscuri pot surveni prin utilizarea acestei tehnologii ?

Există si alți factori care influențează alegerea și implementarea unei tehnologii într-o firmă, precum :

Curba de învățare

Gradul de standardizare a proceselor

Diferențierea produselor

Segmentarea pieței

Curba învățării reprezintă diagrama cunoștințelor acumulate în timp, o pantă care se deplasează (în mod normal) dinspre colțul din stânga jos către cel din dreapta sus, pe abscisă fiind reprezentat timpul.

Caseta nr.2

Expresia « Cursantul descrie o curbă abruptă a învățării » se referă la o persoană care trebuie să se familiarizeze rapid cu noi deprinderi. Utilizarea termenului este valabilă și în cazul firmelor în situațiile introducerii unor noi tehnologii de fabricație sau a unor noi procedee.

Segmentarea pieței se referă la împărțirea pieței pe anumite fracțiuni (segmente) ale sale, fiecare segment fiind alcătuit dintr-o categorie de consumatori (indivizi sau firme) care prezintă caracteristici similare, măsurabile și accesibile cercetării de marketing și care reacționează asemănător la anumiți stimuli de marketing.

Atunci când sunt analizate tehnologiile de care dispune firma se urmăresc două aspecte :

evaluarea indicatorilor de performanță care trebuie să evidențieze problemele cheie și eficacitatea executării operațiilor esențiale ;

evaluarea valorii tehnologice a activelor, atât cele comune tuturor activităților, cât și cele specifice unei anumite tehnologii.

a) Printre indicatorii de performanță utilizați în evaluarea tehnologiilor unei firme se numără :

indicatorul de utilizare extensivă a utilajelor (raportul între timpul cât a funcționat efectiv utilajul și timpul avut la dispoziție) ;

timpul de așteptare a pieselor în curs de prelucrare ;

raportul între orele de lucru efectiv ale personalului și orele de prezență în fabrică.

Există alți indicatori care vizează calitatea și care pot fi utilizați în evaluare, printre care :

procentul de rebuturi;

procentul de produse realizate de beneficiar;

procentul de produse retușate înainte de expediere;

costurile non-calității raportate la cifra de afaceri.

b) Evaluarea valorii tehnologice a activelor se face pornind de la următoarele considerente :

vechimea echipamentelor care se poate exprima prin : raportul amortismente / valoarea brută a utilajelor ; raportul investiții noi în utilaje / valoarea brută a utilajelor ;

gradul de automatizare a utilajelor, care se calculează astfel :

se stabilește clasa utilajelor în funcție de gruparea acestora în cinci clase :

1) mașini cu comandă manuală ;

2) utilaje simple automatizate ;

3) mașini unelte automatizate ;

4) mașini unelte cu comandă numerică ;

5) unități flexibile de fabricație ;

se calculează apoi indicatorii :

a) indicator global de automatizare =

= valoarea mașinilor de tip 2 – 5 / valoarea totală a mașinilor ;

b) indicator de automatizare a mașinilor unelte =

= valoarea mașinilor de tip 3 – 5 / valoarea totală a mașinilor ;

c) indicator de cibernetizare =

= valoarea mașinilor de tip 4 – 5 / valoarea totală a mașinilor.

Utilajele și echipamentele nu pot fi caracterizate ca fiind performante în sine, ci numai în raport cu obiectivele urmărite și cu atingerea acestora.

Între strategia aleasă și dotarea cu utilaje trebuie să existe o coerență care poate fi pusă în evidență pe baza răspunsurilor la următoarele întrebări :

care este raportul între capacitatea de producție și producția pe care o putem oferi pe piață ?

în ce măsură utilajele sunt adaptate modului de fabricație (unicat, serie mică, serie mare) ?

care este gradul de valorificare a curbei de experiență în domeniul respectiv ?

care este raportul între flexibilitatea utilajelor și gradul de diferențiere al produselor ?

în ce măsură utilajele și-ar păstra utilitatea în cazul schimbării strategiei ?

care este gradul de pregătire al personalului utilizator al respectivelor echipamente ?

Pentru o evaluare în perspectivă dinamică (adică din punct de vedere al variației în decursul timpului) trebuie evidențiate următoarele aspecte :

posibilitatea apariției unor tehnologii de substituție ;

permeabilitatea pieței la tehnologii provenind din alte domenii, încorporate în produs ;

atitudinea față de inovare a producătorilor și a cumpărătorilor ;

apariția unor inovații curente, de fond sau revoluționare ;

puterea de cumpărare a beneficiarilor.

Există anumite variabile care definesc strategia actorilor (firmelor):

apariția de noi producători cu tehnologii similare sau cu tehnologii noi;

modificări de integrare verticală ;

modificări în politica și investițiile în C-D ;

modificări în strategiile de diferențiere prin calitate, preț, nișe comerciale.

O imagine corectă asupra atuurilor firmei privind exploatarea tehnologiilor existente trebuie să cuprindă răspunsurile la întrebările :

a) Unde se situează firma în raport cu necesarul său față de :

numărul de clădiri ;

suprafața totală ocupată ;

suprafața construită ;

b) Care este nivelul utilajelor sub aspectul :

performanțelor;

gradului de uzură;

așezării pe fluxul tehnologic ;

regimului de întreținere ?

c) Cum se realizează stocarea :

materiilor prime;

produselor intermediare;

produselor finite ;

rebuturilor ? Ce destinație li se dă acestora ?

d) Cum se situează tehnologiile în raport cu protecția mediului :

sunt poluante ;

emisiile sunt sub control ;

modificarea emisiei de poluanți se poate face prin schimbarea regimului de lucru al utilajelor sau numai prin intermediul instalațiilor speciale de depoluare ?

Penultimul pas constă în estimarea contribuției unei tehnologii la competitivitatea unui produs. Notarea se face în modul următor : 0 – insuficient ; 1 – mulțumitor pentru a fi acceptat pe piață ; 2 – bine apreciat pe piață ; 3 – foarte bun, mai bun decât cel al concurenței. Pentru fiecare tehnologie inclusă în procesul de fabricație a unui produs se va calcula o notă rezultată ca medie ponderată a mai multor criterii.

Un exemplu de evaluare este evidențiat mai jos :

Tabel nr. 1.1. – Matricea de analiză a perechii tehnologie-produs

Sursa: adaptare după Guran Marius Managementul cercetării-dezvoltării și al inovării,Seria „Creativitate – Inovare”, Editura AGIR, București, 2010.

Valorile atribuite vor trebui să țină seama și de modul în care firma poate valorifica performanțele tehnologiilor:

măsura în care firma este capabilă să pună pe deplin în valoare tehnologia respectivă;

măsura în care exploatarea tehnologiei depinde sau nu de un singur specialist, de un singur furnizor de materii prime sau de service;

măsura în care firma este capabilă să îmbunătățească tehnologia respectivă ;

măsura în care tehnologia este protejată de brevete sau printr-un nivel de tehnicitate inaccesibil concurenților.

Ulterior, toate tehnologiile și toate produsele se vor introduce într-o matrice care va permite estimarea atât a importanței fiecărei tehnologii, cât și abilitatea firmei de a produce, cu tehnologiile disponibile, produsele aflate în acest moment în portofoliul firmei.

Totalul pe linii va reprezenta importanța tehnologiei în raport cu produsele actuale ale firmei, iar totalul pe coloane – modul în care produsele sunt adecvate tehnologiilor de care dispunem.

Tabel 1.2. – Matricea de caracterizare a tehnologiilor firmei

Sursa: adaptare după Guran Marius Managementul cercetării-dezvoltării și al inovării,Seria „Creativitate – Inovare”, Editura AGIR, București, 2010.

În final, vor exista patru tipuri de tehnologii, dispuse într-o matrice pătrată 2 x 2 care le va defini în raport cu interesele firmei, astfel :

Matricea de mai sus reprezintă matricea de evaluare a potențialului tehnologic al unei firme.

2.3. Strategia tehnologică a firmei

Prin strategie tehnologică a unei firme se înțelege calea pe care întreprinderea o alege pentru a își dobândi, dezvolta și apoi utiliza tehnologiile (J. Morin).

Pe scurt, strategia reprezintă un set de acțiuni care permite unei firme să își atingă obiectivele.

O strategie cuprinde obiectivele propuse a fi atinse, resursele necesare (materiele, tehnice, umane, financiare etc.), mijloacele (modalitățile) de atingere a acestor obiective și perioada de timp considerată pentru aceasta.

Strategia tehnologică trebuie să ofere răspunsuri la următoarele probleme :

ce tehnologii să adopte și să utilizeze firma ?

cât de avansate tehnologic să fie aceste tehnologii ?

ce pondere trebuie să ocupe tehnologiile noi per ansamblu ?

Răspunsurile la întrebările de mai sus diferă în funcție unii factori de ordin intern sau extern întreprinderii.

Dintre factorii interni se pot evidenția :

tipul de activitate urmărit (producție, servicii, comerț sau combinații ale acestora) ;

tipul de produse oferite (fizice sau de tip service) ;

clientela țintă (tip, localizare internă sau externă, dimensiuni etc.) ;

sistemele de gestiune, de decizie ;

analiza SWOT (puncte tari, puncte slabe, oportunități și amenințări), referitoare la : competența personalului ; resursele financiare disponibile ; tehnologiile pe care firma le stăpânește ;

produsul : gama în care se încadrează ; produsele complementare ; produsele de înlocuire ; comportamentul cumpărătorilor față de acestea ; variația cererii (sezonieră, conjuncturală etc.) ; structura costurilor de fabricație ; posibilitatea atingerii economiei de scară ; valoarea adăugată obținută ; logistica și forța de muncă ;

tehnologia : structura costurilor de fabricație ; economia de scară ; valoarea adăugată ; logistica și forța de muncă ;

inovarea : tipuri posibile de inovare ; surse de inovare.

Ca factori externi se pot preciza :

macrosistemul : ritmul de creștere al economiei naționale ; ritmul de creștere al sectorului ; modificările legislative ; modificările structurii/climatului social ;

piața : gradul de segmentare ; practicile comerciale ; circuitele de distribuție ; trandul domeniului de activitate ;

concurența : strategiile ; analiza SWOT.

Economistul american Michael E. Porter, profesor la Harvard Business School și autoritate recunoscută mondial în domeniul strategiei și competitivității, consideră că înaintea adoptării unei strategii tehnologice trebuie să fie parcurse cinci etape, anume :

Identificarea tuturor tehnologiilor din lanțul de creștere a valorii ;

Identificarea tehnologiilor din sectoarele cele mai importante ale firmei și care aparțin domeniilor în care firma dorește să se dezvolte sau în care are contribuții în domeniul Cercetare-Dezvoltare și deține tehnologii emergente ;

Identificarea tehnologiilor care dispun de potențial de progres și a celor de diferențiere ;

Evaluarea capacității firmei de a exploata tehnologiile și evaluarea costurilor de ameliorare a acestora și a modului de exploatare ;

Algerea acelei strategii tehnologice care să înglobeze tehnologiile importante pentru firmă și care să îi confere acesteia un avantaj concurențial.

Pentru ca strategia tehnologică aleasă să aibă rezultatele scontate trebuie urmărite permanent mai multe obiective referitoare la tehnologii, cum ar fi :

optimizarea, adică valorificarea deplină, în modul cel mai bun cu putință, a tehnologiilor de care dispune firma, ca și preocuparea acesteia de a inova continuu în domeniu ;

îmbogățirea patrimoniului tehnologic (sau cel puțin menținerea valorii acestuia) prin acțiuni susținute de cercetare, colaborări etc. ;

păstrarea competențelor, printr-o politică de brevetare a invențiilor firmei, păstrarea și gestionarea competențelor, împiedicarea copierii de către ceilalți competitori a ideilor sau împiedicarea atragerii de specialiși de valoare;

actualizarea permanentă a inventarului tehnologiilor, a corelațiilor între tehnologii, competențe, know-how și produsele și serviciile oferite de firmă ;

evaluarea permanentă a tehnologiilor, în special a acelora cu probleme sau pe care firma nu le stăpânește foarte bine ;

supravegherea permanentă a mediului firmei prin activități susținute de veghe tehnologică și economică, prin studii de prognoză.

Pe termen scurt, o strategie tehnologică se poate constitui pe seama a trei criterii diferite :

Strategii bazate pe costuri : cu cât se vor putea reduce costurile utilizând tehnologia disponibilă sau cea care se dorește a fi achiziționată ? câte posturi de lucru vor fi reduse ?

Strategii bazate pe optimizarea fluxului tehnologic : care sunt locurile înguste pe fluxul de fabricație și cum pot fi eliminate ? cum poate fi mărită capacitatea de producție ?

Strategii de plasare în față : care sunt cele mai noi tehnologii și cum pot fi ele dobândite ?

2.3.1. Modele de valorificare a tehnologiilor

a. Modelul BCCA (The Basis of Competition and Competitive Advantage)

Acest model a fost dezvoltat de M. Birnbaum sub denumirea “The Basis of Competition and Competitive Advantage” și oferă un răspuns global în ceea ce privește managementul strategic al tehnologiei.

Elementele luate în considerare sunt: baza concurențială, adică acțiunile pe care toți competitorii le realizează pentru a concura pe o piață dată (producție, marketing, servicii); avantajul competitiv, reprezentând ansamblul de elemente specifice oferite de firmă.

Acest model incită factorii de decizie ai unei firme să creeze și să valorifice tocmai aceste elemente specifice, pornind de la trei întrebări:

Care este domeniul de activitate al firmei ? – care sunt tehnologiile stăpânite sau pe care le-ar putea dobândi și care pot fi valorificate ca bunuri și servicii ?

Care sunt nevoile potențialilor clienți ? – cum concordă competențele tehnologice ale firmei cu nevoile clienților ?

Cum putem satisface nevoile clienților și ce mai trebuie făcut în acest sens ? – ce trebuie făcut în condițiile concurențiale date ?

Modelul operează cu trei categorii de criterii de decizie :

Consumatorii : cunoașterea nevoilor lor actuale/potențiale, evoluția așteptărilor lor; grija păstrării unei comunicări strânse cu ei ;

Tehnologia : cunoașterea traiectoriilor tehnologice, frânarea difuzării spre exterior a tehnologiilor de diferențiere, eventual căutând ca tehnologiile de diferențiere să nu se manifeste în mod explicit și evident în produsele sau serviciile oferite ;

Concurenții : identificarea dinamicii sectorului de activitate (concentrare, bariere de intrare și ieșire, dimensiunea pieței, evoluția cererii, intensitatea concurenței) și acțiunile concurenților, la momentul actual și în perspectivă.

Într-o formă schematică modelul se prezintă astfel :

Sursa: adaptare după Guran Marius Managementul cercetării-dezvoltării și al inovării,Seria „Creativitate – Inovare”, Editura AGIR, București, 2010.

b. Modelul Bonzai de integrare, combinare și valorificare a tehnologiilor

În ultimele decenii, numeroase firme japoneze, precum și unele grupuri de cercetare din Europa se ghidează în stabilirea strategiei tehnologice pe o concepție nouă, conform căreia tehnologia de care dispune întreprinderea este, în fapt, elementul determinant în jurul căruia se articulează întregul sistem organizatoric al firmei și care, prin valorificare, conduce la implantarea a diferite linii de produse.

În cazul tehnologiilor elementare este important faptul că acestea nu sunt legate de un singur produs sau de o singură piață, ci pot fi valorificate pe direcții foarte diferite, în funcție de interesele și potențialul firmei.

Figura de mai jos prezintă funcția tehnologică a unei întreprinderi sub forma unui arbore de tip japonez (Bonzai).

Vizualizarea sub forma unui arbore a funcției tehnologice a firmei

Esențial în cazul tehnologiilor elementare este faptul că ele nu sunt legate de un singur produs sau de o singură piață ci pot fi valorificate pe direcții foarte diferite, în funcție de interesele (și potențialul) firmei.

Fiecare ramură a arborelui tehnologic este analizată prin prisma :

produselor : natură, importanță, rentabilitate, ritm de creștere, investiții implicate, poziție relativă în raport cu concurența ;

piețelor : volum de vânzări, rentabilitate, ritm de creștere, diversitatea gamei de produse, tipurile de clienți interesați, linii de creștere a cererii ;

produselor de diferențiere : performanțe, avantaje, evoluție a vânzării și a rentabilității, mijloace de comercializare, clienți, relații cu producția.

Ramurile copacului (bonzai-ului) tehnologic sunt cunoscute și sub denumirea de ciorchine de tehnologii, termen care definește un ansamblu de activități legate între ele printr-un element tehnologic comun. Ciorchinele este format dintr-o serie de axe de valorificare care pleacă de la tehnologie și ajung la produse și la piețe.

Gestionarea ramurilor se poate realiza pe mai multe niveluri, astfel :

ameliorarea procedeelor de fabricație și a produselor realizate fără a modifica baza lor științifică și tehnologică;

ameliorarea procedeelor de fabricație și a produselor realizate prin modificarea bazei tehnologice de realizare a lor, modificare ce se sprijină pe dobândirea de cunoștințe, know-how, tehnici și metode provenind din alte domenii industriale;

aptitudinea de a stabili un mixaj al metodelor, tehnologiilor din diverse ramuri industriale care vor fi utilizate pentru ameliorarea procedeelor de fabricație și a produselor realizate. Se discută în acest sens despre un spațiu T al tehnologiilor elementare, un spațiu P al produselor și un spațiu C al caracteristicilor acestora, între cele trei spații putând fi realizate diferite conexiuni. Identificarea și transpunerea în practică a acestor legături reprezintă strategia adoptată de întreprindere.

Exemplu de Arbore Bonzai la firma TORAY

(producător mondial de materiale composite pe bază de fibre de carbon)

Varianta francezã a Bonzaiului, pe care francezii (în particular M.Giget) pretind cã au descoperit-o ei, este „arborele competențelor firmei". El a evoluat din funcția de producție.

Exemplu: Relația între Funcția de producție și arborele competențelor firmei.

Arborele competențelor este un concept ceva mai elaborat, care pleaca mai "de jos", de la cunoștiințele de bazã, care vor servi doar în pasul al doilea la crearea tehnologiilor elementare. In felul acesta se pot studia mai bine direcțiile prezente dar și cele viitoare de dezvoltare ale unei firme.

Exemplu : Baza științificã a grupului francez de petrol și petrochimie ELF:

Caseta nr.3

Ceea ce este demn de remarcat în exemplul de mai sus este modul în care respectiva firmă a știut să răspundă cerințelor pieții în diferite etape de evoluție: De la mulinete (care presupun o bună cunoaștere a tehnologiilor din domeniul mecanicii fine și care erau la mare modă în anii ’50, s-a trecut cu ușurință la elementele de execuție a instalațiilor automatizate (valve și robineți comandați de la distanță, etc.), produse foarte cerute în anii ‘60. In sfârșit, dezvoltarea explozivă a sporturilor de iarnă începută în anii ’70 a creat condițiile pentru un alt tip de produse unde, de asemenea, elementele de mecanică fină și cerințele de fiabilitate erau solicitate la cote foarte înalte.

În alegerea strategiei tehnologice firmele nu dispun de libertate absolută. În funcție de libertatea de alegere, firmele se situează pe cinci nivele diferite:

Nivelul 0 : Firme pentru care problema deciziilor privind tehnologia nu se pune ca urmare a faptului că ele activează într-un domeniu în care se folosesc tehnologii de bază optimizate și staționare (de exemplu : o fabrică de ciment, o rafinărie de petrol etc.) ;

Nivelul 1 : Firme care se dezvoltă odată cu tehnologia pe care au adoptat-o deja. (de exemplu : o fabrică de circuite integrate) ;

Nivelul 2 : Firme ale căror performanțe depind de spiritul inovant existent în firmă. (de exemplu : firmele de produse electrocasnice) ;

Nivelul 3 : Firme a căror funcționare depinde în mod esențial de integrarea tehnologiilor. (de exemplu : firmele mici din domenii de vârf ca : biotehnologiile, opto-electronica etc.). Preocupările strategice ale firmei vizează produsele, exploatarea și valorificarea optimă a portofoliului de produse pe care îl dețin ;

Nivelul 4 : Firma este înființată pentru a pune în valoare importanța mixajului de tehnologii. Aceste firme sunt caracterizate prin activități cu grad mare de risc, printr-o flexibilitate deosebită ce le permite să facă față incertitudinilor. Atenția este fixată pe potențialul tehnologic al firmei, potențial din care rezultă apoi produsele ce se pot oferi pe piață.

În țările puternic dezvoltate economic sunt întâlnite firme de nivel 2, 3 sau 4, în timp ce în țările slab dezvoltate sunt frecvente firmele de nivel 0 și 1.

2.4. Accesul la tehnologie

Odată stabilită strategia tehnologică a firmei, ea trebuie transpusă în practică, fapt care implică adesea utilizarea de tehnologii noi, de care firma nu dispune. Noile tehnologii trebuie achiziționate pentru a ține pasul cu progresul realizat în ramura industrială respectivă. Firma va trebui să procure aceste tehnologii fie din surse interne (adică din activitatea proprie de cercetare-dezvoltare), fie din surse externe. Acestea din urmă pot fi încadrate într-o paletă foarte largă, accesul la ele putându-se realiza prin :

– « comanda » de tehnologie nouă către o instituție de cercetare externă, metodă care este larg aplicată de firmele mici și mijlocii și, parțial, de firmele mari și foarte mari. Cea mai mare parte din cercetarea universitară este finanțată de asemenea firme, în special în ceea ce privește partea de cercetare fundamentală ;

– colaborarea cu diverși parteneri externi în scopul elaborării tehnologiei necesare ;

– « schimbul de tehnologie » cu un partener care să aibă nevoi complementare ;

– cumpărarea propriu-zisă de tehnologie.

Opțiunea pentru una din posibilitățile de accesare de tehnologie evidențiate mai sus depinde de o multitudine de factori dintre care cei mai importanți de a fi precizați sunt :

dimensiunile firmei ;

diversitatea produselor/serviciilor oferite de către firmă ;

modul de organizare a firmei și nivelul de realizare a planului ei strategic ;

existența și importanța departamentului de cercetare-dezvoltare ;

tipul de activitate desfășurat de firmă : industrie de asamblare sau de prelucrare ;

raportul existent între noua tehnologie dorită și cele stăpânite deja de firmă ;

resursele financiare necesare introducerii tehnologiei.

Tabel nr. 1.3. – Forme de acces la tehnologie

Sursa: adaptare după Guran Marius Managementul cercetării-dezvoltării și al inovării,Seria „Creativitate – Inovare”, Editura AGIR, București, 2010.

Corespunzător formelor de acces la tehnologie prezentate mai sus, acestea se pot clasifica după cum urmează :

externe : 1, 2, 3, 4, 7 ;

interne și colaborări : 5, 6, 13, 16, 17 ;

alianțe cu terți : 8, 9, 10, 11, 12, 14, 15.

Alegerea uneia din aceste căi de acces la tehnologie de către o firmă nu poate fi făcută la întâmplare, ci în funcție de măsura în care poate fi stăpânit domeniul tehnologic respectiv, precum și în funcție de cerințele pieței, după cum este evidențiat mai jos.

Criteriile ce determină calea de acces la o nouă tehnologie

Sursa: adaptare după Guran Marius Managementul cercetării-dezvoltării și al inovării,Seria „Creativitate – Inovare”, Editura AGIR, București, 2010.

2.4.1. Cumpărarea de tehnologie

Această formă de acces este printre cele mai des utilizate. Cumpărătorul trebuie să fie atent întotdeauna la multitudinea de riscuri ce pot apare, pentru evitarea producerii acestora fiind recomandate unele măsuri :

efectuarea unui studiu atent pentru a alege dintre oferte pe aceea care se potrivește cel mai bine scopurilor și cunoștințelor sale, altfel existând riscul unei investiții inutile și aducătoare de pierderi ;

asigurarea că vânzătorul este serios și că oferă odată cu echipamentul și service-ul corespunzător ;

dovedirea de către vânzător a dreptului de proprietate asupra brevetului și a dreptului de vânzare a acestuia ;

încunoștințarea asupra drepturilor și obligațiilor ce sunt dobândite la cumpărare, precum și asupra acelora ce nu sunt dobândite, rezultate din acorduri anterioare ale vânzătorului cu terții (de exemplu, interdicția de a vinde produsul într-o anumită zonă geografică).

a1. Cumpărarea de brevete.

Brevetul de invenție este titlul pe care autoritatea de stat competentă îl eliberează inventatorului unui produs sau unui procedeu, prin care se recunoaște acestuia dreptul exclusiv și temporar de a exploata invenția (se mai numește și patent).

Cumpărătorul ulterior al unui brevet de invenție capătă dreptul exclusiv de a folosi sau a dispune de brevetul respectiv. Această modalitate se practică destul de rar, cel mai adesea de către firmele mari care cumpără de la persoanele fizice, de la centre de cercetare sau de la firme foarte mici ce nu au posibilitatea materială de a valorifica brevetul.

a2. Cumpărarea de licențe.

Licența este un contract prin care posesorul unui brevet de invenție poate acorda unui terț (persoană fizică sau juridică sau chiar un stat) dreptul de exploatare sau valorificare a brevetului sau a anumitor documentații ale acestuia, fără a ceda acest titlu și în schimbul unei sume de bani numită redevență.

Noțiunea definită astfel nu trebuie confundată cu termenul de licență prin care instituțiile de stat competente acordă unei persoane fizice sau juridice dreptul de efectuare de operațiuni de import sau export al unei anumite materii prime sau bun.

În cazul de față, cumpărarea unei licențe poate viza elemente ce pot fi brevetabile, nonbrevetabile sau dreptul de a utiliza o marcă de firmă etc.

Mărcile (de fabrică, de comerț sau de serviciu) constau în orice semn material distinctiv (denumiri, pseudonime, embleme, litere, cifre, semne, desene etc.) prin care se individualizează și se disting produsele, lucrările și serviciile realizate de o anumită firmă față de cele identice sau similare fabricate și puse în circulație de alți producători.

Un acord de licență poate fi foarte profitabil pentru ambele părți, fluxurile de fonduri care revin fiecărei părți fiind importante și întinzându-se pe o perioadă lungă de timp. Cumpărătorul plătește inițial o sumă fixă de bani (lump sum) care va acoperi cheltuielile de transfer, formarea personalului și o cotă-parte din cheltuielile de elaborare a tehnologiei cumpărate, iar apoi va plăti o « redevență », adică o cotă-parte din beneficiile obținute pe seama exploatării tehnologiei preluate. Cel ce oferă licența își păstrează de obicei dreptul de a o vinde și altor cumpărători interesați, dar și obligația de a o proteja prin menținerea validității brevetelor, prin acțiunea contra celor ce încearcă să fure etc.). Din contră, cel ce a cumpărat nu are voie să revândă licența unui terț. Există posibilitatea unei vânzări exclusive de licență, dar ele sunt mai scumpe și, de regulă, nu se practică.

Principalele clauze ale unui contract de licență trebuie să fie :

lista brevetelor atribuite ;

elementele de know-how ;

obligațiile vânzătorului :

furnizarea de materii prme ; transmiterea de specificații, precum și a metodelor de recepție și testare ; lista firmelor/persoanelor care vor acorda asistență tehnică la transferul de tehnologie ; conținutul asistenței oferite ; obligația (sau lipsa acesteia) de a pune la dispoziția beneficiarului îmbunătățirile ulterioare de tehnologie ; acceptul (sau refuzul) ca beneficiarul să amelioreze el însuși tehnologia ;

obligațiile cumpărătorului : precizarea capacității de producție și de distribuție ; clauze de calitate ; clauze privind volumul de producție ;

obligații comune de luptă împotriva încercărilor de copiere sau furt ;

clauze privind păstrarea secretului de fabricație ;

durata de valabilitate a contractului ;

condițiile financiare ;

condițiile de reziliere a contractului : motivele și procedura de reziliere, obligațiile ce revin părților în aceste condiții.

Avantajele cumpărătorului la achiziționarea unei licențe sunt :

evitarea unor cheltuieli și riscuri implicate de activitatea C-D ;

succesul de piață al produsului care este confirmat de firma vânzătoare ;

preluarea rapidă a tehnologiei.

Unul din dezavantajele (limitele) cumpărării unei licențe este acela că firma cumpărătoare va fi mereu dependentă de vânzătorul de tehnologie.

Vânzătorul beneficiază și el de avantaje, precum :

recupererea unei părți din cheltuielile cu activitatea de C-D ;

extinderea tehnologiei către spații geografice unde altfel ar fi fost greu sau imposibil să pătrundă ;

obținerea de venituri (redevențe) fără a mai investi în fabrici noi ;

deschiderea unor noi perspective de cercetare/dezvoltare de tehnologii pe baza negocierilor și a prospectării piețelor din zona cumpărătorilor reali și potențiali ;

evitarea furtului prin vânzarea licenței la o valoare cel mult egală aceleia ce ar trebui cheltuită pentru « furtul » de tehnologie.

Dezavantajul pentru vânzător constă în aceea că își crează singur potențiali concurenți, dacă nu acționează pentru eliminarea producerii acestui risc, astfel :

prin stipularea în contractul de licență a piețelor de desfacere și a cantităților comercializate ;

prin vânzarea numai de tehnologii mature și mai rar a celor evolutive.

Licența ce are potențialul de a fi cumpărată poate fi evaluată pe baza următoarelor aspecte :

în ce măsură este acoperită de brevete ;

în ce măsură brevetele respective sunt doar solicitate sau deja acordate.

Pentru brevetele acordate este important să se cunoască :

ce spațiu geografic acoperă ;

cine este autorul ;

cine este proprietarul ;

când a fost depus brevetul, precum și timpul său de valabilitate.

Pentru brevetele depuse, dar încă neacordate este util să se știe :

dacă cererea de brevet a fost deja examinată ;

data depunerii cererii ;

dacă revendicările brevetului sunt cu caracter general sau specifice ;

care este zona geografică asupra căreia se solicită acoperirea.

2.4.2. Schimburile de tehnologie

Schimbul de tehnologie între firme care dispun de nevoi complementare reprezintă o practică curentă în unele domenii industriale, în special în ceea ce privește tehnologia de vârf.

2.4.3. Joint-ventures și alianțele strategice

Joint-ventures este o entitate formată între două sau mai multe părți cu scopul împărțirii riscului/experienței pentru întreprinderea unei activități economice. Părțile convin de comun acord să creeze o nouă entitate prin contribuția tuturor părților la capitalul social, contribuție în funcție de care sunt împărțite veniturile, cheltuielile și controlul asupra firmei.

În contrast cu joint venutres, alianța strategică nu implică participarea cu capital social a părților, fiind un aranjament mai puțin rigid. Alianțele strategice se pot stabili chiar în lipsa unui contract juridic. Partenerii încheie un acord de colaborare ce stipulează obiective largi de acțiune. Acest acord se poate transforma ulterior, în funcție de obiectivele și politica firmelor, în alte forme de acces la tehnologie : schimburi sau vânzări de tehnologie, obiective construite în comun etc.

2.4.4. Colaborări la teme de cercetare

Colaborările pe proiect realizate într-o universitate sau institut extern de cercetări are drept obiective :

accesul la o experiență sau la cunoștințe (uneori și la aparatură) de care firma nu dispune ;

utilizarea unui personal înalt calificat ;

rezolvarea unor probleme de moment fără a angaja un personal de cercetare.

2.4.5. Formarea de specialiști

Acest proces reprezintă activitatea prin care se asigură accesul personalului firmei la cunoștințe despre tehnologii diferite de cele utilizate în firma la care aceștia lucrează.

2.4.6. Reverse engineering (Proiectarea inversată)

Proiectarea inversată semnifică metoda prin care firma copiază de la concurență un produs de succes aducându-i modificări infinitezimale care să justifice elementul de noutate și care să îl facă asemănător gamei de produse ale firmei care l-a copiat sau l-a adaptat mai bine pieței controlate de firma respectivă.

Capitolul III

TEHNICI ȘI INSTRUMENTE UTILIZATE ÎN CERCETARE-DEZVOLTARE

Obiective:

explicarea și definirea conceptului de inovare;

prezentarea etapelor unui proces de inovare;

creativitatea;

evidențierea surselor potențiale de creativitate;

detalierea tehnicilor de inovare și creativitate:

tehnici de creativitate în grup;

tehncii de creativitate individuală;

reliefarea obiectivelor și a rolului veghei tehnologice;

noțiunea de prognoză tehnologică;

identificarea metodelor cantitative și calitative de prognoză tehnologică.

3.1. Inovarea : tipologie, tehnici de inovare și creativitate

3.1.1. Conceptul de inovare

Revoluția industrială ce caracterizează sfârșitul de secol XX și începutul secolului XXI se sprijină pe un singur cuvânt : NOU. Cuvântul NOU a dobândit în ultimele decenii ceva magic. Cum poate fi creat NOUL fără de care o firmă nu-și poate argumenta existența în mediul economic actual? Răspunsul este dat de activitatea de INOVARE, termen care aparține aceleiași familii de cuvinte ca și cuvântul NOU.

În domeniul industrial, inovarea s-a datorat unor restricții de ordin economic și social. Între factorii principali, care determină la un moment dat o firmă să își diversifice producția și să promoveze noul, se pot enumera :

nevoia imperativă a firmei de a-și menține sau întări semnificativ poziția pe piață ;

cererea pieței de diversificare a produselor ;

obligativitatea alinierii la normele impuse de guvern, legislație, cerințe sociale sau organisme internaționale :

necesitatea de a face față unei scăderi a ofertei sau unei scumpiri a materiilor prime.

Definită pe scurt, inovarea înseamnă a produce altceva sau a produce altfel.

Printre definițiile clasice ale inovării se pot include :

procesul de efectuare de îmbunătățiri prin introducerea a ceva nou;

activitatea de introducere a ceva nou; ceva nou introdus

(Dicționarul American Heritage);

o nouă idee, metodă sau dispozitiv

(Meriam Webster Online);

exploatarea de succes a noilor idei

(Departamentul de Comerț și Industrie al Marii Britanii) ;

schimbarea care crează o nouă dimensiune a performanței

(Peter Drucker, 2002).

În economie, business sau politici guvernamentale, ceva nou semnifică ceva ce trebuie să fie substanțial diferit, nu o schimbare insignifiantă. În economie, schimbarea trebuie să aducă o creștere de valoare, înțelegând prin aceasta valoarea dată de consumator sau valoarea dată de producător.

Inovarea are ca scop îmbunătățirea, iar succesiunea mai multor procese de inovare aduce o creștere întregii economii a societății. Adesea, obiectivul nepronunțat al inovării este acela de a rezolva o anume problemă.

În context organizațional, inovarea poate fi legată de performanță și creștere prin îmbunătățirea eficienței, productivității, calității, poziționării competitive, cotei de piață etc. Așa cum inovarea adaugă, în general, valoare, tot în același fel inovarea poate avea un efect negativ sau distructiv pe măsură ce noile transformări înlătură sau schimbă vechile forme și practici de organizare. Organizațiile care nu inovează pot fi distruse efectiv de către cele inovante.

O definiție a inovării, acceptată din perspectivă organizațională, este dată de autorii Luecke și Katz (2003), care arată:

“Inovarea … este înțeleasă în general drept introducerea unui nou produs sau metodă … Inovarea este reunirea, combinarea sau sinteza unei cunoștințe originale, relevante, aducătoare de valoare noilor produse, procese sau servicii.”

Inovarea implică în general creativitate, dar nu este identică cu aceasta; inovarea presupune întreprinderea de acțiuni pe baza ideilor creative pentru a realiza o diferență distinctivă și palpabilă în domeniile în care se manifestă inovarea. Creativitatea este o condiție necesară, dar nu și suficientă pentru realizarea inovării.

În 1934, economistul american Joseph Schumpeter definea inovarea economică sub forma a cinci tipuri de activități:

introducerea unui produs nou, cu care consumatorii nu sunt încă familiarizați, sau adăugarea de noi calități produsului;

introducerea unei noi metode de fabricație – care să nu necesite cîtuși de puțin o nouă descoperire științifică (de exemplu, poate să fie pur și simplu doar un nou mod de manipulare a mărfurilor) ;

deschiderea unei noi piețe, adică o piață pe care o anumită activitate productivă specifică unei țări nu și-a făcut încă intrarea, fie că această piață a existat anterior, fie că nu ;

obținerea unei noi surse de aprovizionare cu materii prime sau semifabricate, indiferent dacă această sursă există deja sau dacă ea trebuie mai întâi creată (cazul materialelor noi) ;

punerea în aplicare a unei noi organizări în orice tip de activitate industrială (cum ar fi crearea unei poziții de monopol sau dărâmarea unei poziții de monopol).

În ultima perioadă se admite apariția unei a șasea activități:

crearea unei noi imagini a firmei.

O definiție acceptată astăzi în Uniunea Europeană (preluată de la Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică – O.E.C.D.) este:

Inovarea (științifică și tehnologică) poate fi considerată ca fiind transformarea unei idei într-un produs vandabil, nou sau ameliorat, sau într-un proces operațional în industrie sau în comerț, sau într-o nouă organizare socială.

În termenii noii definiții, aducerea noului presupune în fapt trei pași distincți, chiar dacă în practică ei se subînțeleg uneori prin termenul de inovare, anume: creativitate, activitate inovantă și spirit antreprenorial.

Tabel 3.1. – Etapele unui proces de inovare

Sursa: adaptarea autorului după: Grigoruț C., Leoveanu V., (2007), Managementul cercetării și dezvoltării, ed. Bren, București; Guran Marius, (2010), Managementul cercetării-dezvoltării și al inovării, Ed. AGIR, București.

Creativitatea poate fi exprimată prin mai multe categorii, dintre care trei merită a fi menționate.

1. Creativitatea este capacitatea de a identifica noi legături între elemente (obiecte, evenimente, legi ș.a.) aparent fără legătură între ele. Creativitatea implică întotdeauna aducerea unui element de noutate, fiind punctul de plecare al inovării.

2. Creativitatea reprezintă un ansamblu complex de : idei, moduri de gândire, activități, procese (instrumente, tehnici și modalități de abordare), rezultate (soluții la probleme, sisteme de producție, produse).

3. Creativitatea este producerea sau dezvăluirea unui fapt nou, lege, relație, dispozitiv sau produs, procedeu sau sistem, care are la bază cunoștințe accesibile, dar care nu decurge direct, simplu sau prin intermediul unui proces logic pe baza informațiilor ce stau la îndemână, ci se bazează pe procese intuitive.

O idee creativă poate fi caracterizată prin următoarele trăsături : este unică ; diferită ; atipică ; realizată altfel decât de obicei ; foarte potrivită scopului ; genială.

Creativitatea implică trei pași :

selectarea informației (să vezi copacii din pădure);

realizarea unei conexiuni noi (să potrivești piesele unui puzzle) ;

analizarea ideii (să vezi dacă poate fi acceptată de piață sau, eventual, să o faci acceptabilă pe piață).

Ca rezultantă a celor afirmate mai sus, se poate spune că dacă creativitatea este o idee strălucită, atunci activitatea inovantă reprezintă aducerea ei pe piață.

Pentru a măsura procesul de creativitate și șansele de transpunere industrială a unei idei este necesar să se răspundă la anumite întrebări, anume :

Tabel 3.2. – Evaluarea procesului de creativitate – activitate inovantă

Sursa: adaptare după Guran Marius Managementul cercetării-dezvoltării și al inovării,Seria „Creativitate – Inovare”, Editura AGIR, București, 2010.

Cel de-al treilea element al procesului de inovare îl reprezintă spiritul antreprenorial definit drept abilitatea de a avea succes pe piață cu noua creație.

Uneori spiritul antreprenorial se definește drept capacitatea de convergență tehnică, prin aceasta înțelegând ușurința de a introduce un nou produs în procesul industrial și de a-l impune pe piață.

A avea spirit antreprenorial este un dar înăscut sau o abilitate dobândită prin educație și formare.

Inovarea, în urma celor prezentate, poate fi definită mai bine conform spuselor economistului american Peter Drucker : „instrumentul specific al unui manager întreprinzător, mijlocul prin care el exploatează schimbarea ca pe o ocazie pentru diferite afaceri sau diferite servicii”.

3.1.2. Surse potențiale de creativitate

In literatura de specialitate, unii autori prezintă numeroase elemente de la care se poate porni în procesul de creativitate sau inovare.

3.1.2.1. Sursele evidențiate de Peter Drucker (cele 7 surse)

Economistul american propune patru surse interne firmei și alte trei surse externe acesteia.

A. Surse interne:

1) Neprevăzutul

Se referă la succesul sau insuccesul neașteptat, la evenimentul nescontat apărut din exterior. Adesea, directorii nu sunt dispuși să exploateze un succes neprevăzut, care este în contradicție cu politica pe care ei doresc să o imprime firmei. Orice succes neașteptat trebuie să determine imediat căutarea răspunsului la următoarele întrebări :

Ce ar însemna exploatarea acestuia pentru firmă ?

Unde ar conduce acest succes ?

Ce ar trebui făcut pentru a îl transforma în oportunitate ?

Care este atitudinea noastră față de eveniment și care ar trebui, de fapt, să fie?

Este de notat faptul că o oportunitate evidențiată de un succes neașteptat trebuie tratată cu toată seriozitatea. Eșecurile nu trec niciodată neobservate, dar rareori este sesizat faptul că ele sunt simptome ale unei schimbări ce ar putea fi exploatate.

2) Incongurențele

Conform lui P. Drucker „o incongruență este o discrepanță, o distonanță între ceea ce este și ceea ce ar trebui să fie sau între ceea ce este și ceea ce se pretinde sau se crede că este”.

Caseta nr.1:Ca exemple de incongruențe se pot evidenția:

Incongruența între realitatea percepută și cea adevărată. De câte ori eforturile concentrate într-o direcție nu duc la rezultatele scontate, ci par să strice și mai mult lucrurile, este clar că avem de-a face cu o asemenea incongruență. Este exemplul navelor comerciale din anii ‘50 care aduceau pierderi datorită costurilor ridicate aferente operațiunilor de încărcare/descărcare din perioadele de staționare în porturi. Atunci când incongruența a fost sesizată, ea a fost rezolvată prin introducerea transportului containerizat, care reduce tocmai aceste costuri, timpul staționării fiind redus cu 75%.

Incongruența dintre « valorile » producătorului și cele ale clientului. Deseori, producătorul atribuie clientului același sistem de valori pe care îl are și el. Dacă consumatorul nu se conformează și producătorul pierde, el va acuza clientul de « lipsă de logică ».

Incongruența în ritmul și/sau logica unui proces. Atunci când în cadrul unui proces o operațiune este mai delicată decât celelalte, în acel punct orice fel de inovație ca fi extrem de bine primită. Un exemplu este acela al dificultății unui operator PC de la sfârșitul anilor ‘80 de a da calculatorului comenzi sintactice corecte și ușurința cu care acesta din urmă le executa. Incongruența a fost rezolvată prin descoperirea unui soft, anume Windows, care a cunoscut un succes uriaș, fiind practic universal folosit.

3) Necesitatea produsului

« Nevoia te învață » înseamnă fără îndoială că toate schimbările s-au făcut, dintotdeauna, pentru a răspunde unei nevoi, mai mult sau mai puțin explicite. Ca exemplu, dezvoltarea liniilor telefonice a determinat descoperirea centralelor telefonice automate .

Caseta nr. 2:

Inovațiile determinate de necesitatea procesului trebuie să îndeplinească patru criterii de bază:

să se refere la un proces independent ;

în cadrul procesului să existe o verigă slabă sau să lipsească ;

obiectivul de urmărit trebuie să fie clar definit prin intermediul unor specificații precise ;

autorul inovației trebuie să creadă cu fermitate că găsirea unei soluții este posibilă.

4) Schimbări în structura industriei sau a pieței

Structurile pot fi stabile timp îndelungat, dar la un moment dat ceva ar putea să se schimbe. Dacă schimbarea este percepută la timp și se acționează eficient, se poate obține un succes notabil.

Caseta nr. 3:

Un exemplu este dat de constructorul de automobile H. Ford care la începutul secolului XX a înțeles că automobilul putea să iasă din categoria de « obiect de lux », fapt care l-a determinat să creeze Modelul T prin aplicarea conceptului de diviziune a muncii pe baza utilizării liniilor de fabricație.

B. Surse externe :

5) Modificările demografice

După cum arată istoria, urbanizarea SUA, ca și cea a Europei Occidentale a durat doar 30 de ani, între 1830 și 1860. La fel, afluxul tinerilor din țările slab dezvoltate către țările puternic dezvoltate schimbă fundamental structura demografică a acestora și, implicit, cererea de produse. În același timp, structura pe vârste a populației poate să aibă o semnificație foarte mare sub aspectul cererii de produse, de sortimente si servicii, pe piață.

Caseta nr. 4

Este cazul anului 1965 în SUA unde populația tânără cu vârsta între 16-17 ani a determinat apariția de magazine specifice acestora. La fel, în zilele noastre, creșterea procentului de populație vârstnică determină o schimbare în ceea ce privește produsele și serviciile solicitate.

6) Schimbările de atitudine, modă, credință, convingeri

Uneori, societatea umană adoptă, cu sau fără motiv, unele atitudini imprevizibile.

Caseta nr. 5

De exemplu, la începutul anilor ‘60 americanii au devenit extrem de grijulii față de sănătatea lor. Astfel, au cunoscut un succes deosebit afacerile orientate în acest sens, precum : revistele de sănătate, firmele producătoare de aparatură și echipamente de gimnastică pentru acasă etc.

7) Noile descoperiri științifice și tehnologice

Aceste noi cunoștințe reprezintă principala sursă de inovare, dar, în același timp, și cea care ridică întreprinzătorului cele mai multe probleme. Statistic, s-a constatat că din o sută de brevete, doar câteva cunosc o transpunere industrială, iar din o sută de firme create pe baza noilor descoperiri doar câteva reușesc să reziste și să aducă profituri. Deasemenea, s-a putut evidenția faptul că o descoperire nu se transformă niciodată singură și automat într-o inovație tehnologică.

3.1.2.2. Sursele evidențiate de J. Brustall și F. Frery

Sursele puse în evidență sunt:

Partenerii industriali – furnizorii și clienții pot aduce elemente noi, iar înglobarea inovațiilor legate de aceste elemente noi presupune o inovare la nivelul produsului

Transferurile de tehnologie – este vorba de transferul unor concepte tehnologice de la un sector la altul (sau de la natură către industrie – exemplul sonarului care a fost inventat după studierea liliecilor !)

Cererea pieței – este vorba de inovații propuse pieței (în engl. Technology Push), ca și de inovații cerute de piață (Market Pull), un studiu arătând că raportul între acestea ar fi de 1 la 4 (20 % : 80%).

Concluzionând, se poate preciza că apariția unei inovații este decisă de trei factori :

natura funcțiilor ce trebuie satisfăcutre ;

tehnologiile capabile de a realiza aceste funcții ;

natura, structura și gusturile clientelei.

În zilele noastre lumea tinde să devină o singură economie prin :

. globalizare : eliminarea barierelor privind taxele vamale, transferurile de capital, forța de muncă ; revoluționarea sistemelor de transport și comunicații ; dominația companiilor transnaționale ; sporirea transferului internațional de tehnologie ;

. integrarea economiei : crearea unor spații economice la nivel regional, continental sau intercontinental (de exemplu : CEFTA în Europa Centrală și de Est, Uniunea Europeană, NAFTA în America de Nord, ASEAN în Asia de SE și Pacific etc.) ;

. mondializarea opțiunilor referitoare la piețele de capital și de investiții, de materii prime, de produse și servicii ;

. implicațiile asupra guvernelor naționale : scăderea puterii de control asupra economiei naționale, creșterea necesității de intrare în instituții supra-naționale și parteneriate internaționale

. efectele crizei economico-financiare

3.1.3. Tehnici de inovare și creativitate

Pentru a aborda inovarea trebuie pornit cel mai adesea de la prima etapă, cea de creativitate. Dar creativitatea presupune existența în companie a unor oameni creativi, iar aceștia nu sunt ușor de găsit. Conform unei diagrame (realizată de Kriton și astfel denumită) doar 2% din oameni sunt foarte creativi și, cu dificultate, se atinge un procent de 15% pentru oamenii cu creativitate ceva mai mare decât media.

Pentru a rezolva problema creativității, în cadrul firmei au fost puse la punct tehnici de creativitate, prin aceasta înțelegându-se tehnici care să permită unor oameni normali obținerea unor rezultate apropiate oamenilor creativi. Aplicarea acestor tehnici în ultimele decenii a dovedit pe deplin utilitatea și eficiența lor.

Tehnicile de creativitate sunt utilizate atunci când trebuie rezolvate probleme din cele mai diverse care apar la nivelul firmei sau la nivelul unei componente (subsistem) al acesteia.

A. O primă clasificare a acestor tehnici se face în funcție de scopul urmărit. Astfel :

a) Pentru găsirea de idei noi se apelează la :

brainstorming ;

sinectică ;

analiză morfologică ;

liste de întrebări ;

cutii cu sugestii.

b) Pentru rezolvarea problemelor sunt utilizate:

diagrama Pareto;

diagrama Ishikawa;

diagrama why-why;

mind-mapping;

analiza SWOT.

B. O altă clasificare, utilă din punct de vedere practic, împarte tehnicile de creativitate în:

tehnici de creativitate individuală;

tehnici de creativitate în grup (colectivă).

Dintre cele două de mai sus, cele mai fructuoase sunt tehnicile de creativitate în grup deoarece fiecare om din cadrul colectivității va aduce elemente noi și, conform definiției creativității, tot ceea ce trebuie făcut este să se aplice reguli care să permită identificarea legăturilor între ele.

Indiferent de tipul de tehnici prezentat mai sus, toate parcurg în general aceeași succesiune de pași, anume :

Identificarea problemei – se definește problema, se identifică aspectele critice și se evidențiază obiectivele urmărite în legătură cu aceasta ;

Culegerea de informații – sunt colectate date privind: elementele cunoscute, elementele noi, studiile elaborate sau experimentale efectuate asupra problemei, informațiile furnizate de diverși specialiști etc. Toate aceste date urmează să formeze conținutul unui material scris ;

Ordonarea informațiilor – punerea într-o formă inteligibilă a informațiilor colectate prin sortare, grupare, notare ;

Rafinarea informațiilor – stabilirea unor relații între informațiile culese, a anumitor similitudini sau diferențe, analogii, raporturi de tip cauză-efect, combinații între informații ;

Prelucrarea informațiilor – se renunță la abordarea conștientă a informațiilor și se pune la lucru subconțtientul fiecărui individ urmărindu-se o relaxare voită, recurgerea la jocuri, la întrebări stimulative etc. ;

Producerea de idei – presupune concentrarea din nou asupra problemei, urmată de emiterea liberă de idei de rezolvare a problemei și simpla notare a acestora fără nici o evaluare critică, urmărindu-se conceperea cât mai multor alternative, într-o formă brută, necenzurată ;

Prelucrarea ideilor – examinarea critică, obiectivă, evidențierea neajunsurilor, compararea, refacerea, îmbunătățirea, testarea ;

Punerea în practică a ideilor – semnifică “vânzarea” acestor idei după ce au fost aprobate și acceptate de către cei interesați, scop în care se elaborează un program de valorificare cuprinzând timpii alocați, colaborări necesare, publicitate și alte acțiuni;

Repetarea procesului – se reiau etapele de mai sus până ce procesul acesta devine o obișnuință naturală ; această fază este una complementară, având rolul și semnificația formării unui comportament în raport cu problemele ce reclamă apelarea la creativitate.

3.1.3.1. Tehnici de creativitate în grup

Argumentele ce pot fi aduse pentru utilizarea tehnicilor de creativitate în grup sunt :

activitatea în grup stimulează creația de idei ;

ideile unora dintre participanți sunt generate sau îmbogățite de ideile celorlalți ;

se obține mai mult decât suma ideilor tuturor participanților (efectul de sinergie).

Condițiile necesare pentru a putea fi utilizate aceste tehnici sunt:

lipsa oricărei cenzuri sau autocenzuri asupra ideilor emise;

eliminarea oricărei atitudini negative sau negativiste;

încercarea tuturor participanților de a îmbunătăți ideile emise de ceilalți.

a) Brainstorming

Această tehnică este considerată a fi baza tuturor tehnicilor de creativitate în grup, ca urmare a caracteristicilor sale. Termenul de brainstorming (din engleza americană) s-ar traduce literal “furtuna creierelor”. Mai aproape de sensul său real este termenul de « furtună a gândurilor ».

Brainstorming-ul constă într-o ședință la care sunt convocați 10-15 oameni, de specialități diferite, a căror trăsătură generală trebuie să fie orizontul larg de cunoștințe și capacitatea de a naște idei și de a le accepta, oricât de trăsnite ar fi. Animatorul enunță în termeni generali problema și apoi participanții încep să ofere soluții. O soluție poate naște o alta în mintea altui participant, prin asocierea de idei, și astfel se poate ajunge la un număr impresionant de idei.

Brainstorming-ul este prima metodă de creativitate structurală ; una din cele mai simple metode și, totodată, o metodă care se integrează în mod natural în toate celelalte.

Caseta nr. 5

A. Reguli generale de urmat :

convocarea oamenilor deschiși, cu idei ;

pregătirea în mod corespunzător a ședinței;

definirea corectă a scopului și prezentarea clară a datelor de pornire;

antrenarea fiecărui participant prin încurajarea producției de idei: toate ideile sunt bune! ;

eliminarea eventualelor conflicte, minimizarea ponderii digresiunii;

încurajarea ideilor referitoare la cauzele problemei studiate;

rezultatul final depinde în primul rand de numărul de idei adunate.

B. Elementele ce pot limita eficiența activității sunt :

incapacitatea de a identifica corect problema sau natura acesteia ;

alegerea greșită a persoanelor participante ;

necunoașterea exactă a metodelor și tehnicilor de lucru în grup;

alegerea greșită a momentului convocării grupului;

imposibilitatea experimentării ideilor emise.

C. Un rol important revine animatorului grupului care trebuie :

să stăpânească bine tehnicile de funcționare a grupurilor de creativitate ;

să stăpânească bine problema supusă dezbaterii ;

să incite permanent la generarea de idei noi ;

să fie prompt, să știe să asculte ;

să fie capabil să recentreze discuția, să nu o lase să devieze de la subiect ;

să noteze toate ideile, iar după ședință să fie capabil să le trieze.

b) Sinectica

Este o metodă similară brainstorming-ului ca organizare, dar care folosește analogia sau metafora pentru a permite ca problema să fie privită din alt unghi. Astfel, o problemă greu de abordat devine (eventual) familiară răspunzând mai întâi la întrebarea : « Cu ce seamănă ? ».

O problemă extrem de banală poate deveni interesantă dacă se pune mai întâi întrebarea : « Cum ar fi dacă s-ar asemăna cu … ? » Se pot face unele asociații ciudate care să conducă la idei noi (de exemplu perechea pat – carte poate conduce la : un model de lampă specială pentru cititul în pat ; un pat care să se închidă ca o carte (să fie pliabil, să ocupe mai puțin loc) ; așternuturi de unică folosință plasate ca foile unei cărți (cazul unui spital).

c) Diagrama Ishikawa

Denumirea sa vine de la autorul acesteia, ea mai fiind denumită și diagrama cauză-efect după structura ei.

Diagrama cauză-efect – în „os de pește” (fishbone) sau Ishikawa – a fost dezvoltată de Kaouru Ishikawa (1986) cu scopul de a determina și defalca principalele cauze ale unei probleme date.

Caseta nr. 6

Se recomandă utilizarea acesteia doar atunci când există o singură problemă, iar cauzele posibile pot fi ierarhizate. Efectul (o anumită problemă sau o caracteristică / condiție de calitate) reprezintă „capul peștelui”, iar cauzele și sub-cauzele potențiale conturează „structura osoasă a peștelui”. Astfel, diagrama ilustrează într-o manieră clară relațiile dintre un anumit efect identificat și cauzele potențiale ale acestuia.

Tipuri de diagrame cauză-efect (Dale):

1.Diagrama cauză-efect 5M

– structura osoasă de bază include: •Mașini; •Mână de lucru; •Metode; •Materiale; •Mentenanță.

Unii utilizatori omit Mentenanța, rezultând o diagramă 4M, în timp ce alții adaugă o a șasea dimensiune, Mama Natură, rezultând o diagramă 6M.

Pentru domeniile extra-productive sunt considerate mai potrivite diagramele 4P: •Politici; •Proceduri; •Personal; •Poziție (amplasare)

2.Diagrama cauză-efect de proces : • se utilizează atunci când problema de rezolvat nu poate fi localizată în cadrul unui singur departament / secție / divizie; • se recomandă întâi întocmirea unei diagrame de proces în vederea identificării cauzelor potențiale ale problemelor identificate în fiecare etapă a procesului; • dacă procesul este prea mare pentru a putea fi considerat în ansamblu, atunci se identifică sub-procese sau etape ale procesului care vor fianalizate separat; în cadrul fiecărei etape / sub-proces se poate utiliza câteo diagramă 4M / 5M / 6M / 4P; se identifică astfel cauzele cheie, care vor fi supuse unei analize ulterioare

3. Diagrama cauză-efect pentru analiză dispersională – este utilizată deobicei după elaborarea unei diagrame de tip 4M / 5M / 6M / 4P; cauzele majore identificate sunt tratate ulterior ca ramuri separate, recurgându-se la o analiză în detaliu a acestora.

Etape de întocmire a diagramelor cauză-efect (Dale):

• Definiți cu claritate simptomul cheie sau efectul unei probleme;

• Scrieți-l în dreapta paginii și trasați o linie de la dreapta la stânga;

• Asigurați-vă că fiecare membru al echipei de lucru înțelege problema și formulați problema în termeni clari;

• Decideți care sunt principalele categorii de cauze; acestea vor constitui ramurile principale ale diagramei;

• Organizați o sesiune de Brainstorming și identificați cât mai multe cauze posibile pentru efectul analizat, adăugându-le ramurilor sau sub-ramurilor adecvate;

• Organizați o altă sesiune de Brainstorming în care să discutați în detaliu cauzele și să determinați care dintre acestea au gradul cel mai mare de probabilitate pentru producerea efectului respectiv

Sursa: http://www.scritube.com/management/MANAGEMENTUL-CALITATII-PRODUCT23195.php

Este o diagramă care, pornind de la problema centrală ce trebuie rezolvată (materializată prin săgeata orizontală centrală), caută principalele domenii din care ar putea proveni cauzele ce au creat problema. Fiecare cauză este apoi detaliată până la cele mai mici amănunte. În acest fel, atunci când diagrama este gata, la apariția problemei se pot trece în revistă toate cauzele potențial posibile. O altă aplicabilitate a sa este aceea de a duce o politică de tip preventiv, de eliminare a cauzelor, ceea ce conduce evident la evitarea apariției problemei.

Nu este simplu a construi o asemenea diagramă din cauză că există riscul de a se uita ceva. Un alt risc posibil de a se manifesta este încărcarea cu detalii inutile. De aceea, este recomandată realizarea ei în cadrul unui colectiv de lucru. Deosebirea față de colectivul de brainstorming este aceea că, de data aceasta, nu se caută oameni cu specialități diverse, ci oameni care cunosc cel mai bine și mai amănunțit problematica în cauză.

d) Metoda celor 6 pălării

Pentru generarea de noi idei concomitent cu analiza critică a ideilor emise, se aplică metoda celor 6 pălării, « purtate » fie de 6 oameni diferiți, fie, pe rând, de toți membrii grupului.

«Gândirea reprezintă resursa suprema a omenirii. In gândire, principala dificultate este confuzia. Incercam sa facem prea multe deodata. Suntem coplesiti de emotii, informatii, logica, speranta si creativitate. Este ca si cum ai incerca sa jonglezi cu prea multe mingi. » (Edward de Bono).

Caseta nr. 7

„Cele sase palarii ganditoare” (Six Thinking Hats ) – este o tehnica de invatare, comunicare si de stimulare a creativitatii care a intrat in manuale si in programele de MBA.

Conceptul provine de la parintele conceptului gandirii laterale (rezolvarea problemelor si a conflictelor prin abordarea din unghiuri diferite), Edward de Bono, personalitate inclusa intr-un top al celor 100 de oameni care au schimbat istoria lumii. Teoriile si conceptele lui au fost preluate si aplicate in sistemele de educatie din mai multe tari. De asemenea, sunt folosite si in sectorul privat, in cadrul unor companii importante de pe toate continentele lumii.

De Bono a observat ca oamenii moderni sint „victime” al vitezei, ale informatiei care ne asalteaza pe toate canalele, zilnic. Si atunci, involuntar, oamenii aleg 1-2-3 comportamente din cele 6 posibile, aceasta alegere viciind rezultatul. E ca si cum am dori sa jonglam cu 6 oua nefierte si alegem doar 3 dintre ele. Consecinta ?….Evident, pierderea unor dintre ele……

Cum procedam cand, intr-o situatie, noi am ales unele dintre acele doua, iar partenerii nostri, altele……de exemplu, noi sintem preponderent pozitiv si creativi, iar ceilalti, sint focusati catre critica……. ? Rezultatul este exploziv. Tehnica celor 6 palarii ajuta la dezvoltarea tuturor comportamentelor, atat in sensul folosirii lor, cat si in vederea identificarii acestora la persoanele cu care intram in contact.

Sursa: http://www.cursuri-calificare.eu/edward-de-bono-si-cele-6-palarii-ganditoare

Cele 6 pălării reprezintă :

pălăria albă: cel ce dorește informații. Ce informații avem ? Ce informații ne lipsesc ? Ce informații ne-ar fi drag să avem ? Cum putem obține informațiile de care avem nevoie ?

pălăria galbenă: cel cu idei practice (pedantul). Cum să aducem produsul mai aproape de client ? Cum pot crește vânzările ? etc.

pălăria verde: cel cu idei trăsnite (inventivul). Ne trebuie ceva nou ! Ce alternative am putea găsi ? Cum am putea face lucrurile altfel ? Ce altă explicație ar putea exista ?

pălăria neagră: cel ce critică pe baza faptelor. Ce ne permit normele să facem ? Ce experiență avem în domeniu ? etc.

pălăria roșie: cel ce critică bazat pe intuiție. Simt că nu o să țină, nu îmi place modul cum gândim, există informații plauzibile referitor la…

pălăria albastră: cel ce rezumă ideile (mediatorul). Cum ne concentrăm asupra problemei abordate ? Cum rezumăm cele discutate până acum ? etc.

Palariile sunt descrieri ale comportamentelor si nu ale oamenilor

Mai precis, ele sunt descrieri ale modurilor de „gândire” pe care cei prezenti trebuie sa le urmeze cu totii in acelasi timp, in mod sistematic. Ele sunt folosite pe rand, nu neaparat in ordinea expusa mai sus, dar este neaparat ca toti membrii sa poarte palariile de aceeasi culoare in acelasi timp.

Aceasta metoda foloseste la maximum experienta noastra, cunostintele, inteligenta si toate celelalte caracteristici ale fiecarui membru al grupului. Chiar si agresivitatea unui individ este utila atunci cand ea este directionata intr-o directie care ne intereseaza.

Metoda poate fi aplicata de catre un grup, sau de catre o singura persoana. Ea face ca resursele sa fie folosite in mod complementar, concentrate spre un obiectiv, in loc sa se anuleze reciproc. Altfel spus, in loc sa ne contrazicem, construim cu totii, sistematic, „drumuri” in cate o directie propusa. Gandirea astfel insumata va fi mult mai puternica, intocmai cum particulele unui magnet sunt puternice pentru ca sunt aliniate in aceeasi directie.

Folosita in cadrul companiilor mici si mari, metoda poate duce la eficientizarea chiar si cu 500% sau mai mult a proceselor.

Recomandam cu incredere aplicarea metodei. Nu trebuie sa imbraci un stil de gandire si sa il aperi pana in panzele albe, ci sa il „dezbraci” pe cel pe care il folosesti de obicei si sa progresezi comunicand cu altii.

3.1.3.2. Tehnici de creativitate individuală

Aceste tehnici au în mod cert o eficiență mai redusă decât tehnicile de grup, dar ele rămân instrumente utile și, uneori, indispensabile.

a) Analiza morfologică

Metoda se bazează pe descompunerea problemei de rezolvat în părțile sale constitutive, fapt urmat de căutarea tuturor variantelor posibile de realizare a fiecărei părți constitutive. Se obține astfel o formulă tabelară, cu linii inegale ca lungime, având pe prima coloană părțile, iar pe fiecare din linii modurile de realizare. Prin combinarea diferitelor variante de obținere a fiecărei părți rezultă un număr mare de soluții de configurare a produsului.

Soluțiile obținute sunt analizate critic, după ce mai înainte au fost împărțite în trei mari categorii :

soluții deja cunoscute ;

soluții imposibile (din cauze tehnologice sau a unor incompatibilități între modul de realizare și cel de funcționare) ;

soluții posibile, dar încă neaplicabile practic.

Caseta nr. 8

Exemplu : Realizarea unui motor

Posibilități de rezolvare :

Tip combustibil : hidrocarburi ; alți compuși organici ; hidrogen ; praf de cărbune  4 soluții

Stare de agregare a combustibilului : gaz, lichid ; solid  3 soluții

Sursă carburant : internă ; externă ; mixtă  3 soluții

Tip combustie : internă ; externă  2 soluții

Tip mișcare motor : alternativ ; circular ; linear  3 soluții

Mediu de funcționare: în vid; în aer; în apă; pe apă; pe pământ  5 soluții

Total soluții : 4 x 3 x 3 x 2 x 3 x 5 = 1.080 soluții distincte.

La utilizarea analizei morfologice trebuie să se țină seama de numărul de caracteristici (sau părți componente în funcție de natura problemei) luate în considerare, precum și de faptul că un produs sau o soluție care are foarte puțin în comun cu ceea ce se realizează în prezent are foarte puține șanse de reușită practică deoarece pot lipsi elementele concrete de tehnologie, va fi ceva cu totul neobișnuit și prin urmare greu de acceptat de către piață.

b) Diagrama Pareto

Vilfredo Pareto a fost un economist italian din a doua jumătate a secolului trecut, fiind cunoscut ca unul din primii economiști care au încercat să elaboreze modele matematice în economie. El a evidențiat așa-numitul „optim Pareto” – un principiu conform căruia optimul se atinge doar atunci când nu poate fi îmbunătățită situația unui agent economic fără a înrăutăți situația altora.

c) Listele de întrebări

Metoda constă în elaborarea unor liste de întrebări prin care, căutând răspunsul, se pot sugera soluții cu totul noi pentru problema studiată.

d) Cutiile de sugestii

Este o metodă adoptată de multe firme care au montat o cutie de scrisori în care orice salariat este îndemnat să depună, în scris și semnate, orice sugestii care ar putea conduce la rezolvarea unei probleme, explicit enunțate sau nu, a firmei. Succesul metodei constă în aceea că personalul este convins asupra faptului că orice sugestie va fi citită, analizată corect și că, în eventualitatea aprecierii și transpunerii sale în practică, autorul va fi recompensat material.

Metoda aduce rezultate remarcabile deoarece stimulează imaginația oamenilor și adesea cei care cunosc foarte bine situația dețin și soluții pe care nu le comunicaseră nimănui din lipsa încrederii în propriile forțe sau din lipsa căilor de comunicare pentru a le face cunoscute.

e) Diagrama why-why (de ce – de ce)

Această metodă este aplicată în special atunci când se caută o soluție pentru ceva ce nu merge bine. Pornind de la situația de fapt se caută cauza respectivă prin întrebarea « de ce ? », apoi se caută de ce a apărut cauza respectivă și tot așa până se ajunge la cauzele primare pentru care se vor căuta remediile.

f) Metoda Chindogu

Chindogu este o metodă pusă la punct de japonezi pentru a antrena oamenii în exerciții de creativitate. Se cere să se realizeze (creeze) un produs original (pe baza unor întrebări de tipul « ce aș putea face cu … ? » sau « care este cea mai bună cale pentru … ? »), produs care să îndeplinească două condiții :

1. să fie perfect inutil și

2. să poată fi fabricat și să funcționeze.

Meritul acestei metode este acela că omul este eliberat de captivitatea unor tipare mentale, apărute datorită rutinei. Prin descătușarea din acestea, omul începe să gândească și să lucreze liber, găsind ușor mai multe drumuri noi.

3.1.4. Limitele metodelor de stimulare a creativității

Niciuna din metodele descrise mai sus, fie de grup, fie individuală, nu prezintă o garanție absolută de succes, tot în aceeași măsură în care niciuna nu este universal valabilă.

Conform unei anchete întreprinse cu ani în urmă în cadrul unor firme mari din Uniunea Europeană s-au obținut următoarele date statistice :

Tabel. 3.3. – Succesul de care se bucură metodele de stimulare a creativității în firme

Sursa: adaptare după Guran Marius Managementul cercetării-dezvoltării și al inovării,Seria „Creativitate – Inovare”, Editura AGIR, București, 2010.

Printre alte metode de stimulare a creativității industriale, evidențiate de literatura de specialitate, se menționează :

Asocierea de atribute : se pleacă de la caracteristicile produsului și se modifică una câte una urmărind ce efecte apar ;

Lista inconvenientelor : se aplică brainstorming care începe prin a cere fiecărui participant să spună care este disfuncționalitatea care îl deranjează cel mai mult ;

Analiza sistemului : sistemul se desface în subsisteme de analiză ;

Analiza scenariilor contrastante : se discută și se caută soluții pentru cazul cel mai rău imaginabil, ca și pentru cel mai fericit ;

Tehnica florii de lotus : se listează elementele problemei, apoi se elimină una câte una (așa cum s-ar rupe petalele unei flori de lotus) și se studiază consecințele.

3.2. Veghea tehnologică

Pentru ca o firmă să poată face față schimbărilor rapide cu care este confruntată, singura soluție este să « se țină la curent » cu tot ceea ce ar putea-o interesa sau afecta. La momentul actual, cantitatea de informație cu care se confruntă o firmă este enormă atât ca dimensiuni în valoare absolută, cât și ca diversitate sau număr de surse de unde poate fi culeasă. Încercarea de a face față unei asemenea necesități a determinat stabilirea la nivelul unei întreprinderi a activității de veghe tehnologică.

Veghea tehnologică exprimă preocuparea întreprinderii de a asigura în permanență o supraveghere vigilentă a mediului în continuă schimbare.

Prin definiție, veghea tehnologică este activitatea organizată de a structura, finaliza și integra rezultatele căutării de informație din exteriorul firmei.

Obiectivele activității de veghe tehnologică pot fi evidențiate astfel :

a ști ce fac alte firme competitoare de pe piață în domeniile aflate în evoluție, informații care ar putea interesa firma în evitarea consumului nejustificat de resurse pentru a redescoperi ceea ce deja se cunoaște ;

a detecta noutățile susceptibile de a fi integrate în sistemele deja existente sau care fac posibilă substituirea unor dispozitive, tehnici sau tehnologii folosite cu altele noi. Aceste noutăți sunt cele care pot crea noi concurenți sau care pot întări concurenții existenți ;

a identifica – chiar în ramuri industriale diferite – posibilități de a realiza, pe o altă cale, funcțiile asigurate acum de firmă și care i-ar putea periclita astfel existența ;

a repera acele zone în care firma s-ar putea extinde dispunând de un avans și unde concurența este slabă.

Amenințările, evoluțiile și mutațiile pot veni de oriunde din mediul exterior firmei. Prin urmare, nu se poate supraveghea totul, după cum nu poate exista o limitare doar la domeniul tehnologic al firmei. În acest sens, este necesară o supraveghere largă (scanning) care să evidențieze zonele interesante, asupra cărora să se exercite apoi o supraveghere permanentă și atentă (monitoring).

Este necesar a fi supravegheate evoluțiile aflate în stadiu embrionar. Pe măsură ce o informație utilă este detectată mai devreme, timpul pe care firma îl are la dispoziție pentru a reacționa este mai mare, ceea ce reprezintă un avantaj considerabil.

Există cinci tipuri majore de informații asupra cărora trebuie îndreptată atenția, anume :

informația științifică (materializă prin articole în reviste de specialitate, comunicări științifice, teze de doctorat etc.) ;

informația tehnică (în principal brevete de invenție) ;

informația tehnologică (realizarea de procedee noi de fabricație, de noi produse) ;

informația tehnico-economică (costuri de fabricație, căi de reducere a acestora etc.) ;

informații despre terți (intențiile și proiectele concurenților, posibilitățile furnizorilor, dorințele clienților etc.).

Alte tipuri complementare de informație se referă la :

informația legislativă ;

protecția mediului, a muncii și a consumatorului ;

comunicații, formare, organizare.

Caseta nr. 9

În practică se întâlnesc, de regulă, mai multe nivele de exercitare a veghei tehnologice, anume :

Nivelul 1. Veghea curentă. Se referă la :

Veghea tehnologică internă : personalul trebuie să fie la curent cu toate tehnologiile deținute și utilizate de firmă, cu posibilitățile lor, gradul lor de valorificare. Se va avea în vedere acoperirea acestora cu specialiști, în prezent și în viitorul apropiat.

Veghea tehnologică externă : reperarea și recenzarea performanțelor tehnologice ale celorlalte firme din sector. În acest sens se vor lua în considerare posibilitățile de încrucișare cu alte sectoare, posesoare de tehnologii distincte.

Nivelul 2. Veghea determinată de o investiție majoră. Este necesar a fi pus la punct un sistem de evaluare și rentabilitate globală a proiectului, precum și identificarea tehnologiilor ce ar putea deveni interesante pe parcursul dezvoltării noii investiții.

Nivelul 3. Veghea strategică. Veghea se va centra pe evoluția tehnologiilor în cadrul diverselor matrici de estimare și se va materializa în recomandări făcute conducerii de la vârf referitoare la măsurile de perspectivă ce trebuie luate.

În cadrul prelucrării informației se evidențiază câteva etape care trebuie parcurse.

În primul rând, informația se prezintă sub formă de informație brută.

În al doilea rând, se evidențiază informația prelucrată, anume : sinteze documentare asupra unui domeniu, produs, tehnologii, concurent etc. Prelucrarea este realizată de către documentariști care au, în general, o pregătire specială dublată de pregătirea de bază în domeniul supravegheat.

În al treilea rând, se relevă informația difuzată : aceasta trebuie să circule cât mai rapid și cât mai bine în cadrul firmei.

a. Informația brută. Prima problemă ce trebuie subliniată este aceea că acumularea de informații pertinente este o activitate costisitoare, care consumă bani, timp și efort. Această activitate trebuie optimizată atât sub aspectul volumului, cât și al costurilor. A căuta totul, peste tot, este total ineficient (și imposibil !), deci este necesar să se dispună de elemente de direcționare a cercetărilor.

A doua problemă a colectării de informații o constituie sursele de informare. Acestea pot fi clasificate în două mari categorii :

– surse formalizate – cele care există ca atare și se pot fi găsite cu ușurință. Aici se încadrează : sursele formalizate primare – revistele de specialitate, tezele de doctorat, brevetele și sursele formalizate secundare – revistele de rezumate sau de sumar, presa în general, cărțile, băncile de date;

– surse neformalizate – cele care au o existență momentană și efemeră (ca urmare trebuie prinse și valorificate). În acest caz se pot enumera :

concurenții (pe bază de informații legale precum : publicitate, prospecte, manuale tehnice de utilizare a produselor, atelierele de service ale produselor, informații asupra furnizorilor și cliențiilor firmelor concurente) ;

expozițiile, saloanele sau colocviile tehnice, sesiunile de comunicări ;

furnizorii proprii de materii prime, subansamble, ateliere service ;

programele de studii în străinătate ;

vizitele în întreprinderi din țară sau străinătate ;

contracetele de cercetare, cu universități sau centre de crecetare ;

personalul propriu al firmei (din magazinele proprii, reprezentanții la expoziții etc.).

Caseta nr. 10

Cantitatea de informație existentă în cadrul firmei este mult mai mare decât se poate bănui, fiind greu de evidențiat din cauza faptului că anumite informații nu circulă (fie din cauză că cel care o deține nu consideră că ar putea fi utilă cuiva, fie din cauză că cel care o caută nu știe sau nu crede că cineva ușor de contactat ar putea să o dețină). Sursele formalizate pot fi accesate de absolut oricine, cu egală ușurință, în timp ce sursele neformalizate trebuie culese personal și la momentul oportun, întrucât acestea nu rămân fixate pe un suport material. Studii statistice arată că informația din surse neformalizate reprezintă mai mult de 60% din totalul informației valorificabile, ceea ce reflectă importanța de care trebuie să se bucure.

b. Prelucrarea propriu-zisă a informației. Prelucrarea informației obținute trebuie făcută imediat, altfel unele detalii pot fi pierdute, ceea ce înseamnă că trebuie alocat un anumit timp bine precizat. De asemenea, clasarea informației trebuie făcută foarte repede, pentru ca ulterior să fie regăsită cu ușurință. Prelucrarea informației urmărește, pe de o parte, să o facă ușor accesibilă destinatarilor, iar, pe de altă parte, să elimine informația inutilă sau pe cea redundantă. Prin prelucrare, se obține de regulă și o confirmare a informației, prin concordanța cu mai multe surse. Prelucrarea se face în mai mulți pași : completarea informației (prin găsirea în biblioteci, cumpărare, cerere de reprint, apelare la banca de date) ; triere ; evaluare ; verificare  și sinteză.

c. Circulația și stocarea informației. Principalele motive pentru care informația trebuie să circule și să fie stocată sunt : deținerea informației înseamnă putere ; informația circulă cu atât mai lent cu cât traseul pe care trebuie să îl parcurgă este mai lung.

Informațiile dobândite prin activitatea de veghe tehnologică vor servi firmei în următoarele domenii:

în cadrul activității de cercetare-dezvoltare (la stabilirea planului de cercetare, la aprecierea valorii și importanței fiecărei teme propuse, în desfășurarea activităților specifice) ;

în proiectele de dezvoltare ale firmei :

b1. la cumpărarea și vânzarea de licențe, brevete ;

b2. în stabilirea de relații de tip joint-ventures etc.

Buna organizare a activității de veghe tehnologică presupune :

un set de principii ;

metodă ;

structură organizatorică ;

experință care se capătă pe parcurs sau se învață.

În activitatea de veghe tehnologică se va porni prin stabilirea unui proiect ce va conține direcțiile pe care se va efectua veghea, ținând cont de oportunitățile și pericolele (pe plan tehnologic, economic, concurențial) cu care se confruntă firma. Se vor stabili sursele de documentare, tehnicile la care se va face apel, lista de referințe, dotările necesare. Se vor stabili, totodată, persoanele responsabile din acest domeniu de activitate și rangul lor.

În același timp, se vor stabili serviciile și persoanele beneficiare ale rezultatelor activității de veghe tehnologică, prin :

veghea asupra materiilor prime ;

veghea asupra produselor similare celor produse de firmă ;

veghea asupra procedeelor de fabricație ;

veghea asupra aplicațiilor posibile;

3.3. Prognoza tehnologică

Posibilitatea unei estimări obiective și cu o mare probabilitate de confirmare ulterioară a schimbărilor și tendințelor din domeniul tehnologiilor și produselor face obiectul unei discipline noi numită prognoză tehnologică.

Prin prognoză se definește evaluarea probabilă, stabilită în mod științific, a evoluției calitative și cantitative a unui domeniu pe o perioadă de timp (denumită orizontul prognozei) și stabilirea evoluțiilor și stărilor posibile ale domeniului, precum și probabilitățile asociate lor, cu scopul de a face față în mod inteligent și eficient schimbărilor existente și a celor previzibile și de a permite aprecierea consecințelor de viitor ale deciziilor luate în acest moment.

Parametrii care caracterizează o prognoză se referă la:

Orizontul de timp – termen scurt, mediu sau lung. Alegerea orizontului de timp se face în funcție de scopul urmărit, fiind evident că orizontul de timp trebuie să fie cel mult egal cu cel pe care se resimt efectele deciziilor care se iau astăzi la aflarea rezultatelor studiului de prognoză ;

Gradul de detaliere ;

Natura deciziei ce trebuie luată pe baza studiului ;

Stabilitatea sistemului analizat – care este apreciată pe baza legii de evoluție a sistemului, pe această bază operându-se cu serii de date în funcție de timp, cu serii de regresie simplă sau multiplă, cu modele de tip cauzal sau de intercorelație etc. ;

Costurile necesare activității de prognoză – costul de punere la punct a metodei ; costul de actualizare a metodei și a datelor ; costul de realizare a prognozei ;

Precizia dorită – depinde de scopul urmărit, de metoda aleasă și de orizontul de timp

Ușurința de aplicare.

La momentul actual se poate vorbi de mai multe tehnici sua metode de prognoză tehnologică, o clasificare importantă împărțindu-le în :

Metode cantitative :

metoda celor mai mici pătrate ;

metoda mediilor mobile ;

metoda netezirii exponențiale ;

metoda filtrajului adaptiv.

Metode calitative :

metoda curbelor logistice ;

metoda spațiului transferurilor de tehnologie ;

metoda arborilor de pertinență ;

metoda curbelor de substituție și de progres tehnic ;

metoda morfologică ;

metoda Delphi ;

metoda scenariilor.

Tehnicile de mai sus au fost evidențiate numai cu titlu de prezentare, detalierea lor nefăcând obiectul actualului referat ca urmare a faptului că multe din metodele precizate pot fi găsite cu ușurință în lucrări de specialitate.

Concluziile și propunerile lucrării

Reorganizarea sistemului de cercetare – dezvoltare – inovare

Argumentele ptopuneri

Performanțele sistemului nostru de cercetare – dezvoltare – inovare sunt modeste în comparație un numai cu media europeană, ci și cu țările învecinate. Cauzele se leagă, în egală măsură, atât de deficitul de resurse (financiare și umane), cât și de managementul defectuos al cercetării.

Acțiunile recomandate propunem sa fie urmatoarele:

1. Evaluarea granturilor de cercetare numai de către cercetători cu rezultate științifice relevante internațional

Evaluarea granturilor urmeaza a se face exclusiv pe baza unor criterii de performanță internațională. Se vor abandona complet practicile de „echivalare”. Statutul de evaluator al unui proiect de cercetare nu poate fi dobândit decât de către cei care au rezultate notabile, confirmate prin publicații și brevete relevante internațional. În acest sens, agențiile responsabile de finanțarea cercetării vor proceda la o selecție riguroasă a evaluatorilor pe bază de criterii comparabile cu cele europene, inclusiv prin includerea de cât mai mulți evaluatori din străinătate.

2. Reorganizarea sistemului de administrare a cercetării-dezvoltării în două agenții naționale și un Consiliu Național de Politica Științei (CNPS), după modelul european și din SUA

Cele două agenții – una având ca domeniu cercetarea, cealaltă dezvoltarea-inovarea, vor administra fondurile și implementarea programelor de cercetare. CNPS va stabili planurile cadru și prioritățile activităților de CDI din România. Vom depăși situația actuală, în care cei ce stabilesc planul de dezvoltare a cercetării administrează și banii.

3. Crearea unui mecanism fiscal prin care firmele private să poată dona 2% din

impozitul pe profit pentru instituții publice de cercetare

Acest mecanism se inspiră din cel prin care persoanele fizice pot dona 2% din impozitul pe veniturile proprii pentru activități ale organizațiilor non-profit. Va crește aportul finanțărilor private la bugetul cercetării, cu efecte benefice multiple.

4. Reducerea fragmentării sistemului de CDI

Patrimoniul instituțiilor publice de CDI falimentare nu trebuie privatizat decât dacă nicio instituție publică de CDI nu și-a exprimat intenția de a prelua respectivul patrimoniu, într-un interval de 6 luni de la anunțul public de privatizare.

5. Împiedicarea accesului la fonduri publice de cercetare a tuturor persoanelor dovedite că au plagiat, precum și a celor care au gestionat ineficient fondurile de cercetare sau care nu au obținut rezultate semnificative dovedite prin publicații sau brevete

6. Transparența totală a finanțării din fonduri publice a activităților de CDI și responsabilitatea publică a directorului de proiect pentru rezultatele proiectului

Acest mecanism va fi dublat de reducerea birocrației în derularea granturilor de cercetare.

Sistemul CDI din invățământul superior din România

O analiză obiectiva a stării sistemului de învățământ superior și a cercetării științifice din România acum, după lansarea programului de reformă, în contextul integrării în Aria Europeană a Educației și Cercetării, se impune cu necesitate. Fără pretenția de a acoperi toate aspectele ce vizează acest sistem considerat teoretic prioritar de către toți guvernanții, apreciem că evoluția acestuia, deși pozitivă în multe privințe, se află departe de obiectivele propuse în cadrul strategiei de reformare.

Calitatea procesului formativ, infrastructura pentru învățământ și cercetare, rezultatele cercetărilor științifice, sunt încă la un nivel necompetitiv în multe domenii, deși au fost depuse eforturi susținute pentru compatibilizarea sistemului românesc de educație și cercetare științifică cu sistemul european.

Subfinanțarea cronică și lipsa de fermitate în aplicarea unor reforme structurale la nivelul sistemului de învățământ superior, reprezintă factorii esențiali ai necompetitivității unor componente ale sistemului.

Selecția și promovarea cadrelor didactice pe baza unor criterii recunoscute internațional, infuzia de capital în infrastructura pentru educație și cercetare, reorganizarea și eficientizarea sistemului de management universitar, redefinirea conceptului de sistem de învățământ superior și definirea unor mecanisme de finanțare bazate pe indicatori de calitate și performanță la toate nivelurile sistemului educației superioare, reprezintă prioritățile etapei actuale.

Sinteza direcțiilor strategice de acțiune

Creșterea rapidă a numărului de cercetători prin atragerea tinerilor în proiecte de cercetare cu caracter formativ și prin atragerea de cercetători din străinătate.

Îmbunătățirea integrării personalului de cercetare în comunitatea științifică internațională prin asigurarea mobilității internaționale, organizarea de și participarea la conferințe științifice internaționale, îmbunătățirea vizibilității internaționale a publicațiilor românești și asigurarea unui acces larg la resurse de informare.

Susținerea proiectelor de cercetare cu relevanță științifică internațională, în special a celor care presupun cooperarea internațională.

Asigurarea accesului la infrastructura de cercetare printr-o combinație între investiții asociate universităților și institutelor publice de cercetare, creșterea vizibilității infrastructurii existente și mobilitatea internațională a cercetătorilor.

Referințe bibliografice:

Abrudan,I., (1996), Sisteme flexibile de fabricație, Ed.Dacia, Pitesti.

Ait-El-Hadj, S., (1989), L’entreprise face a la mutation technologique, Ed.d’Org., Paris.

Allouche, J. & Schmidt,G., (1995), Les outils de la decision strategique, LaDecouverte, Canada

Băloiu L.M., și Frăsineanu,I., (2001), Gestiunea inovației, Ed. Economica, Bucuresti.

Berea A. O., (2006), Management – Precursori, Performanțe, Perspective, Editura Expert (ed. acreditată CNCSIS), București.

Berea A. O., Grigoruț C., Bălăceanu V.A., (2007), Managementul financiar al firmei și promovarea afacerilor, Ed.Bren (ed. acreditată CNCSIS), București.

Berea A. O., Grigoruț C., Bălăceanu V.A., (2008), Evaluarea Afacerilor.Managementul financiar și realizarea performanțelor, Ed.Bren (ed. acreditată CNCSIS), București

Birnbaum More, P. H. (1991). Competitive Advantage and the Basis of Competition. In Sai, F. (Ed.), Comparative Advantage Studies Under Economic Openness. Beijing.

Brilman J., (1998), Les meilleures pratiques de management, Ed. d’Organisation, Paris;

Browning J., (2005), Info & Tehnologie, Ghid propus de The Economist Books, Ed. Teora, București;

Ceaușu I., (2000), Enciclopedia managerială, Ed. Academică de Management, A.T.T.R., vol. 1 și 2, București;

Champy J., Hammer H., (1996), Reenginering-ul întreprinderii, Ed. Tehnică, București;

Dausage, P., Ramantsoa, B., (1994), Technologie et strategie d’entreprise, Ediscience, Paris.

Dicționarul American Heritage – (1969) The American Heritage Dictionary of the English Language (AHD) Boston publisher Houghton Mifflin, the first edition.

Drucker Peter F., (2000), Inovare și spirit întreprinzător, Ed. Teora, București;

Drucker Peter F., (2005), Realitățile lumii de mâine, Ed. Teora, București;

Drucker, Peter F., (2002), Managing in the Next Society, Truman Talley Books, New York

Filip F. (coord.), Ioan-Franc Valeriu, (2002), Societatea Informațională – Societatea Cunoașterii. Strategii și soluții pentru România, Editura Expert, București; Studiul realizat (coautor), pp. 285-301 – “România în fața unei mari dileme: Societatea Informațională – Societatea Cunoașterii vs. suprapopulația agricolă și economia de subzistență”.

Gâf-Deac I., 2005, Dezvoltarea structurală a tehnologiilor moderne, Ed. Teora, București;

Giget, M., (1998), La Dynamique stratégique de l'entreprise, Ed.Dunod. Paris

Grigoruț C., Bălăceanu A., (2005), Fundamente ale Marketingului, Ed. Bren (ed. acreditată CNCSIS), București;

Grigoruț C., Leoveanu V., (2007), Managementul cercetării și dezvoltării, Ed. Bren (ed. acreditată CNCSIS), București;

Grouard , B., Menton, F., (1995), L’entreprise en mouvement, Ed.Dunod, Paris

Guran Marius, (2010), Managementul cercetării-dezvoltării și inovării, Seria „Creativitate – Inovare”, Ed. AGIR, București

Ioan-Franc, Valeriu, (2009), Metodică în cercetarea științifică, Editura Expert, București.

Ioan-Franc,Valeriu, (2006), Cadrul metodologic și aplicațional pentru elaborarea Strategiei Naționale CDI pe baza rezultatelor exercițiului național de Foresight, Editura Expert, București.

Lachmann, Jean, (1993), Le financement des strategies de l’innovation, Economica, Paris.

Luecke, R. and Katz, R. (2003). Managing creativity and innovation. Boston, MA: Harvard Business School Press

Morin J., Seurat R., (1989), Le management des ressources technologiques, Ed. d’Organisation, Paris;

Morin, J., (1985), L'excellence technologique, Ed. J.Picollec, Paris

Platon,V., (1990), Sisteme avansate de producție, Ed.Tehnica, București.

Porter M., (2001), Avantajul concurențial, Ed. Teora, București;

Postolache T. și Isărescu M. (coord.) Ioan Franc Valeriu (2001), Laureații Nobel în economie, Discursuri de recepție, Academia Română, Centrul Român de Economie, Editura Expert, București.

Ribaud J.M. et colab., (1991), Le management des technologies,Ed. d’Organisation, Paris;

Saint-Paul R., (1990), Innovation et évaluation technologique, C.N.A.M., Paris;

Silem A., Albertini J.M. et colectif, (1999), Lexique d’économie, Dalloz, Paris;

Tournemine R.L.,(1991), Stratégies technologiques et processus d’innovation, Edition d’Organisation, Paris.

European Union – innovation articles. http://cordis.europa.eu/cip/index.html

Innovation Point – provides a useful source of White Papers, articles and presentations on various aspects of Strategic Innovation. www.innovation-point.com/resources.htm

Ordonanța Guvernului României nr. 8 din 31.01.1997 privind stimularea cercetării-dezvoltării și inovării.

Organisation for Economic Co-Operation and Development (OECD). Innovation and Technology Policy. http://digbig.com/4wxmx

The Innovation Unit – one of the UK's leading organisations for promoting innovation to improve education. www.innovation-unit.co.uk

http://www.merriam-webster.com/

http://www.dti.gov.ph/splash.php

http://ro.wikipedia.org/wiki/Vilfredo_Pareto

http://en.wikipedia.org/wiki/Chind%C5%8Dgu

http://cercetare.ulbsibiu.ro/obj/documents/Strategie_CDI_ULBS.doc http://cercetare.ulbsibiu.ro/obj/documents/Strategie_PNCDI_2007_2013

http://cordis.europa.eu/cip/index.html

http://digbig.com/4wxmx

http://dli.ro/etapele-cercetarii-stiintifice.html

http://en.wikipedia.org/wiki/Chind%C5%8Dgu

http://mihaititu.blogspot.com/

http://ro.wikipedia.org/wiki/Vilfredo_Pareto

http://stiinte.ubm.ro/multimedia/pan%20strategic/Plan%20strategic%20d…

http://www.bestjobs.ro/cariera/articole/subiect-calitati-necesare-in-antreprenoriat/7/1042

http://www.cursuri-calificare.eu/edward-de-bono-si-cele-6-palarii-ganditoare

http://www.dti.gov.ph/splash.php

http://www.empower.ro/creativitate/edward-de-bono-six-thinking-hats/

http://www.mct.ro/img/files_up/1205242303hg%20217.doc

http://www.merriam-webster.com/

http://www.mpublic.ro/jurisprudenta/publicatii/cercetare_%20criminolo…

http://www.prefecturasatumare.ro/Achizitii/FIDIC/conditii%20contract%…

http://www.scritube.com/management/MANAGEMENTUL-CALITATII-RODUCT23195.php

http://www.slideshare.net/NiceTimeGo/1-schimbarile-aduse-de-cea-de-a-…

Referințe bibliografice:

Abrudan,I., (1996), Sisteme flexibile de fabricație, Ed.Dacia, Pitesti.

Ait-El-Hadj, S., (1989), L’entreprise face a la mutation technologique, Ed.d’Org., Paris.

Allouche, J. & Schmidt,G., (1995), Les outils de la decision strategique, LaDecouverte, Canada

Băloiu L.M., și Frăsineanu,I., (2001), Gestiunea inovației, Ed. Economica, Bucuresti.

Berea A. O., (2006), Management – Precursori, Performanțe, Perspective, Editura Expert (ed. acreditată CNCSIS), București.

Berea A. O., Grigoruț C., Bălăceanu V.A., (2007), Managementul financiar al firmei și promovarea afacerilor, Ed.Bren (ed. acreditată CNCSIS), București.

Berea A. O., Grigoruț C., Bălăceanu V.A., (2008), Evaluarea Afacerilor.Managementul financiar și realizarea performanțelor, Ed.Bren (ed. acreditată CNCSIS), București

Birnbaum More, P. H. (1991). Competitive Advantage and the Basis of Competition. In Sai, F. (Ed.), Comparative Advantage Studies Under Economic Openness. Beijing.

Brilman J., (1998), Les meilleures pratiques de management, Ed. d’Organisation, Paris;

Browning J., (2005), Info & Tehnologie, Ghid propus de The Economist Books, Ed. Teora, București;

Ceaușu I., (2000), Enciclopedia managerială, Ed. Academică de Management, A.T.T.R., vol. 1 și 2, București;

Champy J., Hammer H., (1996), Reenginering-ul întreprinderii, Ed. Tehnică, București;

Dausage, P., Ramantsoa, B., (1994), Technologie et strategie d’entreprise, Ediscience, Paris.

Dicționarul American Heritage – (1969) The American Heritage Dictionary of the English Language (AHD) Boston publisher Houghton Mifflin, the first edition.

Drucker Peter F., (2000), Inovare și spirit întreprinzător, Ed. Teora, București;

Drucker Peter F., (2005), Realitățile lumii de mâine, Ed. Teora, București;

Drucker, Peter F., (2002), Managing in the Next Society, Truman Talley Books, New York

Filip F. (coord.), Ioan-Franc Valeriu, (2002), Societatea Informațională – Societatea Cunoașterii. Strategii și soluții pentru România, Editura Expert, București; Studiul realizat (coautor), pp. 285-301 – “România în fața unei mari dileme: Societatea Informațională – Societatea Cunoașterii vs. suprapopulația agricolă și economia de subzistență”.

Gâf-Deac I., 2005, Dezvoltarea structurală a tehnologiilor moderne, Ed. Teora, București;

Giget, M., (1998), La Dynamique stratégique de l'entreprise, Ed.Dunod. Paris

Grigoruț C., Bălăceanu A., (2005), Fundamente ale Marketingului, Ed. Bren (ed. acreditată CNCSIS), București;

Grigoruț C., Leoveanu V., (2007), Managementul cercetării și dezvoltării, Ed. Bren (ed. acreditată CNCSIS), București;

Grouard , B., Menton, F., (1995), L’entreprise en mouvement, Ed.Dunod, Paris

Guran Marius, (2010), Managementul cercetării-dezvoltării și inovării, Seria „Creativitate – Inovare”, Ed. AGIR, București

Ioan-Franc, Valeriu, (2009), Metodică în cercetarea științifică, Editura Expert, București.

Ioan-Franc,Valeriu, (2006), Cadrul metodologic și aplicațional pentru elaborarea Strategiei Naționale CDI pe baza rezultatelor exercițiului național de Foresight, Editura Expert, București.

Lachmann, Jean, (1993), Le financement des strategies de l’innovation, Economica, Paris.

Luecke, R. and Katz, R. (2003). Managing creativity and innovation. Boston, MA: Harvard Business School Press

Morin J., Seurat R., (1989), Le management des ressources technologiques, Ed. d’Organisation, Paris;

Morin, J., (1985), L'excellence technologique, Ed. J.Picollec, Paris

Platon,V., (1990), Sisteme avansate de producție, Ed.Tehnica, București.

Porter M., (2001), Avantajul concurențial, Ed. Teora, București;

Postolache T. și Isărescu M. (coord.) Ioan Franc Valeriu (2001), Laureații Nobel în economie, Discursuri de recepție, Academia Română, Centrul Român de Economie, Editura Expert, București.

Ribaud J.M. et colab., (1991), Le management des technologies,Ed. d’Organisation, Paris;

Saint-Paul R., (1990), Innovation et évaluation technologique, C.N.A.M., Paris;

Silem A., Albertini J.M. et colectif, (1999), Lexique d’économie, Dalloz, Paris;

Tournemine R.L.,(1991), Stratégies technologiques et processus d’innovation, Edition d’Organisation, Paris.

European Union – innovation articles. http://cordis.europa.eu/cip/index.html

Innovation Point – provides a useful source of White Papers, articles and presentations on various aspects of Strategic Innovation. www.innovation-point.com/resources.htm

Ordonanța Guvernului României nr. 8 din 31.01.1997 privind stimularea cercetării-dezvoltării și inovării.

Organisation for Economic Co-Operation and Development (OECD). Innovation and Technology Policy. http://digbig.com/4wxmx

The Innovation Unit – one of the UK's leading organisations for promoting innovation to improve education. www.innovation-unit.co.uk

http://www.merriam-webster.com/

http://www.dti.gov.ph/splash.php

http://ro.wikipedia.org/wiki/Vilfredo_Pareto

http://en.wikipedia.org/wiki/Chind%C5%8Dgu

http://cercetare.ulbsibiu.ro/obj/documents/Strategie_CDI_ULBS.doc http://cercetare.ulbsibiu.ro/obj/documents/Strategie_PNCDI_2007_2013

http://cordis.europa.eu/cip/index.html

http://digbig.com/4wxmx

http://dli.ro/etapele-cercetarii-stiintifice.html

http://en.wikipedia.org/wiki/Chind%C5%8Dgu

http://mihaititu.blogspot.com/

http://ro.wikipedia.org/wiki/Vilfredo_Pareto

http://stiinte.ubm.ro/multimedia/pan%20strategic/Plan%20strategic%20d…

http://www.bestjobs.ro/cariera/articole/subiect-calitati-necesare-in-antreprenoriat/7/1042

http://www.cursuri-calificare.eu/edward-de-bono-si-cele-6-palarii-ganditoare

http://www.dti.gov.ph/splash.php

http://www.empower.ro/creativitate/edward-de-bono-six-thinking-hats/

http://www.mct.ro/img/files_up/1205242303hg%20217.doc

http://www.merriam-webster.com/

http://www.mpublic.ro/jurisprudenta/publicatii/cercetare_%20criminolo…

http://www.prefecturasatumare.ro/Achizitii/FIDIC/conditii%20contract%…

http://www.scritube.com/management/MANAGEMENTUL-CALITATII-RODUCT23195.php

http://www.slideshare.net/NiceTimeGo/1-schimbarile-aduse-de-cea-de-a-…