ELEMENTE ALE LIMBAJULUI NON -VERBAL ÎN DISCURSURILE POLITICE [630726]

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași
Facultatea de Filosofie și Științe Social Politice
Specializarea Comunicare și Relații Publice

LUCRARE DE LICENȚĂ
ELEMENTE ALE LIMBAJULUI NON -VERBAL ÎN DISCURSURILE POLITICE
ROMÂNEȘTI

Coordonator științific:
Lect. Dr. Ștefania Bejan Candidat: [anonimizat] 2018

CUPRINS

Introducer e…………………………………………………………………………………………3
1. COMUNICAREA POLITICĂ …………………………………………………………………………………..5
1.1. Noțiuni de comunicare politică ……………………………………………………………5
1.2. Forme ale comunicării politice ………………………………………………………….10
1.2.1. Ipostaze actuale ale discursului politic …………………………………………..12
1.2.2. Comunicarea electorală în proximitatea discursului politic …………………..….15
2. ELEMENTE ALE DISCURSULUI POLITIC …………………………………………..20
2.1. Structura și forma discursului politic ……………………………………………………20
2.2. Elemente de limbaj în discursul politic ………………………… ………………….…..26
2.2.1. Limbajul verbal …………………………………………………………………..26
2.2.2. Limbajul non -verbal în persuadarea auditoriului…………………………………29
2.2.2.1. Limbajul non -verbal prin mimică, gesturi, contact vizual și mișcări ……..31
2.2.2.2. Influența limbajului non -verbal asupra publicului ……………………………….34
2.2.2.3. Capacitatea discursului politic de a persuada prin utilizarea limbajului
non-verbal ………………………………………………………………………………………………..37
3. LIMBAJUL NON -VER BAL AL LIDERILOR DIN POLITICA RO MÂNEASCĂ
ACTUALĂ (ANALIZA DISCURSURILOR MINIȘTRILOR GUVERNULUI PSD –
ALDE, „VARIANTA” V.V.DĂNCILĂ) …………………………………………………..44
Concluzii
Bibliografie

3

INTRODUCERE

Lucrarea de față, intitulată Elemente ale limbajului non-verbal în discursurile politice
românești , are ca principal scop evidențierea celor mai importante aspecte teoretice și practice cu
privire la discursul politic românesc și propune o analiză a limbajului non -verbal regăsit la
nivelul acestora. Motivul pentru care am ales să abordăm această tematică este cel care ne
situează în mijlocul unui amalgam de evenimente și discursuri politice prea puțin studiate de
vorbitori înainte de prezentare. Nu este de mirare faptul că unii actori politici fac greșeli col osale
în vorbire și gesturi, însă, acest aspect contribuie la etichetarea clasei politice actuale. Contextul
din care lucrarea provine se regăsește la confluența dintre aspectele teoretice prezentate de
literatura de specialitate și cele practice, analizat e în partea finală a lucrării.
Structurată într -un număr de trei capitole, lucrarea de față abordează în primele două părți
ale lucrării fundamentele teoretice pe care se clădesc noțiunile cu privire la comunicarea politică
și la formele sale, dar și cele cu privire la discursul politic și la formele limbajului abordat în
contextul acestora. Este necesar să specificăm faptul că ipostazele actuale ale discursului politic
contribuie la realizarea unei analize pertinente cu privire la impactul pe care un actor politic, prin
prezentarea discursurilor sale, îl are asupra publicului. Pe parcursul lucrării ne -am propus să
urmărim în ce măsură limbajul verbal, dar și cel non -verbal din cadrul discursurilor politice are
capacitatea de a schimba imaginea unui actor po litic sau percepția pe care publicul o are în ceea
ce îl privește. Prima parte a lucrării face referire la comunicarea politică, motiv pentru care ne
propunem să analizăm și să prezentăm cele mai importante aspecte și noțiuni cu privire la
comunicarea poli tică și la formele sale, dar, și să prezentăm, totodată, care este opinia noastră în
ceea ce privește comunicarea electorală în proximitatea discursului politic. Ținând seama de cele
mai pertinente trimiteri ale literaturii de specialitate, ne -am propus să analizăm în ce fel reușesc
să comunice actorii politici în campania electorală prin intermediul discursului. Acest prim
capitol va răspunde la numeroase întrebări pe care le avem cu privire la maniera în care un actor
politic își construiește discursul sau la felul în care trebuie să transmită politicienii un mesaj.

4
Legătura dintre teoretic și practic este făcută prin intermediul capitolului secund al
lucrării, acesta fiind destinat în totalitate discursului politic și formelor sale. Partea a doua a
lucrării este locul în care elementele teoretice se regăsesc exemplificate prin raportare la scena
politică românească, dar și partea în care elementele de limbaj în discursul politic sunt profund
analizate. Aceeași parte a lucrării ne mai face cunoscute ele mentele de limbaj verbal ale
discursului politic, elementele de limbaj non -verbal utilizate în persuadarea auditoriului sau
influența pe care un actor politic o poate avea asupra publicului prin intermediul discursului
politic. Clasa politică românească ac tuală ne oferă o sumedenie de motive pentru a alege să
analizăm aceste subiecte, deoarece, tot mai adesea asistăm la o neglijență tot mai mare în ceea ce
privește ieșirile publice ale actorilor politici. De la cel mai nou ministru în funcție până la
actual ul Prim -Ministru al României, Viorica Vasilica Dăncilă, analiza noastră regăsește o serie
de factori pe care actorii politici i -ar putea îmbunătăți în ieșirile publice pe care le onorează.
Ultima parte a lucrării și, totodată, amprenta aportului personal și autentic adus lucrării,
surprinde clasa politică actuală din punct de vedere al limbajului non -verbal folosit de liderii din
politica românească actuală. Așa cum ne -am propus, lucrarea va fi încheiată cu o radiografie a
limbajului verbal și non -verbal adusă Premierului României, care, de la o zi la alta, reușește să ne
surprindă prin aparițiile sale în sfera publică. Acest ultim capitol este destinat unei analize
realizate asupra câtorva nume din politica românească și asupra discursurilor lor politice, mai
mult sau mai puțin corecte din punct de vedere al elaborării, structurii sau prezentării. În finalul
lucrării propunem o serie de concluzii cu privire la subiectul analizat, dar prezentăm și întreg
materialul bibliografic în baza căruia teza a putut f i consolidată.

5
CAPITOLUL I
COMUNICAREA POLITICĂ

La baza conceptului de comunicare politică, stă, înainte de toate, necesitatea existenței
unei astfel de comunicări. Așezată ca un liant între actorii politici, mass -media și cetățeni,
comunicarea politică și mijloacele prin care aceasta este realizată reprezintă elementul vital al
unei relații transparente între lideri politici, partide politice și cei care acordă încrederea și votul
lor unui anumit candidat, partid sau grupări politice . Cele mai întâlnite forme de manifestare ale
comunicării politice constau în discursuri politice sau conferințe de presă, iar acest capitol are
menirea de a analiza în detaliu toate componentele și particularității acestui tip de comunicare.

1.1. Noțiuni de comunicare politică

Înainte de a vorbi despre comunciarea politică, este esențial să definim termenul de
politic. Deși utilizat frecvent, zi de zi, atât în mass -media, cât și în mediile de socializare online,
în știrile ziarelor offline sau online, în discursuri și la radio, termenul de politică desemnează un
tot unitar ce ar trebui să se supună unor obiective clare c e stau la baza unei societăți mai mult sau
mai puțin democratice. Acest termen de politică poate primi o definiție diferită, în funcție de
perioada și locația în care a fost utilizat. Este lesne de înțeles că fiecare stat sau chiar fiecare
persoană în part e are o concepție diferită despre acest concept. De exemplu, atunci când vorbim
despre „politică” în jurul țărilor latine, facem referire la „decizia formală (lege, act administrativ,
circulară) a unei autorități legitim alese care se adoptă într -un cadru formal, conform unor
proceduri dinainte stabilite”1. Aceasta este definiția concretă care se poate oferi acestui termen și
este realizată la nivel general, dar, dacă trebuie să analizăm acest concept din punct de vedere
comportamental, ne putem rezuma la d efiniția oferită de Charles Jones, cea prin care ne
amintește că: „o politică este o decizie care se caracterizează prin acțiuni și conduite ale acelor
care le îndeplinesc”2. Dacă privim prin prisma unei analize etimologice, termenul de „politică” ar
putea însemna „o orientare largă, o practică normală sau un angajament specific”3. Un alt punct
de vedere pe care l -am găsit neapărat de expus este cel al lui Anderson, care într -una din lucrările

1 Marius Profiroiu, Politici Publice. Teorie, analiză, practică , Editura Economică, București, 2006, p. 14.
2 Charles Jones, An introduction to the Study of Public Policy , Brace College Publisher, New York, 1984, p. 22.
3 Marius Profiroiu, Op. Cit., p. 15.

6
sale este de părere că „politica reprezintă o acțiune foarte bin e stabilită dinainte”4; de asemenea,
în vederea explicitării cu acuratețe a termenului, autorul definește termenul mai sus amintit ca
fiind „un program proiectat al unor scopuri, valori și practici”5.
Specialiștii oferă viziuni ample dar diferite pentru c onceptul de politică și nu ezită în a ni
le împărtăși. De pildă, autorul Adrian Miroiu ține să ne amintească faptul că politica reprezintă
un concept plasat între deciziile particulare care pot fi luate la un moment dat și mișcările sociale
generale. Acela și autor ne mai spune și faptul că majoritatea celor care aduc în discuție acest
termen, de „politică”, fac cel mai adesea referire la un scop de un anumit tip6. Literatura de
specialitate subliniază un aspect extraordinar de important, și anume acela care face referire la
domeniile de activitate cu care politica are legătură. Spre exemplu, științele politice sunt cele
care sunt cel mai adesea preocupate de procesul deciziilor care sunt luate în legătură cu politicile;
administrația publică reprezintă punte a de legătură sub forma birocrației între formularea
politicilor și implementarea deciziilor; economia are și ea un rol foarte bine stabilit, și anume
acela de a dovedi existența unei rationalități instrumentale, de a pune în lumină rapoartele cost
benefic iu etc.; sociologia și psihologia sunt ale două discipline care au impact asupra politicii, iar
asta în condițiile în care acestea sunt preocupate de problemele sau disfuncționalitățile sociale,
precum și de studiul logicii, al valorii și al eticii7.
În ce ea ce privește noțiunile de comunicare politică , spunem că acestea pot fi defalcate în
funcție de mai multe criterii, printre care amintim criteriul emitentului, criteriul geografic sau
criteriul economic. Este interesant de observat cât de important cel c are emite un mesaj, o teorie
sau o noțiune cu privire la domeniul politic. Emitentul va expune noțiunile prin raportare la
experiențele sale referitoare la comunicarea politică sau prin raportare la mediul politic pe care l –
a analizat o lungă perioadă de t imp. Din punct de vedere geografic , emiterea unor noțiuni cu
privire la comunicarea politică poate fi posibilă prin raportare la un anumit spațiu politic
(comunicarea politică globală, comunicarea politică în Europa, comunicarea politică în România,
comuni carea politică în Iași etc.). În cele din urmă, criteriul economic este cel care poate
influența descrierea unei situații politice la un moment dat, prin prisma influenței factorului
economic. Luând în seamă toate aceste aspecte, putem continua spre o anal iză detaliată a

4 James. E. Anderson, Public -Policy Making. An introdu ction , Paperback Publisher, New York, 1984, p. 113.
5 Ibidem.
6 Adrian Miroiu, Introducere în analiza politicilor publice , Editura Paidea, București, 2001, p. 7.
7 Ibidem , pp. 12 -14.

7
conceptului de comunicare politică. Studiile de specialitate ne arată faptul că noțiunea de
comunicare politică reprezintă „acea acțiune planificată și susținută menită să asigure climatul de
bunăvoință și de înțelegere între organizație și publicurile sale”8, pe de o parte, iar pe de alta,
faptul că această acțiune face referire la acel „spațiu în care se relaționează discursurile
contradictorii, a trei actori care au legitimitatea de a se exprima în mod public asupra politicii:
oameni poli tici, jurnaliști și opinia publică, prin intermediul sondajelor de opinie”9. În opinia
altor specialiști în domeniul politic din România, comunicarea politică reprezintă, într -un mod
mai literar, „arta creării acordului în rândul celor guvernați sau arta de a obține consimțământul
celor conduși”10. Iată că, din cele spuse de autorul Antonio Momoc, comunicarea politică
reprezintă o artă. Disecând actele de politică din zilele noastre, putem spune că această formă de
comunicare este o artă prin prisma actorilor săi: uneori, comunicarea politică, în opinia mea,
surprinde necesitatea existenței unei arte oratorice, unei arte discursi ve, unei arte a imaginii,
unei arte a gestionării adevărului și minciunii. În același context, putem spune despre
comunicarea politică faptul că aceasta reprezintă „o relație triadică în care sunt implicați
politicienii (ca emițători ai mesajelor de natură politică), jurnaliștii și mass -media (în calitate de
interpreți sau canale de distribuție a mesajelor politice) și cetățenii (ca receptori ai mesajelor
politice)”11. Modul în care comunică politicienii (cei aflați în funcție, dar și cei aflați în opoziție)
cu cetățenii îi apropie sau, dimpotrivă, îi îndepărtează pe oamenii obișnuiți de politi că. Una
dintre cauzele apatiei este cea care face referire la faptul că alegătorii nu fac parte din jocul
politic. Cel mai mare interes este arătat de alegători în mome ntele de răscruce sau în momentele
imediat apropiate alegerilor electorale. Motivul pentru care acest fapt este posibil este cel care
vorbește despre cetățeni ca nefiind în permanență interesați de scena politică.
Același autor mai sus numit susține ideea conform căreia „comunicarea politică eficientă
este aceea în care agenda media este construită de politicieni, iar politicienii extrag temele de pe
agenda lor, consultând, în prealabil, agenda cetățenilor”12. În ceea ce privește reticența maselor,
putem sp une că oamenii încep să evite tot mai adesea evenimentele și emisiunile cu caracter
politic și, mai mult decât atât, nu mai agreează niciun conținut media cu conotație politică.

8 Marius Ghilezan, Cum să reușești în viața politică. Manual de campanie electorală , Editura Active Vision,
București, 2000, p. 97.
9 Camelia Beciu, Politica discursivă, Editura Antet, București, 1996, p. 12.
10 Antonio Momoc, Comunicarea 2.0. New media, participare și populism, Editura Adenium, Iași, 2014, p. 49.
11 Ibidem.
12 Ibidem, pp. 49 -50.

8
Motivele ar fi suficiente, cu atât mai mult cu cât ne raportăm la situația din România, aici unde,
de ani buni politicul este asociat cu promisiuni deșarte și proiecte fără o finalitate certă.
Alte puncte de vedere sunt cele ale autorului Flaviu Călin Rus, cel care amintește despre
comunicarea politică aspecte mult mai detaliate. A cest autor definește comunicarea politică în
parametrii unui „spațiu în care se relaționează discursurile contradictorii, a trei actori care
aulegitimitatea de a se exprima în mod public asupra politicii: oameni politici, jurnaliști și opinia
publică, prin intermediul sondajelor de opinie”13 sau în termenii unei „ acțiuni planificate și
susținută, menită să asigure climatul de bunăvoință și de înțelegere între organizație și public”14.
Comunicarea politică, în opinia mea, a devenit (sau mai bine spus s -a transformat
permanent de -a lungul anilor) doar un mijloc prin intermediul căruia cetățenii sunt informați cu
privire la anumite evenimente politice și, mai mult decât atât, un mijloc prin intermediul căreia
mass -media a reușit să -și acopere programele difu zate în proporție de 70%. Devenit un val de
certuri, confruntări și acte de corupție, politica actuală reprezintă un spațiu alunecos care se
bazează pe anchete, dosare și campanii electorale în defavoarea candidaților și nu în construirea
unei imaginii pro prii cât mai aproape de realitate. Contrar acestor stări de fapt, literatura de
specialitate consideră că actul de comunicare politică ar trebui să reprezinte „un cumul de
componente eficiente ale domeniului politic, care să fie descoperite și controlate p rin intermediul
criteriilor democratice”15. Pe aceeași baricadă cu comunicarea politică se află și relațiile publice,
aceste două elemente având o relație de interdependență în ceea ce privește acțiunile din
domeniul politic, cu precădere cele care se refer ă la alegeri și la campanii electorale. Relația
dintre comunicarea politică și celelalte elemente ce stau la baza unei bune campanii de relații
publice se desfășoară în baza a trei strategii și a patru reguli: „strategia de proiectare, strategia de
aducere la cunoștința opiniei publice, strategia verbală și non -verbală; regula păstrării coerenței,
regula adaptării la prezent, regula creării și menținerii unei identități proprii și, de asemenea,
regula unei bune coordonări”16. Referitor la tipurile de comunic are politică, putem spune cu
certitudine că există două mari categorii, în care regăsim comunicarea politică de tip dialogic
sau propriu -zisă și comunicarea politică de tip marketing . O altă clasificare a comunicării

13 Flaviu Călin Rus, Strategii de promovare a actorului politic , Editura Fundației România de Mâine, București,
2012, p. 2.
14 Marius Ghilezan, Op. Cit. , p. 97.
15 Ana Bazac, Comunicarea politică: repere teoretice și decizionale , Editura Vr emea, București, 2006, p. 14.
16 Flaviu Călin Rus, Op. Cit., p. 2.

9
politice face referire la anumite efect e ale comunicării politice, care, în funcție de context,
vizează patru direcții de analiză:
• „în funcție de parametrul de timp (efecte imediate, cele care reprezintă rezultatul
exploziilor de informații, al noutăților, știrilor de tip „flash news” sau a pu terii de
convingere; efecte de lungă durată, cele care fac referire la rezultatul unor
construcții lente, și care au ca fundament elemente de limbaje comune);
• în funcție de acțiunea comunicării politice asupra întregului spectru social –
politic (efecte ale coeziunii; efecte de creare a imaginilor grupărilor politice;
efectele creșterii și diminuării imaginii publice a unui actor politic);
• în funcție de acțiunea asupra grupărilor politice (efecte pozitive de promovare a
înțelegerii și a dialogului activ; efec te negative de promovare a neînțelegerii, a
atacului la persoană, de instabilitate de conflict)”17.
În studiile realizate de autoarea Camelia Beciu regăsim numeroase informații cu privire la
comunicarea politică și la mijloacele prin care aceasta se formează. O analiză amănunțită ne
arată că în construcția unei comunicări politice se utilizează o regulă standard – regula celor trei
„c”. Acești trei „c” invocați fac referire la consumism, celebritate și cinism. În strânsă legătură
cu politica actuală și cu mass -media, regula celor trei „c” face referire la practici mediatice de tot
soiul, precum: „decontext ualizarea informației publice, impactul emoțional al știrilor,
dramatizarea unor aspecte nerelevante pentru evenimentul în discuție, dar generatoare de
senzațional , preluarea excesivă a opiniei decidenților, fapt care limitează problematizarea
evenimentelo r”18. La fel de strâns legată de comunicarea politică, asemeni mass -media, este și
dezbaterea politică. Astăzi, o regăsim tot mai adesea pe posturile de televiziune sau la difuzările
radioului. Bazată pe creșterea punctului de rating, dezbaterea politică te levizată în România a
ajuns să reprezinte doar o contradicție a liderilor politici sau o întrecere pe fondul tonalităților
invitaților din platou. În opinia mea, acesta este și motivul pentru care în ultimii ani au apărut tot
mai multe televiziuni bazate p e programe exclusiv de informare (RealitateaTV, RomâniaTV,
Antena3, Digi24 etc.): creșterea rating -ului în baza emiterii și difuzării știrilor, reportajelor și
dezbaterilor politice (mai mult de 50% din timpul de emisie este dedicat sferei politice, un mar e
procent din cel ce rămâne fiind distribuit știrilor de tip can -can). Conform autoarei Camelia

17 Ibidem, pp. 3 -4.
18 Camelia Beciu, Op. Cit., p. 89.

10
Beciu, agenda politică nu reprezintă singurul aspect care asigură existența dezbaterilor politice.
Pentru a câștiga teren, scena politică devine tot mai adesea asociată cu „spațiul privat, scena
sportivă, divertismentul, publicitatea, managementul, conversația cotidiană, culisele etc. – astfel,
comunicarea politică devine impregnată de populism mediatic , termen pe care unii autori îl
consideră deja prea slab pentr u a descrie formatarea acțiunii politice ca un produs de consum ”19.
Deși dezbaterile politice acaparează un spațiu foarte mare de emisie în mass -media, calitatea
acestora rămâne discutabilă, deoarece multe dintre trusturile media și -au pierdut din obiectivi tate
și transparență. Evoluția comunicării politice este analizată de specialiștii în domeniu și este
atribuită unei serii de factori de influență. De pildă, profesorul Gheorghe Ilie Fârte spune, într –
unul dintre articolele sale, faptul că se accentuează t ot mai mult personalizarea comunicării
politice. Acesta consideră că „odată, politica însemna idei și programe. Astăzi, ea înseamnă
persoane și, mai curând, personaje. Politicienii par să -și aleagă un rol, pe care urmează să -l joace
ca în spectacol. Imagin ea omului politic primează în raport cu personalitatea omului politic”20.
Iată că, deși evidentă, involuția comunicării politice (sau evoluția către o altă dimensiune)
afectează vizibil sensul conceptului sau a noțiunii de comunicare politică. Apariția aces tei
noțiuni a avut menirea de a facilita procesul politic și munca celor din domeniul politic, însă, prin
intermediul canalelor media, se pare că această menire nu mai poate fi valabilă. Acest fapt se
petrece și din cauza discrepanțelor tot mai frecvente c e apar între teoria și practica actorilor
politici. Din cauza diferențelor de formă și fond în domeniul politic, încrederea cetățenilor în
partide, candidați sau proiecte politice scade vertiginos, în cele din urmă, comunicarea politică
îndepărtându -se de scopul pentru care a fost creată, cel de a asigura înțelegerea între candidați și
alegători.
1.2. Forme ale comunicării politice

Din perspectiva instituțiilor și a organizațiilor politice putem distinge mai multe forma ale
comunicării politice. Conform literaturii de specialitate, formale pe care comunicarea politică le
poate îmbrăca sunt determinate de opinia publică sau de actorii politici. Așadar, putem distinge:
• comunicare politică prezidențială (așa cum se poater deduce și din denumirea
acestui tip de politică, acesta face referire la președintele statului și, cel mai

19 Ibidem.
20 Gheorghe Ilie Fârte, „Comunicarea politică: aspecte generale și ipostaze actuale ” în Revista Argumentum ,
Numărul 3, Iași, 2004/2005, p. 107.

11
adesea apare în momentul în care campania electorală oentru alegerea
președintelui începe. În termeni de comunicare politică prezidențială putem descie
orice campanie electorală ce s -a bazat pe discursuri politice, plecări în teren ale
președinților de stat, dezbateri televizate etc.). Prin intermediul acestei comunicări
politice, se poate consolida o legătură între președintele ales și cetățenii unui
anumit stat. Acest tip de comunicare politică are la bază principiul alegerii unui
lider în stat pe o perioadă destul de lungă, fapt care -i determină pe alegători să
analizeze comportamentul politic al fiecărui candidat în parte înainte de a le
acorda votul. În preajma acestui tip de comunic are politică „se investește cel mai
mult timp din partea cetățenilor pentru a urmări și comenta ieșirile publice ale
actorilor politici”21;
• comunicare politică guvernamentală – acest tip de comunicare politică este cel mai
adesea întâlnit, deoarece, prin intermediul său, toate proiectele guvernamentale,
toate hotărârile și ședințele de Guvern sunt aduse în atenția opiniei publice; prin
intermediul acestui tip de comunicare politică, membrii care formează Guvernul,
fie în funcție, fie în opoziție, tot mai a desea, se atacă reciproc. Din punctul meu de
vedere, această formă de comunicare politică este cea care instigă la scandal
mediatic și la replici dure pe frontul luptei pentru putere;
• comunicare politică de partid – poate fi desfășurată în mediul intern al unui partid
politic, între membrii de partid sau, dimpotrivă, poate fi adusă în atenția opiniei
publice prin intermediul declarațiilor, discursurilor sau ieșirilor în mass -media a
actorilor politici; această formă a comunicării politice, de asemenea, desem nează
și una dintre manierele prin intermediul cărora liderii politici ai unui partid pot
comunica cu actualii sau potențialii membri de partid;
• comunicare politică locală – așa cum reiese și din denumire, acest tip de
comunicare politică se referă la acțiu nile și discușiile care au loc la nivelul unei
anumite colectivități sau comunități, pe plan local;
• comunicare politică internațională – spre deosebire comunicarea politică locală,
comunicarea politică internațională face referire la transmiterea de informa ții cu
privire la o serie de evenimente politice care fac referire la mediul internațional

21 Camelia Beciu, Sociologia comunicării și a spațiului public, Editura Polirom, Iași, 2011, p. 107.

12
sau care vizează raporturile pe care le dezvoltă politica unui anumit stat cu cea a
unui alt stat (de exemplu, putem aminti întâlnirile reprezentanților a două state
diferite sau discursurile de protocol ce precizează un alt stat sau un alt actor
politic internațional – relația Trump -Macron, Kim -Jong -Um-Moon -Jae-In, aceasta
din urmă fiind una dintre cele mai controversate și discutate întâlniri din ultima
decadă, atât în Coreea de Sud și de Nord, cât și în tabloul politic internațional)22.
O altă clasificare a tipurilor de comunicare politică se poate rezuma la mediul prin care
aceasta este întreprinsă. În acest fel, vom putea vorbi despre comunicare politică în mediul
online și comunicare politică în mediul offline. Cu privire la mediul online, putem spune că
utilizarea acestei noi forme de comunicare reprezintă o revoluție digitală a tot ceea ce înseamnă
mediu înconjurător. Mijloacele prin care domeniul politic putea transmite informația publicului
au fost, până acum câțiva ani, raportate doar la mediul offline, adică tot ceea ce însemna canal de
comunicare era descris de prezența radiourilor, a televizoarelor, a ziarelor, a revistelor sau poștei.
Online -ul a luat avân t în ultimii ani, canalele de comunicare ajungând să cuprindă și metodele
prin care mediul online poate face ca informațiile de actualitate să ajungă la public. Canalele de
comunicare prin intermediul cărora pot fi transmise informații către publicul larg se regăsesc și
sub de numirea de canale ce creează ocomunicare mediatică. Acest tip de comunicare presupune
existența intermedierii mesajului printr -un „mijloc tehnologic care utilizează strategii discursive
pentru captarea publicului”23. De asemenea, putem spune că reprezintă, în linii mari, maniera în
care sunt atinse reacțiile, emoțiile și prejudecățile publicului cu privire la problema definită de un
actor, fie el politic sau de oricare al tă natură.

1.2.1. Ipostaze actuale ale discursului politic

Discursul politic ia naștere odată cu instaurarea regimului politic în orașele -cetăți din
Grecia Antică, ce erau considerate pe atunci nuclee sociale, politice, economice, culturale sau
religioase. Încă de atunci putem vorbi despre arta oratorică, ce a apă rut odată cu răscoalele
născute în urma neînțelegerilor dintre conduși și conducători. Tineri filosofi se remarcau pe
atunci și erau autodidacți, iar atunci când era necesar, ei dădeau naștere unor discursuri pentru a

22 Ibidem.
23 Ibidem , pp. 195 -196.

13
persuada audiența, se foloseau de cele mai potrivite elemente retorice pentru a -și asigura propria
victorie. Discursurile erau presărate cu cele mai potrivite epitete și metafore, doar în speranța că
auditoriul se va lăsa impresionat de talentul pe care oratorul îl are. În zilele noastre cu ni mic nu
diferă situația discursului politic, doar în ceea ce privește interesul pe care politicianul îl oferă
discursului pe care urmează să -l susțină. Discursul politic „actual”, deși în inima Europei, pare a
fi adus din Grecia Antică pentru a impresiona. Comparativ cu marile țări ale lumii, discursurile
politice din România par a fi abia la început, abia descoperite, par a fi discursuri ce folosesc o
limbă de lemn. Așa cum spuneam anterior, încă din cele mai vechi timpuri, discursul a fost
considerat cea m ai înaltă și pretențioasă formă de persuadare a unui auditoriu, indiferent de
subiectul sau temele care erau aduse în discuție. În zilele noastre, discursul rămâne una dintre
cele mai complicate și complexe forme ale comunicării, deoarece ea presupune exis tența unui
cumul de elemente ce stau la baza unui act oratoric corect. De la limbaj profesional la o ținută și
o postură corectă, de la imagine și limbaj non -verbal la ritmul vocii, susținerea unui discurs
presupune numeroase eforturi pe care oratorul treb uie să le depună. Dacă facem referire la
mediul politic contemporan, consider că discursul reprezintă elementul de comunicare politică ce
îngreunează tot mai adesea situația emițătorului, întrucât, nu de puține ori, lideri politici sau
influenceri au „gafa t” în susținerea unui discurs de natură politică. Cel mai actual exemplu o
aduce în prim plan pe Viorica Vasilică Dăncilă, actualul prim -ministru al României, cel care, de
la un discurs la altul lasă impresia că nu acordă suficient timp pentru a -și pregăti discursurile și
că interesul dumneaei pentru comunicarea politică pe care o practică tinde spre zero (cu atât mai
mult cu cât discursurile sunt citite <greșit> de pe foaie). Vom reveni asupra subiectului de
actualitate ulterior unei analize teoretice cu p rivire la discursul politic. Definit de literatura de
specialitate ca fiind „ acea formă mai înaltă a comunicării în care se tematizează satisfacerea
pretențiilor de validitatea problematizate și se schimbă argumente pentru a întemeia pretenții de
adevăr, r espectiv de justețe ”24, discursul însumează o serie de elemente speciale ale artei
oratorice și face posibilă conturarea unei relații avansate între emitent și receptor. Discursul este
o formă a comunicării de dimensiuni ample și care, de obicei, are la baz ă un motiv bine întemeiat
pentru a fi redat. De aceea, tindem să considerăm faptul că discursul reprezintă o tehnică mai
complexă de a transmite informații.

24 Felicia Stela Ionescu, Teorii ale discursului , Editura Lyra, Târgu Mureș, 2011, p. 3.

14
O altă definiție oferită discursului este cea care -l descrie ca fiind „ manifestarea
caracterului pragmatic al comunicării, el fiind, în fond, comunicare, în anumite condiții de
producere, sau parole , plus condiții de producere, dezvăluind în resorturile sale intime, caracterul
acțional al vorbirii ”25. Ca tipuri de discurs recu noscute de literatura de specialitate, cele mai
importante forme ale acestuia sunt redate de discursul static , cel care nu este reprezentat ca fiind
un discurs prin acțiune, ci un monolog, descris ca fiind o continuă vorbire a vorbitorului și de cel
dinami c, despre care se spune că este o studiere a vorbitorului reprezentată prin dialog (între
vorbitor și publicul său. Mai apoi, discursul poate fi formal , semiformal sau informal . Ceea ce
este important de precizat este că vorbitorul, înainte de a stabili ma niera în care va vorbi, trebuie
să-și cunoască foarte bine auditoriul. Discursul formal este acela care presupune, cel mai adesea,
o întâlnire de afaceri sau o dezbatere academică. Așadar, putem spune că discursul va fi unul
riguros, supus regulilor comuni cării și nu numai. Discursul semiformal și cel informal sunt ceva
mai lejere, având în vedere că vorbitorul se adresează unor persoane cunoscute dacă nu destul de
apropiate. Studiile arată că discursurile de tip informal au cel mai mare succes, datorită ma nierei
de abordare a subiectului: emitentul nu trebuie să aibă nici o postură sau o atitudine riguroasă.
În ceea ce privește discursul politic , literatura de specialitate îl definește ca fiind „ o
variantă a invariantei conceptului de discurs . Discursul po litic este o componentă esențială a
limbajului secolului XXI, limbajul devenind principala armă de atac a adversarului politic.
Discursul politic este redat de orice discurs care are un scop politic sau care poate influența un
proces politic. Discursul pol itic ridică problema statutului celui care îl produce, politicianul
candidat devenind stăpân nu doar prin manevrarea iscusită a cuvintelor, ci și prin funcția pe care
o întrupează, el ajungând în urma legitimării să fie stăpânul unor alegători , arma omului politic
fiind cea de a vorbi simplu, fără a da impresia că, de fapt, vorbește mult”26.
În linii mari, caracteristicile sau particularitățile discursului politic pot fi enumerate după
cum urmează: discursul politic are un caracter intrinsec, argumentativ sau persuasiv, prezință o
strânsă relație cu ideologia pe care o promovează, are un caracter instituțional, face apel la
implicit, face trimitere la eufemizare, este un mijloc de comunicare politică accesibil, dar și
clișeic și, totodată, din punct de vede re sintactic prezintă un lexic evaluativ, alcătuit cel mai
adesea din cuvinte -cheie (cuvinte -emblemă). Atunci când vorbim despre discursul politic, este

25 Ibidem.
26 Lumi nița Hoarță Cărăușu, Strategii persuasive în discursul politic actual, Editura Alfa, Iași, 2007, p. 115.

15
necesar să aducem în discuție și faptul că acesta se fundamentează în baza unor legi de practică
argume ntativă, pe care oratorul trebuie să le stăpânească destul de bine pentru a face auditoriul să
înțeleagă rolul discursului. Discursul, în linii mari, „trebuie să fie alcătuit din practici
argumentative și constituie o serie de alegeri pe care oratorul le f ace în ceea ce privește modul în
care decide să acționeze în emiterea informațiilor din discursul său”27.
Politicile contemporane surprind la pupitru politicieni aflați în fața unor discursuri
rudimentare, clișeizate, pe alocuri agresive din punct de ved ere verbal, lipsite de idei și de
perspectivă. Acest lucru poate fi posibil, în opinia mea, din cauza a trei factori care influențează
această acțiune: oamenii politici nu depun efort pentru a -și pregăti discursul, responsabilii cu
Relațiile Publice au ren unțat să -și mai facă bine treaba sau cei aflați în postura susținerii unui
discurs sunt depășiți de funcția ce le -a fost atribuită. Deși este dureros, sistemul politic actual are
o sumedenie de lacune și devine pe zi ce trece tot mai găunos, aceste element e negative nefiind
posibil a fi acoperite vreodată. Consider că un element important în construcția și susținerea unui
discurs este și maniera în care emitentul este familiarizat cu limbajul politic. Acest tip de limbaj
poate fi utilizat într -o manieră poz itivă, relatând adevărata stare de fapt din cadrul politicii
contemporane, însă, în viziunea unor autori, el „nu servește pentru a exprima, ci pentru a ascunde
gândirea, considerând aceasta caracteristica fundamentală ce i se atribuie limbajului politic sa u
limbajului politicienilor”28. Comentat din punct de vedere lingvistic, putem spune că discursul
politic are tendința de a se schimba în permanență, actorii politici fiind tentați să folosească
termeni și cuvinte care să îmbrace povestea lor cât mai frumos, astfel putând fi garantat succesul
prin intermediul discursului29. Iată că, lexicul are și el meritele sale în domeniul politic.

1.2.2. Comunicarea electorală în proximitatea discursului politic

Politic, comunicare politică, partide, discurs politic. Do ar câțiva termeni dintr -o
numeroasă paletă de posibilități ce pot fi asociați cu o campanie electorală. Considerată a fi
motivul care determină nașterea și lupta pentru putere a fiecărui partid politic, campania
electorală este ceea ce promite cetățenilor o perspectivă mai bună cu privire la viitor. Campania

27 Isabela Fairclough, Norman Fairclough, Discourse Analysis – A Method for Advanced Students , Routledge
Publications, New York, 2012, p. 8.
28 Gina Necu la, „Discursul politic actual – între stilul solemn și cel familial -argotic” în Revista Communication and
Argumentation in the Public Sphere , Anul I, Numărul 2, Galați University Press, Galați, 2007, p. 256.
29 Ibidem , p. 257.

16
electorală nu este altceva decât forma de manifestare a comunicării electorale. Cu scopuri bine
definite și în conformitate cu norme prevăzute de cadrul legal, comunicarea și campania
electorală trebuie să se desfășoare într -un anumit interval de timp, de regulă prestabilit, în funcție
de evenimentul politic ce urmează a avea loc (alegeri prezidențiale, alegeri locale, alegeri pentru
Camera Deputaților sau pentru Senat etc.). De pildă, cea mai cunoscută regulă în ceea ce privește
comunicarea electorală face referire la faptul că „se interzice (prin intermediul Legii Electorale)
prezentarea de sondaje de opinie sau difuzarea unor emisiuni electorale (invitarea unor candidați,
comentarii privind campania electorală ) cu 48 de ore înainte de ziua votării. Legea electorală , ca
și cea a audiovizualului, precum și alte acte normative au prefigurat moduri și tehnici
de comunicare a mijloacelor de informare în masă cu publicul, ca subiect nedeterminat care să
asigu re o mascare a voitei și doritei influențe asupra cetățenilor”30 (motiv pentru care numeroase
televiziuni și trusturi de presă au fost acuzate, de -a lungul timpului, de faptul că favorizează
anumiți candidați/partide). Specialiștii în științele politice sunt de părere că această noțiune de
comunicare politică nu este un concept al zilelor noastre. În schimb, această formă de a
comunica în domeniul politic, a fost denumit în mod generic, decenii de -a rândul, propagandă.
În România, semnificația acestui termen a fost resimțită odată cu instaurarea regimului comunist,
atunci când liderii politici erau atotputernici, iar cetățenii doar se conformau. Regimul comunist
a însemnat pentru propagandele politice momentul în care oam enii au început să atribuie acestui
termen conotații negative. În susținerea acestei idei stă ca fundament și revista Sfera Politicii, ăn
al cărei articol regăsim confirmarea celor precizate anterior: „propaganda există încă de la
sfârșitul celui de -al Doi lea Război Mondial. Conotația negativă ce planează asupra termenului
face ca în prezent comunicarea politică să fie de fapt cea care urmărește să schimbe ideile, să
impună noi convingeri, aspirații, pilde de credință, în scopul de a modifica atitudinile și
comportamentul . Asemenea comunicării, conceptul de comunicare politică stă sub premiza unei
incertitudini conceptuale, care îl face greu de definit. Comunicarea politică reprezintă principala
modalitate prin care electoratul participă la decizia politică, prin faptul că, luând act de aceasta,
el o poate evalua și sancționa cu prilejul votului. Ea studiază interacțiunea dintre guvernați și

30 Ana Bazac, Op. Cit., p. 269.

17
guvernanți, descriind relațiile, influențele și modificările psihologice și comportamentale ce
decurg de aici”31.
Ceea ce conferă un plus de valoare comunicării politice este comunicarea în pragul
alegerilor, pe care o putem descrie ca fiind o formă de comunicare utilizată în campaniile
electorale. Cunoașterea atuurilor unei comunicări politice eficiente sau transformarea micilor
detalii în avantaje pentru candidat conduce la atingerea efectului scontat. Campania electorală
este definită, într -un sens larg, ca fiind spațiul și timpul în interiorul căruia fiecare actor politic
(candidat) își prezintă punctele forte pentru a convinge mulțimea (alegătorii) că ei reprezintă
imaginea și persoana perfectă pentru a -i conduce pe o perioadă determinată de timp32. În zilele
noastre, campaniile elctorale și construcția acestora se bazează, tot mai adesea, pe prezentarea
aspectelor negat ive ale contracandidaților în pofida accentuării aspectelor pozitive ale
candidatului. Literatura de specialitate numește acest fenomen campanie negativă și îl definește
ca fiind „ acțiunea întreprinsă de un candidat cu scopul de a câștiga o campanie electo rală mai
curând atacându -și adeversarul, decât evidențiind propriile calități sau politici pozitive , este o
modalitate eficientă de dublă manipulare – pe de o parte, manipularea contracandidaților, mai
exact a unor informații cu substrat negativ ce le caracterizează programul politic, activitatea
profesională sau viața personală; pe de altă parte, acestea au ca efect direct manipularea opiniei
publice ”33. Aceste forme ale campaniilor negative au fost, de -a lungul timpului, întâlnite în
România și mediati zate de presă încât a fost aproape imposibil să nu fie remarcate de alegători
(de exemplu, ne putem aminti campania electorală pe care au parcurs -o Victor Ponta și Klaus
Iohannis pentru postul de președinte al României). Scopul candidaților care folosesc î n campania
electorală elemente ale campaniilor negative este cel de a distrage atenția de la propria persoană
și de a determina publicul căruia se adresează să se concentreze asupra defectelor
contracandidatului. Una dintre formele cele mai des întânite de comunicare în mijlocul unei
campanii electorale este discursul. Discursul politic în proximitatea campaniei electorale poate fi
descris ca fiind o unealtă utilizată de toți candidații politici din întreaga lume pentru a persuada.
Elementele discursului p olitic determină această formă de comuinicare din timpul
campaniei electorale să devină cheia succesului pentru cei care știu cu adevărat să o utilizeze. Ne

31 Ioana Valeria Alexe, Comunicarea electorală -formă a comunicării politice în Revista Sfera Politicii, Numărul 4 -5
(180-181), București, 2014, p. 31.
32 Ibidem.
33 Roxana Miron, Manipulare electorală prin campanii negative în România postcomunistă, Editura Universotății
din București, București, 2010, p. 88.

18
putem abate puțin de la ideea de campanie electorală pentru a aminti câtor nume sonore a dat
nașter e discursul politic, câtor țări li s -a schimbat destinul și câtor persoane li s -a „demascat”
adevărata valoare politică și interesul pe care l -au avut prin prisma funcției politice deținute. Așa
cum precizam și la începutul lucrării, la nivel național, cel mai controverast personaj al politicii
actuale este Prim -Ministrul României, Viorica Vasilica Dăncilă, actorul politic ajuns în funcție în
urma sugestiei Lui Liviu Dragnea, de asemenea un personaj controversat. Ceea ce i -a adus
„popularitatea” Vioricăi Dă ncilă este tocmai discursul politic, cel pe care nu -l stăpânește foarte
bine. Cu o ținută intens c omentată de poliția modei, cu o limbă de lemn și cu o gesticulație
inutilă, Prim -Ministrul s -a făcut remarcat în ultima perioadă, fiind numită în mediul virtu al
regina gafelor. Acuzată tot mai adesea de faptul că nu stăpânește gramatica limbii române,
Dăncilă este atacată pentru stângăcia cu care citește propriile discursuri de pe foi ale căror ordine
o încurcă adesea. Ultima gafă de proporții a doamnei Dăncilă a fost pronunțarea greșită a
denuminirii unui program de guvernare, denumit de aceasta 20 -20, în condițiile în care era vorba
despre o altă față a României, în anul 2020. Mai jos putem observa câteva dintre titlurile apărute
în prime -time în ultima perioa dă, sau, așa cum este specificat și în articolele de pe internet,
câteva dintre gafele doamnei Prim -Ministru, devenite virale într -un timp foarte scurt.

Figura 1. Titluri extrase de pe site -uri de știri care subliniază eficiența comunicării politice a P rimului –
Ministru al României34
Revenind la comunicarea politică și electorală prin intermediul discursului politic,
putem spune că acesta din urmă reprezintă o expresie a modernității sociale realizată prin
intermediul comunicării politice. Această formă de comunicare politică a dus l a dezvoltarea

34 Sursa: HotNews.ro , accesat la data de 28 aprilie 2018.

19
sistemului democratic și a transformat politicul într -un domeniu de interes public.
Intenționalitatea, dorința de a determina o acțiune sau o non -acțiune asupra publicului este
elementul comun al definițiilor pe care le -a primit de -a lungul t impului discursul politic în
campania electorală. Autorii de specialitate precizează faptul că „în decursul evoluției
societăților au existat căutări pentru o mai bună guvernare a oamenilor, atât în ceea ce privește
conducerea statului ca atare cât și în p rivința eticii zilnice a relațiilor, fie dintre stăpân și sclav,
patron și salariat sau guvernant și guvernat. Conducerea s -a desprins ca activitate distinctă,
constituindu -se într -o disciplină de sine stătătoare. Liderul politic trebuie să fie o persoană care
deține pe lângă cunoștințe și o imagine atrăgătoare și o anumită experiență și un dar special al
său pentru acest domeniu”35. Elementul succesului în cadrul discursului politic din campania
electorală constră în mesajul pe care candidatul îl livrează, cui îl livrează, dar, mai ales, în ce
manieră. Este necesar ca un candidat politic să încerce să adapteze discursul propriilor sale
cunoștințe și, mai apoi, să -l comunice prin raportare la nivelul celor cărora se adresează.
Consider că doamna Prim -Ministru , dacă ar fi apelat la propriile sale cunoștințe și nu ar fi
încercat să amăgească audiența, astăzi nu ar mai fi fost atât de blamată, ci doar ar fi rămas
Primul -Ministru al României care a fost pus într -o funcție pe care nu o merită.
În proximitatea cam paniei electorale, discursul politic poate fi descris prin prezența
câtorva particularități: discursul politic face parte din seria elementelor care contribuie la
dezvoltarea imaginii candidatului ; contribuie la plasarea candidatului într -o anumită categor ie
de oratori, conține elemente care pot comunica informații importante despre candidat, fără ca
măcar acesta să vorbească (limbajul non -verbal, zâmbetul, vestimentația, mimica feței, contactul
vizual cu auditoriul etc.). În capitolul ce urmează vom insist a pe descrierea elementelor
discursului politic și vom contribui, astfel, la implementarea unei idei de ansamblu cu privire la
un discurs potrivit pentru mediul politic. Cu precădere ne vom apleca asupra elementelor de
limbaj non -verbal, din punctul meu de vedere, acestea fiind cele care contribuie la completarea
unui discurs politic de succes.

35 Ioana Valeria Alexe, Op. Cit., pp. 32 -33.

20
CAPITOLUL II
ELEMENTE ALE DISCURSULUI POLITIC

Elementele discursului politic reprezintă cele mai importante aspecte care trebuie
analizate în momentul discuției cu privire la maniera în care un mesaj este transmis către public.
În capitolul de față voi analiza structura și forma discursului politic, d ar și elementele de limbaj
care stau la baza formării acestora. Axate pe analiza limbajului verbal și non -verbal, analizele pe
care le vom aduce conceptului de discurs politic contribuie la fundamentarea teoretică a ultimii
părți a lucrării, analiza practi că a discursurilor Primului Ministru al României, Viorica Dăncilă.

2.1. Structura și forma discursului politic

Discursul, în literatura de specialitate, este privit ca fiind cel mai important element ce stă
la baza comunicării, deoarece îmbină o serie d e elemente specifice artei oratorice. Nu oricine
poate ține un discurs, la fel cum nu oricine poate asculta sau înțelege mesajul pe care cineva îl
transmite prin intermediul discursului. Despre discurs, cei care nu au noțiunile teoretice ale
actului de com unicare, pot spune că este doar un text pe care un emițător îl transmite receptorilor
săi. Discursul nu trebuie să fie confundat cu textul, deoarece textul reprezintă un ansamblu de
fraze sau „un produs care respectă anumite reguli lingvistice și care are un conținut”36. ”
Discursul, în linii mari, este definit ca fiind „modul în care un actor social utilizează un limbaj
(fie el conversațional, științifica, administrativ etc.), precum și alte resurse comunicaționale
(comportament non -verbal, diverse mijloace de comunicare etc.), pentru a construi un punct de
vedere sau o poziție în legătură cu ceea ce se comunică și în raport cu interlocutorii”37. Discursul
evidențiază modul în care o persoană sau chiar o instituție utilizează limbajul într -o situație
socială caracterizată prin norme, valori ritualuri, practici sociale , tipuri de evenimente sau
imagini. Din acest punct de vedere, discursul poate fi considerat ca fiind un pilon de interpretare
al unor situații, acțiuni individuale și colective, ca o grilă de pr oducere a unor situații și a unor
tipuri de interlocutori. În rolul său, discursul se poate distinge ca fiind o practică individuală și
socială, în baza căr eia se transmit informații esențiale ce nu pot lua altă formă. Potrivit literaturii
de specialitate, această practică socială și individuală reiese din studiile făcute de Patrick

36 Camelia Beciu , Op. Cit ., p. 75.
37 Ibidem.

21
Charaudeau, cel care consideră în lucrările sale că „orice discurs se constituie la intersecția dintre
un câmp de acțiune – o serie de interacțiuni simbolice organizate în funcț ie de raporturile de
putere – și un câmp de enunțare la nivelul căruia acționează mecanismele de punere în scenă a
limbajului”38. Putem vorbi aici despre o putere a analizei de discurs, care face referire la acea
dublă dimensiune a discursului, pe care o am inteam anterior: perspectiva socialp și individuală a
acestuia. În acest sens, putem spune că analiza de discurs nu are ca obiect organizarea textuală în
sine și nici situația de comunicare, ci relația dintre un mod de enunțare a mesajului și un loc
determinat social, în care se situează comunicatorul. Dacă am face referire la această analiză de
discurs prin raportare la discursul politic românesc, am putea analiza cele mai recente situații
care au loc în fruntea actualei guvernări. Discursul politic românesc a devenit reprezintă cel mai
mediatizat mod de a se aduce la cunoștința publicului acțiunile actorilor politici. V oi oferi și un
exemplu, cel în jurul căruia se va constitui și ultima parte a lucrării de față, discursurile politice
al Primului Min istru României, Viorica Vasilica Dăncilă. Un exemplu de „așa nu”, premierul
României devine în ultima perioadă, cel mai controversat personaj politic, iar acest fapt apare din
cauza problemelor de gestionare a discursului politic. Primul său discurs în Par lament, fondat pe
subiectul creșterii economice a României din ultimul an, a devenit în foarte scurt timp subiect de
dezbatere în mass -media online și offline, din cauza incapacității acesteia de a fi cursivă și de a
evita greșeli gramaticale sau de exprim are.

38 Patrick Charadereau, Discursul politic. Măștile puter ii, Editura Vuibert., Paris, 2005, p. 221, apud Camelia Beciu,
Sociologia comunicării și a spațiului public, Editura Polirom, Iași, 2011, p. 8.

22
Ajunși în acest punct al discuției, putem analiza discursul politic în complexitatea sa,
pentru a putea vedea care este maniera corectă și completă de elaborare și transmitere a unui
astfel de discurs. Structura și forma discursului polit ic reprezintă unele dintre elementele ce
necesită a fi analizate, întrucât acestea confirmă regulile de redactare și prezentare ale discursului
politic. Discursul politic este definit ca fiind „acel tip de artă discursivă prin intermediul căreia
este refle ctată o argumentare convențională care justifică, pe de o parte, rolul instituției ce
transmite un mesaj și, pe de altă parte, imaginea publică a celui care reprezintă instituția”39. Cel
mai frecvent tip de discurs politic îl regăsim în preajma campaniilor electorale, atunci când totți
candidații politici doresc să persuadeze publicul căruia se adresează cu privire la avantajele
învestirii lor în funcție. Numim acest tip de discurs politic „discurs electoral”, iar în ceea ce -l
privește, este necesar să speci ficăm faptul că „pentru a avea succes un astfel de discurs, publicul
trebuie să cunoască discursul electoral atât pe baza intervenției inițiale a candidatului, cât și pe
baza evaluării jurnalistice – adică în baza intervențiilor asumate de oamenii media”40.
Prea preocupați să -și construiască un grad cât mai ridicat de credibilitate, de cele mai
multe ori, actorii politici promit prea mult sau spun cu prea multă ușurință ceea ce oamenii vor să
audă, fapt care poate conduce la regretul alegătorilor care se in stalează în momentul în care
conștientizează faptul că actorul politic nu își poate onora promisiunile. Pe de altă parte,
„regimul mediatic în care acționează actorii politici contribuie la dezvoltarea unor tehnici de
creștere a credibilității din ce în ce mai sofisticate”41. Toate aceste elemente conduc spre o
creionare a discursului politic care, mai devreme sau mai târziu, va fi dominat de absurdități, care
intervin din cauza nerespectării ideologiilor în baza căruia discursul a fost construit. În discurs ul
politic, „absurditatea nu este folosită pentru a proteja o părere sau o perspectivă proprie a
actorului politic, ci pentru a autoriza o reprezentare ideologică”42. Un exemplu pe care îl putem
oferi prin raportare la dorința actorului politic de a -și creș te credibilitatea, dar, simultan, apelează
la tehnici pentru a persuada audiența, este cel al discursului politic al lui Ion Iliescu din perioada
imediat următoare căderii comunismului, atunci când acesta dorea să convingă alegătorii că el
reprezintă cea m ai bună alegere pe care aceștia o puteau face în ceea ce privește Revoluția.

39 Camelia Beciu, Politica discursivă: practici politice într -o campanie electorală , Editura Polirom, Iași, 200 0, p.
42.
40 Ibidem, p. 48.
41 Ibidem, p. 43.
42 Cristian Tileagă, Analiza discursului și reconcilierea cu trecutul recent. Studii de psihologie socială discursivă,
Editura Primus, Oradea, 2012, p. 170.

23
Iliescu vorbește despre Revoluție, însă nu pronunță acest termen, ci folosește elemente
înlocuitoare acestuia. Atrăgând atenția asupra „absurdității” criticilor, Ion Iliescu își i nvită
audiența să ia în serios perspectiva ideologică pe care chiar el o propune:
Prin profunzimea și amploarea schimbărilor din decembrie 1989, evenimentele respective
nu au fost nici o lovitură de stat, cu atât mai puțin echivalentul român al perestroic ii sovietice
care nu urmăreau o schimbare de sistem, ci doar o adoptare a sa. Toate fabulațiile politicianiste
cu care ne reîntâlnim și care se repetă de la an la an de la 1990 încoace, nu numai că nu au
suport, ci exprimă lipsă de cultură politică în cazu l unora, precum și interese obscure în cazul
altora, toți însă ignorând voit faptele și realitatea43 (18 decembrie 2003) .
Observăm, conform exemplului oferit anterior, faptul că discursul politic ce urmărește
persuadarea maselor, poate deveni cu ușurință o „unealtă” în baza căreia actorul politic poate să
schimbe percepțiile auditoriului său. În dorința sa de a evita termenul „Revoluție”, Ion Iliescu
folosește unele definiții alternative ale evenimentului de la 1989. Iliescu se folosește de o
definiție universală a Revoluției prin termenii pe care -i folosește, adresată unei audiențe
universale și raționale. Aceasta este reprez entată în discursul său ca un tip de cunoaștere comună,
ca un fapt obiectiv împărtășit de toți cei din public. În contextul retoric oferit de discursul lui
Iliescu, definiția trebuie înțeleasă ca fiind cea potrivită, ca singura definiție care descrie esenț a
evenimentelor. Ceea ce nu se spune este, însă, faptul că procedura prin care Iliescu a ajuns la
această definiție este propria sa concepție cu privire la evenimentul politic (Revoluția), adică
îndoctrinarea maselor cu privire la acceptarea definiției imp usă de el pentru Revoluție. Iată că,
prin prisma acestei analize, putem concluziona faptul că discursul politic are capacitatea, în
funcție de cel care -l adresează, să schimbe percepții și ideologii, insuflând acceptarea unor
perspective politice pe care e l le are. În termeni de specialitate, acest aspect ar mai putea fi numit
„manipulare prin discursul politic”.
Structura și forma discursului politic, dincolo de esența acestuia, cuprinde o serie de
elemente de care depinde funcționalitatea lui. Ca struct ură, discursul politic trebuie să se
încadreze într -un tipar spațial și temporal bine delimitat, întrucât tematica discursului dictează
locul în care acesta va fi transmis și durata pe care se va întinde comunicarea mesajului. Formele
de adresare pe care u n discurs politic le adoptă trebuie să fie formale, întrucât ele vizează situații,
evenimente sau reacții formale. De regulă, vom întâlni la nivelul discursului politic adresări de

43 Ibidem, pp. 170 -171.

24
forma „dragi români, dragi compatrioți, dragi cetățeni, stimată audiență, d rag auditoriu”.
Utilizarea excesivă a termenului „drag” are o conotație mai mult decât evidentă, care, la nivelul
subconștientului maselor, are puterea de a modifica percepția cu privire la emițătorul mesajului.
Maniera în care discursul politic este const ruit din punct de vedere al formelor de adresare este
bine stabilită din momentul elaborării discursului, deoarece, emițătorul cunoaște publicul cpruia
se adresează. De exemplu, dacă ne referim la mesajul președintelui transmis într -un discurs
politic adre sat cetățenilor României, putem spune că alegerea exprimării „confirmă existența
anumitor activități, drepturi, obligații și competențe care sunt proprii categoriilor invocate de
emițător – în acest caz cetățenii români”44. Actorii politici din diverse spați i culturale atașează
diferite valori auditoriului, deci, găsesc formule de adresare specifice acestora. Menționarea unei
anumite categorii de receptori ai mesajului discursului politic poate avea, deopotrivă, înțelesuri
pozitive sau negative. Aici putem of eri exemplul discursului politic al lui Traian Băsescu din
2007, atunci când, în calitate de Președinte al României, a folosit termenul „român”, atât cu un
sens pozitiv, cât și într -un context negativ. Contextul negativ îl suprinde pe președinte spunând că
„există români, care, în Europa, sunt obligați să sufere de pe urma faptului că sunt români , din
cauze pe care nu vreau să le reamintesc aici. Lor vreau să le transmit că toți cetățenii României
sunt cetățeni europeni, cu drepturi și obligații identice cu ale tuturor cetățenilor europeni.
Nimeni, niciodată, nu are dreptul să pună în discuție aceste drepturi câștigate de noi, românii, ca
națiune”45. Identificarea momentului discursului și situarea istorică a acestuia reprezintă un alt
element ce ține de stru ctura discursului politic. Marca adusă momentului discursului este redat
prin expresii precum „ne aflăm aici, sărbătorim, suntem împreună pentru a discuta despre […]
etc.”. Situarea istorică a discursului face referire la momentul în care mesajul este tr ansmis și
identificarea acestuia cu un eveniment important. De pildă, dacă luăm exemplul discursului
politic al lui Liviu Dragnea în momentul în care acesta a anunțat dorința sa de a aduce în Piața
Victoriei din București un număr foarte mare de protestata ri, definim ca situare istorică a
discursului momentul și locul evenimentului ce urmează a fi organizat: vom sărbători împreună
faptul că milităm pentru aceleași drepturi, libertăți și valori democratice ăn Piața Victoriei,
sâmbătă, 9 iunie 2018. Deși nu e ste un exemplu de promovare a unei politic corecte și
transparente, discursul lui Liviu Dragnea a reușit să stabilească elementele spațiale și temporale

44 Răzvan Săftoiu, Structura discursului politic, Editura Universității din Ploiești, Ploiești, 2014, p. 316.
45 Discursul Președintelui României, Traian Băsescu, la recepția oferită cu ocazia Zilei Naționale a României,
București, 30 noiembrie 2007.

25
ale discursului său. Un alt element al structurii discursului politic este marcat de adresarea
mulțumir ilor și a urărilor. Raportându -ne la situația politică actuală din România, putem face
referire la discursul aceluiași domn Liviu Dragnea, care, în urmă cu ceva timp mobiliza toți
membrii Partidului Social Democrat (PSD) în a fi prezenți la Congresul Extra ordinar al
partidului. După fraza incipientă, acolo unde prezenta motivele discursului său, Liviu Dragnea a
început să adreseze formulele de mulțumire, spunând: „î nainte de toate, vreau să îl salut și să îi
mulțumesc lui Serghei Stanișev pentru prezența lu i aici și vreau să vă spun să Serghei este cel
mai bun prieten al nostru din Europa și a fost și în momentele grele, nu i -a fost ușor, n -a avut
nicio ezitare. Mulțumim, Serghei! Vreau să -l salut pe domnul Călin Popescu -Tăriceanu pentru
prezența dumnealui l ângă noi și să -i mulțumesc pentru mesajul transmis și pentru modul cum
lucrăm împreună! Îl salut și pe domnul Hunor, care tocmai a plecat, și îi mulțumesc pentru că a
venit la Congresul nostru, unde a spus lucruri, după părerea mea, importante, de care cu toții
avem nevoie, și anume dorința de dialog. De asemenea, îi mulțumesc doamnei comisar Corina
Crețu, colegă de -a noastră, membru PSD, o felicităm pentru ceea ce face în Comisia Europeană,
felicitări, Corina, mulțumim și pentru ceea ce faci pentru noi ca stat, pentru România. De
asemenea, le mulțumesc reprezentanților ambasadelor și diplomaților care sunt prezenți aici. Vă
rog să -i aplaudați! Le mulțumesc tuturor invitaților care sunt prezenți. Vă mulțumesc tuturor
colegilor pentru prezența de azi și numai pentru acest lucru ar trebui să facem congrese mai des,
să ne vedem mai des, să vorbim mai des, pentru că toți suntem sub un asalt permanent și e bine
să vorbim ”46. Observăm importanța mulțumirilor. Prin intermediul acestui element al discursului
politic, audiența este captată de emițător și convinsă de faptul că acesta se consideră privilegiat în
postura de vorbitor în fața acesteia. Mulțumirile, de regulă, se introduc în discurs atât în faze
incipiente, cât și la final, însă, ceea ce putem observa cu priv ire la discursul politic este că, cel
mai adesea, acestea ocupă un loc fruntaș în propozițiile pe care vorbitorul le emite. În cele ce
urmează, ne vom axa pe analiza tipurilor de limbaj pe care le poate utiliza vorbitorul în
momentul transmiterii unui mesa j prin intermediul discursului politic. Verbal sau non -verbal,
limbajul pe care emițătorul îl folosește în momentul în care transmite un measj de natură politică
este unul foarte important, deoarece, în baza acestuia, audiența decide dacă este sau nu inter esată.

46 Discursul lui Liviu D ragnea în cadrul Congresului Extraordinar al Partidului Social Democrat, discurs ce poate fi
accesat direct pe pagina web http://psd.ro/media/transcrieri/discurs -sustinut -de-presedintele -psd-liviu-dragnea -in-
cadrul -congresului -extraordinar -al-partidului -social -democrat , consultat la 26 mai 2018.

26
2.2. Elemente de limbaj în discursul politic
2.2.1. Limbajul verbal

La nivel universal, vorbim despre un limbaj care reprezintă abilitatea generală de a vorbi.
În termeni de specialitate, acest tip de limbaj mai este numit și o competență elucuționară. La
nivel istoric, vorbim despre limbaj în termenii unei vorbiri care se află în conformitate cu o
anumită tehnică specifică unei limbi (competența idiomatică). În fine, din punct de vedere al
nivelului individual , limbajul poate fi descris ca fiind o serie de acte lingvistice ale unui individ
într-o anumită situație. Ace st nivel al limbajului mai poart ă denumirea de competență expresivă
și este nivelul pe care îl putem studia amănunțit în ceea ce privește limbajul politic. Tocmai
modul în care această competență expresivă este limitată în discursul politic, care „se generează
prin clișee lingvistice, cu rol hipnotic și fraze sforăitoare”47, este ceea ce pe noi ne interesează în
mod special în demersul analizei noastre. În ceea ce pr ivește discursul politic actual și limbajul
utilizat pentru elaborarea și transmiterea acestuia, spunem că poate fi remarcabilă pierderea
esenței limbajului. Discusul politic actual nu mai are ca scop final informarea cetățeanului sau a
întregii societăți, ci, dimpotrivă, „nu mai descrie omului realitatea pentru ca acesta să poată lua
decizii în cunoștință de cauză, nu mai are intenție didactică, chiar dacă forma pe care o îmbracă
este cea a discursului repetat, competența expresivă nu mai este îndreptată c ătre transmiterea de
cunoștințe, ci este limitată la repetarea monotonă a unor clișee stereotipe, conforme cu ideologia
de partid”48. Limbajul actual al politicii poate fi considerat ca existența unei noi limbi de lemn,
care nu face altceva în afară de a mi nimaliza combinarea elementelor de limbaj prin utilizarea
tehnicii colajului (fraze și expresii repetitive, care reflectă aceleași idei, transmise obsesiv).
O analiză a limbajului verbal al politicii face trimitere la cele trei dimensiuni pe care le
putem analiza în acest sens:
• înțelegerea limbajului politic ca lexic politic . În acest caz putem face referire la
terminologia specifică ideologiei politice la care ne raportăm. Cu alte cuvinte,
atunci când ne axăm, de exemplu, pe un discurs al unui membru al P artidului
Social Democrat, vom remarca faptul că terminologia se va îndrepta mai degrabă

47 Ibidem.
48 Ibidem, pp. 258 -259.

27
spre cuvinte precum social, cetățean, democrație, libertate , în timp ce, pentru un
ecologist vom regăsi termeni precum mediu, animale, protecție, civilizație ;
• înțelege rea limbajului politic ca mod de a folosi semnele lingvistice în politică .
Aici ne raportăm la uzul lingvistic determinat de atitudinile și ideologiile politice
în cauză. Mai exact, facem referire la valorile și nuanțele specifice pe care
cuvintele politic ii respective le dobândesc în cazul unor anumite terminologii;
• înțelegerea limbajului politic ca un ansamblu de procedee specifice discursului
politic se referă la folosirea specială a limbajului politic în texte politice sau
discursuri. Cu alte cuvinte, p oliticienii sunt cei care confirmă ideea conform
căreia „prin intermediul limbajului nu se exprimă cuvintele, ci se ascunde
gândirea”49. Din acest punct de vedere, putem spune că discursul politic, ca formă
de manifestare a unui discurs public, este o manif estare extrem de frecvent
întâlnită, care naște diverse subiecte de analiză: de la mulțumire la expresivitate,
de la dinamism inventiv până la neplăcerile produse de neglijența exprimării, de
la nerespectarea regulilor de vorbire până la prezența unui lexi c considerat
vulgar50.
Un element foarte important în domeniul analizei limbajului politic este reprezentat de prezența
argoului. Un discurs politic, pentru lingviști, reprezintă „un limbaj emis de o persoană în direcția
unei alte persoane, cu scopul de a o convinge”51. Mărcile lingvistice ale locutorului unui text, ca
și cele ale auditoriului, sunt esențiale pentru a delimita spațiul identitar al discursului. Cine
vorbește?, Cui se adresează?, sunt două întrebări care au un specific identitar, direct aborda bile
pentru studiul și analiza limbajului din discursurile politice. Așadar, importanța exprimării pe
care un actor politic o folosește în momentul discursului, conduce imediat la observarea
semnificației pe care argoul o capătă în acest context. Prin inte rmediul utilizării argoului în
discursul politic, emitentul mesajului adoptă un ton moralizator și anumite argumente ideologice,
tocmai pentru a a se putea impune prin propriul limbaj. Motivele pentru care unii actori politic
utilizează argoul în discursur ile lor politice este cel care -i determină pe aceștia să creadă că pot
atrage de partea lor anumite categorii de simpatizanți. Așa cum pentru adolescenți este cool
prezența cuvintelor în trend în discursurile vedetelor preferate, așa și pentru anumite cate gorii de

49 Ibidem , p. 20 .
50 Ibidem.
51 Maria Todor, O evaluare a politicilor de producere a bilingvismului, Editura Limes, Cluj -Napoca, 2008, p. 153.

28
auditoriu al actorilor politici, termenii de argou atrag simpatia. Desigur, dacă nu te cucerește cu
limbajul argotic în cadrul discursului politic, politicianul cu siguranță te va face să te îndepărteze
de ideologiile și perspectivele politice pe care și le însușește. Pentru a fi mai explicit, mi -am
propus să ofer trei exemple de politicieni care fac exces de argou în exprimarea lor oficială. De
pildă, Mădălin V oicu, parlamentar român, utilizează frecvent în exprimările sale termeni precum
mișto, ș ucar, mangleală , cu scopul de a arăta că nu -și renegă originile și etnia rromă. În cazul
acestui actor politic, termenii utilizați au devenit o marcă proprie și o amprentă a numelui său,
fiecare dintre noi putând să -l asocieze pe acesta cu limbajul „de mah ala”. Un al doilea exemplu
pe care -mi doresc să -l aduc în discuție este cel al lui Traian Băsescu, fost președinte al României,
care, nu o dată a folosit elemente de argou pentru a -și manifesta bucuria sau frustrarea cu privire
la anumite evenimente politi ce. Termeni precum șmenuri, la mititca etc. Cel de -al treilea
exemplu, dar poate primul în poziția celor care au utilizat excesiv argoul în discursurile sale
politice, este Corneliu Vadim Tudor, membru și președinte al Partidului România Mare (PRM).
Acest personaj politic a folosit nu doar argoul, ci și extensii ale acestuia, care au condus în cele
mai multe dintre cazuri, la jigniri oficiale: șomâldoacă, pitică nenorocită, vă adunați ca la urs,
smardoi, la plesneală.
Din exemplele enumerate mai sus, mai p utem aduce câteva remarci cu privire la limbajul
verbal utilizat în politica actuală. O altă formă de exprimare des întâlnită în contextul politic
contemporan este invectiva. Invectiva reprezintă acea „semnificație pentru un termen generic
pentru anumite m odele de exprimare orală a descărcării emoționale, pe care lingviștii nu le -au
studiat în profunzime, considerând că acestea se situează undeva la marginea procesului de
comunicare”52. Corneliu Vadim Tudor a fost și, cu siguranță, va rămâne, cel care a folo sit
invectiva ca pe o a doua limbă. Este drept că numeroși lideri politic fac apel la invectivă în mod
constant, devenind o amprentă stilistică ce îi caracterizează, dar fenomenul nu rămâne izolat, el
extinzându -se astăzi și la politicieni care păreau, pân ă mai ieri, educați și rezervați în declarații.
În acest caz al invectivei din discursurile politice românești putem aduce în prim -plan exemplul
aceluiași președinte PRM în momentul în care Traian Băsescu susținea un discurs în plen. De pe
margine, Corneli u Vadim Tudor și membrii partidului său strigau către președinte cuvinte precum
boule!, limbricule! , genocidule! sau expresii precum Te judecăm noi pe tine, bețivule! Marinar

52 Ibidem, p. 258.

29
hoț ce ești! , fapt care nu a făcut decât să contribuie la imaginea de om politic necontrolat care i -a
fost asociată președintelui PRM.
Ținând seama de toate aceste specificații pe care le -am făcut cu privire la situația
limbajului verbal din cadrul politicii discursive românești, putem afirma cu certitudine faptul că
politica reprezintă un caz de angajare lingvistică. Putem afirma acest lucru deoarece discursul
este văzut ca o armă de dominație, iar funcția sa este cea de a „structura câmpul de luptă
poziționând discursiv forțele, atribuind unora sau altora locuri discursive pr ecise. Discursul
creează astfel un spațiu omogen specializat: spațiul politicului, al luptei ideologice”53. Limba
devine astfel, instrumentul prin intermediul căruia politica se manifestă și se impune, iar așa iau
naștere, inevitabil, disputele politice. Di sputele politice iau naștere prin discurs deoarece puterile
politice democratice se văd forțate să obțină adeziunea maselor în scopul realizării scopurilor
electorale sau ale intereselor de partid.

2.2.2. Limbajul non -verbal în persuadarea auditoriului

Persuasiunea reprezintă principalul scop al unui discurs, text sau context politic. Actorii
politici, prin oricare formă de comunicare politică, nu -și doresc decât să absoarbă admirația celor
cărora se adresează, astfel intervenind necesitatea factorului de persuadare. Pentru a realiza cât
de importantă este persuasiunea prin limbajul politic, este suficient să ne imaginăm doar cât de
multe resurse sunt în stare oamenii politici să plătească pentru a se asigura că discursul lor va
convinge masele (cu alte cuvinte, ne putem raporta la oamenii de PR plătiți pentru a realiza
campanii și discursuri electorale). Persuasiunea reprezintă o artă, așa cum întâlnim în explicațiile
autorilor de specialitate. Considerăm că această formă de a comunica reprezintă o artă, deoarece,
pentru a convinge, este nevoie de diferite tertipuri pe care trebuie să le utilizăm. Lumea politică
se adresează anumitor sfere sociale, în funcție de ideologiile de partid pe care actorii implicați le
împărtășesc și susțin. Oamenii reacționează , de asemenea, într -un „mediu și context social
prestabilit, iar determinarea și condiționarea acestora face posibilă persuasiunea”54. Literatura de
specialitate ne amintește faptul că oamenii politici fac în așa fel încât persuasiunea să fie
orientată spre rezultate practice (politicienii își doresc ca tot ceea ce ei transmit ca având valoare
de adevăr, să fie procesat de auditoriu ca fiind adevărat, fără a mai căuta explicații suplimentare;

53 Gina Necula, Op. Cit., p. 261.
54 Doru Pop, Mass media și politica: teorii, structuri, principii, Editura Institutul European, București, 2000, p. 72.

30
cu alte cuvinte, în momentul în care publicul este convins, el nu mai are nevoie de alte surse de
verificare). Factor de influență socială, „persuadarea presupune convingerea auditoriului,
respectiv a publicului, adică o activitate ce conduce la o modificare de idei, păreri, convingeri
sau chiar comportament social”55. Adânc înrădăcinată de pe vremea filosofilor antici greci, atunci
când constituia un factor important în procesul retoricii, persuasiunea trebuie să fie realizată de o
persoană cu o calitate sine qua nom pentru ca aceasta să poatăă deveni un orator de except ie. De
mai bine de jumătate de secol, mai exact din timpul celui de -al doilea Razboi Mondial, au fost
utilizate tehnici de propagandă pentru a informa și influența publicul. Acesta a reprezentat
punctul de pornire al studiilor și al investigațiilor cu refe rire la tehnicile de influențare a
comportamentului uman, astfel dezvoltându -se o știință în jurul conceptului de persuasiune.
Conform definiției oferite de Richard M. Perloff într -un din operele sale, persuasiunea
este un „proces simbolic prin care comun icatorii încearcă să convingă alte persoane să -și
schimbe atitudinile sau comportamentele lor cu privire la o problemă prin transmiterea unui
mesaj la libera alegere”56. Altfel spus, prin folosirea unor simboluri precum cuvinte, imagini,
sunete, persuasiunea implică un act deliberat de acțiuni de influențare a altor persoane prin
crearea unor mesaje verbale sau nonverbale. De asemenea, prin această metodă de influențare
socială, oamenii pot fi convinși să adopte o anumită atitudine sau un anumit t ip de gândire prin
tehnici de natură rațională sau afectivă, astfel subiecții își pot schimba mecanismele cognitive,
comportamentale sau cele afective. Persuasiunea în domeniul politic mai este definită și ca luând
forma unei „activități de influențare a a titudinilor și comportamentelor unor persoane în vederea
producerii acelor schimbări care sunt în concordanță cu scopurile sau interesele agenției
initatoare (organizația sau persoana politică). Persuasiunea se realizează în condițiile în care ține
cont de caracteristicile de receptivitate și reactivitate a persoanelor influențate. Este o activitate
de convingere bazată pe o astfel de organizare a influențelor încât să ducă la o adoptare personală
a schimbarii așteptate fiind opusul impunerii sau forțării u nei opțiuni”57.
Elementele prin care un actor politic poate persuada sunt nenumărate, însă, referitor la
analiza noastră a discursului politic, putem afirma cu certitudine faptul că limbajul non -verbal
este cel care conduce la un nivel maximum de persuadar e a auditoriului. Pentru a fi mai explicit,

55 Ibidem, p. 75.
56Richard Perloff, The Dynamics of Persuasion: Communication and Attitudes in the 21st Century , Londra, Ed.
Lawrence Erlbaum Associates, 2003, p. 13.
57Cătălin Zamfir, Lazâr Vlăsceanu, Dicționar de Sociologie , Editura Babel, București, 1993, p.429

31
voi spune faptul că limbajul verbal este cel care comunocă esențialul, iar limbajul non -verbal
este cel care stabilizează ideea principală care stă în spatele actului de comunicare. De exemplu,
un politician care vorbește despre situația refugiațiilor din Siria și Irak ținându -și mâinile la
spate, poate da impresia că este nepăsător și nonșalant. Expresiile faciale, gesticulațiile,
mișcările, chiar și vestimentația asociate unui discurs politic iau forma unor senz ori în mintea
receptorilor și contribuie la stabilizarea elementelor persuasiunii.

2.2.2.1. Limbajul non -verbal prin mimică, gesturi, contact vizual și mișcări

Limbajul trupului, recunoscut și sub denumirea de comunicare nonverbală „este legat cu
precădere de dimensiunea afectiv -emoțională, dar poate sluji și la împărtășirea cunoștințelor.
Firește, fac excepție aici, ideile care se situează la un nivel înalt de abstractizare”58. Limbajul
trupului are o singură traducere, cel mai adesea regăsită sub exprimări dif erite, iar asta deoarece
fiecare autor în parte folosește anumite metode de a -și transmite ideile și de a atrage atenția.
Povestea comunicării nonverbale începe atunci când urmărești o persoană sau chiar două (una în
raport cu cealaltă); de aceea, voi înce rca să conturez un tablou al comunicării nonverbale pentru
a verifica gradul de aplicabilitate al teoriei în practică. Înainte de toate, atunci când discutăm
despre limbajul trupului, stabilim distanța dintre corpurile a doi comunicatori, iar asta pentru a ne
putea da seama în ce categorie îi putem încadra: prieteni, iubiți, amici sau cunoștințe. De regulă,
atunci când distanța dintre două persoane depășește 360 de centimetri, spunem că acestea sunt în
zona spațiului public; dacă distanța scade și se încadr ează între 120 și 360 de centimetri, atunci
vorbim despre o zonă a spațiului social; mai departe, atunci când distanța dintre două persoane se
regăsește pe o scală de la 45 la 120 de centimetri, amintim sfera spațiului personal; între 15 și 45
de centimetr i se manifestă zona spațiului intim, iar cea mai mică scală a distanței este cea a
contactului fizic, sub 15 centimetri, distanță în care oamenii se ating inevitabil la cel mai mic
gest. Autorul Aurel Codoban este unul dintre cei care au studiat comunicare a nonverbală
îndeaproape și a realizat lucrări despre limbajul corporal, cel despre care spune că „se referă la
expresii faciale, la mișcarea ochilor, aparența fizică, mișcări și gesturi corporale, mesaje tactile,
caracteristicile vocale, condiționate de u tilizarea timpului, dinamica spațială și implicațiile

58 Gheorghe Ilie Fârte, Curs ID în Volumul Comunicare Socială și Relații Publice , Editura Universității Alexandru
Ioan Cuza, Iași, 2010, p. 38.

32
diferențelor de gen și de vârstă, de etnie și de statut social care intervin în toate aceste
domenii”59. Pe de altă parte, Allan Pease este de părere că limbajul nonverbal diferă de la o zi la
alta, de l a o persoană la alta, de la o cultură la alta, nu toate persoanele fiind conștiente de faptul
că transmit aceste semnale60 (spre exemplu, la persoanele cu probleme psihiatrice, bolnave,
comunicarea cu doctorul se face prin semnele făcute, însă acest lucru n u este conștientizat de
către pacient). Limbajul trupului diferă de la o persoană la alta și de la o cultură la alta, iar asta
deoarece fundamentul pe care noi, oamenii, îl avem cu privire la un anumit gest stăruie pentru o
lungă perioadă de timp. Comunica rea non -verbală nu se rezumă numai la gesturi sau doar la
gesturi controlate, așa cum aminteam mai devreme. Ea se regăsește și la nivelul obiectelor pe
care le folosim. Spre exemplu, o persoană poate comunica prin parfumul pe care îl folosește, prin
vestim entație, prin felul în care doarme. Cea mai interesantă parte a comunicării de tip non –
verbal este că fiind alcătuită din semnele comportamentale ale omului, este înnăscută și nu
dobândită. Aceste gesturi pe care noi le controlăm sau nu, de cele mai multe ori ne pot ajuta să
obținem ceea ce ne dorim. Așa cum precizam și la început, gesturile noastre pot comunica în
locul nostru și pot lăsa loc de interpretări fără a folosi cuvintele.
Atunci când ne raportăm la domeniul politic în ceea ce privește limbajul non-verbal,
putem face referire la diferite contexte în care surprindem un actor politic. De exemplu, dacă
președintele țării, în timp ce se îndreaptă spre pupitru pentru a susține un discurs despre situația
economică actuală a României, are un mers vioi, detașat, neinhibat, cu siguranță cei care îl
urmăresc vor crede despre el că transmite un aer misterios, dar că vine cu vești bune. Studiile
arată că persoanele care merg lent sau legănat sunt neinteresate de cei din jur sau dau dovadă de
faptul că sunt pl ictisiți. Un alt gest care poate descrie o persoană fără a fi nevoie de prezența
cuvintelor este strângerea de mână. Cu cât palma este ținută mai vertical și cu cât strângerea de
mână să apropie de intensitatea cu care celălalt partener o strânge, cu atât șansele ca persoana în
cauză să fie considerată stăpână pe situație cresc. O strângere de mână slabă, fără vlagă denotă
timiditate, nesiguranță și „teama de a fi dominat”61. Zâmbetul larg, acela în care persoana își
arată dinții cu încredere este un alt sim bol al încrederii în sine și spune despre persoana care
adoptă un astfel de comportament în public că este deschisă în a -și crea noi cunoștințe. Cel mai

59 Aurel Codoban, Gesturi, vorbe și minciuni – Mic t ratat de semiotică gestuală extinsă și aplicată , Editura Eikon,
Cluj-Napoca, 2014, p. 13.
60 Allan Pease, Limbajul trupului, Cum pot fi citite gândurile altora prin gesturile lor , Editura Polimark, București,
1997, pp. 6 -12.
61 Allan Pease, Barbara Pease, Abilități de comunicare , Editura Curtea Veche, București, 2007, pp. 69 -70.

33
adesea, autorii care au studiat limbajul trupului au conchis că persoanele calme, reținute, care își
pot stăpâni emoțiile cu ușurință, folosesc mișcări simple, calde, ample, clare, dar deliberate.
Acest lucru se află în antiteză cu comportamentul persoanelor care au funcții înalte sau care sunt
cunoscute pentru ascensiunea lor în carieră, precum politicieni i. Acestea din urmă sunt mai
reținute în a gesticula și a lăsa să se citească ceva pe „trupul” lor, iar asta, cel mai probabil
datorită faptului că au fost nevoiți să studieze comunicare non -verbală și formele sale.
Consternarea, neîncrederea, sau dezapro barea pot fi identificate din punct de vedere al
limbajului non -verbal atunci când interlocutorul sau o altă persoană evită contactul vizual62. Cel
mai adesea, acest gest este făcut involuntar, dar, el este „utilizat” de politicieni care merg câte
două în v izite diplomatice pentru a obține acceptul pentru anumite parteneriate, proiecte sau
anumite aprobări. Am specificat că persoanele merg în grup organizat, câte două, tocmai pentru
că limbajul non -verbal le poate ajuta pe acestea să comunice. Fiecare semn s au gest dinainte
stabilit poate contribui la afirmații sau întorsături de situații dinainte discutate.
Practica discursivă din domeniul politic atrage după sine numeroase elemente ale
limbajului non -verbal pe care le putem decoda. De exemplu, nu o singură dată specialiștii și
analiștii politic au analizat vestimentația Elenei Udrea prin raportare la evenimentul sau discursul
politic la care urma să participe , iar cel mai pertinent exemplu este cel care o înfățișează pe
aceasta în rolul candidatei la președinția României. Pentru afișul de campanie, Udrea a ales o
ținută imaculată, acolo unde albul reprezintă
curățenia și puritatea, adăugând costumului său
o cască de protecție de culoare galbenă, pentru a
sugera și susține elementele descriptive ale
imaginii de campanie. În imaginea de mai jos,
Elena Udrea poate fi surprinsă cum promovează
ea un viitor mandat de președinte, promițând că
va îmbunătăți situația autostrăzilor și a apei
curente. Mai mult decât atât, în completarea
imaginii și a vestimentați ei, Udrea adaugă și
sloganul de campanie, Bună pentru
Modernizare, Bună pentru România.

62 Cf. Joe Navarro, Secretele comunicării nonverbale , Editura Meteor Press, București, 2008, p. 46.

34
Adesea politicienii au fost analizați din punct de vedere al limbajului non -verbal, fapt
care demonstrează importanța sa. Cele mai pertinente exemple din categoria sem nelor pe care
oameni de influență politică le fac în timpul anumitor evenimente sau manifestații ne duc cu
gândul la Marea Britanie. În prezent, Regina Elisabeta a II-a este una dintre cele mai analizate
prezențe politice care utilizează limbajul non -verbal pentru a comunica. În cazul Reginei,
elementele limbajului non -verbal pornesc de la vestimentație și ajung până la mici semne
discrete făcute cu ajutorul bijuteriilor sau al m âinilor, doar pentru a comunica cu ceilalți cu
privire la anumite decizii pe care le ia. De exemplu, dacă în timpul unei întruniri cu oamenii
politici Regina consideră că a ascultat suficient din pledoariile celorlalți și își mută geanta de pe
masă pe pode a, acest semn comunică faptul că Majestatea Sa dorește să se retragă.

2.2.2.2. Influența limbajului non -verbal asupra publicului

În zilele noastre, mulți dintre noi ne lăsăm cu greu convinși de discursurile politice.
Experiențele pe care România le -a avut deopotrivă ca stat comunist și ca stat democratic, ne -au
lăsat cu un gust amar și ne fac să credem că nimic nu mai are vreo rezol vare. La nivel colectiv,
discursul politic poate avea influență doar dacă atacă anumite idei și percepții pe care noi le
considerăm ca fiind greșite. De exemplu, al treilea Guvern instaurat în ultimul an de zile, cel al
lui Liviu Dragnea, aduce în prim -plan, zi de zi, tot mai multe motive pentru ca actorii politici din
România să manifeste în comportamentul asociat discursurilor lor politice un limbaj non -verbal
vizibil, constant și concludent. Putem lua ca exemplu discursurile publice ale președintelui
Rom âniei, Klaus Iohannis, cel care, de
fiecare dată când dorește să facă precizări cu
privire la situația generată de activitatea
Guvernului, adoptă o poziție serioasă,
dreaptă, iar mimica feței îi trădează
dezamăgirea. V oi exemplifica această
situație prin r aportare la discursul public al
președintelui cu privire la solicitarea oficială

35
a demisiei premierului României, Viorica Vasilica Dăncilă63. În fața auditoriului, Klaus Iohannis
nu a schițat nici măcar acel zâmbet de complezență, ci, dimpotrivă, a avut pau ze lungi și dese în
care lăsa capul în pământ, fapt care ne dă impresia că ne oferă timp să analizăm ceea ce el ne
transmite. Specificând în timpul discursului că actualul premier, Viorica Dăncilă, învestit în
funcție pe data de 29 ianuarie 2018, i -a pierd ut încrederea, Klaus Iohannis asociază tristeții
discursului său o postură de aceeași manieră.
Un alt exemplu de actualitate este cel care vizează ieșire publice ale Procurorului Șef al
Direcției Naționale Anticorupție, Laura Codruța Kovesi, cu precăder e cele în care este
intervievată despre acțiunile și dosarele pe care Liviu Dragnea le are pe rol la Înalta Curte de
Casație și Justiție. Deși nu este un actor politic și nici nu are implicații în vreun partid politic,
limbajul non -verbal al lui Kovesi est e important de analizat, deoarece ea reprezintă o persoană de
influență, intens mediatizată și urmărită prin prisma domeniului în care activează. Astfel, putem
observa faptul că acest personaj, prin simplul fapt că poate influența opinii și percepții cu pr ivire
la actorii politici, este urmărită de audiență, iar limbajul ei non -verbal îl stabilizează pe cel
verbal, oferind un plus de veridicitate celor spuse64.

63 Sursă foto: Klaus Iohannis cere demisia premierului Viorica Dăncilă , material vid eo consultat la
https://www.youtube.com/watch?v=7_IE0Au -KVs, la 20 mai 2018.
64 Sursă foto: Kovesi, mesaj dur pentru Liviu Dragnea , material video consultat la adresa web
https://www.youtube.com/watch?v=7_IE0Au -KVs, la 20 mai 2018.

36

În privința limbajului non -verbal în domeniul politic, există un set de reguli pe care
speciali știi îl recomandă actorilor politici pentru a putea persuada publicul. Toate aceste reguli
sunt construite în ideea adoptării unei posturi corecte și relevante în raport cu mesajul politic
transmis. Regulile pe care urmează să le transmit vizează un set de elemente care contribuie la
îmbinarea eficientă a limbajului verbal cu limbajul paraverbal și cu cel non -verbal în domeniul
politic. Actorul politic ar trebui să:
• se poziționeze în așa fel încât fața să îi fie luminată;
• nu facă gesturi bruște, care ar put ea trăda nestăpânire de sine;
• privească interlocutorii în ochi;
• nu intre în spațiul personal al interlocutorului, trebuie păstrată o distanță de
cel puțin 40 de centimetri de acesta;
• nu întrerupă interlocutorul, fără să fi înțeles ce vrea să spună. Nu tre buie să
anticipeze ceea ce vrea să spună interlocutorul, el poate anticipa greșit;
• folosească fraze scurte;
• adapteze tonul încărcăturii emoționale pe care vrea s -o cuprindă în mesaj;
• nu stea niciodată cu brațele încrucișate;
• nu atingă interlocutorul, decât în semn de compasiune sau de salut (strângere
de mână);
• aibă grijă la aspectele care țin de viața personală;
• să își concentreze atenția asupra celor spuse de interlocutor;
• nu ironizeze interlocutorul;
• nu înceapă niciodată argumentația cu „eu” sau „deci”;
• nu ofere niciodată răspunsuri evazive sau radical negative, în cazul
solicitărilor pertinente venite dinspre interlocutor;
• folosească diateza activă -indicativ („eu cred”, în loc de „eu aș crede”, „eu
fac”, în loc de „eu aș face”)
• nu gesticuleze necontrolat, astfel încât să distragă atenția interlocutorului;

37
• nu încerce să -i inducă interlocutorului complexul de inferioritate65.
Ținând seama de toate aspectele pe care le -am precizat anterior, constatăm că influențarea
publicului prin intermediul mes ajelor politice nu reprezintă o activitate supercifială, ci una dintre
acele activități care trebuie studiate pentru a da rezultate. De multe ori, în spatele actorilor
politici se află oameni cu o puternică experiență în domeniul comunicării publice și sun t angajați
pentru a crea materiale care să dea performanță în domeniul persuadării audienței.

2.2.2.3. Capacitatea discursului politic de a persuada
prin utilizarea limbajului non -verbal

Discursul politic, așa cum am arătat și prin analiza realizată până aici , are puterea de a
influența audiența și de a schimba percepțiile celor din publicul țintă. Literatura de specialitate
atribuie această caracteristică a discursului politic și limbajului non -verbal, cel care este
considerat ca fiind „arta prin care vorbito rul comunică, în mod conștient sau nu, atitudini și
sentimente”66. Concluzionând în urma aspectelor prezentate în capitolul de față, putem extrage
câteva elemente esențiale cu privire la legătura dintre comunicarea politică, la aspectele sale și la
tipul de limbaj pe care actorii politici îl utilizează pentru a persuada audiența:
• limbajul non -verbal stabilizează utilizarea limbajului verbal și crește gradul de
credibilitate al audienței vis -à-vis de actorul politic care transmite un mesaj;
• limbajul non-verbal constribuie la dezvoltarea capacităților actorului politic de
a convinge masele cu privire la mesajul pe care dorește să îl transmită;
• elementele de limbaj non -verbal și semiotica semnelor utilizate în politica
discursivă contribuie la îmbunătăț irea calității mesajului transmis;
• limbajul non -verbal reprezintă una dintre tehnicile de negociere prin
intermediul căreia actorul politic poate face posibilă persuadarea maselor, fără
ca acestea să bănuiască gradul de veridicitate al celor enunțate (cu a lte
cuvinte, dacă un politician stăpânește un grad ridicat de acuitate a limbajului

65 Ana Maria Voican, Vasile Poenaru, Comunicarea non -verbală: studiu , Editura Create Space Independent
Publishing Platform, București, 2017, pp. 25 -28.
66 Fabian Istvan, Limbajul non -verbal în viața politică. Considerații istorice, Editura Diacronia, Târgu -Mureș, 2017,
p. 124.

38
non-verbal, el poate manipula masele așa cum își dorește, doar prin
intermediul gesturilor și al semnelor pe care le face în timpul discursului)67.
Putem afirma cu certitudine faptul că limbajul non -verbal în domeniul discursurilor politice
reprezintă unul dintre elementele pe care actorii din această sferă ar trebui să le stăpânească
foarte bine. Înainte de toate, pentru că în acest fel ei pot să își stăpânească emoțiile și
comportamentele nesigure, iar mai apoi, pentru ca auditoriul lor să rămână cu o impresie de
stabilitate și veridicitate a mesajului care se dorește a fi transmis prin intermediul discursului
politic. În cele ce urmează, vom aplica fundamentul teoretic pentru a enunța situația practică a
politicii actuale românești în materie de limbaj politic utilizat în discursurile protagoniștilor.
Una dintre cele mai marcante istorii ale politicii românești se naște odată cu Partidul
Comunist Ro mân (PCR) care, în perioada dintre anii 1921 și 1989 a reprezentat extazul și,
apogeul, deopotrivă, al politicii care urmărea ideologia extremei stângi. Partidul Comunist
Român a luat naștere în urma scindării ramurei bolșevice de extremă stânga de Partidu l Socialist
din România, moment în care PCR a devenit o formațiune ilegală ce se subordona Comiternului
și Uniunii Sovietice, care negreșit au susșinut ideologic revoluția comunistă. Acensiunea la
putere a PCR începe odată cu anul 1944, atunci când, la 23 august, și -a anunțat participarea ca
organizare politică membră a Blocului Național Democrat. Legată de abdicarea Regelui Mihai I,
activitatea politică amrcantă a PCR a început cu sprijinul organizărilor staliniste, care au
contribuit la eliminarea advers arilor PCR. În urma loviturii de stat din 30 decembrie 1947, s -a
instaurat Republica Populară Română. De atunci, până la căderea comunismului, în anul 1989,
Partidul Comunist Român a fost singurul care a activat pe scena politică românească.
Cel mai răsu nător nume al timpurilor comuniste din România a fost cel al lui Nicolae
Ceaușescu și, prin asociere, cel al soției sale, Elena Ceaușescu. Președintele Republicii Socialiste
România în perioada 1967 -1989, Nicolae Ceaușescu a lăsat o puternică amprentă asup ra istoriei,
politicii și discursului în România. Prin fiecare ieșire publică a sa, mai ales prin prisma ideologiei
căreia se dedica, comunismul, Nicolae Ceaușescu reușea să scrie o nouă filă a istoriei politice
românești. Discursurile lui Nicolae Ceaușesc u sunt demne de analizat, însă, pentru a respecta
parametrii analizei evoluției istorice a discursului politic românesc, ne vom rezuma doar la
ultimul său discurs, cel care presupunea prezența cetățenilor pentru a le fi comunicate printr -un
discurs, evenim entele petrecute la Timișoara cu doar câteva zile înainte, între 16 și 17 decembrie

67 Ibidem.

39
1989. Subiectul era unul de interes mare pentru președintele statului, deoarece în acea perioadă,
în Timișoara, mai mulți tineri, pe care el îi numea, argotic, huligani , începuseră să distrugă și să
vandalizeze instituții publice și sedii de partid sau unități militare. Comunismul nu ar permite
niciodată așa ceva, fapt care l -a determinat pe Ceaușescu să participe la seria de investigații ce se
porniseră în Timișoara. Întors la București, în fața a zeci de mii de oameni, Ceaușescu a relatat
propria poziție în fața evenimentelor petrecute în vestul țării, omagiind și aclamând forța politicii
și ideologiei de la acea vreme, dar, totodată, manifestându -și disperarea vis -a-vis de cele
petrecute: deja la Timișoara începea să se scrie istoria unei Revoluții, căci câteva mii de oameni
care s -au adunat acolo, au început să asedieze filialele de partid ale PCR, au distrus portretele lui
Ceaușescu și au dat foc, fără nicio urmă de regre t, cărților acestuia și steagului PCR.
Discursul președintelui a dărâmat, la acel moment, granițele unei comunicări ce până
atunci era aplaudată de mulțime. Mulțimea răspundea vorbitorului prin urale. Atunci când își
manifestau bucuria, din inima Marii A dunări Naționale se auzea de trei ori „ura”. Ultimul discurs
al lui Nicolae Ceaușescu nu a mai fost ceea ce se aștepta să fie. Acest fapt este redat și de
structura neuniformă a discursului, dar și de limbajul non -verbal al președintelui, cel care -i
trădea ză teama ce -l acaparase. Dacă până atunci el vorbea și mulțimea aclama, de data aceasta,
pe 21 decembrie 1989 ceva se schimbase. După un minut de discurs, în care Nicolae Ceaușescu
începuse să prezinte mulțimii părerea sa cu privire la evenimentele și la a ctele de vandalism din
Timișoara, din mijlocul adunării s -a auzit o rumoare care a destabilizat atât vorbitorul, cât și
audiența. Putem asocia acest fapt cu prezența zgomotelor și a bruiajelor de fond din actul
comunicării, însă, Ceaușescu a șoptit soției sale că aceasta este o provocare. Din acel moment,
chipul lui Nicolae Ceaușescu s -a întunecat și tonul vocii i s -a schimbat, vizibile fiind teama și
dezamăgirea. Analizând limbajul non -verbal al președintelui, dacă urmărim mimica facială din
fotografiile d e mai jos, putem afirma cu certitudine faptul că este vizibilă emoția pe care acesta o
parcurge în timpul discursului. Grimasele, sprâncenele ridicate, încrețirea frunții președintelui și
gesturile disperate făcute cu mâinile contribuie la intensificarea s tării de disperare pe care
președintele o cunoaște odată cu schimbarea fluxului manifestațiilor. Din punct de vedere al
evoluției discursului politic românesc, putem compara câteva aspecte68. În perioada comunistă,
Marea Adunare Națională reprezenta o adevă rată entitate căreia Ceaușescu și oamenii săi se
adresa, iar miting -urile pe care le organiza în acest sens reprezentau un act cu o obligativitate

68 Sursă foto: material video https://www.youtube.com/watch?v=xntDto5TX10 , consultat la 31 mai 2018.

40
majoră a prezenței. Discursul politic din perioada comunismului avea câteva remarci specifice
ideologiei comu niste: niciun discurs nu începea fără salutul cordial și revoluționar în fața Marii
Adunări Naționale, gesticularea cu mâinile reprezenta un îndemn la urale pe care Ceaușescu îl
adresa mulțimii, iar oamenii ascultau întocmai îndemnurile lui Ceaușescu: așez ași-vă la locurile
voastre, stați liniștiți, alo, alo, alo, așezați -vă la locurile voastre liniștiți.
Considerăm că acum, privind retrospectiv, putem diferenția un discurs politic rupt din
comunism. Termenii care defineau discursul erau adunare, sociali sm, popor, București. În zilele
noastre, politicul comunică prin discurs utilizând un limbaj de lemn, care invocă democrația. În
fapt, din punctul nostru de vedere, considerăm că astăzi, discursurile politice românești s -au
transpormat în rampe de atac înt e putere și opoziție, ele marcând doar evenimente prea puțin
încărcate de semnificație. Cele mai multe din discursurile politice ale regimului apus erau festive ,
deci, președintele și PCR -ul chema Marea Adunare Națională pentru a face cunoscută celebrarea
unor reușite ale partidului și ale conducătorului țării.

Următorul aspect care marchează evoluția discursului politic românesc este cel care -l are
în prim plan pe Ion Iliescu, principalul actor politic care s -a bucurat de căderea regimului
comunist și d e finalul dictaturii ceaușiste. Putem observa diferențe majore între discursul
comuniștilor și cel din proaspăta democrație ce urma a fi instaurată în România, întrucât, Iliescu,

41
în loc să mobilizeze oamenii și să vorbească în fața lor, a mobilizat mass -media. În locul
discursului liber, marcat de emoții personale, Iliescu recurge la a citi de pe foaie și la a păstra o
poziție dreaptă, neclintită pe tot parcursul discursului. Faptul că el nu se mișcă deloc din poziția
inițială arată faptul că a fost învățat cu să își stăpânească emoțiile, fără a lăsa limbajul non -verbal
să îi trădeze trăirile. Din punct de vedere al limbajului verbal, evoluția discursului de la
comunism la proaspăta democrație marchează o serie de schimbări: nu se mai aude deloc
termenul de tovarăș , cel care în comunism reprezenta o denumire non -formală pe care
politicienii o adresau maselor, pentru a -i atrage cât mai aproape de ei, acesta fiind înlocuit cu
sintagma dragi cetățeni ai României Libere , discursurile fiind construite vizibil de s pecialiști,
foarte puține erori de exprimare sau gramaticale se strecoară (în toate discursurile lui Ceaușescu
pe care le putem consulta în mediul online, putem remarca o serie de greșeli în vorbire:
„muncipiul București”, „tutulor locuitorilor”, „particip anților la această Mare Adunare Populare”
etc., în timp ce la Iliescu regăsim frecvent exprimare „se vroia”69). Iliescu, în noua formă de
discurs politic pe care o putem vedea, recurge la exprimări precum „trebuie să facem”, „vom
contribui”, „vom schimba”, expresii care îl autoinclud, alături de cetățeni și de membrii care
susțin România Liberă în ecuația schimbării situației românești din acea perioadă.

Considerăm că aceste două imagini olitice ale două Românii diferite au contribuit la
modificarea perce pției cu privire la discursul politic românesc. În zielele noastre, așa cum
specificam anterior, discursurile politice se rezumă la întâlnirile diplomatice și la atactul care
apare între putere și opoziție. Diferit acelei perioade, atunci când președinții de stat obișnuiau să

69 Sursă foto: material video, https://www.youtube.com/watch?v=O8gF31KNHGU , consultat la 31 mai 2018.

42
ia cuvântul în discursurile politice românești, astăzi asistăm la numeroși delegați care iau
cuvântul în fața cetățenilor. De pildă, premierul României sau șeful Guvernului sunt cele mai
frecvente apariții publice din punct de vedere a l susținerii unor discursuri politice. În cele ce
urmează vom analiza situația discursului politic contemporan, cu precădere asupra limbajului
verbal și non -verbal utilizat de premierul României cu diferite ocazii. Am ales această analiză
deoarece, din cau za comportamentului foarte prost stăpânit și a lacunelor pe care Prim Ministrul
României, Viorica Vasilica Dăncilă, le manifestă în timpul discursurilor sale, vom putea analiza
elementele negative ale unui discurs politic actual.
Traian Băsescu reprezint ă un alt personaj politic care a dus noțiunea de discurs la un alt
nivel. Îninte de a fi Președintele României, Traian Băsescu a ocupat funcția de Primar General al
Capitalei. Deși incredibil, vizibilitatea și audiența lui Băsescu în materie de discursuri politice a
crescut odată cu momentul terminării mandatelor sale, prin intermediul discursurilor pe care le -a
purtat în plenul Parlamentului sau la diferite posturi media. Cel mai reprezentativ discurs al său,
în care putem observa dorința de a influența pu blicul este cel în care fostul președinte, în cadrul
unei ședințe cu privire la un proiect de lege ce era propus în vederea alegerii zilei de 15 martie ca
fiind ziua națională a maghiarilor din România, a fost marcat de expresii vizibile ale limbajului
non-verbal care înglobau sentimente precum frustrare, regret, dezamăgire. În cadrul acestui
discurs, Traian Băsescu și -a exprimat și verbal aceste trăiri, el afirmând că este „dezamăgit de
favorurile pe care alianța PSD -ALDE le tot face UDMR -ului. Până când v or mai fi atât de
părtiniți maghiarii din România?”70.

Klaus Iohannis și Victor Ponta reprezintă două alte personaje care au avut un cuvânt de
spus în politica românească prin intermediul discursului politic. În acest sens, discuția se
îndreaptă spre o altă categorie de discurs, cel al campaniei electorale. Af lați în poziția de
contracandidați pentru funcția de președinte al României, cei doi politicieni, pe durata campaniei

70 Sursă foto: material video, https://www.youtube.com/watch?v=8eWrCXkBsAo , consultat la 31 mai 2018.

43
electorale, au vorbit unul cu celălalt prin intermediul discursurilor politice, fiecare dintre ei
oferind o replică antevorbitorului. Pute m face aici o remarcă interesantă, aceea că Victor Ponta
și-a clădit campania electorală pe discursuri sau îl atacau pe Klaus Iohannis, el în loc să se
concentreze pe ceea ce poate face el pentru cetățenii români, alegând să se concentreze pe
defectele sau aspectele negative ale lui Iohannis. Această formă de discurs și, mai ales, această
manieră de a -l proiecta, nu a făcut decât să îl descrie pe Victor Ponta ca fiind un izvor de
posibilități în ceea ce privește intimidarea adversarului. În 2014, atunci cân d Ponta și Iohannis se
aflau în lupta pentru președinția României, în ceea ce privește calitatea discursurilor politice, s -a
luat parte la o situație asemănătoare anilor 2004 și 2009, atunci când, Adrian Năstase și Mircea
Geoană nu au reușit să creeze o Ro mânie condusă de partidul de stânga, indiferent de
multitudinea discursurilor politice pe care le -au pus în scenă. Vizibil mai bine pregătite,
discursurile lui Traian Băsescu i -au adus acestuia funcția de președinte al României.
Dacă analizăm discursurile celor doi candidați politici, cel puțin la prima vedere putem
observa faptul că Victor Ponta, spre deosebire de Klaus Iohannis a ales să își sprijine discursul pe
câteva voi, fapt care sugerează despre persoana sa faptul că nu poate să stăpânească în tota litate
ceea ce dorește să comunice publicului său. Mai mult decât atât, din punct de vedere al
limbajului non -verbal, observăm grimasele lui Victor Ponta și fața senină a lui Iohannis, fapt care
ne poate sugera diferențe la nivel de încredere în sine a cel or doi candidați71.

Influențarea publicului prin intermediul discursului politic românesc este unul dintre
obiectivele principale pe care un astfel de act de comunicare le are.

71 Sursă foto: materiale în format video, https://www.youtube.com/watch?v=yhTMh50BTp0 , precum și
https://www.youtube.com/watch?v=L0uQCYfJywg , consultate la 31 mai 2018.

44
CAPITOLUL III
LIMBAJUL NON -VERBAL AL LIDERILOR DIN POLITICA RĂMÂNEASCĂ
ACTUALĂ (ANALIZA DISCURSURILOR MINIȘTRILOR GUVERNULUI PSD -ALDE,
„VARIANTA” V.V.DĂNCILĂ

Nu putem lăsa să treacă neobservată activitatea Primului Ministru actual al României,
Viorica Vasilica Dăncilă. Considerăm că activitatea dumneaei, alături de cea a pa rtidului a cărui
ideologie o împărtășește, Partidul Social Democrat (PSD), reprezintă una dintre cele mai actuale
tematici dezbătute în sfera politică românescă. Cu un vast material de analizat, întrucât premierul
României are deja la activ o serie de disc ursuri susținute, propunem o analiză practică a evoluției
discursului politic românesc și a utilizării limbajului non -verbal, precum și o dezbatere
amănunțită cu privire la discursurile politice ale miniștrilor actualei guvernări.
Cu alte cuvinte, putem sp une că influența care se exercită asupra mulțimii este una
construită în așa fel încât să persuadeze masele, acestea devenind încrezătoare în cuvintele,
faptele și promisiunile vorbitorului. Discursul politic actual poate îmbrăca două forme pe care le
regăsim foarte des utilizate în scena politică românească. Mai exact, vorbim despre discursul
politic din campania electorală și despre cel care are rolul de a aduce informații cu privire la
anumite evenimente politice care s -au întâmplat sau care urmează a av ea loc. Așa cum precizam
și anterior, cel mai activ personaj politic al vremurilor noastre, din punct de vedere al ieșirilor
publice și al susținerii discursurilor politice este Viorica Vasilica Dăncilă, Prim Ministrul
României. În cele ce urmează, vom înc erca să îi analizăm limbajul verbal și cel non -verbal
utilizat în discursurile sale politice, dar și finalitatea acestora, răsfrântă într -o serie de montaje
video care au devenit o etichetă a acestui personaj.
Lipsa exercițiului oratoric, de multe ori, dă în vileag și lipsa cunoștințelor pe care un
actor politic le are în materie de subiectul dezbătut prin intermediul unui discurs politic. Putem
discuta despre o analiză a limbajului non -verbal pe care îl manifestă miniștrii actuălii guvernări,
însă, cu cert itudine, înainte de a face acest lucru, trebuie să vedem cu influențează tehnicile
verbale de comunicare discursul politic actual. Suntem de părere că auditoriul poate fi influențat
de calitățile de orator ale celui care susține un discurs, iar dacă acest fapt este în totalitate
adevărat, putem spune că de la zi la zi, Prim -Ministrul României pierde teren în fața cetățenilor
români. Gafele, așa cum au fost numite de presă și de mediul online, ale Vioricăi Dăncilă, nu fac

45
decât să creeze o situație de incert itudine cu privire la calitatea partidelor care îl susțin pe
premier și la calitatea guvernării în sine. Nu o singură dată, limbajul verbal pe care Viorica
Dăncilă l -a utilizat în discursurile sau conferințele sale de presă au contribuit la crearea unei
imagini generale negative asupra sa. V oi oferi câteva exemple în acest sens, pentru a putea
urmări în ce manieră limbajul verbal poate influența percepția auditoriului discursului politic.
Încă din prima sa ieșire în public în calitate de Prim Ministru al R omâniei, Viorica
Dăncilă a susținut un discurs în care s -au strecurat o sumedenie de greșeli, fie ele de exprimare,
gramaticale sau de conținut. În discursul politic al Vioricăi Dăncilă, aceste lacune pe care le
identificăm, nu au decât rolul de a decredib iliza vorbitorul. Desigur, trebuie să ne raportăm și la
calitatea publicului căruia se adresează Prim -inistrul, însă având în vedere funcția pe care o
deține, putem spune că discursurile acesteia ar trebui să se supună unui set de norme de
exprimare prin i ntermediul cărora să se emită un mesaj coerent și la obiect. Unul dintre
exemplele recente ale discursurilor Primului -Ministru, regăsim o exprimare greșită, acolo unde
auditoriul este invitat să facă un „exercițiu de imagine”72 și nu un „exercițiu de imagin ație”, așa
cum ar fi fost corect în exprimare. Mai mult decât atât, premierul României are probleme și cu
utilizarea acuzativului, întrucât, nu o singură dată, sintagma „pe care” s -a transformat în „care”.

72 Sursă foto: https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/dancila -intrebata -de-un-jurnalist -cum-suporta -sa-fie-
ciuca -batailor -nu-este-usor-faceti -un-exercitiu -de-imagine -933877 , consultat la 2 iunie 2018.

46
În imaginea de mai sus, premierul României este surprins de reporterii care au participat
la conferința de presă spunând că îi invită la un exercițiu de imagine. În cadrul aceluiași discurs
pe care Viorica Dăncilă l -a ținut, aceasta a spus că „vorba românească” – „ce nu te omoară te
face mai puternic” r eprezintă țelul ei de atunci înainte. Este inutil să specificăm faptul că
această expresie aparține lui Friedrich Nietzsche și provine din lucrarea „Amurgul idolilor”, ce
datează din 1888. Prim -Ministrul a considerat că această expresie este una pur române ască.
Discursurile politice ale Vioricăi Dăncilă sunt, pe cât de greșite în exprimare, pe atât de
mândru susținute de dumneaei prin prezență și mișcare corporală. Nu o singură dată, premierul a
lăsat imaginea unui exces de încredere în forțele proprii, ceea ce n e face să credem că greșelile
pe care le -a făcut, nu au fost conștiente.
Un alt discurs în care limbajul verbal al premierului României a lăsat de dorit este cel
purtat cu privire la perspectivele anului 2020, pe care Viorica Dăncilă l -a pronunțat greșit ,
considerând că trebuie să separe cele două seturi de „20” pe care anul îl conține. Acest fapt, la fel
ca și toate celelalte, arată că gafele făcute de premier provin atât din nestăpânirea limbajului
politic, cât și din necunoștința de cauză în care poart ă un discurs politic. Acestea nu au fost
singurele greșeli pe care Viorica Dăncilă le -a făcut cu privire la limbajul verbal folosit în cadrul
discursurilor sale politice, iar în următoarea imagine vom putea observa o serie de greșeli greu
acceptabile pentr u un actor politic. Cea mai marcantă greșeală pe care Dăncilă a făcut -o, a fost,
de departe, dorința sa de a „reduce democrația”, în timp ce se dorea a se reduce birocrația.
Premierul României a fost învestit în funcție în urma sugestiei actualui Președint e al Guvernului,
Liviu Dragnea, membru al Partidului Social Democrat, care, din cauza ultimilor ieșiri publice și
din cauza comportamentului său politic este asociat cu dictatorii vremurilor comuniste. Este
important să specificăm acest lucru, deoarece, în urma afirmației făsute de Viorica Dăncilă, aceea
că trebuie redusă democrația, presa și internauții au fost tentați să asemene actuala guvernare a
României ca aceea din comunism, acolo unde nici nu se putea pronunța cuvântul „democrație”.

47
De asemenea, aflată în fața Senatului, Viorica Dăncilă, referitor la programul de
guvernare anterior celui actual, condus de Dacian Cioloș sub egida unei conduceri tehnocrate, a
lăsat să se înțeleagă, din cauza exprimării defectuoase, că actualul program de g uvernare nu a
făcut deloc bine țării. Lacunele și incoerența o califică pe Dăncilă pentru titlul de „cel mai
incompetent premier al României”, așa cum Social Media o caracterizează. Considerăm că
premierul României ar putea evita toate aceste situații prin două posibilități: fie să pregătească
mai bine discursurile sale și să studieze tematicile pe care le abordează, fie să renunțe la
discuțiile despre subiecte pe care nu le stăpânește (de exemplu ar fi putut evita să discute despre
imunoglobulină, evitând astfel să o denumească „imunoglobină”)73. Ceea ce este foarte
important de specificat este faptul că analiza limbajului verbal al Vioricăi Dăncilă este dusă la un
alt nivel de cei care utilizează internetul. În fiecarezi, viralitatea premierului României es te
subiect de dezbatere pe paginile din Social Media, cu precădere pe platforma de socializare
Facebook. Din spatele calculatorului sau a unui gadget care permite navigarea online, oamenii
prind curaj și nu se lasă intimidați de funcția doamnei Dăncilă, as tfel devenind sinceri și obiectivi
în ceea ce privește „prestațiile sale politice”.
Actuala guvernare a României aduce un set de miniștri la fel de criticați de alegători, prin
raportare la „gafele” existente în discursurile sau întâlnirile lor politice . Unul dintre exemple ar fi
Ministrul Muncii în România, Lia Olguța Vasilescu, cea care, de mai multe ori a făcut greșeli
foarte mari în ceea ce
privește discuțiile politice
în care se decidea să intre.
De pildă, nestăpânirea
limbii franceze a atras după
sine o serie foarte lungă de
critici aduse ministrului, la
fel ca și altele. Cea mai
„memorabilă” dintre
acestea este una ce datează
dinaintea numirii sale în

73 Sursă foto: http://adevarul.ro/new s/politica/dancila -serie -gafe-plen-programul -guvernare -nu-facut -romaniei –
1_5ac3b972df52022f7560cb46/index.html , consultat la 2 iunie 2018.

48
fruntea Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și a Persoanelor Vârstnice. Intervievat ă
de reporteri cu privire la numărul unic ce trebuie apelat de un copil care dorește să reclame un
abuz, Lia Olguța Vasilescu a răspuns că „e ceva cu 6, dar nu -și amintește exact”74. Observăm aici
nu gravitatea faptului că ministrul nu cunoaște acel număr d e telefon, ci incapacitatea de a evita
răspunsul sau de a se scuza că nu are cunoștințe despre acest lucru.
Într-una dintre cele mai recente vizite pe care Viorica Dăncilă le -a făcut în teren, alături
de Ministrul Agriculturii Petre Daea și de alți repre zențanți politici români precum Marian
Oprișan, a fost în Vrancea, cu motivul inaugurării Stației de Pompare și Repompare a apei SRP5
din amenajarea Ruginești -Pufești -Panciu. În cadrul respectivei întâlniri, în urma unor discuții cu
privire la necesitatea inaugurării Stației de Pompare, directorul actual al stației a fost luat
deoparte de Marian Oprișan, controversat om politic cu o activitate vastă, considerat și denumit
în spațiul public „baronul PSD de Vrancea”, spunându -i că nu poate să -l contrazică și că aceasta
va fi ultima dată când acest lucru se va întâmpla75. Iată că, limbajul politic poate căpăta diverse
conotații nu numai în condițiile unui discurs politic, ci, de asemenea, poate avea aplicabilitate în
orice formă a comunicării politice.

Limbajul non -verbal al personalităților politice din actuala guvernare a României în
momentul discursurilor politice pe care aceștia le susțin este un elemente peste care nu putem
trece fără să -l fi analizat în prealabil. Pornind de la gesturi, expres ii faciale și ajungând la

74 Sursă foto: material video http://www.flux24.ro/lia -olguta -vasilescu -prima -gafa-e-ceva-cu-6-insa-nu-l-stiu-exact/ ,
consultat la 2 iunie 2018.
75 Sursă foto: material video https://www.realitatea.net/momente -ireale -oprisan -de-fata-cu-dancila -dom-director -sa-
nu-ma-mai-contrazici -ai-inteles_2149974.html , consultat la 2 iunie 2018.

49
vestimentație, limbajul non -verbal al clasei politice românești contemporane formează un subiect
demn de analiză. În cele ce urmează vom studia, în urma aparițiilor câtorva miniștri în sfera
publică, limbajul non -verbal al acestor a și maniera în care acesta reușește să influențeze
auditoriul și să îi modifice percepțiile cu privire la susținătorului discursului politic.
Putem considera faptul că necesitatea analizei limbajului non -verbal al actorilor politici
românești reiese din dorința de a observa ce se dorește a ni se comunica dincolo de granițele
limbajului verbal. În ieșirile publice ale Vioricăi Dăncilă, observăm o mare atenție pe care
aceasta o acordă vestimentației, coafurii și machiajului, fapt care dorește să transmită faptul că
premierul României este atent la imaginea sa. Din punct de vedere a temperamentului
premierului, putem spune că acesta se încadrează ti parului melancolic, ea neavând până în
prezent ieșiri nervoase sau agresive în sfera publică, ci, dimpotrivă, manifestând un
comportament calm, marcat de o tonalitate scăzută a actului de comunicare. Spre deosebire de
alți reprezentanți politici, Viorica D ăncilă nu utilizează mâinile pentru a gesticula sau pentru a -și
completa frazele pe care le rostește. Un exemplu puțin mai agresiv, sangvinic spre coleric îl
întâlnim la Liviu Dragnea, cel care obișnuiește să îndrepte degetul arătător spre auditoriu, gest
interpretat de specialiștii în paralimbaj drept o atenționare din partea celui care îl face, pentru cei
care nu i-ar împărtăși convingerile, opiniile sau valorile la care el se raportează. Nu de puține ori,
atunci când ține discursuri oficiale, pentru a-și demonstra determinarea, Liviu Dragnea
obișnuiește să ridice câte o mână, având pumnul strâns, gest care în limbajul non-verbal denotă
dorința de autoritate și de a fi urmat întocmai de cei care îl ascultă76.

76 Sursă foto: material video https://www.youtube.com/watch?v=mPBXNNu_1X8 , consultat la 2 iunie 2018.

50

Aceleași gesturi le regăsim și la Gabriela Firea, Primarul General al Municipiului
București, care, aflată în fața mulțimii, gesticulează larg acompaniind tonul ridicat al vocii, prin
intermediul căruia dorește să-și impună punctul de vedere vis-à-vis de dorința sa de a înlătura
corupția „instaurată de statul paralel”77.
În ceea ce privește aparițiile Vioricăi Dăncilă, putem spune că limbajul său non -verbal nu
face decât să ne arate o persoană publică aflată în situații inconfortabile, cel mai probabil această
stare de disconfort provenind din incap acitatea premierului de a stăpâni subiectele abordate pe
parcursul discursurilor sale. Viorica Dăncilă, spre deosebire de alți reprezentanți politici, pune
preț mai mult pe înfățișare și vestimentație decât pe exprimarea patos -ului prin gesturi. Mimica
facială a premierului îl surprinde de multe ori pe acesta în ipostaze în care parcă se află în
căutarea unor răspunsuri. Ochii lăsați în permanență în foile pe care le are ca suport al
discursului său, ridicarea sprâncenelor și postura dreaptă, impunătoare, n e arată în termeni de
limbaj non -verbal că premierul României este condus de sentimente de incertitudine78.

77 Sursă foto: material video https://www.youtube.com/watch?v=wCTCswpZl7M , consultat la 10 iunie 2018.
78 Sursă foto: material video https://www.youtube.com/watch?v=hSOCjO9PyVE , consultat la 10 iunie 2018.

51
O analiză a limbajului non -verbal al Vioricăi Dăncilă ne face să constatăm faptul că
prezența și gesturile dumneaei contribuie doar la accentuarea p roblemelor și greșelilor pe care le
putem identifica la nivelul limbajului verbal.
Postura Vioricăi Dăncilă , pentru a putea transmite încredere în sine și hotărâre, ar trebui
să fie marcată de un spate drept și capul sus, precum și de o poziție trasă în spate a umerilor. În
cele mai multe dintre ieșirile sale publice, Viorica Dăncilă a preferat să stea cu capul în jos, fie
pentru a citi de pe foi, fie pentru a -și asculta colegii, iar postura sa nu ne poate sugera tocmai
încredere în forțele proprii79.

Zâmbetul Vioricăi Dăncilă aproape nu există. Iar dacă acesta se face vizibil, este unul
forțat, folosit pentru a -și lăsa interlocutorul să creadă că zâmbetul este unul autentic. Din păcate,
însă, elementele de limbaj non -verbal ne arată că unei persoane care zâmbește sincer, i se
modifică și ochii, pupilele devenind mai mari și pielea din jurul ochilor adunându -se discret.

79 Sursă foto: https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/video -make -a-photo -viorica -dancila -discurs -presarat -cu-
dezacorduri -si-greseli -gramaticale -931452 , consultat la 20 iunie 2018.

52
Vestimentația Vioricăi Dăncilă a fost îndelung analizată de critici vestimentari, dar și de
mass -media, deoarece, nu o singură dat ă a ales ținute nepotrivite pentru evenimentele la care
participa. Mesajul pe care Viorica Dăncilă se presupune că dorește să -l transmită prin
vestimentație este unul care o poziționează pe aceasta într -un cadru nepotrivit. De exemplu,
atunci când a fost î ntr-o vizită în teren pentru a verifica alături de colegii săi situația stației de
Pompare și Repompare a apei SRP5 din amenajarea Ruginești -Pufești -Panciu, Viorica Dăncilă a
ales să poate o ținută elegantă, în non -culori, însă încălțămintea cu toc nu i -a adus avantaje. În
timp ce colegii miniștri erau, vizibil, degajați și aveau o postură lejeră, Prim -Ministrul României
părea a fi încorsetat în permanență, acest fapt determinând -o, totodată, să fie doar cu ochii în jos.

Limbajul non -verbal al clasei politice românești pare a fi foarte puțin studiați de cei care
îi pregătesc pe aceștia pentru discursurile sau ieșirile publice la care participă. Eficiența unei
persoane bine pregătite în domeniu ar putea contribui la îmbunătățirea posturii sau a imaginii pe
care politicienii o adoptă în spațiul public. Actorii politici comunică la nivel de limbaj non -verbal
prin intermediul gesturilor, al vestimentației (dacă ne raportăm la situația prezentă, majoritatea
politicienilor apelează la cravată, cămașă și sacou , chiar dacă pot părea încorsetați de haine de
cele mai multe ori – dacă am face o retrospectivă a vestimentației politicien ilor, putem spune că,

53
de exemplu , Traian Băsescu, nu o dată a apelat la o ținută elegantă, dar lejeră, care îi permitea să
afișeze un comportament mai degajat în fața auditoriului).
De asemenea, în lumea politică contemporană, mersul reprezintă o dovadă a puterii,
agilității și hotărârii. În spectru internațional, putem spune că John F. Kennedy a fost primul
președinte care a folosit d in plin acest avantaj. În campania prezidențială din 1960 tânărul JFK și
a folosit pe deplin atuurile legate de mers ca expresie a forței în defavoarea mult mai staticului
Nixon. Cel care a făcut însă din mers o „formă de artă” a fost Ronald Reagan, care, deplasându –
se întotdeauna cu pași mari și hotărâți crea o impresie puternică de avânt și forță, silindu -și
colaboratorii să pară că se străduiesc să țină pasul cu el. La fel, Bill Clinton a adoptat un stil de
mers apăsat cu pași mari, iar George W. Bush i -a călcat pe urme. Considerat fiind președintele
american care pobabil a avut cea mai bună condiție fizică (alerga o milă – 1.600m în 7 minute),
Bush a creat totuși o impresie de artificiu în mersul său pentru că nu avea structura corporală a
lui Reagan sau Clinton. Un exemplu elocvent în acest sens era întălnirea cu președintele la
summitul de la Camp David cu președintele Vladimir Putin: cel din urmă a dat o „reprezentație”
impresionantă de forță, exprimată prin mersul său vioi și folosirea masivă a mișcăr ii umerilor
(tipică de altfel luptătorilor) exprimând astfel ceea ce analiștii au numit: „puterea unui prădător”,
în timp ce Bush, prin mersul său liniștit și aproapă fără să și miște umerii dădea impresia de calm
și control. Toate aceste aspecte ale limba jului non -verbal contribuie la dezvoltarea imaginii
actorului politic în fața auditoriului și sunt menite să completeze mesajul verbal. Suntem de
părere că scena politică românească de astăzi ar trebui să lucreze mai mult în ceea ce privește
pregătirea, at ât fizică, dar și psihică, a discursurilor politice în care se implică. De asemenea,
trebuie să specificăm faptul că limbajul non -verbal reprezintă continuitatea limbajului verbal și
vine în completarea acestuia; în condițiile unui bun control al limbajulu i non -verbal, alături de o
exprimare verbală făcută cu acuratețe, actorii politici pot căpăta aprecierea publicului.

54
CONCLUZII

Lucrarea a avut rolul de a evidenția toate aspectele și elementele teoretice și practice cu
privire la maniera în care discursul politic și limbajul non -verbal al actorilor politici pot contribui
la influențarea publicului și la schimbarea unor percepții sau mentalități. De -a lungul anilor, clasa
politică românească a cunoscut o sumedenie de actori politici care au lăsat s ă fie vizibil mai mult
sau mai puțin implicarea lor în actul politic. În istoria personajelor politice care și -au manifestat
sincer și vizibil atât ethos -ul, cât și pathos -ul în domeniul politicii românești, vor rămâne nume
precum cel al lui Nicolae Ceaușe scu, Corneliu Vadim Tudor, Traian Băsescu sau Liviu Dragnea.
Este important să specificăm faptul că discursul politic românesc a cunoscut o evoluție
marcantă de -a lungul vremii, fiecare dintre actorii politici care au contribuit la formarea imaginii
acest ui tip de comunicare politică, rămânând o emblemă a îmbinării mai mult sau mai puțin
productive a limbajului verbal cu cel paraverbal și non -verbal.
Intensitatea trăirilor și a argumentelor pe care un actor politic le poate transmite prin
intermediul dis cursului politic poate fi adusă la cote extrem de înalte prin utilizarea unor tehnici
speciale ale actei oratorice, însă, pentru ca acest fapt să poată fi valabil și în cazul actorilor
politici din România contemporană, este necesar studiul propriilor acte de vorbire și mișcare.
Noțiunile de comunicare politică și elementele discursului politic ne -au arătat, pe
parcursul prezentei lucrări, faptul că pentru a putea cunoaște succesul artei oratorice, actorul
politic trebuie să stăpânească foarte bine manier a în care se adresează publicului, spațiul în care
el comunică și, mai ales, valorile, principiile și ideologiile sale, care neapărat trebuie să fie în
concordanță cu cele ale auditoriului. Partea finală a lucrării ne -a demonstrat premisa conform
căreia fu ncția nu are importanță în momentul susținerii unui discurs politic, ci, mai degrabă,
faptul că ieșirile publice ale actorilor politici trebuie să fie pregătite cu atenție, atât din punct de
vedere al limbajului verbal, cât și din punct de vedere al limbaj ului non -verbal.
Utilizarea greșită a tehnicilor de comunicare politică poate atrage după sine pierderea
încrederii auditoriului față de vorbitor, dar, totodată, față de formațiunea și ideologia politică pe
care o promovează. În linii mari, limabjul verba l și non -verbal utilizat de un actor politic în
cadrul unui discurs, reprezintă principala manieră în care auditoriul poate pune o etichetă
personajului politic și mediului din care acesta provine și pe care îl reprezintă.

55
BIBLIOGRAFIE

1. Alexe, Ioana Valeria, Comunicarea electorală -formă a comunicării politice în Revista
Sfera Politicii, Numărul 4 -5 (180 -181), București, 2014.
2. Anderson, James, E., Public -Policy Making. An introduction , Paperback Publisher, New
York, 1984.
3. Bazac, Ana, Comun icarea politică: repere teoretice și decizionale , Editura Vremea,
București, 2006.
4. Beciu, Camelia, Politica discursivă, Editura Antet, București, 1996.
5. Beciu, Camelia, Politica discursivă: practici politice într -o campanie electorală , Editura
Polirom, Iași , 2000.
6. Beciu, Camelia, Sociologia comunicării și a spațiului public, Editura Polirom, Iași, 2011 .
7. Codoban, Aurel, Gesturi, vorbe și minciuni – Mic tratat de semiotică gestuală extinsă și
aplicată , Editura Eikon, Cluj -Napoca, 2014.
8. Coșeriu, Eugen, Limbaj ș i politică , Editura Trinitas, Iași, 2000.
9. Fairclough, Isabela, Norman Fairclough, Discourse Analysis – A Method for Advanced
Students , Routledge Publications, New York, 2012.
10. Fârte, Gheorghe Ilie , Curs ID în volumul Comunicare Socială și Relații Publice , Editura
Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2010.
11. Fârte, Gheorghe Ilie, Comunicarea politică: aspecte generale și ipostaze actuale în
Revista Argumentum, Numărul 3, Iași, 2004/2005.
12. Ghilezan, Marius, Cum să reușești în viața politică. Manual de campanie electorală ,
Editura Active Vision, București, 2000.
13. Hoarță Cărăușu, Luminița, Strategii persuasive în discursul politic actual, Editura Alfa,
Iași, 2007.
14. Ionescu, Felicia Stela, Teorii ale discursului , Editura Lyra, Târgu Mureș, 2011.
15. Istvan, Fabi an, Limbajul non -verbal în viața politică. Considerații istorice, Editura
Diacronia, Târgu -Mureș, 2017.
16. Jones, Charles, An introduction to the Study of Public Policy , Brace College Publisher,
New York, 1984.

56
17. Miroiu, Adrian, Introducere în analiza politicil or publice , Editura Paidea, București,
2001.
18. Miron, Roxana, Manipulare electorală prin campanii negative în România
postcomunistă, Editura Universotății din București, București, 2010.
19. Momoc, Antonio, Comunicarea 2.0. New media, participare și populism, Editura
Adenium, Iași, 2014.
20. Navarro, Joe, Secretele comunicării nonverbale , Editura Meteor Press, București, 2008.
21. Necula, Gina, Discursul politic actual – între stilul solemn și cel familial -argotic în
Revista Communication and Argumentation in the Public S phere, Anul I, Numărul 2,
Galați University Press, Galați, 2007.
22. Pease Allan, Pease Barbara, Abilități de comunicare , Editura Curtea Veche, București,
2007.
23. Pease, Allan, Limbajul trupului, Cum pot fi citite gândurile altora prin gesturile lor ,
Editura Polimark, București, 1997.
24. Perloff, Richard, The Dynamics of Persuasion: Communication and Attitudes in the 21st
Century , Londra, Ed. Lawrence Erlbaum Associates, 2003.
25. Pop, Doru, Mass media și politica: teorii, structuri, principii, Editura Institutul European,
București, 2000.
26. Profiroiu, Marius, Politici Publice. Teorie, analiză, practică , Editura Economică,
București, 2006.
27. Rus, Flaviu Călin, Strategii de promovare a actorului politic , Editura Fundației România
de Mâine, București, 2012.
28. Săftoiu, Răzvan, Structura discursului politic, Editura Universității din Ploiești, Ploiești,
2014.
29. Tileagă, Cristian, Analiza discursului și reconcilierea cu trecutul recent. Studii de
psihologie socială discursivă, Editura Primus, Oradea, 2012.
30. Todor, Maria, O evaluare a politicilor de producere a bilingvismului, Editura Limes,
Cluj-Napoca, 2008.
31. Voican, Ana Maria, Poenaru, Vasile, Comunicarea non -verbală: studiu , Editura Create
Space Independent Publishing Platform, București, 2017.

57
32. Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr, Dicționar de Sociologie , Editura Babel, București,
1993.
33. https://www.youtube.com/watch?v=xntDto5TX10 .
34. https://www.youtube.com/watch?v=O8gF31KNHGU .
35. https://www.youtube.com/watch?v=8eWrCXkBsAo .
36. https://www.youtube.com/watch?v=yhTMh50BTp 0,

37. https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/dancila -intrebata -de-un-jurnalist -cum-
suporta -sa-fie-ciuca -batailor -nu-este-usor-faceti -un-exercitiu -de-imagine -933877 .
38. http://adevarul.ro/news/politica/dancila -serie -gafe-plen-programul -guvernare -nu-facut –
romaniei -1_5ac3b972df52 022f7560cb46/index.html .
39. http://www.flux24.ro/lia -olguta -vasilescu -prima -gafa-e-ceva-cu-6-insa-nu-l-stiu-exact/
40. https://www.realitatea.net/momente -ireale -oprisan -de-fata-cu-dancila -dom-director -sa-
nu-ma-mai-contrazici -ai-inteles_2149974.html .
41. https://www.youtube.com/watch?v=mPBXNNu_1X8 .
42. https://www.youtube.com/watch?v=wCTCswpZl7M .
43. https://www.youtube.com/watch?v=hSOCjO9PyVE .
44. http://psd.ro/media/transcrieri/discurs -sustin ut-de-presedintele -psd-liviu-dragnea -in-
cadrul -congresului -extraordinar -al-partidului -social -democrat .
45. https://www.youtube.com/watch?v=7_IE0Au -KVs, la 20 mai 2018.
46. https://www.youtube.com/watch?v=7_IE0Au -KVs, la 20 mai 2018.