Elemente ale Administratiei Publice Locale
CUPRINS
Cap. I Repere istorice privind organizarea și funcționarea administrației publice locale
1.1. Administrația publică locală până în sec. XVI
1.2. Administrația publică locală din sec. XVI până la 1821
1.3. Administrația publică locală de la 1821 până la Unirea Principatelor
1.4. Administrația publică locală de la Unirea Principatelor până la 1940
1.5. Administrația publică locală în perioada 1940 – 1944
1.6. Administrația publică locală în perioada 1944 – 1989
1.7. Conceptul de administrație publică după Revoluția din 1989
1.8. Sistemul administrației publice din România
1.9. Administrația publică din teritoriu ( de nivel local) din România
Cap. II Structurile administrative în unele țări Europene
2.1. Structurile administrative din Franța
2.2. Structurile administrative din Germania
2.3. Structurile administrative din Spania
2.4. Structurile administrative din Marea Britanie
2.5. Structurile administrative din Italia
2.6. Structurile administrative din alte state Europene – Portugalia, Grecia, Luxemburg, Belgia
Cap. III Autoritățile administrației publice locale autonome. Prezentare generală
3.1. Consiliul Local
3.2. Noțiuni introductive
3.3. Convocarea Consiliului Local . Actele Consiliului Local
3.4. Primarul și Viceprimarul
3.5. Consiliul Județean
3.6. Statutul Aleșilor Locali
3.7. Administrația publică locală a Municipiului București
3.8. Prefectul
3.9. Modificări cuprinse în proiectul de revizuire a Constituției
Cap. IV Rolul și importanța funcției de secretar al Unității Administrativ Teritoriale
4.1. Scurt istoric al funcției de secretar al municipiului, orașului sau comunei
4.2. Colaborări, interdicții și incompatibilități aplicabile secretarului U. A. T
Cap. V Elaborarea și gestionarea Actelor administrative
5.1. Noțiunea și trăsăturile Actului Administrativ
5.2. Categorii de Acte Administrative
5.3. Actul Administrativ de autoritate
5.4. Gestionarea Actelor administrative
Cap. VI Registrul agricol în contextul legislației actuale
6.1. Considerații generale
6.2. Sediul materiei
6.3. Practica completării registrului agricol
Cap. VII Înregistrarea actelor de stare civilă
7.1. Înregistrarea nașterii
7.2. Înregistrarea căsătoriei
7.3. Divorțul prin acordul părților pe cale administrativă sau procedură notarială
7.4. Înregistrarea decesului
7.5. Despre transcrierea actelor de stare civilă
7.6. Despre mențiuni pe actele de stare civilă
7.7. Eliberarea certificatelor de stare civilă
În loc de concluzii
CAP. I REPERE ISTORICE PRIVIND ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA ADMINISTRAȚIEI PUBLICE LOCALE ÎN ROMÂNIA
1.1. Administrația publică locală până în sec. XVI
Existența unităților administrative locale precedat organizarea administrative generală, pentru că din punct de vedere istoric, comuna a apărut înaintea satului, conceput ca formă supremă de organizare a vieții sociale. Istoricul Ptolomeu descrie Dacia ca pe o unitate teritorială deosebită, care după cucerirea ei de către romani a fost transformată în provincie romană, indicând circa 40 de orașe existente, dintre care 5 se bucurau de aceleași drepturi ca și orașele Italiei, celelalte fiind orașe peregrine sau supuse.
În Principatele Române, unitățile administrativ teritoriale au apărut din cele mai vechi timpuri: județele în Muntenia și Ținuturile în Moldova, unde mai existau și ocoalele formate din mai multe sate grupate în jurul unui târg. În Moldova existau dregători ai ținuturilor și dregători ai ocoalelor care aveau și anumite competențe judecătorești în circumscripțiile lor. Administratorii aveau titlu de pârcălabi care încasau și vama locală ( pârcălabii). Cetățile întărite, care prezentau o mare importanță militară și ocoalele respective aveau câte doi pârcălabi care erau comandanții acestora. Pârcălabii de la Neamț, Roman și alții din cetățile vecine luau loc în sec .XV în sfatul domnesc. Pe lângă aceștia mai erau câte doi pârcălabi de ținuturi. De exemplu, pârcălabii de Cotnari, care țineau de marele paharnic și pârcălabii de Iași care făceau parte din divanul domnesc. Alte ținuturi erau administrate în numele Domnului de către staroști, care se întâlnesc din vechile timpuri și în ținuturile în care se aflau și pârcălabii comandanți ai cetăților respective.
La Botoșani, Dorohoi, Câmpulung și Vrancea administratorii ținuturilor erau numiți vornici.
În Muntenia, dregătorii sau numit județi, pârcălabi sau vornici, care au fost atât administratorii județelor, cât și ai orașelor principale din acestea. Pârcălabii de cetăți, au făcut parte din sfatul domnesc.
Din secolul XIV „Țara Severinului”, corespunzătoare aproximativ județului Mehedinți, a fost administrată de un dregător important denumit ban, iar după înființarea băniei Olteniei, în sec. XV, în afară de marele ban au existat banii de județ și bănișorii – subalternii acestora.
Dregătorii unităților administrative depindeau în Oltenia de Marele ban, iar în Muntenia și Moldova de marii vornici.
La Câmpulung și Târgoviște, titlul de vornic s-a menținut până la mijlocul veacului al XVIII – lea.
Orașele și târgurile erau formate din populație autohtonă sau din coloniști străini, în jurul reședințelor domnești sau al popasurilor comerciale și duceau o viață legată de moșia pe care s-au dezvoltat.
Locuitorii acestora munceau pe moșia târgului și aveau, ca și populația rurală, obligații către proprietarul moșiei respective, fiind cu toții subordonați puterii centrale a Domnului.
Orașele și târgurile se foloseau de moșia din jurul lor prin învoieli cu proprietarul sau pe baza unor acte domnești, dacă moșia era domnească.
Dezvoltarea unui târg sau oraș, impunea din punct de vedere politic și economic, ca locul așezării lui să fie loc domnesc și în consecință, dacă se dezvoltase pe o proprietate particulară, Domnul răscumpăra locul și-l destina târgului spre folosință. Totdeauna Domnii s-au considerat stăpânii târgurilor și orașelor, respectiv al moșiilor acestora, de care puteau dispune chiar în favoarea unor particulari.
În orașe și târguri dregătorul domnesc era dependent de marele vornic.
În Moldova, autoritatea comunală era compusă din șoltuz ajutat de 12 pârgari sau jurați, iar în Muntenia, din județ, asistat de 12 pârgari sau jurați, aleși de populația târgului sau orașului.
Domnul era reprezentat în Moldova prin vornici sau ispravnici de târg, care aveau atribuții administrative, fiscale și judecătorești; ei judecau asistați de „ oameni buni”, care aveau mai mult un rol de martori. În Muntenia existau judecători, pârcălabi, vornici și vameși de orașe.
În ambele principate dregătorii domnești, mai ales cei din localitățile de reședință ale ținuturilor, interveneau în atribuțiile șoltuzilor, judeților și pârgarilor pentru executarea ordinelor domnești și chiar în afacerile comunei, în certificarea tranzacțiilor dintre târgoveți etc.
Atribuțiile principale ala șoltuzilor, judeților și pârgarilor erau următoarele:
apărau teritoriul târgului și când domnul dăruia un loc sau moșie unui particular, în
preajma târgului sau orașului, delimitau acel loc;
cercetau și împăcau neînțelegerile dintre locuitori cu privire la proprietatea din
cuprinsul târgului sau orașului și al moșiilor acestuia;
țineau un registru cu proprietățile din oraș;
întăreau cu sigiliul târgului sau orașului tranzacțiile dintre locuitorii acestuia privind proprietățile, după care ele erau transcrise în catastivul localității;
se îngrijeau de aprovizionarea târgului cu cele necesare;
adunau dările pentru Domn;
pronunțau pedepse – lovituri de toiege sau amenzi – cu drept de apel la judecata
Domnului, care delega un dregător înaintea căruia se prezentau părțile;
formau, dintre locuitori, oastea în timp de război;
Șoltuzii ,județii și pârgarii erau aleși de locuitori și reprezentau orașul sau târgul, precum
și teritoriul din jur care ținea de acesta.
Târgurile erau libere, unele: Câmpulung, Câmpina, Vaslui sau proprietate particulară, cum era Ploieștiul. Târgurile libere se bucurau de anumite scutiri și privilegii, în timp ce de la celelalte proprietarul respectiv percepea anumite taxe.
Satele românești s-au format prin dezvoltarea vechilor așezări daco-romane, a căror stare fusese puternic afectată în timpul năvălirilor barbarilor, ori prin așezarea unui număr redus de țărani ai căror descendenți au alcătuit populația satului.
Vechile cronici și documente ale veacului al XIII – lea arată că satele din Muntenia, Moldova, Ardeal și Banat au fost conduse de cnezi, care erau stăpâni și judecători ai satelor respective. Ei, ajutați și de bătrânii satului, asigurau ordinea, repartizarea dărilor, sarcinilor și stabileau tinerii care urmau să plece la oaste.
Cnezi au devenit oameni liberi spre sfârșitul sec. XVI și începutul sec. XVII, cunoscuți sub numele de moșneni în Muntenia și răzeși în Moldova.
Pe măsură ce se făcea această transformare, ei mai exercitau atribuții administrative și judecătorești, funcțiile acestea fiind preluate de pârcălabi în Muntenia și vătămani în Moldova, care erau reprezentanții Domnului în sate.
După modul lor de formare, satele ca și târgurile, erau de două categorii; libere – sate de moșneni in Muntenia și sate de răzeși în Moldova și sate proprietate particulară – care erau domnești sau boierești ori mănăstirești, după locul lor de așezare. De obicei satele purtau numele proprietarilor lor.
1.2. Administrația publică locală din sec. XVI până în 1821
Datorită unei complexități de împrejurări – lipsa de preocupare din partea administrației centrale, sărăcirea locuitorilor din cauza unei fiscalități excesive impusă de cerințele crescânde ale turcilor – starea satelor s-a înrăutățit, mai multe din satele libere fiind vândute pentru plata datoriilor. Numărul oamenilor liberi fără pământ a crescut considerabil. Această stare de lucruri s-a reflectat negativ și în administrație.
Foștilor proprietari și oamenilor liberi rămași fără pământ li s-au acordat unele avantaje fiscale față de contribuabilii obișnuiți, în schimbul îndeplinirii gratuite a unor slujbe pentru stat în timp de pace și a executării serviciului militar în timp de război. Aceștia, împreună cu copii boierilor , care nu reușeau să intre în dregătorii, cu alți mici proprietari și oameni liberi formau „cete slujitorești”, subordonate marilor dregători de la centru. Ei formau unități de slujitori civile sau militare comandate de ceauși sau stegari. Mai multe sate formau plaiuri sau plăși ale diferitelor categorii de slujitori. În centrele principale ale ținuturilor erau căpitani de slujitori în Muntenia și căpitani sau vătafi în Moldova. În unele centre importante de ținuturi din Moldova; Iași, Bacău, Suceava, mai mari peste aceștia erau marii vătafi, pe lângă pârcălabii de ținut, ca șefi ai unităților slujitorești.
Constantin Vodă Mavrocordat, în cursul primelor domnii 1733 – 1749, în ambele principate, a redus numărul mare de privilegiați, respectiv al slujitorilor civili de prin sate, subordonați dregătorilor de la centru. Au mai rămas atât în Muntenia, cât și Moldova, postelnicii, ca o ultimă treaptă boierească în care se putea ajunge prin voința Domnului. A fost redus, de asemenea, numărul slujitorilor militari, deveniți inutili din cauza nesocotirii autonomiei principatelor de către turci. Reducerea numărului de slujitori era justificată, deoarece nu erau chemați la război, iar pentru îndeplinirea serviciilor în timp de pace era suficient un număr redus de slujitori.
Organizarea administrației rămânea cea veche: în sate grupuri comandate de ceauși sau stegari și în ocoale sau plăși, căpitani, care în Muntenia depindeau de marile spătar, iar în Moldova de marele hatman. La reședința dregătorilor de județe se aflau slujitori de scaun sub conducerea unui căpitan. În unele ținuturi din Moldova, în Iași de exemplu, în afară de căpitanii de ocoale, a mai existat și câte un mare căpitan.
Pentru strângerea dărilor existau câte dministrația publică locală din sec. XVI până în 1821
Datorită unei complexități de împrejurări – lipsa de preocupare din partea administrației centrale, sărăcirea locuitorilor din cauza unei fiscalități excesive impusă de cerințele crescânde ale turcilor – starea satelor s-a înrăutățit, mai multe din satele libere fiind vândute pentru plata datoriilor. Numărul oamenilor liberi fără pământ a crescut considerabil. Această stare de lucruri s-a reflectat negativ și în administrație.
Foștilor proprietari și oamenilor liberi rămași fără pământ li s-au acordat unele avantaje fiscale față de contribuabilii obișnuiți, în schimbul îndeplinirii gratuite a unor slujbe pentru stat în timp de pace și a executării serviciului militar în timp de război. Aceștia, împreună cu copii boierilor , care nu reușeau să intre în dregătorii, cu alți mici proprietari și oameni liberi formau „cete slujitorești”, subordonate marilor dregători de la centru. Ei formau unități de slujitori civile sau militare comandate de ceauși sau stegari. Mai multe sate formau plaiuri sau plăși ale diferitelor categorii de slujitori. În centrele principale ale ținuturilor erau căpitani de slujitori în Muntenia și căpitani sau vătafi în Moldova. În unele centre importante de ținuturi din Moldova; Iași, Bacău, Suceava, mai mari peste aceștia erau marii vătafi, pe lângă pârcălabii de ținut, ca șefi ai unităților slujitorești.
Constantin Vodă Mavrocordat, în cursul primelor domnii 1733 – 1749, în ambele principate, a redus numărul mare de privilegiați, respectiv al slujitorilor civili de prin sate, subordonați dregătorilor de la centru. Au mai rămas atât în Muntenia, cât și Moldova, postelnicii, ca o ultimă treaptă boierească în care se putea ajunge prin voința Domnului. A fost redus, de asemenea, numărul slujitorilor militari, deveniți inutili din cauza nesocotirii autonomiei principatelor de către turci. Reducerea numărului de slujitori era justificată, deoarece nu erau chemați la război, iar pentru îndeplinirea serviciilor în timp de pace era suficient un număr redus de slujitori.
Organizarea administrației rămânea cea veche: în sate grupuri comandate de ceauși sau stegari și în ocoale sau plăși, căpitani, care în Muntenia depindeau de marile spătar, iar în Moldova de marele hatman. La reședința dregătorilor de județe se aflau slujitori de scaun sub conducerea unui căpitan. În unele ținuturi din Moldova, în Iași de exemplu, în afară de căpitanii de ocoale, a mai existat și câte un mare căpitan.
Pentru strângerea dărilor existau câte doi ispravnici de ținut care depindeau de marele vistier, restrângându-se astfel atribuțiile căpitanilor de slujitori. Tot ispravnicii aveau în exclusivitate și atribuțiile judecătorești în județe, ceea ce constituia o ușurare pentru locuitori.
Pentru curmarea abuzurilor din administrație, domnitorul Alexandru Ipsilanti a luat o serie de măsuri referitore la numirea zapciilor de plăși și a vătafilor de plai de către domn, a înființat câte un polcovnic de județ pentru urmărirea răufăcătorilor, dar acestea s-au dovedit a fi mai mult organe de asuprire.
Lipsite de eficiență au fost și dispozițiile Codului de la 1780 precum și Instrucțiunile din 1797 ale lui Alexandru Ipsilanti privind îndeplinirea obligațiilor ispravnicilor, zapciilor și polcovnicilor, ca și ordinile domnilor care s-au succedat în scaun, date dregătorilor lor, „ să părăsească obiceiurile rele ale trecutului, să nu îngăduie subalternilor a jefui și să se mulțumească fiecare cu ce este dreptul său”.
Curentul de idei al revoluției franceze a ajuns și în Principatele Române, la sfârșitul secolului XVIII. Unii boiri se răzvrătesc împotriva ordinelor domnești, iar țăranii cuteză să se ridice împotriva vechililor și chiar autorității domnești.
Răscoala lui Tudor Vladimirescu a constituit izbucnirea violentă a nemulțumirilor ce frământau demult diferite straturi ale societății și a atras atenția atât a Rusiei cât și a Turciei asupra stării interne din Principatele Române.
1.3. Administrația publică locală de la 1821 până la Unirea Principatelor
Reglementările organice reprezintă un pas înainte față de trecut, ele aducând transformări profunde în administrația Principatelor Române.
Ispravnicii de județe a-au numit în Muntenia, cârmuitori, iar în Moldova ispravnicii administratori. Ei erau numiți de Domn pe timp de 3 ani dintre 2 candidați propuși de sfatul administrativ și aveau numai atribuții administrative, în timp ce sub – cârmuitorii – ajutoarele lor – aveau, îndeosebi, atribuții polițienești.
Cancelaria cârmuitorilor de județe se compunea dintr-un sameș numit în aceleași condiții, un ajutor de sameș și oi scriitori. Lefurile cârmuitorilor și ale sameșilor au fost considerabil sporite pentru a li se asigura independența necesară rezolvării obiective a problemelor ce le reveneau.
În ceea ce privește administrația orașelor, Regulamentul organic le-a recunoscut dreptul la autonomie. Comentând favorabil dreptul la autonomie recunoscut orașelor, Prof. Anibal Teodorescu, în Tratatul său de drept administrativ, arată că această idee a fost îmbrățișată cu mult entuziasm și a devenit un punct programatic în revendicările mișcării de la 1848 din cele două principate.
Orașele aveau sfaturi orășenești, compuse în Muntenia din 4 membrii și în Moldova din 3 membrii, aleși pe un termen de un an.
În Muntenia alegerile se făceau în două faze: locuitorii alegeau pe deputați, iar aceștia pe membrii sfatului. Rezultatul alegerilor trebuia confirmat de Domn.
Potrivit Regulamentului, „sfaturile întocmeau bugetul și hotărau asupra veniturilor și cheltuielilor orașului, a păstrării sumelor intrate, repartizării dărilor, apărării negoțului, aprovizionării orașului cu alimente. Ele încheiau contracte și mai aveau și o serie de îndatoriri referitoare la școli, sănătate, fântâni, poduri, luminarea și înfrumusețarea orașului, a cartiruirilor militare… și la toate cele câte privesc la binele cel de obște al locuitorilor care trebuie a să face sau a să ținea din veniturile orășenești sa prin vre-o cisluire ( dare) nouă”.
Sfatul orășenesc proceda anual, împreună cu cârmuitorul județului și președintele tribunalului respectiv, la cercetarea și verificarea bilanțului de venituri și cheltuieli pe anul expirat ( anul bugetar începea la 1 noiembrie). Bugetul orașului era aprobat, ca cheltuielile extrabugetare mai importante mai importante, de autoritatea superioară care era marele vornic din lăuntru.
Membrii sfatului nu erau salarizați, dar erau răsplătiți, fiind considerați nobili pe durata mandatului, iar comercianții erau scutiți de plata impozitelor pe această perioadă.
Cei care se distingeau prin merite deosebite în exercitarea mandatului puteau dobândii titluri de noblețe pentru ei și chiar fii lor.
Numărul plășilor fiecărui județ a fost redus. Administratorii de plăși erau aleși pe o durată de trei ani și erau numiți sub cârmuitori în Muntenia și privighetori de ocoale în Moldova.
Cu privire la sate, Regulamentul încredința conducerea lor unei comisii compusă din 6 săteni aleși dintre cei mai cinstiți și mai în vârstă, împreună cu preotul și cu proprietarul sau vechilul acestuia. Satul mai alegea câte un pârcălab în Muntenia și vornic în Moldova prin știrea și cu învoirea cârmuitorului de județ și a stăpânului de moșie. Pârcălabul sau vornicul era însărcinat cu, strângerea capitației (dărilor), pentru care locuitorii erau răspunzători.
Fondurile alimentau o cutie obștească a satului, care servea la plata pârcălabului sau a vornicului și la completarea capitației satului, achitarea cheltuielilor și întreținerea celor trimiși de sat la stăpânire sau la cârmuirea județului să facă vre-o plângere, plata dorobanțului etc.
Barbu Știrbei, în 1851, a reorganizat, în Muntenia, sfatul sătesc, în următoarea alcătuire; pârcălabul, un reprezentant al proprietarului, doi sau patru deputați aleși dintre sătenii fruntași care plăteau capitația. Sfatul era un organ de execuție a organelor administrative superioare, el nu delibera și nu hotăra cu privire la interesele satului; avea atribuții judecătorești pentru pricinile mici dintre săteni și neînțelegerile dintre proprietari și clăcași pentru lucrarea pământului.
1.4 Administrația publică locală de la Unirea Principatelor până în 1940
După unirea celor două principate s-a problema eliminării deosebirilor din organizarea din organizarea administrațiilor locale, ceea ce s-a realizat prin: Legea comunală din 1 aprilie și Legea pentru înființarea consiliilor județene din 2 aprilie 1864, ambele folosind ca surse de inspirație legea franceză.
Cele două legi au însemnat un puternic pas înainte în organizarea și funcționarea administrațiilor locale, a pregătirii unei autonomii locale mai largi.
Legea comunală din 1 aprilie 1864 prevedea pentru prima dată, a comunei rurale pe care a investit-o, ca și pe cea urbană, cu personalitate juridică, reglementa în mod distinct administrația urbană de cea rurală și stabilind că în viitor orașele și satele vor forma comune independente.
Comuna trebuia să aibă o populație de 500 de locuitori sau de 100 de familii, pentru a putea să-și realizeze sarcinile impuse comunelor. Orice cetățean trebuia să facă parte dintr-o comună.
Comunele aveau un minimum de sarcini obligatorii și anume: o casă a comunei numită primărie, de a se îngriji de biserică, salarizând pe preoți, de a se îngriji de infirmi și de copii găsiți și de a avea un corp de pompieri.
Comunele erau conduse de consiliul comunal compus din 5 – 17 membrii și de primar, ambele organe alese de locuitorii comunei.
Consiliul lucra în ședințe ordinare cel puțin odată pe lună și în ședințe extraordinare ori de câte ori era nevoie, fiind prezidat de către primar sau înlocuitor, când acesta lipsea.
Prefectul sau Ministrul de Interne, ca autorități tutelare, aveau dreptul să suspende decizia luată cu încălcarea competenței consiliului.
Domnul putea anula actele ilegale ale autorităților comunale.
Consiliul adopta regulamente de administrare interioară, numea și revoca funcționarii comunali.
Primarul era și delegatul puterii centrale; el era ales în comunele rurale de alegători, odată cu membrii consiliului și confirmat de prefect, iar în comunele urbane era numit de Domn dintre consilierii care obținuseră cele mai multe voturi.
Legea instituia și ajutoarele de primar, durata funcțiilor acestora, atribuțiile lor și conținea dispoziții privind bugetul și contabilitatea comunală.
Legea privind înființarea consiliilor județene din 2 aprilie 1864, este prima lege care organizează sistematic și metodic administrația județelor noastre.
Județul este o subdiviziune administrativă a statului, cu personalitate juridică, investită cu o anumită putere publică și cu drepturi patrimoniale.
Conducerea județului era realizată de un consiliu, ales de alegătorii din județ, format din câte 2 membrii din fiecare plasă și era prezidat de către un prezident, ales dintre membrii săi.
Consiliul se întrunea într-o singură sesiune ordinară pe an – la 15 octombrie – când se pronunța asupra tuturor problemelor locale ce-i reveneau, vota bugetul de venituri și cheltuieli obligatorii și facultativeși adopta regulamente.
Prefectul era reprezentantul Guvernului, pe lângă consiliu și era numit de puterea centrală.
Consiliul alegea dintre membrii săi un comitet permanent pe 4 ani, compus din 3 membrii și 3 supleanți, cu activitate permanentă, în intervalul dintre sesiuni. Era prezidat de prefect, și avea obligația să pregătească lucrările care se supuneau aprobării consiliului, să rezolve problemele curente, să apere interesele în justiție și să soluționeze toate problemele care nu puteau suporta amânare până la sesiunea consiliului, cu excepția bugetului și a numirii funcționarilor care erau de competența exclusivă a acestuia.
Comitetul informa consiliul asupra deciziilor luate care le putea revoca, dacă nu erau puse în executare.
Prefectul asista la sesiunile consiliului și în cazul în care aceste sau comitetul permanent lua hotărâri care depășeau atribuțiile lor sau împotriva intereselor județului, avea obligația ca, în termen de 10 zile, să facă recurs la Guvern.
Fiecare plasă era administrată de un subprefect pentru o mai bună administrare a comunelor, el verifica casieriile comunale, starea civilă, executarea deciziilor consiliului județean, precum și ale comitetului permanent, raportând periodic acestuia despre situația din plasa respectivă și făcând propuneri de îmbunătățire.
Rezultat al unor temeinice studii asupra dreptului autohton și a legislației occidentale, legile lui Cuza deschid drumuri noi, moderne în organizarea administrației.
Constituția de la 1 iulie 1866, întărea principiul descentralizării administrației și autonomiei locale, dispunând ca nici o sarcină sau impozit să nu se instituie decât cu acordul consiliului județean sau comunal, consecință logică a autonomiei locale.
Legile din aprilie 1864 referitoare la comune și județe, necontravenind Constituției au rămas în vigoare. Legile ulterioare, din 1874 și iulie 1894 privitoare la organizarea comunelor urbane, legile din mai 1906, aprilie 1908, aprilie 1910 și martie 1912, au avut tendințe centralizatoare, dar nu au modificat în fond organizarea administrației noastre locale stabilită prin legile din 1 și 2 aprilie 1864, care au continuat să constituie osatura acestei organizări.
După războiul de întregire a țării din 1916 – 1918 s-a pus problema armonizării unitare a legislații tuturor provinciilor, care cunoscuse regimuri cu totul diferite.
Mai întâi, se impunea ca unificarea legislației să se procedeze și la realizarea unui regim comun de organizare administrativă ți să asigure, astfel, o unitate politică și administrativă.
Legea din 24 iunie 1925 a fost prima lege a României întregite care a realizat unificarea administrativă prin extinderea legislației vechiului regat și în celelalte provincii. Ea nu a putut răspunde tuturor cerințelor noii vieți administrative, întrucât fiecare provincie venea cu obișnuința sistemului său, care nu putea fi schimbat ușor.
Experiența câștigată a condus la elaborarea unei noi reforme administrative realizată prin Legea din 1939, care urmărea o mare descentralizare administrativă. Potrivit acestei legi, comuna rurală constituie o unitate de bază și era formată din cel puțin 10000 de locuitori, având unul sau mai multe sate.
Satul, component al comunei, hotăra dacă avea nevoie de un organ deliberativ în formă de consiliu sătesc sau dacă rolul acestuia urma să fie îndeplinit de adunarea capilor de familie. Primarul satului era ales pe o durată de 2 ani, funcția având un caracter mai mult onorific. După caz, adunarea sătească alegea, dacă avea nevoie și mijloace, pe secretarul satului și alți funcționari.
Comunele rurale formate din mai multe sate aveau un consiliu comunal, ales, ca organ deliberativ, din care făceau parte și primarii sătești sau înlocuitorii lor. Primarul comunei era ales din cadrul consiliului și ajutat de o delegație de 2 persoane, aleasă din cadrul consiliului comunal.
Comunele cu un singur sat aveau o organizare asemănătore, dar primarul era ales prin vot direct de adunarea capilor de familie.
Comunele urbane ( orașe, municipii), aveau un organ deliberativ un consiliu ales, și ca organ executiv, un primar cu ajutori de primari, care lucrau împreună cu delegația consiliului.
Județul, veriga superioară, avea un organ deliberativ un consiliu, ales după aceleași norme ca și consiliul comunal și o delegație a consiliului în frunte cu președintele, care era ales și conducea toate serviciile administrației județene. Fiecare județ avea un secretar general, un jurisconsult, până la 3 inspectori județeni și un casier al județului.
Legea administrativă din 1929 mai prevedea existența asociației județene, grupare a mai multor județe pentru realizarea unor obiective de interes comun, care depășeau mijloacele unui județ. Avea un consiliu ca organ deliberativ, alcătuiți din delegați ai județelor respective, iar ca organ executiv o delegației a consiliului alcătuită și ea din delegațiile județelor asociate. A fost desființată prin Legea din 1931.
Paralel cu organele administrative, potrivit Legii din 1929, a fost organizată și o ierarhie de organe teritoriale ale Guvernului și anume:
directoratele ministeriale, care erau centre de administrație, și inspecție locală, cu sediul în București, Cluj, Iași, Timișoara având fiecare, ca rază de activitate, câte o asociație de județ, conduse de un director ministerial local, cu rang de subsecretar de stat.
serviciile ministeriale locale, înființate în centrele respective, subordonate directorului ministerial și care se aflau în relație directă cu ministerele respective.
Perfectul județului, reprezenta Guvernul în județul respectiv, fiind subordonat directorului ministerial.
Județele erau împărțite în plăși, conduse de primpretori sau pretori subordonați
Prefectului, ei aveau atribuții de ofițeri de poliție administrativă, de supraveghere și control asupra administrației rurale.
Prin legea administrativă din 1936, s-au stabilit noi măsuri pe planul organizării și funcționării administrație locale;
se mărea atribuțiile prefectului, ca organ al puterii centrale, dându-i-se dreptul să controleze toate serviciile publice din județ.
se asigura continuitatea funcționării consiliilor comunale și județene, prin schimbarea unei jumătăți din numărul consilierilor din 3 în 3 ani ( prin tragere al sorți) și menținerea fostului primar și prefect;
se lua primarilor dreptul de a face înscrieri sau ștergeri din listele electorale,trecându-l judecătorilor de ocol;
se cereau viitorilor funcționari administrativi o pregătire profesională;
se prevedea ca în stațiunile balneoclimaterice, primarul era numit și nu ales;
se dădea posibilitatea mai multor stațiuni balneare și climaterice, din aceiași zonă, de a se asocia între ele și de a putea avea un primar general;
se înființa funcția de subprefect (director al prefecturii);
se cerea la toate eșaloanele birouri speciale pentru primirea cererilor de la cetățeni;
Pe baza Constituției din 1938 a fost elaborată Legea administrativă din 1938. Potrivit acesteia, administrația locală se exercita prin următoarele unități teritoriale: comună, plasă, județ, ținut. Dintre ele, comuna și ținutul aveau personalitate juridică. Plasa și județul erau, în concepția acestei legi, unități administrativ-teritoriale de „deconcentrare” a administrației generale.
Comunele erau rurale, unele și urbane. Cele urbane se împărțeau în municipii – peste 50.000 de locuitori sau reședință de ținuturi – orașe reședință de județ și orașe de nereședință de județ.
Administrația comunei o exercita primarul și consiliul comunal iar în satele îndepărtate de reședința comunei exista câte un delegat al satului.
Primarul era numit de prefect în comunele rurale și urbane nereședință, de rezidentul regal în comunele reședință de județ și prin decret regal, în stațiunile balneoclimaterice și municipii.
Consiliul comunal era format din membrii aleși pe 6 ani și membrii de drept, desemnași de prefect, cu vot consultativ. Mandatul de membru al consiliului era gratuit și obligatoriu, dar se acorda o indemnizație pentru sesiuni.
Județul, unitate administrativă și de control, era condus de prefect, funcționar de carieră, numit prin decret regal. El era șeful ierarhic a al tuturor funcționarilor „exteriori” ai Ministerului de Interne din județ.
Ca subdiviziune administrativă în județ funcționa plasa, care cuprindea mai multe comune și era condusă de un pretor. În fiecare comună rurală funcționa, în subordinea pretorului, un notar numit de rezidentul regal.
Ținutul, format din mai multe județe, era administrat de un rezident regal, numit pe 6 ani, având rang de subsecretar de stat. El era ajutat de un secretar general, funcționar de carieră. Exista și un consiliu al ținutului, compus din membrii aleși și membrii de drept, care avea atribuții deliberative cum sunt aprobarea bugetului, contactarea de împrumuturi, înstrăinări de bunuri etc.
1.5 Administrația publică locală în perioada 1940 – 1944
Legile din această perioadă stabileau două niveluri ale administrație locale – comuna și județul – cu personalitate juridică, patrimoniu și buget propriu.
Comunele erau rurale și urbane. Comunele rurale din imediata apropiere a comunelor urbane puteau fi declarate prin lege comune suburbane care își păstrau caracterul rural, dar în ceea ce privește edilitatea, salubritatea și poliția aveau regimul orașului de care depindeau.
Comunele urbane erau municipii (centre mari de populație), orașe reședință de județ și orașe nereședință.
Primarul era șeful administrației comunale și președintele consiliului comunal, el lua decizii în toate problemele de interes local.
Consiliul comunal se compunea din membrii aleși și membrii de drept. El hotăra în toate chestiunile de venituri și cheltuieli ale comunei. Era prezidat de primar.
Notarul era agentul guvernului în comuna rurală, însărcinat cu aplicarea legilor și regulamentelor de administrație publică.
Plasa era o subdiviziune a județului, compusă din mai multe comune și nu avea personalitate juridică. Era administrată de pretor, care era reprezentantul Guvernului și șeful poliției. El exercita controlul asupra organelor administrative ale comunelor.
Județul avea prefect numit prin decret regal, care era reprezentantul Guvernului, șeful tuturor funcționarilor Ministerului de Interne din Județ, având o serie de atribuții stabilite prin lege.
Pe lângă prefect funcționa Consiliul de prefectură format, în general, din șefii
serviciilor județene.
1.6 Administrația publică locală în perioada 1944 – 1989
În perioada de la 23 august 1944 și până la adoptarea Constituției din 1948 s-a menținut organizarea prevăzută de Legea administrativă din 14 august 1938, însă pe baza Legilor 486 din 1944 și 217 din 1945, pentru purificarea administrație publice au fost luate măsuri de îndepărtare din aparatul de stat a „ tuturor elementelor reacționare”. Toate organele administrative depindeau potrivit legii din 1938, de Ministerul de Interne.
Constituția din 13 aprilie 1948 menținea împărțirea administrativă anterioară, dar a introdus regiunea ca nouă unitate administrativă.
Constituția a instituționalizat consiliile populare, ca organe locale ale puterii de stat și comitetele executive, ca organe de decizie și executive ale consiliilor populare, precum și secțiunile populare, ca organe locale de specialitate, constituite pe ramuri de activitate și funcționând pe baza dublei subordonări.
Consiliile populare erau alese pe o perioadă de 4 ani și aveau ca principale atribuții: îndrumarea și conducerea, pe plan local, a activității economice, sociale și culturale, elaborarea și executarea planului economic și a bugetului local, buna administrare a bunurilor și întreprinderilor locale, păstrarea ordinii publice, apărarea drepturilor locuitorilor și respectarea legilor. Comitetele executive aduceau la îndeplinire hotărârile consiliilor populare și erau răspunzătoare în fața acestora.
Legea 17 din 15 ianuarie 1949, asupra consiliilor populare prevedea organizarea și funcționarea consiliilor populare în comune, plăși și județe, fără a mai menține regiunile, prevăzute în Constituție, care practic nu fusese organizate.
Prin această lege, denumirea de consilii populare, a fost înlocuită cu cea de sfaturi populare, care soluționau problemele privind agricultura, silvicultura, industria locală, comerțul, aprovizionarea, gospodăria comunală, sănătatea publică etc., și aveau atribuții de conducere, îndrumare și control a activității întreprinderilor, și instituțiilor subordonate. Ele erau în sesiuni și în comisii permanente.
În dispozițiile finale, legea prevedea instituirea comitetelor provizorii, investite cu dreptul ca, până la efectuarea primelor alegeri pentru sfaturile populare, să exercite atribuțiile organelor locale ale puterii de stat și ale comitetelor lor executive.
Prin Legea 5 din 6 septembrie 1950, s-a prevăzut o nouă organizare teritorială, stabilindu-se următoarele unități administrative; regiunea, raionul, orașul și comuna.
Decretul 259 din 28 decembrie 1950 pentru organizarea și funcționarea sfaturilor populare, stabilea sarcini noi pentru aceste organe și anume; înfăptuirea politici de industrializare și de electrificare a țării, întărirea gospodăriilor agricole și colective și lichidarea analfabetismului.
Totodată prin acest decret se stabilea structura organizatorică a organelor locale de specialitate și a aparatului acestora.
Constituția din 24 septembrie 1952, consacră împărțirea administrativ teritorială stabilită prin Legea 5 din 1950.
Sfaturile populare erau alese pe 2 ani în loc de 4 ani, cum prevedeau reglementările anterioare.
Legea 6 din 22 martie 1957, de organizare și funcționare a sfaturilor populare, a lărgit activitatea consiliilor populare prevăzându-le noi atribuții; organizarea achizițiilor și contractelor, buna gospodărire a pădurilor de interes comunal, sistematizarea, efectuarea de lucrări edilitare și înfrumusețare a localităților. S-a precizat că secțiunile de specialitate sunt subordonate numai comitetelor executive ale sfaturilor populare pe lângă care funcționează.
Constituția din 21 august 1965 cu modificările ulterioare, prevedea că mandatul consiliilor populare județene și al municipiului București, este de 5 ani, iar al consiliilor populare, municipale, ale sectoarelor municipiilor București, orășenești și comunale de 2 ani și jumătate.
S-a reintrodus dubla subordonare, centrală și locală, a organelor de specialitate ale administrației locale de stat, care proveneau din reorganizarea fostelor secțiuni.
O atribuție nouă a consiliilor populare era alegerea și revocarea judecătorilor, asesorilor populari și a procurorilor șefi de județe și al municipiului București.
Se mai prevedea că la orașe și comune consiliile populare aleg birouri executive în loc de comitete executive.
Prin Legea 2 din 1968, în vigoare și astăzi, dar cu multe modificări, s-a prevăzut o nouă organizare teritorială, stabilindu-se următoarele unități administrative; județele, orașele și comunele. Legea precizează că orașele mai importante pot fi organizate ca municipii și că municipiul București, se organizează pe sectoare.
Legea 57 din 26 decembrie 1968 de organizare și funcționare a consiliilor populare, conținea următoarele inovații:
organizarea biroului permanent a comitetului executiv, care ulterior s-a desființat la orașe și comune, rămânând la județe, la municipiul București, sectoarele acestuia și municipii, format din prim vicepreședinte, vicepreședinți și unii membrii ai organului executiv;
președintele comitetului executiv era primul secretar sau, după caz, secretarul comitetului de partid;
președinții organelor executive din localitățile urbane și rurale erau, în același timp, și primarii acestora;
comitetele (birourile), executive între sesiuni și atribuțiile consiliilor populare, cu excepția celor date în competența lor exclusivă. Deciziile luate în asemenea situații se supuneau ratificării consiliilor populare în prima sesiune.
Deputații constituiți în comisii permanente, efectuau studii, avizau proiecte de hotărâri ale consiliului popular, controlau întreprinderile și instituțiile locale și inițiau proiecte de hotărâri.
Ministerele și celelalte organe centrale aveau obligația să acorde comitetelor și birourilor executive ale consiliilor populare asistență în vederea rezolvării problemelor tehnice de specialitate.
Legea prevedea competențe sporite pentru consiliile populare și organele lor executive. Practic nu există domeniu în care să nu le revină sarcini și responsabilități pentru aducerea lor la îndeplinire.
Prevederile Legii 57 din 1968 au rămas în vigoare, cu unele modificări, până la revoluția din decembrie 1989 când au fost abrogate și înlocuite cu altele noi, fundamentate pe principiile statului de drept.
1.7 Conceptul de administrație publică după revoluția din 1989
Dicționarul explicativ al limbii române definește „administrația” ca fiind totalitatea organelor administrative ale unui stat, iar verbul „a administra” îi dă sensul de a conduce, a cârmui, a administra.
În înțeles general conceptul de „administrație” face trimitere la exercitarea puterii executive a unui stat, la sistemul de autorități publice care înfăptuiesc puterea executivă și nu în ultimul rând la conducerea chiar și cu sensul de „gospodărire” a unei întreprinderi, instituții, unități administrativ-teritoriale.
Dacă dorim să facem referire la conceptul de administrație publică, va trebui luate în considerare preocupările cercetătorilor în domeniu începând cu secolul XX.
Profesorul Paul Negulescu (1874-1946), în prima jumătate a sec. XX, considera că „administrația” cuprinde întreaga activitate a statului, care, însă nu este nici legiferare și nici justiție”
El definește administrația publică ca fiind: „o instituție complexă care reunește toate serviciile publice destinate să satisfacă anumite interese generale, regionale sau comunale”.
Același autor relevă faptul că, administrațiile publice (stat, județ, municipiu, oraș, comună) „sunt personalizate” respectiv au personalitate juridică ceea ce înseamnă că au inițiativă, răspundere și capacitate juridică pentru a emite acte de putere publică ce se pot realiza inclusiv cu forța de coerciție a statului.
În perioada postbelică, specialiștii în domeniu recurg frecvent la termeni de: administrație, administrație de stat, administrație publică centrala sau locala, activitate executivă sau autoritate executivă.
Unii autori consideră de exemplu, că există similitudine între „activitatea administrativă” și „activitatea executivă” (Ilie Ionaș; Drept administrativ și elemente ale științei administrației, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1977, p. 10).
Dacă se face trimitere la principiile Constituției României, majoritatea autorilor dau noțiunii de administrație publică dublu sens și anume:
Un sens formal organic (de organizare);
Un sens material – funcțional ( de activitate).
O definire din punct de vedere al sensului formal de organizare a dat-o Ioan Moraru; după care prin administrație publică se înțelege:” ansamblul mecanismelor (autorități publice, instituții publice), care pe baza și în exercitarea legii realizează o activitatecu un anumit specific bine conturat” (Drept constituțional și instituții publice, Ed. Hoturismul, București, 1992, p. 137).
După al II-lea sens cel material – funcțional, prin administrație publică se înțelege: „activitatea de organizare a executării și de executare în concret a legilor, în principal de către părțile care compun acest mecanism, urmărindu-se satisfacerea interesului general prin asigurarea bunei funcționări a serviciilor publice și prin executarea unor prestații către particulari” (Rodica Narcisa Petrescu, Drept Administrativ, Ed. Accent Cluj –Napoca 2004, p. 19).
O definiție care reunește cele două sensuri a dat-o Antonie Iorgovan care definește administrația publică, ca fiind: „ansamblul activităților Președintelui României, Guvernului, autorităților administrative autonome locale și, după caz, structurile subordonate acestora prin care, în regim de putere publică, se aduc la îndeplinire legile sau, în limitele legii se prestează servicii publice” (Tratat de drept administrativ, Ed. All Beck, București, p. 70).
1.8 Sistemul administrației publice în România
În conformitate cu dispozițiile Constituției României, a legilor organice de funcționare și a funcțiilor pe care le are de îndeplinit, administrația publică în România este formată dintr-un sistem de autorități la nivel central și la nivel local cu următoarea structură:
Administrație publică centrală compusă din:
a . instituțiile superioare:
Președintele României și Guvernul României în legătură cu care este acreditată teza unui executiv bicefal.
Președintele României, are atribuții administrative și este considerat autoritate a administrației publice.
Atribuțiile sale se referă la:
Poate lua parte la ședințele de Guvern în care se dezbat probleme de interes național privind politica internă și externă, apărării țării și asigurarea ordinii publice (art. 87 alin. 1 din Constituție);
Poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente și de importanță deosebită (art. 86);
Încheie tratate internaționale ce au fost în prealabil negociate de Guvern supunându-le spre ratificare Parlamentului (art. 91, alin. 1);
Aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice la propunerea Guvernului (art. 91, alin. 2);
Este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de șef al C.S.A.T. (art. 92) etc.
Guvernul României este instituția executiva care împreună cu Președintele României, în baza art. 101 din Constituție, „asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice” atribut care rezultă și din art. 11 lit. A al Legii nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor. Trebuie făcută precizarea că între președintele României și Guvern nu există raporturi de subordonare ci raporturi de colaborare.
Instituțiile administrației publice centrale ;
Ministerele, organizate și funcționale în subordinea exclusivă a Guvernului (vezi art. 35 din Legea 90/2001). In sensul reglementarilor din Constituție (art. 117), „ Ministerele se înființează,se organizează si funcționează potrivit legii”.
In literatura de specialitate ministerele sunt clasificate in raport cu activitatea pe care o realizează în:
– ministere cu activitate economica (Ministerul Economiei și Finanțelor, Agriculturii ,etc.;
– ministere cu activitate social-culturala si științifica, (Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, Ministerul Educației si Cercetării, Ministrul Sănătății ;
– ministere cu activitate administrativa, M.A.E., M. .A. I., M. A. N., Ministerul Justiției;
Autorități și agenții naționale, AVAS, ARIS, ANFP, ANRMAP, ANSV, etc. funcționale în subordinea exclusivă a Guvernului.
Autorități administrative autonome;
O prima categorie sunt cele înființate direct prin Constituție: Avocatul Poporului, CSAT, SRI, Curtea de conturi, Serviciile publice de radio si televiziune si Consiliul legislativ. A doua categorie sunt cele înființate prin legi organice cum este cazul : Consiliul Economic si social, Consiliul Concurentei,Consiliul National al Audiovizualului.
Deși sunt ,autorități administrative datorita activității pe care o desfășoară ele se găsesc în raport de subordonare nu față de Guvern ci față de Parlament, excepție face CSAT-ul.
Instituții bugetare, regii autonome și societăți comerciale subordonate; ierarhic sau Guvernului sau unuia dintre ministere. Pot fi citate in aceasta categorie: Teatre Naționale, Opera romana, Spitale, Universități, Regii autonome( a gazelor naturale, a huilei, a pădurilor etc.), S.N. Transgaz, Sistemul Național de Gospodărire al apelor.
1.9. Administrația publică locală în România
1.9.1. Instituția prefectului
Instituția prefectului își are originea în timp, după unii autori în Roma Antică (prefectusurbis) sau după alții (Marcel Waline, Droitadmininstratif, Paris 1963) în perioada napoleoniană. În România întâlnim această instituție înainte de Unirea Principatelor.
Din punct de vedere legislativ reglementarea o găsim în Legea comunală din 1 aprilie 1864 și în Legea pentru înființarea Consiliilor județene nr. 396 din 2 aprilie 1864, unde la art. 91 se precizează: „prefectul, cap al administrației județene dirigue toate lucrările acestei administrațiuni și execută hotărârile consiliului județean”.
Mai târziu legea administrativă din 3 august 1929 prevedea numirea prefectului prin decret regal la propunerea Ministerului de Interne și înființarea a 5 direcțiuni ministeriale ca centre de administrație și inspecție locală, la București, Cluj, Craiova, Iași și Timișoara.
Atribuțiile prefectului se regăseau în reprezentarea Guvernului în județ, control și supraveghere al administrațiilor locale din județ, șef al poliției din județ.
Instituția prefectului nu se regăsește în administrația publică din România în perioada postbelică până în anul 1990. După evenimentele din 1989 ea își reia locul în sistemul administrației publice din România, fiind reglementată de Constituția României, Legea 69/1991, Legea 215/2001 a administrației publice locale și ulterior Legea 340/2004, modificată prin OUG nr. 179 din 14 decembrie 2005, ca autoritate deconcentrată a Guvernului în județe și în municipiul București.
Atribuțiile conferite de Constituție instituției prefectului sunt:
reprezentant al Guvernului;
șef al serviciilor statului din județ;
tutelă administrativă pentru supravegherea respectării legii de către autoritățile publice locale;
Prin lege organică se stabilesc și atribuțiile specifice referitoare la:
– aplicarea legilor în teritoriu,
– aplicarea programului de Guvernare,
– asigurarea climatului de pace socială,
– stabilirea priorităților de dezvoltare teritorială,
– legalitatea actelor emise de consiliile locale,
– îndeplinirea măsurilor stabilite pentru situații de urgență,
– asigură realizarea planului de măsuri pentru integrare europeană (?),
– hotărăște cooperarea sau asocierea cu instituțiile similare din străinătate.
1.9.2. Serviciile deconcentrate
Serviciile deconcentrate au dublă subordonare, in plan vertical față de ministerele sau instituțiile centrale autonome ca reprezentante ale acestora in unitățile administrativ teritoriale, pentru îndeplinirea atribuțiilor specifice iar in plan orizontal, instituției prefectului, Ele sunt organizate instituțional în număr de 41 de direcții generale, inspectorate, oficii, inspecții, etc.
1.9.3. Sistemul administrației publice la nivel local este compus din:
Consilii locale
Primari
Consilii județene
Direcții, servicii publice, regii autonome sau societăți comerciale aflate în subordinea Consiliilor locale și județene.
Constituția (art. 121) stabilește rolul acestora: „Autoritățile administrației publice, prin care se realizează autonomia locală în comune și orașe, sunt consiliile locale alese și primarii aleși, în condițiile legii”.
Art. 122 din Constituție legiferează că: „Consiliul județean este autoritatea administrației publice pentru coordonarea activității consiliilor comunale și orășenești, în vederea realizării serviciilor publice de interes județean”.
Modul de alegere al acestor autorități este votul universal, egal, direct, secret și liber exprimat în condițiile Legii nr. 67/2004 modificata, iar metodologia de constituire, organizare, funcționare și atribuțiile sunt stabilite prin Legea 215/2001 cu modificările ulterioare.
Atribuțiile consiliilor locale și a celor județene se pot grupa pe cinci domenii de acțiune :
Organizare și funcționare aparat propriu și al instituțiilor și serviciilor de interes județean subordonate, (înființare sau reorganizare servicii publice, regii autonome, societăți comerciale, regulamente de organizare și funcționare);
Dezvoltarea economico-socială a județului (aprobarea bugetului propriu, contractarea unor împrumuturi, stabilește impozite și taxe de interes local, adoptă strategii, prognoze și programe de dezvoltare economico-socială și de mediu a județului, aprobă P.A.T.J, aprobă proiecte pentru investiții de interes județean și local);
Gestionarea patrimoniului – hotărăsc vânzarea sau dare în administrare – concesionare, închiriere, a bunurilor proprietate publică a județului.
Gestionarea serviciilor publice pe raza de competenta – servicii sociale, educație, sănătate, cultură, sport, ordine publică, situații de urgență, mediu, evidența persoanelor, drumuri;
Cooperare instituțională – cu instituții teritorial administrative din țară sau străinătate.
Funcțiile și relațiile din sistemul administrației publice
Din calitatea de șef al executivului, Guvernul exercită conducerea generală a
administrației publice având următoarele funcții:
Funcția de elaborare și aplicare a Programului de guvernare (funcția de strategie)
Funcția de reglementare – prin care asigură construcția cadrului instituțional adecvat realizării strategiei și programului
Funcția de administrare a patrimoniului statului ( a domeniului public și privat al statului)
Funcția de reprezentare ( în plan intern și extern)
Funcția de autoritate de stat – prin care se asigură control al aplicării respectării reglementărilor în domeniile apărării, ordinii publice, siguranței naționale, mediu, etc.
În procesul conducerii administrației publice între Guvern și celelalte componente ale sistemului se stabilesc următoarele tipuri de relații:
Relații de subordonare ierarhică față de ministere, alte autorități centrale și prefecți, fapt rezultat din atribuția de conducere și control al ministerelor, instituțiilor de specialitate din subordine, a prefecților.
Relații de colaborare cu autoritățile administrației publice centrale de
specialitate autonome și cu organisme sociale nestatale.
Relații de tutelă administrativă față de autoritățile administrației publice
locale, prin instituția prefectului.
Deși sunt autonome, autoritățile administrației publice locale nu sunt suverane, asupra lor exercitându-se un control administrativ specific (de tutelă administrativă) de către administrația de stat, centrală sau locală.
Legea contenciosului administrativ (nr. 554/2004) la art. 3 recunoaște două instituții cu drepturi de exercițiu a tutelei administrative:
Instituția prefectului – poate ataca în contencios acte emise pe care le consideră ilegale;
A.N.F.P. – Agenția Națională a Funcționarilor Publici – instituție ce poate ataca în contencios actele administrației centrale sau locale care încalcă legislația privind funcția publică.
Activitățile administrației publice
Sunt recunoscute în literatura de specialitate trei forme concrete de activitate:
– acte administrative manifestări unilaterale de voință ale autorităților administrației
publice cu scopul de a produce efecte.
– fapte material juridice( demolarea unei construcții, nașterea, moartea, factori naturali, etc.
– operațiuni tehnico-materiale – activități executive care servesc la pregătirea,
elaborarea, adoptarea și executarea controlului actelor administrative (ex. referatul, raportul de specialitate, ancheta, etc.).
După specificitatea obiectului se cunosc trei tipuri de activități ale administrației publice:
activități de dispoziție – acte administrative care stabilesc ce este permis sau nu
persoanelor juridice sau fizice precum și sancțiunile care se aplică;
activități de asigurare a funcționării serviciului public;
activități de prestații – în domeniile serviciilor publice de gospodărie comunală, de stare civilă, de protecție civilă, evidență informatizată a persoanei, încasări de impozite și taxe etc.
CAP. II STRUCTURILE ADMINISTRATIVE ÎN UNELE ȚĂRI EUROPENE
2.1. Structuri administrative din Franța
Franța se caracterizează printr-un înalt grad de centralizare administrativă, cu vechi rădăcini în istoria țării, păstrat și accentuat de-a lungul domniei lui Napoleon și continuat, practic, de toate regimurile ulterioare.
Pe de altă parte, acest sistem a fost determinat și de structura unitară a statului, iar, apoi de regimul semiprezidențial care a accentuat concentrarea puterii executive în mâinile șefului statului.
Regimul juridic instituit de Constituția celei de-a V-a Republici a perpetuat această stare, dar politica de integrare europeană a determinat ca, după anul 1970, să înceapă o orientare necentralizatoare spre deconcentrarea administrativă în urma transferului puterii de decizie de la autoritățile centrale către cele subordonate din teritoriu prin deconcentrare, inclusiv asupra autorităților locale, însoțită și de o descentralizare prin cedarea puterii de decizie în probleme de interes local de către stat pe seama autorităților administrației publice locale autonome.
Legislația anilor 1972, 1982/83 a realizat reforme regionale și municipale, în acest sens, dar esența exercițiului unitar al puterii centrale nu a fost afectată în modul de conducere unitară și directă a Franței și nici controlul central al statului.
Administrația publică centrală are o structură ierarhică și o alcătuire bicefală sau un executiv dualist.
Într-adevăr președintele republicii este cel care îl numește pe primul ministru, iar la propunerea acestuia din urmă numește și revoca pe ceilalți membrii ai guvernului în funcțiile lor executive.
Șeful statului prezidează ședințele Consiliului de Miniștri, semnează ordonanțele și decretele adoptate în urma dezbaterilor în guvern, de regulă contrasemnate de premier și, eventual de miniștri de resort, numește în funcții civile și militare de stat.
Guvernul stabilește și conduce politica națională, dispunând de administrație și de forță armată și răspunzând în fața parlamentului. Miniștrii nu pot cumula funcția de parlamentar și conduc instituțiile executive de resort dintre care cele mai multe au și structuri în teritoriu.
Primul ministru conduce activitatea guvernului și răspunde pentru activitatea acestuia în fața Adunării Naționale, putând delega unele atribuții ale sale miniștrilor din subordine, iar, uneori, în mod excepțional poate prezida ședințele guvernului, iar actele sale sunt contrasemnate de miniștri însărcinați cu aplicarea lor.
Guvernul are o competență de reglementare (acte cu caracter reglementar) deosebit de largă în condițiile în care, prin Constituție, Parlamentul are atribuții legislative strict delimitate (art. 34), ceea ce înseamnă că poate interveni în orice domeniu care nu intră în sfera de atribuții rezervate expres puterii legiuitoare,emițând decrete.
Pe de altă parte, el poate interveni în situații excepționale precum starea de asediu sau cea de urgență decretată în ședința executivului.
În sfârșit, există și sistemul legislației delegate care permite guvernului să ceară, în îndeplinirea programului său, autorizarea parlamentului pentru adoptarea unor ordonanțe în domenii care revin în mod normal legii.
Parlamentul abilitează prin lege domeniul și termenul până la care astfel de acte guvernamentale pot fi emise, după care vor trebui supuse în parlament spre ratificare.
Ordonanțele trebuie avizate de Consiliul de Stat și intră în vigoare imediat după publicare, dar devin caduce dacă proiectul legii de ratificare a acestora nu este depus în legislativ înaintea datei fixate de legea de abilitare.
După expirarea acestui termen ordonanțele nu mai pot fi modificate decât prin legi în domeniile care sunt de competența legislativului.
Consiliul Constituțional controlează legea de abilitare sub aspectul concordanței sale cu legea fundamentală.
Administrația publică în teritoriu este formată din administrația publică locală și din structurile teritoriale ale administrației publice centrale.
Administrația publică locală este compusă din regiuni (21), departamente (96) și comune (3621) iar cea centrală își exercită puterea indirect prin intermediul serviciilor publice deconcentrate, constituite la nivel teritorial, aparținând ministerelor și altor autorități naționale de resort.
Unitățile administrativ-teritoriale reprezintă colectivități locale, de nivel diferit, cu statut propriu ce exercită multiple atribuții expresie a autonomiei locale șia descentralizării având o natură administrativă, stabilite conform legii, și garantată constituțional (art. 72 alin.1 și 2).
Statul, deținătorul suveranității naționale, deși degrevat de multiple sarcini locale, își exercită supremația puterii publice prin emiterea reglementărilor legislative și executive de nivel central, obligatorii de aplicat concomitent cu exercitarea controlului juridic (administrativ și judiciar, în special) în mod curent, constant, din oficiu sau la sesizare, ori de câte ori acesta se dovedește a fi necesar, util și eficient pentru remedierea încălcărilor de lege, indiferent de autoritatea locală în culpă.
Exercitarea atribuțiilor organelor reprezentative ale comunităților locale are la bază unele principii:
– administrarea liberă, prin consilii alese, în condițiile prevăzute de lege;
– interdicția exercitării tutelei administrative a unei colectivități locale asupra alteia;
– transferul de competență sau putere normativă de la nivel central spre nivel local pentru exercitarea corespunzătoare a sferei de atribuții transmise în acest mod;
– transferarea de bunuri, persoane și servicii în competența locală însoțită de compensarea financiară pe baza cheltuielilor suportate de stat la data transmiterii acestora.
Caracteristicile structurilor administrative ale comunităților locale constau în:
a) existența consiliilor ca organe de conducere locală, cu caracter eligibil, colegial, deliberativ, reprezentativ și de conducere, alăturat cărora există un președinte executiv, respectiv primar pentru localități, persoane alese de către și din rândul membrilor organului colegial;
b) între autoritățile locale de diferite nivele nu operează principiul subordonării, dar nici între acestea, pe de o parte, și reprezentantul statului în teritoriu, pe de altă parte (tutela administrativă), ci numai principiul colaborării și subsidiarității;
c) exercitarea unor atribuții comune acestor autorități locale fie de ordin general (precum elaborarea planului de dezvoltare locală, cel de amenajarea teritoriului, sau, după caz a celui de urbanism, adoptarea bugetului, organizarea serviciilor administrative publice locale, gestionarea patrimoniului propriu, protecția mediului înconjurător, etc.), precum și a unor atribuții specifice (stare civilă, turism, etc.), are loc în funcție de nivelul organizării administrative și de particularitățile acesteia;
d) distribuția echilibrată a unor atribuții comune între stat și comunitățile locale, în funcție de natura și amploarea interesului social promovat, în care sens, de exemplu, în materie de învățământ primul are responsabilitatea organizării generale a sistemului educativ, recrutarea, gestionarea și salarizarea personalului didactic, inclusiv finanțarea învățământului universitar, în timp ce finanțarea liceelor revine regiunilor, a colegiilor revine departamentelor, iar pentru școli și grădinițe obligația revine localităților (comunelor) ;
e) reprezentarea statului în cadrul acestor entități are loc prin prefect (regiunea), comisar (împuternicit al Republicii) care a luat locul prefectului (pentru departament), respectiv primarul pentru localități prin unele atribuții speciale încredințate în acest sens;
f) prefectul își exercită autoritatea numai asupra serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și altor organe centrale constituite la nivel regional și departamental;
g) controlul administrativ general asupra actelor autorităților publice locale este numai de legalitate, nu și de oportunitate, se exercită numai ulterior activității verificate și se înfăptuiește de prefect (comisar) prin sesizarea tribunalului administrativ competent.
Regiunea
Regiunea are, ca organ reprezentativ și deliberativ, consiliul regional format din consilieri aleși în mod direct pe departamente pentru un mandat de 5 ani și care aleg la și din rândul lor, un președinte ca autoritate executivă, precum și mai mulți vicepreședinți care împreună cu alți membri, aleși dintre consilieri, formează comisia permanentă care exercită unele atribuții curente delegate de plenul organului colegial.
Regiunea are ca misiune asigurarea dezvoltării economice elaborând un plan corespunzător de dezvoltare avizat de un organism specializat denumit comitet economic și social (având la nivel național ca organism coordonator Consiliul Economic și Social), alcătuit din membri desemnați de organismele cu caracter economic, social, profesional, științific, educativ, sportiv, etc., din regiune, consultat în prealabil deliberării consiliului regional.
Ca atribuții proprii regiunea organizează și finanțează transporturile (inclusiv feroviare), învățământul liceal, profesional și calificarea prin ucenicie. Prefectul regiunii reprezintă statul și este funcționar executiv al guvernului, exercitând aceeași funcție și asupra departamentului component în care își are sediul regiunea (comisar, după 1982/83, care a luat locul prefectului), având autoritate ierarhică asupra celorlalți comisari din departamentele care alcătuiesc regiunea, conducând, totodată, serviciile deconcentrate ale ministerelor constituite la nivelul regiunii.
B. Departamentul
Organul reprezentativ și deliberativ al departamentului este consiliul general format din consilieri aleși direct pe circumscripții (cantoane) electorale, pentru un mandat de 6 ani, cu reînnoirea a jumătate din numărul lor la fiecare interval de 3 ani.
Consilierii aleg din rândul lor, un președinte, ca autoritate executivă, precum și mai mulți vicepreședinți, care împreună cu alți membri aleși formează comisia permanentă care poate exercita și unele atribuții curente delegate de plen.
Departamentul are misiunea asigurării solidarității și echilibrării intercomunale, iar ca atribuții proprii, distincte, asigurarea unor servicii și ajutoare sociale, sanitare, a transportului școlar din afara perimetrelor comunale, realizarea programelor de dotate a localităților rurale.
Comisarul de departament reprezintă statul și guvernul conducând serviciile deconcentrate ale ministerelor și regiunilor organizate la acest nivel.
C. Comunele
Comunele sunt nivelul de bază ale structurilor administrative teritoriale reprezentând colectivitatea locală, fiind împărțite în comune rurale (la rândul lor de două categorii după cum au o populație de până la 3500 de locuitori sau peste această limită) și comune urbane.
Comuna are ca organ deliberativ consiliul municipal format din consilieri aleși în mod direct, pentru un mandat de 6 ani și un primar ales de și dintre consilieri ca organ executiv ajutat de un viceprimar.
Consiliul își poate organiza diverse comisii, compuse din consilieri, având profile diferite, care efectuează analize, documentații, inițiază proiecte de hotărâri, le avizează fără a avea atribuții decizionale care aparțin plenului.
Comuna are ca misiune principală organizarea urbanistică a localității și utilităților publice de detaliu.
Consiliul are ca atribuții proprii organizarea învățământului elementar, transportul școlar în perimetrul său, acordarea ajutoarelor de urgență, elaborarea planurilor de dezvoltare intercomunală.
Ca atribuții delegate de stat, stabilite sectorial prin reglementări speciale indicăm pe cele în materia stării civile, ordinii publice și cea electorală.
Primarul are ca atribuții proprii conducerea ședințelor consiliului, eliberarea autorizațiilor de construcție, iar ca reprezentant al statului asigură punerea în executare a legilor și hotărârilor de guvern, este ofițer de stare civilă și de poliție judiciară.
În exercitarea atribuțiilor proprii dispune de autonomie locală, dar pentru cele delegate de stat este subordonat ierarhic comisarului și prefectului.
În Franța mai sunt organizate, după caz și structuri administrative intermediare, în funcție de numărul de locuitori de genul comunităților rurale pentru mai mult de 20.000 de locuitori și comunitatea urbană formată din regruparea comunelor în aglomerații mai mari de 50.000 de locuitori.
Dacă regiunea, departamentul și comuna sunt colectivități teritoriale dispunând de autonomie, Franța mai cunoaște și arondismentul ca eșalon specializat în administrația de „proximitate” (de pildă, Parisul are asemenea subdiviziuni) condus de un subprefect subordonat ierarhic.
Prefectul este singurul titular al autorității de stat și reprezentant al șefului statului, al primului ministru și a fiecărui ministru de resort în teritoriu , conducând serviciile publice deconcentrate ale ministerelor, este responsabil cu ordinea publică, organizarea alegerilor și cu situațiile de urgență.
2.2. Structuri administrative din Germania
Republica Federală Germania este un stat compus ca structură și o republică parlamentară sub aspectul formei de guvernământ.
Din această cauză separația puterilor în stat se realizează atât la nivel federal sau central, cât și la nivelul fiecărui land, respectiv orizontal, între legislativ, executiv și justiție, cât și pe nivel vertical între autoritățile federale precum și cele din aceeași categorie aparținând landurilor componente ale federației.
Constituția din anul 1949 (art. 20) reglementează repartizarea competențelor între autoritățile federale și landuri, acestea din urmă având acele atribuții în măsura în care ele nu au fost conferite expres puterii centrale.
Parlamentul german este alcătuit din două camere, una inferioară (Bundestag), unde electoratul este reprezentat în funcție de ponderea numerică a opțiunii politice a alegătorilor, și camera superioară (Bundesrat) în care această reprezentare, numai a landurilor care compun statul, este egală numeric.
În mod evident și landurile își au propriile parlamente locale.
Puterea executivă este exercitată pe plan central de guvernul federal condus de cancelar și alcătuit din miniștri federali; premierul fiind propus de președintele republicii și ales de camera inferioară cu majoritatea voturilor exprimate.
Cancelarul stabilește liniile directoare ale politicii guvernamentale interne și externe și își asumă responsabilitatea aplicării acesteia de către executivul condus de el.
Guvernul federal răspunde în fața cancelarului și a parlamentului, el decide și asupra divergențelor dintre miniștri care îl compun sau dintre aceștia și omologii lor din guvernele de land.
Miniștrii federali sunt numiți și revocați de șeful statului la propunerea cancelarului, fiecare din ei conducând în mod autonom propriul departament și pe propria sa răspundere.
La nivelul landurilor funcționează guverne distincte conduse de un prim ministru.
În afara nivelului federal sau central de organizare, Germania mai cunoaște și următoarele nivele teritoriale:
– landurile (Länder), țări ale federației, reprezentând nivelul regional;
– arondismentul (Landkreise) – județ, departament, district, după diverse terminologii, ca
nivel intermediar;
– comuna (Gemeinden) sau localitatea (urbană ori rurală) ca nivel de bază.
Alăturat acestora, potrivit tradițiilor istorice recunoscute legislativ, Germania mai cunoaște și așa numitele orașe libere sau autonome respectiv:
– orașe stat, cu regim asemănător landurilor (Berlin, Hamburg, Bremen); – marile orașe arondisment, cu un statut specific în cadrul landurilor și de egalitate cu respectiva structură administrativ-teritorială căreia îi corespund.
Germania este o federație în care:
– landurile au preexistat istoric federației, având o suveranitate originară, înăscută, care, în urma unificării statale, s-a limitat, transferându-și unele atribuții (de exemplu, în domeniul apărării, finanțelor, politicii monetare, acelei externe, etc.), în beneficiul federației, păstrându-și unele competențe specifice și având parlament, guvern și justiție proprii;
– arondismentele și comunele au autonomie limitată la rezolvarea problemelor specifice în baza competenței atribuite de federație și land, conform Constituție federale precum și a Constituției și a codurilor proprii landului, potrivit statutelor respectivelor colectivități locale și a tradițiilor istorice locale.
Fiecare din cele trei nivele de organizare, land, arondisment și comună dispune de:
– autorități reprezentative proprii, alese de comunitate;
– autonomie proprie, distinctă și determinată ca aptitudine de a acționa în nume propriu pentru rezolvarea problemelor comunității locale respective;
– capacitate de drept public și privat care permite exercitarea în regim de putere sau de inițiativă particulară, prin acte de autoritate administrative sau contractuale emise sau încheiate în vederea realizării propriilor atribuții.
Autoritățile federale cât și landurile își pot exercita funcțiile direct prin propriile organe federale sau de land în cadrul tuturor structurilor inferioare până la nivel de arondisment sau comunal ori în mod indirect, în cazul competențelor locale exclusive, asupra cărora exercită doar un control de legalitate superior (aparținând de stat sau de land). Competențele legislative, executive și judiciare sunt riguros determinate la nivelul structurilor teritoriale și în raport cu puterea centrală.
A. Competența legislativă are ca subdiviziuni:
– competența proprie sau exclusivă a federației;
– competența concurentă sau comună (paralelă) a federației și a landului;
– competența proprie landului.
Competența legislativă generală deși, teoretic este atribuită landului, practic este încredințată federației, în condițiile în care, totuși, Consiliul Federal (camera superioară, Bundesrat), format din reprezentanții numeric egali ai landurilor, contribuie decisiv la elaborarea legii federale aplicate efectiv de administrația landurilor, în domenii de importanță națională precum apărarea, politica externă, finanțe, servicii publice naționale (poștă, telecomunicații, căi ferate).
Competența concurentă (comună sau paralelă) vizează justiția, asistența socială, domeniile dreptului civil, penal, muncii, iar în caz de conflict între cele două are prioritate legislația federală.
Competența proprie (exclusivă) a landurilor vizează învățământul, cultura, ordinea publică, statutul colectivităților locale și procedurile administrative.
Respectarea repartizării de atribuții și soluționarea conflictelor juridice derivând din acest domeniu revine Tribunalului Federal Constituțional.
B. Arondismentele și comunele au:
– caracter de colectivitate teritorială locală, dispunând de autonomie administrativă proprie, și nu de autonomie legislativă încredințată doar landului din care fac parte;
– exercită competențe executive proprii și exclusive pentru rezolvarea problemelor specifice, iar, alăturat lor, au și competențe delegate de federație sau de land;
– principiul subsidiarității, respectiv intervenția autorităților superioare în sprijinul celor inferioare, acționează ori de câte ori acestea din urmă sunt depășite economic sau financiar de amploarea unei sarcini, care nu o pot realiza integral prin efort propriu, caz în care landul intervine în sprijinul arondismentului, iar acesta din urmă în sprijinul comunelor.
Arondismentul
Acesta reprezintă o colectivitate teritorială locală intermediară între land și comună, având un statut special stabilit printr-un cod adoptat ca lege a landului și care dispune de autonomie administrativă.
Adunarea arondismentului este organul colegial, reprezentativ, aleasă pe un mandat de 5 ani prin vot universal, egal, direct și secret de către electoratul local respectiv.
Adunarea decide în toate problemele de competența arondismentului și poate delega unele atribuții președintelui ei sau unor comitete restrânse formate din membrii acesteia.
Președintele de arondisment este ales de adunare pe un mandat cuprins între 6-12 ani, având atât statutul de ales și de reprezentant local, dar și calitatea de funcționar public, fiind atât conducătorul organului colegial, cât și șef al aparatului administrativ al arondismentului.
Arondismentul desfășoară activități ce depășesc mijloacele financiare și capacitatea de gestiune a comunelor componente, având atribute de activitate publică în acest sens constând în capacitatea de a organiza, recruta și gestiona personalul administrativ, dispunând de puterea bugetară și financiară necesară, având competența de a emite reglementări juridice aplicabile întregului arondisment, precum și dreptul la sigiliu, stemă și drapel propriu.
Atribuțiile arondismentului se clasifică în:
– atribuții proprii care, la rândul lor, sunt obligatorii vizând amenajarea teritoriului și a drumurilor intercomunale, întreținerea parcurilor naturale, construirea și întreținerea spitalelor, școlilor profesionale și liceelor, asistența socială, colectarea, depozitarea și prelucrarea reziduurilor menajere și atribuții facultative precum susținerea activităților culturale, a bibliotecilor publice, bazelor sportive, promovarea turismului, în funcție de capacitatea financiară; – atribuții delegate încredințate, respectiv transferate sau preluate după caz,comunelor mai mari sau de la comunele mai mici în funcție de posibilitățile reale ale acestor comunități de a le realiza efectiv.
Aparatul administrativ al arondismentului are o alcătuire dualistă, atât ca serviciu propriu al acestei structuri, cât și ca serviciu deconcentrat al landului, fiind format din funcționari aparținând celor două entități.
Ca serviciu propriu exercită atribuțiile stabilite potrivit statutului său, iar ca serviciu al landului exercită competențe de poliție, disciplină în construcții, amenajarea drumurilor, căilor de navigație și teritoriului, iar costurile prestațiilor administrative fiind împărțite între land și arondisment.
Președintele arondismentului ca șef al adunării conduce lucrările acesteia, fără drept de vot, pregătește și execută hotărârile adoptate de plen, având drept de opoziție („veto”) împotriva celor ilegale, putând decide în domeniile conferite de lege, în cele delegate de adunare, iar în situațiile de urgență în toate domeniile de competența acesteia din urmă.
Președintele, ca șef al aparatului administrativ al arondismentului, este superior ierarhic atât propriilor funcționari locali de arondisment, cât și celor ai landului de la nivelul arondismentului răspunzând de activitatea lor.
II. Administrația publică locală comunală
Administrația comunală cuprinde localitățile urbane (orașele) și cele rurale. Statutul comunei este supus principiului liberei administrări și celui al autonomiei locale ceea ce permite să decidă în nume și pe răspunderea proprie pe ansamblul problemelor locale în domenii precum dezvoltarea economică și financiară, recrutarea și gestionarea personalului propriu, adoptarea de reglementări proprii, etc.
Atribuțiile proprii exclusive pot fi:
– obligatorii în domeniul urbanismului, construcției și întreținerii școlilor primare, drumurilor locale, cimitirelor, ajutoarelor sociale; – facultative privitoare la promovarea economiei locale, infrastructura transportului local în comun, susținerea activităților sportive, culturale, distractive, a unor obiective sociale, crearea unor case de economii comunale, etc.;
Atribuțiile neexclusive pot fi:
– delegate de land în materia stării civile, evidenței populației, recensământ, control alimentar, a comerțului cu băuturi alcoolice, a alimentației publice;
– transferate de arondisment.
Comunele pot acționa ca agenți economici, în limitele legii, putând înființa întreprinderi economice pentru nevoi locale, cu caracter rentabil, vărsând în întregime tot profitul la bugetul local. Un mare număr de sarcini administrative locale au fost transmise unor particulari ca, de exemplu, în materie de transport public local, salubritate, etc., sub controlul autorităților locale, realizându-se, după caz, asociații comunale, acolo unde interesele economice și efortul financiar impun o asemenea colaborare.
În funcție de mărimea comunelor distingem:
– marile orașe, asimilate arondismentelor, având o populație de peste 100.000 de locuitori care exercită atât atribuții de arondisment cât și de comună;
– orașele mijlocii (peste 20.000 de locuitori) care exercită numai unele atribuții de arondisment, cât și atribuții proprii;
– orașele mici și satele care exercită atribuții proprii, iar alte atribuții sunt exercitate pe seama lor de către arondisment.
Comunele cunosc trei modele distincte de organizare și exercitare a conducerii administrative locale.
Modelul „consiliului” (utilizat în nord) de inspirație engleză, respectiv un
organ colegial, deliberativ, ales pe un mandat de 4 ani, în mod direct de locuitorii comunei, care deține toate atribuțiile importante, alegând la rândul său, un primar onorific, dar și un director executiv numit care conduce toate serviciile administrației comunale locale.
În Saxonia există un comitet de administrație care cuprinde pe acest director și adjuncții săi, precum și un număr de consilieri comunali, care pregătește și execută hotărârile consiliului local având, totodată, și un drept de decizie în domenii limitate.
II. Modelul „magistratului” care presupune un consiliu ca organ colegial, deliberativ și eligibil și „magistratul” ca organ executiv restrâns, format din primar și adjuncții săi, aleși de consiliu, fiecare având atribuții proprii, cu rolul de a pregăti ședințele și proiectele de acte ale consiliului pe care le duce la îndeplinire.
III . Modelul „primarului” ce presupune un primar ales direct de locuitori, cu puteri importante, dublat de un consiliu comunal, organism colegial, deliberativ și eligibil prezidat de primar ca organ comunal executiv și șef al administrației locale.
Primarul conduce atât administrația locală (aparatul), cât și consiliul local, având sau nu, în funcție de legislația locală, și un drept de vot, fiind ales, de regulă, pentru un mandat de 5 ani.
Oricum, cetățenii și nivelele inferioare ale organizării administrative, au dreptul la reprezentare legală la nivel de comună, respectiv arondisment și land, prin alegeri generale și nemijlocite (directe).
IV. Relațiile locale și controlul administrativ
Între toate nivelurile organizării administrative din Germania nu există raporturi administrative ierarhice de subordonare datorită recunoașterii autonomiei.
Controlul landului asupra arondismentului vizează atât actele emise în exercitarea atribuțiilor proprii acestei structuri cât și asupra atribuțiilor delegate de land.
Controlul asupra actelor emise în exercitarea atribuțiilor proprii este ulterior emiterii, vizează numai legalitatea actului administrativ și este înfăptuit de un organ deconcentrat subordonat direct ministrului de interne al landului.
Controlul nu este general (de fond) și nici de oportunitate, nu este sistematic ori periodic, sau din oficiu, fiind declanșat numai dacă există o sesizare privind legalitatea actelor adunării de arondisment sau a președintelui acesteia. Atribuțiile acestei forme de verificare constau în:
– dreptul de informare a autorității de control, la cererea acesteia, și obligația de furnizare a tuturor datelor solicitate în problema respectivă, existând posibilitatea organului de control de a participa la ședințele adunării de arondisment, a comitetului ei, putându-se face recomandări în cadrul acestora;
– dezaprobarea oficială a actului ilegal ceea ce poate antrena revocarea măsurii de către emitent sau, în caz de menținere a actului, organul de control poate hotărâ anularea lui, ca sancțiune coercitivă, indicându-se ce măsuri trebuie luate, inclusiv un termen rezonabil de îndeplinire;
– substituirea organului de control în atribuțiile autorității verificate, prin emiterea unui act administrativ contrar, asigurându-se punerea în executare a acestuia, inclusiv atitudinea celui verificat de conformare față de dispozițiile noului act, iar în cazul în care nu se mai pot dispune măsuri administrative asupra actelor verificate se va declanșa, după caz, controlul judecătoresc de anulare a acestora, la sesizarea autorității de control;
– numirea unui comisar, dacă autoritățile arondismentului nu mai funcționează, și care va prelua, total sau parțial, atribuțiile arondismentului, când apar blocaje sau disfuncționalității grave în activitatea executivului local, cu respectarea unor condiții strict determinate legal privind preluarea atribuțiilor;
– demiterea sau dizolvarea, după caz, a președintelui sau a adunării de arondisment, pentru încălcări deosebit de grave.
În cazul controlului exercitat asupra atribuțiilor delegate de land arondismentului verificarea poate să fie și de oportunitate, nu numai de legalitate, exercitându-se și verificarea prealabilă sau anterioară emiterii actului, nu numai ulterioară acestui moment, declanșată din oficiu sau la sesizare, concomitent cu dreptul de a emite îndrumări obligatorii de urmat de către organul supus verificării.
În cazul verificării de oportunitate asupra actelor emise în temeiul atribuțiilor delegate nu se exercită controlul judiciar declanșat de autoritatea de control în justiție.
În mod similar sau analog arondismentul exercită asupra comunelor, același gen de verificări ca și landul asupra arondismentului, președintele de arondisment exercitând controlul asupra administrației locale comunale atât în calitatea de autoritate locală cât și de reprezentant al landului.
În mod identic, privitor la atribuțiile proprii ale comunei verificarea este numai de legalitate și exclusiv ulterioară emiterii actului, iar referitor la atribuțiile delegate localității controlul mai poate fi și de oportunitate, cât și prealabil emiterii actului, indiferent că delegarea inițială s-a încredințat de land ori de arondisment.
2.3. Structuri administrative din Spania
Această țară constituie o monarhie parlamentară, sub aspectul formei de guvernământ.
Premierul este propus de rege și votat cu majoritatea absolută a congresului deputaților. Guvernul este format din primul ministru, ca președinte, vicepreședinți, miniștri și alți membri stabiliți prin lege.
Administrația publică centrală și locală acționează conform principiilor de eficacitate, ierarhie, deconcentrare, descentralizare, autonomie și coordonare cu respectarea legii și a sistemului de drept.
Statul spaniol exercită atributele esențiale ale suveranității și realizează principalele serviciile publice naționale de interes general (precum apărarea națională, sănătatea publică, relațiile externe, politica monetară, sistemul judiciar) asigură legislația civilă, penală, comercială, socială și de muncă.
Potrivit Constituției, statul stabilește cadrul juridic general al comunităților autonome (regiunile) și al colectivităților teritoriale locale (provinciile și municipiile) cărora le recunoaște competența administrativă generală în problemele de interes local.
Totuși statul stabilește și regimul juridic general al organizării și funcționării administrației publice locale, statutul funcționarilor publici locali, procedurile administrative, concesiunile, exproprierile, contractele administrative și răspunderea administrativă.
Ca organizare teritorială, Spania cunoaște regiunile, provinciile și municipiile (urbane și rurale), la care se adaugă arii metropolitane (Barcelona, Valencia).
Constituția garantează unitatea națiunii cât și dreptul la autonomie pentru diferitele naționalități sau regiuni, îmbinând criteriul etnic colectiv cu cel etnic teritorial (cazul Cataloniei, Țării Bascilor, Galiției).
Toate structurile teritoriale dispun de o autonomie conformă intereselor specifice fiecăreia, existând posibilitatea extinderii acesteia.
I. Regiunea
Regiunea reprezintă o comunitate autonomă, care dispune de competența legislativă, ce diferă de la regiune la regiune, și care este în conformitate cu reglementările naționale și cele ale propriilor statute ce consacră autonomia comunităților regionale, inclusiv cu reglementările proprii adoptate în temeiul acestora.
Constituția (art. 148) reglementează competența legislativă a regiunilor potrivit regulii „per a contrario”, prin comparație și în opoziție cu cea a statului, de unde concluzia că ceea ce nu este expres rezervat puterii legislative centrale poate fi reglementat de regiune în domenii precum dezvoltarea regională și economică, amenajarea teritoriului și urbanismul, lucrări publice de interes regional, căi ferate și rutiere, de același interes, etc.
Organele regiunilor sunt adunarea legislativă, consiliul regional de guvernare și președintele comunității.
Adunarea legislativă este aleasă, în mod direct pe 4 ani, lucrează în ședințe publice, este un organism deliberativ în materie legislativă locală ale cărei acte sunt controlate de Tribunalul Constituțional.
Consiliul regional de guvernare este organul executiv ai cărui membrii sunt numiți de președintele comunității și au responsabilități asemănătoare unor miniștrii. Președintele comunității este ales de adunare și numit de rege, conduce consiliul regional, are statut de prim-ministru și răspunde în fața adunării.
Provinciile
Acestea dispun de autonomie locală iar administrația acestora este realizată de „reprezentanța locală” compusă din consiliul provinciei, comisia de guvernare, președintele și vicepreședinții.
Consiliul provinciei este organul deliberativ format din deputați provinciali aleși de consilierii municipali din rândul lor, care lucrează în ședințe publice, având atribuții normative, de control, de organizare, financiare și de protecție a intereselor colectivităților locale.
Comisia de guvernare este compusă din președintele acesteia și un număr de deputați numiți de el în cadrul său, exercită atribuții delegate de consiliu sau de președinte, după caz, asistându-l pe acesta din urmă în exercitarea atribuțiilor care îi revin.
Președintele este ales de consiliu dintre membrii săi, organism care îl poate destitui prin moțiunea de cenzură. El numește vicepreședinții dintre membrii comisiei de guvernare, care îndeplinesc atribuții delegate de președinte și îl înlocuiesc în caz de absență.
Atribuțiile proprii ale provinciilor sunt stabilite de legile naționale și de cele regionale, diferind de la o comunitate la alta, dar fiind comune în materia promovării și dezvoltării intereselor specifice provinciei, prestarea serviciilor publice la același nivel supra municipal, coordonarea serviciilor municipale pentru realizarea integrală și eficientă a acestora, acordă asistența economică, tehnică și juridică a municipiilor rurale.
Autonomia regulamentară permite provinciilor, cu respectarea prevederilor legislative naționale și regionale, să-și reglementeze propria organizare a autorităților reprezentative de conducere, a propriilor servicii publice, să adopte diverse regulamente interne de organizare și funcționare vizând proprii funcționari.
Coordonarea serviciilor publice municipale presupune elaborarea anuală a planurilor de cooperare în vederea realizării investițiilor și serviciilor de competență municipală cu consultarea a acestora din urmă.
Principiul subsidiarității obligă provincia la sprijin financiar a municipiilor când fondurile localității sunt insuficiente, dublat de subvenții acordate de regiuni sau chiar de stat, după caz.
Atribuțiile delegate provinciei trebuie să respecte ca reguli:
– în actul de delegare trebuie să se prevadă condițiile, conținutul, durata și mijloacele afectate atribuției transmise;
– administrația titulară păstrează dreptul de îndrumare și control asupra administrației delegate;
– delegarea se face numai cu acordul colectivității teritoriale care preia atribuția.
Prin înființarea regiunilor provincia a devenit un intermediar între regiune și chiar stat, pe de o parte, și administrația municipală, pe de altă parte, ca structură de bază având chiar rol coordonator între aceste entități, inclusiv substituirea municipiilor care fiind depășite nu-și pot îndeplini corespunzător unele atribuții.
În concluzie provincia este o entitate locală cu personalitate juridică constituită dintr-o grupare de municipii (comune) sau alte subdiviziuni teritoriale în scopul îndeplinirii unitare ale unor activități locale sau de stat.
Administrația municipală
Această structură dispune de autonomie administrativă locală alegându-și, după caz, organisme de conducere obligatorii și/sau facultative.
Cele obligatorii cuprind consiliul municipal, comisia de guvernare, primarul și adjuncții acestuia.
Consiliul municipal este alcătuit din consilieri aleși în mod direct pe 4 ani și reprezintă organul deliberativ al localității.
Printre atribuțiile proprii enumerăm adoptarea bugetului și organizarea serviciilor publice locale, gestiunea domeniului public, adoptarea preluării atribuțiilor delegate de la alte autorități, precum și, după caz, alegerea și revocarea primarului, dacă legea nu atribuie acest drept în mod direct alegătorilor.
Alte atribuții vizează ordinea și circulația publică, urbanismul, protecția civilă și a mediului înconjurător, prevenirea și stingerea incendiilor, transporturi publice locale, servicii sociale, salubritatea, colectarea și depozitarea deșeurilor.
Ca servicii minime proprii și obligatorii de asigurat, prin lege, în mod propriu, exclusiv sau asociativ, enumerăm iluminatul public, întreținerea străzilor, rețeaua de canalizare, alimentarea cu apă potabilă, colectarea rezidurilor menajere, salubritatea, controlul alimentelor și băuturilor.
Atribuții delegate de stat, regiune sau provincie sunt încredințate numai în măsura în care ar spori eficacitatea acestora și ar antrena o mai bună participare a cetățenilor la îndeplinirea lor, desigur cu respectarea condițiilor legale de delegare.
La rândul său, consiliul își poate delega unele atribuții comisiei de guvernare sau primarului.
Comisia de guvernare este formată din primar și unii consilieri desemnați de el, ca organism executiv care îndeplinește în plen sau individual prin membrii săi unele atribuții delegate de consiliu sau primar.
Primarul ales, după caz, de consilieri ori de electoratul local, este executivul local și șeful administrației locale.
Are ca atribuții numirea și revocarea adjuncților săi, a membrilor comisiei de guvernare, este ordonator de credite, dispune măsurile necesare în caz de calamități naturale sau catastrofe.
Adjuncții primarului exercită atribuții delegate de primar în domeniile economic, urbanism, financiar, circulație rutieră, înlocuindu-l în caz de absență.
Organismele facultative sunt constituite la libera apreciere a comunităților locale și a municipiilor și vizează: – comisii de informare alcătuite din consilieri locali, ca organisme de lucru ale consiliului, constituite pe probleme și reflectând configurația politică a plenului, cu rol de pregătire sau avizare a hotărârilor acestuia;
– consiliile sectoriale, prezidate de un consilier local, cu o componență liber stabilită de autoritatea locală, cu rol de angrenare a cetățenilor și a asociaților locale la rezolvarea propunerilor și sesizărilor adresate executivului local;
– echipele municipale de district (subdiviziuni urbane ale marilor orașe) ca organisme deconcentrate ale consiliului municipal cu rol în îmbunătățirea afacerilor orășenești.
Consiliile municipale pot întâmpina dificultăți în exercitarea atribuțiilor proprii motiv pentru care legea permite degrevarea lor de respectivele competențe prin:
– scutirea acestora de obligațiile ce nu le pot îndeplini, conferită, după caz, de provincii
sau regiuni;
– sprijinirea prin ajutor acordat de provincii sau regiuni în îndeplinirea serviciilor publice
minimale obligatorii.
Relațiile dintre toate nivelele organizării administrative locale și între structurile aferente acestora nu au la bază subordonarea.
Controlul administrativ general asupra actelor de putere ilegale ale administrației locale se face ulterior prin atacarea lor în fața tribunalului administrativ, distinct de instanțele de drept comun, ceea ce nu conduce la suspendarea de drept a măsurii contestate.
Autoritatea de control administrativ la nivel regional este un organ special, delegat al guvernului, iar la nivelele provinciei și municipiilor este delegatul guvernamental de la nivel provincial, care reprezintă puterea centrală în teritoriu, exercitând administrația statului în mod direct în interesul comunității autonome și în coordonare cu administrația locală.
Municipiile (orașele și comunele) sunt autonome și au personalitatea juridică deplină. Exercitarea dreptului la autonomie permite provinciilor limitrofe cu trăsături istorice,
culturale și economice comune, dar distincte de ale altora, teritoriilor insulare și provinciilor ca entități să se constituie în comunități autonome în baza unui referendum popular local, fără ca prin aceasta să aibă loc un proces de federalizare a statului și a comunităților respective. Asemenea comunități vor putea adopta statute proprii trimise parlamentului spaniol spre legiferare.
Datorită acestui regim juridic diversificat, diferit și flexibil s-a recunoscut „dejure” și în mod oficial autonomia tradițională a unor regiuni precum Catalonia, Țara Bascilor și Galiția.
2.4. Structuri administrative din Marea Britanie
Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord are ca formă de guvernământ monarhia parlamentară (constituțională), un executiv puternic, respectiv cabinetul de miniștri condus de premier și parlamentul deținător al suveranității naționale.
Primul ministru a evoluat, de-a lungul timpului, de la rangul de ministru delegat de rege pentru a conduce ședințele cabinetului în absența monarhului, la persoana pe care monarhul trebuia să o numească obligatoriu în fruntea guvernului deoarece reprezenta liderul majorității parlamentare câștigătoare din Camera Comunelor.
Premierul are, printre altele, următoarele atribuții:
– alcătuirea listei cabinetului;
– propune monarhului numirea sau revocarea miniștrilor;
– stabilirea și realizarea direcțiilor politice ale guvernării, aprobate de parlament;
– controlul asupra majorității parlamentare din cameră.
Executivul britanic exercită o legislație delegată de parlament care trebuie să respecte limitele împuternicirii conferite precum și procedurile prestabilite de ea, fără a putea depăși sau încălca puterile încredințate în acest mod.
Sistemul executiv britanic este unitar, prin existența unui singur rând de organe centrale în cadrul cărora ministerele (departamente) pot avea funcții majore în cazul unor interese naționale generale de prim ordin (sănătate, interne, apărare, externe) ori funcții minore, mai reduse ca importanță națională (artă, vamă, informații, etc.).
În teritoriu aparatul administrativ local acționează, mai degrabă, ca agent guvernamental, deși unele zone se bucură de un anumit grad de independență regională care nu conduce, totuși, la o structură de tip federal a statului.
Structura teritorială a Marii Britanii ține de tradiția istorică a principalelor sale regiuni istorice, Anglia, Țara Galilor, Scoția și Irlanda de Nord, în cadrul cărora diferă atât modul de organizare administrativ-teritorială, cât și gradul de autonomie a comunităților locale, reflectate în particularitățile reglementărilor juridice din domeniu.
Marea Britanie nu are o Constituție unitară, sistematizată și integral scrisă în care să fie prevăzută și garantată autonomia locală sau descentralizarea, așa cum întâlnim în cazul noilor constituții sau a celor revizuite din cadrul statelor europene continentale, mai ales în cadrul legilor fundamentale adoptate în ultima perioadă, din care cauză se impun unele constatări.
În primul rând, parlamentul britanic stabilește sau modifică, oricând și fără nici o îngrădire constituțională, raporturile dintre puterea centrală și cea din teritoriu, recunoscând existența unei „guvernări locale”, echivalentul european al autonomiei, consacrate legal, concomitent cu dreptul de control al statului, prin intermediul administrației și a justiției, asupra actelor autorităților locale.
În al doilea rând, nu există o reglementare de principiu care să atribuie autorităților locale o competență generală, cadru, în problemele de interes local ale comunității ci numai împuterniciri special conferite acestora pe domenii de activitate în baza legii scrise sau a cutumei (obiceiului) locale, ori chiar a unor reglementări proprii locale în probleme de strict interes local neprevăzute în conținutul legilor, dar recunoscute de puterea centrală.
În al treilea arând, guvernul acționează în raporturile sale cu administrația locală, numai în limitele puterilor (atribuțiilor) conferite de parlament prin lege oricând modificabilă de către legislativ.
În al patrulea rând, depășirea competenței încredințate de parlament executivului central sau celui local („ultra vires”) este sancționată, printre altele , cu nevalabilitatea actului juridic administrativ emis în acest fel.
În sfârșit, cu toate aceste limitări legislative și chiar în condițiile absenței unor prevederi constituționale în materie, totuși în Marea Britanie există o reală, profundă și originală autoguvernare locală similară autonomiei locale continentale în rezolvarea problemelor de interes local de către autoritățile locale comunitățile respective.
Organizarea autorităților locale
Anglia
Anglia cunoaște ca subdiviziuni:
– comitatele (ținuturi sau departamente), la care se adaugă Londra (formată din 32 de burguri și City);
– districtele, ca entități intermediare, la cere se adaugă districtele metropolitane (marile orașe care cunosc subdiviziuni municipale, sectoare,secții, etc.);
– parohiile, ca entități de bază ale comunităților locale.
Anglia nu cunoaște nici regiunile administrative și nici autorități regionale, dar din anul 1997 s-au creat agenții regionale de dezvoltare care nu sunt autorități decizionale.
În privința celorlalte trei regiuni istorice ele se constituie în comunități regionale care cunosc doar o singură subdiviziune administrativ-teritorială(circumscripții sau districte), au adunări legislative proprii, alese pe un mandat determinat, precum și un executiv propriu condus de un premier.
Țara Galilor are o Adunare Națională Galeză, un comitet executiv prezidat de Leader.
Scoția are Parlamentul scoțian, un executiv propriu condus de primul ministru, având un grad ridicat de autonomie administrativă, dispunând de departamente proprii pentru sănătate, agricultură, pescuit, etc.
Irlanda de Nord are o adunare semiautonomă, un comitet executiv și un prim ministru.
Irlanda de Nord, deși are propriul Senat și Cameră a Comunelor, propriul Cabinet și un Guvernator general, are și proprii săi reprezentanți în parlamentul britanic.
Ultimele două regiuni cunosc un regim de autoguvernare regională recunoscându-lise statutul de comunități autonome, deși toate trei sunt, în egală măsură, și comunități regionale, ceea ce nu este și cazul Angliei. Totuși gradul diferit de independență regională nu conduce, în cazul Marii Britanii, la o structură de tip federal.
Toate colectivitățile locale, indiferent de existența sau nu a mai multor nivele de subdiviziuni administrativ-teritoriale, își aleg consiliile locale în mod diferit pe un mandat de 3 ani, cu reînnoirea anuală a unei treimi din consilieri, organisme care, în plenul lor, hotărăsc asupra bugetului local și a taxelor locale în acord cu legislația națională.
Consiliile își pot delega unele atribuții unor comitete sau comisii, ce reflectă componența politică a consiliului sau unui funcționar public desemnat de ele.
Comitetele sau comisiile funcționează între ședințele plenului pregătind lucrările și proiectele acestuia.
Consilierii locali nu au funcții în executivul local, iar funcționarii locali nu pot desfășura activități politice și nici să candideze pentru consiliu, fiind executanții deciziilor adoptate de plenul organului colegial.
Nu există funcția de primar, ci alte funcții ca:
– „mayor”, persoana aleasă dintre consilieri care prezidează ședințele consiliului, reprezentându-l în exterior, ales pe termen de 1 an cu posibilitatea de a fi reales;
– „leader” cel care prezidează comisia de politică generală locală;
– „președinții” („chairmen” sau „chais”) care prezidează celelalte comisii;
– „șeful executivului local” („chief executive”) este un funcționar public retribuit ajutat de șefii de servicii, cu care formează echipa administrativă având atribuții paralele sau suprapuse competenței comisiilor de profil.
Deși nu există o autoritate guvernamentală care să reprezinte statul în teritoriu, de genul prefectului cunoscut în Franța, Italia, România, etc., totuși la nivel central avem câte un secretar de stat responsabil cu relațiile dintre guvernul britanic cu regiunile respective, Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord, iar departamentele sau ministerele centrale britanice supraveghează, pe domeniul lor, activitățile autorităților similare din regiuni, exercitând și un control financiar.
Repartizarea atribuțiilor între autoritățile locale
Anglia
Distingem următoarele structuri:
– consiliile de comitat au atribuții vizând ordinea publică, servicii sociale, educația, drumurile, transporturile, protecția consumatorilor, prevenirea și stingerea incendiilor, prelucrarea și depozitarea deșeurilor;
– consiliile de district au atribuții în materia fondului locativ, regimul construcțiilor, protecția sanitară și a mediului, igienă publică și salubritate, colectarea deșeurilor;
– atribuțiile comune celor două categorii vizează urbanismul, gestiunea muzeelor și parcurilor, organizarea activităților recreative, etc.;
– consiliile de parohii răspund de lotizarea terenurilor, construcții publice, amenajarea și întreținerea parcurilor, zonelor verzi, bazelor sportive, drumurilor, trotuarelor, parcărilor, iluminatului public, cimitirelor, etc.
Țara Galilor
Adunarea Națională reglementează ulterior(„secundum legem”)parlamentului
britanic în domenii expres încredințate precum sănătate, educație, formare profesională, preluând de la Secretariatul de stat britanic pentru Țara Galilor atribuții vizând telecomunicațiile, finanțele publice, ordinea publică, justiția și penitenciarele.
Consiliile de circumscripții au atribuții vizând dezvoltarea economică locală, agricultură, silvicultură, pescuit, drumuri, transporturi, urbanism, protecția consumatorului, servicii sociale, cultură, artă, sport, prevenirea și stingerea incendiilor, colectarea și procesarea deșeurilor.
Scoția
Parlamentul poate reglementa în mod propriu (primar), cât și în baza legilor naționale în domenii similare Adunării Galeze, dar având și competența de a majora sau micșora, cu anumite procente, impozitele regiunii.
Comisiile de circumscripție au atribuții asemănătoare cu cele din Țara Galilor.
Irlanda de Nord
Adunarea semiautonomă reglementează, atât în mod propriu, cât și în baza legii britanice, în domenii ca justiția, administrația locală, sănătate, educație, cultură, patrimoniu local și fond locativ.
Secretarul de stat britanic pentru Irlanda de Nord poate suspenda activitatea Adunării, după caz, și are atribuții proprii privind telecomunicațiile, finanțele publice, politica de securitate, ordinea publică, justiția penală, penitenciare.
Consiliile de district au pierdut treptat atribuțiile proprii preluate de consilii de circumscripție – ca autorități ale puterii centrale începând cu anul 1973 – în domenii ca urbanism, fond locativ, drumuri principale, asistență sanitară și socială, educație,etc.
Rolul autorităților locale în exercitarea unor atribuții diferă, în care sens avem:
– rol de reglementare, de exemplu în materia controlului – rol de reglementare și stimulare a organismelor locale și private, în domenii ca dezvoltarea economică, urbanismul, etc.;
– rol de prestator de servicii publice și de monopol asupra acestora în materii precum, salubritatea, colectarea deșeurilor, etc.
Oricum, guvernul central dorește încetarea statutului autorităților locale de furnizoare directe de servicii publice care să fie transferate unor corporații publice de genul întreprinderilor, societăților comerciale, deci societăți concurențiale care îndeplinesc sarcini publice economice, sociale, etc., administrând întreprinderi, bunuri, fonduri sau unor corpuri ce se autoguvernează, cum ar fi de exemplu, în domeniul ordinii publice locale, preluate de la agentul teritorial al guvernului.
Relațiile între autoritățile locale și controlul celor centrale
Anglia
Toate consiliile, indiferent de nivel, au statute egale, fără relații de subordonare sau control între ele, fiind autonome pe linia competențelor exclusive, iar pentru cele paralele sau comune ori concurente (ca, de exemplu, domeniul urbanismului) au obligația să se pună de acord acționând împreună.
În Țara Galilor și Scoția, Adunarea Națională și respectiv, Parlamentul, exercită controlul de legalitate și cel financiar asupra consiliilor locale fără ca acestea să le fie subordonate.
În Irlanda de Nord cvasi inexistența atribuțiilor proprii ale consiliilor de district, conduce la inexistența oricăror raporturi cu Adunarea semiautonomă.
Controlul este exercitat în mod diferit de către puterea centrală asupra structurilor locale.
a) În cazul secretariatelor de stat create pe anumite domenii guvernul verifică, în Anglia, sectoare precum mediul, transporturile, iar în cazul celorlalte regiuni se exercită un control similar.
În cazul Irlandei de Nord, secretariatul de stat anume creat controlează circumscripțiile administrative înființate de puterea centrală în teritoriu pe anumite sectoare de activitate.
b) Miniștrii și funcționarii publici centrali, din celelalte sectoare controlează colectivitățile locale numai în baza unor împuterniciri legale exprese exercitând, după caz, sectorial, mai multe forme de verificare după cum urmează:
– controlul prealabil (anterior), prin autorizarea prealabilă a actelor emise de autoritatea locală pe anumite domenii expres prevăzute, de exemplu, în materie de împrumuturi publice;
– controlul ulterior activității verificate, în urma sesizării autorităților centrale de cetățeni vătămați prin actele organelor locale când un inspector desemnat anchetează și se pronunță în caz în cadrul unei proceduri cvasi jurisdicționale;
– controlul prin stabilirea limitelor de acțiune a autorității locale împuternicite în acest sens de către secretariatul de stat competent, de exemplu în materia impozitelor și taxelor locale.
În general, autoritățile locale acționează independent atât în exercitarea atribuțiilor proprii sau încredințate (transferate) ori recunoscute de puterea centrală, fără acordul sau avizul prealabil al autorităților naționale.
Autoritățile locale au libertatea de a încheia contracte, iar controlul financiar asupra cheltuielilor este exercitat de întregul consiliu, apoi de comisia (comitetul) pentru finanțe din cadrul acestuia împreună cu un trezorier, dar și de către un agent al guvernului central („District auditor”) care examinează toate conturile.
Rezultă că departamentele executive centrale exercită o supraveghere continuă administrativă în materia legalității actelor organelor locale, indiferent de natura publică (de autoritate) sau privată (contractuală) a acestora, și, mai ales, cu precădere în domeniul managementului financiar.
Justiția britanică de drept comun soluționează, potrivit principiilor generale de drept civil, conflictele dintre particulari și autorități, generate de actele ilegale ale organelor locale, ori conflictele dintre autoritățile locale și cele centrale privind deciziile guvernamentale ilegale, ori de câte ori se invocă depășirea competențelor proprii („ultra vires”) sau a celor delegate, încredințate organelor locale.
Practic în Marea Britanie nu există, pe deplin format ca și în Europa continentală, un drept administrativ național unitar și nici un sistem de tribunale administrative anume specializate în litigiile purtate de particulari cu executivul local sau central, pentru actele și faptele de autoritate cu caracter vătămător sau ilicit.
2.5. Structuri administrative din Italia
Guvernul este condus de un președinte al Consiliului de Miniștri, iar în structura sa intră miniștri. Premierul îndrumă politica generală a executivului și răspunde de realizarea ei, coordonând activitatea miniștrilor.
În privința organizării teritoriale subdiviziunile sunt regiunile, provinciile și comunele.
Regiunile posedă autonomie financiară și au anumite puteri legislative, putând dezvolta o legislație paralelă cu cea centrală, dar în acord cu ea.
Consiliul regional este organul de conducere al regiunii, cu atribuții legislative locale și cu drept de inițiativă parlamentară.
Consiliul administrativ este organul executiv. Președintele consiliului este conducătorul autorității, promulgă legile (locale) și actele consiliului.
Comisarul guvernului asigură realizarea funcțiilor administrative ale statului, coordonându-le în teritoriu cu funcțiile regiunii.
Provinciile și comunele sunt colectivități autonome în limitele fixate de legislație, prefectul funcționând la nivelul provinciei sub autoritatea Ministerului de Interne.
Constituția italiană (1948) proclamă principiile autonomiei administrative locale și maxima descentralizare a serviciilor publice puse la dispoziție de către stat.
Toate autoritățile locale, consilii regionale, provinciale, municipale, ca și primarii, sunt alese direct pentru un mandat, supuse controlului guvernamental prin comisari (pentru regiuni) și prefecți (pentru provincii) existând posibilitate dizolvării organelor reprezentative locale de către guvern dacă săvârșesc acte contrare Constituției sau legilor în vigoare.
Pe lângă autoritățile locale, sistemul administrației descentralizate cuprinde și servicii publice (organizate de stat, regiuni, provincii și municipalități), ca persoane juridice supuse dreptului public cu diferite grade de independență și putere de autoguvernare. Mai există și societăți autonome care intră parțial sub regimul de drept public și mai mult sub cel privat, care acționează în domenii economice precum construcții, agricultură, transport rutier, etc.
2.6. Structuri administrative din alte state Europene
2.6.1. Portugalia
Portugalia are un regim semiprezidențial în care șeful statului este ales prin vot popular. Acesta desemnează pe șeful guvernului. Guvernul este competent să emită decrete legi în domenii nerezervate parlamentului.
Portugalia, conform Constituției sale (art. 6 alin. 1), este un stat unitar, a cărui structură respectă principiile de autonomie, a guvernării locale și de descentralizare democratică a administrației publice.
Autoritățile locale sunt comunele, municipalitățile și regiunile administrative supuse supravegherii puterii executive centrale.
2.6.2. Grecia
Grecia este o republică parlamentară având în frunte un președinte cu atribuții limitate.
Guvernul este desemnat, prin votul de încredere a legislativului care -1 poate demite prin moțiunea de cenzură.
Constituția distinge între administrația de stat condusă la nivel central de miniștrii de resort, iar la nivel regional de prefecți, având o competență generală dublată de organele speciale ale ministerelor în teritoriu. Guvernarea locală este exercitată de orașe și municipalități aflate sub regim de drept public care nu pot emite legi.
Autoritățile locale sunt supravegheate de stat care controlează modul în care măsurile locale sunt în acord cu legea.
Mai există și administrația autonomă specială, de regulă structuri corporatiste, sub autoritatea dreptului public (colegiile de învățământ superior) sau privat (întreprinderi publice).
2.6.3. Luxemburg
Diviziunile teritoriale includ 3 arondismente administrative, 12 cantoane și 126 de municipalități.
Autoritățile centrale și miniștrii care le conduc supraveghează administrarea serviciilor publice asistați de departamentele ministeriale și de serviciile generale care aparțin statului și sunt deconcentrate în teritoriu sub conducerea departamentelor ministeriale de resort ocupând o poziție distinctă de administrația locală.
Municipalitățile au un grad ridicat de autoguvernare.
Corporațiile publice sunt independente de stat și de municipalități și sunt organizate pentru managementul unor treburi publice legate de asigurare socială și asocierea profesională. Ele sunt strict supravegheate de autoritățile centrale care exercită față de ele o adevărată tutelă administrativă.
2.6.4. Belgia
Regatul belgian are o structură compusă descentralizată de tip federativ. Nivele de organizare sunt compuse din federație, comunități și regiuni toate trei egale în drepturi dar în domenii diferite.
Nivelul inferior este ocupat de provincii care acționează în cadrul comunităților federale, comunitare și regionale, fiind subordonate tuturor autorităților superioare.
La baza structurii administrative stau comunele, finanțate și controlate de regiuni, subordonate autorităților superioare în raport cu competențele lor.
CAP. III AUTORITĂȚILE ADMINISTRAȚIEI PUBLICE LOCALE AUTONOME. PREZENTARE GENERALĂ
Aleșii locali sunt primarul, consilierii locali, președintele consiliului județean si consilierii județeni. În asigurarea liberului exercițiu al mandatului lor, aceștia îndeplinesc o funcție de autoritate publica, beneficiind de dispozițiile legii penale cu privire la persoanele care îndeplinesc o funcție ce implica exercițiul autorității de stat.
Autoritățile administrației publice prin care se realizează autonomia locală în comune, orașe și municipii sunt consiliile locale, comunale, orășenești și municipale, ca autorități deliberative, și primarii, ca autorități executive. Consiliile locale și primarii se aleg în condițiile prevăzute de legea privind alegerile locale.
Consiliile locale și primarii se aleg în condițiile prevăzute de Legea privind alegerile locale 67/2004, și funcționează ca autorități ale administrației publice locale care rezolvă treburile publice din comune, orașe și municipii în condițiile legii.
În fiecare județ se constituie un consiliu județean, ca autoritate a administrației publice locale, pentru coordonarea activității consiliilor comunale, orășenești și municipale, în vederea realizării serviciilor publice de interes județean. Consiliul județean este ales în condițiile Legii privind alegerile locale 67/2004, iar autoritatea executivă este asigurată de un președinte, ales prin scrutin uninominal.
Mandatul primarului, consilierului local, respectiv al președintelui consiliului județean si al consilierului județean este de 4 ani. Mandatul se exercita în condițiile legii.
Consiliul local sau consiliul județean, primarul, precum și președintele consiliului județean ales în cursul unui mandat, ca urmare a dizolvării consiliului local sau județean, respectiv a vacantei postului de primar sau de președinte al consiliului județean, încheie mandatul precedentei autorități a administrației publice locale.
Consiliul local sau consiliul județean, precum și primarul sau președintele consiliului județean, aleși în urma organizării unor noi unități administrativ-teritoriale sau în urma dizolvării unor consilii, respectiv vacantării unor posturi de primari sau de președinți ai consiliilor județene, își exercita mandatul numai pana la organizarea următoarelor alegeri locale generale.
3.1. Consiliul Local
3.1.1. Compunerea consiliului local. Consiliile locale sunt compuse din consilieri locali aleși prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, în condițiile stabilite de Legea privind alegerile locale 67/2004 cu modificările și completările ulterioare.
Numărul membrilor fiecărui consiliu local se stabilește prin ordin al prefectului, în funcție de populația comunei, orașului sau municipiului raportată de Institutul Național de Statistică la data de 1 ianuarie a anului în curs sau, după caz, la data de 1 iulie a anului care precedă alegerile. În consecință, un consiliu local poate avea între 9 și 31 de consilieri, iar Consiliul General al Municipiului București este compus din 55 de consilieri.
3.1.2. In conformitate cu modificările aduse Legii 215/2001 prin OUG nr. 66/2008, constituirea consiliilor locale se face în termen de 20 de zile de la data desfășurării alegerilor. Convocarea consilierilor locali aleși și validați în funcție se face de către prefect.
Prin modificările introduse prin Ordonanța de urgenta nr. 66/2008 se revine la termenul consacrat în formularea inițială a Legii 215/2001, constituirea consiliilor locale realizându-se în termen de 20 de zile de la data desfășurării alegerilor, după îndeplinirea prevederilor art. 38 alin. (1) si (11) din Legea nr. 334/2006 privind finanțarea partidelor politice și a campaniilor electorale, cu modificările și completările ulterioare.
Convocarea consilierilor declarați aleși pentru ședința de constituire se face de către prefect. La ședința de constituire pot participa prefectul sau reprezentantul sau, precum și primarul, chiar daca procedura de validare a mandatului acestuia nu a fost finalizata.
Regulile aplicabile ședinței de constituire sunt următoarele (art. 30 alin 2, 3, 4,5) :
a) Ședința este legal constituită dacă participă cel puțin două treimi din numărul consilierilor aleși. În cazul în care nu se poate asigura această majoritate, ședința se va organiza, în aceleași condiții, peste 3 zile, la convocarea prefectului.
b) Dacă nici la a doua convocare reuniunea nu este legal constituită, se va proceda la o nouă convocare de către prefect, peste alte 3 zile, în aceleași condiții.
c) În situația în care consiliul local nu se poate reuni nici la această ultimă convocare, din cauza absenței, fără motive temeinice, a consilierilor, prefectul va declara vacante, prin ordin, locurile consilierilor aleși care au lipsit nemotivat de la cele 3 convocări anterioare, dacă aceștia nu pot fi înlocuiți de supleanții înscriși pe listele de candidați respective, organizându-se alegeri pentru completare, în termen de 30 de zile, în condițiile Legii privind alegerea autorităților administrației publice locale.
Ordinul prefectului prin care se declară vacante locurile consilierilor care au lipsit nemotivat poate fi atacat de cei în cauză la instanța de contencios administrativ, în termen de 5 zile de la comunicare. Hotărârea instanței este definitivă și irevocabilă.
Absența consilierilor de la ședința de constituire este considerată motivată dacă se face dovada că aceasta a intervenit din cauza unei boli care a necesitat spitalizarea sau a făcut imposibilă prezența acestora, a unei deplasări în străinătate în interes de serviciu sau a unor evenimente de forță majoră.
d) Lucrările ședinței de constituire sunt conduse de cel mai în vârstă consilier, asistat de 2 consilieri dintre cei mai tineri.
3.1.3. Validarea consilierilor în funcție.
Pentru validarea mandatelor, consiliile locale aleg prin vot deschis, dintre membrilor, pe întreaga durată a mandatului, o comisie de validare alcătuită din 3-5 consilieri.
Comisia de validare examinează legalitatea alegerii fiecărui consilier și propune consiliului local validarea sau invalidarea mandatelor.
Comisia de validare va propune invalidarea alegerii unui consilier numai în cazul în care se constată încălcarea condițiilor de eligibilitate sau dacă alegerea consilierului s-a făcut prin fraudă electorală, constatată în condițiile Legii privind alegerea autorităților administrației publice locale.
Validarea sau invalidarea mandatelor se face, în ordine alfabetică, cu votul deschis al majorității consilierilor prezenți la ședință. Persoana al cărei mandat este supus validării sau invalidării nu participă la vot.
Hotărârea de validare sau invalidare a mandatelor poate fi atacată de cei interesați la instanța de contencios administrativ în termen de 5 zile de la adoptare sau, în cazul celor absenți de la ședință, de la comunicare.
Instanța de contencios administrativ se pronunță în cel mult 30 de zile. În acest caz, procedura prealabilă nu se mai efectuează, iar hotărârea primei instanțe este definitivă și irevocabilă.
Pentru validarea mandatelor candidaților declarați supleanți este aplicabilă aceeași procedură. Pot fi validați numai candidații declarați supleanți care, la data validării, fac dovada faptului că sunt înscriși în partidul politic, alianța politică sau alianța electorală pe a cărei listă au candidat în alegeri.
Consilierii ale căror mandate au fost validate depun în fața consiliului local jurământul, în limba română. Consilierii care refuză să depună jurământul sunt considerați demisionați de drept.
În cazul în care consilierul local declarat ales renunță la mandat înainte de validare sau refuză să depună jurământul, se supune validării mandatul primului supleant înscris pe lista partidului politic, a alianței politice sau a alianței electorale respective, dacă până la validarea mandatului partidele și alianțele politice confirmă în scris apartenența la partid.
În cazul în care locurile rămase vacante nu pot fi completate cu supleanți, conform legii, iar numărul de consilieri locali se reduce sub jumătate plus unu, se vor organiza alegeri parțiale pentru completare, în termen de 90 de zile.
Consiliul local se declară legal constituit dacă majoritatea consilierilor locali validați au depus jurământul. Constituirea consiliului local se constată prin hotărâre, adoptată cu votul majorității consilierilor locali validați. (art. 36, alin 2).
3.1.4. Atribuțiile consiliului local. Consiliul local are inițiativă și hotărăște, în condițiile legii, în toate problemele de interes local, cu excepția celor care sunt date prin lege în competența altor autorități publice, locale sau centrale.
Consiliul local exercită următoarele categorii de atribuții (art. 38, alin 2):
A) atribuții privind organizarea și funcționarea aparatului de specialitate al primarului, ale instituțiilor și serviciilor publice de interes local și ale societăților comerciale și regiilor autonome de interes local :
a) aprobă statutul comunei, orașului sau municipiului, precum și regulamentul de organizare și funcționare a consiliului local;
b) aprobă, în condițiile legii, la propunerea primarului, înființarea, organizarea și statul de funcții ale aparatului de specialitate al primarului, ale instituțiilor și serviciilor publice de interes local, precum și reorganizarea și statul de funcții ale regiilor autonome de interes local;
c) exercită, în numele unității administrativ-teritoriale, toate drepturile și obligațiile corespunzătoare participațiilor deținute la societăți comerciale sau regii autonome, în condițiile legii.
B) atribuții privind dezvoltarea economico-socială și de mediu a comunei, orașului sau municipiului :
a) aprobă, la propunerea primarului, bugetul local, virările de credite, modul de utilizare a rezervei bugetare și contul de încheiere a exercițiului bugetar;
b) aprobă, la propunerea primarului, contractarea și/sau garantarea împrumuturilor, precum și contractarea de datorie publică locală prin emisiuni de titluri de valoare în numele unității administrativ-teritoriale, în condițiile legii;
c) stabilește și aprobă impozitele și taxele locale, în condițiile legii;
d) aprobă, la propunerea primarului, documentațiile tehnico-economice pentru lucrările de investiții de interes local, în condițiile legii;
e) aprobă strategiile privind dezvoltarea economică, socială și de mediu a unității administrativ-teritoriale;
f) asigură realizarea lucrărilor și ia măsurile necesare implementării și conformării cu prevederile angajamentelor asumate în procesul de integrare europeană în domeniul protecției mediului și gospodăririi apelor pentru serviciile furnizate cetățenilor.
C) atribuții privind administrarea domeniului public și privat al comunei, orașului
sau municipiului :
a) hotărăște darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică a comunei, orașului sau municipiului, după caz, precum și a serviciilor publice de interes local, în condițiile legii;
b) hotărăște vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei, orașului sau municipiului, după caz, în condițiile legii;
c) avizează sau aprobă, în condițiile legii, documentațiile de amenajare a teritoriului și urbanism ale localităților;
d) atribuie sau schimbă, în condițiile legii, denumiri de străzi, de piețe și de obiective de interes public local.
D) atribuții privind gestionarea serviciilor furnizate către cetățeni :
a) asigură, potrivit competențelor sale și în condițiile legii, cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes local privind: 1. educația; 2. serviciile sociale pentru protecția copilului, a persoanelor cu handicap, a persoanelor vârstnice, a familiei și a altor persoane sau grupuri aflate în nevoie socială; 3. sănătatea; 4. cultura; 5. tineretul; 6. sportul; 7. ordinea publică; 8. situațiile de urgență; 9. protecția și refacerea mediului înconjurător; 10. conservarea, restaurarea și punerea în valoare a monumentelor istorice și de arhitectura, a parcurilor, grădinilor publice și rezervațiilor naturale; 11. dezvoltarea urbană; 12. evidența persoanelor; 13. podurile și drumurile publice; 14. serviciile comunitare de utilitate publică: alimentare cu apă, gaz natural, canalizare, salubrizare, energie termică, iluminat public și transport public local, după caz; 15. serviciile de urgență de tip salvamont, salvamar și de prim ajutor; 16. activitățile de administrație social-comunitară; 17. locuințele sociale și celelalte unități locative aflate în proprietatea unității administrativ-teritoriale sau în administrarea sa; 18. punerea în valoare, în interesul comunității locale, a resurselor naturale de pe raza unității administrativ-teritoriale; 19. alte servicii publice stabilite prin lege;
b) hotărăște acordarea unor sporuri și altor facilități, potrivit legii, personalului sanitar și didactic;
c) sprijină, în condițiile legii, activitatea cultelor religioase;
d) poate solicita informări și rapoarte de la primar, viceprimar și de la șefii organismelor prestatoare de servicii publice și de utilitate publică de interes local;
e) aprobă construirea locuințelor sociale, criteriile pentru repartizarea locuințelor sociale și a utilităților locative aflate în proprietatea sau în administrarea sa;
E) atribuții privind cooperarea interinstituțională pe plan intern și extern :
a) hotărăște, în condițiile legii, cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române sau străine, în vederea finanțării și realizării în comun a unor acțiuni, lucrări, servicii sau proiecte de interes public local;
b) hotărăște, în condițiile legii, înfrățirea comunei, orașului sau municipiului cu unități administrativ-teritoriale din alte țări;
c) hotărăște, în condițiile legii, cooperarea sau asocierea cu alte unități administrativ-teritoriale din țara sau din străinătate, precum și aderarea la asociații naționale și internaționale ale autorităților administrației publice locale, în vederea promovării unor interese comune.
F) Consiliul local poate conferi persoanelor fizice române sau străine cu merite deosebite titlul de cetățean de onoare al comunei, orașului sau municipiului, în baza unui regulament propriu. Prin acest regulament se stabilesc și condițiile retragerii titluluiconferit
.
G) Persoanele împuternicite să reprezinte interesele unității administrativ-teritoriale în societăți comerciale, regii autonome de interes local, asociații de dezvoltare intercomunitară și alte organisme de cooperare sau parteneriat sunt desemnate prin hotărâre a consiliului local, în condițiile legii, respectându-se configurația politica de la ultimele alegeri locale.
H) Consiliul local îndeplinește orice alte atribuții stabilite prin lege.
3.1.5. Funcționarea consiliului local.
3.1.5.1. Comisiile de specialitate. După constituire, consiliul local își organizează comisii de specialitate, pe principalele domenii de activitate. Pot fi membri ai comisiilor de specialitate numai consilierii locali.
Comisiile de specialitate își aleg câte un președinte și un secretar. Comisiile analizează și avizează proiectele de hotărâre din domeniul lor de activitate. Activitatea acestora se desfășoară în plen și iau hotărâri cu votul majorității membrilor lor. Organizarea, funcționarea și atribuțiile comisiilor de specialitate se stabilesc prin regulamentul de organizare și funcționare a consiliului local respectându-se configurația politica rezultată în urma alegerilor locale.
Consiliile locale pot organiza, din proprie inițiativă sau la inițiativa primarului, după caz, comisii speciale de analiză și verificare, pe perioadă determinata. Componenta comisiei speciale de analiza și verificare, obiectivele și perioadă de desfășurare a activităților acesteia se stabilesc prin hotărâre a consiliului local. Membrii comisiei acționează în limitele stabilite prin hotărâre.
3.1.5.2. Președintele de ședință al Consiliului local. După declararea ca legal constituit, consiliul local alege dintre membrii săi, prin hotărâre adoptată cu votul deschis al majorității consilierilor locali în funcție, un președinte de ședință, pe o perioadă de cel mult 3 luni, care va conduce ședințele consiliului și va semna hotărârile adoptate de acesta. Consilierul local ales în condițiile de mai sus poate fi schimbat din funcție, la inițiativa a cel puțin unei treimi din numărul consilierilor locali, prin votul majorității consilierilor locali în funcție.
3.1.5.3. Ședințele consiliului local. Consiliul local își exercită mandatul de 4 ani de la data constituirii până la data declarării ca legal constituit a consiliului nou-ales. Consiliul local se întrunește în ședințe ordinare, lunar, la convocarea primarului. De asemenea, se poate întruni și în ședințe extraordinare, la cererea primarului sau a cel puțin unei treimi din numărul membrilor consiliului.
Convocarea consiliului local se face în scris, prin intermediul secretarului unității administrativ-teritoriale, cu cel puțin 5 zile înaintea ședințelor ordinare sau cu cel puțin 3 zile înainte de ședințele extraordinare. Odată cu notificarea convocării, sunt puse la dispoziție consilierilor locali materialele înscrise pe ordinea de zi. În caz de forță majoră și de maximă urgență pentru rezolvarea intereselor locuitorilor comunei, orașului sau municipiului sau în alte situații stabilite de regulamentul de organizare și funcționare a consiliului local, convocarea consiliului local se poate face de îndată. În toate cazurile, convocarea se consemnează în procesul-verbal al ședinței.
Ordinea de zi a ședinței consiliului local se aduce la cunoștință locuitorilor comunei sau ai orașului prin mass-media sau prin orice alt mijloc de publicitate. În comunele sau orașele în care cetățenii aparținând unei minorități naționale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor ordinea de zi se aduce la cunoștință publică și în limba maternă a cetățenilor aparținând minorității respective.
Ordinea de zi a ședințelor se aprobă de către consiliul local, la propunerea celui care a cerut întrunirea consiliului. Suplimentarea ordinii de zi se poate face numai pentru probleme urgente, care nu pot fi amânate până la ședința următoare, și numai cu votul majorității consilierilor locali prezenți. Scoaterea unui proiect de hotărâre de pe proiectul ordinii de zi se face numai cu acordul inițiatorului sau dacă acesta nu îndeplinește condițiile prevăzute la art. 45 (nu este însoțit de rapoartele de specialitate). În cazul neaprobării ordinii de zi, în condițiile prevăzute, nu se acordă indemnizația cuvenită consilierilor locali pentru ședința respectivă.
Proiectele de hotărâri înscrise pe ordinea de zi a ședinței consiliului local nu pot fi dezbătute dacă nu sunt însoțite de raportul compartimentului de resort din cadrul aparatului de specialitate al primarului, care este elaborat în termen de 30 de zile de la înregistrarea proiectului, precum și de raportul comisiei de specialitate a consiliului, cu excepția cazurilor de ședințe extraordinare cu convocare normală (3 zile), sau convocarea ― de îndată. Dacă rapoartele nu sunt întocmite în termen de 30 de zile de la înregistrarea proiectului, acestea se consideră implicit favorabile (art. 45).
Ședințele consiliului local se desfășoară legal în prezenta majorității consilierilor locali în funcție. Prezența consilierilor locali la ședință este obligatorie. Cazurile în care absența este motivată se stabilesc prin regulamentul de organizare și funcționare a consiliului local. Consilierul local care absentează nemotivat de două ori consecutiv este sancționat, în condițiile regulamentului de organizare și funcționare. Ședințele consiliului local sunt conduse de un președinte de ședință și sunt publice.
Chestiunea limbii în care se desfășoară ședințele consiliului local este rezolvată prin trei categorii de dispoziții (art. 43 alin. 2):
a) se precizează, în primul rând, principiul conform căruia ședințele consiliului se desfășoară în limba oficială a statului, adică în limba română;
b) principiul comportă și excepții, în acele cazuri în care consilierii aparținând unei minorități naționale reprezintă cel puțin o cincime din numărul total, la ședințele de consiliu se poate folosi și limba maternă a acestora; în aceste cazuri se va asigura, prin grija primarului, traducerea în limba română.
c) excepția de la principiu nu se aplică însă în cazul documentelor ședințelor de consiliu care se întocmesc în limba română (este vorba așadar de o excepție de la excepție).
Dezbaterile din ședințele consiliului local, precum și modul în care și-a exercitat votul fiecare consilier local se consemnează într-un proces-verbal, semnat de președintele de ședință și de secretarul unității administrativ-teritoriale. Președintele de ședință, împreună cu secretarul unității administrativ-teritoriale, își asumă, prin semnătură, responsabilitatea veridicității celor consemnate.
La începutul fiecărei ședințe, secretarul supune spre aprobare procesul-verbal al ședinței anterioare. Consilierii locali au dreptul ca, în cadrul ședinței, să conteste conținutul procesului-verbal și să ceară menționarea exactă a opiniilor exprimate în ședința anterioară. Procesul-verbal și documentele care au fost dezbătute în ședință se depun într-un dosar special al ședinței respective, care va fi numerotat, semnat și sigilat de președintele de ședință și de secretar, după aprobarea procesului-verbal.
În termen de 3 zile de la terminarea ședinței, secretarul unității administrativ-teritoriale afișează la sediul primăriei și, după caz, pe pagina de internet a unității administrativ-teritoriale o copie a procesului-verbal al ședinței.
3.1.6. Actele consiliului local. În exercitarea atribuțiilor ce îi revin consiliul local adoptă hotărâri. Proiectele de hotărâri pot fi propuse de consilieri locali, de primar, viceprimar sau de cetățeni. Promovarea unui proiect de hotărâre poate fi inițiată de unul sau de mai mulți cetățeni cu drept de vot, dacă acesta este susținut prin semnături de cel puțin 5% din populația cu drept de vot a unității administrativ-teritoriale respective.
Redactarea proiectelor se face de cei care le propun, cu sprijinul secretarului unității administrativ-teritoriale și al serviciilor din cadrul aparatului de specialitate al primarului. Inițiatorii depun la secretarul unității administrativ-teritoriale forma propusă pentru proiectul de hotărâre. Proiectul va fi afișat spre informare publică prin grija secretarului, iar inițiatorii asigură întocmirea listelor de susținători pe formulare puse la dispoziție de secretar. Listele de susținători pot fi semnate numai de cetățenii cu drept de vot care au domiciliul pe raza unității administrativ-teritoriale respective. După depunerea documentației și verificarea acesteia de către secretarul unității administrativ-teritoriale, proiectul de hotărâre va urma procedurile regulamentare de lucru ale consiliului local sau județean, după caz.
3.1.6.1. Regula de adoptare a hotărârilor – majoritatea simplă. Regula este aceea că hotărârile se adoptă cu votul majorității membrilor prezenți, în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare și funcționare a consiliului cere o altă majoritate.
3.1.6.2. Majoritatea absolută. Se adoptă cu votul majorității consilierilor locali în funcție următoarele hotărâri ale consiliului local:
a) hotărârile privind bugetul local;
b)hotărârile privind contractarea de împrumuturi, în condițiile legii;
c) hotărârile prin care se stabilesc impozite și taxe locale;
d) hotărârile privind participarea la programe de dezvoltare județeană, regională, zonală sau de cooperare transfrontalieră;
e) hotărârile privind organizarea și dezvoltarea urbanistică a localităților și amenajarea teritoriului;
f)hotărârile privind asocierea sau cooperarea cu alte autorități publice, cu persoane juridice române sau străine.
Dacă bugetul local nu poate fi adoptat după două ședințe consecutive, care vor avea loc la un interval de cel mult 7 zile, activitatea se va desfășura pe baza bugetului anului precedent până la adoptarea noului buget, dar nu mai târziu de 45 de zile de la data publicării legii bugetului de stat în Monitorul Oficial al României, Partea I.
3.1.6.3. Majoritatea calificată. Hotărârile privind patrimoniul se adoptă cu votul a două treimi din numărul total al consilierilor locali în funcție.
3.1.6.4. Caracterul votului. Consiliul local stabilește ca unele hotărâri să fie luate prin vot secret. Hotărârile cu caracter individual cu privire la persoane vor fi luate întotdeauna prin vot secret, cu excepțiile prevăzute de lege. Procedurile de votare vor fi stabilite prin regulamentul de organizare și funcționare a consiliului local.
3.1.6.5. Nulitatea de drept a hotărârii. Consacrarea unei acțiuni de contencios administrativ obiectiv. În conformitate cu art. 47 din legea administrației locale, ― nu poate lua parte la deliberare și la adoptarea hotărârilor consilierul local care, fie personal, fie prin soț, soție, afini sau rude până la gradul al patrulea inclusiv, are un interes patrimonial în problema supusă dezbaterilor consiliului local. Hotărârile adoptate de consiliul local cu încălcarea acestor dispoziții sunt nule de drept. Nulitatea se constată de către instanța de contencios administrativ. Acțiunea poate fi introdusă de orice persoană interesată.
Textul în discuție consacră o acțiune de contencios administrativ obiectiv, ce are ca temei nelegalitatea obiectivă a unui act administrativ, adoptarea lui cu nerespectarea condițiilor legale. Calitate procesuală activă are orice persoană interesată, și nu numai cel vătămat în drepturile sale prin adoptarea hotărârii. Deosebirea față de o acțiune în contencios administrativ tipică este dată și de faptul că în acest caz instanța doar constată o nulitate de drept, nu pronunță ea însăși nulitatea, prin urmare dreptul de apreciere al instanței este substanțial redus.
3.1.6.6. Semnarea și contrasemnarea hotărârilor. Hotărârile consiliului local se semnează de președintele de ședință, și se contrasemnează, pentru legalitate, de către secretar. În cazul în care președintele de ședință lipsește sau refuză să semneze, hotărârea consiliului local se semnează de 3-5 consilieri locali. Secretarul unității administrativ-teritoriale nu va contrasemna hotărârea în cazul în care consideră că aceasta este ilegală. În acest caz, va depune în scris și va expune consiliului local opinia sa motivată, care va fi consemnată în procesul-verbal al ședinței.
3.1.6.7. Comunicarea hotărârii. Secretarul unității administrativ-teritoriale va comunica hotărârile consiliului local primarului și prefectului de îndată, dar nu mai târziu de 10 zile lucrătoare de la data adoptării. Comunicarea, însoțită de eventualele obiecții cu privire la legalitate, se face în scris de către secretar și va fi înregistrată într-un registru special destinat acestui scop.
În unitățile administrativ-teritoriale în care cetățenii aparținând unei minorități naționale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor hotărârile cu caracter normativ se aduc la cunoștință publică și în limba maternă a cetățenilor aparținând minorității respective, iar cele cu caracter individual se comunică, la cerere, și în limba maternă.
Traducerea în limba maternă a hotărârilor este asigurată prin grija primarului de către funcționarii vorbitori ai limbii minoritare angajați în compartimentele de relații cu publicul, iar comunicarea/publicarea variantelor astfel traduse în aceleași termene ca și a variantelor în limba oficială cade în sarcina secretarului (Hotărârea Guvernului nr. 1206/2001).
3.1.6.8. Efecte juridice. Hotărârile cu caracter normativ devin obligatorii și produc efecte de la data aducerii lor la cunoștință publică, iar cele individuale, de la data comunicării. Aducerea la cunoștință publică a hotărârilor cu caracter normativ se face în termen de 5 zile de la data comunicării oficiale către prefect.
3.1.7. Delegatul sătesc. Din dispozițiile Legii nr. 215/2001 și ale Legii nr. 393/2004, reiese că locuitorii satelor care nu au consilieri locali aleși în consiliile locale sunt reprezentați la ședințele de consiliu de un delegat sătesc. Delegatul sătesc este ales pe perioada mandatului consiliului local de o adunare sătească, convocată cu cel puțin 15 zile înainte de primar. Alegerea delegatului sătesc se desfășoară în prezența primarului sau a viceprimarului și a minimum 2 consilieri desemnați prin hotărârea consiliului local.
Alegerea delegatului sătesc se face cu majoritatea voturilor celor prezenți la această adunare. La adunarea sătească pot participa toți cetățenii cu drept de vot și domiciliul în satul respective (art. 53).
La discutarea problemelor privind satele respective delegații sătești vor fi invitați în mod obligatoriu, însă votul acestora are caracter consultativ. Delegatului sătesc îi sunt aplicabile, în mod corespunzător, prevederile privind indemnizația și decontarea cheltuielilor aplicabile consilierilor locali.
Expirarea mandatului delegatului sătesc are loc o dată cu alegerea unui alt delegat sătesc, precum și în caz de demisie, incompatibilitate; imposibilitatea exercitării mandatului pe o perioadă mai mare de 6 luni consecutive, cu excepția cazurilor prevăzute de lege; condamnare, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate; punere sub interdicție judecătorească; pierderea drepturilor electorale; deces.
De asemenea, adunarea sătească poate hotărî oricând eliberarea din funcție a delegatului sătesc și alegerea unei alte persoane în această funcție.
Modul de reglementare al instituției delegatului sătesc este criticabilă deoarece ea nu reușește să acopere golul de reprezentare lăsat în consiliile locale comunale prin prezența în consilii a unor reprezentanți numai ai unor sate componente ale comunei.
Sentimentul de frustrare al unor sate componente ale comunei față de alte sate, care sunt
favorizate de procesul decizional, duce la desprinderea satelor nedreptățite și formarea de noi comune, fenomen deosebit de nociv pentru capacitatea administrativă la nivel local, așa cum am mai arătat.
Această lipsă de reprezentare nu poate fi rezolvată prin instituția delegatului sătesc cu vot consultativ, ci prin alegerea consilierilor prin vot uninominal, pe sate, și acordarea acestora vot decizional proporțional în consiliul comunal.
3.1.8. Dizolvarea consiliului local. Sancțiunea încălcării dispozițiilor legale sau a blocajului instituțional în care consiliul local se poate afla la un moment dat este dizolvarea. Consiliul local se dizolva de drept sau prin referendum local (art. 58 alin. 1).
3.1.8.1. Dizolvarea de drept. Consiliul local se dizolvă de drept în trei cazuri :
a) în cazul în care acesta nu se întrunește timp de două luni consecutiv, deși a fost convocat conform prevederilor legale;
b) în cazul în care nu a adoptat în 3 ședințe ordinare consecutive nici o hotărâre;
c) în situația în care numărul consilierilor locali se reduce sub jumătate plus unu și nu se poate completa prin supleanți.
Primarul, viceprimarul, secretarul unității administrativ-teritoriale, prefectul sau orice altă persoană interesată poate să sesizeze instanța de contencios administrativ cu privire la cazurile precizate mai sus, referitoare la dizolvarea drept a consiliului local.
Instanța analizează situația de fapt și se pronunță cu privire la dizolvarea consiliului local.
Hotărârea instanței este definitivă și se comunică prefectului.
3.1.8.2. Dizolvarea consiliului local prin referendum. Consiliul local poate fi dizolvat prin referendum local, organizat în condițiile legii. Referendumul se organizează ca urmare a cererii adresate în acest sens prefectului de cel puțin 25% din numărul cetățenilor cu drept de vot înscriși pe listele electorale ale unității administrativ-teritoriale.
Cheltuielile pentru organizarea referendumului se suportă din bugetul local.
Referendumul local este organizat, în condițiile legii, de către o comisie numită prin ordin al prefectului, compusă dintr-un reprezentant al prefectului, câte un reprezentant al primarului, al consiliului local și al consiliului județean și un judecător de la judecătoria în a cărei jurisdicție se află unitatea administrativ-teritorială în cauză. Secretarul comisiei este asigurat de instituția prefectului.
Referendumul este valabil dacă s-au prezentat la urne cel puțin jumătate plus unu din numărul total al locuitorilor cu drept de vot. Activitatea consiliului local încetează înainte de termen dacă s-au pronunțat în acest sens cel puțin jumătate plus unu din numărul total al voturilor valabil exprimate.
3.1.8.3. Alegerea noului consiliu. Stabilirea datei pentru organizarea alegerii noului consiliu local se face de Guvern, la propunerea prefectului. Alegerile se organizează în termen de maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești prin care sa constatat dizolvarea consiliului local sau, după caz, de la validarea rezultatului referendumului.
Până la constituirea noului consiliu local, primarul sau, în absența acestuia, secretarul unității administrativ-teritoriale va rezolva problemele curente ale comunei, orașului sau municipiului, potrivit competentelor și atribuțiilor ce îi revin, potrivit legii.
Consiliile locale pot organiza, din proprie inițiativă sau din inițiativa primarului, după caz, comisii mixte formate din consilieri locali, funcționari publici și alți specialiști, pe perioadă determinată. Componența comisiilor mixte, obiectivele și perioada de desfășurare a activității acestora se stabilesc prin hotărâri ale consiliilor locale. Ședințele comisiilor mixte sunt publice.
3.1.9. Suspendarea mandatului de consilier local. Mandatul de consilier local se suspendă de drept numai în cazul în care acesta a fost arestat preventiv. Măsura arestării preventive se comunică de îndată de către instanța de judecată prefectului, care, prin ordin, constată suspendarea mandatului.
Suspendarea durează până la încetarea situației prevăzute mai sus. Ordinul de suspendare se comunică de îndată consilierului local. În cazul în care consilierul local al cărui mandat a fost suspendat a fost găsit nevinovat, acesta are dreptul la despăgubiri, în condițiile legii.
3.1.10. Încetarea de drept a mandatului de consilier local sau județean (art. 9 din Legea nr. 393/2004). Calitatea de consilier local sau de consilier județean încetează la data declarării ca legal constituit a noului consiliu ales.
Calitatea de consilier local sau de consilier județean încetează de drept, înainte de expirarea duratei normale a mandatului, în următoarele cazuri:
a) demisie
b) incompatibilitate;
c) schimbarea domiciliului într-o alta unitate administrativ-teritorială, inclusiv ca urmare a reorganizării acesteia;
d) lipsa nemotivată de la mai mult de 3 ședințe ordinare consecutive ale consiliului;
e) imposibilitatea exercitării mandatului pe o perioadă mai mare de 6 luni consecutive, cu excepția cazurilor prevăzute de lege;
f) condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate;
g) punerea sub interdicție judecătorească;
h) pierderea drepturilor electorale;
h^1) pierderea calității de membru al partidului politic sau al organizației minorităților
naționale pe a cărei listă a fost ales (se aplică și viceprimarului);
i) deces.
Încetarea de drept a mandatului de consilier se constată de către consiliul local, respectiv de consiliul județean, prin hotărâre, la propunerea. În cazurile prevăzute la lit. c) – e) și h^1), hotărârea consiliului poate fi atacată de consilier, la instanța de contencios administrativ, în termen de 10 zile de la comunicare.
Instanța se va pronunța în termen de cel mult 30 de zile. În acest caz, procedura prealabilă
nu se mai efectuează, iar hotărârea primei instanțe este definitivă și irevocabilă.
Prevederile lit. f) – h) devin aplicabile numai după rămânerea definitivă și irevocabilă a
hotărârii judecătorești.
În toate situațiile de încetare a mandatului înainte de expirarea duratei normale a acestuia consiliul local sau consiliul județean, după caz, adoptă în prima ședință ordinară, la propunerea primarului, respectiv a președintelui consiliului județean, o hotărâre prin care se ia act de situația apărută și se declară vacant locul consilierului în cauză.
Hotărârea va avea la bază, în toate cazurile, un referat constatator semnat de primar și de
secretarul comunei sau orașului, respectiv de președintele consiliului județean și de secretarul general al județului. Referatul va fi însoțit de actele justificative. (art. 12)
3.2. Organizarea și desfășurarea ședințelor Consiliului local. Noțiuni introductive
Consiliile locale, comunale, orășenești și municipale sunt autorități deliberative ce alcătuiesc alături de primari, ca autorități executive, autoritățile administrației publice prin care se realizează autonomia locală în comune, orașe și municipii.
Pentru îndeplinirea atribuțiilor prevăzute de art. 36 din Legea 215/2001 privind administrația publică locală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, consiliul local se întrunește în ședințe cu caracter ordinar sau extraordinar, ședințe a căror desfășurare este reglementată atât de Legea 215/ 2001 privind administrația publică locală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cât și de Ordonanța de Guvern 35/2002 pentru aprobarea
Regulamentului – cadru de organizare și funcționare a consiliilor locale, modificată și aprobată prin Legea 673 / 2002.
Ședințele consiliului local se desfășoară legal în prezența majorității consilierilor locali în funcție.
Prezența consilierilor locali la ședință este obligatorie. Cazurile în care absența este motivată se stabilesc prin regulamentul de organizare și funcționare a consiliului local.
Ședințele consiliului local sunt conduse de un președinte de ședință, ales în condițiile legii. Astfel, după declararea ca legal constituit, consiliul local alege dintre membrii săi, prin hotărâre adoptată cu votul deschis al majorității consilierilor locali în funcție, un președinte de ședință, pe o perioadă de cel mult 3 luni, care va conduce ședințele consiliului și va semna hotărârile adoptate de acesta.
Consilierul local ales în aceste condiții poate fi schimbat din funcție, la inițiativa a cel puțin unei treimi din numărul consilierilor locali, prin votul majorității consilierilor locali în funcție.
Ședințele consiliului local sunt publice.
Lucrările ședințelor se desfășoară în limba română, în consiliile locale în care consilierii locali aparținând unei minorități naționale reprezintă cel puțin o cincime din numărul total, la ședințele de consiliu se poate folosi și limba maternă. În aceste cazuri se va asigura, prin grija primarului, traducerea în limba română. În toate cazurile, documentele ședințelor de consiliu se întocmesc în limba română.
3.3. Convocarea Consiliului Local. Actele Consiliului Local
Consiliul local se întrunește în ședințe ordinare, lunar, la convocarea primarului.
Consiliul local se poate întruni și în ședințe extraordinare, la cererea primarului sau a cel puțin unei treimi din numărul membrilor consiliului.
Convocarea consiliului local se face în scris, prin intermediul secretarului unității administrativ-teritoriale, cu cel puțin 5 zile înainte ședințelor ordinare sau cu cel puțin 3 zile înainte de ședințele extraordinare. Odată cu notificarea convocării, sunt puse la dispoziție consilierilor locali materialele înscrise pe ordinea de zi.
În caz de forță majoră și de maximă urgență pentru rezolvarea intereselor locuitorilor comunei, orașului sau municipiului sau în alte situații stabilite de regulamentul de organizare și funcționare a consiliului local, convocarea consiliului local se poate face de îndată.
În invitația la ședință se vor preciza data, ora, locul desfășurării și ordinea de zi a acesteia.
Ordinea de zi a ședinței consiliului local se aduce la cunoștință locuitorilor comunei sau orașului prin mass-media sau prin orice alt mijloc de publicitate.
În comunele sau orașele în care cetățenii aparținând unei minorități naționale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor ordinea de zi se aduce la cunoștință publică și în limba maternă a cetățenilor aparținând minorității respective.
Convocarea consiliului local se face prin intermediul secretarului unității administrativ teritoriale prin emiterea de către primarul localității a unei dispoziții de convocare în care vor fi precizate:
data ședinței;
ora la care se va ține ședința;
locul desfășurării;
ordinea de zi a ședinței consiliului local.
În toate cazurile convocarea se consemnează în procesul-verbal al ședinței.
Invitația de ședință
Invitația de ședință va cuprinde o parte din dispoziția de convocare și ea va fi transmisă consilierilor locali prin grija secretarului unității administrativ teritoriale.
În invitația la ședință se vor preciza data, ora, locul desfășurării și ordinea de zi a acesteia.
3.3.1. Ordinea de zi
Ordinea de zi este înscrisă în cuprinsul invitației de ședință transmise consilierilor.
Ordinea de zi a ședințelor consiliului local cuprinde proiecte de hotărâri, rapoarte ale comisiilor de specialitate, rapoarte sau informări ale conducătorilor unităților subordonate sau care se află sub autoritatea consiliului, timpul acordat declarațiilor politice, întrebărilor, interpelărilor, petițiilor și altor probleme care se supun dezbaterii consiliului.
Proiectul ordinii de zi se întocmește la propunerea primarului, consilierilor, secretarului, comisiilor de specialitate sau la solicitarea cetățenilor.
Referitor la punctul intitulat „Diverse”, trebuie menționat că acesta nu va fi cuprins ca și punct distinct al ordinii de zi al ședinței de consiliu local.
Proiectele de hotărâri și celelalte probleme asupra cărora urmează să se delibereze se înscriu pe ordinea de zi numai dacă sunt însoțite de avizul comisiilor de specialitate cărora le-au fost transmise în acest scop și de raportul compartimentului de resort din cadrul aparatului propriu de specialitate al primarului.
Dezbaterea punctelor înscrise pe ordinea de zi a ședinței consiliului local se va face doar dacă acestea sunt însoțite de raportul compartimentului de resort din cadrul aparatului propriu de specialitate al primarului, care este elaborat în termen de 30 de zile de la înregistrarea proiectului, precum și de raportul comisiei de specialitate a consiliului. De la acest termen sunt exceptate situațiile în care convocarea consiliului local se face în ședințe extraordinare, sau în cazuri de forță majoră și maximă urgență.
Ordinea de zi a ședinței consiliului local se aduce la cunoștință locuitorilor localității prin mass-media sau prin orice alt mijloc de publicitate. În comunele, orașele sau municipiile în care cetățenii aparținând unei minorități naționale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor ordinea de zi se aduce la cunoștință publică și în limba maternă a cetățenilor aparținând minorității respective.
Îndeplinirea acestei obligații de informare a cetățenilor asupra problemelor ce sunt înscrise pe ordinea de zi a ședinței consiliului local se va face prin întocmirea unei proces-verbal de afișare.
Ordinea de zi a ședințelor se aprobă de consiliul local, la propunerea celui care, în condițiile prevăzute de lege, a cerut întrunirea consiliului. Suplimentarea ordinii de zi se poate face numai pentru probleme urgente, care nu pot fi amânate până la ședința următoare, și numai cu votul majorității consilierilor locali prezenți.
Scoaterea unui proiect de hotărâre de pe proiectul ordinii de zi se face numai cu acordul inițiatorului sau dacă acesta nu îndeplinește condițiile privind raportul de specialitate al compartimentului de resort sau raportul de avizare al comisiilor de specialitate, exceptate de la această regulă fiind proiectele de hotărâre înscrise pe ordinea de zi a unei ședințe extraordinare sau convocate de îndată.
Proiectele de hotărâri
Proiectele de hotărâri pot fi propuse de consilierii locali, de primar, viceprimar sau de cetățeni. Redactarea proiectelor se face de cei care le propun, cu sprijinul secretarului unității administrativ-teritoriale și al serviciilor din cadrul aparatului propriu de specialitate al primarului.
Proiectele de hotărâri vor fi însoțite de o expunere de motive și vor fi redactate în conformitate cu normele de tehnică legislativă. În acest scop secretarul unității administrativ-teritoriale și personalul de specialitate din aparatul primarului vor acorda sprijin și asistență tehnică de specialitate prin întocmirea unor rapoarte de specialitate ce vor fi redactate în maximum 30 de zile de la înregistrarea proiectului de hotărâre.
Astfel, rapoartele de specialitate vor cuprinde în mod obligatoriu date despre necesitatea, cadrul legal (temeiul juridic) și oportunitatea adoptării proiectului de hotărâre, precum și efectele avute în vedere.
În cazul în care proiectul de hotărâre propus a fi adoptat are caracter normativ, se va ține cont obligatoriu de procedura și termenele prevăzute prin Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică.
Redactarea acestor rapoarte de specialitate trebuie să fie clară, fluentă și inteligibilă, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale și de ortografie.
Proiectele de hotărâri se înscriu pe ordinea de zi a ședințelor prin menționarea titlului și a inițiatorului.
Prin grija secretarului unității administrativ-teritoriale proiectele de hotărâri se aduc la cunoștință consilierilor de îndată, cu indicarea comisiilor cărora le-au fost trimise spre avizare și cu invitația de a formula și depune amendamente.
Proiectele de hotărâri și celelalte materiale se transmit spre dezbatere și avizare comisiilor de specialitate ale consiliului local. Nominalizarea comisiilor și compartimentelor cărora li se trimit materiale spre analiză se face de către primar împreună cu secretarul.
Odată cu transmiterea proiectelor se va preciza și data de depunere a raportului și a avizului, avându-se grijă ca raportul să poată fi trimis și comisiei de specialitate înainte de întocmirea de către aceasta a avizului.
Inițiatorul proiectului sau al altor propuneri le poate retrage sau poate renunța, în orice moment, la susținerea lor.
După examinarea proiectului de hotărâre comisia de specialitate a consiliului local întocmește un raport cu privire la adoptarea sau, după caz, respingerea proiectului ori propunerii examinate. Dacă se propune adoptarea proiectului, se pot formula amendamente. (Anexa nr.1 – model orientativ raport comisii specialitate).
Avizul dat prin raport se transmite secretarului unității administrativ-teritoriale, care va dispune măsurile corespunzătoare difuzării lui către primar și către consilieri, cel mai târziu o dată cu invitația pentru ședință.
Proiectele de hotărâri și celelalte propuneri, însoțite de avizul comisiei de specialitate al consiliului, se înscriu pe ordinea de zi și se supun dezbaterii și votului consiliului în prima ședință ordinară a acestuia.
Consilierii sunt obligați să fie prezenți la lucrările consiliului și să își înregistreze prezența în evidența ținută de secretar.
Consilierul care nu poate lua parte la ședință este obligat să aducă la cunoștință această situație președintelui de ședință sau secretarului unității administrativ-teritoriale.
Dacă în unitatea administrativ-teritorială există delegați sătești, aceștia vor fi invitați în mod obligatoriu la ședințele consiliului local în care se discută aspecte ce interesează satul respectiv. Delegatul sătesc va fi ascultat asupra problemei discutate și va participa la vot, votul său având caracter consultativ Dezbaterile
Dezbaterea problemelor se face, de regulă, în ordinea în care acestea sunt înscrise pe ordinea de zi aprobată. Dezbaterea începe prin prezentarea pe scurt a proiectului de hotărâre sau a problemei înscrise pe ordinea de zi, pe care o face inițiatorul. Apoi se dă cuvântul președintelui comisiei de specialitate și, dacă este cazul, șefului compartimentului care a întocmit raportul.
După efectuarea prezentărilor se trece la dezbateri. Consilierii vor participa la dezbateri în ordinea înscrierii la cuvânt.
Președintele de ședință are dreptul să limiteze durata luărilor de cuvânt, în funcție de obiectul dezbaterii. In acest scop el poate propune consiliului spre aprobare timpul ce va fi afectat fiecărui vorbitor, precum și timpul total de dezbatere a proiectului. Consilierul este obligat ca în cuvântul său să se refere exclusiv la problema care formează obiectul dezbaterii. Președintele de ședință va urmări ca prezența la dezbateri să se facă din partea tuturor grupurilor de consilieri. În cazul unor probleme deosebite se va aloca un anumit timp fiecărui grup de consilieri, în funcție de mărimea acestuia.
Președintele de ședință va permite oricând unui consilier să răspundă într-o problemă de ordin personal sau atunci când a fost nominalizat de un alt vorbitor, aceste prevederi aplicându-se și în cazul în care se cere cuvântul în probleme privitoare la regulament.
Președintele de ședință sau reprezentantul oricărui grup de consilieri poate propune încheierea dezbaterii unei probleme puse în discuția consiliului local. Propunerea de încheiere a dezbaterii se supune votului. Discuțiile vor fi sistate dacă propunerea a fost acceptată de majoritatea consilierilor.
Este interzisă proferarea de insulte sau calomnii de către consilierii prezenți la ședință, precum și dialogul dintre vorbitori și persoanele aflate în sală.
În cazul în care desfășurarea lucrărilor este perturbată, președintele de ședință poate întrerupe dezbaterile. El poate aplica sancțiunile stabilite de Statutul aleșilor locali în competența sa ori poate propune consiliului aplicarea de sancțiuni corespunzător.
Asupra proiectelor de hotărâri au loc dezbateri generale și pe articole, consilierii putând formula amendamente de fond sau de redactare. Amendamentele formulate se supun votului consiliului local în ordinea formulării lor. Dacă s-a adoptat un amendament, celelalte se socotesc respinse fără a se mai supune votului.
Nu poate lua parte la deliberare și la adoptarea hotărârilor consilierul local care, fie personal, fie prin soț, soție, afini sau rude până la gradul al patrulea inclusiv, are un interes patrimonial în problema supusă dezbaterilor consiliului local.
Hotărârile adoptate de consiliul local cu încălcarea acestor dispoziții sunt nule de drept. Nulitatea se constată de către instanța de contencios administrativ, acțiunea putând fi introdusă de orice persoană interesată.
În cadrul ședințelor de consiliu local consilierii pot adresa întrebări primarului, viceprimarului și secretarului unității administrativ-teritoriale, precum și șefilor compartimentelor din aparatul propriu al consiliului local sau ai serviciilor și unităților subordonate.
Prin întrebare se solicită informații cu privire la un fapt necunoscut.
Cei întrebați vor răspunde, de regulă, imediat sau, dacă nu este posibil, la următoarea ședință a consiliului.
3.3.2. Procedura de vot
Votul consilierilor este individual și poate fi deschis sau secret.
Votul deschis se exprimă public prin ridicarea mâinii sau prin apel nominal.
Consiliul local hotărăște, la propunerea președintelui de ședință, ce modalitate de vot se va folosi, în afară de cazul în care prin lege sau regulament se stabilește o anumită modalitate.
Votarea prin apel nominal se desfășoară în modul următor: președintele explică obiectul votării și sensul cuvintelor "pentru" și "contra". Secretarul unității administrativ-teritoriale va da citire numelui și prenumelui fiecărui consilier, în ordinea alfabetică. Consilierul nominalizat se ridică și pronunță cuvântul "pentru" sau "contra", în funcție de opțiunea sa.
Abținerile se contabilizează la voturile "contra".
După epuizarea listei votul se repetă prin citirea din nou a numelui consilierilor care au lipsit la primul tur.
Pentru exercitarea votului secret se folosesc buletine de vot.
Redactarea buletinelor de vot va fi clară și precisă, fără echivoc și fără putință de interpretări diferite. Pentru exprimarea opțiunii se vor folosi, de regulă, cuvintele "da" sau "nu".
Buletinele de vot se introduc într-o urnă. La numărarea voturilor nu se iau în calcul buletinele de vot pe care nu a fost exprimată opțiunea clară a consilierului sau au fost folosite ambele cuvinte „da” sau „nu”.
Consilierii au dreptul să solicite ca în procesul-verbal să se consemneze expres modul în care au votat, secretarul fiind obligat să se conformeze.
Proiectele de hotărâri sau propunerile respinse de consiliu nu pot fi readuse în dezbaterea acestuia în cursul aceleiași ședințe.
Cvorumul
Dacă în sala de ședințe nu este întrunit cvorumul legal, președintele amână votarea până la întrunirea acestuia.
În exercitarea atribuțiilor ce îi revin consiliul local adoptă hotărâri, cu votul majorității membrilor prezenți, în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare și funcționare a consiliului cere o altă majoritate.
Se adoptă cu votul majorității consilierilor locali în funcție următoarele hotărâri ale consiliului local:
hotărârile privind bugetul local;
hotărârile privind contractarea de împrumuturi, în condițiile legii;
hotărârile prin care se stabilesc impozite și taxe locale;
hotărârile privind participarea la programe de dezvoltare județeană, regională, zonală sau de cooperare transfrontalieră;
hotărârile privind organizarea și dezvoltarea urbanistică a localităților și amenajarea teritoriului;
hotărârile privind asocierea sau cooperarea cu alte autorități publice, cu persoane juridice române sau străine.
Hotărârile privind patrimoniul se adoptă cu votul a două treimi din numărul total al consilierilor locali în funcție.
Precizările cu privire la cvorum vor fi cuprinse în mod obligatoriu în cuprinsul avizului de legalitate pe care secretarul îl redactează pentru fiecare proiect de hotărâre în parte. (Anexa nr. 2 model orientativ aviz legalitate secretar).
Odată adoptate, în urma supunerii la vot, hotărârile consiliului local se semnează de președintele de ședință și se contrasemnează, pentru legalitate, de către secretarul unității administrativ – teritoriale. În cazul în care președintele de ședință lipsește sau refuză să semneze, hotărârea consiliului local se semnează de 3-5 consilieri locali.
Secretarul unității administrativ-teritoriale nu va contrasemna hotărârea în cazul în care consideră că aceasta este ilegală, situație în care va depune în scris și va expune consiliului local opinia sa motivată, care va fi consemnată în procesul-verbal al ședinței.
Hotărârile consiliului local vor fi comunicate de secretarul unității administrativ-teritoriale primarului și prefectului de îndată, dar nu mai târziu de 10 zile lucrătoare de la data adoptării.
Comunicarea, însoțită de eventualele obiecții cu privire la legalitate, se face în scris de către secretar și va fi înregistrată într-un registru special destinat acestui scop.
Hotărârile cu caracter normativ devin obligatorii și produc efecte de la data aducerii lor la cunoștință publică, iar cele individuale, de la data comunicării.
Aducerea la cunoștință publică a hotărârilor cu caracter normativ se face în termen de 5 zile de la data comunicării oficiale către prefect.
În unitățile administrativ-teritoriale în care cetățenii aparținând unei minorități naționale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor hotărârile cu caracter normativ se aduc la cunoștință publică și în limba maternă a cetățenilor aparținând minorității respective, iar cele cu caracter individual se comunică, la cerere, și în limba maternă.
Procesul verbal al ședinței
Pentru fiecare ședință a consiliului local se întocmește, de către secretarul unității administrativ – teritoriale, un proces verbal al ședinței, care va cuprinde:
felul ședinței de consiliu (ordinară sau extraordinară);
data ședinței;
locul ședinței;
dispoziția de convocare a ședinței;
prezența;
ordinea de zi a ședinței și eventualele modificări asupra acesteia;
aprobarea procesului – verbal al ședinței anterioare cu eventualele obiecțiuni;
dezbaterile generale și pe articole asupra proiectelor de hotărâri;
modul și rezultatul votului;
hotărârea/hotărârile ce iau naștere în urma votării și numărul acestora;
Întrebările, interpelările, petițiile adresate consiliului local și informarea consilierilor locali
Procesul verbal al ședinței va fi semnat de președintele de consiliu (consilierul care conduce ședințele de consiliu), împreună cu secretarul unității administrativ – teritoriale, ce își asumă astfel prin semnătură responsabilitatea veridicității celor consemnate.
La începutul fiecărei ședințe, secretarul supune spre aprobare procesul-verbal al ședinței anterioare. Consilierii locali au dreptul ca, în cadrul ședinței, să conteste conținutul procesului – verbal și să ceară menționarea exactă a opiniilor exprimate în ședința anterioară. În acest caz, secretarul unității administrativ – teritoriale va întocmi o notă pe care o va anexa procesului verbal.
În termen de 3 zile de la terminarea ședinței, secretarul unității administrativ-teritoriale afișează la sediul primăriei și, după caz, pe pagina de internet a unității administrativ-teritoriale o copie a procesului-verbal al ședinței.
Dosarul special al ședinței
Pentru fiecare ședință de consiliu se întocmește de către secretarul unității administrativ – teritoriale un dosar special al ședinței respective, care va conține:
minuta ședinței;
opisul dosarului cu actele pe care acesta îl conține și numărul de pagini;
referatul de convocare al ședinței;
dispoziția de convocare a ședinței;
convocatorul ședinței;
dovada publicității, atât pentru convocarea ședinței de consiliu local, cât și pentru proiectele de hotărâre cu caracter normativ;
prezența consilierilor la ședință consemnată prin semnarea de către fiecare consilier local a convocatorului ședinței;
proiectele de hotărâri și materialele ce le însoțesc – expuneri de motive, rapoarte de specialitate, avizele comisiilor de specialitate, avizul de legalitate al secretarului unității administrativ – teritoriale, alte înscrisuri acolo unde este cazul (rapoarte de activitate, informări, petițiile și cererile adresate consiliului local, etc.);
hotărârile adoptate în ședința respectivă;
procesul verbal al ședinței.
Acest dosar special al ședinței va fi numerotat, sigilat și semnat de președintele de ședință (consilierul care conduce ședințele de consiliu) și secretarul unității administrativ – teritoriale după aprobarea procesului verbal de ședință.
3.4. Primarul și Viceprimarul
3.4.1. Rolul primarului și viceprimarului în administrația locală. Comunele, orașele și municipiile au câte un primar și un viceprimar, iar municipiile reședință de județ au un primar și 2 viceprimari, aleși în condițiile legii. Pe durata exercitării mandatului, viceprimarul își păstrează statutul de consilier local, fără a beneficia de îndemnizația aferentă acestui statut.
Primarul îndeplinește o funcție de autoritate publică. Primarul asigură respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, a prevederilor Constituției, precum și punerea în aplicare a legilor, a decretelor Președintelui României, a hotărârilor și ordonanțelor Guvernului, a hotărârilor consiliului local; dispune măsurile necesare și acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor și instrucțiunilor cu caracter normativ ale miniștrilor, ale celorlalți conducători ai autorităților administrației publice centrale, ale prefectului, precum și a hotărârilor consiliului județean, în condițiile legii.
Pentru punerea în aplicare a activităților date în competența sa, primarul beneficiază de un aparat de specialitate, pe care îl conduce. Aparatul de specialitate al primarului este structurat pe compartimente funcționale, în condițiile legii.
Compartimentele funcționale ale acestuia sunt încadrate cu funcționari publici și personal
contractual. Primarul conduce serviciile publice locale. Primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum și în justiție.
Viceprimarul este subordonat primarului și înlocuitorul de drept al acestuia, care îi poate delega atribuțiile sale. În practica administrativă se observă uneori o reținere a primarilor de a-și delega atribuțiile.
Viceprimarul este ales cu votul majorității consilierilor locali în funcție, din rândul membrilor acestuia. Schimbarea din funcție a viceprimarului se poate face de consiliul local, prin
hotărâre adoptată cu votul majorității consilierilor în funcție, la propunerea primarului sau a unei treimi din numărul consilierilor locali în funcție.
Pe durata mandatului, primarul și viceprimarul primesc o indemnizație lunară, ca unica formă de remunerare a activității corespunzătoare funcției de primar, respectiv de viceprimar, și care reprezintă baza de calcul pentru stabilirea drepturilor și obligațiilor care se determină în raport cu venitul salarial. Primarul și viceprimarul nu beneficiază de sporul de vechime în muncă și nici de alte sporuri prevăzute de lege. Durata mandatului constituie vechime în muncă și în specialitatea studiilor absolvite.
3.4.2. Alegerea primarului. Potrivit Legii 129/2011 privind modificarea Legii 67/2004, pentru funcția de primar, centralizarea voturilor se face de biroul electoral de circumscripție. Este declarat ales primar candidatul care a întrunit cel mai mare număr de voturi valabil exprimate in primul tur de scrutin. In caz de balotaj se va organiza un nou tur de scrutin la doua săptămâni de la primul tur, la care vor participa doar candidații care se afla în această situație.
În cazul în care situația de balotaj intervine între 2 candidați la funcția de primar, între care urmează sa se desfășoare turul al doilea de scrutin, iar unul dintre aceștia decedează, renunță sau nu mai îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a fi ales, nu vor mai avea loc alegeri, biroul electoral de circumscripție declarându-l primar pe celalalt candidat.
3.4.3. Validarea în funcție a primarului ales în condițiile Legii nr. 67/2004 a alegerilor locale, prin vot uninominal, se face potrivit prevederilor potrivit cărora se realizează validarea alegerii consilierilor, care se aplică în mod corespunzător. Legea mai precizează că rezultatul validării sau invalidării alegerii primarului se aduce la cunoștința prefectului și se prezintă în ședința de constituire a consiliului local sau, după caz, într-o ședință extraordinară, de către un judecător desemnat de președintele judecătoriei.
Potrivit modificării introduse de OUG nr. 66/2008 validarea alegerii primarului se face in termen de 20 de zile de la data desfășurării alegerilor, în camera de consiliu a judecătoriei în a cărei raza teritorială se află comuna sau orașul, de către un judecător desemnat de președintele judecătoriei, după îndeplinirea prevederilor art. 38 alin. (1) si (11) din Legea nr. 334/2006, cu modificările și completările ulterioare.
Invalidarea alegerii primarului se poate pronunța în cazurile prevăzute pentru consilierii locali, si anume în cazul în care se constată încălcarea condițiilor de eligibilitate sau dacă alegerea s-a făcut prin fraudă electorală, constatată în condițiile Legii privind alegerea autorităților administrației publice locale.
Rezultatul validării sau invalidării alegerii primarului se aduce la cunoștință prefectului și se prezintă în ședința de constituire a consiliului local sau, după caz, într-o ședință extraordinară, de către un judecător desemnat de președintele judecătoriei.
În caz de invalidare a alegerii primarului, Guvernul, la propunerea prefectului, va stabili data alegerilor. Acestea se organizează în termen de maximum 90 de zile de la data invalidării sau, după caz, de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești, în condițiile legii. Primarul depune în fata consiliului local un jurământ, iar refuzul depunerii jurământului atrage demisia de drept.
3.4.4. Atribuțiile primarului. Primarul îndeplinește următoarele categorii principale de atribuții:
A) atribuții exercitate în calitate de reprezentant al statului: îndeplinește funcția de ofițer de stare civilă și de autoritate tutelară și asigură funcționarea serviciilor publice locale de profil, atribuții privind organizarea și desfășurarea alegerilor, referendumului și a recensământului. Exercitarea acestor atribuții de către primar se face nu în calitatea sa de autoritate locală autonomă, ci în calitate de reprezentant al statului în comuna sau în orașul în care a fost ales; în consecință, asupra acestor atribuții Ministerul Administrației și Internelor exercită prin intermediul Prefectului un control ierarhic, nu unul de tutelă administrativă. În aceasta calitate, primarul poate solicita prefectului, în condițiile legii, sprijinul conducătorilor serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale, dacă sarcinile ce îi revin nu pot fi rezolvate prin aparatul de specialitate.
B) atribuții referitoare la relația cu consiliul local :
a) prezintă consiliului local, în primul trimestru, un raport anual privind starea
economică, socială și de mediu a unității administrativ-teritoriale;
b) prezintă, la solicitarea consiliului local, alte rapoarte și informări;
c) elaborează proiectele de strategii privind starea economică, socială și de mediu a
unității administrativ-teritoriale și le supune aprobării consiliului local.
C) atribuții referitoare la bugetul local :
a) exercită funcția de ordonator principal de credite;
b) întocmește proiectul bugetului local și contul de încheiere a exercițiului bugetar și le
supune spre aprobare consiliului local;
c) inițiază, în condițiile legii, negocieri pentru contractarea de împrumuturi și emiterea de
titluri de valoare în numele unității administrativ-teritoriale;
d) verifică, prin compartimentele de specialitate, corecta înregistrare fiscală a
contribuabililor la organul fiscal teritorial, atât a sediului social principal, cat și a sediului secundar.
D) atribuții privind serviciile publice asigurate cetățenilor :
a) coordonează realizarea serviciilor publice de interes local, prestate prin intermediul
aparatului de specialitate sau prin intermediul organismelor prestatoare de servicii publice și de utilitate publică de interes local;
b) ia măsuri pentru prevenirea și, după caz, gestionarea situațiilor de urgență;
c) ia măsuri pentru organizarea executării și executarea în concret a activităților din
domeniile prevăzute la art. 38 alin. (6) lit. a) – d);
d ) ia măsuri pentru asigurarea inventarierii, evidenței statistice, inspecției și controlului
efectuării serviciilor publice de interes local prevăzute la art. 38 alin. (6) lit. a) – d), precum și a bunurilor din patrimoniul public și privat al unității administrativ-teritoriale;
numește, sancționează și dispune suspendarea, modificarea și încetarea raporturilor de
serviciu sau, după caz, a raporturilor de muncă, în condițiile legii, pentru personalul din cadrul aparatului de specialitate, precum și pentru conducătorii instituțiilor și serviciilor publice de interes local;
f) asigură elaborarea planurilor urbanistice prevăzute de lege, le supune aprobării
consiliului local și acționează pentru respectarea prevederilor acestora;
emite avizele, acordurile și autorizațiile date în competența sa prin lege și alte acte
normative;
asigură realizarea lucrărilor și ia măsurile necesare conformării cu prevederile
angajamentelor asumate în procesul de integrare europeană în domeniul protecției mediului și gospodăririi apelor pentru serviciile furnizate cetățenilor.
E) alte atribuții stabilite prin lege.
Pentru exercitarea corespunzătoare a atribuțiilor sale, primarul colaborează cu serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale, precum și cu consiliul județean.
Numirea conducătorilor instituțiilor și serviciilor publice de interes local se face pe baza concursului organizat potrivit procedurilor și criteriilor aprobate de consiliul local, la propunerea primarului, în condițiile legii. Numirea se face prin dispoziția primarului, având anexat contractul de management.
3.4.5. Delegarea atribuțiilor primarului. Legea 215 din 2001 modificată în 2006 prevede posibilitatea delegării unora dintre atribuțiile primarului, deci o delegare facultativă. Astfel art. 70 precizează că atribuțiile de ofițer de stare civilă și de autoritate tutelară pot fi delegate și secretarului unității administrativ-teritoriale sau altor funcționari publici din aparatul de specialitate cu competente în acest domeniu, potrivit legii.
3.4.6. Actele primarului. În exercitarea atribuțiilor sale primarul emite dispoziții cu caracter normativ sau individual. Acestea devin executorii numai după ce sunt aduse la cunoștință publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate, după caz.
Dispozițiile legii privind hotărârile de consiliu local referitoare la contrasemnarea de către secretar, comunicarea actului și aducerea la cunoștință publică a actelor normative se aplică și în cazul dispozițiilor primarului.
3.4.7. Încetarea de drept a mandatului de primar. Această problematică este reglementată în prezent în art. 15 din Legea 393/2004 privind statutul aleșilor locali și de Legea 215/2001.
Astfel, calitatea de primar încetează, de drept, înainte de expirarea duratei normale a mandatului, potrivit Legii 393/2004, în următoarele cazuri:
a) demisie;
b)incompatibilitate;
c) schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ – teritorială;
d) imposibilitatea de a o fi exercitat pe o perioadă mai mare de 6 luni consecutive, cu
excepția cazurilor prevăzute de lege;
e) condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă
de libertate;
f) punerea sub interdicție judecătorească;
g) pierderea drepturilor electorale;
h) deces.
În cazurile prevăzute la lit. e) – g), încetarea mandatului poate avea loc numai după rămânerea definitivă și, după caz, irevocabilă a hotărârii judecătorești.
În toate cazurile de încetare înainte de termen a mandatului de primar, prefectul emite un ordin prin care constată încetarea mandatului primarului. Ordinul va avea la bază un referat semnat de secretarul comunei sau al orașului, precum și actele din care rezultă motivul legal de încetare a mandatului.
Primarul se află în imposibilitatea exercitării mandatului în situațiile în care nu se poate prezenta efectiv la primărie din motive de sănătate sau din alte cauze, chiar dacă acestea nu îi sunt imputabile.
Mandatul primarului încetează de drept și în următoarele situații prevăzute de Legea 215/2001:
a) dacă acesta se află în imposibilitatea exercitării funcției datorită unei boli grave, certificate, care nu permite desfășurarea activității în bune condiții timp de 6 luni pe parcursul unui an calendaristic;
b) dacă acesta nu își exercită, în mod nejustificat, mandatul timp de 45 de zile consecutiv.
În aceste cazuri prefectul, prin ordin, ia act de încetarea mandatului primarului. Ordinul prefectului poate fi atacat de primar la instanța de contencios administrativ în termen de 10 zile de la comunicare. Instanța de contencios administrativ este obligată să se pronunțe în termen de 30 de zile. În acest caz procedura prealabilă nu se mai efectuează, iar hotărârea primei instanțe este definitivă și irevocabilă.
Data organizării alegerilor pentru funcția de primar se stabilește de Guvern, la propunerea prefectului. Acestea se organizează în termen de maximum 90 de zile de la expirarea termenului de 10 zile în care primarul putea ataca ordinul prefectului sau de la data pronunțării hotărârii instanței, în condițiile prezentate mai sus.
3.4.8. Încetarea mandatului primarului prin referendum local. În conformitate cu art. 73 din lege, mandatul primarului încetează, de asemenea, înainte de termen ca urmare a rezultatului unui referendum local, având ca obiect demiterea acestuia, organizat în condițiile legii, conform procedurii prevăzute pentru consiliul local.
Referendumul pentru încetarea mandatului primarului se organizează ca urmare a cererii adresate în acest sens prefectului de locuitorii comunei, orașului sau
municipiului, ca urmare a nesocotirii de către acesta a intereselor generale ale colectivității locale sau a neexercitării atribuțiilor ce îi revin, potrivit legii, inclusiv a celor pe care le exercită ca reprezentant al statului.
Organizarea referendumului trebuie să fie solicitată, în scris, de cel puțin 25% dintre locuitorii cu drept de vot. Acest procent trebuie să fie realizat în fiecare dintre localitățile componente ale comunei, orașului sau municipiului.
3.4.9. Suspendarea mandatului primarului și a viceprimarului. Mandatul primarului, respectiv al viceprimarului se suspendă de drept numai în cazul în care acesta a fost arestat preventiv. Măsura arestării preventive se comunică de îndată de către instanța de judecată prefectului, care, prin ordin, constată suspendarea mandatului.
Ordinul de suspendare se comunică de îndată primarului. Suspendarea durează până la încetarea situației arestării preventive. Dacă primarul suspendat din funcție a fost găsit nevinovat, acesta are dreptul, în condițiile legii, la plata drepturilor salariale corespunzătoare perioadei în care a fost suspendat. Aceste prevederi se aplică și viceprimarului.
3.4.10. Vacanța funcției de primar și viceprimar. În caz de vacanță a funcției de primar, precum și în caz de suspendare din funcție a acestuia, atribuțiile vor fi exercitate de drept de viceprimar sau, după caz, de unul dintre viceprimari, desemnat de consiliul local cu votul secret al majorității consilierilor locali în funcție (art. 82 alin. 1). Consiliul local poate delega prin hotărâre, din rândul membrilor săi, un consilier local care va îndeplini temporar atribuțiile viceprimarului.
Dacă devin vacante, în același timp, atât funcția de primar, cât și cea de viceprimar, consiliul local alege un nou viceprimar, care va exercita și atribuțiile primarului până la alegerea unui nou primar. Data organizării alegerilor pentru funcția de primar se stabilește de Guvern, la propunerea prefectului. Alegerile se organizează în termen de maximum 90 de zile de la vacantarea funcției de primar (art. 82 alin. 4).
3.4.11. Primăria. Primarul, viceprimarul, secretarul unității administrativ-teritoriale și aparatul de specialitate al primarului constituie o structura funcțională cu activitate permanentă, denumită primăria comunei, orașului sau municipiului, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale (art. 91). Numirea și eliberarea din funcție a personalului din aparatul de specialitate al primarului se fac de primar, iar funcționarii din cadrul instituțiilor și serviciilor publice de interes local și din cadrul aparatului de specialitate al primarului se bucură de stabilitate în funcție (art. 89).
In conformitate cu prevederile OUG nr. 105/2009, primarii comunelor pot angaja, în limita numărului maxim de posturi aprobate, un consilier personal. Primarii orașelor, municipiilor și ai municipiilor reședință de județ pot înființa, în limita numărului maxim de posturi aprobate, cabinetul primarului, compartiment distinct format din:
a) maximum două persoane, la orașe și municipii;
b) maximum 4 persoane, la municipii reședință de județ.
Personalul prevăzut mai sus este numit și eliberat din funcție de către primar și își desfășoară activitatea în baza unui contract individual de muncă pe durată determinată, încheiat în condițiile legii, pe durata mandatului primarului. Atribuțiile acestora se stabilesc prin dispoziție a primarului.
Primarul general al municipiului București, asimilat demnitarului, poate înființa, în limita numărului maxim de posturi aprobate, cabinetul primarului general, compartiment distinct, care cuprinde următoarele funcții de execuție de specialitate: director de cabinet, asistent de cabinet, consilier personal, secretar personal și curier personal. Numărul maxim de posturi din cabinetul primarului general al municipiului București este de 13.
3.4.12. Administratorul public. În conformitate cu Legea 286/2006 de modificare a Legii 215/2001 la nivelul comunelor și orașelor, primarul poate propune consiliului local înființarea funcției de administrator public, în limita numărului maxim de posturi aprobate. Numirea și eliberarea din funcție a administratorului public se face de primar, pe baza unor criterii, proceduri și atribuții specifice, aprobate de consiliul local. Numirea în funcție se face pe bază de concurs.
Administratorul public poate îndeplini, în baza unui contract de management, încheiat în acest sens cu primarul, atribuții de coordonare a aparatului de specialitate sau a serviciilor publice de interes local. Primarul poate delega către administratorul public, în condițiile legii, calitatea de ordonator principal de credite.
De asemenea, la nivelul județelor, președintele consiliului județean poate propune consiliului județean înființarea funcției de administrator public, în limita numărului maxim de posturi aprobate. Numirea și eliberarea din funcție a administratorului public se fac de președintele consiliului județean, pe baza unor criterii, proceduri și atribuții specifice, aprobate de consiliul județean. Numirea în funcție se face pe bază de concurs.
Administratorul public poate îndeplini, în baza unui contract de management, încheiat în acest sens cu președintele consiliului județean, atribuții de coordonare a aparatului de specialitate sau a serviciilor publice de interes județean. Președintele consiliului județean poate delega către administratorul public, în condițiile legii, calitatea de ordonator principal de credite.
În fine, chiar și asociațiile de dezvoltare intercomunitară pot decide desemnarea unui administrator public pentru gestionarea serviciilor de interes general care fac obiectul asocierii. Recrutarea, numirea și eliberarea din funcție a administratorului public al asociațiilor de dezvoltare intercomunitara se fac pe baza unei proceduri specifice de către consiliile de administrație ale acestora și sunt aprobate prin hotărâri ale consiliilor locale și consiliilor județene respective.
3.5. Consiliul Județean
3.5.1. Rolul și componența consiliului județean. Consiliul județean este autoritatea administrației publice locale, constituită la nivel județean pentru coordonarea activității consiliilor comunale, orășenești și municipale, în vederea realizării serviciilor publice de interes județean.
Consiliul județean este compus din consilieri aleși prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, în condițiile stabilite de Legea privind alegerile locale 67/2004.
Numărul membrilor fiecărui consiliu județean se stabilește prin ordin al prefectului, în funcție de numărul locuitorilor județului, raportat de Institutul Național de Statistică la data de 1 ianuarie a anului în curs sau, după caz, la data de 1 iulie a anului care precede alegerile, și este între 30 și 36. Consiliul județean ales in conformitate cu prevederile legii se completează cu președintele consiliului județean, care are drept de vot și conduce ședințele acestuia.
OUG 66/2008 a modificat constituirea consiliilor județene astfel: constituirea consiliilor județene se face in termen de 3 zile de la data depunerii jurământului de către președintele consiliului județean. Convocarea consilierilor declarați aleși pentru ședința de constituire se face de către președintele consiliului județean. La ședința de constituire pot participa prefectul sau un reprezentat al acestuia.
Ședința este legal constituita dacă participă cel puțin doua treimi din numărul consilierilor județeni aleși. În cazul în care nu se poate asigura aceasta majoritate, ședința se va organiza, în aceleași condiții, peste doua zile, la convocarea președintelui consiliului județean. Dacă nici la a doua convocare reuniunea nu este legal constituită, se va proceda la o nouă convocare de către președintele consiliului județean, peste alte doua zile, în aceleași condiții.
În situația în care consiliul județean nu se poate reuni nici la aceasta ultima convocare, din cauza absenței fără motive temeinice a consilierilor, președintele consiliului județean va declara vacante, prin dispoziție, locurile consilierilor aleși care au lipsit nemotivat de la cele 3 convocări anterioare, urmând să fie completate cu supleanți conform procedurilor prevăzute la alin. (2).
Dacă locurile vacante nu pot fi completate cu supleanți înscriși pe listele de candidați respective, se va proceda la organizarea alegerilor pentru completarea locurilor vacante în termen de 30 de zile, în condițiile Legii pentru alegerea autorităților administrației publice locale.
Dispoziția președintelui consiliului județean prin care se declara vacante locurile consilierilor care au lipsit nemotivat poate fi atacată de cei în cauză la instanța de contencios administrativ, în termen de 5 zile de la comunicare. Hotărârea instanței este definitivă și irevocabilă.
Absența consilierilor de la ședința de constituire este considerată motivată dacă se face dovada că aceasta a intervenit din cauza unei boli care a necesitat spitalizarea sau a făcut imposibilă prezența acestora, a unei deplasări în străinătate în interes de serviciu sau a unor evenimente de forță majora.
Lucrările ședinței de constituire sunt conduse de președintele consiliului județean. Pentru validarea mandatelor, consiliile județene aleg prin vot deschis, dintre membrii lor, pe întreaga durată a mandatului, o comisie de validare alcătuită din 3 – 5 consilieri aleși.
Comisia de validare examinează legalitatea alegerii fiecărui consilier județean și propune consiliului validarea sau invalidarea mandatelor.
Comisia de validare va propune invalidarea alegerii unui consilier județean numai în cazul în care se constată încălcarea condițiilor de eligibilitate sau daca alegerea consilierului județean s-a făcut prin frauda electorala, constatată în condițiile Legii pentru alegerea autorităților administrației publice locale.
Validarea sau invalidarea mandatelor se face în ordine alfabetică, cu votul deschis al majorității consilierilor județeni prezenți la ședință. Persoana al cărei mandat este supus validării sau invalidării nu participa la vot.
Hotărârea de validare sau invalidare a mandatelor poate fi atacată de cei interesați la instanța de contencios administrativ în termen de 5 zile de la adoptare sau, în cazul celor absenți de la ședință, de la comunicare.
Instanța de contencios administrativ se pronunța în cel mult 15 de zile. În acest caz, procedura prealabila nu se mai efectuează, iar hotărârea primei instanțe este definitiva si irevocabila.
3.5.2. Atribuțiile consiliului județean. Consiliul județean, ca autoritate deliberativă a administrației publice locale constituită la nivel județean, îndeplinește următoarele categorii principale de atribuții:
A) atribuții privind organizarea și funcționarea aparatului de specialitate al consiliului județean, ale instituțiilor și serviciilor publice de interes județean și ale societăților comerciale și regiilor autonome de interes județean:
a) alege, din rândul consilierilor județeni, 2 vicepreședinți;
b) hotărăște înființarea sau reorganizarea de instituții, servicii publice și societăți
comerciale de interes județean, precum și reorganizarea regiilor autonome de interes județean, în condițiile legii;
c) aprobă regulamentul de organizare și funcționare a consiliului județean, organigrama,
statul de funcții, regulamentul de organizare și funcționare ale aparatului de specialitate, precum și ale instituțiilor și serviciilor publice de interes județean și ale societăților comerciale și regiilor autonome de interes județean;
d) exercită, în numele județului, toate drepturile și obligațiile corespunzătoare
participanților deținute la societăți comerciale sau regii autonome, în condițiile legii;
e) numește, sancționează și dispune suspendarea, modificarea și încetarea raporturilor de
serviciu sau, după caz, a raporturilor de muncă, în condițiile legii, pentru conducătorii instituțiilor și serviciilor publice de interes județean.
B) atribuții privind dezvoltarea economico-socială a județului:
a) aprobă, la propunerea președintelui consiliului județean, bugetul propriu al județului,
virările de credite, modul de utilizare a rezervei bugetare și contul de încheiere a exercițiului bugetar;
b) aprobă, la propunerea președintelui consiliului județean, contractarea și/sau garantarea
împrumuturilor, precum și contractarea de datorie publică locală prin emisiuni de titluri de valoare în numele județului, în condițiile legii;
c) stabilește impozite și taxe județene, în condițiile legii;
d) adoptă strategii, prognoze și programe de dezvoltare economico-socială și de mediu a
județului, pe baza propunerilor primite de la consiliile locale; dispune, aprobă și urmărește, în cooperare cu autoritățile administrației publice locale comunale și orășenești interesate, măsurile necesare, inclusiv cele de ordin financiar, pentru realizarea acestora;
e) stabilește, pe baza avizului consiliilor locale ale unităților administrativ-teritoriale
implicate, proiectele de organizare și amenajare a teritoriului județului, precum și de dezvoltare urbanistică generală a acestuia și a unităților administrativ-teritoriale componente; urmărește modul de realizare a acestora, în cooperare cu autoritățile administrației publice locale comunale, orășenești sau municipale implicate;
f) aprobă documentațiile tehnico-economice pentru lucrările de investiții de interes
județean, în limitele și în condițiile legii.
C) atribuții privind gestionarea patrimoniului județului:
a) hotărăște darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate
publică a județului, după caz, precum și a serviciilor publice de interes județean, în condițiile legii;
b) hotărăște vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a
județului, după caz, în condițiile legii;
c) atribuie, în condițiile legii, denumiri de obiective de interes județean.
D) atribuții privind gestionarea serviciilor publice din subordine:
a) asigură, potrivit competentelor sale și în condițiile legii, cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes județean privind: 1. educația; 2. serviciile sociale pentru protecția copilului, a persoanelor cu handicap, a persoanelor vârstnice, a familiei și a altor persoane sau grupuri aflate în nevoie socială; 3. sănătatea; 4. cultura; 5. tineretul; 6. sportul; 7. ordinea publică; 8. situațiile de urgență; 9. protecția și refacerea mediului înconjurător; 10. conservarea, restaurarea și punerea în valoare a monumentelor istorice și de arhitectură, a parcurilor, grădinilor publice și rezervațiilor naturale; 11. evidența persoanelor; 12. podurile și drumurile publice; 13. serviciile comunitare de utilitate publică de interes județean, precum și alimentarea cu gaz metan; 14. alte servicii publice stabilite prin lege;
b) sprijină, în condițiile legii, activitatea cultelor religioase;
c) emite avizele, acordurile și autorizațiile date în competența sa prin lege;
d) acordă consultanță în domenii specifice, în condițiile legii, unităților administrativ teritoriale din județ, la cererea acestora.
E) atribuții privind cooperarea interinstituționala:
a) hotărăște, în condițiile legii, cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române ori străine, inclusiv cu parteneri din societatea civilă, în vederea finanțării și realizării în comun a unor acțiuni, lucrări, servicii sau proiecte de interes public județean;
b) hotărăște, în condițiile legii, înfrățirea județului cu unități administrativ-teritoriale din alte țări;
c) hotărăște, în condițiile legii, cooperarea sau asocierea cu alte unități administrativ – teritoriale din țară ori din străinătate, precum și aderarea la asociații naționale și internaționale ale autorităților administrației publice locale, în vederea promovării unor interese comune.
F) Persoanele împuternicite să reprezinte interesele unității administrativ – teritoriale
în societăți comerciale, regii autonome de interes județean, asociații de dezvoltare intercomunitară și alte organisme de cooperare sau parteneriat sunt desemnate prin hotărâre a consiliului județean, în condițiile legii, respectând configurația politică rezultată după alegerile locale.
G) alte atribuții prevăzute de lege.
3.5.3. Funcționarea consiliului județean. Consiliul județean se întrunește în ședință ordinară în fiecare lună, la convocarea președintelui consiliului județean. Consiliul județean se poate întruni și în ședințe extraordinare ori de câte ori este necesar, la cererea președintelui sau a cel puțin unei treimi din numărul membrilor consiliului ori la solicitarea prefectului, adresată președintelui consiliului județean, în cazuri excepționale care necesită adoptarea de măsuri imediate pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea urmărilor calamităților, catastrofelor, incendiilor, epidemiilor sau epizootiilor, precum și pentru apărarea ordinii și liniștii publice.
Convocarea consiliului județean se face în scris, prin intermediul secretarului general al județului, cu cel puțin 5 zile înaintea ședințelor ordinare sau cu cel mult 3 zile înaintea celor extraordinare. În caz de forță majoră și de maximă urgență pentru rezolvarea intereselor locuitorilor județului convocarea consiliului județean se face de îndată. În invitația la ședință se vor preciza data, ora, locul desfășurării și ordinea de zi a acesteia. În situația în care președintele consiliului județean se află în imposibilitatea de a convoca consiliul în ședință ordinară, aceasta se va face de către vicepreședintele consiliului, desemnat în condițiile art. 118 din Legea 215/2001. În toate cazurile convocarea se consemnează în procesul-verbal al ședinței.
Ordinea de zi a ședinței consiliului județean se aduce la cunoștință locuitorilor județului prin mass-media sau prin orice alt mijloc de publicitate. În județele în care cetățenii aparținând unei minorități naționale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor ordinea de zi se aduce la cunoștință publică și în limba maternă a cetățenilor aparținând minorității respective.
Ședințele consiliului județean se desfășoară legal în prezenta majorității consilierilor județeni în funcție. Prezența consilierilor județeni la ședință este obligatorie.
Cazurile în care se consideră că absența este determinată de motive temeinice se vor stabili prin regulamentul de organizare și funcționare a consiliului județean. În situația în care un consilier județean absentează de două ori consecutiv fără motive temeinice, el poate fi sancționat în condițiile regulamentului de organizare și funcționare a consiliului județean.
Ședințele sunt conduse de președinte sau, în lipsa acestuia, de vicepreședinte. În cazul în care, din motive întemeiate, lipsește și vicepreședintele, ședința va fi condusă de celălalt vicepreședinte sau de un consilier județean, ales cu votul majorității consilierilor județeni prezenți.
3.5.4. Actele consiliului județean. În exercitarea atribuțiilor ce îi revin, consiliul județean adoptă hotărâri cu votul majorității membrilor prezenți, în afară de cazurile în care legea sau regulamentul de organizare și funcționare a consiliului cere o altă majoritate.
Proiectele de hotărâri pot fi propuse de consilieri județeni, de președintele consiliului județean, de vicepreședinții consiliului județean sau de cetățeni. Redactarea proiectelor se face de către cei care le propun, cu sprijinul secretarului unității administrativ-teritoriale și al serviciilor din cadrul aparatului de specialitate al consiliului județean. În ceea ce privește inițiativa cetățenească, sunt aplicabile aceleași prevederi de la consiliul local.
Hotărârile se semnează de președinte sau, în lipsa acestuia, de vicepreședintele consiliului județean care a condus ședința și se contrasemnează de secretarul județului.
Dispozițiile privind actele și funcționarea consiliilor locale art. 43 – 47, 49 – 54 și ale art. 56 se aplică în mod corespunzător.
3.5.5. Executivul consiliului județean: președintele și vicepreședinții.
În conformitate cu art. 77 din Legea 35/2008 președinții consiliilor județene se aleg pe circumscripții electorale, prin scrutin uninominal.
Art. 89 al Legii 215/2001 în urma modificării prin Ordonanța de urgență nr. 66/2008 prevede că validarea alegerii președintelui consiliului județean se face în termen de 20 de zile de la data desfășurării alegerilor, în camera de consiliu a tribunalului, de către președintele tribunalului sau înlocuitorul acestuia, după îndeplinirea prevederilor art. 38 alin. (1) si (11) din Legea nr. 334/2006, cu modificările și completările ulterioare. Invalidarea alegerii președintelui consiliului județean se poate pronunța în cazurile prevăzute la art. 31 alin. (4). Rezultatul validării sau invalidării alegerii președintelui consiliului județean se aduce la cunoștință publica.
Hotărârea de validare sau invalidare a președintelui consiliului județean poate fi atacată de cei interesați la Curtea de Apel în termen de doua zile de la aducerea la cunoștință publică.
Curtea de Apel se pronunță în termen de două zile de la sesizare, hotărârea fiind definitivă și irevocabilă. În termen de două zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii de validare, președintele consiliului județean care a fost validat depune în fața președintelui tribunalului si a prefectului, în ședință publică, următorul jurământ în limba română: «Jur sa respect Constituția și legile țării și să fac, cu bună – credință, tot ceea ce stă în puterile și priceperea mea pentru binele locuitorilor județului _. . Așa să-mi ajute Dumnezeu!»
Președintele consiliului județean care refuză să depună jurământul este considerat demisionat de drept. Jurământul poate fi depus și fără formulă religioasă.
În caz de invalidare a alegerii președintelui consiliului județean sau demisie, se aplică în mod corespunzător prevederile art. 59 alin. (2).
Consiliul județean alege dintre membrii săi 2 vicepreședinți. Vicepreședinții se aleg cu votul secret al majorității consilierilor județeni în funcție.
Eliberarea din funcție a vicepreședinților consiliului județean se face cu votul secret al majorității consilierilor în funcție, la propunerea a cel puțin unei treimi din numărul acestora. Eliberarea din funcție a vicepreședinților consiliului județean nu se poate face in ultimele 6 luni ale mandatului consiliului județean.
Vicepreședinții consiliului județean își păstrează calitatea de consilier județean.
Pe durata mandatului, președintele și vicepreședinții consiliului județean primesc o îndemnizație lunară, ca unica formă de remunerare a activității corespunzătoare funcțiilor de președinte, respectiv de vicepreședinte al consiliului județean, care reprezintă baza de calcul pentru stabilirea drepturilor și obligațiilor care se determină în raport cu venitul salarial. Președintele și vicepreședinții consiliului județean nu beneficiază de sporul de vechime în muncă și nici de alte sporuri prevăzute de lege.
Durata mandatului constituie vechime în muncă și în specialitatea studiilor absolvite.
Președintele consiliului județean reprezintă județul în relațiile cu celelalte autorități publice, cu persoanele fizice și juridice române și străine, precum și în justiție. Președintele consiliului județean răspunde în fața alegătorilor de buna funcționare a administrației publice județene.
Aparatul de specialitate al consiliului județean este subordonat președintelui acestuia. Funcționarii din cadrul aparatului de specialitate al consiliului județean se bucură de stabilitate în funcție, în condițiile legii.
La nivelul județelor, președintele consiliului județean poate propune consiliului județean înființarea funcției de administrator public, în limita numărului maxim de posturi aprobate.
Numirea și eliberarea din funcție a administratorului public se fac de președintele consiliului județean, pe baza unor criterii, proceduri și atribuții specifice, aprobate de consiliul județean. Numirea în funcție se face pe bază de concurs.
Administratorul public poate îndeplini, în baza unui contract de management, încheiat în acest sens cu președintele consiliului județean, atribuții de coordonare a aparatului de specialitate sau a serviciilor publice de interes județean.
Președintele consiliului județean poate delega către administratorul public, în condițiile legii, calitatea de ordonator principal de credite.
Președintele consiliului județean răspunde de buna funcționare a aparatului de specialitate al consiliului județean, pe care îl conduce. Coordonarea unor compartimente din aparatul de specialitate poate fi delegată, prin dispoziție a președintelui consiliului județean, vicepreședinților sau altor persoane, în condițiile legii.
Președintele consiliului județean asigură respectarea prevederilor Constituției, punerea în aplicare a legilor, a decretelor Președintelui României, a hotărârilor și ordonanțelor Guvernului, a hotărârilor consiliului județean, precum și a altor acte normative.
Atribuțiile președintelui consiliului județean. Președintele consiliului județean îndeplinește, în condițiile legii, următoarele categorii principale de atribuții:
atribuții privind funcționarea aparatului de specialitate al consiliului județean, a
instituțiilor și serviciilor publice de interes județean și a societăților comerciale și regiilor autonome de interes județean;
întocmește și supune spre aprobare consiliului județean regulamentul de organizare și
funcționare a acestuia, organigrama, statul defuncții și regulamentul de organizare și funcționare a aparatului de specialitate, precum și ale instituțiilor și serviciilor publice de interes județean și ale societăților comerciale și regiilor autonome de interes județean;
numește, sancționează și dispune suspendarea, modificarea și încetarea raporturilor de
serviciu sau, după caz, a raporturilor de muncă, în condițiile legii, pentru personalul din cadrul aparatului de specialitate al consiliului județean.
B) atribuții privind relația cu consiliul județean;
a) conduce ședințele consiliului județean și dispune măsurile necesare pentru pregătirea și
desfășurarea în bune condiții a acestora;
prezintă consiliului județean, anual sau la cerere, rapoarte cu privire la modul de
îndeplinire a atribuțiilor sale și a hotărârilor consiliului județean;
c) propune consiliului județean numirea, sancționarea, modificarea și încetarea raporturilor de serviciu sau, după caz, a raporturilor de muncă, în condițiile legii, pentru conducătorii instituțiilor și serviciilor publice de interes județean.
C) atribuții privind bugetul propriu al județului;
a) exercită funcția de ordonator principal de credite;
b) întocmește proiectul bugetului județului și contul de încheiere a exercițiului bugetar și
le supune spre aprobare consiliului județean, în condițiile și la termenele prevăzute de lege;
c) urmărește modul de realizare a veniturilor bugetare și propune consiliului județean
adoptarea măsurilor necesare pentru încasarea acestora la termen;
inițiază, cu aprobarea consiliului județean, negocieri pentru contractarea de
împrumuturi și emisiuni de titluri de valoare în numele județului.
D) atribuții privind relația cu alte autorități ale administrației publice locale și serviciile publice;
a) îndrumă metodologic, prin aparatul de specialitate al consiliului județean, activitățile
de stare civilă și autoritate tutelară desfășurate în comune și orașe;
b)poate acordă, fără plată, prin aparatul de specialitate al consiliului județean, sprijin,
asistență tehnică, juridică și de orice alta natură consiliilor locale sau primarilor, la cererea expresă a acestora.
E) atribuții privind serviciile publice de interes județean;
a) coordonează realizarea serviciilor publice și de utilitate publică de interes județean
prestate prin intermediul aparatului de specialitate al consiliului județean sau prin intermediul organismelor prestatoare de servicii publice și de utilitate publică de interes județean;
b) ia măsuri pentru organizarea executării și executarea în concret a activităților din
domeniile prevăzute la art. 104 alin. (5) lit. a)- d);
c) ia măsuri pentru evidența, statistică, inspecția și controlul efectuării serviciilor publice
și de utilitate publică de interes județean, prevăzute la art. 104 alin. (5) lit. a)- d), precum și a bunurilor din patrimoniul public și privat al județului;
emite avizele, acordurile și autorizațiile date în competența sa prin lege sau prin
hotărâre a consiliului județean;
coordonează și controlează organismele prestatoare de servicii publice și de utilitate
publică de interes județean înființate de consiliul județean și subordonate acestuia;
coordonează și controlează realizarea activităților de investiții și reabilitare a
infrastructurii județene.
F) alte atribuții prevăzute de lege sau sarcini date de consiliul județean.
Președintele consiliului județean poate delega vicepreședinților, prin dispoziție, atribuțiile prevăzute la lit. e), respectiv atribuțiile privind serviciile publice de interes județean.
Președintele consiliului județean poate înființa, în limita numărului maxim de posturi aprobate, cabinetul președintelui, compartiment distinct, format din maximum 4 persoane.
Personalul din cadrul cabinetului președintelui este numit și eliberat din funcție de președintele consiliului județean. Personalul din cadrul cabinetului președintelui consiliului județean își desfășoară activitatea în baza unui contract individual de muncă pe durată determinată, încheiat în condițiile legii, pe durata mandatului președintelui consiliului județean. Atribuțiile personalului din cadrul acestui compartiment se stabilesc prin dispoziție a președintelui consiliului județean.(art. 116^1).
Actele președintelui consiliului județean, emise în exercitarea atribuțiilor sale sunt dispozițiile cu caracter normativ sau individual. Acestea devin executorii numai după ce sunt aduse la cunoștință publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate, după caz. Prevederile art. 49 și ale art. 50 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
În cazul suspendării președintelui, atribuțiile acestuia vor fi exercitate de unul dintre vicepreședinți, desemnat de consiliul județean prin votul secret al majorității consilierilor județeni în funcție. În celelalte cazuri de absență a președintelui atribuțiile sale vor fi exercitate, în numele acestuia, de unul dintre vicepreședinți, desemnat de președinte prin dispoziție.
Vicepreședinții consiliului județean își păstrează calitatea de consilier județean.
3.3.7. Dizolvarea de drept a consiliului județean și încetarea mandatului de consilier județean. Consiliul județean se dizolvă de drept în condițiile în care se dizolvă de drept consiliul local, sau prin referendum județean.
a) Dizolvarea de drept. Secretarul județului sau orice altă persoană interesată sesizează instanța de contencios administrativ cu privire la cazurile de dizolvare. Instanța analizează situația de fapt și se pronunță cu privire la dizolvarea consiliului județean. Hotărârea instanței este definitivă și se comunică prefectului.
b) Dizolvarea prin referendum județean. Consiliul județean poate fi dizolvat prin referendum județean, organizat în condițiile legii. Referendumul se organizează ca urmare a cererii adresate în acest sens prefectului de cel puțin 20% din numărul cetățenilor cu drept de vot, înscriși pe listele electorale ale unității administrativ – teritoriale. Cheltuielile pentru organizarea referendumului se suportă din bugetul județean.
Referendumul județean este organizat, în condițiile legii, de o comisie compus din prefect, un reprezentant al consiliului județean desemnat prin hotărâre a consiliului județean și un judecător de la tribunal. Secretariatul comisiei este asigurat de instituția prefectului.
Referendumul este valabil dacă s-au prezentat la urne cel puțin jumătate plus unu din numărul total al locuitorilor cu drept de vot. Activitatea consiliului județean încetează înainte de termen dacă s-au pronunțat în acest sens cel puțin jumătate plus unu din numărul total al voturilor valabil exprimate.
Stabilirea datei pentru organizarea alegerii noului consiliu județean se face de Guvern, la propunerea prefectului. Alegerile se organizează în termen de maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești prin care s-a constatat dizolvarea consiliului județean sau, după caz, de la validarea rezultatului referendumului.
Până la constituirea noului consiliu județean, problemele curente ale administrației județului vor fi rezolvate de secretarul județului, pe baza unei împuterniciri speciale date de Guvern, prin Ministerul Administrației și Internelor.
Mandatul de consilier județean se suspendă în condițiile art. 59.
3.6. Statutul aleșilor locali
3.6 1. Reglementarea legală a statutului aleșilor locali este cuprinsă în Legea 393/2004, care înlocuiește astfel anumite prevederi ale Legii administrației publice locale.
3.6.2. Aleșii locali. Noțiune. Alegere. Sub denumirea de ― aleși locali înțelegem primarul, viceprimarul, președintele consiliului județean, vicepreședinții consiliului județean, consilierii locali și consilierii județeni. Este asimilat aleșilor locali și delegatul sătesc.
Consilierii locali și consilierii județeni, precum și primarii se aleg prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat de către cetățenii cu drept de vot din unitatea administrativ-teritorială în care urmează să-și exercite mandatul, potrivit Legii 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, iar viceprimarii, președinții și vicepreședinții consiliilor județene sunt aleși prin vot secret indirect, potrivit prevederilor Legii administrației publice locale 215/2001, cu modificările și completările ulterioare; tot potrivit legii administrației locale este ales și delegatul sătesc.
3.6.3. Incompatibilitățile aleșilor locali sunt reglementate în prezent prin art. 87 – 93 din Legea 161/2003.
3.6.3.1. Incompatibilitățile calității de primar/viceprimar, președinte/vicepreședinte al consiliului județean. Astfel, funcția de primar și viceprimar, primar general și viceprimar al municipiului București, președinte și vicepreședinte al consiliului județean este incompatibilă cu:
a) funcția de consilier local;
b) funcția de prefect sau subprefect;
c) calitatea de funcționar public sau angajat cu contract individual de muncă, indiferent
de durata acestuia;
d) funcția de președinte, vicepreședinte, director general, director, manager,
administrator, membru al consiliului de administrație ori cenzor sau orice funcție de conducere ori de execuție la societățile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituții de credit, societățile de asigurare și cele financiare, la regiile autonome de interes național sau local, la companiile și societățile naționale, precum și la instituțiile publice;
e) funcția de președinte sau de secretar al adunărilor generale ale acționarilor sau
la o societate comercială;
f) funcția de reprezentant al unității administrativ-teritoriale în adunările generale ale
societăților comerciale de interes local sau de reprezentant al statului în adunarea generală a unei societăți comerciale de interes național;
g) calitatea de comerciant persoană fizică;
h) calitatea de membru al unui grup de interes economic;
i) calitatea de deputat sau senator;
j) funcția de ministru, secretar de stat, subsecretar de stat sau o altă funcție asimilată acestora;
k) orice alte funcții publice sau activități remunerate, în țară sau în străinătate, cu excepția
funcției de cadru didactic sau a funcțiilor în cadrul unor asociații, fundații sau alte organizații neguvernamentale.
Primarii și viceprimarii, primarul general și viceprimarii municipiului București nu pot deține, pe durata exercitării mandatului, funcția de consilier județean, însă ei pot exercita funcții sau activități în domeniul didactic, al cercetării științifice și al creației literar-artistice.
3.6.3.2. Incompatibilitățile calității de consilier local/județean. Funcția de consilier local sau consilier județean este incompatibilă cu:
a) funcția de primar sau viceprimar;
b)funcția de prefect sau subprefect;
c) calitatea de funcționar public sau angajat cu contract individual de muncă în aparatul
propriu al consiliului local respectiv sau în aparatul propriu al consiliului județean ori al prefecturii din județul respectiv;
d) funcția de președinte, vicepreședinte, director general, director, manager, asociat,
administrator, membru al consiliului de administrație sau cenzor la regiile autonome și societățile comerciale de interes local înființate sau aflate sub autoritatea consiliului local ori a consiliului județean respectiv sau la regiile autonome și societățile comerciale de interes național care își au sediul sau care dețin filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă;
e) funcția de președinte sau de secretar al adunărilor generale ale acționarilor sau
asociaților la o societate comercială de interes local ori la o societate comercială de interes național care își are sediul sau care deține filiale în unitatea administrativ – teritorială respectivă;
f) funcția de reprezentant al statului la o societate comercială care își are sediul ori care
deține filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă;
g)calitatea de deputat sau senator;
h) funcția de ministru, secretar de stat, subsecretar de stat și funcțiile asimilate acestora.
O persoană nu poate exercita în același timp un mandat de consilier local și un mandat de consilier județean. Starea de incompatibilitate intervine: a) numai după validarea mandatului, dacă funcția incompatibilă este deținută la data alegerilor; b) după validarea celui de-al doilea mandat, în cazul alegerii în două calități de consilier (local și județean); c) după numirea sau angajarea alesului local, ulterior validării mandatului, într-o funcție incompatibilă cu cea de ales.
3.6.3.3. Incompatibilități comune ale aleșilor locali.
Calitatea de ales local este incompatibilă și cu calitatea de acționar semnificativ la o societate comercială înființată de consiliul local, respectiv de consiliul județean. Incompatibilitatea există și în situația în care soțul sau rudele de gradul I ale alesului local dețin această calitate. Prin acționar semnificativ se înțelege persoana care exercită drepturi aferente unor acțiuni care, cumulate, reprezintă cel puțin 10% din capitalul social sau îi conferă cel puțin 10% din totalul drepturilor de vot în adunarea generală. Incompatibilitatea cu calitatea de ales local intervine la data la care alesul local, soțul sau ruda de gradul I a acestuia devin acționari.
Alesul local poate renunța la funcția deținută:
a) înainte de a fi numit sau ales sau
b) în cel mult 15 zile de la numirea sau alegerea în această funcție.
În situația în care alesul local aflat în stare de incompatibilitate nu renunță la una dintre cele două funcții incompatibile în termenul legal, prefectul va emite un ordin prin care constată încetarea de drept a mandatului de ales local la data împlinirii termenului de 15 zile, la propunerea secretarului unității administrativ-teritoriale. Orice persoană poate sesiza secretarul unității administrativ-teritoriale.
Ordinul emis de prefect poate fi atacat la instanța de contencios administrativ competentă. În cazul primarilor, prefectul va propune Guvernului stabilirea datei pentru alegerea unui nou primar, iar în cazul consilierilor locali și consilierilor județeni, se va proceda la validarea mandatului unui supleant, potrivit prevederilor Legii 67/2004 privind alegerile locale.
3.6.3.4. Interdicția consilierilor de a încheia contracte cu administrația publică locală căreia îi aparțin.
O altă incompatibilitate este exprimată printr-o obligație de abținere.
Astfel, consilierii locali și consilierii județeni care au funcția de președinte, vicepreședinte, director general, director, manager, administrator, membru al consiliului de administrație sau cenzor ori alte funcții de conducere, precum și calitatea de acționar sau asociat la societățile comerciale cu capital privat sau cu capital majoritar de stat ori cu capital al unei unități administrativ-teritoriale nu pot încheia contracte comerciale de prestări de servicii, de executare de lucrări, de furnizare de produse sau contracte de asociere cu autoritățile administrației publice locale din care fac parte, cu instituțiile sau regiile autonome de interes local aflate în subordinea ori sub autoritatea consiliului local sau județean respectiv ori cu societățile comerciale înființate de consiliile locale sau consiliile județene respective.
Această interdicție se aplică și în cazul în care funcțiile sau calitățile respective sunt deținute de soțul sau rudele de gradul I ale alesului local.
Încălcarea interdicției atrage încetarea de drept a mandatului de ales local la data încheierii contractelor. Constatarea încetării mandatului de consilier local sau consilier județean se face prin ordin al prefectului, la propunerea secretarului unității administrativ – teritoriale.
Constatarea nu mai are loc dacă, până la emiterea ordinului de către prefect, se face dovada că încălcarea interdicției a încetat. Ordinul de constatare emis de prefect poate fi atacat la instanța de contencios administrativ competentă.
Interdicția de încheiere a contractelor se aplică și persoanelor încadrate cu contract individual de muncă în aparatul propriu al consiliului local sau al consiliului județean ori la regiile autonome aflate sub autoritatea consiliilor respective sau la societățile înființate de consiliile locale sau consiliile județene respective. Încălcarea de către persoanele încadrate cu contract de muncă a interdicției atrage încetarea de drept a raporturilor de muncă, constatată prin ordin sau dispoziție a conducătorilor autorităților publice sau ai agenților economici. Actul de constatare nu se mai emite dacă până la acest moment se dovedește că încălcarea interdicției a încetat.
3.6.4. Suspendarea mandatului de consilier și a celui de primar/viceprimar, președinte/vicepreședinte al consiliului județean. În conformitate cu art. 77 și 119 din Legea 215/2001, mandatul alesului local se suspendă de drept numai în cazul în care acesta a fost arestat preventiv. Măsura arestării preventive se comunică de îndată de către de instanța de judecată prefectului care, prin ordin, constată suspendarea mandatului.
Suspendarea durează până la soluționarea definitivă a cauzei. Ordinul de suspendare se comunică de îndată alesului local.
În cazul în care consilierul local suspendat a fost găsit nevinovat acesta are dreptul la despăgubiri în condițiile legii, iar în cazul primarului art. 77 alin 4 prevede că dacă primarul suspendat din funcție a fost găsit nevinovat, acesta are dreptul, în condițiile legii, la plata drepturilor salariale corespunzătoare perioadei în care a fost suspendat (prevederi valabile și pentru președintele consiliului județean).
3.6.5. Protecția legală a aleșilor locali.
Potrivit legii 393/2004, în exercitarea mandatului, aleșii locali sunt în serviciul colectivității, fiind ocrotiți de lege. Libertatea de opinie și de acțiune în exercitarea mandatului alesului local este garantată. Aleșii locali nu pot fi trași la răspundere juridică pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. În același timp, reținerea, arestarea sau trimiterea în judecată penală ori contravențională a aleșilor locali, precum și faptele săvârșite care au determinat luarea măsurilor trebuie aduse la cunoștință atât autorității administrației publice din care fac parte, cât și prefectului, în termen de cel mult 24 de ore, de către organele care au dispus măsurile respective.
Pe întreaga durată a mandatului, aleșii locali se consideră a fi în exercițiul autorității publice și se bucură de protecția prevăzută de legea penală. De aceeași protecție juridică beneficiază și membrii familiei – soț, soție și copii – în cazul în care agresiunea împotriva acestora urmărește nemijlocit exercitarea de presiuni asupra alesului local în legătură cu exercitarea mandatului său.
O serie specială de prevederi are ca scop protejarea funcțiilor deținute de autoritățile executive de la nivel local înainte de obținerea mandatului și posibilitatea de revenire a acestora pe vechile funcții după încheierea mandatului.
Astfel, pe timpul exercitării mandatului, contractul de muncă sau actul de numire în cadrul unei instituții ori autorități publice, respectiv la regii autonome sau la societăți comerciale cu capital integral ori majoritar de stat sau ale unităților administrativ – teritoriale a primarului, viceprimarului, președintelui sau vicepreședintelui consiliului județean se suspendă. Legea prevede însă că în aceste funcții pot fi numite sau angajate alte persoane, numai pe durată determinată, iar funcțiile de conducere pot fi ocupate numai prin delegare, pe durata exercitării mandatului de către titular. În cazul în care, pe durata exercitării mandatului de către persoanele care ocupă funcțiile de aleși locali au loc reorganizări ale persoanei juridice, acestea sunt obligate să comunice persoanelor ale căror contracte de muncă sau acte de numire au fost suspendate noile locuri de muncă stabilite, corespunzător celor deținute de acestea, cu respectarea legislației în vigoare.
Sunt exceptate de la suspendarea contractului de muncă sau a actului de numire cadrele didactice, mai puțin educatorii și învățătorii, precum și cercetătorii științifici, ziariștii cu atestat profesional, oamenii de cultură și artă.
La încetarea mandatului de primar, de viceprimar, de președinte sau vicepreședinte al consiliului județean persoanele în cauză își reiau activitatea în executarea acelorași contracte de muncă sau acte de numire; la stabilirea clasei și gradului de încadrare se vor lua în calcul și perioadele lucrate în funcțiile de demnitate publică alese.
În cazul în care conducerea persoanei juridice refuză reluarea activității în funcția deținută anterior alegerii, persoana în cauză se va putea adresa instanței de judecată competente, cererea fiind scutită de taxa de timbru judiciar.
Timp de 2 ani de la data încetării mandatului, persoanelor astfel reîncadrate nu li se poate modifica sau desface contractul de muncă ori acestea nu pot fi eliberate din funcție pentru motive ce nu le sunt imputabile.
La încetarea mandatului, primarii și viceprimarii, președinții și vicepreședinții consiliilor județene, care îndeplinesc condițiile prevăzute de lege pentru pensionare sau sunt pensionari, beneficiază, la cerere, de calcularea sau, după caz, de recalcularea pensiei, luându-se în calcul și îndemnizațiile lunare primite, în condițiile legii.
3.6.6. Grupurile de consilieri.
Conform art. 24 din Legea 393/2004, consilierii se pot constitui în grupuri, în funcție de partidele sau alianțele politice pe ale căror liste au fost aleși, dacă sunt în număr de cel puțin 3. Consilierii care nu îndeplinesc aceste condiții pot constitui un grup prin asociere. Grupul de consilieri este condus de un lider, ales prin votul deschis al majorității membrilor grupului. De asemenea, consilierii independenți pot constitui grupuri în aceleași condiții ca și cei aparținând partidelor politice.
Nu se pot însă forma grupuri în numele unor partide care nu au participat la alegeri sau care nu au întrunit numărul de voturi necesar pentru a intra în consiliu cu cel puțin un consilier.
În cazul fuzionării, două sau mai multe partide, care sunt reprezentate în consiliu sau care au deja constituite grupuri, pot forma un grup distinct.
3.6.7. Drepturile aleșilor locali.
a) Aleșii locali au dreptul de inițiativă în promovarea actelor administrative, individual
sau în grup.
b) Pentru participarea la lucrările consiliului și ale comisiilor de specialitate, consilierii au
dreptul la o îndemnizație de ședință, în cuantum de până la 5% din indemnizația lunară a primarului, președintelui consiliului județean sau primarului general al municipiului după caz. Președinților și vicepreședinților consiliilor județene nu li se acordă indemnizație de ședință.
c) Consilierii au dreptul la decontarea cheltuielilor pe care le-au făcut în exercitarea
mandatului, în condițiile legii. De același drept beneficiază și delegatul sătesc.
d) Primarii și viceprimarii, precum și președinții și vicepreședinții consiliilor județene au
dreptul la o indemnizație lunară, stabilită potrivit legii. De asemenea, ei au dreptul la decontarea, în condițiile legii, a cheltuielilor legate de exercitarea mandatului.
e) Drepturile bănești cuvenite aleșilor locali, potrivit legii, pot fi cumulate cu pensia sau
cu alte venituri, în condițiile legii.
f) Consilierii și delegatul sătesc, care participă la ședințele de consiliu organizate în mod
excepțional în timpul programului de lucru, se consideră învoiți de drept, fără a le fi afectat și celelalte drepturi ce le revin potrivit legii, de la locul de muncă.
Primarii și viceprimarii, președinții și vicepreședinții consiliilor județene beneficiază
de concedii de odihnă, concedii medicale, concedii fără plată, precum și de concedii plătite în cazul unor evenimente familiale deosebite, potrivit legii.
pentru a beneficia de concediu fără plată sau de concedii plătite în cazul unor
evenimente familiale deosebite, primarii și președinții consiliilor județene au obligația de a informa, în prealabil, consiliul local sau județean, după caz, indicând durata acestora și perioada în care vor avea loc. În cazuri de urgență, informarea se va face în prima ședință de consiliu, organizată după terminarea concediului. Concediile fără plată sau pentru evenimente familiale deosebite, precum și durata acestora, în cazul viceprimarilor și vicepreședinților consiliilor județene, se aprobă de către primar, respectiv de către președinte.
Durata exercitării mandatului de primar și de viceprimar, de președinte și de
vicepreședinte al consiliului județean constituie vechime în muncă și în specialitate și se ia în calcul la promovare și la acordarea tuturor drepturilor bănești rezultate din aceasta, inclusiv la calcularea și la recalcularea pensiei.
Aleșii locali care folosesc autoturismul proprietate personală sau mijloacele de
transport în comun pentru a se deplasa din localitatea în care domiciliază în localitatea care se care se desfășoară ședința consiliului local, a consiliului județean sau a comisiilor de specialitate vor primi contravaloarea transportului.
k) Aleșii locali beneficiază de plata cursurilor de pregătire, formare și perfecționare
profesională organizate de instituții specializate, în decursul mandatului, conform hotărârii consiliului local sau județean.
Dreptul aleșilor locali de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi
îngrădit. Autoritățile administrației publice centrale și locale, instituțiile, serviciile publice, precum și persoanele juridice de drept privat sunt obligate să asigure informarea corectă a aleșilor locali, potrivit competențelor ce le revin, asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes local.
Dreptul de asociere este garantat aleșilor locali. În virtutea mandatului reprezentativ
acordat de colectivitățile locale, structurile asociative legal constituite ale aleșilor locali vor fi consultate de către autoritățile administrației publice centrale în toate problemele de interes local.
3.6.8. Obligațiile aleșilor locali. Obligațiile aleșilor locali sunt reglementate de o manieră criticabilă, fiind plasate atât în secțiunea referitoare la ― drepturi cât și în secțiunea referitoare la obligații a Legii 393/2004.
a) Aleșii locali, în calitate de reprezentanți ai colectivității locale, au îndatorirea de a
participa, pe durata mandatului, la exercitarea funcțiilor autorităților administrației publice locale din care fac parte sau pe care le reprezintă, cu bună-credință și fidelitate față de țară și de colectivitatea care i-a ales.
b) Consilierii locali și consilierii județeni sunt obligați să respecte Constituția și legile
țării, precum și regulamentul de funcționare a consiliului, să se supună regulilor de curtoazie și disciplină și să nu folosească în cuvântul lor sau în relațiile cu cetățenii expresii injurioase, ofensatoare ori calomnioase.
c) Aleșii locali sunt obligați să menționeze expres situațiile în care interesele lor
personale contravin intereselor generale. În cazurile în care interesul personal nu are caracter patrimonial, consiliile locale pot permite participarea la vot a consilierului.
d) Aleșii locali sunt obligați la probitate și discreție profesională.
e) Aleșii locali sunt obligați să dea dovadă de cinste și corectitudine; este interzis alesului
local să ceară, pentru sine sau pentru altul, bani, foloase materiale sau alte avantaje.
f) Aleșii locali au obligația de a aduce la cunoștința cetățenilor toate faptele și actele
administrative ce interesează colectivitatea locală.
g) Aleșii locali sunt obligați ca, în exercitarea mandatului, să organizeze periodic, cel
puțin o dată pe trimestru, întâlniri cu cetățenii, să acorde audiențe și să prezinte în consiliul local o informare privind problemele ridicate la întâlnirea cu cetățenii.
Comisiile de specialitate sunt obligate să prezinte consiliului un raport anual de
activitate, care va fi făcut public prin grija secretarului comunei sau orașului, respectiv a secretarului general al județului sau al municipiului București
Aleșii locali au îndatorirea de a-și perfecționa pregătirea în domeniul administrației
publice locale, urmând cursurile de pregătire, formare și perfecționare organizate în acest scop de instituțiile abilitate;
Consilierii locali și consilierii județeni, președinții și vicepreședinții consiliilor
județene
nu pot lipsi de la lucrările consiliului sau ale comisiilor de specialitate din care,fac
parte decât în situațiile prevăzute în regulamentul de funcționare.
m) Nu se consideră absent consilierul care nu participă la lucrări întrucât se află în
îndeplinirea unei însărcinări oficiale, precum și în alte cazuri stabilite prin regulamentul de funcționare a consiliului.
n) În urma îndeplinirii unor misiuni oficiale, aleșii locali sunt obligați să prezinte, la prima ședință ordinară de consiliu, un raport privind deplasările efectuate.
În cazul primarului, viceprimarului și consilierilor locali, termenul maxim de depunere a raportului este de 30 de zile, iar în cazul consilierilor județeni este de 45 de zile de la data încheierii misiunii. Nerespectarea acestor prevederi, atrage suportarea cheltuielilor deplasării de către aleșii locali.
Aleșii locali nu pot face uz și nu se pot prevala de această calitate în exercitarea unei activități private.
Primarii și viceprimarii sunt obligați să depună declarația de avere la prefect, în termen de 3 zile de la validare, în cazul primarului, respectiv de la alegere, în cazul viceprimarului. Președinții și vicepreședinții consiliilor județene depun declarația de avere în termen de 10 zile de la alegere, la Ministerul Administrației și Internelor.
3.6.9. Răspunderea aleșilor locali. Aleșii locali răspund, în condițiile legii, administrativ, civil sau penal, după caz, pentru faptele săvârșite în exercitarea atribuțiilor ce le revin.
Consilierii răspund în nume propriu, pentru activitatea desfășurată în exercitarea mandatului, precum și solidar, pentru activitatea consiliului din care fac parte și pentru hotărârile pe care le-au votat. În procesul-verbal al ședinței consiliului va fi consemnat rezultatul votului, iar, la cererea consilierului, se va menționa în mod expres votul acestuia.
Încălcarea de către consilieri a prevederilor Legii administrației locale, a Legii statutului aleșilor locali și ale regulamentului de organizare și funcționare a consiliului atrage aplicarea următoarelor sancțiuni: a) avertismentul; b) chemarea la ordine; c) retragerea cuvântului; d) eliminarea din sala de ședință; e) excluderea temporară de la lucrările consiliului și ale comisiei de specialitate; f) retragerea indemnizației de ședința, pentru 1-2 ședințe.
Primele patru sancțiuni se aplică de către președintele de ședință, iar cele de ultimele două de către consiliu, prin hotărâre adoptată cu votul a cel puțin două treimi din numărul consilierilor în funcție. Pe perioada aplicării sancțiunii, consilierii în cauză sunt scoși din cvorumul de lucru.
La prima abatere, președintele de ședință atrage atenția consilierului în culpă și îl invită să respecte regulamentul. Consilierii care nesocotesc avertismentul și invitația președintelui și continuă să se abată de la regulament, precum și cei care încalcă în mod grav, chiar pentru prima dată, dispozițiile regulamentului, vor fi chemați la ordine.
Chemarea la ordine se înscrie în procesul-verbal de ședință. Înainte de a fi chemat la ordine, consilierul este invitat de către președinte să își retragă sau să explice cuvântul ori expresiile care au generat incidentul și care ar atrage aplicarea sancțiunii. Dacă expresia întrebuințată a fost retrasă ori dacă explicațiile date sunt apreciate de președinte ca satisfăcătoare, sancțiunea nu se mai aplică.
În cazul în care după chemarea la ordine un consilier continuă să se abată de la regulament, președintele îi va retrage cuvântul, iar dacă persistă, îl va elimina din sală. Eliminarea din sală echivalează cu absența nemotivată de la ședință.
În cazul unor abateri grave, săvârșite în mod repetat, sau al unor abateri deosebit de grave, consiliul poate aplica sancțiunea excluderii temporare a consilierului de la lucrările consiliului și ale comisiilor de specialitate. Gravitatea abaterii va fi stabilită de comisia de specialitate care are în obiectul de activitate aspecte juridice, în cel mult 10 zile de la sesizare. Excluderea temporară de la lucrările consiliului și ale comisiilor de specialitate nu poate depăși două ședințe consecutive, și are drept consecință neacordarea îndemnizației de ședință pe perioada respectivă.
În caz de opunere, interzicerea participării la ședințe se execută cu ajutorul forței publice puse la dispoziție președintelui.
Pentru menținerea ordinii în ședințele comisiilor de specialitate, președinții acestora au aceleași drepturi ca și președintele de ședință. Ei pot aplica sancțiunile prevăzute la lit. a) -d).
Președintelui, vicepreședinților consiliului județean și viceprimarilor li se pot aplica două categorii de sancțiuni:
a) în calitate de consilier, pentru abaterile săvârșite în această calitate cu prilejul participării la ședințele consiliului, li se aplică sancțiunile prevăzute de art. 57 pentru consilieri. Aplicarea sancțiunilor nu are însă nici un efect asupra exercitării de către cei în cauză a mandatului încredințat de consiliu.
b) pentru abateri grave și repetate, săvârșite în exercitarea mandatului de viceprimar, de președinte sau de vicepreședinte al consiliului județean, li se pot aplica următoarele sancțiuni, prevăzute de art. 69 din Legea 393/2004: a) mustrare; b) avertisment; c) diminuarea indemnizației cu 5-10% pe timp de 1-3 luni; d) eliberarea din funcție.
Primele două sancțiuni se aplică prin hotărâre a consiliului, la propunerea motivată a primarului, respectiv a președintelui consiliului județean. În cazul președintelui consiliului județean, propunerea trebuie făcută de cel puțin o treime din numărul consilierilor în funcție și va fi temeinic motivată (motivele care justifică propunerea vor fi aduse la cunoștința consilierilor cu cel puțin 5 zile înaintea ședinței).
În cazul sancțiunilor prevăzute la lit. a) și b), hotărârea se adoptă cu votul deschis al majorității consilierilor în funcție, iar în cazul sancțiunilor prevăzute la lit. c) și d), cu votul secret a cel puțin două treimi din numărul consilierilor în funcție. Aplicarea sancțiunilor prevăzute la lit. c) și d) poate fi făcută numai dacă se face dovada că viceprimarul, președintele sau vicepreședintele consiliului județean a încălcat Constituția, celelalte legi ale țării sau a prejudiciat interesele țării, ale unității administrativ-teritoriale sau ale locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială respectivă. Împotriva sancțiunii
prevăzute la lit. c) și d) persoana în cauză se poate adresa instanței de contencios administrativ competente. Procedura prealabilă nu este obligatorie.
Consilierii locali sau județeni, după caz, primarii, viceprimarii, primarul general al municipiului București, primarii și viceprimarii subdiviziunilor administrativ-teritoriale, președinții și vicepreședinții consiliilor județene, secretarii unităților administrativ – teritoriale și personalul din aparatul de specialitate al primarului, respectiv al consiliului județean, răspund, după caz, contravențional, administrativ, civil sau penal pentru faptele săvârșite în exercitarea atribuțiilor ce le revin, în condițiile legii (art. 154).
Contravenții și sancțiuni. Constituie contravenții și se sancționează cu amendă de la 1.000 lei la 5.000 lei următoarele fapte: a) nepunerea în aplicare, cu rea-credință, a hotărârilor consiliului local de către primar; b) nepunerea în aplicare, cu rea-credință, a hotărârilor consiliului județean de către președintele consiliului județean; c) neprezentarea în termenul prevăzut de Legea finanțelor publice locale a proiectului bugetului unității administrativ-teritoriale de către primar, respectiv președintele consiliului județean, din culpa lor; d) neprezentarea de către primar sau președintele consiliului județean a rapoartelor prevăzute de lege, din culpa lor; e) neluarea măsurilor necesare, stabilite de lege, de către primar sau președintele consiliului județean, în calitatea acestora de reprezentanți ai statului în unitățile administrativ-teritoriale. Constatarea contravențiilor și aplicarea amenzilor se fac de către prefect, în calitatea sa de autoritate publică, reprezentant al Guvernului pe plan local. Aceste dispoziții se completează în mod corespunzător cu prevederile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare (art. 120^10).
3.6.10. Registrul de interese. Aleșii locali sunt obligați să își facă publice interesele personale printr-o declarație pe propria răspundere, depusă în dublu exemplar la secretarul unității administrativ teritoriale. Declarația privind interesele personale se depune: a) în termen de 15 zile de la data declarării consiliului ca legal constituit, în cazul consilierilor județeni și al consilierilor locali; b) în termen de 15 zile de la depunerea jurământului, în cazul primarilor; c) în termen de 15 zile de la alegere, în cazul președinților și vicepreședinților consiliilor județene și al viceprimarilor.
Aleșii locali au obligația să reactualizeze declarația privind interesele personale la începutul fiecărui an, dar nu mai târziu de 1 februarie, dacă au intervenit modificări semnificative față de declarația anterioară.
Nedepunerea declarației privind interesele personale în termenul legal atrage suspendarea de drept a mandatului, pana la depunerea declarației. Refuzul depunerii declarației încetarea de drept a mandatului. Atât suspendarea sa cât și încetarea mandatului se constată prin hotărâre a consiliului local, respectiv județean.
Un exemplar al declarației privind interesele personale se păstrează de către secretar într-un dosar special, denumit registru de interese, iar al doilea exemplar se transmite la secretarul general al prefecturii, care le va păstra într-un dosar special, denumit registru general de interese. Registrul de interese are caracter public, putând fi consultat de către orice persoană, în condițiile prevăzute de Legea 554/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.
Aleșii locali au un interes personal într-o anumită problemă, dacă au posibilitatea să anticipeze că o decizie a autorității publice din care fac parte ar putea prezenta un beneficiu sau un dezavantaj pentru sine sau pentru: a) soț, soție, rude sau afini până la gradul al doilea inclusiv; b) orice persoană fizică sau juridică cu care au o relație de angajament, indiferent de natura acestuia; c) o societate comercială la care dețin calitatea de asociat unic, funcția de administrator sau de la care obțin venituri; d) o altă autoritate din care fac parte; e) orice persoană fizică sau juridică, alta decât autoritatea din care fac parte, care a făcut o plată către aceștia sau a efectuat orice fel de cheltuieli ale acestora; f) o asociație sau fundație din care fac parte.
În declarația privind interesele personale, aleșii locali vor specifica: a) funcțiile deținute în cadrul societăților comerciale, autorităților și instituțiilor publice, asociațiilor și fundațiilor; b) veniturile obținute din colaborarea cu orice persoană fizică sau juridică și natura colaborării respective; c) participarea la capitalul societăților comerciale, dacă aceasta depășește 5% din capitalul societății; d) participarea la capitalul societăților comerciale, dacă aceasta nu depășește 5% din capitalul societății, dar depășește valoarea de 100.000.000 lei; e) asociațiile și fundațiile ai căror membri sunt; f) bunurile imobile deținute în proprietate sau în concesiune; g) funcțiile deținute în cadrul societăților comerciale, autorităților sau instituțiilor publice de către soț/soție; h) bunurile imobile deținute în proprietate sau în concesiune de către soț/soție și copii minori; i) lista proprietăților deținute pe raza unității administrativ-teritoriale din ale căror autorități ale administrației publice locale fac parte; j) cadourile și orice beneficii materiale sau avantaje făcute de orice persoană fizică ori juridică, legate sau decurgând din funcția deținută în cadrul autorității administrației publice locale; orice cadou sau donație primită de aleșii locali într-o ocazie publică sau festivă devin proprietatea acelei instituții ori autorități; k) orice alte interese, stabilite prin hotărâre a consiliului local, în cazul primarilor, viceprimarilor și consilierilor locali, sau prin hotărâre a consiliului județean, în cazul președintelui și vicepreședintelui acestuia și al consilierilor județeni.
Consilierii județeni și consilierii locali nu pot lua parte la deliberarea și adoptarea de hotărâri dacă au un interes personal în problema supusă dezbaterii. În aceste situații consilierii sunt obligați să anunțe, la începutul dezbaterilor, interesul personal pe care îl au în problema respectivă. Anunțarea interesului personal și abținerea de la vot se consemnează în mod obligatoriu în procesul-verbal al ședinței.
3.6.2. Serviciile publice ale comunei sau orașului
Serviciile publice ale comunei sau orașului se înființează și se organizează de consiliul local în principalele domenii de activitate, potrivit specificului și nevoilor locale, cu respectarea prevederilor legale și în limita mijloacelor financiare de care dispune. Vom prezenta, în continuare, pe scurt, câteva dintre ele, așa cum sunt ele reglementate prin diferite acte normative.
3.6.2.1. Serviciile de transport public local de călători. Ordonanța Guvernului 86/2000 și Hotărârea Guvernului 828/2003 reglementează cadrul de organizare, reglementare, control, monitorizare și gestionare a bunurilor publice aferente și a serviciului regulat de transport public local de persoane, cu mijloace rutiere de transport în comun, în conformitate cu reglementările în vigoare. Sunt exceptate serviciile de transport cu taximetre și serviciile de transport de mărfuri.
3.6.2.2. Organizare și principii de funcționare. Serviciul de transport public local de persoane (transport public local de călători), are la bază următoarele principii: a) respectarea drepturilor și intereselor legitime ale călătorilor; b) asigurarea deplasării în condiții de siguranță și de confort; c) protecția mediului; d) tratament egal și nediscriminatoriu pentru toți utilizatorii; e) servicii de calitate în condițiile unor tarife accesibile; f) administrarea eficientă a bunurilor și a fondurilor bănești; g) dezvoltarea durabilă.
Pentru asigurarea dezvoltării durabile în domeniul serviciului de transport public local de călători consiliile locale stabilesc strategia de dezvoltare și funcționare pe termen mediu și lung a acestor servicii, ținând seama de planurile de urbanism și de programele de dezvoltare economico-socială a localității.
Consiliile locale ale comunelor, orașelor, municipiilor, precum și consiliile județene sunt abilitate să organizeze, să reglementeze, să conducă, să monitorizeze și să controleze servicii de transport public local de călători. Autoritățile administrației publice locale au obligația de a întreprinde măsurile necesare pentru extinderea, dezvoltarea și modernizarea transportului public urban și suburban de persoane.
3.6.2.3. Gestiunea serviciilor de transport public local de călători. Raporturile dintre autoritățile administrației publice locale și prestatorii de servicii de transport public local de călători se bazează pe relații contractuale stabilite în conformitate cu contractul de concesiune a serviciului respectiv.
Concesiunea sau delegarea serviciului de transport public local de călători se face în condițiile stabilite prin contractul-cadru de concesiune și prin regulamentul-cadru de delegare sau de concesiune a serviciilor publice locale de transport local de călători.
3.6.2.4. Operatorii de servicii de transport public local de călători sunt societățile comerciale, regiile autonome și serviciile de interes local autorizate, care prestează servicii publice în condițiile stabilite de autoritățile administrației publice locale, în temeiul legii.
3.6.2.5. Serviciile publice comunitare pentru situații de urgență (O.G. 88/2001).
Serviciile publice comunitare pentru situații de urgență se organizează în subordinea consiliilor locale ale comunelor, orașelor, municipiilor și ale sectoarelor municipiului București. Serviciile publice comunitare sunt profesioniste și voluntare.
Inspectoratul General pentru Situații de Urgență se înființează și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, demilitarizat, cu personalitate juridică în subordinea Ministerului Administrației Publice.
Serviciile publice comunitare și Inspectoratul au ca scopuri principale: apărarea vieții, bunurilor și mediului împotriva incendiilor și dezastrelor, precum și realizarea măsurilor de protecție civilă și fac parte din forțele de protecție ale sistemului de securitate națională. Serviciile publice comunitare și Inspectoratul asigură îndeplinirea atribuțiilor specifice de protecție civilă și de prevenire și stingere a incendiilor, potrivit competențelor stabilite prin legile în vigoare.
Serviciile publice comunitare profesioniste se înființează în subordinea consiliilor județene prin preluarea de la Ministerul de Interne a structurilor unificate ale inspectoratelor de protecție civilă, a grupurilor și brigăzilor de pompieri militari.
Serviciile publice comunitare profesioniste funcționează ca instituții publice cu personalitate juridică.
Serviciile publice comunitare voluntare se organizează în subordinea consiliilor locale prin unificarea serviciilor publice de pompieri civili și a formațiunilor de protecție civilă din subordinea acestora.
Structura organizatorică și dotarea serviciilor publice comunitare se realizează pe baza criteriilor minime de performanță elaborate de Inspectorat și aprobate prin ordin comun al ministrului administrației publice și ministrului de interne. Regulamentele de organizare și funcționare ale serviciilor publice comunitare se întocmesc pe baza metodologiei elaborate de Inspectorat și se aprobă prin hotărâre de către consiliile județene și Consiliul General al Municipiului București, respectiv de consiliile locale ale comunelor, orașelor și municipiilor.
Activitatea serviciului public comunitar este coordonată de președintele consiliului județean și de primarul general al municipiului București, respectiv de primarii comunelor, orașelor, municipiilor și ai sectoarelor capitalei.
Numirea și eliberarea din funcție a personalului din serviciile publice ale comunei sau orașului se fac de conducătorii acestora, în condițiile legii. Funcționarii din cadrul serviciilor publice ale comunei sau orașului se bucură de stabilitate în funcție, în condițiile legii.
3.6.3. Aparatul propriu de specialitate al autorităților administrației publice locale.
Numirea și eliberarea din funcție a personalului din cadrul instituțiilor și serviciilor publice de interes local se realizează de către conducătorii acestora, în condițiile legii. Numirea și eliberarea din funcție a personalului din aparatul de specialitate al primarului se face de către primar, în condițiile legii.
Funcționarii din cadrul instituțiilor și serviciilor publice de interes local și din cadrul aparatului de specialitate al primarului se bucură de stabilitate în funcție, în condițiile legii.
În raporturile dintre cetățeni și autoritățile administrației publice locale se folosește limba română. În unitățile administrativ-teritoriale în care cetățenii aparținând unei minorități naționale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, în raporturile lor cu autoritățile administrației publice locale, cu aparatul de specialitate și organismele subordonate consiliului local, aceștia se pot adresa, oral sau în scris, și în limba lor maternă și vor primi răspunsul atât în limba română, cât și în limba maternă. În condițiile prevăzute mai sus, în posturile care au atribuții privind relații cu publicul vor fi încadrate și persoane care cunosc limba maternă a cetățenilor aparținând minorității respective.
Autoritățile administrației publice locale vor asigura inscripționarea denumirii localităților și a instituțiilor publice de sub autoritatea lor, precum și afișarea anunțurilor de interes public și în limba maternă a cetățenilor aparținând minorității respective. Actele oficiale se întocmesc în mod obligatoriu în limba română.
. Administrația publică a Municipiului București
Aspecte originale ale administrației capitalei.
Municipiul București este organizat în 6 subdiviziuni administrativ-teritoriale, numite
sectoare. Sectoarele municipiului București au câte un primar și un viceprimar, iar municipiul București are un primar general și 2 viceprimari.
Autoritățile administrației publice locale din municipiul București sunt Consiliul General al Municipiului București și consiliile locale ale sectoarelor, ca autorități deliberative, precum și primarul general al municipiului București și primarii sectoarelor, ca autorități executive, alese în condițiile Legii privind alegerile locale.
Consiliile locale ale sectoarelor municipiului București se constituie, funcționează și pot fi dizolvate în condițiile prevăzute pentru consiliile locale, care se aplică în mod corespunzător
3.7.2. Atribuțiile consiliilor locale de sector. Consiliile locale ale sectoarelor municipiului București exercită, în principal, următoarele atribuții:
a) aleg, din rândul consilierilor, consilierul care conduce ședințele consiliului, precum și un viceprimar; aceștia își păstrează calitatea de consilier;
b) aprobă regulamentul de organizare și funcționare a consiliului;
c) avizează studii, prognoze și programe de dezvoltare economico-socială, de organizare și amenajare a teritoriului și urbanism, inclusiv participarea la programe de dezvoltare regională și zonală, în condițiile legii, pe care le supune spre aprobare Consiliului General al Municipiului București;
d) aprobă bugetul local, împrumuturile, virările de credite și modul de utilizare a rezervei bugetare; aprobă contul de încheiere a exercițiului bugetar; stabilesc impozite și taxe locale, precum și taxe speciale, în condițiile legii;
e) aprobă, la propunerea primarului, în condițiile legii, organigrama, statul de funcții, numărul de personal și regulamentul de organizare și funcționare ale aparatului propriu de specialitate și ale serviciilor publice de interes local;
f) administrează, în condițiile legii, bunurile proprietate publică sau privată a municipiului, de pe raza sectorului, pe baza hotărârii Consiliului General al Municipiului București;
g) hotărăsc cu privire la concesionarea sau închirierea serviciilor publice de sub autoritatea lor, în condițiile legii;
h) înființează instituții, societăți comerciale și servicii publice; instituie, cu respectarea criteriilor generale stabilite prin lege, norme de organizare și funcționare pentru instituțiile și serviciile publice, precum și pentru societățile comerciale pe care le înființează sau care se află sub autoritatea lor; numesc și eliberează din funcție, în condițiile legii, conducătorii instituțiilor publice și ai serviciilor publice de interes local;
i) aprobă, în condițiile legii, planurile urbanistice zonale și de detaliu ale sectoarelor, pe care le comunică Consiliului General al Municipiului București; aprobă, în limitele competențelor sale, documentațiile tehnico-economice pentru lucrările de investiții de interes local și asigură condițiile necesare pentru realizarea lor, în concordanță cu prevederile planului urbanistic general al municipiului București și ale regulamentului aferent;
j) asigură, potrivit competențelor sale, condițiile necesare bunei funcționări a instituțiilor și serviciilor publice de educație, sănătate, cultură, tineret și sport, apărarea ordinii publice, de interes local; urmărește și controlează activitatea acestora;
k) contribuie la organizarea activităților științifice, culturale, artistice, sportive și de
agrement;
l) contribuie la asigurarea ordinii publice, analizează activitatea gardienilor publici și
propune măsuri de îmbunătățire a acesteia;
m) acționează pentru protecția și refacerea mediului înconjurător, în scopul creșterii calității vieții contribuie la protecția, conservarea, restaurarea și punerea în valoare a monumentelor istorice și de arhitectură, a parcurilor și a rezervațiilor naturale;
n) contribuie la realizarea măsurilor de protecție și asistență socială, asigură protecția drepturilor copilului, potrivit legislației în vigoare; aprobă criteriile pentru repartizarea locuințelor sociale; înființează și asigură funcționarea unor instituții de binefacere de interes local;
o) înființează și organizează târguri, piețe, oboare, locuri și parcuri de distracție, baze sportive și asigură buna funcționare a acestora;
p) hotărăsc, în condițiile legii, cu acordul Consiliului General al Municipiului București, cooperarea sau asocierea cu autorități ale administrației publice locale din țară sau din străinătate, precum și aderarea la asociații naționale și internaționale ale autorităților administrației publice locale, în vederea promovării unor interese comune;
q) hotărăsc, în condițiile legii, cu acordul prealabil al Consiliului General al Municipiului București, cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române sau străine, cu organizații neguvernamentale și cu alți parteneri sociali, în vederea finanțării și realizării în comun a unor acțiuni, lucrări, servicii sau proiecte de interes public local;
r) asigură libertatea comerțului și încurajează libera inițiativă, în condițiile legii;
s) sprijină, în condițiile legii, activitatea cultelor religioase.
Atribuțiile prevăzute la lit. c) – h), p) și q) pot fi exercitate numai pe baza împuternicirii exprese date prin hotărâre a Consiliului General al Municipiului București.
Consiliile locale ale sectoarelor exercită și alte atribuții stabilite prin lege sau delegate de Consiliul General al Municipiului București.
Primarii și viceprimarii sectoarelor municipiului București funcționează în condițiile prevăzute de dispozițiile Legii 215/2001 cu modificările și completările ulterioare pentru primarii și viceprimarii comunelor și orașelor și îndeplinesc atribuțiile stabilite de lege pentru aceștia, cu excepția celor referitoare la consultarea populației prin referendum, organizat pentru soluționarea problemelor locale de interes deosebit, și la măsurile prevăzute de lege pentru desfășurarea adunărilor publice, care se exercită numai de către primarul general al municipiului București (art. 97 alin. 1). Primarilor și viceprimarilor sectoarelor municipiului București li se aplică în mod corespunzător dispozițiile prevăzute de legea administrației publice locale cu privire la suspendare și demitere.
Secretarilor sectoarelor municipiului București și secretarului general al municipiului București le sunt aplicabile în mod corespunzător prevederile cap. VI^4.
Hotărârile Consiliului General al Municipiului București și dispozițiile cu caracter normativ ale primarului general sunt obligatorii și pentru autoritățile administrației publice locale organizate în sectoarele municipiului București.
Primarul general al municipiului București împreună cu primării sectoarelor municipiului București se întrunesc cel puțin o dată pe lună, la convocarea primarului general sau la propunerea a cel puțin 3 primari de sectoare. La ședințe se analizează modul în care sunt aduse la îndeplinire hotărârile Consiliului General al Municipiului București și dispozițiile cu caracter normativ ale primarului general și se prezintă informări reciproce privitoare la activitatea consiliilor locale de sector, avându-se în vedere corelarea unor activități necesare în vederea bunei funcționări a administrației municipiului București. La ședințe participă de drept și prefectul municipiului București.
Primarii sectoarelor participă de drept la ședințele Consiliului General al Municipiului București și pot avea intervenții la dezbaterea problemelor aflate pe ordinea de zi.
La ședințele comisiilor Consiliului General al Municipiului București pot participa președinții comisiilor de specialitate ale consiliilor locale de sector. Președinții comisiilor de specialitate ale consiliilor locale de sector au dreptul sa intervină la discuții fără a avea drept de vot.
3.8. Prefectul
3.8.1. Reglementare legală. Instituția prefectului este reglementată în primul rând în legea fundamentală, care în art. 123 precizează aspectele esențiale ale regimului juridic ce guvernează funcționarea acestei instituții: ― Guvernul numește un prefect în fiecare județ și în municipiul București. Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local și conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale. Atribuțiile prefectului se stabilesc prin lege organică. Între prefecți, pe de o parte, consiliile locale și primari, precum și consiliile județene și președinții acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare. Prefectul poate ataca, în fața instanței de contencios administrativ, un act al consiliului județean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept.
Prevederile textului constituțional sunt detaliate în Legea 340/2004 privind instituția prefectului, care arată că activitatea prefectului se întemeiază pe principiile:
legalității, imparțialității și obiectivității;
b) transparenței și liberului acces la informațiile de interes public;
c) eficienței;
d) responsabilității;
e) profesionalizării;
f) orientării către cetățean.
De asemenea, sunt aplicabile, în completare, dispozițiile Legii 188/1999 privind statutul funcționarilor publici și Legea 215/2001 a administrației publice locale.
3.8.2. Prefectul – reprezentant al Guvernului în teritoriu. Guvernul numește câte un prefect, ca reprezentant al său, în fiecare județ și în municipiul București, la propunerea Ministrului Administrației și Internelor. Prefectul este ajutat de subprefect.
Prefectul și subprefectul fac parte din categoria înalților funcționari publici. Numirea și eliberarea din funcție a prefecților se face prin hotărâre a Guvernului. Pentru a fi numit în funcție prefectul trebuie să aibă studii superioare de lungă durată.
Numirea și eliberarea din funcție a subprefecților se fac prin decizie a primului-ministru,
la propunerea prefectului și a Ministerului Administrației Publice. Pentru a fi numit în funcție subprefectul trebuie să aibă studii superioare.
Ca reprezentant al Guvernului, prefectului în funcție i se acordă onoruri militare, în condițiile stabilite prin regulamentele specifice, cu ocazia ceremoniilor militare organizate la nivelul județului.
Prefectul și subprefectul nu pot fi membri ai unui partid politic sau ai unei organizații căreia îi este aplicabil același regim juridic ca și partidelor politice, potrivit legii, sub sancțiunea destituirii lor din funcția publică. Ei răspund, după caz, disciplinar, administrativ, civil sau penal pentru faptele săvârșite în exercitarea atribuțiilor ce le revin, în condițiile legii.
Prefecții și subprefecții numiți în funcții în alt județ decât cel de domiciliu beneficiază de o indemnizație de instalare egală cu 3 salarii, precum și de locuință de serviciu corespunzătoare, în condițiile legii, în baza unui contract de închiriere.
Cheltuielile privind chiria locuinței de serviciu, cele pentru transportul prefecților și subprefecților și al familiilor acestora, la mutarea în localitatea în care își are sediul instituția prefectului, și cele de instalare sunt suportate din bugetul instituției prefectului.
Contractul de închiriere a locuinței de serviciu se încheie pe perioada exercitării funcției de prefect, respectiv de subprefect. La data încetării exercitării funcției de prefect, respectiv de subprefect, contractul de închiriere încetează de drept.
Prefecții și subprefecții nu au dreptul la grevă (art. 201) și nu pot înființa organizații sindicale proprii.
Prefecții și subprefecții au obligația să informeze conducerea Ministerului Administrației și Internelor ori de câte ori călătoresc în afara județului.
3.8.3. Incompatibilități. Funcția de prefect și subprefect este incompatibilă cu:
a)calitatea de deputat sau senator;
b) funcția de primar și viceprimar, primar general și viceprimar al municipiului București;
c) funcția de consilier local sau consilier județean;
d) o funcție de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizațiilor cu scop comercial;
e) funcția de președinte, vicepreședinte, director general, director, administrator, membru
al consiliului de administrație sau cenzor la societățile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituții de credit, societățile de asigurare și cele financiare, precum și la instituțiile publice;
f) funcția de președinte sau de secretar al adunărilor generale ale acționarilor sau
asociaților la societățile comerciale prevăzute la lit. e);
g) funcția de reprezentant al statului în adunările generale ale societăților comerciale
prevăzute la lit. e);
h) funcția de manager sau membru al consiliilor de administrație ale regiilor autonome,
companiilor și societăților naționale;
i) calitatea de comerciant persoană fizică;
j) calitatea de membru al unui grup de interes economic;
k) o funcție publică încredințată de un stat străin, cu excepția acelor funcții prevăzute în
acordurile și convențiile la care România este parte.
Prefecții și subprefecții pot exercita funcții sau activități în domeniul didactic, al cercetării științifice și al creației literar-artistice.
Prefectul și subprefectul sunt obligați, la data depunerii jurământului sau, după caz, la data numirii în funcție, să declare că nu se află în unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege.
În cazul în care, în timpul exercitării funcției publice de autoritate apare unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege, constatarea cazului de incompatibilitate se face de ministrul administrației publice, care îl va informa pe primul – ministru, pentru a dispune măsurile necesare.
3.8.4. Atribuții. În calitate de reprezentant al Guvernului, prefectul îndeplinește următoarele atribuții principale:
a) asigură, la nivelul județului sau, după caz, al municipiului București, aplicarea și respectarea Constituției, a legilor, a ordonanțelor și a hotărârilor Guvernului, a celorlalte acte normative, precum și a ordinii publice;
b) acționează pentru realizarea în județ, respectiv în municipiul București, a obiectivelor cuprinse în Programul de guvernare și dispune măsurile necesare pentru îndeplinirea lor, în conformitate cu competențele și atribuțiile ce îi revin, potrivit legii;
c) acționează pentru asigurarea climatului de pace socială, menținerea unei comunicări permanente cu toate nivelurile instituționale și sociale, acordând o atenție constantă prevenirii tensiunilor sociale;
d) stabilește, împreună cu autoritățile administrației publice locale, prioritățile de dezvoltare teritorială;
e) verifică legalitatea actelor administrative ale consiliului județean, ale consiliului local sau ale primarului;
f) asigură, împreună cu autoritățile și organele abilitate, ducerea la îndeplinire, în condițiile stabilite prin lege, a măsurilor de pregătire pentru situații de urgență;
g) dispune, în calitate de președinte al Comitetului județean pentru situații de urgență, măsurile care se impun pentru prevenirea și gestionarea acestora și folosește în acest sens sumele special prevăzute în bugetul propriu cu această destinație;
h) utilizează, în calitate de șef al protecției civile, fondurile special alocate de la bugetul de stat și baza logistică de intervenție în situații de criză, în scopul desfășurării în bune condiții a acestei activități;
i) dispune măsurile corespunzătoare pentru prevenirea infracțiunilor și apărarea drepturilor și a siguranței cetățenilor, prin organele legal abilitate;
j) asigură realizarea planului de măsuri pentru integrare europeană;
k) dispune măsuri de aplicare a politicilor naționale hotărâte de Guvern și a politicilor de integrare europeană;
l) hotărăște, în condițiile legii, cooperarea sau asocierea cu instituții similare din țară și din străinătate, în vederea promovării intereselor comune;
m) asigură folosirea, în condițiile legii, a limbii materne în raporturile dintre cetățenii aparținând minorităților naționale și serviciile publice deconcentrate în unitățile administrativ-teritoriale în care aceștia au o pondere de peste 20%.
n) prefectul poate verifică măsurile întreprinse de primar sau de președintele consiliului județean în calitatea lor de reprezentanți ai statului în unitatea administrativ-teritorială și poate sesiza organele competente în vederea stabilirii măsurilor necesare, în condițiile legii.
o) conducătorii serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din subordinea Guvernului au obligația să transmită prefectului proiectul de buget. După avizarea acestuia, prefectul înaintează proiectul de buget conducătorului instituției ierarhic superioare serviciului public deconcentrat. De asemenea, situațiile financiare privind execuția bugetară, întocmite de serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din subordinea Guvernului, se transmit prefectului pentru avizare. După avizare, prefectul înaintează situațiile financiare conducătorului instituției ierarhic superioare serviciului public deconcentrat. În ambele cazuri, avizul prefectului are caracter consultativ.
p) Miniștrii și conducătorii celorlalte organe ale administrației publice centrale din subordinea Guvernului pot delega prefectului unele dintre atribuțiile lor de conducere și control cu privire la activitatea serviciilor publice deconcentrate din subordine. Atribuțiile care pot fi delegate se stabilesc prin hotărâre a Guvernului (această hotărâre nu a fost încă adoptată). De asemenea, prefectul poate propune ministerelor și celorlalte organe ale administrației publice centrale măsuri pentru îmbunătățirea activității serviciilor publice deconcentrate, organizate la nivelul unităților administrativ-teritoriale. La rândul lor, ministerele și celelalte organe ale administrației publice centrale sunt obligate să comunice de îndată prefecților actele cu caracter normativ emise în domeniul de activitate al serviciilor publice deconcentrate.
r) Din comisia de concurs pentru ocuparea postului de conducător al unui serviciu public deconcentrat face parte obligatoriu și un reprezentant al instituției prefectului din județul în care își are sediul serviciul public, desemnat prin ordin al prefectului, în condițiile legii.
s) Prefectul poate propune miniștrilor și conducătorilor celorlalte organe ale administrației publice centrale organizate la nivelul unităților administrativ-teritoriale sancționarea conducătorilor serviciilor publice deconcentrate din subordinea acestora.
ș) Prefectul poate solicita primarului sau președintelui consiliului județean, după caz, convocarea unei ședințe extraordinare a consiliului local, a consiliului județean sau a Consiliului General al Municipiului București în cazuri care necesită adoptarea de măsuri imediate pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea urmărilor calamităților, catastrofelor, incendiilor, epidemiilor sau epizootiilor, precum și pentru apărarea ordinii și liniștii publice.
La fel, în caz de forță majoră și de maximă urgență pentru rezolvarea intereselor locuitorilor unităților administrativ-teritoriale, prefectul poate solicita convocarea de îndată a consiliului local, a consiliului județean sau a Consiliului General al Municipiului București.
În situații de urgență sau de criză autoritățile militare și organele locale ale Ministerului Administrației și Internelor au obligația să informeze și să sprijine prefectul pentru rezolvarea oricărei probleme care pune în pericol ori afectează siguranța populației, a bunurilor, a valorilor și a mediului înconjurător.
t) Prefectul îndeplinește și alte atribuții prevăzute de lege și de celelalte acte normative, precum și însărcinările stabilite de Guvern.
Pentru îndeplinirea atribuțiilor care îi revin prefectul poate solicita instituțiilor publice și autorităților administrației publice locale documentații, date și informații, iar acestea sunt obligate să i le furnizeze cu celeritate și în mod gratuit.
3.8.5. Tutela administrativă. În exercitarea atribuției cu privire la verificarea legalității actelor administrative ale consiliului județean, ale consiliului local sau ale primarului, prefectul, cu cel puțin 10 zile înaintea introducerii acțiunii în contenciosul administrativ, va solicita autorităților care au emis actul, cu motivarea necesară, reanalizarea actului socotit nelegal, în vederea modificării sau, după caz, a revocării acestuia.
Acțiunea introdusă de către prefect pentru anularea unui act administrativ al autorităților administrației publice locale socotit nelegal este scutită de taxa de timbru și se judecă în regim de urgență. Termenele de judecată nu pot fi mai mari de 10 zile. Părțile sunt legal citate, dacă citația le-a fost comunicată cel puțin cu o zi înaintea judecării.
Hotărârile prin care se soluționează fondul cauzei se pronunță în ziua în care au luat sfârșit dezbaterile. În situații deosebite pronunțarea poate fi amânată cel mult două zile.
Dispozițiile Legii 340/2004 referitoare la procedura de verificare a legalității actelor administrative ale autorităților administrației publice locale ori județene se completează în mod corespunzător cu prevederile Legii contenciosului administrativ.
3.8.6. Actele prefectului. Pentru îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin, prefectul emite ordine cu caracter individual sau normativ; ordinele prin care se stabilesc măsuri cu caracter tehnic sau de specialitate sunt emise după consultarea conducătorului serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din subordinea Guvernului, organizate la nivelul unităților administrativ – teritoriale.
Ordinul prefectului, care conține dispoziții normative, devine executoriu numai după ce a fost adus la cunoștința publică prin publicare, iar ordinul cu caracter individual de la data comunicării către persoanele interesate. Ordinele emise de prefect în calitate de președinte al Comitetului județean pentru situații de urgență produc efecte juridice de la data aducerii lor la cunoștință și sunt executorii.
Ordinele cu caracter normativ se comunică de îndată Ministerului Administrației și Internelor, care poate propune Guvernului anularea ordinelor emise de prefect, dacă le consideră nelegale sau netemeinice.
Prefecții sunt obligați să comunice ordinele cu caracter tehnic conducătorului instituției ierarhic superioare serviciului public deconcentrat. Ministerele și celelalte organe ale administrației publice centrale pot propune Guvernului măsuri de anulare a ordinelor emise de prefect, dacă le consideră nelegale.
3.8.7. Subprefectul îndeplinește atribuțiile ce îi sunt date prin acte normative (hotărâri ale guvernului), precum și sarcinile ce îi sunt delegate de către prefect prin ordin. În lipsa prefectului subprefectul îndeplinește, în numele prefectului, atribuțiile ce revin acestuia.
Prefectul este ajutat de 1 subprefect, iar la București prefectul este ajutat de 2 subprefecți.
3.9.8. Instituția prefectului. Pentru exercitarea de către prefect a prerogativelor care îi revin potrivit Constituției și altor legi se organizează și funcționează instituția prefectului, sub conducerea prefectului.
Instituția prefectului este o instituție publică cu personalitate juridică, cu patrimoniu și buget propriu. Capacitatea juridică de drept public a instituției prefectului se exercită în exclusivitate de către prefect. Exercitarea drepturilor și asumarea obligațiilor civile ale instituției prefectului se realizează de către prefect sau de către o persoană anume desemnată prin ordin al acestuia. Prefectul este ordonator terțiar de credite.
Structura organizatorică și atribuțiile instituției prefectului se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.
Sediul instituției prefectului, denumit prefectură, este în municipiul reședință de județ, într-un imobil proprietate publică a statului, a județului sau a municipiului, după caz.
Activitatea instituției prefectului este finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Administrației și Internelor, și din alte surse legal constituite; instituția poate beneficia de programe cu finanțare internațională.
În cadrul instituției prefectului se organizează și funcționează cancelaria prefectului, compartiment organizatoric distinct care cuprinde ca funcții de execuție de specialitate specifice directorul cancelariei, 2 consilieri, un consultant și secretarul cancelariei.
Personalul din cadrul cancelariei prefectului este numit sau eliberat din funcție de către prefect. Personalul din cadrul cancelariei prefectului își desfășoară activitatea în baza unui contract individual de muncă încheiat, în condițiile legii, pe durata exercitării funcției publice de către înaltul funcționar public. Activitatea cancelariei prefectului este coordonată de director, care răspunde în fața prefectului în acest sens.
3.8.9. Colegiul prefectural. În fiecare județ funcționează un colegiu prefectural compus din prefect, subprefect și conducătorii serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din subordinea Guvernului, care își au sediul în județul respectiv.
La lucrările colegiului prefectural pot fi invitate și alte persoane a căror prezență este considerată necesară.
Colegiul prefectural se convoacă de către prefect cel puțin o dată pe lună și oricând se consideră că este necesar.
Atribuțiile colegiului prefectural privesc armonizarea activității serviciilor publice deconcentrate care au sediul în județul respectiv, precum și implementarea programelor, politicilor, strategiilor și planurilor de acțiune ale Guvernului la nivelul județului sau al localităților acestuia și vor fi reglementate prin hotărâre a Guvernului.
3.8.10. Oficiile prefecturale. Prefectul poate organiza, prin ordin, în cadrul numărului de posturi și al fondurilor aprobate anual, oficii prefecturale. În municipiul București se pot organiza oficii prefecturale în fiecare sector.
Observăm că actuala reglementare nu mai impune justificarea după criteriul teritorial a înființării oficiilor prefecturale, adică cerința ca ele să fie organizate numai în localități aflate la distanță mare de municipiul reședință de județ sau de alte oficii prefecturale.
Ordinul prefectului de înființare și organizare a oficiilor prefecturale se emite numai cu avizul conform al Ministerului Administrației și Internelor.
Oficiile prefecturale fac parte integrantă din instituția prefectului, fiind conduse de către un șef al oficiului prefectural, funcție echivalentă cu funcția de director executiv.
Numirea, modificarea, suspendarea și încetarea raportului de serviciu al șefului oficiului prefectural se fac de către prefect, în condițiile legii.
3.9. Modificări cuprinse în proiectul de revizuire a Constituției publicat în Monitorul Oficial nr. 100 din 10.02.2014
După titlul III se introduce un nou titlu, titlul III. 1, astfel: Denumirea titlului va fi: „Autoritățile locale”. Titlul va avea următorul cuprins:
CAPITOLUL 1 Principii de bază
ARTICOLUL 134.9
(1) În localitățile și județele tării se constituie autorități locale care se organizează și funcționează în temeiul principiilor autonomiei locale, al controlului cetățenilor asupra autorităților locale, al separației și echilibrului acestor autorități, al respectării Constituției și legilor tării.
(2) Aplicarea principiilor prevăzute la alin. (1) nu poate aduce atingere caracterului de stat național, unitar și indivizibil al României.
(3) Autoritățile statului consulta, înainte de adoptarea oricărei decizii, autoritățile locale în toate problemele care le privesc în mod direct, potrivit legii.
(4) Autoritățile prin care se realizează autonomia locala în comune și orașe sunt consiliile locale alese și primarii aleși, în condițiile legii.
(5) Autoritățile prin care se realizează autonomia locala în județe sunt consiliile județene alese și voievozii aleși, în condițiile legii.
(6) Personalul din aparatul autorităților locale și al instituțiilor publice din subordinea acestora este angajat prin concurs sau examen, pe criterii de merit și de competență profesională, potrivi legii. Este interzisă, sub sancțiune penală și administrativă, numirea, promovarea sau sancționarea personalului autorităților publice locale pe criterii politice sau cu sprijin politic.
CAPITOLUL 2 Autoritățile comunale și orășenești
SECȚIUNEA 1
Consiliul local
Rolul si competenta
ARTICOLUL 134.10
(1) Consiliul local este organ deliberativ care adopta hotărâri în toate problemele de interes local, cu excepția celor care sunt date prin lege în competența altor autorități publice, locale sau centrale
(2) Consiliul local nu poate adopta hotărâri care sunt contrare rezultatului unui referendum local valabil
(3) Cetățenii pot aproba hotărâri, prin referendum local, în orice domeniu, inclusiv hotărâri prin care să modifice, să completeze sau să anuleze hotărâri adoptate de consiliul local, cu respectarea prevederilor Constituției și ale legii.
Alegerea consiliului local
ARTICOLUL 134.11
(1) Membrii consiliului local sunt denumiți consilieri locali și sunt aleși prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, pe baza de scrutin de listă, potrivit principiului reprezentării proporționale, și pe bază de candidaturi independente, conform legii.
(2) Membrii consiliilor locale se aleg pe circumscripții electorale, organizate pe localități.
(3) Numărul membrilor consiliilor locale este stabilit prin lege, în funcție de numărul cetățenilor cu drept de vot ai localității.
(4) Alegerile pentru consiliul local se desfășoară în prima duminică a lunii iunie a anului în care expiră mandatul consiliului sau tot într-o zi de duminică, în cel mult 45 zile de la data dizolvării consiliului.
Candidaturile pentru alegerea membrilor consiliului local
ARTICOLUL 134.12
(1) Candidații la funcția de consilier local trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:
a) să aibă domiciliul în localitatea în care candidează;
b) să aibă cel puțin studii liceale atestate prin diplomă de bacalaureat;
c) sa se fi remarcat ca buni profesioniști și ca cetățeni de moralitate desăvârșită;
d) să se fi remarcat ca luptători activi pentru apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor localității;
e) să prezinte electoratului propunerile de hotărâri ale consiliului local, pentru adoptarea cărora se obligă să acționeze, în calitate de consilier local, dacă va fi ales;
(2) Propunerile de hotărâri pentru adoptarea cărora se obligă să acționeze, dacă va fi ales, constituie contractul electoral al candidatului. El va fi semnat de candidatul la funcția de consilier local, va fi tipărit și pus la dispoziția electorilor, pe toată durata campaniei electorale. Cate un exemplar al acestui document va fi depus la Autoritatea Electorală și Autoritatea Morală, înainte de începerea campaniei electorale.
Durata mandatului
ARTICOLUL 134.13
(1) Consiliul local este ales pentru un mandat de 4 ani, care se exercită de la data depunerii jurământului.
(2) Consiliul local își exercită mandatul până la depunerea jurământului de consiliul local nou-ales.
(3) Mandatul consiliului local se prelungește, prin lege, în caz de război sau de catastrofă.
Validarea mandatului de consilier local
ARTICOLUL 134.14
Validarea alegerii consilierilor locali se face de către judecătoria în raza căreia se află unitatea administrativ-teritorială, de către un judecător desemnat de președintele instanței.
Constituirea consiliilor locale
ARTICOLUL 134.15
(1) Constituirea consiliilor locale se face in termen de 25 de zile de la data desfășurării alegerilor. Convocarea consilierilor locali aleși și validări în funcție se face de către primar, în maximum 5 zile de la pronunțarea hotărârii de validare. La ședința de constituire participă prefectul sau reprezentantul său, precum și primarul sau, după caz, candidatul declarat câștigător la alegerile pentru funcția de primar.
(2) Ședința se desfășoară în condiții legale dacă participă cel puțin majoritatea consilierilor locali aleși și validați.
(3) În ședința de constituire a consiliului local, consilierii locali depun jurământul prevăzut prin lege.
(4) Consiliul local se declară legal constituit dacă majoritatea consilierilor locali validați au depus jurământul. Constituirea consiliului local se constată prin hotărâre, adoptată cu votul majorității consilierilor locali validați.
Alegerea președintelui consiliului local
ARTICOLUL 134.16
(1) Consiliul local alege dintre membrii săi, prin hotărâre adoptată cu votul deschis al majorității consilierilor locali în funcție, un președinte de ședință, pe o perioada de cel mult 3 luni, care va conduce ședințele consiliului și va semna hotărârile adoptate de acesta.
(2) Consilierul local ales în condițiile alin. (1) poate fi schimbat din funcție, la inițiativa a cel puțin unei treimi din numărul consilierilor locali, prin votul majorității consilierilor locali în funcție.
Organizarea internă
ARTICOLUL 134.17
(1) Organizarea si funcționarea consiliului local se stabilesc prin regulament propriu, elaborat potrivit legii.
(1) Consiliul local își organizează comisii de specialitate, pe principalele domenii de activitate. Acestea au rolul sa asigure fundamentarea hotărârilor ce se impun a fi adoptate.
(2) Pot fi membri ai comisiilor de specialitate numai consilierii locali. La ședințele fiecărei comisii a consiliului local participă și un reprezentant al asociației comunitare a localității.
(3) Comisiile de specialitate își aleg câte un președinte și un secretar.
(4) Comisiile de specialitate analizează și avizează proiectele de hotărâre din domeniul lor de activitate.
(5) Comisiile de specialitate lucrează în plen și iau hotărâri cu votul majorității membrilor lor.
(6) Organizarea, funcționarea și atribuțiile comisiilor de specialitate se stabilesc prin regulamentul de organizare și funcționare a consiliului local, respectându-se configurația politică rezultată în urma alegerilor locale.
(7) Consiliile locale pot organiza, din proprie inițiativă sau la inițiativa primarului, după caz, comisii speciale de analiză și verificare, pe perioada determinată. Componența comisiilor speciale de analiză și verificare, obiectivele și perioada de desfășurare a activităților acesteia se stabilesc prin hotărâre a consiliului local. Membrii comisiilor acționează în limitele stabilite prin hotărâre.
Întrunirile consiliului local
ARTICOLUL 134.18
(1) Consiliul local se întrunește în ședințe ordinare, lunar, la convocarea primarului.
(2) Consiliul local se poate întruni și în ședințe extraordinare, la cererea primarului sau a cel puțin o treime din numărul membrilor consiliului.
(3) În caz de forță majoră și de maximă urgență pentru rezolvarea intereselor locuitorilor comunei sau ai orașului convocarea consiliului local se poate face de îndată. Caracterul public al ședințelor.
ARTICOLUL 134.19
(1) Ședințele consiliului local sunt publice, sunt filmate și publicate pe site-ul primăriei localității
(2) Voturile consilierilor locali, la fiecare hotărâre adoptată de consiliul local, sunt la vedere, confirmate prin semnătură, și sunt prezentate pe site-ul primăriei localității.
Mandatul consilierilor locali
ARTICOLUL 134.20
(1) În exercitarea mandatului, consilierii locali sunt în serviciul localității.
(2) Consilierii locali sunt obligați să acționeze și să voteze în conformitate cu angajamentele asumate în campania electorală în care au fost aleși. Consilierul local care își încalcă angajamentele asumate în campania electorală poate fi demis, prin referendum, potrivit Constituției și legii.
(3) Consilierii locali intră în exercițiul mandatului la data întrunirii legale a consiliului local, sub condiția validării alegerii și a depunerii jurământului.
(2) Calitatea de consilier local încetează:
a) la data întrunirii legale a consiliului local nou-ales;
b) în caz de imposibilitate definitivă a exercitării atribuțiilor;
c) în caz de demisie sau de demitere;
d) în caz de deces.
Incompatibilități
ARTICOLUL 134.21
(1) Calitatea de consilier local este incompatibilă cu orice altă funcție publică, inclusiv cu orice funcție la regiile autonome și societățile comerciale cu capital aflat în proprietate publica.
(2) Consilierii locali nu pot interveni în treburile altor autorități și instituții publice și nici în treburile altor persoane juridice, de drept public sau privat.
(3) Consilierul local condamnat pentru trafic de influentă ori alte acte de corupție pierde mandatul și este pedepsit cu închisoare pe viață și confiscarea averii.
Răspunderea consilierilor locali
ARTICOLUL 134.22
(1) Consilierii locali răspund politic doar față de cei care i-au ales și nu își pot pierde mandatul prin retragerea sprijinului politic de către partidele din partea cărora au candidat în alegeri.
(2) Consilierii locali răspund juridic, individual, pentru încălcarea contractului electoral, dacă voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului contravin obligațiilor asumate prin contractul electoral.
(3) Consilierii locali răspund juridic, individual, pentru prejudiciile produse localității de hotărârile pentru care și-au dat votul.
(4) Răspunderea consilierilor locali pentru faptele prevăzute la alineatele (2) si (3) este imprescriptibilă.
(5) Fiecare consilier local prezintă, în scris, raportul anual asupra modului în care și-a realizat obligațiile asumate în campania electorală în care a fost ales. Raportul este prezentat în ședința consiliului organizată în acest scop, nu mai târziu de 31 martie a anului următor celui la care se referă. Raportul este arhivat și pus la dispoziția electoratului, pentru consultare, prin grija secretarului localității. Raportul este publicat pe site-ul primăriei.
Atribuțiile consiliului local
ARTICOLUL 134.23
(1) Consiliul local exercită următoarele atribuții, în condițiile legii:
a) aproba regulamentul de organizare și funcționare a consiliului local;
b) aproba înființarea, organizarea, statul de funcții și numărul de personal ale aparatului propriu de specialitate, ale instituțiilor și serviciilor publice de interes local, precum și ale regiilor autonome de interes local;
c) aprobă bugetul local, virările de credite, modul de utilizare a rezervei bugetare și contul de încheiere a exercițiului bugetar;
d) stabilește și aprobă impozitele și taxele locale, în condițiile legii;
e) aprobă documentațiile tehnico-economice pentru lucrările de investiții de interes local, în condițiile legii;
f) hotărăște darea în folosința instituțiilor publice sau a regiilor autonome din subordine a bunurilor aflate in proprietate publică și în administrarea comunei, orașului ori municipiului;
g) avizează sau aprobă documentațiile de amenajare a teritoriului și urbanism ale localității;
h) aprobă construirea, întreținerea și modernizarea străzilor, drumurilor, podurilor, precum și a întregii infrastructuri aparținând căilor de comunicații de interes local;
i) atribuie sau schimbă denumiri de străzi, de piețe și de obiective de interes public local;
j) aprobă construirea locuințelor sociale, criteriile pentru repartizarea locuințelor sociale și a utilităților locative aflate în administrarea sa;
k) hotărăște cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române ori străine, în vederea finanțării și realizării în comun a unor acțiuni, lucrări, servicii sau proiecte de interes public local;
l) hotărăște înfrățirea comunei, orașului sau municipiului cu unități administrativ-teritoriale din alte țări;
m) hotărăște cooperarea sau asocierea cu alte unități administrativ-teritoriale din țară ori din străinătate, precum și aderarea la asociații naționale și internaționale ale autorităților publice locale, în vederea promovării unor interese comune;
n) conferă persoanelor fizice române sau străine cu merite deosebite titlul de cetățean de onoare al comunei, orașului ori municipiului, în baza unui regulament propriu; prin acest regulament se stabilesc și condițiile retragerii titlului conferit;
(2) Consiliul local îndeplinește orice alte atribuții, cerute de realitățile economice și sociale ale localității, potrivit Constituției și legii.
Dizolvarea consiliului local
ARTICOLUL 134.24
(1) Consiliul local se dizolvă de drept sau prin referendum local.
(2) Consiliul local se dizolvă de drept:
a) în cazul în care acesta nu se întrunește timp de doua luni consecutiv;
b) în cazul în care nu a adoptat în 3 ședințe ordinare consecutive nici o hotărâre;
c) în situația în care numărul consilierilor locali se reduce sub jumătate plus unu și nu se poate completa prin supleanți;
d) daca a adoptat, într-un interval de cel mult 6 luni, cel puțin 3 hotărâri care au fost anulate de instanța de contencios administrativ prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă.
(3) Primarul, secretarul localității sau orice altă persoană interesată sesizează instanța de contencios administrativ cu privire la cazurile prevăzute la alineatul (2). Instanța analizează situația de fapt și se pronunță cu privire la dizolvarea consiliului local. Hotărârea instanței este definitivă și se comunică prefectului.
(4) Consiliul local poate fi dizolvat prin referendum local, organizat în condițiile legii. Referendumul se organizează ca urmare a cererii adresate în acest sens Autorității Electorale de cel puțin 25% din numărul cetățenilor cu drept de vot înscriși pe listele electorale ale localității.
(5) Pana la constituirea noului consiliu local, primarul sau, în absența acestuia, secretarul localității rezolvă problemele curente ale comunei, orașului ori municipiului.
Suspendarea mandatului de consilier local
ARTICOLUL 134.25
(1) Mandatul de consilier local se suspendă de drept în cazul în care acesta a fost arestat preventiv. Măsura arestării preventive se comunica de îndată de către instanța de judecata prefectului, care, prin ordin, constata suspendarea mandatului.
(2) Suspendarea durează până la încetarea situației prevăzute la alineatul (1). Ordinul de suspendare se comunică de îndată consilierului local.
(3) În cazul în care consilierul local al cărui mandat a fost suspendat a fost găsit nevinovat, acesta are dreptul la despăgubiri, în condițiile legii.
Demiterea consilierilor locali
ARTICOLUL 134.26
(1) Orice consilier local poate fi demis din funcție, prin referendum, organizat în circumscripția electorala în care a fost ales, cu un număr de voturi mai mare decât cel cu care a fost ales, la cererea unui număr de alegatori, din circumscripția în care a fost ales, egal cu cel puțin 10% din numărul voturilor cu care a fost ales.
(2) Consilierul local este demis, de drept, din funcție, în următoarele cazuri:
a) când se constata, după validarea mandatului, printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitiva, ca alegerea s-a făcut prin frauda electorală sau prin orice altă încălcare a legii;
b) a fost condamnat, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsa privativa de libertate sau la pierderea drepturilor electorale;
c) când si-a schimbat domiciliul în alta localitate;
d) în caz de incompatibilitate;
e) când și-a dat demisia din partidul politic sau din formațiunea politică din partea căreia a fost ales ori când s-a înscris într-un alt partid politic sau altă formațiune politica;
f) a lipsit nemotivat de la 3 ședințe ordinare consecutive ale consiliului local.
Inițiativa propunerilor de hotărâri ale consiliului local
ARTICOLUL 134.27
(1) Inițiativa propunerilor de hotărâri ale consiliului local aparține, după caz, primarului, consilierilor locali sau unui număr de cetățeni cu drept de vot egal cu cel puțin 10% din numărul cetățenilor cu drept de vot ai localității.
(2) Titularii dreptului de inițiativa prezintă propunerile lor de hotărâri președintelui consiliului local.
(4) Propunerile de hotărâri vor fi dezbătute și votate în plenul consiliului local în termen de cel mult 60 de zile de la data depunerii lor la președintele consiliului local.
(5) În cazul în care consiliul local respinge propunerea de hotărâre inițiată de primar sau de cetățeni, Autoritatea Electorala organizează referendum local, în 45 de zile de la data respingerii propunerii de către consiliul local, pentru aprobarea hotărârii respinse de consiliul local.
(6) În cazul în care cetățenii participanți la referendumul local aprobă hotărârea respinsă de consiliul local, consiliul local este dizolvat și se organizează alegeri anticipate pentru alegerea unui nou consiliu local.
Adoptarea hotărârilor
ARTICOLUL 134.28
Hotărârile sunt adoptate cu votul majorității membrilor consiliului local. Comunicarea si publicarea hotărârilor.
ARTICOLUL 134.29
(1) Hotărârile consiliului local sunt înregistrate, prin grija secretarului primăriei, într-un registru special și sunt comunicate, de îndată, primarului și prefectului, dar nu mai târziu de 3 zile de la data adoptării.
(2) Hotărârile sunt publicate, la data adoptării, pe site-ul primăriei.
(3) Hotărârile cu caracter normativ devin obligatorii si produc efecte de la data aducerii lor la cunoștință publică, iar cele individuale, de la data comunicării.
Consiliile locale ale sectoarelor municipiului București
ARTICOLUL 134.30
Prevederile articolelor 134.9-134.29 se aplica, in mod corespunzător, și consiliilor locale ale sectoarelor municipiului București.
SECȚIUNEA a 2-a Primarul
Rolul primarului
ARTICOLUL 134.31
(1) Primarul exercita componenta executiva a autorității locale. El este șeful administrației publice locale și al aparatului propriu de specialitate, pe care îl conduce și îl controlează.
(2) Primarul răspunde, în fața cetățenilor localității, de buna funcționare a administrației publice locale, în condițiile legii.
(3) Primarul conduce serviciile publice locale.
(4) Primarul reprezintă localitatea în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum și în justiție.
(5) Primarul participă la ședințele consiliului local și are dreptul să își exprime punctul de vedere asupra tuturor problemelor supuse dezbaterii.
(6) Semnul distinctiv al primarului este o eșarfa în culorile drapelului național.
(7) Eșarfa este purtata, în mod obligatoriu, la solemnități, recepții, ceremonii publice si la celebrarea căsătoriilor.
(8) Modelul eșarfei se stabilește prin hotărâre a Guvernului.
Alegerea primarului
ARTICOLUL 134.32
(1) Primarul este ales prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat.
(2) Primarii se aleg pe circumscripții electorale, prin scrutin uninominal.
(3) Alegerile pentru funcția de primar se desfășoară în aceeași zi cu alegerile pentru consiliul local, în prima duminică a lunii iunie a anului în care expiră mandatul consiliului sau tot într-o zi de duminică, în cel mult 45 de zile de la data când a intervenit vacantă funcției de primar.
(4) Candidații la funcția de primar trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:
a) să aibă domiciliul în localitatea în care candidează;
b) să aibă studii superioare;
c) să se fi remarcat ca buni profesioniști și ca cetățeni de moralitate desăvârșită;
d) să se fi remarcat ca luptători activi pentru apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor localității;
e) să prezinte electoratului Programul de dezvoltare al localității pe următorii 4 ani, pentru realizarea căruia se obligă să acționeze, în calitate de primar, dacă va fi ales.
(5) Programul de dezvoltare al localității constituie contractul electoral al candidatului. El va fi semnat de candidatul la funcția de primar, va fi tipărit și pus la dispoziția electorilor, pe toată durata campaniei electorale. Câte un exemplar al acestui document va fi depus la Autoritatea Electorală și Autoritatea Morală, înainte de începerea campaniei electorale.
(6) Este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegatorilor înscriși în listele electorale ale localității.
(7) În cazul în care niciunul dintre candidați nu a întrunit această majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, între primii 2 candidați stabiliți în ordinea numărului de voturi obținute în primul tur. Este declarat ales candidatul care a obținut cel mai mare număr de voturi.
(8) O persoana poate îndeplini funcția de primar al aceleiași localități pentru cel mult doua mandate. Acestea pot fi si succesive.
Validarea mandatului de primar
ARTICOLUL 134.33
(1) Rezultatul alegerilor pentru funcția de primar este validat de către judecătoria în raza căreia se afla localitatea, de către un judecător desemnat de președintele instanței.
(2) Candidatul a cărui alegere a fost validata depune în fața consiliului local jurământul stabilit prin lege.
Durata mandatului
ARTICOLUL 134.34
(1) Mandatul primarului este de 4 ani si se exercita de la data depunerii jurământului.
(2) Primarul își exercită mandatul până la depunerea jurământului de către primarul nou-ales.
(3) Mandatul primarului poate fi prelungit, prin lege, în caz de război sau de catastrofă.
Mandatul primarului
ARTICOLUL 134.35
(1) În exercitarea mandatului, primarul este in serviciul localitatii
(2) Primarul este obligat sa actioneze in conformitate cu angajamentele asumate in campania electorala in care a fost ales. Primarul care isi incalca angajamentele asumate in campania electorala este demis, prin referendum, potrivit Constitutiei si legii
(3) Calitatea de primar inceteaza:
a) la data depunerii juramantului de catre primarul nou-ales;
b) in caz de demisie sau de demitere;
c) in caz de imposibilitate definitiva a exercitarii atributiilor;
c) in caz de deces.
Incompatibilitati
ARTICOLUL 134.36
(1) Calitatea de primar este incompatibila cu orice alta functie publica sau privata
(2) Primarul nu poate interveni in treburile altor autoritati si institutii publice si nici in treburile altor persoane juridice, de drept public sau privat
(3) Primarul condamnat pentru trafic de influenta ori alte acte de coruptie pierde mandatul si este pedepsit cu inchisoare pe viata si confiscarea averii. Raspunderea primarului
ARTICOLUL 134.37
(1) Primarul raspunde politic doar fata de cei care l-au ales si nu isi poate pierde mandatul prin retragerea sprijinului politic de catre partidul din partea caruia a candidat in alegeri
(2) Primarul raspunde juridic pentru incalcarea contractului electoral, daca dispozitiile adoptate de el in exercitarea mandatului contravin obligatiilor asumate prin contractul electoral
(3) Primarul raspunde juridic pentru prejudiciile produse localitatii de dispozitiile adoptate de el in exercitarea mandatului
(4) Raspunderea primarului pentru faptele prevazute la alineatele (2) si (3) este imprescriptibila. Atributiile primarului
ARTICOLUL 134.38
(1) Primarul indeplineste urmatoarele atributii, in conditiile legii:
a) asigura respectarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor, a prevederilor Constitutiei, precum si punerea in aplicare a legilor, a decretelor presedintelui Romaniei, a hotararilor celorlalte autoritati ale statului si ale Guvernului, a ordinelor si instructiunilor cu caracter normativ ale ministrilor, ale celorlalti conducatori ai autoritatilor administratiei publice centrale, ale prefectului, a hotararilor consiliului judetean, precum si a hotararilor consiliului local;
b) indeplineste functia de ofiter de stare civila si de autoritate tutelara si asigura functionarea serviciilor publice locale de profil, organizarea si desfasurarea alegerilor, referendumului si a recensamantului;
a) exercita functia de ordonator principal de credite, pentru bugetul localitatii;
c) propune consiliului local spre aprobare infiintarea si reorganizarea, organigrama, statul de functii, numarul de personal si regulamentele de organizare si functionare ale aparatului propriu de specialitate, ale institutiilor publice si ale regiilor autonome de interes local;
d) intocmeste proiectul bugetului local si contul de incheiere a exercitiului bugetar si le supune spre aprobare consiliului local;
e) numeste, sanctioneaza si dispune suspendarea, modificarea si incetarea raporturilor de serviciu sau, dupa caz, a raporturilor de munca, pentru personalul din cadrul aparatului de specialitate, precum si pentru conducatorii institutiilor si serviciilor publice de interes local;
f) emite avizele, acordurile si autorizatiile date in competenta sa prin lege si alte acte normative
(2) Primarul indeplineste si alte atributii stabilite prin lege
(3) Primarul intocmeste Raportul anual privind realizarea Programului de dezvoltare a localitatii pe care si l-a asumat in campania electorala in care a fost ales. Raportul este prezentat in sedinta consiliului local organizata cu acest scop, nu mai tarziu de data de 31 martie a anului urmator celui la care se refera. Raportul este depus la secretarul primariei, care asigura punerea lui la dispozitia cetatenilor, pentru consultare. Raportul este publicat pe site-ul primariei. Suspendarea din functie
ARTICOLUL 134.39
(1) Primarul este suspendat, de drept, in cazul in care este arestat preventiv
(2) Masura arestarii preventive se comunica de indata de catre parchet sau de instanta de judecata, dupa caz, prefectului care, prin ordin, constata suspendarea primarului
(3) Ordinul de suspendare se comunica de indata primarului
(4) Suspendarea dureaza pana la incetarea situatiei prevazute la alin. (2)
(5) Daca primarul suspendat din functie a fost gasit nevinovat, acesta are dreptul la despagubiri, in conditiile legii
(6) In cazul in care incalca prevederile Constitutiei si ale legii, primarul este suspendat din functie de catre consiliul local, prin votul majoritatii membrilor acestuia
(7) Propunerea de suspendare din functie poate fi initiata de cel putin o treime din numarul membrilor consiliului local
(8) Daca propunerea de suspendare din functie este aprobata, in cel mult 30 de zile se organizeaza referendum local pentru demiterea primarului
(9) Daca cetatenii, prin referendum, resping propunerea de suspendare aprobata de consiliul local, consiliul local este dizolvat si se organizeaza alegeri anticipate pentru alegerea unui nou consiliu local.
Demiterea primarului
ARTICOLUL 134.40
(1) Primarul poate fi demis din functie, prin referendum, organizat in circumscriptia electorala in care a fost ales, cu un numar de voturi mai mare decat cel cu care a fost ales, la cererea unui numar de alegatori, din circumscriptia in care a fost ales, egal cu cel putin 10% din numarul voturilor cu care a fost ales
(2) Primarul este demis, de drept, din functie, in urmatoarele cazuri:
a) cand se constata, dupa validarea mandatului, printr-o hotarare judecatoreasca ramasa definitiva, ca alegerea s-a facut prin frauda electorala sau prin orice alta incalcare a legii;
b) a fost condamnat, prin hotarare judecatoreasca ramasa definitiva, la o pedeapsa privativa de libertate sau la pierderea drepturilor electorale;
c) cand si-a schimbat domiciliul in alta localitate;
d) in caz de incompatibilitate;
e) cand si-a dat demisia din partidul politic sau din formatiunea politica din partea careia a fost ales ori cand s-a inscris intr-un alt partid politic sau alta formatiune politica;
f) cand, in exercitarea atributiilor ce ii revin prin lege, a emis 3 dispozitii cu caracter normativ intr-un interval de 3 luni, care au fost anulate de instanta de contencios administrativ prin hotarare judecatoreasca ramasa definitiva.
Vacanta functiei
ARTICOLUL 134.41
(1) Vacanta functiei de primar intervine in caz de demisie, de demitere din functie, de imposibilitate definitiva a exercitarii atributiilor sau de deces
(2) In termen de 30 de zile de la data la care a intervenit vacanta functiei de primar, Autoritatea Electorala organizeaza alegeri pentru un nou primar.Interimatul functiei
ARTICOLUL 134.42
Daca functia de primar devine vacanta ori daca primarul este suspendat din functie sau daca se afla in imposibilitate temporara de a-si exercita atributiile, interimatul se asigura de catre un consilier local, desemnat de consiliul local, cu votul majoritatii membrilor acestuia. Actele primarului
ARTICOLUL 134.43
(1) In exercitarea atributiilor sale, primarul emite dispozitii cu caracter normativ sau individual. Acestea devin executorii numai dupa ce sunt aduse la cunostinta publica sau dupa ce au fost comunicate persoanelor interesate, dupa caz, de catre secretarul localitatii
(2) Dispozitiile primarului sunt publicate pe site-ul primariei. Indemnizatia si celelalte drepturi
ARTICOLUL 134.44
Indemnizatia si celelalte drepturi ale primarului se stabilesc prin lege. Primarii sectoarelor municipiului Bucuresti
ARTICOLUL 134.45
Prevederile articolelor 134.31-134.44 se aplica, in mod corespunzator, si primarilor sectoarelor municipiului Bucuresti.
CAPITOLUL 3 Autoritatile judetene
SECTIUNEA 1 Consiliul judetean
Rolul si competenta
ARTICOLUL 134.46 (1) Consiliul judetean este organ deliberativ care adopta hotarari in toate problemele de interes judetean, cu exceptia celor care sunt date prin lege in competenta altor autoritati publice, locale sau centrale
(2) Consiliul judetean nu poate adopta hotarari care sunt contrare rezultatului unui referendum judetean valabil
(3) Cetatenii pot aproba hotarari, prin referendum judetean, in orice domeniu, inclusiv hotarari prin care sa modifice, sa completeze sau sa anuleze hotarari adoptate de consiliul judetean, cu respectarea prevederilor Constitutiei si ale legii. Alegerea consiliului judetean
ARTICOLUL 134.47 (1) Membrii consiliului judetean sunt denumiti consilieri judeteni si sunt alesi prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat, pe baza de scrutin de lista, potrivit principiului reprezentarii proportionale, si pe baza de candidaturi independente, conform legii
(2) Membrii consiliilor judetene se aleg pe circumscriptii electorale, organizate pe judete
(3) Numarul membrilor consiliilor judetene este stabilit prin lege, in functie de numarul cetatenilor cu drept de vot ai judetului
(4) Alegerile pentru consiliul judetean se desfasoara in prima duminica a lunii iunie a anului in care expira mandatul consiliului sau tot intr-o zi de duminica, in cel mult 45 de zile de la data dizolvarii consiliului. Candidaturile pentru alegerea membrilor consiliului judetean
ARTICOLUL 134.48 (1) Candidatii la functia de consilier judetean trebuie sa indeplineasca urmatoarele cerinte:
a) sa aiba domiciliul in judetul in care candideaza;
b) sa aiba cel putin studii liceale atestate prin diploma de bacalaureat;
c) sa se fi remarcat ca buni profesionisti si ca cetateni de moralitate desavarsita;
d) sa se fi remarcat ca luptatori activi pentru apararea drepturilor si libertatilor cetatenilor judetului;
e) sa prezinte electoratului propunerile de hotarari ale consiliului judetean, pentru adoptarea carora se obliga sa actioneze, in calitate de consilieri judeteni, daca vor fi alesi
(2) Propunerile de hotarari pentru adoptarea carora se obliga sa actioneze, daca va fi ales, constituie contractul electoral al candidatului. El va fi semnat de candidatul la functia de consilier judetean, va fi tiparit si pus la dispozitia electorilor, pe toata durata campaniei electorale. Cate un exemplar al acestui document va fi depus la Autoritatea Electorala si Autoritatea Morala, inainte de inceperea campaniei electorale. Durata mandatului
ARTICOLUL 134.49 (1) Consiliul judetean este ales pentru un mandat de 4 ani, care se exercita de la data depunerii juramantului
(2) Consiliul judetean isi exercita mandatul pana la depunerea juramantului de consiliul judetean nou-ales
(3) Mandatul consiliului judetean se prelungeste, prin lege, in caz de razboi sau de catastrofa. Validarea mandatului de consilier judetean
ARTICOLUL 134.50 Validarea alegerii consilierilor judeteni se face de catre tribunalul in raza caruia se afla judetul, de catre un judecator desemnat de presedintele instantei. Constituirea consiliilor judetene
ARTICOLUL 134.51 (1) Constituirea consiliilor judetene se face in termen de 25 de zile de la data desfasurarii alegerilor. Convocarea consilierilor judeteni alesi si validati in functie se face de catre voievod, in maximum 5 zile de la pronuntarea hotararii de validare. La sedinta de constituire participa prefectul sau reprezentantul sau, precum si voievodul sau, dupa caz, candidatul declarat castigator la alegerile pentru functia de voievod
(2) Sedinta se desfasoara in conditii legale daca participa cel putin majoritatea consilierilor judeteni alesi si validati
(3) In sedinta de constituire a consiliului judetean, consilierii locali depun juramantul prevazut prin lege
(4) Consiliul judetean se declara legal constituit, daca majoritatea consilierilor judeteni validati au depus juramantul. Constituirea consiliului judetean se constata prin hotarare, adoptata cu votul majoritatii consilierilor judeteni validati. Alegerea presedintelui consiliului judetean
ARTICOLUL 134.52 (1) Consiliul judetean alege dintre membrii sai, prin hotarare adoptata cu votul deschis al majoritatii consilierilor judeteni in functie, un presedinte de sedinta, pe o perioada de cel mult 3 luni, care va conduce sedintele consiliului si va semna hotararile adoptate de acesta
(2) Consilierul judetean ales in conditiile alin. (1) poate fi schimbat din functie, la initiativa a cel putin unei treimi din numarul consilierilor judeteni, prin votul majoritatii consilierilor judeteni in functie. Organizarea interna
ARTICOLUL 134.53 (1) Organizarea si functionarea consiliului judetean se stabilesc prin regulament propriu, elaborat potrivit legii
(1) Consiliul judetean isi organizeaza comisii de specialitate, pe principalele domenii de activitate. Acestea au rolul sa asigure fundamentarea hotararilor ce se impun a fi adoptate
(2) Pot fi membri ai comisiilor de specialitate numai consilierii judeteni. La sedintele fiecarei comisii a consiliului judetean participa si un reprezentant al Uniunii Judetene a Asociatiilor Comunitare
(3) Comisiile de specialitate isi aleg cate un presedinte si un secretar
(4) Comisiile de specialitate analizeaza si avizeaza proiectele de hotarare din domeniul lor de activitate
(5) Comisiile de specialitate lucreaza in plen si iau hotarari cu votul majoritatii membrilor lor
(6) Organizarea, functionarea si atributiile comisiilor de specialitate se stabilesc prin regulamentul de organizare si functionare a consiliului judetean, respectandu-se configuratia politica rezultata in urma alegerilor locale
(7) Consiliile judetene pot organiza, din proprie initiativa sau la initiativa voievodului, dupa caz, comisii speciale de analiza si verificare, pe perioada determinata. Componenta comisiilor speciale de analiza si verificare, obiectivele si perioada de desfasurare a activitatilor acesteia se stabilesc prin hotarare a consiliului judetean. Membrii comisiilor actioneaza in limitele stabilite prin hotarare. Intrunirile consiliului judetean
ARTICOLUL 134.54 (1) Consiliul judetean se intruneste in sedinte ordinare, o data la doua luni, la convocarea voievodului
(2) Consiliul judetean se poate intruni si in sedinte extraordinare, la cererea voievodului sau a cel putin o treime din numarul membrilor consiliului
(3) In caz de forta majora si de maxima urgenta pentru rezolvarea intereselor locuitorilor judetului convocarea consiliului judetean se poate face de indata. Caracterul public al sedintelor
ARTICOLUL 134.55 (1) Sedintele consiliului judetean sunt publice
(2) Voturile consilierilor judeteni, la fiecare hotarare adoptata de consiliul judetean, sunt la vedere, confirmate prin semnatura, si sunt prezentate pe site-ul judetului. Mandatul consilierilor judeteni
ARTICOLUL 134.56 (1) In exercitarea mandatului, consilierii judeteni sunt in serviciul locuitorilor judetului
(2) Consilierii judeteni sunt obligati sa actioneze si sa voteze in conformitate cu angajamentele asumate in campania electorala in care au fost alesi. Consilierul judetean care isi incalca angajamentele asumate in campania electorala este demis, prin referendum, potrivit Constitutiei si legii
(3) Consilierii judeteni intra in exercitiul mandatului la data intrunirii legale a consiliului judetean, sub conditia validarii alegerii si a depunerii juramantului
(2) Calitatea de consilier judetean inceteaza:
a) la data intrunirii legale a consiliului judetean nou-ales;
b) in caz de imposibilitate definitiva a exercitarii atributiilor;
c) in caz de demisie sau de demitere;
d) in caz de deces. Incompatibilitati
ARTICOLUL 134.57 (1) Calitatea de consilier judetean este incompatibila cu orice alta functie publica, inclusiv cu orice functie la regiile autonome si societatile comerciale cu capital aflat in proprietate publica
(2) Consilierii judeteni nu pot interveni in treburile altor autoritati si institutii publice si nici in treburile altor persoane juridice, de drept public sau privat
(3) Consilierul judetean condamnat pentru trafic de influenta ori alte acte de coruptie pierde mandatul si este pedepsit cu inchisoare pe viata si confiscarea averii. Raspunderea consilierilor judeteni
ARTICOLUL 134.58 (1) Consilierii judeteni raspund politic doar fata de cei care i-au ales si nu isi pot pierde mandatul prin retragerea sprijinului politic de catre partidele din partea carora au candidat in alegeri
(2) Consilierii judeteni raspund juridic, individual, pentru incalcarea contractului electoral, daca voturile sau opiniile politice exprimate in exercitarea mandatului contravin obligatiilor asumate prin contractul electoral
(3) Consilierii judeteni raspund juridic, individual, pentru prejudiciile produse localitatii de hotararile pentru care si-au dat votul
(4) Raspunderea consilierilor judeteni pentru faptele prevazute la alineatele (2) si (3) este imprescriptibila
(5) Fiecare consilier judetean prezinta, in scris, raportul anual asupra modului in care si-a realizat obligatiile asumate in campania electorala in care a fost ales. Raportul este prezentat in sedinta consiliului organizata in acest scop, nu mai tarziu de 31 martie a anului urmator celui la care se refera. Raportul este arhivat si pus la dispozitia electoratului, pentru consultare, prin grija secretarului judetului. Raportul este publicat pe site-ul judetului.Atributiile consiliului judetean
ARTICOLUL 134.59 (1) Consiliul judetean exercita urmatoarele atributii, in conditiile legii:
a) aproba regulamentul de organizare si functionare al consiliului judetean;
b) aproba infiintarea, organizarea, statul de functii si numarul de personal ale aparatului propriu de specialitate, ale institutiilor si serviciilor publice de interes judetean, precum si ale regiilor autonome de interes judetean;
c) aproba bugetul judetului, virarile de credite, modul de utilizare a rezervei bugetare si contul de incheiere a exercitiului bugetar; hotaraste repartizarea pe comune, orase si municipii a cotei din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat sau din alte surse;
d) stabileste si aproba impozitele si taxele judetene, in conditiile legii;
e) aproba documentatiile tehnico-economice pentru lucrarile de investitii de interes judetean;
f) hotaraste darea in folosinta institutiilor publice sau a regiilor autonome din subordine a bunurilor aflate in proprietate publica si in administrarea judetului;
g) avizeaza sau aproba documentatiile de amenajare a teritoriului judetului;
h) aproba construirea, intretinerea si modernizarea drumurilor, podurilor, precum si a intregii infrastructuri apartinand cailor de comunicatii de interes judetean;
i) coordoneaza activitatea consiliilor locale ale comunelor si oraselor in vederea realizarii serviciilor publice de interes judetean;
j) hotaraste cooperarea sau asocierea cu persoane juridice romane ori straine, in vederea finantarii si realizarii in comun a unor actiuni, lucrari, servicii sau proiecte de interes judetean;
k) hotaraste cooperarea sau asocierea cu alte autoritati locale din tara ori din strainatate, precum si aderarea la asociatii nationale si internationale ale autoritatilor locale, in vederea promovarii unor interese comune
(2) Consiliul judetean indeplineste orice alte atributii, cerute de realitatile economice si sociale ale judetului, potrivit Constitutiei si legii. Dizolvarea consiliului judetean
ARTICOLUL 134.60 (1) Consiliul judetean se dizolva de drept sau prin referendum judetean
(2) Consiliul judetean se dizolva de drept:
a) in cazul in care acesta nu se intruneste timp de 6 luni consecutiv;
b) in cazul in care nu a adoptat in 3 sedinte ordinare consecutive nicio hotarare;
c) in situatia in care numarul consilierilor locali se reduce sub jumatate plus unu si nu se poate completa prin supleanti;
d) daca a adoptat, intr-un interval de cel mult 12 luni, cel putin 3 hotarari care au fost anulate de instanta de contencios administrativ prin hotarare judecatoreasca ramasa definitiva
(3) Voievodul, secretarul localitatii sau orice alta persoana interesata sesizeaza instanta de contencios administrativ cu privire la cazurile prevazute la alineatul (2). Instanta analizeaza situatia de fapt si se pronunta cu privire la dizolvarea consiliului judetean. Hotararea instantei este definitiva si se comunica prefectului
(4) Consiliul judetean poate fi dizolvat prin referendum local, organizat in conditiile legii. Referendumul se organizeaza ca urmare a cererii adresate in acest sens Autoritatii Electorale de cel putin 10% din numarul cetatenilor cu drept de vot inscrisi pe listele electorale ale judetului
(5) Pana la constituirea noului consiliu judetean, voievodul sau, in absenta acestuia, secretarul judetului rezolva problemele curente ale judetului.Suspendarea mandatului de consilier judetean
ARTICOLUL 134.61 (1) Mandatul de consilier judetean se suspenda de drept in cazul in care acesta a fost arestat preventiv. Masura arestarii preventive se comunica de indata de catre instanta de judecata prefectului, care, prin ordin, constata suspendarea mandatului
(2) Suspendarea dureaza pana la incetarea situatiei prevazute la alineatul (1). Ordinul de suspendare se comunica de indata consilierului judetean
(3) In cazul in care consilierul judetean al carui mandat a fost suspendat a fost gasit nevinovat, acesta are dreptul la despagubiri, in conditiile legii.Demiterea consilierilor judeteni
ARTICOLUL 134.62 (1) Orice consilier judetean poate fi demis din functie, prin referendum, organizat in circumscriptia electorala in care a fost ales, cu un numar de voturi mai mare decat cel cu care a fost ales, la cererea unui numar de alegatori, din circumscriptia in care a fost ales, egal cu cel putin 10% din numarul voturilor cu care a fost ales
(2) Consilierul judetean este demis, de drept, din functie, in urmatoarele cazuri:
a) cand se constata, dupa validarea mandatului, printr-o hotarare judecatoreasca ramasa definitiva, ca alegerea s-a facut prin frauda electorala sau prin orice alta incalcare a legii;
b) a fost condamnat, prin hotarare judecatoreasca ramasa definitiva, la o pedeapsa privativa de libertate sau la pierderea drepturilor electorale;
c) cand si-a schimbat domiciliul in alt judet;
d) in caz de incompatibilitate;
e) cand si-a dat demisia din partidul politic sau din formatiunea politica din partea careia a fost ales ori cand s-a inscris intr-un alt partid politic sau alta formatiune politica;
f) a lipsit nemotivat de la 3 sedinte ordinare consecutive ale consiliului judetean. Initiativa propunerilor de hotarari ale consiliului judetean
ARTICOLUL 134.63 (1) Initiativa propunerilor de hotarari ale consiliului judetean apartine, dupa caz, voievodului, consilierilor judeteni sau unui numar de cetateni cu drept de vot egal cu cel putin 10% din numarul cetatenilor cu drept de vot ai judetului
(2) Titularii dreptului de initiativa prezinta propunerile lor de hotarari presedintelui consiliului judetean
(4) Propunerile de hotarari vor fi dezbatute si votate in plenul consiliului judetean in termen de cel mult 60 de zile de la data depunerii lor la presedintele consiliului judetean
(5) In cazul in care consiliul judetean respinge propunerea de hotarare initiata de voievod sau de cetateni, Autoritatea Electorala organizeaza referendum judetean, in 45 de zile de la data respingerii propunerii de catre consiliul judetean, pentru aprobarea hotararii respinse de consiliul judetean
(6) In cazul in care cetatenii participanti la referendumul judetean aproba hotararea respinsa de consiliul judetean, consiliul judetean este dizolvat si se organizeaza alegeri anticipate pentru alegerea unui nou consiliu judetean. Adoptarea hotararilor
ARTICOLUL 134.64 Hotararile sunt adoptate cu votul majoritatii membrilor consiliului judetean. Comunicarea si publicarea hotararilor
ARTICOLUL 134.65 (1) Hotararile consiliului judetean sunt inregistrate, prin grija secretarului judetului, intr-un registru special si sunt comunicate, de indata, voievodului si prefectului, dar nu mai tarziu de 3 zile de la data adoptarii
(2) Hotararile sunt publicate, la data adoptarii, pe site-ul judetului
(3) Hotararile cu caracter normativ devin obligatorii si produc efecte de la data aducerii lor la cunostinta publica, iar cele individuale, de la data comunicarii. Consiliul General al Municipiului Bucuresti
ARTICOLUL 134.66 Prevederile articolelor 134.46-134.65 se aplica, in mod corespunzator, si consiliului general al municipiului Bucuresti.
SECTIUNEA a 2-a Voievodul
Rolul voievodului
ARTICOLUL 134.67 (1) Voievodul exercita componenta executiva a autoritatii judetene. El este seful administratiei publice judetene si al aparatului propriu de specialitate, pe care il conduce si il controleaza
(2) Voievodul raspunde, in fata cetatenilor judetului, de buna functionare a administratiei publice judetene, in conditiile legii
(3) Voievodul conduce serviciile publice judetene
(4) Voievodul reprezinta judetul in relatiile cu alte autoritati publice, cu persoanele fizice sau juridice romane ori straine, precum si in justitie
(5) Voievodul participa la sedintele consiliului judetean si are dreptul sa isi exprime punctul de vedere asupra tuturor problemelor supuse dezbaterii.Alegerea voievodului
ARTICOLUL 134.68 (1) Voievodul este ales prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat
(2) Voievozii se aleg pe circumscriptii electorale, prin scrutin uninominal
(3) Alegerile pentru functia de voievod se desfasoara in aceeasi zi cu alegerile pentru consiliul judetean, in prima duminica a lunii iunie a anului in care expira mandatul consiliului, sau tot intr-o zi de duminica, in cel mult 45 de zile de la data cand a intervenit vacanta functiei de voievod
(4) Candidatii la functia de voievod trebuie sa indeplineasca urmatoarele cerinte:
a) sa aiba domiciliul in judetul in care candideaza;
b) sa aiba studii superioare;
c) sa se fi remarcat ca buni profesionisti si ca cetateni de moralitate desavarsita;
d) sa se fi remarcat ca luptatori activi pentru apararea drepturilor si libertatilor cetatenilor judetului;
e) sa prezinte electoratului Programul de dezvoltare al judetului pe urmatorii 4 ani, pentru realizarea caruia se obliga sa actioneze, in calitate de voievod, daca va fi ales
(5) Programul de dezvoltare al judetului constituie contractul electoral al candidatului. El va fi semnat de candidatul la functia de voievod, va fi tiparit si pus la dispozitia electorilor, pe toata durata campaniei electorale. Cate un exemplar al acestui document va fi depus la Autoritatea Electorala si Autoritatea Morala, inainte de inceperea campaniei electorale
(6) Este declarat ales candidatul care a intrunit, in primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegatorilor inscrisi in listele electorale ale judetului
(7) In cazul in care niciunul dintre candidati nu a intrunit aceasta majoritate, se organizeaza al doilea tur de scrutin, intre primii 2 candidati stabiliti in ordinea numarului de voturi obtinute in primul tur. Este declarat ales candidatul care a obtinut cel mai mare numar de voturi
(8) O persoana poate indeplini functia de voievod al aceluiasi judet pentru cel mult doua mandate. Acestea pot fi si succesive. Validarea mandatului de voievod
ARTICOLUL 134.69 (1) Rezultatul alegerilor pentru functia de voievod este validat de catre tribunalul in raza careia se afla judetul, de catre un judecator desemnat de presedintele instantei
(2) Candidatul a carui alegere a fost validata depune in fata consiliului judetean juramantul stabilit prin lege. Durata mandatului
ARTICOLUL 134.70 (1) Mandatul voievodului este de 4 ani si se exercita de la data depunerii juramantului
(2) Voievodul isi exercita mandatul pana la depunerea juramantului de catre voievodul nou-ales
(3) Mandatul voievodului poate fi prelungit, prin lege, in caz de razboi sau de catastrofa. Mandatul voievodului
ARTICOLUL 134.71 (1) In exercitarea mandatului, voievodul este in serviciul locuitorilor judetului
(2) Voievodul este obligat sa actioneze in conformitate cu angajamentele asumate in campania electorala in care a fost ales. Voievodul care isi incalca angajamentele asumate in campania electorala este demis, prin referendum, potrivit Constitutiei si legii
(3) Calitatea de voievod inceteaza:
a) la data depunerii juramantului de catre voievodul nou-ales;
b) in caz de demisie sau de demitere;
c) in caz de imposibilitate definitiva a exercitarii atributiilor;
c) in caz de deces. Incompatibilitati
ARTICOLUL 134.72 (1) Calitatea de voievod este incompatibila cu orice alta functie publica sau privata
(2) Voievodul nu poate interveni in treburile altor autoritati si institutii publice si nici in treburile altor persoane juridice, de drept public sau privat
(3) Voievodul condamnat pentru trafic de influenta ori alte acte de coruptie pierde mandatul si este pedepsit cu inchisoare pe viata si confiscarea averii.Raspunderea voievodului
ARTICOLUL 134.73 (1) Voievodul raspunde politic doar fata de cei care l-au ales si nu isi poate pierde mandatul prin retragerea sprijinului politic de catre partidul din partea caruia a candidat in alegeri
(2) Voievodul raspunde juridic pentru incalcarea contractului electoral, daca dispozitiile adoptate de el in exercitarea mandatului contravin obligatiilor asumate prin contractul electoral
(3) Voievodul raspunde juridic pentru prejudiciile produse localitatii de dispozitiile adoptate de el in exercitarea mandatului
(4) Raspunderea voievodului pentru faptele prevazute la alineatele (2) si (3) este imprescriptibila. Atributiile voievodului
ARTICOLUL 134.74 (1) Voievodul indeplineste urmatoarele atributii, in conditiile legii:
a) asigura respectarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor, a prevederilor Constitutiei, precum si punerea in aplicare a legilor, a decretelor Presedintelui Romaniei, a hotararilor celorlalte autoritati ale statului si ale Guvernului, a ordinelor si instructiunilor cu caracter normativ ale ministrilor, ale celorlalti conducatori ai autoritatilor administratiei publice centrale, ale prefectului, precum si a hotararilor consiliului judetean;
a) exercita functia de ordonator principal de credite, pentru bugetul judetului;
c) propune consiliului judetean spre aprobare infiintarea si reorganizarea, organigrama, statul de functii, numarul de personal si regulamentele de organizare si functionare ale aparatului propriu de specialitate, ale institutiilor publice si ale regiilor autonome de interes judetean;
d) intocmeste proiectul bugetului judetean si contul de incheiere a exercitiului bugetar si le supune spre aprobare consiliului judetean;
e) numeste, sanctioneaza si dispune suspendarea, modificarea si incetarea raporturilor de serviciu sau, dupa caz, a raporturilor de munca, pentru personalul din cadrul aparatului de specialitate, precum si pentru conducatorii institutiilor si serviciilor publice de interes judetean;
f) emite avizele, acordurile si autorizatiile date in competenta sa prin lege si alte acte normative
(2) Voievodul indeplineste si alte atributii stabilite prin lege
(3) Voievodul prezinta, in scris, raportul anual asupra modului in care a fost realizat Programul de dezvoltare a judetului pe care l-a asumat in campania electorala in care a fost ales. Raportul este prezentat in sedinta consiliului organizata in acest scop, nu mai tarziu de 31 martie a anului urmator celui la care se refera. Raportul este arhivat si pus la dispozitia electoratului, pentru consultare, prin grija secretarului judetului. Raportul este publicat pe site-ul judetului. Suspendarea din functie
ARTICOLUL 134.75 (1) Voievodul este suspendat, de drept, in cazul in care este arestat preventiv
(2) Masura arestarii preventive se comunica de indata de catre parchet sau de instanta de judecata, dupa caz, prefectului, care, prin ordin, constata suspendarea voievodului
(3) Ordinul de suspendare se comunica de indata voievodului
(4) Suspendarea dureaza pana la incetarea situatiei prevazute la alin. (2)
(5) Daca voievodul suspendat din functie a fost gasit nevinovat, acesta are dreptul la despagubiri, in conditiile legii
(6) In cazul in care incalca prevederile Constitutiei si ale legii, voievodul este suspendat din functie de catre consiliul judetean, prin votul majoritatii membrilor acestuia
(7) Propunerea de suspendare din functie poate fi initiata de cel putin o treime din numarul membrilor consiliului judetean
(8) Daca propunerea de suspendare din functie este aprobata, in cel mult 30 de zile se organizeaza referendum judetean pentru demiterea voievodului
(9) Daca cetatenii, prin referendum judetean, resping propunerea de suspendare aprobata de consiliul judetean, consiliul judetean este dizolvat si se organizeaza alegeri anticipate pentru alegerea unui nou consiliu judetean. Demiterea voievodului
ARTICOLUL 134.76 (1) Voievodul poate fi demis din functie, prin referendum, organizat in circumscriptia electorala in care a fost ales, cu un numar de voturi mai mare decat cel cu care a fost ales, la cererea unui numar de alegatori, din circumscriptia in care a fost ales, egal cu cel putin 10% din numarul voturilor cu care a fost ales
(2) Voievodul este demis, de drept, din functie, in urmatoarele cazuri:
a) cand se constata, dupa validarea mandatului, printr-o hotarare judecatoreasca ramasa definitiva, ca alegerea s-a facut prin frauda electorala sau prin orice alta incalcare a legii;
b) a fost condamnat, prin hotarare judecatoreasca ramasa definitiva, la o pedeapsa privativa de libertate sau la pierderea drepturilor electorale;
c) cand si-a schimbat domiciliul in alt judet;
d) in caz de incompatibilitate;
e) cand si-a dat demisia din partidul politic sau din formatiunea politica din partea careia a fost ales ori cand s-a inscris intr-un alt partid politic sau alta formatiune politica;
f) cand, in exercitarea atributiilor ce ii revin prin lege, a emis 3 dispozitii cu caracter normativ intr-un interval de 6 luni, care au fost anulate de instanta de contencios administrativ prin hotarare judecatoreasca ramasa definitiva. Vacanta functiei
ARTICOLUL 134.77 (1) Vacanta functiei de voievod intervine in caz de demisie, de demitere din functie, de imposibilitate definitiva a exercitarii atributiilor sau de deces
(2) In termen de 30 de zile de la data la care a intervenit vacanta functiei de voievod, Autoritatea Electorala organizeaza alegeri pentru un nou voievod.Interimatul functiei
ARTICOLUL 134.78 Daca functia de voievod devine vacanta ori daca voievodul este suspendat din functie sau daca se afla in imposibilitate temporara de a-si exercita atributiile, interimatul se asigura de catre un consilier judetean, desemnat de consiliul judetean, cu votul majoritatii membrilor acestuia.Actele voievodului
ARTICOLUL 134.79 (1) In exercitarea atributiilor sale, voievodul emite dispozitii cu caracter normativ sau individual. Acestea devin executorii numai dupa ce sunt aduse la cunostinta publica sau dupa ce au fost comunicate persoanelor interesate, dupa caz, de catre secretarul judetului
(2) Dispozitiile voievodului sunt publicate pe site-ul judetului. Indemnizatia si celelalte drepturi
ARTICOLUL 134.80 Indemnizatia si celelalte drepturi ale voievodului se stabilesc prin lege. Primarul general al municipiului Bucuresti
ARTICOLUL 134.81 Prevederile articolelor 134.67-134.80 se aplica, in mod corespunzator, si primarului general al municipiului Bucuresti.”
159. Dupa titlul III.1 se introduce un nou titlu, titlul III.2, astfel: Denumirea titlului va fi: „Asociatiile comunitare”. Titlul va avea urmatorul cuprins:Constituirea si rolul
ARTICOLUL 134.82 „(1) In localitatile tarii se constituie asociatii comunitare, din care fac parte toti cetatenii cu drept de vot ai localitatilor. In municipiul Bucuresti, asociatiile comunitare se constituie in fiecare sector al municipiului
(2) Asociatiile comunitare asigura cadrul organizatoric prin care cetatenii tarii participa direct la exercitarea suveranitatii poporului, la luarea deciziilor politice care le afecteaza viata lor si a comunitatilor lor, prin care ei controleaza nemijlocit activitatea autoritatilor locale si a autoritatilor statului.Organizarea si functionarea
ARTICOLUL 134.83 (1) Infiintarea, organizarea si functionarea asociatiilor comunitare se stabilesc prin lege. Asociatiile comunitare sunt persoane juridice de drept public
(2) Organul suprem de conducere al asociatiei comunitare este adunarea generala, la care participa toti membrii asociatiei, direct sau prin reprezentanti alesi de adunari cetatenesti organizate in subunitatile localitatii – catune, sate, strazi, cartiere etc. – potrivit statutului asociatiei
(3) Adunarea generala a asociatiei comunitare se intruneste o data la 4 ani, cu doua saptamani inainte de alegerile locale, sau ori de cate ori este nevoie, la convocarea presedintelui asociatiei sau la cererea a cel putin 5% din numarul membrilor asociatiei
(4) Adunarea generala a asociatiei alege, din randul membrilor sai, un presedinte al asociatiei si un comitet de conducere al asociatiei, care conduc activitatea asociatiei intre doua adunari generale si indeplinesc atributiile prevazute in statutul asociatiei. Numarul membrilor comitetului de conducere al asociatiei este egal cu jumatate plus unu din numarul membrilor consiliului local
(5) Persoanele care candideaza la functia de presedinte sau de membru al comitetului de conducere al asociatiei comunitare trebuie sa nu fie si sa nu fi fost membri ai unui partid politic
(6) In fiecare judet se constituie Uniunea Judeteana a Asociatiilor Comunitare, din care fac parte asociatiile comunitare din toate localitatile judetului. In municipiul Bucuresti se constituie Uniunea Municipala a Asociatiilor Comunitare
(7) Adunarea generala a Uniunii Judetene a Asociatiilor Comunitare este formata din presedintii si membrii comitetelor de conducere ai asociatiilor comunitare componente ale uniunii
(8) Adunarea generala a Uniunii Judetene a Asociatiilor Comunitare alege, din randul membrilor sai, un presedinte al uniunii si un comitet de conducere al uniunii, care conduc activitatea uniunii intre doua adunari generale si indeplinesc atributiile prevazute in statutul uniunii. Numarul membrilor comitetului de conducere al uniunii este egal cu jumatate plus unu din numarul membrilor consiliului judetean
(9) Adunarea generala a uniunii judetene se intruneste o data la 4 ani, cu 3 saptamani inainte de alegerile locale, sau ori de cate ori este nevoie, la convocarea presedintelui uniunii sau la cererea a cel putin 10% din numarul membrilor uniunii
(10) Se constituie Uniunea Nationala a Asociatiilor Comunitare, din care fac parte uniunile judetene ale asociatiilor comunitare
(11) Adunarea generala a Uniunii Nationale a Asociatiilor Comunitare este formata din presedintii si membrii comitetelor de conducere ai uniunilor judetene ale asociatiilor comunitare
(12) Adunarea generala a Uniunii Nationale a Asociatiilor Comunitare alege, din randul membrilor sai, un presedinte al uniunii si un comitet de conducere al uniunii, care conduc activitatea uniunii intre doua adunari generale si indeplinesc atributiile prevazute in statutul uniunii. Numarul membrilor comitetului de conducere al uniunii este egal cu jumatate din judetele tarii plus municipiul Bucuresti
(13) Adunarea generala a Uniunii Nationale a Asociatiilor Comunitare se intruneste o data la 4 ani, cu 4 saptamani inainte de alegerile parlamentare, sau ori de cate ori este nevoie, la convocarea presedintelui uniunii sau la cererea a cel putin 10% din numarul membrilor uniunii
(14) In cadrul Uniunii Nationale a Asociatiilor Comunitare functioneaza Sfatul Tarii, ca organ consultativ al Uniunii
(15) Sfatul Tarii este constituit din 51 de membri alesi de Adunarea Generala a Uniunii Nationale a Asociatiilor Comunitare dintre personalitatile vietii publice romanesti, in varsta de peste 50 de ani, care nu au fost si nu sunt membrii unui partid politic, care s-au remarcat ca luptatori pentru drepturile si libertatile romanilor, ca autori si promotori de proiecte menite sa imbunatateasca viata economica si sociala a tarii
(16) Mandatul membrilor Sfatului Tarii este de 6 ani si poate fi reinnoit o singura data, prin decizia Adunarii Generale a Uniunii Nationale a Asociatiilor Comunitare. In timpul mandatului, membrii Sfatului Tarii nu pot indeplini nicio alta functie publica sau privata
(17) Sfatul Tarii emite opinii referitoare la toate deciziile care urmeaza a fi luate de Adunarea Generala a Uniunii Nationale a Asociatiilor Comunitare, de presedintele uniunii ori de comitetul de conducere al uniunii. Opiniile Sfatului Tarii sunt publicate pe site-ul Uniunii Nationale a Asociatiilor Comunitare si in Monitorul Oficial al Romaniei
(14) Primarii localitatilor sunt obligati sa asigure spatii adecvate pentru intrunirea adunarilor generale ale asociatiilor comunitare si a uniunilor acestora, precum si pentru desfasurarea activitatii organelor lor de conducere
(15) Adunarea generala a asociatiei comunitare poate hotari ca membrii asociatiei sa contribuie, benevol, cu munca lor, sau cu sume banesti, pentru crearea ori achizitionarea de bunuri care intra si raman in proprietatea publica a comunitatii si in administrarea autoritatii locale
(16) Cheltuielile ocazionate de desfasurarea activitatii asociatiilor comunitare, a uniunilor judetene si a uniunii nationale ale asociatilor comunitare sunt finantate de la bugetul de stat, potrivit legii
(17) Autoritatile statului si autoritatile locale sunt obligate sa puna la dispozitia organelor de conducere ale asociatiilor comunitare toate datele si informatiile pe care acestea le solicita, in indeplinirea atributiilor lor constitutionale. Atributiile asociatiilor comunitare
ARTICOLUL 134.84 Asociatiile comunitare indeplinesc urmatoarele atributii:
a) supravegheaza modul in care persoanele alese sau numite in functii publice isi indeplinesc obligatiile asumate prin contractele electorale ori prin contractele de munca si aduc la cunostinta Avocatului Poporului si a Autoritatii Morale orice incalcari ale acestor obligatii;
b) sesizeaza procuratura atunci cand constata ca un functionar public a incalcat legea;
c) culeg propuneri formulate de membrii lor referitoare la solutionarea problemelor cu care acestia se confrunta si le aduc la cunostinta autoritatilor locale si autoritatilor statului;
d) asigura consilierea membrilor lor in formularea de propuneri de hotarari care trebuie adoptate de consiliul local, sau prin referendum, ori in formularea de initiative legislative, care trebuie adoptate de Parlament, sau prin referendum;
e) asigura consilierea membrilor lor in initierea de referendumuri locale, judetene si nationale;
f) organizeaza investigatii si cercetari asupra consecintelor pe care hotararile autoritatilor locale si ale autoritatilor statului le au asupra vietii cetatenilor, asupra localitatilor, asupra judetelor, asupra tarii, in urma carora intocmesc rapoarte, pe care le aduc la cunostinta membrilor lor;
g) organizeaza investigatii si cercetari asupra modului in care sunt cheltuiti banii bugetelor locale, ai bugetelor judetene si ai bugetului de stat, in urma carora intocmesc rapoarte pe care le aduc la cunostinta membrilor lor si a Curtii de Conturi;
h) organizeaza investigatii si cercetari asupra consecintelor negative pe care activitatile desfasurate de operatorii economici le au asupra vietii, asupra patrimoniului natural si cultural al localitatilor tarii, in urma carora intocmesc rapoarte pe care le aduc la cunostinta membrilor lor, a autoritatilor locale si autoritatilor statului cu atributii in contracararea acestor consecinte;
i) organizeaza investigatii si cercetari asupra modului in care autoritatile statului si autoritatile locale isi indeplinesc atributiile stabilite prin Constitutie si prin lege, in urma carora intocmesc rapoarte pe care le aduc la cunostinta membrilor lor si a autoritatilor respective;
j) organizeaza manifestatii de protest ale membrilor lor impotriva actelor normative adoptate de autoritatile locale ori de autoritatile statului prin incalcarea legii, impotriva actiunilor acestor autoritati care incalca drepturile si libertatile constitutionale ale cetatenilor, precum si impotriva operatorilor economici a caror activitate are consecinte negative asupra vietii, asupra patrimoniului natural si cultural al localitatilor tarii;
k) emit opinii asupra proiectelor de hotarari care urmeaza a fi adoptate de consiliile locale sau judetene, sau prin referendum, pe care le aduc la cunostinta consiliilor respective si a membrilor lor;
l) emit opinii asupra proiectelor de acte normative care urmeaza a fi adoptate de Guvern si de ministere, pe care le aduc la cunostinta Guvernului si a membrilor lor;
m) emit opinii asupra proiectelor de legi care urmeaza a fi adoptate de Parlament, sau prin referendum, pe care le aduc la cunostinta Parlamentului si a membrilor lor;
n) emit opinii asupra persoanelor care candideaza pentru ocuparea functiilor publice, pe care le aduc la cunostinta membrilor lor, a electoratului si a autoritatilor mandatate cu numirea in functii publice;
o) numesc reprezentantii lor in comisiile de evaluare si selectie ale proiectelor finantate de la Fondul national de capital distributiv;
p) numesc reprezentantii lor in Consiliul Superior al Magistraturii, Consiliul Mediatic National, Consiliul Financiar National, Consiliul Electoral National, Consiliul Statistic National, Consiliul National de Integritate, Consiliul National pentru Stiinta, Tehnologie, Inovare si Dezvoltare, in consiliile tehnico-stiintifice ale ministerelor, in consiliile de supraveghere ale Bancii Nationale a Romaniei, Fondului national de capital distributiv, Fondului national de pensii publice, Fondului national de somaj, Fondului national pentru asigurari de sanatate, Casei de Economii si Consemnatiuni, regiilor nationale si locale, in comisiile permanente si speciale ale Camerei Reprezentantilor, ale consiliilor judetene si ale consiliilor locale, in birourile electorale
CAP. IV ROLUL ȘI IMPORTANȚA FUNCȚIEI DE SECRETAR AL UNITĂȚII ADMINISTRATIV TERITORIALE
4.1. Scurt istoric al funcției de secretar al Municipiului, Orașului sau Comunei
Funcția de secretar reprezintă o instituție tradițională de o importanță aparte atât în administrația publică românească, precum și în cea a altor țări, atât din Uniunea Europeană cât și din întreaga lume. Este o denumire apărută încă din secolul IV î.Hr., printre primii care au fost numiți “secretar” a fost profesorul și învățatul Aristotel care era considerat ca un “secretar al naturii”, datorită variatelor sale cunoștințe enciclopedice din domeniul istoriei, retoricii, metafizicii, geografiei, științelor naturii.
Ca funcție administrativă apare tot în acea perioadă în Atena anilor 430 – 460 î.Hr. pe parcursul organizării instituțiilor democratice din această cetate. Este cunoscut faptul că Atena a fost prima cetate organizată pe principii democratice, cu o constituție bine fundamentată care permitea accesul oricărui cetățean la funcții importante din cetatea-stat, se asigura o rotire a celor care conduceau treburile obștei, dar erau impuse și anumite condiții de vârstă și cetățenie.
Principalele instituții democratice ateniene erau:
Adunarea poporului
Consiliul celor cinci sute – organism considerat prima magistratură, care avea
rolul de a pregătii decretele adunării, hotărârile acesteia, dar și acea de a aplica deciziile acesteia, avea o funcționalitate cu caracter permanent, asigurat printr-un comitet de conducere format din câte un reprezentant numit arhont. Aceștia erau în număr de 9 la care se adăuga un secretar. Acesta fiind momentul în care funcția de secretar apare ca funcție de stat.
Magistrații
Justiția
Regăsim această funcție și în altă cetate-stat respectiv în Florența anilor 1400 – 1600,
când cunoscutul cărturar Machiavelli a fost angajat la a doua cancelarie, cu însărcinarea de a rezolva problemele interne alea cancelariei și în plus i se încredințează și funcția de secretar al Celor Zece. Este de notorietate faptul că la Florența erau angajați în slujbe politice „ oameni învățați, pătrunși de cultura clasică, care să știe să scrie elegant latinește, să compună epistole abile și să facă discursuri elocvente”.
Această funcție se menține pe parcursul istoriei, regăsindu-se de exemplu și în biografia lui Wiston Churchill – politician britanic și prim – ministru al Marii Britanii, cunoscut ca unul dintre cei mai mari oameni de stat ai secolului XX, care la începutul carierei a fost secretar al satului in perioada 1910 – 1911, după care a devenit Primul Lord al Admirității, îndeplinind și alte funcții de stat culminând cu cea de prim – ministru.
Fiind considerată o funcție importantă, a fost preluată și de partidele politice, astfel se poate regăsii și în biografia lui Stalin, care în perioada 1922 – 1953 a fost Secretar General al Partidului Comunist al U.R.S.S. – din poziția acestei funcții, care era muncă de birou dar cu mari implicații politice și social economice, putând aduce schimbări marcante în istoria omenirii, inclusiv în țara noastră.
Această funcție se regăsește în toate conducerile organismelor internaționale. În acest sens, reamintim:
Secretarul General al O.N.U. – funcție de importanță internațională, care poate fi
ocupată numai de personalități cu pregătire și educație deosebită, recunoscute pe plan internațional.
Indiferent de nivelul ierarhic pe care-l ocupă în administrația centrală de stat (ex. ministru secretar de stat), în administrația la nivel județean – secretar al județului, sau locală de secretar al orașului, comunei sau municipiului, această funcție implică o pregătire deosebită, în toate domeniile de activitate, întrucât acesta este cel care avizează/ contrasemnează pentru legalitate actele emise de organele deliberative alese sau numite, trebuind să fie la zi cu toată legislația din fiecare domeniu de competență a acestuia Consiliul Județean, consiliile locale respectiv ale președintelui Consiliului Județean sau ale primarului.
Tocmai pentru a răsplăti complexitatea muncii acestei categorii de funcționari sunt țării în care salariul acestora reprezintă baza de referință pentru stabilirea grilei de salarizare pentru toți ceilalți angajați. De exemplu; în Ungaria – retribuția primarului și a celorlalți angajați este stabilită în funcție de cea a secretarului. În Olanda – structura organizatorică a administrației publice locale este următoarea:
Primarul este numit de regină pentru o perioadă de 6 ani;
Consiliul local este ales prin vot de populația comunității pe criterii politice sau individuale;
Consiliul își alege viceprimarii – 1-3 în funcție de mărimea comunității;
Prima funcție numit de Prefect, în urma organizării unui concurs, este cea de secretar,
de la el în jos plecând restul organigramei. Ponderea cea mai mare a angajaților este în domeniul social și al protecției persoanelor aflate în dificultate. Salarizarea este în raport cu răspunderea postului și a competenței. ( de exemplu în localitatea Leek cu circa 16.000 de locuitori secretarul are aproximativ 7000 de euro/ lună.
Secretarul de unitate administrativ teritorială este funcționar public de conducere. Prin modificările aduse Legii nr. 215/2001 a administrației publice locale prin Legea nr. 286/2006 a fost regândit statutul secretarului de unitate administrativ – teritorială. Inițial legea făcea o diferență între secretarii de la nivelul județului, care purtau denumirea de secretari generali și aveau statut de înalt funcționar public și secretarii comunelor, orașelor, municipiilor, care erau funcționari publici de conducere.
În prezent, la nivelul tuturor unităților administrativ-teritoriale regăsim un secretar al comunei, orașului (municipiului), județului, care are statut de funcționar public de conducere. În acest fel, a dispărut diferențierea dintre secretarii comunelor, orașelor, subdiviziunilor administrativ – teritoriale ale municipiilor, pe de o parte, și secretarii județelor, pe de altă parte.
Menționăm că, secretarul nu mai este „secretarul consiliului local” (ca in reglementarea anterioara a legii) ci este secretarul comunei sau orașului, deci al unității administrativ-teritoriale. Schimbarea denumirii nu este pur formală, ea reprezintă implicit o recunoaștere a semnificației acestei instituții la nivelul administrației publice locale, și îl plasează pe secretar la nivelul autorităților deliberative și executive, din punct de vedere al rolului lor în unitatea administrativ teritorială respectivă. Așa cum primarul este al comunei, orașului sau municipiului, consiliul local este al comunei, orașului sau municipiului, ori, după caz, al sectorului municipiului București și secretarul este al unității administrativ-teritoriale, ori, după caz, al sectorului municipiului București, respectiv al comunei, orașului sau județului.
Conform art. 116 alin. 1 din Legea 215/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ,,fiecare unitate administrativ – teritorială și subdiviziune administrativ-teritorială a municipiilor are un secretar salarizat din bugetul local. Secretarul comunei, orașului, municipiului, județului și al subdiviziunii administrativ-teritoriale a municipiilor este funcționar public de conducere, cu studii superioare juridice sau administrative. Secretarul se bucură de stabilitate în funcție.”
Deci, secretarul este salarizat din bugetul local, nu din bugetul statului, dar în condițiile stabilite prin lege. Regăsim aici o reglementare hibridă, în care pe de o parte, salarizarea secretarului, ca și a celorlalte categorii de personal din administrația publică locală se face de către unitatea administrativ teritorială, din bugetul local, iar pe de altă parte legiuitorul este acela care prestabilește condițiile în care se realizează acest lucru. Această prevedere, frânează autonomia locală, despre care însăși legea organică 215/ 2001 republicată, prevede că are caracter administrativ și financiar. O veritabilă autonomie locală la nivelul unităților administrativ teritoriale se va realiza numai atunci când acestea vor avea dreptul să stabilească nu numai bugetul local, ci vor avea plenitudinea de competență în ceea ce privește modul de a-l cheltui. Inclusiv în privința modului de salarizare a personalului din autoritățile administrației publice locale, ținând seama de specificul și activitatea acestuia.
4.2. Colaborări, interdicții și incompatibilități aplicabile secretarului Unității Administrativ Teritoriale
Având în vedere specificul si „specialitatea” acestei funcții precum și rolul pe care secretarul îl are in cadrul comunei sau orașului si pe lângă autoritățile administrației publice locale care funcționează la acest nivel – consiliul local si primar – legiuitorul a creat o norma imperativă ce impune ca persoana care va ocupa aceasta funcție sa aibă studii superioare, dar nu orice studii superioare, ci numai juridice sau administrative.
La alin. 11al articolului 116 din Legea nr. 215/2001, republicată,cu modificările și completările ulterioare, se prevede că perioada în care persoana cu studii superioare juridice ocupă funcția de secretar al unității administrativ-teritoriale, precum și funcții de conducere din aparatul propriu de specialitate al unității administrativ – teritoriale/subdiviziuni administrativ — teritoriale constituie vechime în specialitate.
O altă dispoziție a textului de lege amintit instituie la alin. 2 o interdicție, în fapt o incompatibilitate între funcția de secretar și cea de membru al vreunui partid politic sau formațiuni politice, sub sancțiunea destituirii din funcție.
Aceste dispoziții legale trebuie înțelese prin prisma necesității asigurării unei stabilități mai mari în funcție a secretarului. În condițiile în care primarul este autoritatea executivă, ales prin vot liber, direct și secret în urma alegerilor la care participă partidele și alianțele politice este firesc ca secretarul, ca specialist apolitic, să asigure, în condiții de obiectivitate și imparțialitate politică, continuitatea normală și legală a activității în administrația publică locală.
Totodată, potrivit alin. 4 al textului de lege amintit, secretarul unității administrativ-teritoriale nu poate fi soț, soție sau rudă de gradul întâi cu primarul sau cu viceprimarul, respectiv cu președintele sau vicepreședintele consiliului județean, sub sancțiunea eliberării din funcție.
De altfel, prevederea stipulată de Legea 215/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare conform căreia secretarul unității administrativ teritoriale nu poate fi soț, soție sau rudă de gradul întâi cu primarul, sub sancțiunea eliberării din funcție respectă aceleași cerințe de obiectivitate și imparțialitate. Dacă o persoană se află în vreuna din situațiile respective, ea nu poate ocupa funcția de secretar, iar dacă o asemenea situație a intervenit ulterior, adică în timpul în care deține funcția de secretar, ea urmează să fie eliberată din funcție.
Este de observat faptul că, în cazul nerespectării dispozițiilor cu privire la interdicția de a fi membru al unui partid politic, sancțiunea disciplinară este ,,destituirea din funcție”, ca urmare a nerespectării regimului incompatibilităților, în timp ce în cazul nerespectării prevederilor cu privire la gradul de rudenie, măsura care se aplică este „eliberarea din funcție”, considerându-se că, în această ipoteză, secretarul nu mai îndeplinește o condiție specifică pentru ocuparea acestei funcții.
Recrutarea, numirea, suspendarea, modificarea, încetarea raporturilor de serviciu și regimul disciplinar ale secretarului unității administrativ-teritoriale se fac în conformitate cu prevederile legislației privind funcția publică și funcționarii publici, respectiv Legea nr. 188/1999, republicată, privind Statutul funcționarilor publici.
Conform art. 117 din Legea nr. 215/2001, republicată,cu modificările și completările ulterioare, secretarul unității administrativ – teritoriale îndeplinește, în condițiile legii, următoarele atribuții:
avizează, pentru legalitate, dispozițiile primarului și ale președintelui consiliului județean, hotărârile consiliului local, respectiv ale consiliului județean;
participă la ședințele consiliului local, respectiv ale consiliului județean;
asigură gestionarea procedurilor administrative privind relația dintre consiliul local și primar, respectiv consiliul județean și președintele acestuia, precum și între aceștia și prefect;
organizează arhiva și evidența statistică a hotărârilor consiliului local și a dispozițiilor primarului, respectiv a hotărârilor consiliului județean și a dispozițiilor președintelui consiliului județean;
asigură transparența și comunicarea către autoritățile, instituțiile publice și persoanele interesate a actelor prevăzute la lit. a), în condițiile Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, cu modificările și completările ulterioare;
asigură procedurile de convocare a consiliului local, respectiv a consiliului județean, și efectuarea lucrărilor de secretariat, comunică ordinea de zi, întocmește procesul-verbal al ședințelor consiliului local, respectiv ale consiliului județean, și redactează hotărârile consiliului local, respectiv ale consiliului județean;
pregătește lucrările supuse dezbaterii consiliului local, respectiv a consiliului județean, și comisiilor de specialitate ale acestuia;
alte atribuții prevăzute de lege sau însărcinări date de consiliul local, de primar, de consiliul județean sau de președintele consiliului județean, după caz.
Legiuitorul a stabilit la art. 6 din Legea nr. 215/2001, republicată,cu modificările și completările ulterioare, că raporturile dintre autoritățile administrației publice locale și autoritățile publice de la nivel județean se bazează pe principiile autonomiei, legalității, responsabilității, cooperării și solidarității în rezolvarea problemelor întregii colectivități. Considerăm că aceste principii trebuie să guverneze și raporturile secretarului unității administrativ teritoriale – deși nu este definit ca fiind autoritate a administrației publice locale – cu autoritățile administrației publice locale.
Secretarul de unitate administrativ-teritorială, ca și prefectul, reprezintă garantul legalității. Secretarul exercită acest rol la nivelul administrației unei unități administrativ – teritoriale, iar prefectul la nivelul administrației unui județ.
Sorgintea Instituției Prefectului, datează din perioada Romei Antice, când conceptele de prefect și prefectură erau utilizate atât pentru a desena o unitate administrativ – teritorială, cât și o funcție publică, militară sau civilă. Din punct de vedere etimologic, termenul de prefect provine din latinescul prefectus, care se poate traduce prin cel ce a fost pus în fruntea … . Funcția de prefect este o componentă a unui sistem administrativ de inspirație franceză este recunoscută a se fi realizat în perioada napoleoniană fiind una din creațiile pe care Împăratul Napoleon le-a sădit în solul Franței alături de contenciosul administrativ. Deși este o instituție de tradiție în sistemul românesc de drept, de inspirație franceză, ea nu s-a regăsit în Constituția României până în 1991. Ea a fost prevăzută, sub această denumire în Legea comunală din 1 aprilie 1864 și în Legea pentru înființarea consiliilor județene 396 din 2 aprilie 1864. Potrivit prevederilor acestei din urmă legi, prefectul era cap al administrației județene cu misiunea de a „dirige toate lucrările acestei administrațiuni și a executa hotărârile consiliului județean”. Statutul prefectului era cel de comisar – reprezentant – al guvernului pe lângă Consiliul județean, abilitat de lege să exercite supravegherea legalității actelor adoptate de Consiliul județean sau de comitetul permanent al acestuia. Atunci când considera că un act este ilegal, putea face recurs la Guvern în termen de 10 zile de la data constatării ilegalității, iar Guvernul avea obligația să se pronunțe în termen de 20 de zile, în caz contrar obiecția de ilegalitate era înlăturată, actul fiind considerat legal. Ca și în prezent acțiunea formulată de prefect avea ca efect suspendarea punerii în executare a actului respectiv.
Potrivit Legii administrative din 1929, prefectul era numit prin decret regal, la propunerea Ministrului de Interne, el fiind in reprezentant al Guvernului și întregi puterii executive centrale din județ, cu rol de a supraveghea și controla administrațiile locale din județ și de a exercita și unele atribuții polițienești. Același rol și atribuții sunt menținute, în mare pentru prefect, și prin Legea administrativă din 1936, însă Legea administrativă din 1938 aduce modificări de substanță în statutul prefectului care devine funcționar public de carieră, așa cum este si astăzi definit.
Potrivit art. 97 din această Lege, prefectul, ca și în prezent, era reprezentantul Guvernului și al Ministerului de Interne și șeful ierarhic al tuturor funcționarilor exteriori ai Ministerului de Interne din județ. În exercitarea acestui statut, prefectul îndeplinea mai multe atribuții respectiv;
supraveghea activitatea funcționarilor și a serviciilor;
supraveghea și controla comunele urbane și rurale din județ, cu excepția municipiilor;
exercita și controla lucrările de interes județean;
convoca, în fiecare lună, pe pretori și șefii serviciilor exterioare din județ;
Facem precizarea că, pretorul era cel care conducea o plasă și care era și el reprezentantul Guvernului precum și șeful poliției din zona de responsabilitate. Potrivit, Legii din 1938, în afară de prefect și de pretor, care erau reprezentanții Guvernului în teritoriu, a existat și funcția de rezident regal, la propunerea Ministrului de Interne care îndeplinea funcția de administrator al ținutului. Legislația de după 1944, a eliminat această instituție din peisajul administrație românești, tradiția fiind reînnodată după 1990, prin Legea 5/ 1990 privind administrarea județelor, municipiilor, orașelor și comunelor până la organizarea de alegeri locale, prin înființarea prefecturi la nivelul fiecărui județ. Ulterior prin Legea 69/1991, cu modificările ca i s-au adus prin legea 24/1996, precum și Legea 215/ 2001, cu modificările și completările ulterioare, aveau să transforme prefectul într-o autoritate a administrației publice.
Prefectul este în sistemul constituțional românesc, agentul statului și un organ unipersonal care reprezintă Guvernul și administrația centrală la nivel de județ.
Relația cu Instituția Prefectului este sintetizată în atribuția secretarului care ,,asigură gestionarea procedurilor administrative privind relația dintre consiliul local și primar, respectiv consiliul județean și președintele acestuia, precum și între aceștia și prefect’.
În mod practic, această atribuție se concretizează în comunicarea de către secretar către cele trei autorități a diverselor acte emise de către aceste autorități, a invitațiilor la ședințele consiliului local, gestionarea diverselor situații inclusiv cele contencioase în care sunt implicate cele trei autorități.
În conformitate cu prevederile art. 6 alin. 2 din același act normativ, între prefect, pe de o parte, consiliile locale și primari, precum și consiliile județene și președinții acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare, ci de colaborare. Rațiunea acestei colaborări constă în aceea ca prefectul, pe de o parte, și autoritățile administrației publice locale, pe de altă parte, să-și desfășoare activitatea fără presiuni și imixtiuni.
Persoana care asigura buna colaborare dintre instituția prefectului și consiliile locale și primari este secretarul unității administrativ teritoriale.
De vreme ce legiuitorul a stabilit că raporturile dinte autoritățile administrației publice locale se bazează pe principiul autonomiei, legalității, responsabilității, cooperării și solidarității în rezolvarea problemelor întregii colectivități, apreciem că aceleași principii trebuie să guverneze și raporturile secretarului unității administrativ – teritoriale – deși nu este definit ca autoritate a administrației publice locale – cu autoritățile administrației publice.
Analiza pe scurt a atribuțiilor fiecărei autorități în parte, dar și a relațiilor de serviciu cu secretarul unității administrativ – teritoriale, dar mai ales responsabilitatea cu care legiuitorul a încărcat un funcționar public, uitând uneori să-i asigure și cadrul legal – respectiv instrumentele necesare desfășurării în condiții optime a activității. Analiza acestor raporturi ar trebui să pornească pornind de la similitudinile care pot exista între funcția de secretar de unitate administrativ – teritorială și ce a de prefect și anume;
atât secretarul de unitate administrativ teritorială cât și prefectul sunt funcționari publici, primul din categoria funcționarilor publici de conducere iar cel de – al doilea din categoria înalților funcționari publici;
atât secretarul de unitate administrativ teritorială cât și prefectul reprezintă garanți ai legalității. Secretarul exercită acest rol la nivelul unui oraș, a unei comune, iar prefectul la nivelul unui județ;
atât secretarul de unitate administrativ teritorială cât și prefectul le este interzisă apartenența politică, sub sancțiunea destituirii, în caz contrar;
atât secretarul de unitate administrativ teritorială cât și prefectul sunt plasați în subordinea unei autorități de sorginte politică. În cazul secretarului, primarul iar în cazul prefectului, Guvernul;
Spre deosebire de prefect, care este o autoritate de rang constituțional, secretarul de
unitate administrativ – teritorială este reglementat de legea organică privind administrația publică locală, adoptată însă în baza art. 73 alin. 3 lit. o, din Constituție, astfel încât se poate afirma că secretarul unității administrativ – teritoriale are o determinare constituțională implicită.
Aceasta cu atât mai mult cu cât despre legile organice, doctrina spune că reprezintă o categorie de legi care sunt considerate de adunarea constituantă originară drept prelungiri ale dispozițiilor constituționale și care, garantând aplicarea dispozițiilor legii fundamentale, trebuie să fie susținute de o majoritate parlamentară absolută.
După cum precizam anterior, între prefect, pe de o parte, consiliile locale și primari, precum și consiliile județene și președinți acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare, ci numai de colaborare. Rațiunea acestei colaborări rezidă din faptul că prefectul, pe de o parte, și autoritățile administrației publice locale, pe de altă parte, trebuie să-și desfășoare activitatea fără presiuni și imixtiuni.
Până la modificarea Legii 215/2001 prin Legea 286/2006, raporturile secretarului unității administrativ – teritoriale cu prefectul aveau un statut juridic expres prevăzut de subordonare. Astfel, secretarul unității administrativ – teritoriale era numit prin ordin al prefectului, iar modificarea raporturilor de muncă ale secretarului puteau fi efectuate numai de către acesta. Relația prefect – ca reprezentant al Guvernului – cu autoritățile administrației publice locale era mult mai bună.
Însă la presiunea aleșilor locali – în speță a primarilor și președinților de Consilii Județene – prin Legea 286/2006, secretarul unității administrativ teritoriale a fost trecut în subordinea totală și directă a acestora, iar relația cu instituția Prefectului a fost sintetizată într-o atribuție a secretarului care „asigură gestionarea procedurilor administrative privind relația dintre Consiliul Local și Primar, respectiv Consiliul Județean și Președintele acestuia, precum și între aceștia și Prefect”.
În mod practic, această atribuie se concretizează în comunicarea de către secretar către cele trei autorități a diverselor acte emise de către aceste autorități, a invitațiilor la ședințele consiliului local, gestionarea diverselor situații inclusiv cele contencioase în care sunt implicate cele trei autorități.
Însă, în condițiile în care secretarul este subordonat primarului, este practic subalternul direct al acestuia, cu greu se poate imagina situația „trădării” șefului în fața prefectului.
O încercare nereușită de a soluționa această situație s-a încercat prin H.G. 611/ 2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea și dezvoltarea carierei funcționarilor publici care modifică competența comisiilor de concurs și de soluționare a contestațiilor în cazul concursurilor pentru ocuparea funcției de secretar. Textul art. 30 alin. 1 are următorul conținut; „prin excepție de la prevederile art. 26 alin. 1, în cazul concursurilor organizate în vederea ocupării funcției de secretar al unității administrativ – teritoriale comisia de concurs și comisia de soluționare a contestațiilor se constituie după cum urmează:
2 membrii sunt reprezentanți ai instituției publice în al cărei stat de funcții se află funcția vacantă pentru care se organizează concursul;
2 sunt reprezentanții Agenției Funcționarilor Publici;
Un membru este reprezentant al instituției Prefectului din județul în care se găsește instituția publică pentru care se organizează concursul”.
În reglementarea anterioară, respectiv H.G. 1209/2003, privind organizarea și dezvoltarea
carierei funcției publice, comisia avea următoarea componență; (1), Comisia de concurs se constituie prin ordin al Președintelui Agenției Național a Funcționarilor Publici și este format din 5 membrii, desemnați cu respectarea următoarelor condiții:
3 sunt funcționari publici din cadrul autorității sau instituției publice în al cărui stat de funcții figurează funcția publică scoasă la concurs;
2 sunt funcționari publici din cadrul Agenției Naționale a Funcționarilor Publici, dintre care cel puțin unul deține o funcție publică echivalentă cu funcția publică pentru care se organizează concursul”.
Astfel, considerăm că modificarea intervenită în anul 2006 în ceea ce privește statutul
secretarului de unitate administrativ – teritorială, trecerea acestuia în subordinea primarului, este una benefică pentru bunul mers al administrației publice locale, iar această opinie este împărtășită de majoritatea practicienilor, inclusiv de secretarii unităților administrativ – teritoriale.
Cu toate acestea, unii dintre teoreticieni în drept administrativ, consideră ca în viitor, ar fi indicat să se revină la formula anterioară, conform căreia secretarul de unitate administrativ – teritorială să fie plasat sub autoritatea prefectului. Rațiunile discutabile de altfel, care susțin o asemenea teză ar fi următoarele:
secretarul de unitate administrativ – teritorială este funcționar public de conducere, căreia legea îi interzice să aibă o apartenență politică, sub sancțiunea destituirii din funcție;
primarul este o autoritate de origine politică, el menținându-și apartenența politică și pe parcursul exercitării mandatului. Poate astfel, apărea situația în care primarul să asigure protecția unor persoane agreate politic și de a respinge colaborarea cu persoane care nu au aceiași apartenență politică;
prefectul, în conformitate cu legislația actuală, cel puțin în plan teoretic și legislativ, este apolitic. Și lui, ca și secretarului de unitate administrativ – teritorială legea îi interzice să facă parte din partide politice, sub sancțiunea destituiri. Spunem „în plan teoretic și legislativ”, deoarece în practica tuturor guvernărilor am putut constata că această normă constituțională este negată, prefecții și subprefecții făcând obiectul unor schimbări, de câte ori se schimbă Guvernul sau alianța politică aflată la guvernare. Soluția găsită în practică este aceea că atunci când se dorește schimbarea lor, li se aplică mobilitatea, și sunt schimbați din funcția de prefecți și subprefecți, devenind inspectori guvernamentali.
după cum se apreciază și în literatura de specialitate, transformarea prefecților din oameni politici în înalți funcționari publici are semnificația unui proces de profesionalizare a acestora. Un asemenea statut îl au prefecții din Franța și a existat și în România în prima jumătate a secolului XX, astfel că în mod practic s-a revenit la tradiții, s-ar valorificat o experiență care s-a dovedit benefică în alte state.
dat fiind faptul că în prezent prefectul este și funcționar public, din categoria înalților funcționari publici, este firesc ca secretarul de unitate administrativ – teritorială, care este un funcționar public de conducere, să fie plasat sub autoritatea unui înalt funcționar public, respectiv al prefectului, și nu sub autoritatea unui demnitar politic, cum este primarul.
Potrivit alin. 5 și 6 ale art. 115 din Legea nr. 215/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare ,,Comunicarea actelor între autoritățile administrației publice locale și cu prefectul județului se efectuează prin intermediul secretarului unității administrativ-teritoriale.
(6) Actele autorităților administrației publice locale se vor aduce la cunoștință publică prin grija secretarului unității administrativ – teritoriale.”
Însă, cea mai importantă atribuție a secretarului este prevăzută de art. 115 alin. 7 din Legea nr. 215/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care se referă la comunicarea actelor administrative emise sau adoptate de primar și consiliul local pentru controlul de legalitate exercitat de prefect în condițiile legii care îi reglementează activitatea.
Deci, secretarul are stabilitate în funcție și își desfășoară activitatea cu respectarea principiilor legalității, imparțialității, obiectivității, transparenței, eficienței și neutralității politice. Prin atribuțiile și responsabilitățile ce-i sunt conferite de lege, secretarul asigură continuitatea, stabilitatea și permanența activității administrației publice locale.
Potrivit art. 128 din Legea nr. 215/2001- Legea administrației publice locale, republicată,cu modificările și completările ulterioare secretarii unităților administrativ-teritoriale răspund, după caz, contravențional, administrativ, civil sau penal pentru faptele săvârșite în exercitarea atribuțiilor ce le revin, în condițiile legii.
Întrucât în Legea 188/ 1999 privind Statutul Funcționarilor Publici, este stipulat la art. 78 alin. 1 că sancțiunea disciplinară prevăzută la art. 77 alin. 3, lit. a – mustrarea scrisă – se poate aplica direct de către persoana care are competența legală de numire în funcția publică, respectiv primarul, reiese că acesta poate recurge la sancționări disciplinare oricând. Este adevărat că legiuitorul a avut în vedere posibilitatea nașterii unor abuzuri ale primarilor asupra secretarilor și a prevăzut o excepție de la lege în procesul cercetării administrative și anume constituirea, la nivelul fiecărui județ și al Municipiului București a unei comisii de disciplină pentru analizarea și propunerea modului de soluționare a sesizării privitoare la faptele secretarilor unităților administrativ teritoriale sesizate ca abateri disciplinare. Comisia, constituită potrivit HG 1347/2007 privind normele de organizare și funcționare a comisiilor de disciplină, prin ordin al prefectului compusă din;
subprefectul care are atribuții în domeniul legalității;
secretarul județului, respectiv secretarul municipiului București;
un membru desemnat de majoritatea secretarilor unităților administrativ – teritoriale din județul respectiv;
Membrii supleanți pentru orice comisie sunt;
secretarul unității administrativ – teritoriale reședință de județ, respectiv secretarul unui sector al municipiului București;
un reprezentant al instituției prefectului din județul respectiv;
un membru desemnat de majoritatea secretarilor unităților administrativ – teritoriale din județul respectiv;
Deși comisia este constituită prin ordin al prefectului și își desfășoară activitatea la sediul instituției prefectului din județ, respectiv al Municipiului București, totuși decizia de încetare a raporturilor de serviciu este emisă de primarul unității administrativ teritoriale în cadrul căreia își desfășoară activitatea secretarul cercetat.
Considerăm că această procedură este ilogică deoarece, conlucrarea între autoritățile implicate este ambiguă, argumentat de necunoașterea realități faptelor supuse unei eventuale anchete de către membrii comisiei pe de o parte, iar pe de altă parte, imposibilitatea primarului de a lua măsura potrivită, pe cât posibil obiectivă, astfel încât suntem în situația ori nu putea pune în practică o măsură eficientă împotriva unui secretar care a greșit, ori de a comite un abuz împotriva unui secretar nevinovat.
CAP. V ELABORAREA ȘI GESTIONAREA ACTELOR ADMINISTRATIVE
5.1. Noțiunea și trăsăturile Actului administrativ
Actul administrativ poate fi definit ca manifestarea unilaterală și expresă de voință a autorităților publice, realizată în scopul de a produce efecte juridice, în temeiul puterii publice.
În acest fel este accentuat atât aspectul formal al actului, de a fi emis de autorități publice, cât și aspectul material al acestuia, referitor la conținutul său, conținut din care trebuie să rezulte emiterea sa în temeiul puterii publice cu care sunt înzestrate autoritățile publice.
Puterea publică poate fi definită ca dreptul derivat din lege pe care-l are o anumită entitate (persoană fizică sau juridică) de a-și impune cu forță obligatorie deciziile altor subiecte de drept (persoane fizice sau juridice).
Deoarece în principiu autoritățile publice dispun de putere publică în raporturile cu particularii, nu pot exista situații în care persoane private, fără nici o atribuție de putere publică, să emită acte administrative; pe de altă parte însă, nu toate manifestările de voință ale autorităților publice făcute în scopul producerii efectelor juridice sunt acte administrative, ci numai cele întemeiate pe puterea publică de care dispune autoritatea respectivă.
În lipsa unui Cod de procedură administrativă, definiția actului administrativ o găsim în prezent în Legea 554/2004 a contenciosului administrativ: actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.
● Actul administrativ este o manifestare unilaterală de voință. Prin această caracteristică, el se deosebește de actele contractuale ale administrației, fie ele guvernate de regimul juridic de drept public sau de regimul juridic privat.
Actul administrativ își păstrează caracterul unilateral și în cazul în care este emis în urma unei cereri a particularilor (de exemplu, autorizația de construcție), când este adoptat de două sau mai multe autorități administrative împreună (un ordin comun al mai multor miniștri, spre exemplu), sau cu participarea mai multor persoane fizice (actele organelor colegiale, cum ar fi Consiliul local, Consiliul județean, Guvernul).
● Actul administrativ concretizează voința autorității publice ca subiect de drept special, învestit cu putere publică, și, în consecință, produce efecte juridice care vor fi guvernate de regimul juridic de drept public.
● Actul administrativ este obligatoriu pentru toate subiectele de drept care intră sub incidența sa,pentru autoritatea publică emitentă sau inferioară, precum și pentru autoritatea publică superioară.
Afirmația necesită însă anumite precizări:
– obligativitatea actului administrativ încetează în primul caz prin revocare sau anulare;
– în cel de-al doilea caz, de asemenea, autoritatea publică poate revoca actul, sau el poate fi abrogat sau anulat de autoritatea publică superioară, respectiv anulat de instanța judecătorească;
– în fine, sub aspectul obligativității pentru autoritatea publică superioară, există mai multe ipoteze: a)autoritatea superioară este ținută la respectarea actelor normative ale autorităților inferioare până când emite un act normativ cu conținut contrar, care abrogă total sau parțial actul autorității inferioare; b) autoritatea superioară va respecta actul individual al autorității inferioare, până când îl anulează, emițând în locul lui un act propriu,sau, atunci când legea nu-i dă această posibilitate, obligând autoritatea inferioară să emită un act legal.
● Actul administrativ este executoriu din oficiu, în sensul că poate fi executat imediat după aducerea la cunoștința persoanelor interesate, respectiv publicarea sa, așadar din momentul din care produce efecte juridice,fără a mai fi nevoie de intervenția unui alt act în acest sens. Din această perspectivă, actele administrative se deosebesc de hotărârile judecătorești, care au nevoie de o procedură posterioară, de învestire cu formulă executorie, pentru a putea fi puse în executare.
Din altă perspectivă, actul administrativ are forță executorie și impune unilateral fără ca, de regulă,contestarea sa să aibă efect suspensiv de executare. Prin excepție, unele legi pot prevedea efectul suspensiv de executare al recursului administrativ sau al acțiunii în contencios administrativ, însă o astfel de soluție nu este îmbrățișată ca un principiu de drept administrativ în sistemul nostru de drept.
Forța executorie nu trebuie confundată cu executarea forțată (din oficiu) a actului administrativ, ce poate apărea doar în anumite condiții, și anume când legea o autorizează (ex.: expulzarea unui cetățean străin,confiscarea anumitor bunuri de către agentul constatator al contravenției, etc.) sau când există anumite circumstanțe excepționale. În restul cazurilor, executarea silită sau forțată se face numai cu ajutorul justiției.
● Actele administrative sunt emise pe baza legii, în scopul executării sau organizării executării legilor și a celorlalte acte normative emise de autoritățile superioare.
Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, această trăsătură este consecința ierarhiei în care se constituie normele juridice: în frunte se află Constituția (legea fundamentală a statului), urmează legile organice,legile ordinare, actele administrative normative ale Guvernului cu putere de lege (ordonanțe), alte acte normative ale Guvernului (hotărâri de Guvern) actele administrative normative ale altor autorități centrale(ordine și instrucțiuni ale miniștrilor, spre exemplu), actele administrative individuale ale autorităților centrale,actele normative ale autorităților locale, și, în final, actele administrative individuale ale acestora.
Piramida ierarhică a normelor juridice guvernează eficiența și aplicabilitatea actelor administrative,astfel încât fiecare act administrativ de la un nivel inferior se conformează actelor administrative cu forță superioară, legilor și Constituției țării.
Actul administrativ constituie forma principală prin care se realizează administrația publică și constă într-o manifestare expresă de voință prin care se creează, se modifică sau se sting raporturi de drept administrativ.
Acesta se deosebește de celelalte acte juridice prin următoarele trăsături specifice:
actul administrativ este forma principală a activității autorităților administrației publice locale, celelalte forme fiind faptele administrative și operațiunile tehnico-administrative;
actul administrativ este o manifestare de voință juridică unilaterală, ce aparține autorității publice care l-a emis. Caracterul unilateral al voinței exprimate este dat de faptul că autorității respective i se recunoaște prin lege competența de a emite acte administrative în exercitarea atribuțiilor care îi revin;
actul administrativ are forță juridică obligatorie atât față de persoanele fizice sau juridice cărora li se adresează, cât și față de autoritatea care l-a emis, fiind ținută să-l respecte ea însăși pe tot parcursul valabilității lui. Această obligativitate derivă din faptul că el este dat pe baza și în executarea legii și se bucură de prezumția de legalitate.
actul administrativ este executoriu de îndată ce a intrat in vigoare, fără a fi necesară întocmirea unor formalități ulterioare, ca în cazul unei hotărâri judecătorești rămasă definitivă care, pentru a fi executată, trebuie să fie investită cu formula executorie.
Fiind adoptate sau emise pe baza si in executarea legii, rezultă ca actele administrative nu pot conține dispoziții contrare legilor, legea putând însă modifica sau anula oricând un act administrativ.
Problema se pune in situația în care nu există o reglementare legală si totuși apare necesitatea emiterii unui act administrativ. Întrebarea, în speță, referă la faptul dacă autoritatea administrației publice poate să reglementeze ea, direct, această problemă, in lipsa reglementărilor legale pe care să se bazeze. În această ipoteză trebuie să deosebim după cum este vorba de un act administrativ cu caracter normativ sau de un act administrativ cu caracter individual.
În cazul actelor administrative cu caracter normativ, autoritatea administrației publice va putea adopta sau emite ea acest act, cu condiția ca problema care constituie obiectul actului să nu fie rezervată prin lege organului legiuitor al tarii. De exemplu, printr-un act administrativ normativ nu s-ar putea modifica organizarea administrativ-teritoriala a țarii (înființa o noua comuna sau un nou județ) întrucât această problemă este rezervată reglementării numai pe cale de lege organică.
De altfel, Constituția României enumeră in mod expres si limitativ domeniile si problemele rezervate legii organice ca act al Parlamentului.
În cazul emiterii unui act administrativ individual autoritatea administrației publice nu ar putea sa oblige o persoană să facă sau să nu facă ceva, fără sa fie împuternicită prin lege sa dispună in acest sens.
De reținut este faptul ca sunt și acte administrative care nu dobândesc in mod direct caracter executoriu și nu pot fi puse direct in executare cum este cazul proceselor-verbale de constatare și sancționare a contravenției care sunt executorii, prin ele însele, numai dacă persoana sancționată nu face plângere in termenul prevăzut de lege.
5.2. Categorii de acte administrative
Cele mai importante criterii de clasificare a actelor administrative sunt:
După natura juridică, acestea pot fi:
acte administrative de autoritate (sau acte administrative de putere publică). Aceste acte se
adoptă sau se emit de o autoritate publică – legislativă, executivă, judecătorească – în mod unilateral pe baza și în vederea executării legii; exemplu: lege adoptată de Parlament, hotărâre adoptată de Guvern, hotărâre adoptată de consiliul local, dispoziție emisă de primar
acte administrative de gestiune; aceste acte se încheie de serviciile publice administrative
cu persoanele fizice și juridice și privesc buna gestionare a domeniului public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale (județ, municipiu, oraș, comună), după caz;
exemplu: cea mai importantă categorie a actelor administrative de gestiune ale administrației publice o constituie contractele administrative.
acte administrative jurisdicționale; aceste acte se emit în mod unilateral de autoritățile de
jurisdicție administrativă, anume abilitate de lege; exemplu: hotărârile adoptate de comisia județeană de fond funciar.
După competența materială, pot exista:
acte administrative cu caracter general; aceste acte se adoptă sau se emit de autoritățile
administrației publice care au competență materială generală. Din această categorie fac parte: decretele Președintelui României, hotărârile și ordonanțele Guvernului, hotărârile consiliilor județene și cele ale consiliilor locale, unele ordine ale prefecților și unele dispoziții ale primarilor; exemplu: hotărârea consiliului local privind aprobarea impozitelor și taxelor locale, dispoziția primarului privind numerotarea și delimitarea secțiilor de votare etc.
acte administrative de specialitate; aceste acte sunt emise de organele administrației
publice centrale de specialitate și de autoritățile administrației publice locale de specialitate; exemplu: ordinele și instrucțiunile miniștrilor
După competența teritorială, actele administrative pot fi:
actele administrative adoptate sau emise de autoritățile administrației publice centrale
(decretele Președintelui României, hotărârile și ordonanțele Guvernului, ordinele și instrucțiunile miniștrilor și ale conducătorilor celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate). Aceste acte produc efecte pe întreg cuprinsul țării;
acte administrative adoptate sau emise de autoritățile administrației publice locale
(hotărâri ale consiliilor județene și ale consiliilor locale, dispozițiile primarilor, ordinele prefecților, precum și actele emise de conducătorii serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate). Aceste acte produc efecte în limitele unității administrativ-teritoriale, în care funcționează autoritățile care le emit.
După gradul de întindere al efectelor juridice, actele administrative sunt:
acte administrative normative, care produc efecte cu caracter general și impersonal
(decrete ale Președintelui României, hotărâri și ordonanțe ale Guvernului, instrucțiuni, regulamente și altele asemenea ale miniștrilor și ale conducătorilor celorlalte autorități ale administrației publice centrale de specialitate, hotărârile consiliilor județene și ale celor locale, precum și unele ordine ale prefecților și dispoziții ale primarilor); exemplu: hotărârea consiliului local privind aprobarea bugetului local;
acte administrative individuale, care produc efecte numai cu privire la persoane fizice
ori juridice determinate. Din această categorie pot face parte: unele decrete emise de Președintele României, unele ordine ale miniștrilor și ale conducătorilor celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate, actele emise de conducătorii serviciilor publice deconcentrate în județe și în municipiul București ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate, precum și cele emise de președintele consiliului județean și unele dispoziții emise de către primar (exemplu: dispoziția primarului privind acordarea ajutorului de urgență conform art. 28 din Legea nr. 416/2001);
După natura efectelor juridice pe care le produc, sunt:
acte administrative care acordă drepturi (impersonale și generale sau individuale);
exemplu: dispoziția primarului privind acordarea ajutorului de încălzire sau a ajutorului social;
acte administrative care constată existența unui drept; exemplu: dispoziția primarului
privind restituirea unui imobil în baza Legii nr. 10 /2001, republicată;
După autoritatea care le emite, actele administrative sunt:
acte administrative emise de autoritățile administrației publice. Din aceasta categorie
fac parte toate actele administrative emise de autoritățile administrației publice centrale și locale, cu competența materială generală sau specială, precum și cu competența teritorială centrală ori locală;
acte administrative adoptate de Parlament;
acte administrative emise de instanțele judecătorești;
acte administrative emise de instituțiile publice;
acte administrative emise de celelalte structuri organizatorice care privesc organizarea
executării și executarea legii.
g) După perioada de timp în care produc efecte juridice:
acte administrative permanente (produc efecte juridice de la intrarea în vigoare și până
la abrogare);
acte administrative temporare (care produc efecte juridice numai pentru o anumită perioadă de timp), anume prevăzută în actul respectiv exemplu: dispoziția primarului privind delimitarea secțiilor de votare pentru alegerile locale din iunie 2012.
acte administrative prin delegație, emise de persoane private, angajate, sub control
statal, în activitatea de prestare a serviciilor publice.
Astfel, statul sau unitățile administrativ teritoriale pot gestiona direct serviciile publice necesare satisfacerii nevoilor celor administrați, sau le pot transfera, sub control strict, unor persoane private, care să le gestioneze în interes public dar cu respectarea cerințelor de eficiență și eficacitate.
Prestând un serviciu public sub control statal, persoanele private menționate dobândesc atribuții de putere publică, și, în consecință, au posibilitatea de a emite acte administrative obligatorii pentru cei care beneficiază de serviciul public, acte atacabile pe calea contenciosului administrativ.
Pentru a exemplifica, serviciul public de învățământ este prestat, în principiu, de universități de stat, dar și de universități private, aflate sub controlul permanent al Consiliului Național de Evaluare Academică și Acreditare, precum și al Ministerului Educației și Cercetării; policlinicile de stat sunt dublate de policlinici private, care prestează același serviciu public de sănătate, sub controlul ministerului de resort; serviciile publice de transport local călători pot fi delegate, spre gestionare, unor persoane juridice private, în condițiile legislației în vigoare, etc. În acest context, decizia Rectorului unei universități particulare de numire în funcție a unui preparator, asistent sau lector universitar, este un act administrativ la fel ca și actul omologului său de la o universitate de stat, cu precizarea că regimul lor este reglementat prin lege specială, Statutul cadrelor didactice; de asemenea, decizia operatorului de transport urban călători de a majora prețul biletelor de călătorie este un act administrativ, nicidecum un act de drept privat.
5.3. Actul Administrativ de autoritate
Actul administrativ de autoritate constituie o categorie distinctă de acte juridice adoptate sau emise, în principal, de autoritățile administrației publice, precum și de instituțiile publice și celelalte structuri organizatorice constituite în condițiile legii, prin care se asigură realizarea sarcinilor care revin administrației publice.
5.3.1 Cerințele de legalitate ale actului administrativ de autoritate.
Actele administrative de autoritate reprezintă categoria de acte administrative prin care autoritățile administrației publice își exercită cele mai multe dintre atribuțiile care le revin. Cuprinzând o voință unilaterală, imperativă, aceste acte asigură în gradul cel mai înalt organizarea executării si executarea legii, de către emitentul actului.
Pentru ca actul administrativ de autoritate să aibă acest rol este necesar să răspundă unor cerințe de legalitate. Aceste cerințe sunt în principal, următoarele:
a.) actele să fie adoptate sau emise de către autoritățile sau persoanele competente din punct de vedere material și teritorial și în limitele acestei competențe;
b)conținutul actului administrativ să fie conform cu conținutul legii în baza căruia este emis și cu actele normative cu forță juridică superioară.
actele să corespundă scopului urmărit de legea pe care o pun în executare;
actele să fie adoptate sau emise în forma specifică actelor administrative și cu
respectarea procedurii și a normelor de tehnică legislativă prevăzute de lege.
actele să fie actuale și oportune.
Competența – reprezintă ansamblul drepturilor și obligațiilor ce revin unei autorități a administrației publice sau unui funcționar public pentru realizarea cărora are și abilitarea de a adopta sau emite acte juridice administrative.
Competența adoptării sau emiterii de acte administrative este conferită prin lege și este strâns legată de o anumită funcție. Ea ia naștere odată cu funcția respectivă și există chiar dacă aceasta funcție nu este ocupată de o persoană.
Competența poate fi: materială, temporală, teritorială și personală.
Competența materială reprezintă dreptul unei autorități a administrației publice de
a adopta sau emite un act administrativ. O autoritate cu competență materială specială va putea adopta sau emite un act administrativ numai din domeniul său de activitate. Chiar și o autoritate cu competență materială generală nu va putea adopta sau emite decât acele acte administrative pentru care este abilitată prin lege, în vederea exercitării atribuțiilor ce-i sunt conferite.
Cât privește rolul competenței teritoriale în a determina autoritatea administrației
publice de a adopta sau emite actul administrativ de autoritate, ea se pune numai cu privire la autoritățile locale, întrucât cele centrale pot acționa valabil pe întreg teritoriul țării. Deoarece autoritățile administrației publice locale au o competență teritorială limitată la unitatea administrativ-teritorială în care funcționează, potrivit legii, ele nu vor putea emite acte juridice ale căror efecte să se producă și să fie obligatorii pentru subiecții de drept din alte unități administrativ – teritoriale.
c) competența temporală (ratione temporis). Competența temporală aparține autorității publice care este investită cu puterea de a emite un act administrativ sau de a efectua o operațiune materială la momentul în care actul este emis sau operațiunea efectuată .
Precizarea, deși la prima vedere pare mai dificil de înțeles, este necesară întrucât autoritatea publică s-ar putea să aibă competența de a emite actul administrativ în cauză, dar nu la momentul în care acesta este emis (prin moment înțelegându-se ziua emiterii, sau alte unități de măsurare a timpului, dacă se poate stabili cu certitudine când a încetat competența de emitere a actului administrativ).
Prin urmare, actul administrativ poate fi emis prematur, de o autoritate încă neinvestită legal cu atribuții de putere publică în domeniul respectiv, sau, dimpotrivă, tardiv, de o autoritate ce nu mai are competența de a-l emite. Astfel, fostul primar nu mai poate oficia căsătorii la ora 12,00 dacă noul primar ales în funcție a fost validat de judecător la ora 10,00 a aceleiași zile. Dacă actul prin care competența temporală încetează este un act normativ, se ia în calcul data publicării lui sau aducerii la cunoștință publică, pe când în cazul actului individual se va lua în considerare data sau momentul comunicării lui.
În contextul competenței temporale trebuie discutată însă și teoria funcționarului de fapt. Astfel, se pune întrebarea ce efecte are actul administrativ sau operațiunea administrativă realizate de un funcționar care numai are competență legală de a le realiza, sau încă nu are această competență, însă aparent, din perspectiva persoanelor care vin în contact cu acest funcționar, el este competent să emită actul sau să efectueze operațiunea?
Exemplul cel mai elocvent rămâne cel de mai sus, cu primarul al cărui mandat a încetat, și care oficiază în continuare căsătorii; ce se întâmplă cu aceste căsătorii, sunt ele valabil încheiate?
Doctrina dreptului administrativ consideră, pe bună dreptate, că teoria funcționarului de fapt, atunci când există aparența legalității activității acestuia, coroborată cu aceea a aparenței în drept, acceptată din motive de securitate juridică, sunt suficiente pentru a considera actul administrativ sau operațiunea administrativă ca fiind legală, și de a evita repunerea în discuție a situației juridice ce face obiectul actului sau operațiunii, și,implicit, obligarea persoanei în cauză de a parcurge procedura administrativă din nou. Considerarea ca legală a operațiunii sau a actului administrativ are ca scop, prin urmare, doar protejarea celor administrați, și nu antrenează exonerarea de răspundere a funcționarului public care nu poate dovedi că a fost în eroare atunci când a emis actul sau a efectuat operațiunea.
Tot în categoria exemplelor privind funcționarii de fapt se încadrează situația funcționarului public căruia îi este anulat prin hotărâre judecătorească, cu efecte retroactive, actul de numire în funcția publică: actele administrative emise sau operațiunile administrative efectuate de acesta în perioada dintre numire și anularea numirii sunt considerate valide, în virtutea teorii funcționarului de fapt, chiar dacă efectul anulării actului de numire ar fi acela că, teoretic, persoana în cauză nu a fost niciodată funcționar public.
d) competența teritorială (ratione loci). Competența teritorială definește câmpul geografic al acțiunii administrative al unei autorități publice: ansamblul teritoriului național – competență națională, sau numai teritoriul unei comune, oraș sau județ – competență locală.
Astfel, Guvernul are competență națională, Consiliul județean competență județeană (ce este inclusă în sfera mai largă a competenței locale, în sensul de alternativă la competența națională) iar Consiliul local competență locală.
e) Competența personală (calitatea persoanei) determină în mică măsură și în puține cazuri competența autorității care adoptă sau emite actul.
Competența adoptării sau emiterii unui act administrativ fiind stabilită prin lege, constituie în același timp un drept și o obligație a celui căruia îi este conferită. Pe de altă parte, exercitarea unor atribuții și adoptarea ori emiterea, în acest scop, a unor acte administrative, cu nerespectarea competenței atrage, de regulă, nulitatea actelor respective.
Atunci când incompetența este determinată de calitatea persoanei sau de competență materială ori teritorială ea îmbracă, de regulă, forma de “abuz de putere” și se sancționează în conformitate cu prevederile legii penale, în afară sancțiunii de anulare (desființare) a actului administrativ emis cu nerespectarea regulilor de competență.
Având în vedere că în toate cazurile competența derivă din lege rezultă o caracteristică a sa și anume cea potrivit căreia autoritățile sau funcționarii publici care o dețin nu pot, de regulă, renunța la ea, nu o pot tranzacționa sau încredința unei alte autorități sau altui funcționar, decât în condițiile prevăzute de lege.
• Principiul paralelismului competențelor.
În conformitate cu acest principiu, unanim recunoscut de doctrina și practica de drept administrativ, în tăcerea legii (adică în lipsa unei prevederi legale exprese care să rezolve situația), autoritatea publică ce are competența de a emite un act sau de a efectua o operațiune administrativă are și competența de a revoca acel act sau de a cere restituirea prestației (atunci când acest lucru este posibil).
Astfel, pentru a exemplifica practic acest principiu, consiliul local poate hotărâ participarea cu capital sau cu bunuri, în numele colectivității locale pe care o reprezintă, la constituirea de societăți comerciale (art. 15 din Legea 215/2001), prin urmare, prin aplicarea principiului paralelismului competențelor, tot prin hotărâre a consiliului local se poate hotărâ și renunțarea la calitatea de asociat sau acționar la societățile comerciale respective.
Dreptul de revocare este exclusiv numai atunci când competența este exclusivă, prin urmare în cazul în care și alte autorități pot emite actul în cauză revocarea poate fi decisă și de aceste autorități.
• Caracterul de ordine publică al regulilor de competență.
Necesitatea asigurării coerenței activității administrative atașează regulilor de competență un caracter de ordine publică; aceasta înseamnă că, în cadrul unui litigiu de contencios administrativ, oricare dintre părți și chiar instanța de contencios administrativ din oficiu, poate ridica, în orice moment al procesului, excepția de necompetență a autorității publice pârâte, motiv de nulitate absolută a actului administrativ atacat.
Ilegalitatea datorată necompetenței nu poate fi acoperită prin confirmare, prin urmare autoritatea administrației publice care era, de fapt, competentă să emită actul nu și-l poate însuși, și să considere că este emis cu respectarea competenței. Singura soluție este emiterea unui nou act, cu același conținut cu primul, de această dată de către autoritatea competentă, care va produce efecte juridice din momentul emiteri.
• Delegarea competenței.
Obiectul delegării de competență îl constituie însărcinarea unei autorități publice subordonate de a acționa în numele autorității legal competente, în anumite cazuri determinate. Delegarea poate interveni și în interiorul autorității publice, între funcționarii publici.
Imperativul concilierii necesității de a respecta strict regulile de competență cu necesitatea practică de a construi sisteme de gestionare efectivă a complexei problematici cu care se confruntă administrația publică a dus la acceptarea în doctrină a unor reguli mai puțin restrictive, la formularea unui compromis.
Astfel, o condiție esențială a delegării este ca ea să fie autorizată prin „lege” (în sens larg, ce cuprinde și actele normative de rang inferior legii). În al doilea rând, actul administrativ de delegare trebuie să precizeze exact întinderea delegării, nefiind admisibilă delegarea tuturor atribuțiilor autorității publice, și titularul delegării (autoritatea publică delegatară).
Există două tipuri de delegare:
a) delegarea de putere publică (de atribuții). Acest tip de delegare presupune ca autoritatea delegantă să renunțe temporar (până la revocarea expresă a delegării) la atribuția de putere publică într-un anumit domeniu, prin urmare aceasta pierde posibilitatea de a decide în acel domeniu.
Delegarea de putere publică vizează titularul unei funcții, nu o persoană determinată, prin urmare delegarea rămâne valabilă chiar dacă titularul funcției publice este schimbat. Ea trebuie realizată întotdeauna în formă scrisă.
De asemenea, autoritatea publică delegatară nu poate sub-delega atribuțiile de putere publică (competența), ci doar dreptul de semnătură.
Suntem în prezența delegării de atribuții în cazul viceprimarilor, cărora le sunt delegate obligatoriu unele atribuții prevăzute de lege în sarcina primarului, iar altele pot fi delegate de primar.
b) delegarea de semnătură – permite delegarea semnăturii titularului unei funcții publice către un colaborator sau subordonat – nu se delegă atribuțiile, ci doar semnătura, prin urmare titularul funcției publice sau a demnității publice păstrează competența și răspunderea în domeniul vizat.
Suntem în prezența unei măsuri interne, de organizare optimă a serviciului public, aplicabilă în practică atunci când legea nu prevede posibilitatea delegării de atribuții.
Prin delegarea semnăturii se vizează o persoană determinată, în consecință pierderea funcției publice antrenează încetarea delegării. La fel se întâmplă și în cazul în care delegantul își pierde funcția.
Delegatarul acționează în numele delegantului, prin urmare este interzisă sub-delegarea semnăturii.
5.3.2 Formalități procedurale anterioare emiterii actului administrativ. Procedurile consultative.
Consultarea facultativă (avizul facultativ) presupune libertatea de decizie a autorității
publice, în condițiile în care există posibilitatea solicitării unei opinii altei autorități publice, instituții publice ,unui funcționar public sau unei persoane fizice sau juridice private.
Rămâne, așadar, la latitudinea autorității publice să solicite sau nu avizul, iar dacă l-a solicitat, poate ține sau nu seama de conținutul lui la emiterea actului administrativ.
Autoritatea publică emitentă poate modifica și după consultare proiectul, fără a fi obligată să recurgă la o altă consultare.
Consultarea obligatorie (avizul consultativ). În acest caz, autoritatea publică
emitentă este obligată prin lege să solicite opinia unei alte autorități sau publicului, însă nu trebuie să se conformeze acelei opinii atunci când emite actul administrativ. Actul final trebuie să corespundă proiectului supus consultării, orice modificare a proiectului antrenând obligativitatea unei noi consultări.
Consiliul legislativ, autoritate publică autonomă, emite, spre exemplu, avize consultative. În conformitate cu dispozițiile legale ce guvernează regimul juridic al acestui aviz, Legea 24/2000, el este formulat și este transmis în scris, și poate fi: favorabil, cu obiecții sau propuneri ori negativ. Avizele favorabile care cuprind obiecții sau propuneri, precum și cele negative se motivează și pot fi însoțite de documentele sau de informațiile pe care se sprijină. Observațiile și propunerile Consiliului Legislativ privind respectarea normelor de tehnică legislativă vor fi avute în vedere la definitivarea proiectului de act normativ.
Neacceptarea acestora trebuie motivată în cuprinsul actului de prezentare a proiectului sau într-o notă însoțitoare.
Observăm că, în acest caz, deși avizul rămâne un aviz consultativ, autoritatea publică emitentă va trebui să-și motiveze decizia de ignorare a conținutului avizului.
De asemenea, Hotărârea Guvernului 50/2005 pentru aprobarea regulamentului privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, prevede că proiectele de acte normative se transmit Ministerului Justiției în original, împreună cu o copie și numai după obținerea avizelor autorităților publice interesate. Ministerul Justiției avizează proiectele de acte normative exclusiv din punct de vedere al legalității, încheind succesiunea operațiunilor din etapa de avizare. În acest caz suntem în prezența unui aviz consultativ, obligatoriu de solicitat dar care nu condiționează conținutul actului final.
● Proceduri consultative impuse de imperativul asigurării transparenței decizionale în
administrația publică.
Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică stabilește regulile procedurale minimale aplicabile pentru asigurarea transparenței decizionale în cadrul autorităților administrației publice centrale și locale, alese sau numite, precum și al altor instituții publice care utilizează resurse financiare publice, în raporturile stabilite între ele cu cetățenii și asociațiile legal constituite ale acestora. Prin această reglementare s-a încercat apropierea societății civile de activitatea decizională a administrației publice.
Coroborând aceste dispoziții cu textele Ordonanței Guvernului 75/2003, care prevede că prin hotărâre a consiliului local sau județean se vor stabili procedura și modalitățile de aducere la cunoștință publică a măsurilor de interes major pentru locuitori și a proiectelor de acte administrative care cad sub incidența prevederilor Legii nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică, precum și de consultarea cetățenilor cu privire la conținutul acestora, rezultă că legea stabilește doar un cadru general, ce urmează a fi circumstanțiat prin acte administrative de la nivel local, în funcție de specificul autorității administrației publice locale.
Așa cum s-a remarcat în doctrină, practica reglementării prin legi și ordonanțe a diferitelor aspecte ce ar trebui să se regăsească, împreună, într-un Cod de procedură administrativă, îndepărtează legislația noastră de coerența și stabilitatea pe termen lung de care are nevoie.
Procedurile de asigurare a transparenței decizionale în activitatea autorităților publice au la bază anumite principii, cum ar fi: a) informarea în prealabil, din oficiu, a persoanelor asupra problemelor de interes public care urmează să fie dezbătute de autoritățile administrației publice centrale și locale, precum și asupra proiectelor de acte normative; b) consultarea cetățenilor și a asociațiilor legal constituite, la inițiativa autorităților publice, în procesul de elaborare a proiectelor de acte normative; c) participarea activă a cetățenilor la luarea deciziilor administrative și în procesul de elaborare a proiectelor de acte normative, cu respectarea următoarelor reguli: ședințele autorităților și instituțiilor publice care fac obiectul legii sunt publice (1); dezbaterile vor fi consemnate și făcute publice (2); minutele acestor ședințe vor fi înregistrate, arhivate și făcute publice (3).
5.3.3. Autoritățile administrației publice obligate să respecte dispozițiile legii sunt:
a) autoritățile administrației publice centrale : ministerele, alte organe centrale ale administrației publice din subordinea Guvernului sau a ministerelor, serviciile publice deconcentrate ale acestora, precum și autoritățile administrative autonome;
b) autoritățile administrației publice locale: consiliile județene, consiliile locale, primarii, instituțiile și serviciile publice de interes local sau județean.
Dispozițiile legii se aplica si documentelor de politici publice elaborate de autoritățile administrației publice centrale (Art. 4^1)4. Documentele de politici publice sunt definite de lege ca ,,instrumentele de decizie prin intermediul cărora sunt identificate posibilele soluții pentru rezolvarea problemelor de politici publice, astfel cum acestea sunt definite si structurate in Hotărârea Guvernului nr. 870/2006 privind aprobarea Strategiei pentru îmbunătățirea sistemului de elaborare, coordonare si planificare a politicilor publice la nivelul administrației publice centrale si in Hotărârea Guvernului nr. 775/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile de elaborare, monitorizare si evaluare a politicilor publice la nivel central, cu modificările ulterioare.
Excepție fac de la aplicarea legii procesul de elaborare a actelor normative și ședințele în care sunt prezentate informații privind: a) apărarea națională, siguranța națională și ordinea publică, interesele strategice economice și politice ale țării, precum și deliberările autorităților, dacă fac parte din categoria informațiilor clasificate, potrivit legii; b) valorile, termenele de realizare și datele tehnico-economice ale activităților comerciale sau financiare, dacă publicarea acestora aduce atingere principiului concurenței loiale, potrivit legii; c) datele personale, potrivit legii.
Participarea cetățenilor și a asociațiilor legal constituite la procesul de elaborare a actelor normative implică anumite acțiuni ale autorităților publice:
a) în cadrul procedurilor de elaborare a proiectelor de acte normative autoritatea administrației publice are obligația să redacteze un anunț referitor la această acțiune, care va fi adus la cunoștința publicului cu cel puțin 30 de zile înainte de supunerea spre analiză, avizare și adoptare de către autoritățile publice. Anunțul va cuprinde o notă de fundamentare, o expunere de motive sau, după caz, un referat de aprobare privind necesitatea adoptării actului normativ propus, textul complet al proiectului actului respectiv, precum și termenul limită, locul și modalitatea în care cei interesați pot trimite în scris propuneri, sugestii, opinii cu valoare de recomandare privind proiectul de act normativ.
Anunțul va fi publicat pe site-ul propriu, afișat la sediul propriu, într-un spațiu accesibil publicului, și transmis către mass-media centrală sau locală, după caz.
La publicarea anunțului autoritatea administrației publice va stabili o perioadă de cel puțin 10 zile pentru a primi în scris propuneri, sugestii sau opinii cu privire la proiectul de act normativ supus dezbaterii publice.
Conducătorul autorității publice va desemna o persoană din cadrul instituției, responsabilă pentru relația cu societatea civilă, care să primească propunerile, sugestiile și opiniile persoanelor interesate cu privire la proiectul de act normativ propus.
b) Autoritatea administrației publice va transmite proiectele de acte normative tuturor persoanelor care au depus o cerere pentru primirea acestor informații.
c) Proiectul de act normativ se transmite spre analiză și avizare autorităților publice interesate numai după definitivare, pe baza observațiilor și propunerilor formulate de cei interesați.
d) Autoritatea publică în cauză este obligată să decidă organizarea unei întâlniri în care să se dezbată public proiectul de act normativ, dacă acest lucru a fost cerut în scris de către o asociație legal constituită sau de către o altă autoritate publică.
În toate cazurile în care se organizează dezbateri publice, acestea trebuie să se desfășoare în cel mult 10 zile de la publicarea datei și locului unde urmează să fie organizate.
e) Autoritatea publică în cauză trebuie să analizeze toate recomandările referitoare la proiectul de act normativ în discuție.
f) În cazul reglementării unei situații care, din cauza circumstanțelor sale excepționale, impune adoptarea de soluții imediate, în vederea evitării unei grave atingeri aduse interesului public, proiectele de acte normative se supun adoptării în procedură de urgență prevăzută de reglementările în vigoare.
Participarea cetățenilor și a asociațiilor legal constituite la procesul de luare a deciziilor va avea loc în următoarele condiții:
a) anunțul privind ședința publică se afișează la sediul autorității publice, este inserat în site-ul propriu și se transmite către mass-media, cu cel puțin 3 zile înainte de desfășurare, și va conține data, ora și locul de desfășurare a ședinței publice, precum și ordinea de zi.
Acest anunț trebuie adus la cunoștința cetățenilor și a asociațiilor legal constituite care au prezentat sugestii și propuneri în scris, cu valoare de recomandare, referitoare la unul dintre domeniile de interes publicare ce urmează să fie abordată în ședință publică; difuzarea anunțului și invitarea specială a unor persoane la ședința publică sunt în sarcina responsabilului desemnat pentru relația cu societatea civilă.
b) participarea persoanelor interesate la ședințele publice se va face în limita locurilor disponibile în sala de ședințe, în ordinea de precădere dată de interesul asociațiilor legal constituite în raport cu subiectul ședinței publice, stabilită de persoana care prezidează ședința publică. Ordinea de precădere nu poate limita accesul mass-media la ședințele publice.
c) persoana care prezidează ședința publică oferă invitaților și persoanelor care participă din proprie inițiativă posibilitatea de a se exprima cu privire la problemele aflate pe ordinea de zi.
d) adoptarea deciziilor administrative ține de competența exclusivă a autorităților publice. Punctele de vedere exprimate în cadrul ședințelor publice de persoanele invitate au valoare de recomandare.
e) autoritățile administrației publice sunt obligate sa justifice în scris nepreluarea recomandărilor formulate si înaintate in scris de cetățeni și asociațiile legal constituite ale acestora (art. 11, alin 3).
e) minuta ședinței publice, incluzând și votul fiecărui membru, cu excepția cazurilor în care s-a hotărât vot secret, va fi afișată la sediul autorității publice în cauză și publicată în site-ul propriu. Autoritățile publice sunt obligate să elaboreze și să arhiveze minutele ședințelor publice. Atunci când se consideră necesar, ședințele publice pot fi înregistrate.
Înregistrările ședințelor publice, cu excepția celor prevăzute la art. 6 din Legea 52/2003, vor fi făcute publice, la cerere, în condițiile Legii 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.
f) autoritățile publice sunt obligate să întocmească și să facă public un raport anual privind transparența decizională, care va cuprinde cel puțin următoarele elemente: numărul total al recomandărilor primite; numărul total al recomandărilor incluse în proiectele de acte normative și în conținutul deciziilor luate; numărul participanților la ședințele publice; numărul dezbaterilor publice organizate pe marginea proiectelor de acte normative; situația cazurilor în care autoritatea publică a fost acționată în justiție pentru nerespectarea prevederilor legii; evaluarea proprie a parteneriatului cu cetățenii și asociațiile legal constituite ale acestora; numărul ședințelor care nu au fost publice și motivația restricționării accesului.
Raportul anual privind transparența decizională va fi făcut public în site-ul propriu, prin afișare la sediul propriu într-un spațiu accesibil publicului sau prin prezentare în ședință publică.
Legea 52/2003 prevede și anumite sancțiuni juridice pentru nerespectarea dispozițiilor sale:
a) acțiunea în contencios administrativ – orice persoană care se consideră vătămată în drepturile sale, prevăzute de lege, poate face plângere în condițiile Legii contenciosului administrativ, împotriva refuzului nejustificat al autorității administrației publice de a respecta dispozițiile legii. Plângerea și recursul se judecă în procedură de urgență și sunt scutite de taxă de timbru.
b) răspunderea disciplinară: constituie abatere disciplinară și se sancționează, potrivit prevederilor Legii 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, sau, după caz, potrivit legislației muncii, fapta funcționarului care, din motive contrare legii, nu permite accesul persoanelor la ședințele publice sau împiedică implicarea persoanelor interesate în procesul de elaborare a actelor normative de interes public.
c) măsuri administrative: persoanele care asistă la ședințele publice, invitate sau din proprie inițiativă, trebuie să respecte regulamentul de organizare și funcționare a autorității publice. În cazul în care președintele de ședință constată că o persoană a încălcat regulamentul, va dispune avertizarea și, în ultimă instanță, evacuarea acesteia.
Procedura avizului conform – este o procedură de excepție, aplicabilă doar când legea o prevede expres. Astfel, legea poate cere unei autorități publice să emită un act administrativ numai după consultarea prealabilă a unei alte autorități publice, iar actul administrativ emis trebuie să fie în conformitate cu avizul astfel obținut.
În cazul în care autoritatea emitentă nu acceptă emiterea actului administrativ cu respectarea avizului conform, are doar opțiunea de a nu-l mai emite.
Un exemplu în acest sens ni-l oferă art. 7 al Hotărârii Guvernului 745/2003 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale de Control: “regulamentele de organizare și funcționare a autorităților de control aflate în subordinea sau în coordonarea ministrului delegat pentru coordonarea autorităților de control se aprobă în condițiile legii, numai cu avizul conform al acestuia”.
În unele cazuri, însă, caracterul conform al avizului reiese dintr-o formulare mai largă a textului legal. Astfel, în anexa 2 la Legea 50/1991 se precizează că „avizarea se concretizează printr-un act (aviz favorabil sau nefavorabil) care are caracter tehnic de obligativitate”.
În fine, există avize exprese sau tacite. Un exemplu de aviz tacit este cel prevăzut de art. 14 alin. 2 din Legea 215/2001 pentru încheierea acordurilor de cooperare transfrontalieră: în cazul în care avizul nu este eliberat în termenul legal de 30 de zile, el se consideră a fi favorabil încheierii acordului.
Acordul este definit de doctrină ca fiind un consimțământ dat de o autoritate publică altei autorități publice în vederea emiterii de către aceasta din urmă a unui act administrativ. Prin urmare, acordul trebuie obligatoriu solicitat atunci când legea prevede, iar actul administrativ trebuie să i se conformeze din punct de vedere al conținutului.
S-a remarcat, pe bună dreptate, că acordul se deosebește de avizul conform prin faptul că primul produce efecte juridice, actul emis în final fiind rezultatul manifestării de voință a mai multor organe administrative, un act juridic complex, în timp ce avizul conform este doar un element component al procedurii de elaborare a actului administrativ.
În ce ne privește, considerăm că mai sunt necesare câteva precizări:
– acordul, spre deosebire de avizul conform, este doar o manifestare de voință a unui alt organ administrativ cu privire la un act administrativ deja elaborat de autoritatea emitentă, fără a exista posibilitatea acelui organ de a interveni în conținutul actului; prin urmare, organul emitent al acordului are doar două opțiuni: de a emite acordul sau de a refuza emiterea lui. Dimpotrivă, în cazul avizului conform, organul emitent participă, alături de emitentul actului, la elaborarea acestuia, odată ce autoritatea emitentă actului va trebui să țină seama în redactarea lui de opinia exprimată pe calea avizului conform.
– avizul conform nu implică răspunderea juridică a emitentului său, însă emitentul acordului devine coautor al actului administrativ și va răspunde alături de autoritatea publică ce l-a elaborat.
– în opinia autorilor de specialitate, acordul poate fi prealabil, concomitent sau posterior actului administrativ. În ce ne privește, ne este greu de imaginat un acord concomitent emiterii actului administrativ; participarea concomitentă a două sau mai multe autorități publice la emiterea unui act administrativ are ca și consecință faptul că actul va avea doi emitenți (spre exemplu, un ordin ministerial emis de doi miniștri). Cât despre acordul posterior, existența lui distinctă este subminată de asemănarea până la identificare cu aprobarea – ambele sunt posterioare emiterii actului administrativ, ambele condiționează producerea efectelor juridice ale acestuia, ambele implică doar responsabilitatea autorității publice emitente.
Ca exemplu, Hotărârea Guvernului 1209/2003 cu modificările și completările ulterioare privind organizarea și dezvoltarea carierei funcționarilor publici prevede în art. 15 alin. 3 necesitatea acordului federației sau uniunii la care sunt afiliate organizațiile sindicale din rândul cărora se numește reprezentantul în comisia de concurs pentru ocuparea unei funcții publice.
Propunerea – ca modalitate de implicare a unei autorități publice în procesul decizional derulat de o altă autoritate publică, implică emiterea actului administrativ numai în urma unei astfel de propuneri; cu alte cuvinte, autoritatea emitentă nu poate proceda la adoptarea actului administrativ decât în urma propunerii, lipsa propunerii fiind motiv de nulitate a actului administrativ.
Conținutul actului administrativ trebuie să se conformeze propunerii, în caz contrar actul este ilegal; autoritatea publică are doar două opțiuni în cazul în care propunerea nu este mulțumitoare: de a cere modificarea propunerii sau formularea uneia noi, sau de a nu adopta actul.
Spre exemplu, numirea în funcție publică a absolvenților programului de formare specializată organizat de Institutul Național de Administrație se face prin act administrativ al conducătorului autorității publice ce a solicitat un astfel de absolvent, la propunerea Institutului Național de Administrație, iar perioada de stagiu a funcționarilor publici se desfășoară după un program aprobat de conducătorul autorității publice la propunerea comună a conducătorului de compartiment unde urmează să își desfășoare acesta activitatea și a compartimentului de resurse umane
Conformitatea – reprezintă o condiție de legalitate a actelor administrative în privința conținutului acestor acte.
Nu este suficient ca actul administrativ să fie adoptat sau emis de autoritatea competentă, ci este necesar ca și conținutul său să fie în conformitate cu prevederile legale. Această conformitate cu legea se analizează în raport cu fiecare din elementele componente, structurale ale normelor juridice cuprinse în act – ipoteză, dispoziție, sancțiune.
Cât privește conformitatea actelor administrative cu scopul legii, ca o altă condiție de
legalitate a acestor acte, precizăm că scopul legii reprezintă rezultatul pe care legiuitorul intenționează să-l realizeze prin reglementarea respectivă.
Actul administrativ derivând din lege și fiind emis tocmai în vederea executării legii nu poate avea un alt scop, o altă finalitate. Dacă nu îndeplinește această cerință, actul administrativ este considerat ca fiind ilegal.
Deci, scopul actului administrativ este prestabilit de lege, actul trebuind să se conformeze acestuia, chiar și atunci când autorității administrației publice i se conferă o anumită inițiativă sau apreciere în adoptarea (emiterea) actului administrativ.
Forma – reprezintă o altă condiție de legalitate a actelor administrative, adică modalitatea în care se exprimă voință juridică cuprinsă în act.
Din acest punct de vedere precizăm că actul administrativ se redactează în limba română și în formă scrisă. Forma scrisă a actului administrativ este necesară din mai multe considerente și anume: pentru a se cunoaște conținutul exact al actului, pentru a se putea executa întocmai, pentru a putea dovedi, în caz de litigiu, existentă și efectele pe care trebuie să le producă actul respectiv și pentru a se putea controla dacă s-au respectat condițiile de legalitate.
La actele administrative cu caracter normativ, forma scrisa este obligatorie, fiind o condiție de validitate a acestora.
Condițiile de formă care trebuie îndeplinite de actele administrative pot fi împărțite în două mari categorii: condiții de formă exterioara, a căror nerespectare atrage anulabilitatea actului si condiții de ordin tehnic, a căror nerespectare nu atrage anulabilitatea actului.
Condițiile de formă exterioară se referă la: lipsa denumirii autorității administrației publice care a adoptat sau emis actul, lipsa datei la care a fost adoptat (emis) si eventual lipsa datei intrării sale in vigoare (când aceasta este ulterioara) celei la care a fost adus la cunoștința, neaplicarea sigiliului (stampilei) emitentului, lipsa semnăturii conducătorului autorității emitente și lipsa numărului actului.
Din cea de a doua categorie fac parte: modalitățile referitoare la redactarea actului in termeni simpli și preciși, structurarea lui interna (capitole, secțiuni, articole, alineate), etc.
Să fie actuale și oportune – pentru ca acestea să producă efectele avute în vedere la elaborarea si adoptarea lor.
Actualitatea si oportunitatea reprezintă o concordanță, in cadrul și in limitele legii, intre atribuțiile autorităților administrației publice și prevederile actului adoptat sau emis. Oportunitatea presupune dreptul de apreciere a autorității administrative, în cursul organizării executării legii, prin care se asigură exercitarea atribuțiilor legale în timp optim, cu cheltuieli minime și folosind mijloacele care corespund cel mai bine scopului legii.
În exercitarea acestui drept de apreciere pe care îl are în baza legii, autoritatea administrației publice, poate să ia o măsură neoportună sau o măsură deja luată să devină neoportună. În aceste împrejurări, actul administrativ, deși legal, va fi neactual sau neoportun.
Pentru unele acte administrative legea prevede și condiția contrasemnării lor de către cei care au obligația de a asigura punerea lor în executare, nerespectarea acestei cerințe ducând la nulitatea actului.
5.3.4. Formalități procedurale concomitente emiterii actelor administrative.
Emiterea unui act administrativ presupune, întotdeauna, semnarea acestuia de către persoana competentă din cadrul autorității emitente (1), uneori contrasemnarea de către o altă persoană(2), în cazul unor acte motivarea lor (3), iar în cazul actelor administrative emise de autorități colegiale, existența cvorumului (4) și a majorității (5) prevăzute de lege.
Semnarea actului administrativ.
Dintre formele substanțiale necesare pentru ca actul să fie valid, se desprinde ca importanță semnarea actului administrativ, formalitate ce permite verificarea competenței de emitere a actului și este indispensabilă pentru dovada existenței deciziei administrative.
Așa cum am precizat, toate actele administrative trebuie semnate de persoana împuternicită să angajeze autoritatea publică emitentă: dispozițiile primarului se semnează de către acesta, deoarece este vorba de o autoritate unipersonală, hotărârile consiliului local se semnează de către președintele de ședință, ordinele prefectului se semnează de către prefect, ordinele și instrucțiunile ministeriale se semnează de către ministru, hotărârile și ordonanțele de guvern se semnează de către primul ministru, etc.
2) Contrasemnarea actului administrativ.
Prin intermediul contrasemnării, se „autentifică”semnătura persoanei competente și se asociază răspunderea contrasemnatarului în ceea ce privește legalitatea sau oportunitatea actului administrativ.
Lipsa contrasemnăturii este considerată un viciu de formă, nu de competență, deoarece
contrasemnatarul nu este coautor al actului administrativ.
Obligația contrasemnării este prevăzută, spre exemplu, în Constituție pentru ordonanțele și hotărârile guvernamentale, care trebuie contrasemnate de miniștrii ce au obligația punerii loc în executare, în cazul hotărârilor consiliului local și a dispozițiilor primarului, ce trebuie contrasemnate de secretar.
3) Motivarea actului administrativ.
● Doctrina de drept administrativ s-a pronunțat în majoritate pentru consacrarea principiului motivării actelor administrative ca principiu de drept administrativ și recunoașterea sa jurisprudențială.
● Dacă luăm exemple din statele cu tradiție democratică, constatăm că această consacrare s-a realizat de cele mai multe ori pe cale legislativă.
Astfel, în Franța, legislația adoptată în 1979 impune motivarea, ca regulă generală, a tuturor deciziilor nefavorabile destinatarului – sancțiuni, decăderi, prescripții, refuzarea unui avantaj ce constituie un drept subiectiv al persoanei care îndeplinește condițiile legale (autorizația de construcție, spre exemplu).
De asemenea, necesită motivare deciziile prin care se instituie derogări de la regulile instituite prin legi și acte normative superioare (de exemplu, declararea unei informații secret de serviciu). Prin excepție, nu vor fi motivate deciziile care ar putea dezvălui un secret protejat prin lege, un secret medical, deciziile luate în situații de extremă urgență, și, bineînțeles, decizia implicită de refuz. Cu toate acestea, s-a decis că și în situații de urgență sau în caz de refuz implicit, administrația este ținută să-și motiveze decizia, la cererea celui interesat, în termen de 1 lună de la emitere.
În dreptul german, o dispoziție cu caracter general din Codul procedurii administrative impune motivarea obligatorie a actelor administrative, mai ales a celor emise în urma soluționării unui recurs administrativ.
Interesant de reținut este faptul că termenul de intentare a recursului în anulare este de o lună de la notificarea actului atacat sau de la răspunsul la recursul administrativ, dacă actul este complet motivat, însă dacă actul atacat sau răspunsul la recursul administrativ nu conține anumite mențiuni obligatorii (posibilitățile de recurs, instanța competentă și termenul de exercitare), termenul este de 1 an. Prin urmare, administrația publică este sancționată prin argumentarea termenelor de contestare pentru incompleta motivare a propriilor decizii. Este
o soluție legislativă ce considerăm că ar trebui adoptată și în dreptul nostru, unde termenele sunt foarte scurte deși actele administrative nu se motivează.
● În dreptul nostru, motivarea este reglementată de principiu în două cazuri:
a) Motivarea actelor administrative individuale emise la cerere, adică în urma soluționării unei petiții în temeiul Ordonanței Guvernului 27/2002.
Câteva precizări sunt necesare:
– motivarea impusă de art. 13 din Ordonanța Guvernului 27/2002 vizează doar motivele de drept, ce permit verificarea legalității actului administrativ.
– o motivarea completă ar presupune motive de drept, motive de fapt (mai ales în cazul exercitării puterii discreționare), arătarea căii de atac și a instanței competente, precum și a termenului de contestare.
– din aceste considerente, considerăm că motivarea reglementată la noi este incompletă și, deși constituie un pas înainte pe calea legiferării principiului motivării actelor administrative, rămâne criticabilă sub aspectele enunțate.
– în consecință, propunem, de lege ferenda, reglementarea printr-un Cod administrativ a motivării obligatorii a actelor administrative, sub patru aspecte: motive de drept, motive de fapt, precizarea căii de atac și a instanței competente, respectiv termenul de contestare.
De asemenea, sub aspectul termenului de contestare, credem că ar fi utilă preluarea sistemului german, adică stabilirea unor termene scurte (2 luni, spre exemplu) pentru contestarea actelor complet motivate, și termene tot mai lungi pentru contestarea actelor incomplet motivate (6 luni dacă lipsește un element al motivării, 1 an dacă lipsesc 2 sau 3 elemente, iar dacă actul nu este motivat el să poată fi atacat oricând).
Considerăm, de asemenea, că motivarea ar trebui să fie scrisă, să cuprindă de fiecare dată propriile considerente de drept și cele de fapt (fiind excluse motivările”tip”), și că poate fi realizată și prin atașarea unui document (act cu putere superioară) care expune motivele.
Dispozițiile generale din Ordonanța Guvernului 27/2002 sunt circumstanțiate la cazul informațiilor de interes public prin art. 22 din Legea 544/2001 care prevede motivarea (nu se arată ce fel de motivare) refuzului de a comunica informațiile de interes public petiționarului. În tăcerea legii și în considerarea interesului public care stă la baza interpretării actelor normative ce dau drepturi particularilor, motivarea refuzului comunicării informațiilor publice trebuie să cuprindă toate elementele unei motivări complete, sau cel puțin ceea ce Ordonanța Guvernului 27/2002 impune, ca lege generală, adică motivarea în drept.
Motivarea obligatorie o mai întâlnim și în cazul actelor administrative jurisdicționale, acest aspect fiind considerat de doctrină ca relevant pentru calificarea ca atare a acestor acte. Astfel, spre exemplu, hotărârile Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci vor fi motivate, de asemenea vor fi motivate deciziile Comisiei de soluționare a întâmpinărilor în cazul exproprierii (Legea 33/1994).
b) Motivarea actelor administrative normative este impusă de Legea 24/2000 în mod diferit, în funcție de emitentul actului normativ.
Astfel, pentru ordonanțele și hotărârile guvernamentale, legea prevede obligația întocmirii prealabile a unei note de fundamentare, care însoțește actul normativ în procesul de adoptare și este publicată odată cu acesta în Monitorul Oficial sau prezentat pe site-ul de internet al instituției emitente.
Pentru celelalte acte administrative normative, emise de autorități centrale, proiectul este însoțit de un referat de aprobare, însă aici nu se mai precizează obligativitatea publicării referatului odată cu actul normativ.
Motivarea va face referire, în principal, la: cerințele care reclamă intervenția normativă, cu referire specială la insuficiențele reglementărilor în vigoare, la existența unor neconcordanțe legislative sau a unui vid legislativ; principiile de bază și finalitatea reglementării propuse, cu evidențierea elementelor noi; efectele avute în vedere, în funcție de obiectul reglementării; implicațiile pe care noua reglementare le are asupra legislației în vigoare; implicațiile asupra legislației interne, în cazul ratificării sau aprobării unor tratate ori acorduri internaționale, precum și măsurile de adaptare necesare; fazele parcurse în pregătirea proiectului și rezultatele obținute, evidențiindu-se studiile, cercetările, evaluările statistice, specialiștii consultați, preocupările de armonizare legislativă; pentru ordonanțele de urgență vor fi prezentate distinct împrejurările obiective și stringente ce au determinat cazul excepțional care justifică această procedură de legiferare; pentru fiecare proiect de act normativ motivarea trebuie să cuprindă o mențiune expresă cu privire la compatibilitatea acestuia cu reglementările comunitare și, dacă este cazul, măsurile viitoare de armonizare care se impun; în situația în care reglementarea propusă se elaborează în executarea unui act normativ, motivarea va cuprinde referiri la actul pe bază și în executarea căruia se emite.
În fine, actele normative adoptate de autoritățile administrației publice locale trebuie să cuprindă, în preambul, o motivare în drept, adică articolul din Legea 215/2001 sau din altă reglementare, în temeiul căruia a fost adoptat actul.
● Lipsa motivării. Sancțiune juridică.
Legea 24/2000 nu conține sancțiuni pentru situația în care motivarea nu este publicată odată cu actul normativ, sau nu este afișată pe site-ul web al instituției. Cu toate acestea, considerăm că sunt deplin aplicabile soluțiile doctrinare identificate clar și concis de prof. T. Drăganu în 1959: lipsa motivării constituie viciu de ilegalitate pe motiv de formă (nulitate relativă) iar dacă motivele sunt ilegale, actul va fi considerat nul din punct de vedere al conținutului (nulitate de fond, absolută).
Controlul de legalitate al instanței de contencios administrativ se va extinde și asupra motivelor invocate, acestea fiind aspecte de legalitate, numai în cazul în care motivarea este impusă prin lege. În celelalte cazuri, când legea nu impune motivarea actului administrativ, motivele invocate sunt elemente de apreciere a oportunității deciziei administrative, și scapă controlului instanței judecătorești de contencios administrativ.
● Obligația motivării impusă prin legi speciale.
Deși, în dreptul nostru nu există obligația motivării ca principiu aplicabil tuturor actelor administrative, unele legi speciale impun, în situații determinate, motivarea unor acte administrative.
Astfel, spre exemplu, Legea 10/2001 prevede că măsurile reparatorii prin echivalent se stabilesc prin dispoziție motivată a primarului
4) Cvorumul.
În cazul actelor administrative adoptate de organele colegiale, cvorumul reprezintă o formalitate legală necesară a fi îndeplinită pentru ca ședința în care se adoptă actul administrativ să fie legal constituită.
Cvorumul reprezintă, așadar, numărul de membri, raportat la numărul total al membrilor organului colegial, care trebuie să fie prezenți pentru ca deliberările acestuia să fie valabile.
Astfel, spre exemplu, ședințele consiliului local sunt valabil constituite în prezența majorității membrilor.
Probleme de interpretare au apărut în practică la determinarea cvorumului legal, atunci când există număr impar de membri: astfel, pentru un consiliu local format din 27 de membri, jumătate plus unul reprezintă 14 membri sau 15 membri? Cum se calculează acel rest rămas prin divizarea numărului total al membrilor, prin rotunjire în lipsă sau în adaos. Considerăm că, dacă avem în vedere imperativul asigurării unei interpretări care să permită desfășurarea ședințelor, și nu îngreunarea constituirii cvorumului legal, soluția este rotunjirea spre mai puțin, cvorumul fiind așadar de 14 membri.
5) Majoritatea.
Majoritatea cerută de lege pentru adoptarea unui act administrativ de către un organ colegial se referă la numărul de voturi necesare pentru ca acel act să fie valabil adoptat.
Majoritatea este de trei feluri:
– simplă – jumătate plus unul din membri prezenți la ședință, în condițiile în care ședința este legal constituită.
– absolută – jumătate plus unul din numărul total al membrilor organului colegial, bineînțeles dacă ședința este valabil constituită.
– calificată – orice majoritate mai mare de jumătate plus unul, raportată la totalul membrilor organului colegial (două treimi, trei pătrimi, etc.), dacă ședința este legal constituită.
Diferența dintre cvorum și majoritate este dată de scopul în vederea căruia legea le reglementează: cvorumul – pentru constituirea și desfășurarea legală a ședinței, majoritatea – pentru adoptarea legală a actelor administrative în ședința astfel constituită.
În practică, apar aceleași situații ca și la stabilirea cvorumului. Astfel, din 17 membri prezenți (total 27), câți trebuie să voteze pentru adoptarea unei hotărâri ce necesită majoritate simplă, 9 sau 10? Din aceleași considerente expuse mai sus, considerăm că răspunsul este 9 membri. Dacă hotărârea ar necesita majoritatea absolută, ar fi necesare 14 voturi favorabile, iar dacă s-ar cere majoritate calificată de două treimi, ar fi necesare 18 voturi.
5.3.5 Formalități procedurale posterioare emiterii actelor administrative.
Din această categorie de formalități procedurale fac parte comunicarea actelor individuale respectiv:
– publicarea actelor normative
– aprobarea
– confirmarea
1). Comunicarea și publicarea actelor administrative.
Actele administrative individuale își produc efectele juridice din momentul comunicării lor către destinatarii respectivului act.
Pentru terții actului administrativ individual, adică pentru persoanele care nu sunt destinatarele actului administrativ, însă sunt vizate indirect prin actul administrativ, comunicarea se consideră realizată numai atunci când persoana în cauză ia cunoștință efectiv de act. Aceasta deoarece terților actului administrativ nu li se comunică actul, prin urmare luarea la cunoștință efectivă este singurul moment de care se pot lega efectele juridice ale actului față de ei.
Publicarea este operațiunea administrativă de aducere la cunoștința publicului a unui act administrativ, obligatorie pentru actele cu caracter normativ, dar nu sunt excluse situațiile în care actele administrative individuale se publică (spre exemplu, hotărârea guvernamentală de numire în funcție a unui prefect).
Publicarea presupune, practic, una sau mai multe din următoarele operațiuni:
– publicarea în “Monitorul Oficial al României”- de exemplu, ordonanțele și hotărârile guvernamentale, ordinele miniștrilor, anunțurile privind achizițiile publice, etc.,
– publicarea în “Monitorul oficial al județului” (al municipiului București): a) hotărârile și dispozițiile cu caracter normativ adoptate sau emise de autoritățile administrației publice județene și a municipiului București, de cele ale municipiilor, sectoarelor municipiului București sau orașelor care nu au monitoare proprii, precum și de cele ale comunelor; b) dispozițiile cu caracter normativ ale președintelui consiliului județean; c) ordinele cu caracter normativ ale prefectului; d) acte ale serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale, precum și, dacă este cazul, ale ministerelor sau altor autorități și instituții publice, care au aplicabilitate în județul respectiv; e) alte documente și informații de interes public, cu excepția celor a căror publicitate se face, potrivit legii, prin alte mijloace; f) declarații de politică județeană și alte asemenea declarații; g) hotărârile și dispozițiile cu caracter normativ adoptate sau emise de autoritățile administrației publice locale din municipii, sectoare ale municipiului București sau din orașe și comune, ale căror prevederi sunt obligatorii și pentru alți cetățeni decât cei din unitatea administrativ-teritorială respectivă, prin grija secretarului.
– publicarea în „Monitorul oficial al comunei/orașului/municipiului”, acolo unde există, a hotărârilor și dispozițiilor cu caracter normativ adoptate de consiliul local respectiv de primar (art. 9 din Ordonanța Guvernului 75/2003).
– afișarea la sediul autorității publice – hotărârile consiliului local, dispozițiile primarului de organizarea concursului pentru ocuparea unei funcții publice, etc.
– publicarea în presa centrală și/sau locală, în cotidiane de tiraj semnificativ – acte administrative privind organizarea unei licitații publice, actele normative adoptate de autoritățile locale.
– afișarea pe pagina web a autorității publice, operațiune ce este echivalentă, sub aspect juridic, cu publicarea în presă și afișarea la sediu – hotărârea consiliului local de aprobare a organigramei primăriei, de aprobare a bugetului local, etc.
Termenul de „publicare” este folosit de legislația noastră în paralel cu cel de „aducere la cunoștința publică”. Astfel, hotărârile normative ale consiliului local „se aduc la cunoștință publică”, și de la această dată produc efecte juridice.
Sintagma „aducere la cunoștința publică” are o arie de cuprindere mai mare decât publicarea, deoarece cuprinde și alte mijloace de informare publică: organizarea unei adunări cetățenești în care să fie prezentat actul administrativ, anunțuri de gen publicitar (bannere, postere, transmisiuni radio și tv, afișarea pe pagina web, anunțuri prin stații de amplificare mobile sau staționare, fluturași în cutiile poștale, etc.).
Considerăm binevenită această lărgire a sferei de acțiune a mijloacelor de promovare a actelor administrative, deoarece publicarea, chiar și cea din “Monitorul Oficial”, indiferent dacă este cel național, județean sau local, are prea puțin impact asupra cetățenilor, asupra nivelului lor de informare despre “afacerile publice”.
În acest context, amintim și dispozițiile art. 8 din Ordonanța Guvernului 75/2003, care stabilește competența Consiliilor județene și a consiliilor locale ale municipiilor, orașelor și comunelor stabilirea, prin hotărâre, a procedurii și modalităților de aducere la cunoștință publică a hotărârilor și dispozițiilor cu caracter normativ ale autorităților administrației publice locale sau județene.
Atunci când legea prevede expres publicarea unui act administrativ, nepublicarea atrage inexistența actului respectiv, cu excepția cazului când chiar legea permite nepublicarea (de exemplu, hotărârile guvernamentale din domeniul militar, care se comunică instituțiilor interesate). Prin aplicarea principiului nemonemocensetur ignorare legem (nimeni nu este absolvit de necunoașterea legii), se ajunge la concluzia că legea în sens larg, adică și actele administrative normative, trebuie aplicată numai atunci când poate fi cunoscută de către public prin publicare; prin urmare, chiar dacă legea nu prevede în mod expres sancțiunea inexistenței pentru nepublicarea unui act normativ, ea trebuie considerată a fi aplicabilă ca regulă generală și ca principiu de drept în toate cazurile în care nu sunt publicate actele normative.
2). Aprobarea.
Termenul de „aprobare” trebuie înțeles ca o manifestare de voință a unui organ superior prin care se declară de acord cu actul deja emis de un organ inferior, act care, fără această manifestare de voință, nu ar putea produce efecte juridice.
Este de fapt vorba de formalitatea procedurală corespondentă acordului, însă plasată în timp după emiterea actului administrativ, dar înainte de comunicarea sau publicarea acestuia.
În această accepțiune, aprobarea este o condiție de formă, fără de care actul administrativ nu produce efecte juridice. Ea nu acoperă viciile actului administrativ, prin urmare ilegalitatea actului administrativ va putea fi constatată și după aprobare.
Responsabilitatea pentru actul administrativ emis în final revine ambelor autorități publice, în egală măsură, deoarece prin aprobare autoritatea publică în cauză devine coautoare a actului administrativ, însușindu-și acest act și garantând pentru legalitatea și oportunitatea lui, chiar dacă nu adaugă nimic la act. Dacă nu am judeca astfel, nu vedem care ar fi justificarea existenței procedurii de aprobare.
Pentru exemplificare, locuințele de serviciu realizate în condițiile Legii 114/1996 din bugetul de stat sau din bugetele locale pot fi vândute cu aprobarea Guvernului, în situația în care activitatea care a generat realizarea locuințelor s-a restrâns sau a încetat.
3). Confirmarea. Prin confirmare se înțelege manifestarea de voință (comunicat, înștiințare, etc.), prin care o autoritate publică își menține un act administrativ emis anterior.
Literatura de specialitate mai reține și un alt sens al confirmării, și anume de procedură prin care se acoperă vicii de ilegalitate ale unui act emis anterior sau ale unui act emis de un organ inferior. Acest tip de confirmare nu este întâlnit în legislația română actuală, și nici în practica administrativă.
5.3.6. Inconsecvențe în tehnica legislativă privind folosirea termenilor consacrați de doctrină.
5.3.6.1. Avizul și acordul – acte administrative.
a) În conformitate cu Legea 107/1996, legea apelor, “avizul de gospodărire a apelor și avizul de amplasament sunt avize conforme”, în timp ce în alt loc se arată că “lucrările prevăzute (…) pot fi executate numai în baza avizului de gospodărire a apelor emis de unitățile teritoriale ale Ministerului Apelor, Pădurilor și Protecției Mediului asupra documentației de investiții. Punerea în funcțiune sau în exploatare a acestor lucrări se face numai în baza autorizației de gospodărire a apelor”.
Din coroborarea celor două texte, rezultă că în cazul avizului de gospodărire a apelor suntem în prezența unui veritabil act administrativ, nu a unui aviz, deoarece el produce efecte juridice nemijlocit.
Aceste anomalii au fost semnalate în doctrină, fără efect însă asupra legiuitorului român, cu toate că nerespectarea unor termeni consacrați de doctrina română și străină poate duce la confuzii majore în practică.
b) Legea română definește acordul de mediu ca fiind „decizia autorității competente pentru protecția mediului, care dă dreptul titularului de proiect să realizeze proiectul”.
Acordul de mediu este un act tehnico-juridic eliberat în scris, prin care se stabilesc condițiile de realizare a proiectului din punct de vedere al protecției mediului, prin urmare el este un act administrativ, deoarece produce efecte juridice, nu un acord, așa cum s-ar înțelege din denumirea sa.
5.3.6.2. Aprobarea improprie.
Unele texte legislative numesc „aprobare” manifestarea de voință a unui funcționar public de decizie sau a unei autorități publice, care de fapt reprezintă un act administrativ unilateral, emis la propunerea unor funcționari publici inferiori, a unor alte autorități publice sau în urma unei petiții.
De exemplu, dacă un funcționar din minister face o propunere scrisă unui ministru, pe care acesta pune rezoluția „aprobat”; în acest caz nu ne găsim în prezența unei adevărate aprobări, ci a unui act administrativ emis de ministru. De asemenea, Legea 215/2001 prevede în art. 38 alin. 1 lit. d), atribuția consiliului local de a „aproba”bugetul local, iar la lit. e) atribuția de „aprobare”, la propunerea primarului, a organigramei aparatului propriu.
În fine, mai amintim doar Hotărârea Guvernului 432/2004 privind dosarul profesional al funcționarilor publici găsim prevederea conform căreia accesul funcționarului public la propriul dosar profesional, precum și eliberarea unor copii de pe documentele conținute în acesta se aprobă de către conducătorul autorității sau instituției publice.
5.3.6.3. Procedura aprobării tacite.
Reglementată prin Ordonanța Guvernului 27/2003, procedura aprobării tacite este de fapt o procedură de emitere implicită a unei autorizații, care produce efecte juridice și care, ulterior, poate fi valorificată în justiție pentru obținerea înscrisului doveditor al autorizării.
Și în acest caz, legiuitorul folosește impropriu termenul de „aprobare” pentru emiterea, e adevărat, implicită, a unui act administrativ individual, creator de drepturi și obligații. Considerăm că mai nimerit ar fi fost termenul de „autorizare tacită”.
5.3.6.4. „Aprobarea” și „confirmarea” titlului de doctor.
În conformitate cu art. 35 din Hotărârea Guvernului 37/1999 privind organizarea și desfășurarea doctoratului, hotărârea comisiei pentru susținerea tezei de doctorat de a se conferi titlul științific de doctor se înaintează conducerii instituției organizatoare de doctorat, în vederea acordării titlului științific de doctor. După aprobare, instituția transmite Dosarul de doctorat și un exemplar al Tezei de doctorat la Ministerul Educației Naționale în vederea confirmării de către Consiliul National de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare a titlului de doctor propus de comisie și acordat de conducerea instituției.
5.3.7. Lipsa formalităților procedurale. Sancțiuni. Formalități procedurale esențiale și neesențiale.
Nu toate formalitățile procedurale au aceeași valoare juridică, prin urmare și sancțiunile ce se impun în cazul nerespectării lor sunt diferite.
Astfel, acele formalități care urmăresc asigurarea legalității și oportunității actului administrativ sau garantarea drepturilor cetățenești sunt considerate formalități esențiale și lipsa lor este sancționată cu inexistența actului sau cu nulitatea absolută a acestuia, pe când formalitățile instituite doar pentru operativitatea activității administrative atrag nulitatea relativă actului, fiind considerate neesențiale.
Determinarea scopului în vederea căruia au fost stabilite anumite formalități procedurale are o deosebită însemnătate în dreptul administrativ.
Astfel, spre exemplu, adoptarea unei hotărâri de consiliu local fără majoritatea cerută de lege este o formalitate esențială, ce atrage nulitatea absolută a actului administrativ, pe când nesemnarea hotărârii de către președintele de ședință este una neesențială, ce poate fi îndeplinită și mai târziu (deci confirmată), dar care atrage totuși nulitatea relativă a actului. În fine, hotărârea de consiliu local normativă este inexistentă dacă nu a fost adusă la cunoștința publică, respectiv dacă nu a fost comunicată destinatarului.
5.3.8. Teoria „formalităților imposibile”.
Doctrina franceză a acreditat această teorie pentru cazul în care autoritatea publică ce emite un act administrativ este în imposibilitate practică efectivă de a obține formele procedurale necesare pentru emiterea actului.
Astfel, atunci când legea cere un aviz conform, dar organul colegial nu se întrunește într-un termen rezonabil pentru a-l elibera, sau autoritatea publică unipersonală refuză sau întârzie emiterea avizului, emiterea actului administrativ fără avizul în cauză ar trebui considerată legală.
Considerăm că această regulă este aplicabilă și în dreptul nostru, care abundă de situații similare. De exemplu, ce se întâmplă dacă o autoritate publică solicită avizul ANFP pentru numirea într-o funcție publică, însă acest aviz nu este emis într-un termen rezonabil de către instituția competentă ? Soluția așteptării la nesfârșit este total inadecvată funcționării eficiente a administrației publice, prin urmare, după trecerea termenului de răspuns la petiții, care este aplicabil și în acest caz, autoritatea publică poate trece fie la contestarea refuzului tacit de avizare, fie la numirea în funcția publică.
Recunoaștem că soluția este îndrăzneață și implică acceptarea ei de către jurisprudență, dar am convingerea că numai în acest fel se vor putea surmonta anumite impasuri declanșate de politizarea excesivă a administrației publice românești.
5.3.9.Caracterul contradictoriu al procedurilor cu caracter sancționator.
Contradictorialitatea este un principiu general de drept, derivat din dreptul de apărare al persoanei sancționate, și presupune ca actele administrative prin care se aplică sancțiuni disciplinare sau de altă natură să fie precedate de o procedură menită a da posibilitatea celui vizat să discute acuzele ce i se aduc.
Doctrina dreptului administrativ consideră că procedura contradictorie de emitere a actului administrativ ar trebui să fie aplicabilă în cazul măsurilor luate contra persoanelor, funcționarilor publici, precum și în cazul autorizării prestării unei activități, atunci când autorizația este emisă în considerarea persoanei solicitante.
Astfel, pentru a da numai un exemplu relevant, Statutul funcționarilor publici condiționează aplicarea sancțiunii disciplinare de efectuarea cercetării prealabile a abaterii disciplinare, procedură ce implică și audierea funcționarului public în cauză.
5.3.9.1. Legalitatea – actul administrativ să fie conform cu Constituția, legile și actele normative în vigoare.
5.3.9.2. Considerații generale.
Respectarea legii, a legalității în general, se impune atât particularilor, cât și administrației publice.
Principiul legalității domină întreaga teorie a actelor administrative, și înseamnă că activitatea administrației publice este supusă regulilor de drept. Prin supunerea activității administrative dreptului, legii, se dorește instituirea unor garanții pentru cetățeni în fața arbitrariului, incoerenței sau ineficacității acestei activități.
Noțiunea de „lege” trebuie înțeleasă în accepțiunea ei largă, de „bloc legal”, care cuprinde, în afară de legile propriu zise adoptate de Parlament, ansamblul ierarhizat al regulilor juridice edictate fie din exteriorul administrației publice, fie de către administrația publică: ordonanțele guvernamentale, ce au putere de lege, dar și hotărârile guvernamentale, ordinele ministeriale, hotărârile consiliilor locale sau județene, etc. – cu alte cuvinte, toate actele administrative normative și individuale.
Este vorba de celebra Piramidă a lui Kelsen descrisă în „Teoria pură a dreptului”, care exprimă ideea pozitivismului juridic, unde se reunesc legitimitatea și legalitatea. În fruntea piramidei se găsește textul sacru al Constituției, urmată de tratate internaționale, texte legislative sau acte administrative emise de nivelul central sau de nivelurile locale. Principiul ierarhizării acestor acte este acela că regulile instituite prin acte emise de un nivel ierarhic superior trebuie respectate la emiterea actelor la nivelurile inferioare, așa cum vom arăta în continuare.
5.3.9.3.. Sursele legalității în dreptul român.
5.3.9.3.(1). Constituția României.
Revizuită în 2003, Constituția din 1991 conține bazele juridice ale dreptului administrativ și ale activității administrației publice, reglementând domeniile rezervate legii (art. 73), și prin aceasta, indirect, domeniile rezervate spre reglementare primară administrației publice; autonomia colectivităților locale (art. 120 alin. 1), etc.
Probleme practice apar în primul rând în situația așa numitei „legi-ecran”: un act administrativ emis în temeiul unei legi neconstituționale este la rândul său neconstituțional, însă judecătorul de contencios administrativ nu poate aprecia acest lucru, fiind împiedicat de legea-ecran ce se interpune între actul administrativ și Constituție; prin urmare, instanța nu va putea anula un act administrativ pe acest motiv, ci va trebui să ridice excepția de neconstituționalitate a legii invocate ca temei al actului administrativ, și numai după declararea ei ca și neconstituțională de către Curtea Constituțională, va putea anula actul administrativ, de data aceasta ca ilegal.
În al doilea rând, există situații când instanțele judecătorești interpretează diferit un text constituțional, situație încă nerezolvată și care are doar o soluție: recunoașterea pe cale legală a jurisprudenței Înaltei Curți de Justiție și Casație ca izvor de drept.
În fine, necesită câteva precizări problematica valorii juridice a drepturilor și obligațiilor cuprinse în Constituție: pot constitui ele temei pentru o cerere adresată administrației publice, și, mai departe, implică această cerere o obligație de răspuns?
Răspunsul ia în considerare două ipoteze: când domeniul respectiv este reglementat prin legi sau alte acte normative, sau când domeniul este reglementat doar prin dispozițiile cu caracter general ale Constituției.
Considerăm că statuarea unor drepturi pe cale constituțională impune obligații legiuitorului, de a le circumstanția prin legi, dar și administrației publice, care, chiar în lipsa unui text legal altul decât cel constituțional, trebuie să le respecte. E adevărat, însă, că în lipsa unei legi detaliate, mijloacele de evitare, de eschivare a administrației sunt mai variate și mai eficiente, așa cum s-a întâmplat în cazul dreptului de petiționare până în 2002 când a fost adoptată reglementarea cu acest obiect. Prin urmare, obligația de respectare există, dar nu are eficiență în practică decât dacă este dezvoltată prin reguli instituite prin lege.
5.3.9.3.(2) Tratatele internaționale.
Tratatele internaționale au fost considerate, multă vreme, ca aparținând „legalității internaționale”, și nu „legalității interne”, deoarece obligă statele față de alte state, și nu față de proprii resortisanți. Odată însă cu semnarea Convenției Europene a Drepturilor Omului și mai ales cu constituirea Uniunii Europene, situația s-a schimbat radical.
România respectă Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin urmare discuțiile privind aplicabilitatea dreptului internațional și raportul dintre acesta și dreptul intern sunt deosebit de actuale.
Astfel, unul dintre motivele revizuirii din 2003 a fost și acela al adaptării Constituției țării noastre la cerințele Uniunii Europene, în așa fel încât de la data aderării dreptul comunitar să poată fi aplicat cu prioritate față de dreptul intern, național – condiție esențială de funcționare a acestei organizații europene supranaționale (art. 148).
Tratatele internaționale sunt superioare legilor, dar, fiind inferioare Constituției, ele nu vor fi ratificate de Parlament dacă vin în contradicție cu Constituția. Singura soluție pentru asigurarea ratificării tratatului internațional în acest caz este revizuirea Constituției .
Cât despre actele comunitare, după aderare, ele vor fi, de asemenea, superioare legilor dar inferioare Constituției.
Având în vedere aceste considerente, legislația română prevede obligația ca proiectul de act normativ (și, prin urmare actul adoptat) să fie corelat cu reglementările comunitare și cu tratatele internaționale la care România este parte.
Tratatele internaționale privind drepturile omului, ratificate de România au o poziție specifică în ansamblul surselor normative interne, ele fiind superioare legilor interne, consecința fiind că, în caz de contradicție cu aceste legi, prevalează tratatul internațional..
5.3.9.3.(3) Legea și ordonanța guvernamentală.
Sistemul de drept român cunoaște două tipuri de legi: legi organice și legi ordinare, fiecare cu domeniul său de reglementare, precizat de Constituție în art. 73; de asemenea, Constituția recunoaște ordonanțelor guvernamentale emise în baza unei legi de abilitare, puterea de a modifica sau abroga legile ordinare, iar celor emise în situații de urgență, puterea de a modifica sau abroga orice categorie de legi.
Ordonanțele simple (facultativ) și ordonanțele de urgență (obligatoriu) sunt supuse unei proceduri posterioare de aprobare de către Parlament, prin urmare ele pot fi aprobate sau respinse. Controlul ordonanțelor poate fi realizat numai pe calea excepției de neconstituționalitate, iar în urma declarării lor ca neconstituționale, se pot cere despăgubiri în fața instanței de contencios administrativ în temeiul art. 126 din Constituție.
Actele administrative adoptate în temeiul ordonanțelor pe timpul cât acestea sunt în vigoare rămân însă valabile, chiar dacă ordonanțele au fost respinse de Parlament.
Ordonanțele guvernamentale pot fi atât normative, cât și individuale.
5.3.9.3.(4) Actele administrative normative ale autorităților centrale.
Actele emise de autoritățile centrale trebuie să se conformeze Constituției, legilor, ordonanțelor guvernamentale. Chiar și Guvernul trebuie să respecte în hotărârile sale normele cuprinse în propriile ordonanțe, deoarece au forță juridică superioară.
În acest sens, legea prevede că ordinele cu caracter normativ, instrucțiunile și alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor și ai celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate sau ale autorităților administrative autonome se emit numai pe baza și în executarea legilor, a hotărârilor și a ordonanțelor Guvernului, trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise și nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora. În preambulul acestor acte se indică expres actul normativ superior pe care se întemeiază.
Dacă un act administrativ cu executare succesivă în timp (o autorizație de funcționare, de exemplu) a fost emis cu respectarea legii ce guverna domeniul respectiv la momentul emiterii, și apoi această lege este abrogată de o alta, cu care actul administrativ este în contradicție, acesta devine ilegal și se naște obligația autorității emitente de a-l revoca, precum și dreptul persoanelor interesate de a-l contesta în justiție. Excepție face situația în care chiar noua lege prelungește validitatea actelor administrative născute sub imperiul legii vechi.
● Studiu de caz 1.
Probleme de interpretare pune următoarea situație: prin lege este reglementată componența unei Comisii de concurs; hotărârea Guvernului adaugă la componența comisiei stabilită prin lege încă două persoane.
Este această prevedere o modificare ilegală a legii sau doar o completare ce poate fi considerată legală?
Considerăm că ne aflăm în prezența unei dispoziții ilegale, deoarece problema componenței comisiei a fost rezolvată definitiv prin lege, orice modificare a ei prin acte inferioare fiind interzisă. Situația ar fi alta dacă însăși legea ar permite stabilirea unor condiții suplimentare pentru desfășurarea concursului (de exemplu,condiții specifice de participare la concurs), sau dacă o altă lege ar veni să precizeze o nouă componență a comisiei de concurs.
● Studiu de caz 2.
Dacă legea reglementează o instituție juridică, dar nu exhaustiv, prin acte administrative se poate interveni și aduce precizări utile în practică.
Spre exemplu, reglementând instituția secretarului comunei, Legea 215/2001 nu precizează cine are dreptul de numire a secretarului interimar; în lipsa unei astfel de dispoziții legale, se poate interpreta că autoritatea ce are dreptul de numire definitivă are și dreptul de numire interimară, însă dacă printr-o hotărâre guvernamentală se oferă o soluție pentru situația când un post de funcționar public de conducere (cum este secretarul) rămâne vacant, această soluție va fi aplicabilă, deoarece ea nu contravine legii, ci doar o completează.
Și între actele normative ale autorităților centrale există ierarhii: o hotărâre guvernamentală este superioară unui ordin ministerial sau unei decizii a Consiliului Național al Audiovizualului, autoritate centrală autonomă.
Actul normativ al autorității centrale poate fi emis în aplicarea unei legi, când are rolul de a circumstanția modul de aplicare a acelei legi, sau poate fi emis în mod autonom, pentru reglementarea unor situații juridice pentru prima dată.
Prin legea ce vizează tehnica de redactare a actelor normative (Legea 24/2000) sunt prevăzute reguli clare de gestionare a raportului lege-norme metodologice de aplicare. Reținem aici regula conform căreia într-un act normativ emis pe baza și în executarea altui act normativ de nivel superior nu se utilizează reproducerea unor dispoziții din actul superior, fiind recomandabilă numai indicarea textelor de referință. În asemenea cazuri preluarea unor norme în actul inferior poate fi făcută numai pentru dezvoltarea ori detalierea soluțiilor din actul de bază (art. 14 alin. 4).
5.3.9.3.(5) Actele administrative normative ale autorităților locale.
Aici trebuie să facem distincție între autoritățile locale subordonate unor autorități centrale (serviciile deconcentrate ale ministerelor, prefectul, instituții publice de subordonare centrală), pe de o parte, ale căror acte nu pot contraveni nici actelor emise de autoritățile centrale în domeniul lor de activitate, dar nici actelor emise de autoritatea centrală căreia îi sunt subordonate, și autoritățile locale autonome pe de altă parte, ale căror acte se vor conforma doar actelor emise de autorități centrale cu atribuții în același domeniu de activitate; cu alte cuvinte, la aceste din urmă autorități, autonome, subordonarea este strict față de actul administrativ cu forță superioară, fără a fi și o subordonare instituțională, față de autoritatea care a adoptat acel act.
Legislația română este foarte clară atunci când precizează că proiectul de act normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de același nivel, cu care se află în conexiune, și că proiectul de act normativ, întocmit pe baza unui act de nivel superior, nu poate depăși limitele competenței instituite prin acel act și nici nu poate contraveni principiilor și dispozițiilor acestuia.
Circumstanțiind această regulă la actele normative ale autorităților locale, legea cadru arată că la elaborarea proiectelor de hotărâri, ordine sau dispoziții se va avea în vedere caracterul lor de acte subordonate legii, hotărârilor și ordonanțelor Guvernului și altor acte de nivel superior, iar reglementările cuprinse în hotărârile consiliilor locale și ale consiliilor județene, precum și cele cuprinse în ordinele prefecților sau în dispozițiile primarilor nu pot contraveni unor prevederi din acte normative de nivel superior.
5.3.9.3.(6) Acte administrative generale / acte administrative speciale sau derogatorii.
Actele administrative generale reglementează un anumit domeniu ca act-cadru, adică prevăd aspectele esențiale și de principiu ale organizării activității din acel domeniu sau ale organizării și funcționării unei instituții de drept.
În opoziție cu actul normativ ce cuprinde o reglementare generală avem actul normativ ce cuprinde reglementări speciale sau derogatorii de la regulile instituite prin actul general. Astfel, o reglementare din aceeași materie și de același nivel poate fi cuprinsă într-un alt act normativ, dacă are caracter special față de actul ce cuprinde reglementarea generală în materie.
Caracterul special al unei reglementări se determină în funcție de obiectul acesteia, circumstanțiat la anumite categorii de situații, și de specificul soluțiilor legislative pe care le instituie. Astfel, termenul de contestare a unui act administrativ în contencios administrativ este de 6 luni de la efectuarea recursului administrativ prealabil, și este cuprins într-o reglementare cu caracter general, Legea 554/2004; prin legi speciale sunt prevăzute însă alte termene de contestare și alte momente de începere a calculului acestor termene – de exemplu, art. 57 din Legea 215/2001 prevede un termen de 10 zile socotite de la publicarea actului administrativ.
Reglementarea este derogatorie dacă soluțiile legislative referitoare la o situație anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea – cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-și caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri.
Spre exemplu, o reglementare derogatorie este cuprinsă în art. 84 alin. 2 din Legea 215/2001 privind organizarea de către primar a concursului pentru funcția de secretar al orașului, în raport cu reglementarea generală a concursurilor pentru funcțiile de conducere, organizate de ANFP, cuprinsă în art. 51 lit. b) din Legea 188/1999 privind statutul funcționarilor publici.
(7) Actele administrative individuale ale autorităților centrale și locale.
Aici, principiul care guvernează este acela al superiorității actelor normative asupra actelor individuale; prin urmare, actele individuale ale autorităților centrale, respectiv locale se vor conforma întotdeauna actelor normative ale acestora, așadar actele individuale ale autorităților centrale nu pot contraveni actelor normative ale autorităților locale, și, evident, nici invers.
5.3.9.3.(8) Jurisprudența.
Hotărârea judecătorească poate obliga autoritatea publică la emiterea unui act administrativ conform cu dispozițiile ei, sau, dimpotrivă, obligă la abținerea de a emite un alt act cu același conținut ca al actului anulat.
Înainte de existența unui litigiu, interpretarea prin decizie în interesul legii a Înaltei Curți de Justiție și Casație a unei probleme de drept constituie o obligație pentru autoritățile publice de a ține seama de sensul dat dispoziției legale la emiterea actelor administrative.
În alte cazuri, însă, jurisprudența nu joacă un rol la fel de important: impunerea unei anumite conduite autorității publice prin hotărâre judecătorească nu este aplicabilă și la alte cazuri similare în mod automat, ci doar în urma unui proces.
Un pas mare înainte în acest domeniu s-a făcut recent prin introducerea prevederii conform căreia hotărârea de anulare a unui act administrativ normativ poate fi publicată, la cererea reclamantului sau instanței de executare, în “Monitorul Oficial al României”, partea I, sau în Monitoarele județene, la fel cum a fost publicat și actul normativ atacat (art. 23 din Legea 554/2004). Considerăm însă că obligația de publicare trebuia impusă, nu lăsată la aprecierea instanței sau a reclamantului, sau, mai simplu, publicarea să fie făcută din oficiu de către Monitorul Oficial, pe baza comunicării hotărârii de către instanță.
5.3.9.3.(9) Doctrina.
Interpretările date de doctrină sunt importante pentru acele cazuri, din păcate foarte numeroase, când legiuitorul folosește o anumită noțiune fără a explica ce desemnează acea noțiune. Este cazul, spre exemplu, a noțiunii de aviz, folosită deseori cu sensul de acord, și care determină interpretări diferite în practica administrativă.
5.3.9.4. Conformitatea actului administrativ expres sau asimilat cu norma juridică cuprinsă în„lege” presupune verificarea a trei aspecte:
a) conformitatea actului administrativ cu ipoteza normei juridice, care descrie situația juridică în prezența căreia actul administrativ trebuie să fie emis. Suntem în prezența unui act emis în temeiul competenței legate, nu a unei puteri discreționare.
În cazul în care condițiile cerute de norma juridică există, iar actul trebuie să fie emis în prezența acestor condiții, refuzul explicit sau implicit al autorității competente de a emite actul, respectiv inacțiunea acesteia atunci când actul trebuie emis din oficiu, constituie un act, respectiv fapt administrativ asimilat prin lege administrativ, ilegal. Este cazul, spre exemplu, al refuzului prefectului de a lua act de dizolvarea de drept a consiliului local.
Dacă actul administrativ este emis deși nu sunt întrunite condițiile legale, el este de asemenea ilegal – de pildă, întocmirea unui proces verbal de contravenție deși nu s-a săvârșit o contravenție.
b) conformitatea actului administrativ cu dispoziția normei juridice – cum ar fi aplicarea unei sancțiuni atunci când legea prevede mai întâi atenționarea celui sancționat în vederea remedierii ilegalității. Astfel, conform Ordonanței Guvernului 27/2003 privind procedura aprobării tacite, anularea documentului oficial prin care se permite desfășurarea unei activități poate fi decisă numai în anumite cazuri precis determinate, după ce s-a stabilit că ilegalitatea afectează interesul public și că ea nu mai poate fi remediată. Prin urmare, anularea actului înaintea stabilirii corecte a acestor aspecte constituie o nerespectare a dispoziției legale.
c) în fine, aplicarea unei alte sancțiuni decât cea prevăzută de lege pentru situația juridică existentă constituie tot o ilegalitate. Spre exemplu, săvârșirea unei abateri disciplinare grave urmată de declanșarea cercetării administrative pentru un funcționar public poate atrage suspendarea acestuia din funcție pe durata cercetării, și numai ulterior alte sancțiuni. Aplicarea sancțiunii trecerii într-o funcție inferioară este, prin urmare, ilegală atâta vreme cât se desfășoară cercetarea administrativă.
5.3.9.5. Interpretarea normelor juridice superioare în vederea emiterii actelor administrative legale.
Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ este cea care apreciază, prima, conformitatea actului administrativ cu normele juridice superioare. În prezența unei norme incoerente sau ce poate fi interpretată diferit, precum și în situația când are de-a face cu concepte nedeterminate, autoritatea publică emitentă a actului este pusă într-o situație dificilă, aceea de a risca anularea actului și plata unor despăgubiri în urma interpretării cu bună credință date normei legale. Aceasta deoarece instanța de judecată sau autoritatea de control ar putea opta pentru o altă interpretare.
Pe de altă parte, Legea 24/2000 prevede că intervențiile legislative pentru clarificarea sensului unor norme legale se realizează printr-un act normativ interpretativ de același nivel cu actul vizat, prin dispoziții interpretative cuprinse într-un nou act normativ sau prin modificarea dispoziției al cărei sens trebuie clarificat.
Ce se întâmplă însă între momentul în care actul trebuie interpretat de către alte autorități publice și momentul emiterii actului interpretativ de către autoritatea competentă ? Sunt valabile interpretările date de autoritățile care emit acte administrative cu respectarea actului în cauză ?
Răspunsul este evident pozitiv, și are la bază cerința eficienței și eficacității activității administrative.
Legea 24/2000 vine să confirme și ea această soluție, stipulând că “interpretarea legală intervenită poate confirma sau, după caz, infirma ori modifica interpretările judiciare, arbitrale sau administrative, adoptate până la acea dată, cu respectarea drepturilor câștigate”. Interpretarea cu bună credință a unei norme legale sau de nivel inferior trebuie luată în considerare de instanța de judecată sesizată cu judecarea unei acțiuni având ca obiect o astfel de interpretare, judecătorul urmând a confirma sau infirma interpretarea, însă numai cu efecte pentru viitor, prin urmare cu respectarea drepturilor câștigate.
Cât despre persoanele fizice sau juridice ținute să aplice acte administrative, deoarece ele nu sunt enumerate de Legea 24/2000 printre entitățile ce pot face interpretarea legii, interpretarea lor nu este valabilă decât dacă este confirmată, în scris (sau verbal dacă se poate dovedi acest lucru) de către o autoritate publică din domeniul acoperit de actul respectiv sau chiar de autoritatea emitentă.
5.3.10 Oportunitatea – actul să fie conform cu interesul public urmărit de lege.
Obligația de legalitate presupune un raport de conformitate între normele juridice, de ne-contrarietate între acestea.
În unele situații însă, legea lasă posibilitatea ca normele juridice inferioare să fie considerate legale chiar dacă ele sunt compatibile cu dispozițiile sale.
Dacă în cele mai multe cazuri, autoritatea publică are o competență legată, nu poate aprecia necesitatea emiterii sau circumstanțele concrete de emitere ale actului administrativ, uneori, în realizarea interesului public, administrația capătă o anumită libertate de apreciere, numită putere discreționară sau dreptul de apreciere a oportunității.
Puterea discreționară dă dreptul autorității publice de a alege între două sau mai multe soluții posibile cu ocazia executării și organizării executării legii, toate soluțiile fiind legale. Autoritatea publică va putea astfel aprecia momentul și condițiile concrete de emitere a actului administrativ, asigurând adaptarea normelor juridice a necesitățile în continuă transformare a societății.
Prin urmare, atunci când textul legal este precis, autoritatea publică nu poate avea o atitudine liberă, nu poate decide nici asupra necesității emiterii deciziei, nici asupra momentului de emitere, nici asupra motivelor pentru care decizia trebuie emisă (de exemplu, autorizația de construcție, decizia de pensionare.
Pe de altă parte, puterea discreționară, atunci când există, poate avea mai multe grade: astfel, atunci când legea instituie o obligație de rezultat, lăsând administrației alegerea momentului emiterii deciziei, a formei concrete de emitere sau chiar a conținutului acesteia (de exemplu, sancționarea unui funcționar public), puterea discreționară este mai redusă decât atunci când legea lasă în întregime la latitudinea autorității publice emiterea deciziei (de exemplu, decizia prefectului de a ataca un act al primarului în contencios administrativ, schimbarea denumirii unei străzi, etc.).
Nu trebuie confundată însă puterea discreționară cu puterea arbitrară: posibilitatea de opțiune a autorității publice este recunoscută doar pentru soluții legale, prin urmare administrația va trebui să respecte totuși anumite reguli – de formă, de competență, concordanța cu legea, etc.
5.3.11. Intrarea în vigoare a actelor administrative.
5.11.1. Noțiune.
Intrarea în vigoare a actelor administrative desemnează momentul de la care acestea produc efecte juridice, adică se nasc drepturi și obligații pentru subiectele de drept vizate prin acele acte, de aceea determinarea acestui moment este deosebit de importantă în dreptul administrativ.
Teoretic, simpla existență a unui act administrativ poate face loc executării sau contestării lui (pe calea administrativă sau/și jurisdicțională), fără să fie necesară notificarea (comunicarea), respectiv publicarea sa.
Opozabilitatea actului, însă, funcționează numai atunci când sunt realizate anumite formalități de publicitate. Din acest moment se socotește că intră în vigoare actul administrativ. Fără formalitățile legale, destinatarul sau beneficiarul actului nu se poate prevala de acesta în fața altor persoane fizice sau juridice.
5.3.11.2. Comunicarea, publicarea și aducerea la cunoștință publică.
În principiu, actele normative intră în vigoare de la momentul publicării sau aducerii la cunoștință publică, iar actele individuale din momentul comunicării lor persoanelor interesate.
Un alt principiu care guvernează regimul juridic al actelor administrative și este legat de momentul intrării în vigoare a acestora este principiul neretroactivității actelor administrative normative, în sensul că acestea nu pot avea ca obiect de reglementare situații juridice născute și încheiate anterior intrării lor în vigoare.
Pe cale de consecință, actele administrative normative vor reglementa situații juridice ce există la momentul intrării în vigoare, însă numai pentru viitor, precum și situații juridice născute ulterior intrării lor în vigoare.
Acest principiu este confirmat și de legea noastră fundamentală, care în art. 15 alin. 2 arată că „legea dispune numai pentru viitor”. Deși textual se face referire doar la lege, principiul este aplicabil din identitate de rațiune și actelor administrative normative. Prin urmare, prin acte normative nu se poate reglementa cu efect retroactiv, deoarece ar fi absurd să i se pretindă unui subiect de drept să respecte anumite dispoziții reglementare și să răspundă pentru o conduită ce a avut-o anterior intrării în vigoare a acelui act, care tocmai reglementează această conduită.
Nu este retroactivă decizia de modificare a funcționării unui serviciu public în timpul gestionării lui (sau a regulilor de prestare a unei activități).
Prin excepție de la regula conform căreia actele administrative produc efecte din momentul publicării, aducerii la cunoștință publică sau comunicării, unele acte produc efecte ulterior acestei date. Pentru aceasta este nevoie ca o dispoziție a actului să stabilească o altă dată de intrare în vigoare, ulterioară momentului publicării/comunicării, sau ca o lege să reglementeze acest aspect pentru o categorie mai mare de acte.
Din păcate, actelor administrative normative ce se publică în “Monitorul Oficial al României”, partea I, nu li se aplică regula instituită de Constituție pentru legi (în sensul restrâns de această dată, de acte legislative ale Parlamentului), adică intrarea în vigoare la 3 zile de la publicare.
De asemenea, și principiul neretroactivității actelor administrative comportă excepții: actele de anulare (sau de revocare) ale unui act emis anterior produc efecte retroactiv, din momentul în care a fost emis primul act; de asemenea, actele prin care se soluționează recursurile administrativ jurisdicționale au efect retroactiv.
Cât despre actele interpretative, care aduc precizări unor acte anterioare sau legi (cum ar fi normele metodologice) considerăm că ele nu produc efecte retroactiv, din momentul adoptării legii sau actului normativ de interpretat, ci doar din momentul publicării sau comunicării lor (a actelor interpretative), în acest sens având ca argument dispozițiile Legii 24/2000, unde se precizează că “interpretarea legală intervenită poate confirma sau, după caz, infirma ori modifica interpretările judiciare, arbitrale sau administrative, adoptate până la acea dată, cu respectarea drepturilor câștigate”.
Până la acest moment, al intervenției actului interpretativ, actul normativ sau legea trebuie aplicate, urmând ca fiecare subiect de drept să le interpreteze cu bună credință și în considerarea scopului pentru care au fost adoptate.
Precizarea își are sensul ei, deoarece în practică deseori legile sau actele normative nu sunt aplicate până când apar normele metodologice de aplicare, conduită ilegală întrucât nu este obligatoriu ca o lege să fie urmată de norme de aplicare; chiar dacă în cuprinsul ei se precizează obligația executivului de a elabora norme de aplicare, acest lucru nu constituie temei pentru neaplicarea legii așa cum a fost publicată.
5.3.12. Încetarea efectelor juridice ale actelor administrative.
5.12.1. Anularea reprezintă manifestarea de voință a unei autorități publice prin care se desființează efectele juridice ale unui act administrativ emis de o altă autoritate publică.
Ne aflăm în prezența anulării atunci când sancțiunea intervine din exteriorul autorității publice, propria desființare a actului administrativ de către autoritatea publică emitentă fiind numită revocare.
De asemenea, o altă diferență între revocare și anulare este temeiul acestora, revocarea putând avea ca temei ilegalitatea sau inoportunitatea actului administrativ, pe când anularea este sancțiunea ilegalității actului administrativ. Doar atunci când legea prevede expres sau implicit posibilitatea anulării unui act administrativ pe motiv de inoportunitate, oportunitatea devine parte a legalității și este sancționată cu anularea.
Anularea este o formă specifică de desființare a actelor administrative, ea fiind inaplicabilă celorlalte forme de activitate administrativă, faptul administrativ și operațiunea administrativă. Starea anterioară unui fapt administrativ sau a unei operațiuni administrative poate fi reînviată tot prin fapte și operațiuni administrative.
Anularea poate fi dispusă de autoritatea publică superioară, de autoritatea publică însărcinată cu anumite atribuții de control specializat, sau de instanța de judecată.
O caracteristică esențială a actului nul este aceea că el trebuie respectat până în momentul anulării sale, deoarece prezintă o aparență de legalitate.
Conform doctrinei, ilegalitatea sancționată cu nulitatea poate fi de mai multe feluri:
a) ilegalitate rezultând din nerespectarea unei cerințe legale de formă, stabilite în vederea asigurării operativității activității administrative – ce atrage nulitatea relativă a actului administrativ, adică acea nulitate care se constată la sesizarea unor persoane interesate și poate fi acoperită prin confirmare.
b) ilegalitate rezultând din nerespectarea unor condiții de formă stabilite de lege în vederea asigurării legalității și oportunității actului administrativ (de exemplu, lipsa avizului sau acordului), sau din nerespectare a unor condiții de fond cerute de lege (emiterea unei autorizații de construcție cu încălcarea prevederilor din documentația de urbanism, spre exemplu); această ilegalitate determină nulitatea absolută a actului administrativ, nulitate ce poate fi constatată de oricine și chiar din oficiu de instanța de judecată, și care, în principiu, nu poate fi acoperită prin confirmare.
Practic, însă, așa cum s-a remarcat, distincția dintre nulitatea relativă și cea absolută este prea puțin interesantă în dreptul administrativ: instanța de contencios administrativ poate fi sesizată în același termen pentru ambele nulități, unele nulități absolute pot fi confirmate la fel ca cele relative, sesizarea din oficiu a autorității publice cu atribuția de anulare este posibilă și în cazul nulității relative, etc.
● Efectele anulării actului administrativ sunt atât pentru viitor (ex. nunc) cât și pentru trecut (ex. tunc), adică din momentul emiterii actului administrativ.
Evident că drepturile câștigate cu bună credință prin actul administrativ trebuie respectate, iar efectele sale ce s-au epuizat nu mai pot fi anulate.
Pe de altă parte, anularea actului administrativ atrage după sine obligația de revocare sau de anulare și a actelor subsecvente acestuia. Prin urmare, dacă instanța, autoritatea superioară sau de control nu dispun prin același act de anulare și desființarea actelor administrative subsecvente, revine autorității publice emitente obligația de revocare a actului administrativ subsecvent lovit de nulitate.
5.3.12.2. Inexistența.
Un act administrativ este inexistent atunci când el nu prezintă nici măcar aparența de legalitate, deoarece încălcarea legii este atât de evidentă, încât oricine o poate sesiza.
Prin urmare, spre deosebire de actul nul, care poate fi pus în executare până la momentul constatării nulității, actul inexistent nu trebuie executat, iar inexistența lui poate fi constatată de orice subiect de drept, nu numai de instanța de judecată. Vor fi competente să constate, prin urmare, inexistența unui act administrativ, atât autoritatea ierarhic superioară, cât și alte autorități publice, instanța de judecată și chiar persoanele fizice și juridice.
În cazul în care se refuză executarea unui act inexistent și persoana respectivă este sancționată, contestarea sancțiunii implică ridicarea excepției de inexistență a actului ce se pretinde a fi fost respectat.
Sunt inexistente, spre exemplu, decretele prezidențiale sau hotărârile de Guvern nepublicate în Monitorul Oficial, sau un act administrativ individual necomunicat persoanei interesate.
Sancțiunea inexistenței poate fi prevăzută expres în lege (de exemplu, în art. 100 și art. 108 din Constituție) sau poate reieși din anumite formalități procedurale esențiale, stabilite prin lege, și a căror nerespectare împiedică producerea efectelor juridice ale actului administrativ (publicarea, comunicarea, semnarea).
5.3.12.3. Revocarea actului administrativ este manifestarea de voință prin care autoritatea emitentă a actului determină încetarea, cu efect retroactiv, a efectelor actului emis cu încălcarea legii. Revocarea este numită și retractare sau retragere.
Revocarea are efect retroactiv și este corespondentul anulării, doar că aparține chiar autorității care a emis actul. Prin efectul retroactiv se deosebește fundamental de abrogare, care produce efecte doar pentru viitor.
Pentru a înțelege deplin regimul juridic al revocării, trebuie precizate câteva aspecte:
a) Revocarea actelor creatoare de drepturi adoptate sau emise cu respectarea legii (legale) este în principiu interzisă, aici găsindu-și aplicabilitate regula drepturilor câștigate, necesară pentru asigurarea unei minime securități juridice; prin excepție, revocarea poate interveni la cererea beneficiarului, pentru a fi înlocuit actul cu o decizie mai favorabilă anterioară, și numai în cazul în care nu se prejudiciază nici un terț, sau atunci când legea o autorizează în mod expres.
b) Revocarea actelor creatoare de drepturi poate interveni numai pe temeiuri de ilegalitate, nu și de inoportunitate. Pot fi astfel de acte, spre exemplu, actele defavorabile unor persoane, dar favorabile altora (de exemplu, actul de descalificare a unui candidat ce a dat naștere dreptului unui alt candidat de a fi numit în funcția publică).
c) Sunt deplin revocabile actele care nu creează drepturi, cum ar fi unele acte normative, indiferent dacă sunt ilegale sau inoportune.
● Consecințele revocării. Revocarea unui act duce la repunerea în funcție a actului anterior ce avea ca obiect aceleași situații juridice, dacă un astfel de act există; dacă se atacă în justiție actul de revocare, situațiile juridice în cauză vor fi guvernate tot de actul anterior (în lipsa unei suspendări a actului de revocare) sau de actul revocat (dacă decizia de revocare a fost suspendată); în fine, în cazul anulării actului de revocare, actul revocat este considerat ca fiind producător de efecte juridice fără întrerupere, cu alte cuvinte și pentru perioada cât a fost revocat.
● Natura juridică a revocării. Revocarea este un principiu de drept administrativ aplicabil actelor administrative și regimului juridic al acestora, recunoscut de doctrină și jurisprudență, însă neconsacrat încă printr-un text legal. Ca propunere de lege ferenda, ne alăturăm autorilor care propun consacrarea lui expresă într-un Cod de procedură administrativă .
● Excepția de la principiul revocabilității actelor administrative individuale.
Sunt exceptate de la principiul revocabilității actelor administrative individuale, adică sunt irevocabile, actele administrativ – jurisdicționale și actele care au intrat în circuitul civil și au produs efecte juridice.
Ele redevin însă revocabile dacă au fost obținute prin fraudă de către beneficiari cu alte cuvinte dacă ilegalitatea lor derivă din conduita culpabilă a beneficiarului, și nu a administrației. Explicația acestei soluții de sorginte doctrinară stă în faptul că irevocabilitatea vine să protejeze anumite situații juridice obținute cu bună credință prin act, ori această protecție nu subzistă atunci când actul este obținut prin fraudarea legii.
Actele administrativ jurisdicționale împrumută de la hotărârile judecătorești cu care se aseamănă caracterul irevocabil, în sensul că autoritatea emitentă nu mai poate reveni asupra soluției date prin actul administrativ jurisdicțional, acesta din urmă putând fi anulat doar de o autoritate superioară sau de instanța de judecată.
Astfel, Codul de procedură fiscală, principalul act normativ ce consacră recursul administrativ jurisdicțional, arată că decizia sau dispoziția de soluționare a contestației este definitivă în sistemul căilor administrative de atac, și poate fi atacată în fața instanței de contencios administrativ (art. 179 și art. 187); deși nu se interzice expres revocarea deciziei, analizând spiritul reglementării rezultă că singura modalitate de desființare este acțiunea în instanță. Observăm, însă, că nu toate reglementările actuale respectă această regulă de principiu. Astfel, deși art. 52 din Legea fondului funciar prevede fără echivoc caracterul administrativ-jurisdicțional al Comisiei județene de aplicare a legii, art. 55 permite implicit revocarea propriei hotărâri de către comisie, stipulând că “poate face obiectul plângerii modificarea sau anularea propriei hotărâri de către comisie”.
Cât despre actele intrate în circuitul civil și care au produs efecte juridice, irevocabilitatea lor reiese indirect din art. 1 alin. 6 din Legea 554/2004, care arată că autoritatea publică emitentă a unui act ilegal poate să solicite instanței constatarea nulității acestuia, în situația în care actul nu mai poate fi revocat, deoarece a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice.
Este vorba de o reluare a unei opinii mai vechi, conform căreia sunt irevocabile și actele administrative pe baza cărora au luat naștere raporturi contractuale, civile sau de muncă. Explicația acestei excepții stă în natura juridică a contractului civil sau de muncă, în faptul că acestea iau naștere printr-un acord de voințe între părți, împrejurare ce are ca și consecință interdicția de a rezilia sau desființa contractul prin voința unei singure părți contractante. Singura cale de reziliere sau rezoluțiune a contractului rămâne instanța de judecată.
Mai nuanțat, în jurisprudența anterioară anului 2004 regăsim ideea conform căreia, în vederea realizării unei stabilități a raporturilor juridice, principiul irevocabilității actelor administrative puse în executare sau a celor care au produs efecte în alte domenii, este un principiu de aplicabilitate generală. Prin consacrarea acestui principiu se limitează posibilitatea organului administrativ de a reveni asupra actelor ce le-a emis, putându-se revoca, fie pentru ilegalitate, fie pentru inoportunitate, numai până în momentul în care actele administrative și-au produs efectele prin executare sau prin intrarea lor în circuitul altor raporturi juridice. Pentru ipoteza în care actul administrativ a fost emis prin încălcarea unei norme de drept imperative sau prohibitive, oria fost emis prin mijloace frauduloase sau ca rezultat al unui viciu de voință, eroare, dol, violență, iar organul administrativ constată această situație după ce actul și-a produs efectele, prin executare ori prin trecerea lui în sfera altor ramuri de drept, producând alte efecte juridice, calea legală de desființare a actului administrativ ilegal nu mai poate fi revocarea actului, ci constatarea nulității ori anularea lui de către instanța judecătorească, la cererea organului administrativ.
În ce ne privește, am considerat, alături de alți autori, care, ulterior, s-au răzgândit că, datorită specificului dreptului administrativ, soluția poate fi discutată și nuanțată, această ramură de drept fiind dominată de preeminența interesului public asupra celui privat, or revocarea unui act administrativ ilegal (nu și inoportun, deoarece, așa cum am precizat mai sus, s-au creat drepturi prin act) este justificată de interesul public. Ilegalitatea care viciază actul administrativ nu poate fi însă decât una de fond, care să aducă în mod evident atingere interesului general.
Pe de altă parte, nu vedem de ce este posibilă anularea actului respectiv întemeiată pe rațiuni de interes public, la cererea autorității publice emitente, dar nu ar fi permisă revocarea lui de către această autoritate, știut fiind faptul că revocarea este, în esență, tot o decizie de anulare, aflată la dispoziția autorității emitente a actului.
În aceste condiții, se pune chiar problema existenței revocării ca instituție juridică.
Contraponderea deciziei de revocare o constituie nașterea dreptului celor care au încheiat contractul civil de a fi despăgubiți, dacă au fost de bună credință la încheierea lui, precum și de a ataca în contencios administrativ actul de revocare, pentru verificarea legalității lui.
În concluzie, nu suntem de acord cu această soluție legislativă din două motive:
a) momentul „intrării în circuitul civil” este greu de precizat și de stabilit, la fel cel al „producerii efectelor juridice”, putându-se considera, spre exemplu, că din momentul comunicării actul naște drepturi și obligații, deci produce efecte juridice, prin urmare el nu mai poate fi revocat.
b) nu vedem de ce se poate anula un act administrativ pe motiv de ilegalitate, de către o altă autoritate publică sau de instanța de judecată, dar autoritatea emitentă nu-și poate revoca propriul act ilegal. În urma revocării, tot ceea ce reclamantul mai trebuie să solicite instanței sunt despăgubirile, deoarece actul a fost constatat ca ilegal chiar de emitent, și nu mai trebuie dovedit și acest aspect.
În fine, trebuie să amintim aici și irevocabilitatea parțială a actelor administrative creatoare de drepturi, care, așa cum am mai arătat, vor putea fi revocate doar pe motiv de ilegalitate, nu și de inoportunitate.
● Opinii doctrinare și jurisprudențiale cu privire la irevocabilitatea altor categorii de acte administrative. O altă categorie de acte irevocabile identificată de doctrină este categoria actelor care au dat naștere unui drept subiectiv, garantat de lege cu irevocabilitatea actului de bază – spre exemplu, actele atributive de statut personal cum ar fi diplomele.
Se arată că revocarea unei diplome este inutilă odată ce persoana respectivă poate face oricând dovada că a urmat forma de învățământ și că îndeplinește condițiile cerute de lege pentru eliberarea diplomei, solicitând o nouă diplomă.
Credem, însă, că exemplul de mai sus este unul de revocare ilegală a unui act administrativ, odată ce persoana în cauză întrunește condițiile eliberării diplomei, și că diplomele emise cu încălcarea legii pot fi retrase oricând.
Actele administrative realizate (epuizate) material este o altă categorie de acte discutate de doctrină ca fiind irevocabile. Aici intră actele administrative (de cele mai multe ori autorizațiile) ce se execută prin prestații determinate ca număr (de exemplu, edificarea unei clădiri sau demolarea unei clădiri), nu și cele care se execută prin prestații nedeterminate (autorizația de prestare a unei activități, spre exemplu).
În acest caz, considerăm că revocarea este posibilă, așa cum este posibilă și anularea, însă numai pe motiv de ilegalitate. Revocarea are ca și efecte practice nașterea dreptului de a solicita despăgubiri, fie autorității publice, fie instanței de judecată, culpa fiind deja dovedită prin revocare.
În doctrină se mai face distincție între autorizațiile impuse de lege (cum ar fi autorizația de construcție), ce trebuie emise în prezența condițiilor legale, și, prin urmare, „revocarea lor este inutilă”, respectiv autorizațiile libere (a căror emitere și menținere rămâne la aprecierea emitentului), care pot fi revocate, știută fiind precaritatea lor. În ce ne privește, considerăm, în primul rând, că în prezent autorizațiile libere sunt pe cale de dispariție; astfel, chiar și autorizațiile de comerț sau de exercitare a unei activități, folosite ca exemplu pentru a susține opinia de mai sus, trebuie emise dacă sunt întrunite condițiile legale, ele nu rămân la aprecierea autorității publice emitente. În al doilea rând, și autorizațiile libere pot fi retrase, dacă sunt ilegale, fiind inutilă retragerea lor doar atunci când sunt legale, or am precizat mai sus că actele creatoare de drepturi nu pot fi revocate decât pe motiv de ilegalitate.
În concluzia celor discutate mai sus, credem că toate aceste exemple sunt situații în care revocarea este inutilă din perspectiva autorității publice, deși ele rămân utile din perspectiva particularilor, cărora le-ar fi în acest fel mai ușor să demonstreze ilegalitatea unei decizii administrative și să obțină despăgubiri.
● Principiul revocabilității absolute a actelor normative. Actele normative sunt întotdeauna revocabile, deoarece aplicarea lor nu se mărginește la una sau mai multe situații, determinate ca număr, ci se aplică de câte ori o anumită situație juridică se încadrează în prevederile sale, nelimitat în timp. De aceea, rațiunile pentru care au fost instituite de către doctrină excepțiile de la principiul revocabilității nu subzistă în cazul actelor normative.
5.3.12.4. Suspendarea este o modalitate de încetare temporară a efectelor juridice ale actului administrativ, atunci când există dubii în privința legalității sau oportunității acelui act . Spre deosebire de revocare, care este un principiu a regimului juridic al actelor administrative, suspendarea este o excepție a acestuia.
Suspendarea poate fi dispusă de autoritatea care poate dispune și revocarea actului administrativ (autoritatea emitentă), de autoritatea superioară acesteia, însă numai când legea prevede expres această putere, de instanța de judecată, sau se poate produce de drept.
Este evident că autoritatea emitentă, îndrituită să-și revoce propriul act administrativ, poate să-l și suspende, având dubii fie privind ilegalitatea actului, fie privind oportunitatea acestuia.
Autoritățile ierarhic superioare sau autoritățile de control specializat pot suspenda actele administrative ale autorităților inferioare dacă există dubii privind legalitatea sau oportunitatea acestora, atunci când legea prevede această măsură. Astfel, printre sancțiunile contravenționale complementare prevăzute de Ordonanța Guvernului 2/2001 se află și suspendarea avizului, acordului sau autorizației de exercitare a unei activități.
Instanța de contencios administrativ sau alte instanțe judecătorești competente în baza unor legi speciale pot suspenda actul administrativ în temeiul Legii contenciosului administrativ sau a unor alte legi, speciale, dacă actul este contestat cu recurs administrativ sau pe calea contenciosului administrativ.
În fine, dacă legea prevede expres, actul administrativ este suspendat de drept odată cu efectuarea unor acte procesuale sau de altă natură juridică. Spre exemplu, actul administrativ atacat de prefect în contencios administrativ în temeiul Legii 215/2001 este suspendat de drept; de asemenea, hotărârea guvernamentală de dizolvare a consiliului local emisă în temeiul aceleiași legi este suspendată odată cu contestarea ei pe calea contenciosului administrativ.
Suspendarea actului încetează fie odată cu anularea sau revocarea lui, fie odată cu dispariția motivelor de suspendare, cu alte cuvinte la dispariția dubiilor privind legalitatea sau oportunitatea lui. Dacă actul a fost suspendat de drept deoarece este contestat, suspendarea încetează la finalizarea procesului sau procedurii administrative de verificare.
Regulile expuse mai sus sunt de sorginte doctrinară, legislația română fiind preocupată doar de actele normative, stipulând că acestea pot fi suspendate printr-un act normativ de același nivel sau de nivel superior, care prevede în mod expres data la care se produce suspendarea, precum și durata ei determinată. La expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintra de drept în vigoare sau este modificat, abrogat. Prelungirea suspendării ori modificarea sau abrogarea actului normativ ori a dispoziției suspendate poate face obiectul unui act normativ sau al unei dispoziții exprese, cu aplicare de la data expirării suspendării.
5.3.13. Modificarea.
Modificarea unui act administrativ constă în schimbarea expresă a textului unora sau mai multor articole ori alineate ale acestuia și în redarea lor într-o nouă formulare.
Modificarea unui act administrativ duce, prin urmare, la încetarea efectelor juridice a dispozițiilor modificate, cu începere de la publicarea/comunicarea noului act administrativ, astfel cum a fost modificat, sau a actului de modificare.
Modificarea nu trebuie confundată cu completarea actului, care este o formă de modificare, însă fără efecte asupra dispozițiilor cuprinse în act, și, prin urmare, fără a produce încetarea unor efecte juridice ale actului administrativ.
Modificarea unui act administrativ este utilă numai atunci când sunt afectate mai puțin de jumătate din prevederile actului vizat prin modificare, în caz contrar fiind preferabilă soluția abrogării actului și emiterea unuia nou.
5.3.14. Abrogarea.
Abrogarea este, în esență, o revocare/anulare a unui act administrativ, cu efect numai pentru viitor, și poate afecta atât actele normative, cât și actele individuale.
Competența de abrogare aparține autorității emitente sau celei ierarhic superioare, precum și autorității care, deși nu este ierarhic superioară, este situată la un nivel superior din punct de vedere al activității de legiferare și normativă (de exemplu, minister față de consiliu local).
● Abrogarea actelor administrative normative.
Legea 24/2000 consacră regula conform căreia prevederile cuprinse într-un act administrativ normativ, contrare unei noi reglementări de același nivel sau de nivel superior, trebuie abrogate.
Abrogarea poate fi totală sau parțială.
Abrogările parțiale sunt asimilate modificărilor, actul administrativ abrogat parțial rămânând în vigoare prin dispozițiile sale neabrogate. În cazul unor abrogări parțiale intervenite succesiv, ultima abrogare se va referi la întregul act administrativ, nu numai la textele rămase în vigoare.
Abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are totdeauna caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial.
Dacă o normă de nivel inferior, cu același obiect, nu a fost abrogată expres de actul normativ de nivel superior, această obligație îi revine autorității care a emis prima actul.
Abrogarea poate fi, de asemenea, expresă sau implicită.
a) abrogarea expresă. Legea 24/2000 prevede că abrogarea poate fi dispusă, de regulă, printr-o dispoziție distinctă în finalul unui act normativ care reglementează o anumită problematică, dacă aceasta afectează dispoziții normative anterioare, conexe cu ultima reglementare.
În cadrul operațiunilor de sistematizare și unificare a legislației se pot elabora și adopta acte normative de abrogare distincte, având ca obiect exclusiv abrogarea mai multor acte normative.
b) abrogarea implicită. În cazuri deosebite, în care la elaborarea și adoptarea unei reglementări nu a fost posibilă identificarea tuturor normelor contrare, se poate prezuma că acestea au făcut obiectul modificării, completării ori abrogării lor implicite.
Regula generali aspecia libus non derogant – prin excepție de la regula instituită, evenimentele legislative implicite nu sunt recunoscute în cazul actelor normative speciale ale căror dispoziții nu pot fi socotite modificate, completate sau abrogate nici prin reglementarea generală a materiei, decât dacă acest lucru este exprimat expres.
● Abrogarea actelor administrative individuale.
Considerăm că instituția abrogării se aplică, în mod corespunzător, și actelor administrative individuale cu executare continuă în timp, chiar dacă ea nu este reglementată. Astfel, autorizațiile de funcționare sau de exercitare a unei activități pot fi abrogate pe motiv de inoportunitate, cu respectarea drepturilor câștigate de beneficiari și a perioadei de valabilitate a autorizației.
Și abrogarea actelor individuale poate fi totală, parțială, expresă sau implicită; astfel, acordarea autorizației de exercitare a unei activități într-un anumit spațiu altei persoane decât beneficiara anterioarei autorizații semnifică implicit abrogarea acesteia din urmă, iar “anularea” avizului sau autorizației de exercitare a unei activități, în urma săvârșirii unei contravenții, este de fapt o abrogare a actului administrativ individual, intervenită pentru cauze posterioare emiterii acestuia și având efecte doar pentru viitor.
De asemenea, credem că este aplicabilă regula conform căreia abrogarea unui act este definitivă, nu reînvie actul anterior.
5.3.15. Încetarea efectelor actelor administrative prin intervenția unor fapte administrative.
Dacă mai sus am prezentat modalitățile de încetare a efectelor juridice ale actelor administrative prin intervenția unor alte acte administrative, trebuie precizat că există și anumite fapte administrative care au același efect.
În principiu, actele administrative normative nu pot fi afectate de fapte materiale, deoarece executarea lor se face prin prestații repetate; prin excepție, actele administrative normative temporare își încetează efectele juridice prin împlinirea termenului (fapt material). În acest caz, prelungirea termenului de aplicare a unui act normativ temporar trebuie să intervină înainte de expirarea termenului și să indice, când este cazul, noul termen.
Actele administrative individuale sunt, pe de altă parte, afectate de fapte materiale cum ar fi decesul subiectului de drept beneficiar al actului administrativ (a unei autorizații de traducător, spre exemplu) respectiv dizolvarea persoanei juridice.
Prescripția executării actului determină încetarea efectelor juridice ale acestuia, cum este spre exemplu cazul procesului verbal de sancționare contravențională, care se prescrie în termen de o lună de la aplicarea sancțiunii dacă nu a fost comunicat contravenientului.
În fine, faptul care determină întotdeauna încetarea efectelor actului administrativ individual este executarea acestuia – demolarea clădirii pentru autorizația de demolare, edificarea clădirii pentru autorizația deconstruire, plata amenzii în cazul procesului verbal de sancționare contravențională.
5.3. Gestionarea actelor administrative emise sau adoptate de autoritățile administrației publice locale
Actele administrative emise sau adoptate de autoritățile administrației publice locale se păstrează de către emitenți. În practică, evidențierea acestor acte este consemnată în registre speciale, instituite în acest sens. În cazul hotărârilor adoptate de consiliile locale și dispozițiilor emise de primari, evidența acestora este ținută de către secretarul localității în registrele de evidență a actelor administrative, separat, pentru hotărâri și pentru dispoziții.
Aceste registre sunt tipizate și conțin rubricația corespunzătoare conform prevederilor legale , respectiv:
numărul de înregistrare cronologică al actului;
anul, luna și ziua emiterii actului;
conținutul pe scurt al actului;
comunicarea actului ;
legalitatea actului;
responsabilități și termene.
Rubrica “comunicarea actului“ se completează obligatoriu de către secretar în vederea îndeplinirii cerințelor legale cu privire la aducerea la cunoștință publică a actelor cu caracter normativ sau comunicarea celor cu caracter individual. Tot aici se consemnează și data comunicării oficiale a actelor în vederea exercitării controlului de legalitate de către prefect, conform art. 48 și art. 115 din Legea nr. 215/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare. În cazul hotărârilor consiliului local, secretarul comunică un exemplar, în original, primarului în vederea aducerii la îndeplinire a acestora, iar un exemplar, în original, se păstrează în dosarul de ședință.
Dosarele cu actele administrative se păstrează de către secretar în conformitate cu Nomenclatorul arhivistic, potrivi Legii nr 16/1996, legea arhivelor naționale, urmând să fie arhivate conform cerințelor legale.
La rubrica “legalitatea actului” se menționează dacă actul a fost apreciat ca legal de către prefect sau nu a fost contrasemnat de către secretar, fiind formulată o opinie motivată cu privire la nelegalitatea actului, care a fost înaintată prefectului conform art. 48 alin. 1 din Legea nr. 215/2001, republicată,cu modificările și completările ulterioare.
La rubrica „responsabilități și termene” se consemnează cine aduce la îndeplinire actul și în ce termen.
CAP. VI REGISTRUL AGRICOL ÎN CONTEXTUL LEGISLAȚIEI ACTUALE
6.1. Considerații generale
Pentru asigurarea unei evidențe unitare cu privire la starea și dezvoltarea agriculturii și la buna utilizare a resurselor locale, autoritățile administrației publice locale ale comunelor, orașelor, municipiilor și sectoarelor municipiului București organizează întocmirea și ținerea la zi a registrului agricol pe suport hârtie și în format electronic, conform formularelor registrului agricol prevăzute în anexele nr. 1 si 2 la Hotărârea Guvernului 1.632/2009 privind registrul agricol pentru perioada 2010 – 2014.
Registrul agricol constituie documentul oficial de evidență primară unitară, în care se înscriu date cu privire la gospodăriile populației și la societățile/asociațiile agricole, precum și la orice alte persoane fizice și/sau juridice care au teren în proprietate/folosință și/sau animale, și anume:
a) capul gospodăriei și membrii acesteia, după caz; reprezentantul legal al societății/asociației agricole sau al persoanei juridice care are teren în proprietate/folosință;
b) terenurile pe care le dețin în proprietate sau folosință, pe categorii de folosință, suprafețe cultivate cu principalele culturi și numărul de pomi, pe specii. Pentru terenurile înscrise în cartea funciară se va menționa numărul cadastral sau topografic și numărul de carte funciară, după caz;
c) efectivele de animale, pe specii și categorii, existente la începutul fiecărui an; evoluția anuală a efectivelor de bovine, porcine, ovine, caprine, cabaline, măgari, catâri, iepuri de casă, animale de blană, păsări, familii de albine, precum și alte animale domestice sau sălbatice crescute în captivitate, în condițiile legii, ce fac obiectul înscrierii în registrul agricol;
d) clădirile cu destinația de locuință și construcții-anexe;
e) mijloacele de transport cu tracțiune animală;
f) mijloacele de transport cu tracțiune mecanică, respectiv: tractoarele, autovehicule pentru transportat mărfuri, mașinile și utilajele pentru agricultură și silvicultură;
g) orice instalații pentru agricultură și silvicultură.
Registrul agricol constituie:
– sursa de date pentru înfăptuirea pe plan local a unor politici în domeniile: fiscal, agrar, al protecției sociale, edilitar-urbanistic, sanitar, școlar și altele asemenea;
– baza de date pentru satisfacerea unor solicitări ale cetățenilor, cum ar fi: eliberarea documentelor doveditoare privind proprietatea asupra animalelor și păsărilor, în vederea vânzării în târguri și oboare, privind calitatea de producător agricol, în vederea vânzării produselor la piața, privind starea materială pentru situații de protecție socială, pentru obținerea unor drepturi materiale și/sau bănești și altele asemenea;
– sursa administrativă de date pentru sistemul informațional statistic, pentru pregătirea și organizarea recensămintelor, pentru organizarea unui sistem de anchete prin sondaj și altele asemenea. Furnizarea datelor cu caracter personal în cazul persoanelor fizice care fac obiectul înregistrării în registrul agricol se asigură prin grija serviciilor publice comunitare locale de evidență a persoanelor, la cererea primarilor, în scopul exercitării atribuțiilor legale, fără plata vreunei taxe sau a vreunui tarif, organizarea registrului agricol având caracterul unei acțiuni de interes public.
De-a lungul timpului, registrul agricol a avut o multifuncționalitate, acordându-se prioritate anumitor funcții, în anumite perioade:
funcția de evidență primară – prin această funcție registrul agricol asigură datele cu
privire la potențialul fiecărei gospodării dintr-o localitate. Această funcție , pe care o regăsim în toate perioadele, este cea mai importantă funcție a registrului agricol.
registrul agricol a îndeplinit și funcții ce au devenit istorice:a reprezentat baza de date pentru planificarea planului de producție la fiecare gospodărie, a constituit baza de date pentru stabilirea cotelor obligatorii la fondul de stat, a avut și o funcție politică cu implicații negative asupra unor categorii sociale.
registrul agricol a asigurat datele de bază pentru stabilirea
impozitului agricol, pe clădiri și alte obligațiuni. Această funcție o regăsim și în prezent în ceea ce privește înfăptuirea pe plan local a politicii fiscale. registrul agricol este sursa de date pe baza căreia se eliberează
certificatul de producător agricol, actele doveditoare (adeverințe) privind numărul de animale, numărul de pomi, construcțiile deținute, componența gospodăriei, suprafețele de teren în proprietate/folosință.
registrul agricol este sursa de date pentru sistemul informațional statistic.
în diferite perioade, registrul agricol a constituit baza de date pentru efectuarea unor cercetări economice sau sociologice. De pildă, înainte de anul 1990, pe baza registrului agricol se stabileau eșantioane de gospodării țărănești la care se calcula consumul gospodăresc pe trei categorii: țărani, pensionari, salariați. Și astăzi registrul agricol este sursa de date pentru efectuarea unor cercetări sociologice sau sondaje având ca obiect producția vegetală, animală, producția apicolă.
o funcție de mare importanță îndeplinită de registrul agricol este aceea de pregătirea recensământului general agricol. La recensămintele populației și locuințelor anterioare s-au utilizat datele din registrul agricol în procent de 90%.
registrul agricol a stat la baza aplicării legilor fondului funciar. Exigența cu care s-au declarat datele pentru înscriere în registrul agricol a determinat modul de reconstituire a dreptului de proprietate.
registrul agricol este sursa de date pe baza căreia se eliberează certificatul de producător agricol, actele doveditoare (adeverințe) privind numărul de animale, numărul de pomi, construcțiile deținute, componența gospodăriei, suprafețele de teren în proprietate/folosință.
registrul agricol este sursa de date pentru sistemul informațional statistic.
în diferite perioade, registrul agricol a constituit baza de date pentru efectuarea unor cercetări economice sau sociologice. De pildă, înainte de anul 1990, pe baza registrului agricol se stabileau eșantioane de gospodării țărănești la care se calcula consumul gospodăresc pe trei categorii: țărani, pensionari, salariați. Și astăzi registrul agricol este sursa de date pentru efectuarea unor cercetări sociologice sau sondaje având ca obiect producția vegetală, animală, producția apicolă.
o funcție de mare importanță îndeplinită de registrul agricol este aceea de pregătirea recensământului general agricol. La recensămintele populației și locuințelor anterioare s-au utilizat datele din registrul agricol în procent de 90%.
– registrul agricol a stat la baza aplicării legilor fondului funciar. Exigența cu care s-au declarat datele pentru înscriere în registrul agricol a determinat modul de reconstituire a dreptului de proprietate.
6.2. Sediul materiei
Sediul materiei îl constituie trei acte normative, respectiv:
1. Ordonanța de Guvern 28/2008 privind registrul agricol, aprobată cu modificări și completări prin Legea 98/2009;
2. Hotărârea Guvernului nr. 1632/2009 privind registrul agricol pentru
perioada 2010-2014;
3. Ordinul comun al Ministerului Administrației și Internelor, al Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, al Ministerului Finanțelor Publice și al Institutului Național de Statistică 153/95/1998/3241/2010 pentru aprobarea Normelor tehnice de completare a registrului agricol pentru perioada 2010-2014 Principiile care au stat la baza acestor acte normative:
principiul obligativității completării registrului agricol;
principiul modului de înregistrare, care presupune înregistrarea gospodăriilor care au domiciliul în localitate și apoi a persoanelor cu domiciliul în alte localități (străinașii).
principiul stabilirii modalității de culegere a datelor pentru înscriere în registru. În prezent se utilizează două modalități:
la sediul primăriei;
prin vizitarea gospodăriilor.
principiul stabilirii responsabilităților. Aici întâlnim următoarele situații:
responsabilități pentru persoanele fizice și persoanele juridice, în sensul de declarare a datelor pentru înscriere în registrul agricol, la anumite termene.
pentru primării, există obligația organizării evidenței pentru înscrierea datelor atât pe suport hârtie cât și în format electronic dar și a altor obligații:
există obligația păstrării registrului agricol în bune condiții și apărării împotriva sustragerii și degradării;
de asemenea, există obligația furnizării datelor din registru, cu respectarea prevederilor legale;
obligația de a aduce la cunoștința cetățenilor diferite extrase din actul normativ care reglementează registrul agricol;
obligația de organizare a evidenței centralizate.
Prefectul are responsabilități cu privire la registrul agricol, în ceea ce privește respectarea prevederilor legale cu privire la întocmirea și ținerea la zi a registrului, efectuează și răspunde de controlul lucrărilor privind întocmirea registrului.
personalul însărcinat cu registrul agricol are sarcina completării și ținerii la zi a
registrului agricol, atât pe suport de hârtie cât și în format electronic, dar și a centralizării
datelor.
secretarul unității administrativ teritoriale coordonează, verifică și răspunde de modul de completare și ținere la zi a registrului agricol și își exprimă acordul scris cu privire la orice modificări.
6.3. Practica completării registrului agricol
Normele tehnice privind modul de completare a registrului agricol pentru perioada 2010-2014 sunt stabilite prin Ordinul nr. 153/95/1998/3241/2010.
Registrele agricole se vor completa separat pentru următoarele categorii de deținători (de terenuri, animale si păsări):
tipul 1- pentru persoanele fizice cu domiciliul fiscal în localitate;
tipul 2- pentru persoanele fizice cu domiciliul fiscal în alte localități decât cele unde dețin bunuri ce fac obiectul înscrierii în registrul agricol;
tipul 3 – pentru persoanele juridice cu domiciliul fiscal în localitate. Nu se înscriu unitățile aparținând Ministerului Apărării Naționale, Ministerului Administrației și Internelor, Ministerului Justiției și Serviciului Român de Informații;
tipul 4 – pentru persoanele juridice cu domiciliul fiscal în alte localități decât cele unde sunt bunurile ce fac obiectul înscrierii în registrul agricol.
Înscrierea datelor în registrul agricol se face pe baza declarației date pe propria răspundere de capul gospodăriei sau, în lipsa acestuia, de un alt membru major al gospodăriei având capacitate deplină de exercițiu fie prin vizitarea persoanelor fizice de către persoanele împuternicite cu completarea registrului agricol; fie prin prezentarea din proprie inițiativă la sediul primăriei a unui reprezentant major al persoanei fizice; fie prin transmiterea declarației prin poștă, cu confirmare de primire, pe cheltuiala persoanei care are obligația de a fi înregistrată în registrul agricol sau pe baza unei procuri notariale date de capul gospodăriei în cazul persoanelor fizice cu domiciliul în altă localitate; fie prin invitarea la primărie a persoanelor fizice care au obligația să efectueze declarațiile pentru înscrierea datelor în registrul agricol.
Datele privind clădirile și terenurile se înscriu pe bază de documente anexate la declarația făcută sub semnătură. În cazul în care nu există documente, înregistrarea în registrul agricol a datelor privind clădirile și terenurile se poate face pe baza declarației.
În cazul indiviziunii, oricare dintre coindivizari va putea face declarația.
Pentru persoanele juridice datele se înscriu în registrul agricol pe baza declarațiilor date de conducătorul unității, însoțite de documente.
La completarea registrului agricol cu datele privind efectivele de animale va participa un medic veterinar împuternicit de circumscripția sanitar-veterinară și/sau un zootehnist de la centrele agricole comunale.
Înscrierea familiilor de albine se face în registrul agricol in localitatea unde proprietarul acestora deține vatra de stupină permanentă.
Înscrierea datelor în registrul agricol pe suport hârtie și în format electronic, completarea, ținerea la zi și centralizarea datelor din registrul agricol respectiv se fac la nivelul fiecărei localități de către persoanele cărora le revine, prin dispoziție a primarului respectiv, aceasta atribuție.
Secretarul localității coordonează, verifică și răspunde de modul de completare și ținere la zi a registrului agricol.
Orice modificare a datelor înscrise în registrul agricol se face numai cu acordul scris al secretarului localității. Înscrierea datelor în registrul agricol se va face numai cu cerneală/pastă albastră.
Orice modificări ale datelor înscrise se fac prin tăierea cu o linie orizontală de culoare roșie și prin înscrierea datelor corecte, de asemenea cu cerneală roșie, lăsându-se vizibilă cifra anterioară. Ori de câte ori intervin modificări în registrul agricol referitoare la terenuri, la categoria de folosință a acestora, la clădiri, la mijloacele de transport sau la orice alte bunuri deținute în proprietate ori în folosință, după caz, de natura sa conducă la modificarea oricăror impozite și taxe locale prevăzute de titlul IX din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, funcționarii publici cu atribuții privind completarea, ținerea la zi și centralizarea datelor din registrele agricole au obligația de a comunica aceste modificări funcționarilor publici din compartimentele de resort din aparatul de specialitate al primarului, în termen de 3 zile lucrătoare de la data modificării.
În cazul decesului unui membru al gospodăriei proprietar al unor bunuri care fac obiectul înscrierii în registrul agricol, în cel mult 30 de zile calendaristice de la data decesului, la poziția corespunzătoare acestuia, prin grija secretarului unității administrativ-teritoriale, respectiv al sectorului municipiului București, după caz, se înscriu numărul de înregistrare a sesizării pentru deschiderea procedurii succesorale în registrul de intrare – ieșire de la nivelul autorităților administrației publice locale respective, precum și numărul de înregistrare la notarul public care ține opisul de evidență a acestora. În cazul decesului unui membru al gospodăriei care nu are înscrise în registrul agricol bunuri ce fac obiectul moștenirii, se face mențiunea „fără bunuri imobile“.
Mențiunea decesului unui membru al gospodăriei în registrul agricol se face prin tăierea numelui acestuia cu o linie orizontală, astfel încât să rămână lizibilă identitatea sa, înscriindu-se data decesului și numărul actului de deces.
La defalcarea unei gospodării, la vechea poziție se menține gospodăria care își păstrează vechiul număr, corectându-se rubricile în mod corespunzător, iar pentru gospodăria care s-a înființat se va deschide o noua partidă, menționându-se la vechea poziție numărul la care i s-a deschis noua partidă.
Dacă două sau mai multe gospodării se unesc în una singură, toate partidele corespunzătoare se închid cu mențiunea „unificat cu gospodăria de la numărul…..și deschis partida la numărul“…………. Noua partidă cuprinde toate datele gospodăriilor care s-au unificat.
În cazul în care persoanele din cadrul gospodăriei își schimbă domiciliul dintr-un sat în altul, respectiv dintr-o localitate componentă a orașului sau a municipiului în alta, dar în limitele aceleiași comune, aceluiași oraș sau municipiu, se va face transferarea datelor gospodăriei la satul sau la localitatea componentă, închizându-se vechea partidă cu mențiunea „transferat datele în “.
În cazul în care persoanele din cadrul gospodăriei își schimbă domiciliul în altă localitate, se va închide partida, înscriindu-se data și noua adresă, și, după caz, se va trece în volumul registrului agricol tipul 2.
În cazul în care se înlocuiește capul gospodăriei cu un alt membru din cadrul gospodăriei, ca urmare a decesului, a schimbării domiciliului sau a oricărei alte situații, nu se deschide altă partidă, ci se operează modificările respective.
Pentru gospodăriile populației, înscrierea datelor se va face în ordinea alfabetică a străzilor și a numărului casei, în registre separate pe sate, astfel încât să rămână, după apreciere, și un număr suficient de file libere la fiecare sat, care vor servi pentru înscrierea gospodăriilor ce se vor înființa în perioada 2010 – 2014. Dacă satele sunt formate dintr-un număr redus de gospodării se vor înscrie într-un registru gospodăriile din 2-3 sate, lăsându-se între sate un număr suficient de file libere pentru eventualele noi gospodării ce se vor înființa în fiecare sat. La orașe, municipii registrul agricol se va completa pe străzi/cartiere/zone. În registrul agricol se va deschide separat câte o partidă pentru fiecare gospodărie, persoană fizică sau unitate cu personalitate juridică. Nu se lasă file libere între gospodării pentru terenurile virane, chiar dacă sunt numerotate.
Prin gospodărie se înțelege grupul de două sau mai multe persoane care locuiesc împreună în mod obișnuit, având în general legături de rudenie, și care se gospodăresc în comun, participând integral sau parțial la bugetul de venituri și cheltuieli al gospodăriei. Gospodăria poate fi formată și dintr-un grup de două sau mai multe persoane între care nu există legături de rudenie, dar care declară că prin înțelegere locuiesc și se gospodăresc împreună. Persoanele care declară că locuiesc și se gospodăresc singure, nefăcând parte din altă gospodărie, se consideră tot ca o gospodărie, dar alcătuită dintr-o singură persoană.
În cazul în care persoanele din cadrul gospodăriei își schimbă domiciliul dintr-un sat în altul, în cadrul același localități, se va face transferarea datelor, anulându-se vechea partidă. În cazul în care persoanele din cadrul gospodăriei își schimbă domiciliul în altă comună, se va anula partida și se va trece după caz la registrul de tip 2 (străinași).
În cazul în care se înlocuiește capul gospodăriei cu un alt membru din cadrul gospodăriei (de exemplu: prin deces, prin plecare din localitate etc.) nu se deschide altă partidă, ci se vor opera modificările respective.
Pentru identificarea gospodăriilor înscrise în registrul agricol se va întocmi o listă alfabetică cuprinzând gospodăriile (repertoriu), care cuprinde adresa capului de gospodărie (strada și numărul casei), numărul poziției și al volumului registrului agricol la care a fost înscrisă gospodăria.
Coperta registrului agricol se va completa cu date de identificare a localității, pe tipuri de registre. La fiecare volum numerotarea pozițiilor începe cu 001.
Perioadele la care persoanele fizice și juridice au obligația să declare datele pentru înscrierea în registrul agricol sunt următoarele:
5 ianuarie -1 martie, pentru datele anuale privind membrii gospodăriei, terenul aflat în proprietate și cel pe care îl utilizează, clădirile cu destinația de locuință, construcțiile-anexe și mijloacele de transport cu tracțiune animală și mecanică, mașinile, utilajele și instalațiile pentru agricultură și silvicultură, efectivele de animale existente în gospodărie/unitatea cu personalitate juridică la începutul fiecărui an, precum și modificările intervenite în cursul anului precedent în efectivele de animale pe care le dețin, ca urmare a vânzării-cumpărării, a produșilor obținuți, a morții sau sacrificării animalelor ori a altor intrări-ieșiri;
1 – 31 mai, pentru datele privind modul de folosință a terenului, suprafețele cuvenite, numărul pomilor în anul agricol respectiv;
persoanele fizice și juridice au obligația să declare date pentru a fi înscrise în registrul agricol și în afară acestor intervale de timp, în cazul în care au intervenit modificări în proprietate, în termen de 30 de zile de la apariția modificării.
Concomitent cu înscrierea datelor în registrul agricol se colectează informații prin sondaj de la gospodării cu privire la producția vegetală, animală, precum și cu privire la producția apicolă și efectivul de familii de albine. Pe baza acestor informații și a altor date furnizate de organele tehnice agricole se determină, pe comună, oraș, municipiu și sector al municipiului București, producția vegetală, animală, precum și producția apicolă și efectivul de familii de albine din gospodăriile populației.
Componența gospodăriei
Se completează cu date privind membrii gospodăriei numai pentru persoane fizice cu domiciliul în localitatea respectivă. Pentru persoanele fizice cu domiciliul în altă localitate se înscriu date numai pentru proprietar (pe rândul 01).
Terenuri în proprietate se completează pentru toate categoriile de proprietari. Se vor înregistra suprafețele în proprietate pe categorii de folosință (pe total și defalcate în funcție de localitatea în care sunt situate: în localitatea de reședință și în alte localități), inclusiv cele cu care s-au înscris în asociații cu personalitate juridică (societăți comerciale și societăți agricole private).
Pentru persoanele fizice și juridice cu domiciliul, respectiv sediul, în alte localități se completează numai coloana "Total".
Suprafața gospodăriei reprezintă suma suprafețelor pe care le deține în proprietate fiecare membru al gospodăriei, atât în proprietate personală, cât și partea despre care declară că îi revine din indiviziune.
Identificarea pe parcele a terenurilor în proprietatea gospodăriei – trebuie să rezulte denumirea parcelei, numărul topografic al parcelei/tarlalei (solei), suprafața se înscrie atât în ha, cât și în ari, defalcarea terenurilor pe intravilan și pe extravilan, pe categorii de folosință, cu menționarea numărului cadastral și a numărului de carte funciară, în cazul în care titlul de proprietate sau alte acte juridice a/au fost înscris/înscrise în cartea funciară, sau a seriei și numărului titlului de proprietate, în cazul în care terenul este deținut în baza unui titlu de proprietate.
În situația în care titlul de proprietate nu a fost înscris în cartea funciară, dar a fost întocmită documentația cadastrală, vor fi înscrise datele tehnice cuprinse în planul de amplasament.
La intravilan se înscriu sola, parcela și vecinătățile, suprafața curți – construcții și agricol.
La rubrica adresa/mențiuni se va trece modalitatea de deținere a terenurilor (proprietate, folosință, arendă, donație, moștenire, etc.), tipul, numărul și data actului de dobândire, emitentul.
Dacă dimensiunile registrului agricol nu sunt suficiente, se vor folosi alonje(file atașate).
Modul de utilizare a suprafeței agricole
Suprafața agricolă cuprinde terenuri folosite pentru obținerea producției vegetale-arabile, pășuni, fânețe naturale, vii,pepiniere viticole, etc. Normele tehnice de completare a registrul agricol stabilesc modalitățile de completare pentru diferite suprafețe agricole:în proprietate, primite sub diferite forme(arenda, în parte, în asociere,etc.).
Nu se înregistrează suprafețele agricole cuprinse în asociațiile familiale fără personalitate juridică.
Suprafața arabilă cultivată pe raza unei localități
Se completează pentru toate categoriile de deținători și cuprind suprafețele cultivate cu cereale, leguminoase, plante textile, plante uleioase,alte culturi.
Pomii fructiferi-în livezi și răzleți-pe raza localității
Se completează pentru toate categoriile de deținători și cuprind pomii pe rod, total și defalcați pe specii.
Suprafețe amenajate pentru irigat se înscriu cu privire la suprafețele irigate efectiv.
Efectivele de animale
Capitolul respectiv cuprinde efectivele de animale pe total specie și pe principalele grupe de vârstă și sex existente pe raza localității. La completarea acestor date, se va colabora cu medicul veterinar din localitate.
Evoluția efectivelor de animale
Se completează numai gospodăriile populației cu domiciliul în localitate și pentru persoanele fizice cu domiciliul în alte localități care dețin animale în acea localitate.
Utilajele, instalațiile agricole și mijloacele de transport
La acest capitol se înscriu echipamentele existente și care sunt în stare de funcționare, dobândite prin cumpărare, dotare, concesionare, moștenire,etc.
Construcții pe raza localității
Se înscriu date cu privire la clădirile de locuit și celelalte construcții gospodărești deținute în proprietate pe raza localității, cu înscrierea codului materialelor de construcții și anul dării în folosință.
Mențiunile speciale
Acest capitol este prevăzut pentru înscrierea modificărilor ce intervin pe parcursul unui an ulterior datei întocmirii registrului agricol. Centralizarea datelor din registrul agricol Registrul agricol centralizator se completează la nivel de unitate administrativ-teritorială.
Centralizarea datelor se face la termenele prevăzute în art. 12 din OG 28/2008.
Aceste date se comunică Direcției Județene de Statistică sub semnătura primarului și secretarului.
STUDIU DE CAZ
Obiectul studiului de caz îl constituie modalitatea de completare a registrului agricol în cazul în care s-au produs modificări atât în ceea ce privește componența gospodăriei, cât și în ceea ce privește terenurile aflate în proprietate.
În registrul agricol al comunei Pîrjol Tipul 1, Volumul I din satul Băhnășeni , la poziția de rol nr. 21 figurează o gospodărie în a cărei componență se află capul de gospodăriei Ion Gh. Popescu și soția acestuia Maria I. Popescu (Capitolul I: Componența gospodăriei/exploatației agricole fără personalitate juridică).
La capitolul II, litera a) – Terenuri aflate în proprietate, familia figurează cu trei terenuri, după cum urmează:
un teren intravilan în suprafață de 1215 mp din categoria de folosință construcții;
un teren extravilan în suprafață de 4593 mp din categoria de folosință arabil;
un teren extravilan în suprafață de 530 mp din categoria de folosință fânețe naturale.
La capitolul II litera b) – Identificarea pe parcele a terenurilor,
sunt înscrise următoarele date:
în punctul „Acasă”, un teren în suprafață de 1215 mp din categoria de folosință construcții;
în punctul „Acasă”, un teren în suprafață de 4593 mp din categoria
de folosință arabil;
în punctul „Peste deal”,un teren în suprafață de 530 mp din
categoria de folosință fânețe naturale.
La capitolul IV, lit. a) – Suprafața arabilă situată pe raza localității este înscrisă o suprafață de 4593 mp cultivată cu porumb.
La capitolul XI – CONSTRUCȚII EXISTENTE la începutul anului pe raza localității,figurează cu o clădire cu destinația de locuință în suprafață de 56 mp, din cărămidă, construită în anul 1965, precum și construcții – anexe în suprafață de 13 mp.
La data de 12 ianuarie 2012, capul gospodăriei a decedat. Din masa succesorală fac parte toate bunurile înscrise în registrul agricol.
Potrivit art. 10, alin. 5 din normele tehnice de completare, prin grija secretarului localității la capitolul Mențiuni speciale se fac mențiunile cu privire la decesul capului gospodăriei, respectiv numele și prenumele, data decesului, numărul actului de deces, numărul sesizării pentru deschiderea procedurii succesorale în registrul unic de intrare – ieșire și în registrul de evidență a acestor sesizări, rolul nominal unic, observații.
De asemenea, s-a tăiat cu o linie orizontală numele defunctului, astfel încât să rămână lizibil, înscriindu-se data decesului și numărul actului de deces.
În urma dezbaterii succesiunii de pe urma defunctului, în termen de 30 de zile de la aceasta, moștenitorii s-au prezentat la sediul primăriei în vederea efectuării modificărilor în registrul agricol.
Astfel, toate bunurile care au făcut parte din masa succesorală rămasă de pe urma defunctului au revenit fiicei acestuia, cu domiciliul în comuna Pîrjol, satul Pîrjol.
Aceasta a formulat o cerere adresată primarului localității prin care a solicitat efectuarea modificărilor în registrul agricol în baza certificatului de moștenitor pe care l-a anexat.
De asemenea, soția defunctului a făcut mențiunea că va domicilia la fiica sa în satul Pîrjol.
În baza documentelor depuse, cu acordul secretarului localității, sau făcut următoarele modificări:
s-a închis poziția de rol nr. 21 din Volumul I, Tipul 1, din satul Băhnășeni cu mențiunea transferat datele la poziția de rol nr. 34 din Volumul
Tipul 1, din satul Pîrjol;
la poziția de rol nr. 34 din Volumul I, Tipul 1, din satul Pîrjol, în a cărei componență figurează moștenitoarea defunctului, s-au făcut mențiuni cu privire la bunurile dobândite în urma dezbaterii succesiunii, după cum urmează:
2.1. La capitolul II, litera a) – Terenuri aflate în proprietate, s-au înscris trei terenuri, după cum urmează:
un teren în suprafață de 1215 mp din categoria de folosință construcții;
un teren în suprafață de 4593 mp din categoria de folosință arabil;
2. 1. 3. un teren în suprafață de 530 mp din categoria de folosință fânețe naturale.
2 . 2. La capitolul II litera b) – Identificarea pe parcele a terenurilor, s-au înscris următoarele date:
în punctul „Acasă”, un teren în suprafață de 1215 mp din categoria de folosință construcții;
în punctul „Acasă”, un teren în suprafață de 4593 mp din categoria de folosință arabil;
în punctul „Peste deal”,un teren în suprafață de 530 mp din categoria de folosință fânețe naturale.
La capitolul XI – CONSTRUCȚII EXISTENTE la începutul anului pe raza localității, s-au înscris o clădire cu destinația de locuință în suprafață de 56 mp și construcții – anexe în suprafață de 13 mp.
De asemenea, la capitolul Mențiuni efectuate cu privire la situația juridică a terenului s-au înscris modificările efectuate în urma dobândirii prin moștenire a bunurilor imobile – terenuri și construcții, respectiv numărul certificatului de moștenitor, data înregistrării în registrul agricol.
Tot acest capitol conține și semnătura secretarului prin care își dă acordul cu privire la efectuarea modificărilor în registrul agricol.
CAP. VII ÎNREGISTRAREA ACTELOR DE STARE CIVILĂ
7.1. Înregistrarea nașterii
Înregistrarea nașterii se face de structura de stare civilă din cadrul S.P.C.L.E.P. sau, după caz, de ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a produs evenimentul.
În registrul de nașteri se înregistrează copilul născut viu și copilul născut mort.
Înregistrarea gemenilor se face prin întocmirea actului de naștere, separat, pentru fiecare copil. În același mod se procedează și în cazul gemenilor siamezi.
Termenul pentru declararea și înregistrarea nașterii copilului este de:
15 zile de la data nașterii, pentru copilul născut viu și aflat în viață;
3 zile de la data nașterii, pentru copilul născut mort;
24 de ore de la data decesului, pentru copilul născut viu care a decedat înăuntrul termenului de 15 zile;
30 de zile pentru copilul cu vârsta de până la un an, găsit sau părăsit de mamă în maternitate/unități sanitare.
În termenele prevăzute la lit. a), b) și d) se cuprinde atât ziua nașterii, respectiv a găsirii, cât și ziua în care se face declarația.
Înregistrarea nașterii se face în baza următoarelor documente:
certificatul medical constatator al nașterii, întocmit pe formular – tip, care va trebui să poarte număr de înregistrare, dată certă, sigiliul/ștampila unității sanitare, semnătura și parafa medicului;
actul de identitate al mamei și/sau al declarantului, dacă nașterea nu este declarată de mamă;
certificatul de căsătorie al părinților copilului, în original și în fotocopie, dacă sunt căsătoriți, iar dacă aceștia poartă nume de familie diferit, declarația scrisă cu privire la numele pe care îl va dobândi copilul;
declarația de recunoaștere a copilului născut în afară căsătoriei, dată de către tată în fața ofițerului de stare civilă care înregistrează nașterea sau la notarul public, din care să rezulte și numele de familie pe care îl dobândește copilul, la care se anexează consimțământul mamei; în cazul tatălui minor acesta este asistat de reprezentantul legal.
În situația în care unul dintre părinți sau ambii sunt cetățeni străini, sunt necesare documentele prevăzute mai sus, precum și următoarele:
pașaportul părintelui cetățean străin/părinților cetățeni străini, respectiv actul de identitate pentru cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene, în original și în fotocopie, și traducerea legalizată a filei care conține datele de identificare;
certificatul de căsătorie al părinților copilului și traducerea legalizată a acestuia, dacă părinții sunt căsătoriți; originalul certificatului și traducerea acestuia vor fi apostilate/supralegalizate conform art. 72 alin. (6).
Actele de identitate ale părinților și, după caz, al declarantului se restituie imediat după confruntarea datelor, păstrându-se fotocopii ale actelor de identitate ale părinților și ale certificatului de căsătorie.
În cazul în care căsătoria părinților a fost încheiată în străinătate și nu a fost transcrisă/înscrisă în registrele de stare civilă române, se procedează la transcrierea/înscrierea în regim de urgență a certificatelor de stare civilă emise de autoritățile străine în registrele de stare civilă române; nașterea copilului se înregistrează după transcrierea/înscrierea căsătoriei părinților.
C.N.P. se atribuie doar copiilor cetățeni români.
Numele sau prenumele formate din doua sau mai multe cuvinte, se scriu cu cratima.
În cazul în care părinții poartă nume de familie diferite sau există neconcordanță între prenumele copilului trecut în certificatul medical constatator al nașterii și cel declarat, înregistrarea nașterii se face în baza declarației scrise, semnată de ambii părinți, din care să rezulte numele de familie și prenumele copilului.
Dacă părinții nu se înțeleg cu privire la numele de familie și prenumele copilului, primarul unității administrativ-teritoriale la care se înregistrează nașterea stabilește, prin dispoziție, numele de familie și prenumele copilului.
În cazul în care părinții poartă nume de familie diferite, iar unul dintre aceștia este în imposibilitate de a-și manifesta voința cu privire la stabilirea numelui de familie al copilului, înregistrarea nașterii se face în baza declarației celuilalt părinte.
În cazul în care părinții au domicilii diferite, părintele care declară nașterea va da o declarație cu privire la domiciliul copilului.
In cazul copilului părăsit de mama in unitatea sanitara întocmirea actului de naștere se face imediat după împlinirea termenului de 30 de zile de la întocmirea procesului verbal de constatare a părăsirii copilului, semnat de reprezentantul Direcției Generale de Asistenta Sociala si Protecția Copilului, de reprezentantul Politiei si de cel al Unității Sanitare potrivit art. 23 din Legea 61/2012 pentru aprobarea O.U.G. nr. 80/28.09.2011 pentru modificarea si completarea Legii 119/1996 cu privire la actele de stare civilă republicata cu modificările si completările ulterioare Dacă identitatea mamei nu a fost stabilita după împlinirea termenului de 30 de zile, Serviciul Public de Asistenta Sociala in a cărui raza administrativ teritoriala a fost găsit copilul, pe baza documentației transmise de Direcției Generale de Asistenta Sociala si Protecția Copilului, solicita Primarului, in termen de 48 de ore sa întocmească actul de naștere, si sa emită dispoziție privind stabilirea numelui si prenumelui copilului, cat si sa înregistreze nașterea la Serviciul Public Comunitar de Evidenta a Persoanelor. Dispoziția, se emite de către Primar in termen de 5 zile de la data solicitării.
7.2. Înregistrarea căsătoriei
Declarația de căsătorie, care face parte din dosarul întocmit potrivit modelului prevăzut de H.G. 64/2011 pentru aprobarea Metodologiei cu privire la aplicarea unitara a dispozițiilor in materie de stare civilă se face personal, de către viitorii soți, în scris, la S.P.C.L.E.P. sau, după caz, la primăria locului de domiciliu ori de reședință al unuia dintre ei și se publică în ziua în care a fost primită, prin afișare, în extras, în condițiile legii.
Prevederile alin. (1) se aplică și în situația căsătoriilor încheiate la misiunile diplomatice și oficiile consulare de carieră ale României din străinătate, unde cetățenii români domiciliați în străinătate pot depune declarația de căsătorie.
În cazul în care unul dintre viitorii soți nu se află în unitatea administrativ-teritorială unde urmează a se încheia căsătoria, el poate face declarația de căsătorie la S.P.C.L.E.P. sau, după caz, la primăria din cadrul unității administrativ – teritoriale pe raza căreia se află, care o va transmite, în termen de 48 de ore, la S.P.C.L.E.P. sau, după caz, la primăria din cadrul unității administrativ-teritoriale unde urmează a se încheia căsătoria.
Persoanele arestate sau condamnate, în baza unor mandate de arestare ori de executare a pedepsei privative de libertate, pe timpul măsurii arestării și executării pedepsei pot depune declarația de căsătorie la S.P.C.L.E.P. sau, după caz, la primăria în a cărei rază administrativ – teritorială se găsește sediul arestului/penitenciarului, care va fi și competentă să o încheie, cu respectarea prevederilor alin. (1), indiferent de domiciliul sau reședința viitorilor soți.
Odată cu declarația de căsătorie viitorii soți prezintă următoarele acte:
documentul cu care se face dovada identității, în original și în copie;
certificatul de naștere, în original și în copie;
certificatul medical privind starea sănătății, întocmit pe formular – tip, care trebuie să poarte numărul de înregistrare, data certă, sigiliul/ștampila unității sanitare, semnătura și parafa medicului; certificatele medicale sunt valabile 14 zile de la data emiterii și trebuie să cuprindă mențiunea expresă că persoana se poate sau nu se poate căsători; certificatele medicale emise de instituții medicale în străinătate pentru uzul misiunilor diplomatice și oficiilor consulare ale României trebuie să conțină toate rubricile și să fie însoțite de traducerea în limba română legalizată, cu apostilă sau supralegalizare, după caz;
documente, în original și în copii, traduse și legalizate ori certificate de ofițerul de stare civilă, din care să rezulte desfacerea căsătoriei anterioare, dacă este cazul.
Dovada desfacerii căsătoriei anterioare se poate face cu unul dintre următoarele documente:
certificatul de despărțenie sau de divorț, eliberat în perioada 1951-1960;
certificatul de naștere sau de căsătorie, cu mențiunea de desfacere a căsătoriei;
sentința de divorț rămasă definitivă și irevocabilă; pentru divorțul pronunțat în intervalul 8 octombrie 1966-31 iulie 1974, aceasta trebuie să poarte mențiunea că a fost înscrisă în actul de căsătorie în termen de două luni de la rămânerea definitivă a hotărârii.
Dovada încetării căsătoriei anterioare se face cu certificatul de deces al fostului soț.
Dovada identității se poate face cu unul dintre următoarele documente:
pentru cetățenii români – buletin de identitate, carte de identitate sau carte de identitate provizorie;
pentru cetățenii Uniunii Europene sau Spațiului Economic European – documentul de identitate sau pașaportul emise de statul aparținător;
pentru apatrizi – pașaport emis în baza Convenției privind statutul apatrizilor din anul 1954, însoțit de permisul de ședere temporară sau permanentă, după caz.
Cetățenii străini din statele terțe fac dovada identității cu pașaportul emis de statul ai căror cetățeni sunt, în care să fie aplicată viza de intrare pe teritoriul României; viza trebuie să fie valabilă atât la data depunerii declarației de căsătorie, cât și la data oficierii căsătoriei.
Cetățenii străini cărora li s-a acordat o formă de protecție în România fac dovada identității cu următoarele documente:
document de călătorie emis în baza Convenției de la Geneva din 1951;
documentul de călătorie pentru străinii care au obținut protecție subsidiară – protecție umanitară condiționată.
Cetățenii străini solicitanți de azil în România fac dovada identității cu pașaport emis de statul ai căror cetățeni sunt, însoțit de documentul temporar de identitate.
Documentele cu care se face dovada identității trebuie să fie valabile atât la data depunerii declarației de căsătorie, cât și la data oficierii căsătoriei.
Următoarele categorii de documente de identitate ale cetățenilor străini nu sunt valabile pentru încheierea căsătoriei pe teritoriul României:
documentul temporar de identitate, pentru solicitanții de azil, care are înscrisă mențiunea "IDENTITATE DECLARATĂ";
documentul care face dovada statutului de tolerat;
decizia de returnare.
În situația în care ofițerul de stare civilă delegat are suspiciuni cu privire la autenticitatea datelor înscrise în documentele de identitate și de călătorie prezentate de către viitorul soț cetățean străin, este obligat să solicite relații, în scris, la Oficiul Român pentru Imigrări, denumit în continuare O.R.I., sau la formațiunile sale teritoriale, dacă documente sunt emise de această instituție, cu privire la identitatea solicitanților și autenticitatea documentelor prezentate.
Documentele prezentate de cetățenii străini, eliberate de statele ai căror cetățeni sunt, vor fi legalizate conform prevederilor art. 72 alin. (6).
Ofițerul de stare civilă este obligat să confrunte datele înscrise în declarația de căsătorie cu documentele prezentate, iar semnarea declarației se face în prezența sa.
În situația încheierii căsătoriei în cazul existenței unor impedimente rezultate din condițiile de vârstă, minorul care dorește să se căsătorească face o cerere la D.G.P.C. de la locul de domiciliu în vederea obținerii autorizării prevăzute la art. 4 alin. (2) din Codul familiei; cererea trebuie să fie însoțită de o copie, legalizată sau certificată de ofițerul de stare civilă, de pe certificatul de naștere, ancheta socială întocmită de autoritatea tutelară de la domiciliul solicitantului și avizul dat de medic.
Avizul medical trebuie să fie prealabil încuviințării părinților ori, după caz, a tutorelui și autorizării D.G.P.C.; avizul medical nu înlătură prezentarea certificatelor medicale privind starea sănătății prevăzute de art. 28 alin. (2) din Legea nr. 119/1996, cu privire la actele de stare civilă republicată, cu modificările ulterioare.
Încuviințarea căsătoriei minorilor de către părinți ori, după caz, de către tutore se face printr-o declarație dată la S.P.C.L.E.P. sau primăria competentă odată cu declarația de căsătorie; dacă părinții ori, după caz, tutorele locuiesc/locuiește în altă localitate decât cea în care se încheie căsătoria, încuviințarea se dă la S.P.C.L.E.P. sau, după caz, la primăria din localitatea de domiciliu a acestora, care o înaintează de îndată la S.P.C.L.E.P. sau, după caz, primăriei competențe pentru încheierea căsătoriei ori se poate prezenta o declarație pe proprie răspundere, autentificată, din care să rezulte că părintele este de acord cu încheierea căsătoriei de către copilul său minor, care a împlinit vârsta de 16 ani.
În cazul în care numai unul dintre părinți încuviințează căsătoria minorului, iar celălalt refuză, instanța judecătorească decide ținând seama de interesul superior al copilului.
În situația în care părinții sunt divorțați, pentru încheierea căsătoriei este necesar consimțământul ambilor părinți.
Odată cu depunerea declarației sau ulterior, până la încheierea căsătoriei, viitorii soți declară, în fața ofițerului de stare civilă, numele de familie pe care s-au învoit să îl poarte în căsătorie, potrivit dispozițiilor Codului familiei.
Dacă înțelegerea referitoare la numele de familie a intervenit după depunerea declarației, dar înainte de a se încheia căsătoria, această înțelegere se consemnează într-o declarație scrisă care se anexează la declarația inițială.
Căsătoria se încheie la expirarea termenului de 10 zile, în care se cuprind atât ziua când a fost făcută declarația de căsătorie, cât și ziua în care se oficiază căsătoria.
Căsătoria se poate încheia înaintea expirării termenului de 10 zile, dacă starea de sănătate a unuia dintre soți impune aceasta, numai cu aprobarea primarului în România, consulului sau diplomatului cu atribuții consulare în cazul căsătoriilor încheiate la misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României; documentele justificative se păstrează la dosarul de căsătorie.
După expirarea termenului de 10 zile, căsătoria se poate încheia, numai cu aprobarea primarului în România, consulului sau diplomatului cu atribuții consulare în cazul căsătoriilor încheiate la misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României, pentru situații temeinic justificate, însă numai până la expirarea termenului de valabilitate a certificatelor medicale, referitoare la starea sănătății viitorilor soți; în cazul expirării termenului de valabilitate a acestora, viitorii soți sunt obligați să obțină și să depună certificate medicale valabile.
Căsătoria se încheie de către ofițerul de stare civilă, la sediul Serviciului Public Comunitar de Evidenta a Persoanelor, al Primăriei in a cărei raza de competenta teritoriala își are domiciliul ori reședința unul dintre viitorii soți sau după caz, la un sediu destinat acestui scop, stabilit de Primarul U.A.T. respective. Căsătoria se poate încheia si in afara sediului Primăriei cu aprobarea Primarului potrivit art. 27, alin. 2 din Legea nr. 61/2012. pentru aprobarea O.U.G. nr. 80/28.09.2011 pentru modificarea si completarea Legii 119/1996 cu privire la actele de stare civilă republicata cu modificările si completările
Oficierea căsătoriei se face în limba română de către ofițerul de stare civilă într-o încăpere corespunzător amenajată, având o ținută vestimentară adecvată caracterului solemn al acestui act. Ceremonia se poate desfășura, la cerere, și în limba maternă a persoanelor care urmează să se căsătorească, dacă ofițerul de stare civilă cunoaște limba respectivă.
La oficierea căsătoriei, ofițerul de stare civilă este obligat să poarte eșarfa, în culorile drapelului național român, așezată pe umărul stâng, cu banda albastră în sus.
După luarea consimțământului viitorilor soți, liber și deplin exprimat, în fața a 2 martori, ofițerul de stare civilă îi declară căsătoriți, le citește dispozițiile Codului familiei privind drepturile și obligațiile soților și întocmește, de îndată, actul de căsătorie.
Actul de căsătorie se semnează de către soți, cu numele de familie pe care s-au învoit să-l poarte în timpul căsătoriei, de către ofițerul de stare civilă și de către martori.
În rubrica "Văzând că publicația cerută de lege s-a efectuat în termen și că nu s-a făcut opoziție la această căsătorie, în temeiul consimțământului exprimat personal de fiecare dintre viitorii soți, noi………………………… , ofițer de stare civilă, am încheiat prezentul act de
căsătorie", se înscriu numele și prenumele celui care a oficiat căsătoria.
Ofițerul de stare civilă nu poate încheia căsătoria dacă constată că nu sunt îndeplinite cerințele legii.
Refuzul privind încheierea căsătoriei se consemnează într-un proces-verbal motivat, întocmit, în două exemplare, dintre care unul se înmânează persoanelor care intenționau să se căsătorească.
După încheierea căsătoriei, ofițerul de stare civilă anulează cartea de identitate a soțului care își schimbă numele de familie prin căsătorie; anularea se face prin tăierea colțului în care se află înscrisă perioada de valabilitate.
În situația persoanelor deținătoare de buletine de identitate sau cărți de identitate provizorii, în actul de identitate al soțului care prin căsătorie își schimbă numele de familie se aplică ștampila cu următorul conținut:
"Schimbat numele din în , prin căsătorie. Actul de identitate va fi preschimbat până la
7.3 Divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau prin procedura notarială
7.3.1. Condițiile
Dacă soții sunt de acord cu divorțul și nu au copii minori, născuți din căsătorie sau adoptați, ofițerul de stare civilă sau notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților, eliberându-le un certificat de divorț, potrivit legii.
7.3.2. Procedura
Cererea de divorț se depune de soți împreună. Ofițerul de stare civilă sau notarul public înregistrează cererea si le acorda un termen de 30 de zile pentru eventuala retragere a cererii de divorț. La expirarea acestui termen, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public verifică dacă soții stăruie să divorțeze și dacă, în acest sens, consimțământul lor este liber și neviciat.
Dacă soții stăruie în divorț, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public eliberează certificatul de divorț fără să facă vreo mențiune cu privire la culpa soților. Dacă soții nu se înțeleg asupra numelui de familie pe care să îl poarte după divorț, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public emite o dispoziție de respingere a cererii de divorț și îndrumă soții să se adreseze instanței de judecată. Soluționarea cererilor privind alte efecte ale divorțului, asupra cărora soții nu se înțeleg, sunt de competenta instanței judecătorești.
Mențiunea in actul de căsătorie
Când cererea de divorț este depusă la primăria unde s-a încheiat căsătoria, ofițerul de stare civilă, după emiterea certificatului de divorț, operează mențiunea în actul de căsătorie. În cazul depunerii cererii la primăria în a cărei rază teritorială soții au avut ultima locuință comună ofițerul de stare civilă emite certificatul de divorț și înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face mențiune în actul de căsătorie. În cazul constatării divorțului de către notarul public, acesta emite certificatul de divorț si înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului.
Refuzul ofițerului de stare civilă sau notarului public
Dacă nu sunt îndeplinite condițiile mai sus menționate, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public respinge cererea de divorț. Împotriva refuzului ofițerului de stare civilă sau notarului public nu există cale de atac, dar soții se pot adresa cu cererea de divorț instanței de judecată, pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau in baza unui alt temei prevăzut de lege. Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofițerului de stare civilă sau notarului public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților și de a emite certificatul de divorț, oricare dintre soți se poate adresa, pe cale separată, instanței competențe.
7.4. Înregistrarea decesului
Actul de deces se întocmește la S.P.C.L.E.P. sau, după caz, la primăria unității administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a produs decesul ori s-a găsit cadavrul.
Declarația de deces, pentru situația în care cauza decesului este naturală, se face în termen de 3 zile de la data încetării din viață a persoanei, de către persoanele prevăzute de lege; în acest termen se cuprinde atât ziua în care s-a produs decesul, cât și ziua în care se face declarația.
Odată cu declarația de deces, declarantul depune următoarele acte:
certificatul medical constatator al decesului, întocmit pe formular-tip, care va trebui să poarte număr de înregistrare, dată certă, semnătura și parafa medicului care a făcut constatarea, sigiliul/ștampila unității sanitare, în care trebuie consemnată cauza decesului, fără prescurtări, înscrisă cu majuscule;
certificatul de naștere și de căsătorie, după caz;
actul de identitate al decedatului;
livretul militar sau, după caz, adeverința de recrutare a celui decedat;
fotocopia actului de identitate al declarantului.
În cazurile în care declarantul nu poate prezenta certificatele de stare civilă și/sau actul de identitate al persoanei decedate, acesta declară, în scris, motivul neprezentării acestora, precum și datele de stare civilă ale decedatului.
După întocmirea actului de deces, pe certificatul de naștere și/sau căsătorie, după caz, se aplică mențiunea "Decedat act. nr …………. Din……………….. înregistrat la Primăria……………".
Ofițerul de stare civilă este obligat să rețină actul de identitate al celui decedat și să-l anuleze. Cartea de identitate se anulează prin tăierea colțului în care se află înscrisă perioada de valabilitate, iar în cazul buletinului de identitate și al cărții de identitate provizorii se aplică, pe prima pagină, respectiv pe verso-ul documentului, ștampila cu următorul conținut: "DECEDAT, Act nr……./anul….., luna …., ziua ……, înregistrat la Primăria………., județul…………………………..".
În termen de 10 zile de la data înregistrării decesului, ofițerul de stare civilă are obligația să trimită actele de identitate ale persoanelor decedate sau declarațiile prevăzute la art. 55 alin. (2), cu adresă scrisă, întocmită potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 30, la structura de evidență din cadrul S.P.C.L.E.P. la care este arondată unitatea administrativ – teritorială pe raza căreia persoana decedată a avut ultimul domiciliu.
În cazul decesului unui cetățean străin, pașaportul, actul de identitate, permisul de ședere permanentă sau permisul de ședere temporară se înaintează de îndată, cu adresă, structurii teritoriale a O.R.I., împreună cu un extras de pe actul de deces.
Dacă documentele prevăzute de lege nu s-au depus, la structura teritorială a O.R.I. se înaintează extrasul pentru uz oficial după actul de deces, împreună cu declarația motivată a declarantului.
În actul de deces, la rubrica "cauza decesului fiind ……………………………….", se
înscrie cu majuscule de tipar cauza decesului prevăzută la lit. c) și d) din certificatul medical constatator al decesului.
Când decesul se datorează unei sinucideri, unui accident sau altor cauze violente, precum și în cazul găsirii unui cadavru, fie că este sau nu identificat, declarația se face în termen de 48 de ore, calculat din momentul decesului sau al găsirii cadavrului.
În aceste cazuri înregistrarea se face în baza certificatului medical constatator al decesului și a dovezii eliberate de poliție sau de parchet, potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 31, din care să rezulte că una dintre aceste autorități a fost sesizată despre deces.
În cazul în care decesul nu a fost declarat și înregistrat în termenul legal de 48 de ore, întocmirea actului de deces se face numai cu aprobarea parchetului, iar declarația se face în scris, arătând motivele întârzierii.
Ofițerul de stare civilă care înregistrează un act de deces este obligat să comunice acest fapt S.P.C.L.E.P. sau, după caz, primăriei unde se păstrează actul de naștere – exemplarul I al celui decedat.
După efectuarea mențiunii de deces în exemplarul I al registrului de naștere, ofițerul de stare civilă este obligat să trimită comunicarea de mențiune la:
structura de stare civilă din cadrul S.P.C.J.E.P., respectiv G.E.P.M. București – D.S.C., pentru operarea în registrul de naștere – exemplarul II;
S.P.C.L.E.P. sau, după caz, primăria unde s-a încheiat căsătoria.
S.P.C.L.E.P. sau, după caz, primăria care are în păstrare actul de căsătorie trimite comunicarea de mențiune la S.P.C.L.E.P. sau, după caz, la primăria care are în păstrare actul de naștere al soțului supraviețuitor, pentru înscrierea mențiunilor corespunzătoare pe marginea acestuia.
Potrivit art. 39. alin. 4 din Legea 61/2012 de aprobare a O.U.G. 80/28.09.2011 pentru modificarea si completarea Legii 119/1996 cu privire la actele de stare civilă republicata structura de stare civilă din cadrul Serviciului Public Comunitar Local de Evidenta a Persoanelor sau, după caz, ofițerul de stare civilă din cadrul unității administrativ – teritoriale in a cărei raza se afla ultimul domiciliu al defunctului are obligația de a comunica, in scris, camerei notarilor publici in a cărei raza administrativa se afla lista actualizata a actelor de deces întocmite. Lista se transmite lunar si va cuprinde in mod obligatoriu numele, prenumele si ultimul domiciliu al defunctului.
Misiunile diplomatice si oficiile consulare ale României acreditate in străinătate, comunica lista Ministerului Afacerilor Externe, care o transmite Camerei Notarilor Publici București.
După întocmirea actului de deces, ofițerul de stare civilă eliberează declarantului o adeverință de înhumare sau de incinerare a cadavrului, într-un singur exemplar, potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 32, făcând mențiune despre aceasta pe verso-ul certificatului constatator al decesului sau al certificatului constatator al nașterii celui născut mort.
Duplicatul adeverinței de înhumare sau de incinerare pierdută ori distrusă se poate elibera numai cu aprobarea primarului unității administrativ-teritoriale care a eliberat adeverința.
Când decesul nu a fost înregistrat sau nu a fost eliberat certificatul de deces, adeverința de înhumare ori incinerare se eliberează numai cu aprobarea parchetului.
7.5. Despre transcrierea actelor de stare civilă
Actele de stare civilă ale cetățenilor români, întocmite în străinătate la autoritățile locale competențe, se transcriu, obligatoriu, în registrele de stare civilă române, în termen de 6 luni de la întoarcerea în țară sau de la primirea din străinătate a certificatului ori extrasului de stare civilă.
Cererile de transcriere care se depun la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor sau la primăria unității administrativ – teritoriale de la locul de domiciliu al solicitantului se aprobă de către primari, după ce s-a obținut avizul prealabil al S.P.C.J.E.P.
Cererile privind cetățenii români care nu au avut niciodată domiciliul în România se transcriu cu aprobarea primarului sectorului 1 al municipiului București și cu avizul prealabil al Direcției Generale de Evidență a Persoanelor a Municipiului București.
Cererea de transcriere, se adresează primarului unității administrativ-teritoriale pe raza căreia își are domiciliul titularul certificatului/extrasului și se face în nume propriu, prin împuternicit cu procură specială, autentificată conform prevederilor art. 72, alin. (6).
Minorii în vârstă de peste 14 ani solicită transcrierea certificatelor de naștere în nume propriu, asistați de unul dintre părinți sau, după caz, de tutore, ori prin împuternicit cu procură specială; în cazul în care părinții au domicilii diferite în țară, primăria competentă privind transcrierea certificatului de naștere poate fi oricare din cele două primării pe raza cărora au domiciliul părinții minorului.
Pentru persoanele care nu au împlinit vârsta de 18 ani, ai căror părinți au domiciliul în străinătate, cererea de transcriere a certificatelor de naștere se depune la primăria ultimului loc de domiciliu avut de părinți în România, iar în cazul în care au avut domicilii diferite, la ultimul domiciliu al unuia dintre părinți.
Pentru cetățenii români cu vârsta peste 18 ani care au domiciliul în străinătate, cererea se adresează primarului unității administrativ-teritoriale de la ultimul loc de domiciliu avut în țară, cu avizul prealabil al S.P.C.J.E.P., iar dacă nu au avut domiciliul în România, primarului sectorului 1 al municipiului București, cu avizul prealabil al Direcției Generale de Evidență a Persoanelor a Municipiului București.
În cazul transcrierii certificatului de căsătorie, cererea se adresează primarului unității administrativ-teritoriale de la domiciliul comun al soților, iar dacă soții au domicilii diferite în țară, la oricare dintre cele două primării pe raza cărora aceștia își au domiciliul.
În cazul transcrierii certificatului de deces, cererea se adresează primarului unității administrativ-teritoriale a locului de domiciliu al solicitantului, care are obligația să dispună verificări și la ultimul domiciliu al decedatului, sau primarului unității administrativ-teritoriale de la ultimul domiciliu avut în țară de către persoana decedată.
Persoanele care fac dovada cetățeniei române cu Certificatul de cetățenie eliberat de Autoritatea Națională pentru Cetățenie sau misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României depun cererea de transcriere a certificatelor/extraselor de stare civilă, procurate din străinătate, la D.S.C.
Sector 1; persoanele care dobândesc cetățenia română și fac dovada domiciliului în România cu permis de ședere permanentă eliberat de O.R.I. vor adresa cererea de transcriere primarului unității administrativ-teritoriale a locului de domiciliu, potrivit datelor înscrise în permisul de ședere.
Cererea de transcriere este însoțită de certificatul sau extrasul de stare civilă eliberat de autoritățile străine, în original, fotocopie și traducere legalizată, precum și, după caz, de următoarele documente:
fotocopii ale certificatelor de naștere și de căsătorie, fotocopii ale actului de identitate sau pașaportului, după caz;
declarații notariale, din partea ambilor soți, dacă sunt cetățeni români, sau numai a soțului cetățean român, cu privire la numele purtat după căsătorie, în situația în care în certificatul/extrasul de căsătorie procurat din străinătate nu se face referire la numele soților după căsătorie;
declarație din partea părintelui care solicită transcrierea certificatului de naștere al copilului, potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 34, în cazul în care părinții acestuia au domicilii diferite;
declarație din partea titularului actului ori a reprezentantului legal că nu mai există un alt act transcris/înscris sau reconstituit.
După înregistrare, cererea de transcriere se înaintează S.P.C.J.E.P., împreună cu referatul ce conține rezultatul verificărilor, din care să rezulte că nu mai există un alt act transcris sau reconstituit în registrele de stare civilă române, precum și cu documentele menționate la art. 73 și art. 74 din H.G. nr. 64/2011.
În cazul transcrierii certificatului de deces, verificările se vor referi atât la solicitant, cât și la decedat.
După verificarea documentelor, S.P.C.J.E.P. restituie întreaga documentație, împreună cu avizul prealabil, S.P.C.L.E.P., respectiv primăriei unității administrativ – teritoriale unde a fost depusă cererea.
La primirea avizului de la S.P.C.J.E.P., ofițerul de stare civilă delegat prezintă primarului referatul însoțit de cererea de aprobare a transcrierii certificatului sau extrasului de stare civilă, potrivit modelului prevăzut de anexa nr. 37 și documentele menționate la art. 73 și art. 74 din
H.G. 64/2011.
În baza aprobării cererii de transcriere, precum și a documentelor depuse de solicitant și a evidențelor proprii, ofițerul de stare civilă delegat întocmește actul de stare civilă și eliberează certificatul corespunzător persoanei îndreptățite.
După înregistrarea actului de stare civilă, cererea solicitantului, referatul cu rezultatul verificărilor, avizat de către S.P.C.J.E.P., aprobarea primarului, procura autentică, fotocopia și traducerea legalizată a certificatului sau extrasului de stare civilă se păstrează în arhiva proprie a primăriei; originalul certificatului sau extrasului de stare civilă se restituie solicitantului.
Este interzisă transcrierea certificatelor și extraselor de stare civilă procurate din străinătate fără avizul prealabil al S.P.C.J.E.P. și fără aprobarea primarului.
În cazul respingerii cererii de transcriere de către primar, ca urmare a avizului negativ dat de către S.P.C.J.E.P., documentele depuse se restituie solicitantului, comunicându-se motivul respingerii.
Este interzisă înscrierea mențiunilor primite din străinătate fără aprobarea D.E.P.A.B.D.
7.6. Despre mențiuni pe actele de stare civilă
Pe marginea actelor de naștere, de căsătorie și de deces se înscriu, după caz ; în situația în care, pentru operarea unei mențiuni, nu există text corespondent, aceasta se înscrie cu avizul D.E.P.A.B.D.
Ofițerul de stare civilă care înregistrează acte de stare civilă care atrag după sine efectuarea de mențiuni pe alte acte de stare civilă trimite comunicări de mențiuni, pentru a fi operate pe marginea actelor de naștere – exemplarul I.
În cazul în care exemplarul I al actelor de naștere, de căsătorie sau de deces ale unei persoane a fost întocmit și se află în păstrarea aceluiași
S.P.C.L.E.P sau a aceleiași primării, ofițerul de stare civilă operează mențiunea corespunzătoare pe marginea acestuia, după care întocmește și trimite comunicarea de mențiune la structura de stare civilă din cadrul S.P.C.J.E.P. sau, după caz, D.G.E.P.M. București – D.S.C., care are în păstrare registrele de stare civilă – exemplarul II.
Comunicările de mențiuni pentru registrele de stare civilă – exemplarele I și II se întocmesc pe formularele prevăzute în anexa nr. 39 și se expediază, în termen de 10 zile, cu respectarea următoarelor reguli:
pe documentele primare, care au stat la baza înregistrărilor, se înscrie următorul text: "Trimis comunicare de mențiune la , cu nr……din…………." și se semnează;
formularul se semnează de către ofițerul de stare civilă, după care se aplică sigiliul și se completează cu numărul sub care s-a înregistrat comunicarea de mențiune.
Ofițerul de stare civilă care primește comunicarea de mențiune o înregistrează în registrul de intrare – ieșire, după care operează mențiunea pe exemplarul I al registrului de stare civilă; pe comunicare se înscrie următorul text: "Operat mențiunea, numărul actului/anul, data operării, semnătura ofițerului de stare civilă"; efectuarea înscrierii mențiunii se consemnează în registrul de intrare-ieșire, prin înscrierea următorului text: "Operat mențiunea, actul numărul /anul".
După înscrierea mențiunii pe exemplarul I al registrului cu acte de stare civilă, se trimite comunicare de mențiune la structura de stare civilă din cadrul S.P.C.J.E.P./D.G.E.P.M. București – D.S.C., care are în păstrare exemplarul II al registrului.
7.7. Eliberarea certificatelor de stare civilă
Certificatele de stare civilă se eliberează, la cerere, persoanei îndreptățite, personal, prin împuternicit cu procură specială, autentificată conform prevederilor art. 72 alin.(6) din H.G. 64/2011 pe baza înregistrărilor și a mențiunilor înscrise în registrele de stare civilă, inclusiv din registrele întocmite de parohii, din cele deținute de primării și de Arhivele Naționale.
Minorilor cu vârsta de peste 14 ani, care nu au avut niciodată act de identitate, li se eliberează certificatul de naștere la cererea părinților sau a reprezentantului legal.
În cazul persoanelor majore neînregistrate la starea civilă, certificatul de naștere se eliberează în baza actului întocmit ca urmare a punerii în aplicare a hotărârii judecătorești, definitive și irevocabile, prin care s-a dispus înregistrarea tardivă a nașterii, la solicitarea structurii de stare civilă din cadrul S.P.C.L.E.P. care a efectuat verificările în dosarul privind înregistrarea tardivă a nașterii.
Cetățenilor români cu domiciliul în străinătate și cetățenilor străini ale căror acte de stare civilă sunt înregistrate în țară li se eliberează certificate pe baza pașaportului; dacă pașaportul este expirat, structura de stare civilă efectuează verificări la structura de evidență a persoanelor din cadrul S.P.C.L.E.P., prin care se stabilesc datele cu care acesta este înscris în R.N.E.P.; eliberarea certificatului de stare civilă se face în baza acestor verificări și a pașaportului expirat sau a titlului de călătorie, după caz.
Dacă certificatul de stare civilă se solicită prin S.P.C.L.E.P. ori, după caz, prin primăria locului de domiciliu, obligația verificării identității persoanei revine personalului cu atribuții pe linie de stare civilă din cadrul
S.P.C.L.E.P. sau al primăriei unității administrativ-teritoriale care primește cererea. Certificatele de stare civilă se completează în limba română, ținând seama atât de datele care rezultă din cuprinsul actului din registrul de stare civilă, cât și de modificările ce decurg din mențiunile înscrise ulterior întocmirii acestuia.
Atât la primirea cererii, cât și la eliberarea certificatului de stare civilă, ofițerul de stare civilă este obligat să verifice identitatea persoanei care l-a solicitat, pe baza actului de identitate sau, după caz, a documentului prevăzut la art. 42,alin. (4)-(7); actul de identitate trebuie să fie în termen de valabilitate.
Certificatele de stare civilă prezentate cu modificări, ștersături, adăugări sau neconcordanțe cu privire la datele înscrise se rețin de către lucrătorii S.P.C.L.E.P. sau de ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ – teritoriale și se trimit instituției emitente în vederea anulării și eliberării unui nou certificat de stare civilă.
Certificatul de naștere se eliberează titularului actului sau persoanei împuternicite cu procură specială, pentru persoanele de peste 18 ani posesoare de acte de identitate.
Pentru minorii care nu au acte de identitate, precum și pentru cei puși sub interdicție, certificatul de naștere se eliberează părintelui sau reprezentantului legal.
Dacă un copil este născut viu și a decedat până la data înregistrării nașterii, la cererea părinților, se eliberează certificatul de naștere, cu mențiunea "DECEDAT", sau numai certificatul de deces.
Certificatele de stare civilă se pot elibera și altor persoane împuternicite prin procură specială, autentificată conform prevederilor art. 72 alin. (6).
Certificatul de căsătorie se poate elibera unuia dintre soți sau, la cerere, ambilor soți.
Pentru soțul supraviețuitor sau, în caz de divorț, pentru motive întemeiate, se pot elibera certificate de căsătorie, cu mențiunile corespunzătoare.
Certificatul de deces se eliberează membrilor familiei sau altor persoane îndreptățite.
Este interzisă înscrierea cauzei decesului în certificatul de deces, prin mențiune.
Odată cu eliberarea certificatului de stare civilă scris cu ortografia limbii materne, ofițerul de stare civilă anulează cartea de identitate a titularului, prin tăierea colțului în care se află înscrisă perioada de valabilitate, punându-i în vedere să se prezinte, pentru preschimbarea acesteia, la S.P.C.L.E.P., în termen de 15 zile.
Pentru posesorii de buletin de identitate sau de carte de identitate provizorie, ofițerul de stare civilă aplică ștampila cu următorul conținut: "Eliberat certificatul de stare civilă, în baza art. 20 din Ordonanța Guvernului nr. 41/2003, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 323/2003, cu modificările și completările ulterioare, cu numele de familie și prenumele Buletinul de identitate / Cartea de identitate provizorie va fi preschimbat(ă) până la…………. ……", după care ofițerul de stare civilă delegat semnează, pune data și aplică ștampila.
Cererile pentru procurarea de certificate de stare civilă din străinătate se soluționează de către M.A.E. – D.C.
Ofițerul de stare civilă care întocmește actul de căsătorie sau de deces privind un cetățean străin trimite D.E.P.A.B.D., în termen de 5 zile de la înregistrare, un extras pentru uz oficial
ÎN LOC DE CONCLUZII…
MOTTO: ” Se poate guverna de departe, dar se poate administra numai de aproape ”
Decret francez -1852
Administrația publică reprezintă o “mare afacere publică “, în care suntem cu toții implicați în calitatea noastră de cetățeni și, ca urmare, este necesar să nu rămânem pasivi la lucrurile care ne privesc și pe care le putem schimba sau îmbunătăți în mod direct sau indirect.
Conform Constituției României, art. 119“administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale și pe cel al descentralizării serviciilor publice “. Principiul autonomiei locale are în vedere organizarea și funcționarea administrației publice locale pornind de la “dreptul și capacitatea efectivă a autorităților administrației publice locale, de a rezolva și gestiona în nume propriu și sub responsabilitatea lor, o parte importantă a treburilor publice, în folosul colectivităților locale pe care le reprezintă“, autoritățile administrației centrale, potrivit principiului subsidiarității, intervenind dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii nu pot fi realizate de autoritățile locale.
Autonomia locală se manifestă pe mai multe planuri. Pe planul capacității juridice, colectivitățile teritoriale locale sunt subiecte de drept distincte, având propriile interese publice, iar pe plan instituțional, ele dispun de autorități administrative proprii. Pe planul autonomiei decizionale, aceste autorități au competențe proprii și iau decizii în interesul colectivităților pe care le administrează. De asemenea, autonomia nu poate fi reală, efectivă, fără prezența autonomiei în planul mijloacelor umane, materiale, financiare, colectivitățile teritoriale locale având proprii funcționari publici, domeniu (public și privat) propriu, autonomie financiară (buget propriu). Autoritățile locale sunt autonome dar nu și suverane. Autonomia este exclusiv la nivel administrativ, iar nu și legislativ, de guvernare sau judiciar. Autoritățile locale sunt supuse unui control de tutelă administrativă exercitat de administrația de stat. Astfel, autonomia locală nu se poate interpreta și aplica decât în cadrul caracterelor statului român care este un stat unitar complex.
Administrația publică locală din țările dezvoltate are la bază principiul autonomiei locale și consider că și în România energia trebuie canalizată către o reală, eficientă și funcțională autonomie locală, administrativă și financiară. Acest lucru oferă avantajul aplicării unor strategii și tactici adaptabile și pliate pe specificul realităților locale.
Realitatea demonstrează că de aproape 25 ani se încearcă adaptarea la transformările de natură administrativă, politică și juridică ce au loc în statele dezvoltate. O analiză a cadrului legislativ și instituțional arată că nu au fost găsite cele mai bune instrumente pentru realizarea reformei în administrație:
~ nu s-a reușit optimizarea procesului decizional, autonomia locală nefiind asumată complet de autoritățile locale;
~ neidentificarea, în mod cert, a responsabilităților și relațiilor dintre diferite instituții;
~ descentralizarea este incompletă, nereușindu-se apropierea de interesul cetățeanului, a unor atribuții și decizii. Nu s-a reușit nici transferul complet de resurse materiale și financiare care asigură apropierea deciziei de realitatea economică și care conferă o mai bună valorificarea a resurselor.
~ bugetele colectivităților locale sunt dependente în mare măsură de resursele bugetului de stat, veniturile proprii bugetelor locale nedepășind 25% din necesarul de resurse locale, reforma finanțelor vizând, după model european, o cotă de aproximativ 50%.
~ o insuficientă comunicare între autoritatea publică și cetățean;
~ nu s-a reușit implementarea unui sistem informațional în toate ramurile administrației;
~ există o nemulțumire a cetățenilor determinată de necorelarea dintre confortul urban oferit de autorități și suma ridicată de bani pe care trebuie să o verse anual la bugetul local;
Este evident că începând cu recunoașterea constituțională a autonomiei locale, multe legi adoptate în perioada postdecembristă au vizat crearea unui cadru legal necesar aplicării acestui principiu (Legea privind statutul funcționarilor publici; Legea privind răspunderea ministerială; Legea finanțelor publice locale; Legea administrației publice locale; Legea privind dezvoltarea regională) și, totodată, armonizarea cu legislația europeană. Acest demers a culminat prin obținerea de către România a statului de parte la “Carta europeană a autonomiei locale” prin decretul 131/1997 și prin Legea 199/1997.
Cu toate aceste eforturi, sunt încă necesare o serie de măsuri legislative și administrative care să confere eficiență acestui scop.
Pentru a putea vorbi de o reformă în administrația publică, asupra acestui proces trebuie să existe amprenta marketingului și managementului public. Administrația este o afacere și trebuie condusă corespunzător pentru a avea randament.
Nu se poate face reformă fără a fi făcută o analiză SWOT prin care să se identifice avantajele și dezavantajele, oportunitățile și pericolele. Reforma trebuie structurată în scopuri, obiective principale și secundare, strategii., toate stabilite prin raportare la rezultatele analizei menționate mai sus. După o elaborare riguroasă, aceste planuri trebuiesc implementate cu elementele de rigoare: activități, responsabili, executanți, supervizori, timp, buget. Toate elementele reformei trebuiesc monitorizate și controlate, iar când este cazul actualizarea planului. Pașii reformei trebuiesc stabiliți în urma unei abordări manageriale care să confere dinamică procesului de transformare a organizațiilor publice.
Elaborarea unei legi a descentralizării reprezintă un punct de plecare pentru o reformă administrativă. Prin intermediul ei se vor clarifica problemele privind repartiția puterilor între aleși și funcționari, competențele colectivităților teritoriale și ale statului. Transferul de competență trebuie însoțit de transferul resurselor necesare exercitării competențelor. Sporirea capacității decizionale presupune și existența răspunderii persoanelor decidente fără a exista posibilitatea imputării răspunderii în sarcina altor persoane decât în anumite condiții riguros stabilite; asta pentru că toate autoritățile doresc să decidă, dar toate ”fug” de responsabilități.
De asemenea, trebuiesc create condițiile democrației participative prin asigurarea informării și participării cetățenilor la rezolvarea problemelor majore ale comunității, întărirea dreptului de expresie al aleșilor locali, asigurarea transparenței actelor administrative. Procedurile de consultare a cetățenilor în problemele fundamentale, trebuiesc prevăzute într-o viitoare lege privind organizarea și desfășurarea referendumului prevăzut în Constituție.
Relația fiscală dintre administrația centrală și autoritățile publice locale este, încă, una de dependență, autoritățile locale nebeneficiind de un cadru de acces la piața de credit. Corespunzător legii și limitelor acesteia, autorităților locale le-ar fi necesară libertatea deplină de a fixa nivelul impozitelor și taxelor locale. Astfel fixarea se va face prin corelare directă la capacitatea de plată a contribuabililor, crescând totodată interesul asupra modului cum sunt utilizați banii.
Pentru o mai bună și rapidă colectare a impozitelor, ar fi necesară utilizarea unor mijloace moderne: cardul, biletul la ordin. Utilizarea aceleași baze de calcul pentru stabilirea mai multor impozite ar fi o măsură ce ar diminua timpul necesar operațiunii de impunere și costurile aferente. Pentru valorificarea resurselor financiare locale disponibile temporar, ar fi oportună înființarea unei bănci proprii colectivităților locale ce ar crea posibilitatea finanțării unor lucrări de investiții, obținându-se totodată, și o dobândă pentru sumele depozitate, lucru ce nu are loc prin trezoreria statului.
Orice decizie financiară locală trebuie să se ia numai în baza unor proiecte, prin intermediul unor liste de priorități a investițiilor. Ar fi oportună și întocmirea unui plan financiar multianual de investiții.
Veniturile bugetare se formează prin împovărarea contribuabililor, care unii dintre ei au venituri sub salariul mediu pe economie, în timp ce mulți ”investitori și oameni sus puși fac averi monstruoase” din activități frauduloase; unde este acel control financiar riguros și de ce suntem arătați cu degetul că avem o economie subterană care se ridică la cca. 50% din PIB-ul economiei oficiale?
Este bine-cunoscut faptul că majoritatea oamenilor este nemulțumită de calitatea serviciilor locale. Pentru o mai bună comunicare între administrația locală și cetățeni, este necesar ca periodic să se efectueze cercetări (monitorizarea plângerilor, instituirea unor linii telefonice, chestionarea scrisă) din care să se afle gradul de satisfacere a nevoilor consumatorilor și măsura în care serviciile corespund necesităților beneficiarilor.
Anumite servicii, prin crearea cadrului legislativ necesar, pot fi prestate de către agenți economici privați, sub controlul autorităților locale, în schimbul unor facilități fiscale. Asemenea situații există deja(ex.: transportul în comun), dar lipsa unei coordonări riguroase din partea organelor abilitate determină unele nemulțumiri în rândul cetățenilor.
Având în vedere faptul că serviciile publice sunt caracterizate ca fiind perisabile (nu pot fi stocate sau inventariate), oferta lor trebuie să corespundă tot timpul cererii, și cu multă precauție în situațiile când aceasta este fluctuantă. Administrația publică trebuie să fie pregătită și să anticipeze perioadele de vârf ale cererii, iar în condițiile unei cereri reduse să nu mai fie consumate inutil resurse financiare și materiale.
De asemenea trebuie rezolvată și problema utilajelor și instalațiilor care sunt uzate tehnic și moral. Mecanizarea sarcinilor administrative va oferi avantajul unor servicii de calitate, iar cheltuielile cu investiția vor fi amortizate prin reducerea cheltuielilor cu personalul care va fi substituit de mașină.
Este necesar să se evite dublarea serviciilor publice prin prestarea, în domenii de competența administrației publice locale, a unor servicii desconcentrate ale ministerelor de aceeași natură; e recomandată o mai bună comunicare pe orizontală.
Se investește foarte puțin în învățământ, cultură, în sistemul pensiilor și asigurărilor sociale, asta și pentru că nu s-au găsit metode de atragere a agenților privați spre a investii în aceste domenii prin oferirea unor facilități fiscale. Este necesară revizuirea cheltuielilor cu protecția socială și îndreptarea lor spre categoriile cu adevărat defavorizate, precum și dimensionarea lor astfel încât să fie încurajată munca și nu nemunca.
Referitor la formarea profesională, deși piața forței de muncă abundă în specialiști în administrația publică – care pe lângă pregătirea de specialitate, sunt pregătiți și în domeniul informatic, limbi străine și au o viziune modernă asupra reformei în administrație și capacități de a contribui la realizarea ei – multe din persoanele angajate în administrația locală nu au această pregătire, autoritățile investind timp și bani în formarea lor. Este nevoie de funcționari publici profesioniști care să implementeze programele de reformă, care să fie susținători fideli ai acesteia, să fie pregătiți și aibă cunoștințele necesare să răspundă la schimbare. Trebuie acordată o mare atenție procesului de recrutare, intervievare și selecție a personalului, avându-se în vedere profilul candidatului ideal.
Funcționarii publici trebuie să dea dovadă de probitate și demnitate și să aibă concepția că sub aspect moral ei se bucură de autoritate, neavând dreptul de a se degrada pe sine sau funcția sa. Pentru a preîntâmpina unele situații de acest fel, ar trebui să li se asigure un sistem de salarizare și posibilitatea realizării unei cariere care să atragă și să mențină oamenii competenți și să-i motiveze, iar promovarea lor să se facă pe criterii de performanță și moralitate.
Intrarea în vigoare a Legii privind dezvoltarea regională demonstrează că s-a înțeles rolul cooperării locale și că aceasta reprezintă cheia îmbunătățirii calității vieții prin dezvoltarea capacității economii locale de a stimula o creștere economică stabilă și condiții pentru valorificarea oportunităților.
Într-un document elaborat de Guvernul României și Comisia Europeană în anul 1996 în cadrului Programului PHARE pentru politica de dezvoltare regională, se arată că organizarea administrativ-teritorială actuală este dezavantajoasă, cu un număr mare de județe. Și într-adevăr, organizarea administrativ-teritorială a țării noastre corespunde unor realități istorice, din punct de vedere administrativ, economic, social, al dezvoltării științei, existente acum peste o jumătate de secol. Este evident că anumite orășele, potrivit condițiilor economice și sociale pe care le posedă, nu au nici o șansă de dezvoltare, ele abia reușind să supraviețuiască; o reorganizare teritorială le-ar modifica situația prin asimilarea lor de către orașele puternice. Nivelul de dezvoltare economică actual nu ar permite, direct și imediat, crearea unor județe de dimensiuni medii ale regiunilor puternice de la nivel european, dar o poziție realistă în prezent ar fi de dublare a suprafețelor județelor, deci de reducere la jumătate a numărului lor la circa 20. Acest lucru ar duce la reducerea disparităților existente între diferite „regiuni” ale României și autonomia locală nu va mai fi sufocată, iar colectivitățile teritoriale dependente total de stat.
Acesta este un obiectiv care, probabil, va avea posibilități de realizare în viitorul îndepărtat. Pentru moment trebuie vizată cooperarea locală și dezvoltarea regională. Cooperarea locală va avea ca scop realizarea unor proiecte comune ale colectivităților locale în scopul dezvoltării economice, amenajării teritoriale, protecției și punerii în valoare a mediului, elaborării planurilor de transport.
Strategia de dezvoltare locală presupune un cadru normativ procedural care să definească întinderea competențelor diferitelor nivele de decizie strategică, identificarea, antrenarea și solidarizarea actorilor locali pe o bază partenerială pentru sprijinirea și realizarea efectivă a proiectelor locale, evaluarea resurselor locale umane , fizice, naturale, economice ,financiare. Atâta timp cât nu se creează condiții legale pentru această colaborare locală și administrațiile locale nu acționează în vederea realizării ei, investitorii, chiar și cu acordarea unor facilități, nu vor avea încredere în acest proiect și nu vor contribui la efectuarea lui. Deși strategia de dezvoltare locală ar aduce multe avantaje (îmbunătățirea și dezvoltarea infrastructurii regionale și locale, dezvoltarea turismului rural, cultural), politici active de ocupare a forței de muncă, promovarea unor politici pliate pe specificul zonal), dacă nu se va acționa la nivel administrativ pentru implementarea ei, lucrurile vor arăta bine doar „pe hârtie”.
Așa cum am mai precizat pe parcursul lucrării, trebuie să se asigure o monitorizare a aplicării reformei, urmărindu-se fiecare pas și adoptându-se eventualele schimbări de strategie în timp util. Modul de gestionare a banului public trebuie supus uni control riguros. Un impediment în reforma administrativă îl constituie birocrația excesivă care determină un circuit lent al documentelor. Trebuie regândit acest circuit prin comasarea unor proceduri sau prin realizarea lor în cadrul aceluiași compartiment. Tot în sprijinul debirocratizării stă și extinderea utilizării în administrația publică a tehnologiilor informatice.
Așa cum s-a și propus deja, elaborarea unui cod administrativ și unul de procedură administrativă ar conferii coeziune sistemului. După realizarea unei legi a contravențiilor prin care putem să spunem că am rezolvat multe probleme care, efectiv, nu aveau cadru juridic, un Cod al contravențiilor ar reprezenta definitivarea proiectului.
Reforma administrativă în România este necesară numai în condițiile în care ea va fi realizată conștiincios și va avea efecte pozitive. Deși statele europene dezvoltate constituie un model, să nu facem reformă doar că așa spune Uniunea Europeană, ci pentru că românii au nevoie de ea.
Bibliografie
1. Constituția României
2. Legea nr. 215/2001, Legea administrației publice locale, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
3. Legea nr. 554/2004, Legea contenciosului administrativ.
4. Legea nr. 119/1996, cu privire la actele de stare civilă.
5. HG. nr. 64/2011 pentru aprobarea metodologiei cu privire la aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă.
6. Legea nr. 61/2012 privind aprobarea OUG nr. 80/2011 pentru modificarea. și completarea Legii nr. 119/1996.
7. OG. nr. 28/2008 privind registrul agricol, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 98/2009.
8. HG. nr. 1632/2009 privind registrul agricol pentru perioada 2010-2014.
9. OG. nr. 35/2002, pentru aprobarea regulamentului – cadru de organizare și funcționare a consiliilor locale, aprobată prin Legea nr. 673/2002.
10. Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
11. MIRCEA PREDA, Drept Administrativ, Editura Lumina Lex, București, 2006.
12. EMIL BĂLAN, Drept Administrativ și Procedură Administrativă, Editura Universitară, București, 2000.
13. MIRCEA PREDA, Autoritățile Administrației publice – Sistemul constituțional Român, Editura Lumina Lex, București, 1999.
14. CORNELIU LIVIU POPESCU, Autonomia Locală și Integrare Europeană, Editura All Beck, București, 1999.
15. RODICA NARCISA PETRESCU, Drept Administrativ, Editura Cordial Lex, Cluj – Napoca, 2001.
16. TUDOR DRĂGANU, Drept Constituțional și Instituții Politice, Tratat elementar, Editura Lumina Lex, București, 1998.
17. O. MANOLACHE, Drept Comunitar, vol. I, Editura All Beck, 1999.
18. TUDOR DRĂGANU, Forme de activitate ale organelor statului… , Editura Științifică, București, 1985.
19. G. BURDEAU, Drept Constituțional și Instituții Politice, Paris, 1984.
20. LIVIU COMAN KUND, Sisteme Administrative Europene, Casa de Presă și Editura Tribuna, Sibiu, 2003.
21. I. CERTECHI, M. LUBURICI, Teoria Generală a Statului și Dreptului, Tipografia Universității, București, 2003.
22. DANA APOSTOL TOFAN, Instituții Administrative Europene, Editura C.H. Beck, București, 2006.
23. V. PRISĂCARU, Tratat de Drept administrativ, Ediția a III – a, Editura Lumina Lex, București, 2002
24. ANIBAL TEODORESCU, Tratat de Drept Administrativ, vol. II, Editura Maravan, București, 1935.
25. ILIE IONAȘ, Drept Administrativ și Elemente ale Științei Administrației, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977.
26. ION MORARU, Drept Constituțional și Instituții Politice, Editura Hoturismul, București, 1992.
27. A. IORGOVAN, Tratat de Drept Administrativ, Editura All Beck, București, 1992.
28. DACIAN COSMIN DRAGOȘ, Recursul administrativ și Contenciosul Administrativ, Editura All Beck, București, 2001.
29. DANA APOSTOL TOFAN, Puterea Discreționară și Excesul de Putere al Autorităților Publice, Editura All Beck, 1999.
Bibliografie
1. Constituția României
2. Legea nr. 215/2001, Legea administrației publice locale, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
3. Legea nr. 554/2004, Legea contenciosului administrativ.
4. Legea nr. 119/1996, cu privire la actele de stare civilă.
5. HG. nr. 64/2011 pentru aprobarea metodologiei cu privire la aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă.
6. Legea nr. 61/2012 privind aprobarea OUG nr. 80/2011 pentru modificarea. și completarea Legii nr. 119/1996.
7. OG. nr. 28/2008 privind registrul agricol, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 98/2009.
8. HG. nr. 1632/2009 privind registrul agricol pentru perioada 2010-2014.
9. OG. nr. 35/2002, pentru aprobarea regulamentului – cadru de organizare și funcționare a consiliilor locale, aprobată prin Legea nr. 673/2002.
10. Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
11. MIRCEA PREDA, Drept Administrativ, Editura Lumina Lex, București, 2006.
12. EMIL BĂLAN, Drept Administrativ și Procedură Administrativă, Editura Universitară, București, 2000.
13. MIRCEA PREDA, Autoritățile Administrației publice – Sistemul constituțional Român, Editura Lumina Lex, București, 1999.
14. CORNELIU LIVIU POPESCU, Autonomia Locală și Integrare Europeană, Editura All Beck, București, 1999.
15. RODICA NARCISA PETRESCU, Drept Administrativ, Editura Cordial Lex, Cluj – Napoca, 2001.
16. TUDOR DRĂGANU, Drept Constituțional și Instituții Politice, Tratat elementar, Editura Lumina Lex, București, 1998.
17. O. MANOLACHE, Drept Comunitar, vol. I, Editura All Beck, 1999.
18. TUDOR DRĂGANU, Forme de activitate ale organelor statului… , Editura Științifică, București, 1985.
19. G. BURDEAU, Drept Constituțional și Instituții Politice, Paris, 1984.
20. LIVIU COMAN KUND, Sisteme Administrative Europene, Casa de Presă și Editura Tribuna, Sibiu, 2003.
21. I. CERTECHI, M. LUBURICI, Teoria Generală a Statului și Dreptului, Tipografia Universității, București, 2003.
22. DANA APOSTOL TOFAN, Instituții Administrative Europene, Editura C.H. Beck, București, 2006.
23. V. PRISĂCARU, Tratat de Drept administrativ, Ediția a III – a, Editura Lumina Lex, București, 2002
24. ANIBAL TEODORESCU, Tratat de Drept Administrativ, vol. II, Editura Maravan, București, 1935.
25. ILIE IONAȘ, Drept Administrativ și Elemente ale Științei Administrației, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977.
26. ION MORARU, Drept Constituțional și Instituții Politice, Editura Hoturismul, București, 1992.
27. A. IORGOVAN, Tratat de Drept Administrativ, Editura All Beck, București, 1992.
28. DACIAN COSMIN DRAGOȘ, Recursul administrativ și Contenciosul Administrativ, Editura All Beck, București, 2001.
29. DANA APOSTOL TOFAN, Puterea Discreționară și Excesul de Putere al Autorităților Publice, Editura All Beck, 1999.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Elemente ale Administratiei Publice Locale (ID: 127713)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.