. Element Tehnic Important In Tragere

CAPITOLUL 1

Nivelul gnoseologic actual al tirului de performanță

„Nici un domeniu sportiv sau ramură sportivă nu este sieși suficientă, motiv pentru care apelează la alte științe de la care împrumută aparate metodologice, tehnici sau cunoștințe care prin arheologie determină dezvoltarea domeniului respectiv". (A. Dragnea)

Performanța sportivă a devenit din ce în ce mai greu accesibilă. Există în lume preocupări multiple pentru depistarea de noi rezerve de creștere a performanțelor. Lupta pentru supremație este susținută de cercetarea științifică unde s-au creat condițiile obținerii informațiilor noi specifice diferitelor domenii de cercetare. In domeniul tirului se studiază intens toate domeniile care concură la realizarea performanțelor (pe plan balistic, construcția armelor, muniție, instalații de tragere, din punct de vedere al biomecanicii, fiziologiei și psihologiei). Pe planul metodologiei de antrenament s-au făcut și se fac multiple încercări de îmbunătățire a fiecărui parametru care să ducă în ultimă instanță la ridicarea la cote cât mai înalte a procesului de antrenament.

Nivelul gnoseologic actual a permis pentru optimizarea procesului de pregătire studierea factorului biologic (starea factorului biomotric, starea factorului fiziologic, psihologic) al trăgătorilor de performanță.

Statutul Confederației Europene de Tir prevede organizarea de cursuri, sesiuni și conferințe pentru antrenori și arbitri în domeniul tirului sportiv privind metodele și mijloacele obiective de investigare și pregătire în tir, lucrări cât mai variate referitoare la problemele antrenamentului sportiv (metodică, tehnică, probleme medicale, psihologice, biomotrice). Aceste consfătuiri, la cel mai înalt nivel, sunt organizate cu ocazia marilor competiții europene, mondiale, și J.O. pentru cunoașterea pe baze obiective a nivelului tirului pe plan internațional și național.

Aspecte ale pregătirii în tirul sportiv

Fiind unul dintre sporturile cele mai vechi, tirul s-a dezvoltat odată cu evoluția omului și a mijloacelor folosite pentru tragere la țintă.

Faptul că este accesibil tuturor, fără a necesita anumite calități fizice deosebite și că poate fi practicat din frageda tinerețe și până la o vârstă foarte înaintată, îl face să fie un sport foarte popular, agreat atât de tineret cât și de oamenii maturi de toate vârstele și de ambele sexe.

Tirul sportiv îți dă posibilitatea de ați valorifica potențialitățile într-un mod specific, creându-se „o relație” a sportivului cu un instrument de mare precizie – arma, finalitatea vizând autodepășirea. Cu toate că nu poți practica tirul oriunde și oricum, pasiunea pentru exercițiile de tragere la țintă odată instalată este foarte greu să mai scapi de ea.

Atractivitatea, care generează speranța trăgătorilor, se caracterizează printr-o situație specifică disciplinei și anume aceea de a încerca să menții arma sub un control cât mai stabil și să apeși pe trăgaci într-un moment optim pentru a lovi o țintă cât mai precis.

Dezvoltarea echilibrului psihic, voinței, motivației, inteligenței, concentrării, atenției, răbdării, acuității vizuale, personalității, coordonării, tenacității, creativității, vitezei de reacție, stăpânirii de sine, disciplină, responsabilitate ș.a sunt câteva din aspectele ce sunt dezvoltate în această ramură sportivă.

Ridicarea acestor calități și valori la nivele superioare determină comportamente ce vizează responsabilizare, autodisciplină, maturizare, autocontrol, perfecționare, putere de decizie, ce devin posibilități de integrare cu ușurință în societate și de adaptare la orice rol social.

Față de alte sporturi, unde efortul este de natură fizică iar performanțele realizate în antrenamente sunt foarte apropiate de cele din concursuri, la tir lucrurile se petrec cu totul altfel, datorită faptului că efortul în concursuri este în principal de natură nervoasă și nu fizică. Poți realiza în condiții de antrenament sau întreceri fără miză, rezultate remarcabile, pentru că ți-ai însușit o tehnică corespunzătoare, dar când intervine tensiunea întrecerii, tehnica perfect însușită în condiții de liniște nu te mai poate ajuta în stare de stres. În aceste condiții intervin o serie de factori de neuro-psihici care aduc modificări fiziologice esențiale în starea trăgătorului, acestea îi modifică total comportamentul față de starea din antrenamente, iar tehnica însușită dacă nu este adaptată la aceste condiții speciale nu-l poate ajuta la realizarea performanțelor. Datorită tensiunii de concurs trăgătorul care nu este adaptat la situația respectivă devine de nerecunoscut și se comportă ca și cum ar fi complet nepregătit.

Necesitatea de a obține performanțe înalte, asigurând totodată un înalt grad de sănătate trăgătorilor, determină din ce în ce mai mult pe specialiști să se sprijine pe datele obiective furnizate de anumite ramuri de știință care au contingență în problema tirului și antrenamentului sportiv.

Nici o cercetare nu se poate dispensa de documentarea respectivă ei, nici un antrenor nu se poate dispensa de cercetarea științifică și de rezultatele ei.

Din păcate, s-a observat în diferite perioade, o tendință de a nu considera concluziile rezultate din anumite experiențe în domeniu și nu a fost valorificată experiența generațiilor anterioare. Aceasta a întârziat progresul în tir.

Acei care doresc să devină mari campioni, trebuie să se înarmeze cu multă răbdare, să înțeleagă și să aprofundeze toate procesele care se petrec în corpul lor în timpul tragerii, în eul lor și în scoarța cerebrală pentru a găsi cel mai indicat răspuns în vederea realizării performanțelor mari.

CAPITOLUL 2

2.1. Caracteristicile tirului competițional

Tirul a pornit de când omul își caută hrană ajungând astăzi la tirul sportiv de înaltă performanță. La originea armelor, care se folosesc astăzi, stau cele realizate imediat după ce s-a descoperit praful de pușcă. De la armele rudimentare s-a ajuns la cele mai perfectibile, aportul militar jucând aici un rol important. In prezent, datorită modificărilor de regulament, armele din tirul sportiv diferă mult față de cele militare, ceea ce a dus la schimbări de ordin calitativ la muniție și echipament.

Începând de la acțiunile "de dare la semn" până la tirul sportiv actual, tirul a parcurs un drum lung ceea ce l-a făcut să ajungă astăzi un sport deosebit de interesant, un sport olimpic și mondial desfășurat în multe țări din întreaga lume. Tragerea la țintă a figurat ca probă încă de la prima ediție a Jocurilor Olimpice și tirul s-a bucurat de privilegiul de a fi introdus la fiecare ediție a Jocurilor Olimpice.

Datorită existenței unei arii largi de dezvoltare și practicare, datorită interesului mereu crescut pentru această disciplină și datorită întâlnirilor internaționale de mare amploare unde participau mulți concurenți, a fost necesară înființarea unui for superior internațional, în 1907, Uniunea Internațională de Tir, iar în fiecare țară unde a avut tradiție, o Federație Națională de Tir.

Uniunea Internațională de Tir coordonează activitatea în tirul de performanță, stabilește reguli privind tehnica de tragere, arbitrajul, normele, echipamentul, poligoanele. U.I.T. dispune de o revistă "Tirul Sportiv Internațional " unde sunt publicate rezultatele din competițiile internaționale și naționale, opinii ale unor specialiști (antrenori, metodiști).

Secțiile de tir din cadrul cluburilor sportive sunt constituite conform prevederilor regulamentare internaționale și se datorează în mare parte tradiției pe care tirul a avut-o în multe locuri, chiar și din țara noastră.

Practica tirului sportiv cuprinde un număr mare de probe care se diferențiază între ele după arma folosită, distanța de tragere, felul țintei și poziția de tragere. Fiecare probă își are specificul ei.

În programul Jocurilor Olimpice, tirul este reprezentat de 15 probe diferite, grupate în 4 discipline olimpice.

Tirul prezintă acele caracteristici aparte, care mult timp l-au izolat de familia sporturilor, caracterizate printr-o activitate foarte complexă și de mare finețe.

Se știe că în orice sport în primul rând contează volumul de muncă depus, iar performanța este în directă corelație cu efortul depus în antrenamente. În tir, performanța nu depinde de cantitatea de cartușe trase în timpul antrenamentelor ci de calitatea muncii. De multe ori, în tir, performanța din ajunul întrecerii te împiedică să o repeți în competiția propriu-zisă. Sunt foarte dese cazurile de mari performanțe din timpul antrenamentelor care niciodată nu au fost atinse în competiții, fapt care face ca în tir să avem niște campioni în antrenamente și cu totul alții în marile competiții.

Dozarea judicioasă a lucrului și adecvarea ei tipului de trăgător, completată cu o stare neurofizică excepțională în ziua concursului este secretul marilor performanțe în tir.

2.2 Cerințele fizice și psihice ale trăgătorului

Tragerea la țintă cere o concentrare maximă, stăpânire de sine excepțională și o execuție de mare exactitate a acțiunilor.

Disciplina poziției de tragere, ochirea și în special declanșarea focului, solicită trăgătorul din punct de vedere neurofiziologic la cel mai înalt nivel, fapt care reprezintă caracteristica principală a acestui sport și clasifică totodată trăgătorii în apți sau mai puțin apți pentru practicarea acestui sport.

Tirul face parte din grupa ramurilor sportive cu efort de rezistență nervoasă, necesită viteză de reacție și execuție specifice deosebite, îndemânare și rezistență în regim de efort static.

Din punct de vedere fizic, efortul în tir, la țintă fixă, este preponderent static, iar la probele cu țintă mobilă este static pentru membrele inferioare și dinamic pentru cele superioare.

Trăgătorul de performanță este caracterizat de un număr mare de factori determinanți. Capacitatea pentru performanță a unui trăgător format – C – poate fi exprimată printr-o funcție de mai mulți factori:

C = K (F1 + F2 + F3 + F4)

F1 – exprimă o serie de date care condiționează condiția fizică generală și specială;

F2 – întrunește toate datele cu privire la nivelul elementelor tehnice, posibilitățile tehnice și gradul de însușire și perfecționare a componentelor care condiționează tehnica de tragere (gradul de stabilitate a poziției, nivelul de perfecționare a ochirii, reglarea respirației și arta declanșării perfecte);

F3 – exprimă capacitatea neuropsihică specifică și depinde de o serie de factori variabili: echilibrul afectiv, puterea de concentrare, starea morală și o serie de factori constanți ca: personalitatea, puterea volitivă, curajul etc.;

F4 – reprezintă elementele care determină posibilitatea de a se adapta rapid și corespunzător în condiții variate și neobișnuite, hotărârea și combativitatea;

K – coeficient care reprezintă aptitudinea specifică pentru tir, care variază de la individ la individ și este o predispoziție nativă care cu ajutorul exercițiilor de antrenament se dezvoltă și capătă valențe deosebite la trăgătorii de performanță unde variațiile între nivelul tragerilor sunt mai mici.

Aptitudinea, sau vocația cum i se mai spune, este de natură psihofiziologică și este acel ceva în plus care în condiții egale de nivel tehnic și psihic le dă posibilitatea celor dotați să realizeze performanțe superioare. Pe drept cuvânt, însă, se spune că te naști cu vocație dar nu și trăgător de performanță.

Coeficientul K, al aptitudinii pentru tir, la trăgătorii de mare performanță are variații care se încadrează între 1≤K≤1,2 și intervine mai pregnant în procesul de pregătire. Cei dotați asimilează mai ușor cunoștințele noi și progresează mult mai ușor, deprinderile specifice formându-se mai repede și pierzându-se mai greu.

Putem defini această aptitudine specifică tirului ca abilitatea de coordonare a unor mișcări simultane de mare precizie și de a acționa în condiții de mare viteză la excitanți vizuali și la cei kinestezici.

Raportul între calitățile fizice și cele neuro-psihice care se cer unui trăgător apt pentru tir nu este egal,ivă care cu ajutorul exercițiilor de antrenament se dezvoltă și capătă valențe deosebite la trăgătorii de performanță unde variațiile între nivelul tragerilor sunt mai mici.

Aptitudinea, sau vocația cum i se mai spune, este de natură psihofiziologică și este acel ceva în plus care în condiții egale de nivel tehnic și psihic le dă posibilitatea celor dotați să realizeze performanțe superioare. Pe drept cuvânt, însă, se spune că te naști cu vocație dar nu și trăgător de performanță.

Coeficientul K, al aptitudinii pentru tir, la trăgătorii de mare performanță are variații care se încadrează între 1≤K≤1,2 și intervine mai pregnant în procesul de pregătire. Cei dotați asimilează mai ușor cunoștințele noi și progresează mult mai ușor, deprinderile specifice formându-se mai repede și pierzându-se mai greu.

Putem defini această aptitudine specifică tirului ca abilitatea de coordonare a unor mișcări simultane de mare precizie și de a acționa în condiții de mare viteză la excitanți vizuali și la cei kinestezici.

Raportul între calitățile fizice și cele neuro-psihice care se cer unui trăgător apt pentru tir nu este egal, predominând calitățile psihice.

Cu toată complexitatea problemei pe care o reprezintă factorul capacității psihice specifice performerului în tir, există astăzi suficiente mijloace de a o determina de la caz la caz și de a interveni la momentul oportun. Constituția fizică are o pondere foarte redusă în tir, fiind variabilă de la individ la individ.

2.3 Elemente de bază ale tehnicii de tragere

Fiind sportul preciziei, în concurs, în stare de stres, se cere o execuție precisă și constantă a tuturor componentelor procesului de tragere.

A trage bine înseamnă, în primul rând, a avea o tehnică bună de tragere. Nimeni nu se naște trăgător de performanță. Pentru a deveni un bun trăgător, în primul rând, trebuie însușite componentele tehnice de tragere.

Trăgătorul trebuie să cunoască acele deprinderi ale componentelor tehnicii tragerii, care pot să-l ajute la atingerea performanței. Însușirea acestora și stabilitatea lor, depinde de cunoașterea exactă a acestora, de capacitatea individuală a trăgătorului de a asimila ușor, de numărul de repetări corect executate din perioada de însușire și de plasticitatea sistemului nervos central.

În perioada de studiu al elementelor tehnice, trăgătorul își formează un program neuro-muscular, în funcție de modul cum trebuie executate elementele respective.

La orice probă, în procesul executării unui foc precis, trăgătorul trebuie să îndrepte arma către țintă, să o mențină în această poziție pentru obținerea imaginii corecte și, în final, să declanșeze trăgaciul în cele mai perfecte condiții. În acest proces, distingem o serie de elemente complexe, care pot fi sintetizate în patru elemente principale de tehnică:

Poziția de tragere, care cuprinde și caracteristicile specifice de execuție a fiecărei probe

Realizarea unei ochiri perfecte

Adaptarea respirației la caracteristicile de execuție a probelor

Procesul final al declanșării trăgaciului.

Trăgătorul, odată familiarizat cu componentele acestor elemente tehnice, urmărește formarea de deprinderi corecte și temeinice ale unei tehnici superioare de tragere.

Cele patru elemente tehnice au o strânsă interdependență între ele: ochirea corectă este determinată de o poziție de tragere cu oscilații reduse și de respirație reglată corespunzător, iar declanșarea, respectiv actul final al procesului tragerii, fără o coordonare riguroasă cu ochirea nu va fi reușită.

CAPITOLUL 3

Declanșarea – element tehnic important în tragere

În executarea focului, o importanță mare, dacă nu hotărâtoare, o are tehnica declanșării trăgaciului, care nu trebuie să modifice poziția armei orientate către țintă, deci să nu strice linia de ochire, și să fie realizată în deplină concordanță cu percepția vizuală, atunci când imaginea de ochire este perfect corectă.

Prin urmare, pentru executarea unei trageri precise, trăgătorul trebuie să realizeze în strictă concordanță acțiunile de apăsare ușoară pe trăgaci și ochire.

Complexitatea realizării acestei acțiuni corelate constă în aceea că arma în timpul ochirii nu este imobilă, ea oscilând, în funcție de gradul de stabilitate a poziției de tragere, într-o măsură mai mare sau mai mică. „Cătarea egală” se deplasează, în timpul ochirii, într-o parte sau alta față de punctul de ochire (mai mult sau mai puțin), sub conturul inferior al punctului negru de pe țintă, oprindu-se pentru scurt timp, fracțiune în care trăgătorul trebuie să efectueze declanșarea trăgaciului.

La tinerii trăgători, insuficienți pregătiți, la poziția de tragere cu pistolul sau pușca, oscilațiile armei au un caracter dezordonat, fiind foarte greu de apreciat perioada și durata scurtelor opriri sub conturul inferior al punctului negru de pe țintă a „cătării egale”. În astfel de cazuri, în acțiunea corelată pentru declanșare, se amplifică dificultățile, necesitând formarea unor noi deprinderi pentru îmbunătățirea acestei acțiuni.

3.1 Câteva date privind caracteristicile fiziologice și psihologice

ale declanșării detantei

Executarea unui foc ochit este un proces foarte complicat, cae necesită din partea trăgătorului o coordonare complexă a acțiunilor motrico-vizuale. O mulțime de excitații, percepute în primul rând la nivelul receptorilor ochilor, mușchilor și ai aparatului vestibular sunt conduse prin căile centripete în sistemul nervos central, în ultimă instanță în zona sa superioară – scoarța cerebrală, de unde pornesc apoi impulsurile corespunzătoare spre mușchi care efectuează o anumită mișcare, necesară, spre exemplu:

pentru susținerea mâinii întinse înainte cu pistolul

mișcarea corespunzătoare a mâinii când se semnalizează că linia de ochire nu este bună

susținerea corpului în picioare

reținerea respirației în timpul pregătirii tragerii

punerea în mișcare a degetului arătător în momentul cel mai potrivit pentru plecarea focului etc.

Toate aceste acțiuni își găsesc manifestarea în diverse mișcări voluntare (mișcarea degetului arătător în timpul apăsării pe trăgaciul armei) și involuntare.

Diversele acțiuni, inclusiv mișcările cu care organismului răspunde la un excitant, se numesc reacții, reflexe care sunt condiționate și necondiționate.

Reflexele condiționate se realizează cu participarea obligatorie a scoarței cerebrale. Cele mai diferite mișcări voluntare, adică mișcările care se subordonează voinței noastre sunt, după natura lor fiziologică, reflexe motrice condiționate. Esența stăpânirii fiecărei mișcări voluntare noi, ca și executarea uneia vechi, constă în formarea unor legături și folosirea legăturilor vechi între centrii nervoși din zona scoarței cerebrale. De aceea precizia mișcării voluntare și executarea ei la timp depinde într-o mare măsură de desfășurarea proceselor nervoase în centrii nervoși din zona scoarței cerebrale care acționează reciproc.

Executarea mișcării coordonate de ochire și apăsare pe trăgaci solicită de la trăgător o mare mobilitate în desfășurarea proceselor nervoase, căci în caz contrar acțiunile sale de răspuns la percepțiile vizuale vor întârzia și își vor pierde utilitatea, deoarece detonația nu se va produce la timp, iar focul nu va fi precis. În aceste împrejurări, este foarte natural ca problemele referitoare la coordonarea mișcărilor și a vitezei de reacție a organismului la orice semnal excitant să capete o importanță de prim rang.

Cu toate că reacția de răspuns a organismului la excitant poate fi relativ rapidă, totuși de la începutul acțiunii semnalului excitant până la începutul mișcării de răspuns se va scurge o anumită perioadă de timp. Astfel, la proba de pistol viteză, când trăgătorul începe să ridice repede mâna pentru executarea primului foc, ca răspuns la semnalul dat de percepția vizuală a țintei care a apărut, trec aproximativ 0,18-0,25sec. Acest timp pentru reacția trăgătorului este determinat de faptul că imaginea țintelor mișcătoare care se formează pe retină necesită un anumit timp pentru a se transmite (sub forma impulsurilor nervoase) prin nervul vizual până la centrul corespunzător al scoarței și să poată fi perceput. Va trece astfel, o fracțiune de timp până ce va lua hotărârea de a începe ridicarea mâinii, apoi încă o fracțiune de timp pentru ca ordinul corespunzător al creierului să ajungă prin nervii centrifugi până la mușchii mâinii care trebuie să execute acțiunea de ridicare a ei.

Dar, această reacție se produce la trăgător întotdeauna uniform și cu aceeași viteză? În afară de procesul de excitație care alcătuiește o parte a activității nervoase complexe a sistemului nervos central, se produce și procesul de inhibiție.

În cadrul unor antrenamente sistematice, la trăgător continuă perfecționarea interacțiunii dintre procesele de excitație și inhibiție și treptat se formează deprinderile necesare pentru executarea focului. Pe măsura însușirii unor mișcări, la executarea lor participă din ce în ce mai puține grupe musculare în comparație cu cele care participau la acțiune la începutul învățării acestei mișcări, producându-se automatizarea mișcărilor. Aceasta constă în aceea că drept rezultat al excitațiilor ce se produc permanent într-o anumită ordine și pătrund în scoarța cerebrală, se formează un sistem solid de legături între diverși centrii și o anumită interacțiune între procesele de excitație și inhibiție, luând naștere un fenomen stereotip dinamic.

Astfel, după un antrenament corespunzător și însușirea la perfecție a deprinderii, adică după formarea unor legături nervoase condiționate în scoarța cerebrală, la probele de trageri în ținte mișcătoare cu arma, sportivul face reîncărcarea fără a se mai gândi la fiecare mișcare în parte, adică execută un complex de mișcări repetate fără a-și concentra atenția asupra lor, automat, cu stereotipul format.

Trăgătorul, în cadrul executării acțiunii coordonate de ochire și apăsare la timp pe trăgaci, ca urmare a antrenamentului, trebuie să caute ca în sistemul nervos central să se formeze legături nervoase condiționate trainice, în condițiile cărora mișcarea de apăsare a degetului arătător pe trăgaciul detantei să capete caracterul unei mișcări stereotipice automatizate și ca aceste acțiuni să nu necesite un control intens din partea conștiinței, eliberând-o pentru realizarea controlului îndeplinirii altor acțiuni în timpul tragerii. Într-adevăr, un trăgător se află într-o formă sportivă bună când trage bine, când nu se mai gândește dacă este cazul sau nu să apese pe trăgaciul detantei. Îndată ce oscilațiile armei se micșorează și apare momentul favorabil pentru executarea focului, degetul apasă parcă singur pe trăgaci la momentul oportun. Acesta este gradul de antrenament al sistemului nervos pe care trebuie să-l atingă trăgătorul.

Însă, trebuie avut în vedere că orice stereotip al legăturilor reflectorii condiționate, prelucrat și stabilit, care asigură îndeplinirea unor mișcări automatizate, cu timpul, în anumite condiții, poate suferi modificări importante.

Astfel, când se trece de la un repaus prelungit la acțiune, organismul nu intră imediat în acțiune, deoarece în interacțiunea dintre procesele de excitație și cele de inhibiție va fi predominant procesul de inhibiție, ca atare reacția va fi încetinită, iar mișcările insuficient de coordonate și precise. Asupra coordonării mișcărilor și a reacției sportivului mai exercită influență și durata pauzei dintre antrenamente, înviorarea prealabilă înainte de fiecare probă, starea de spirit a trăgătorului, starea sa emoțională, în special în cadrul concursului.

Intensificarea controlului conștiinței pentru executarea mișcărilor învățate, de obicei, strică caracterul automatizat anterior al acestor mișcări și mărește perioada de reacție a organismului la semnalele excitante care apar.

Mulți trăgători cunosc starea foarte neplăcută din timpul executării unei probe când într-o poziție de tragere suficient de stabilă arma este oprită pe o perioadă destul de lungă, iar degetul arătător nu execută apăsarea pe trăgaci. Astfel se constată că „arma stă, dar degetul nu apasă”, iar apoi, când arma începe din nou să se abată de la țintă, trăgătorul, chiar dându-și seama în aceste fracțiuni de secundă că momentul favorabil pentru producerea focului a fost scăpat, el va apăsa totuși, cu întârziere, pe trăgaciul detantei.

Această stare poate apare:

când este precedată de un succes mare, dar prematur și întâmplător al unui tânăr trăgător în concursuri, când el începe să considere că de la el se așteaptă în continuare rezultate tot atât de bune;

când este precedată de un insucces, trăgătorul fiind foarte demoralizat;

în urma unor emoții puternice la care este supus trăgătorul, când, cu toate eforturile, el nu se poate stăpâni și apare sentimentul neîncrederii în propriile forțe;

când trăgătorul este copleșit de răspunderea ce-i revine într-un concurs de anvergură și când antrenamentele frecvente l-au epuizat. El nu va putea „trage” de rezultat și ca urmare va trage slab, ceea ce va determina comentariile unui cerc larg de oameni. După un astfel de insucces, trăgătorul va merge pe linia de tragere cu teama că va trage iar slab.

Gândurile care-l copleșesc pe trăgător înainte și în timpul tragerii produc intensificarea controlului conștiinței la acțiunea de apăsare pe trăgaciul detantei, stricându-se caracterul deja automatizat al mișcării coordonate. Aceasta se produce deoarece legăturile reflectorii condiționate formate deja între anumiți centri nervoși se întrepătrund cu noi centri nervoși în funcțiune ai scoarței cerebrale. Dacă trăgătorul va merge cu aceste gânduri pe linia de tragere nu o dată, ci de mai multe ori, atunci centrii nervoși ai scoarței cerebrale angrenați dinainte și ulterior vor intra într-o nouă legătură reflectorie condiționată, din care cauză o lungă perioadă de timp trăgătorul nu va putea trage la valoarea sa. În astfel de cazuri, când arma are stabilitate, trăgătorul va scăpa multe momente favorabile pentru producerea focului, deoarece hotărârea formulată în gând că „acum trebuie neapărat apăsat pe trăgaci” se va executa cu întârziere, iar apăsarea detantei nu se va face la timp.

Trăgătorul trebuie să se obișnuiască să devină indiferent față de orice excitant extern și în felul acesta să-și înăbușească reflexele necondiționate înnăscute.

Omul reacționează la sunet puternic și neașteptat printr-un tremur brusc involuntar (reflex necondiționat de orientare față de excitantul sonor), inconștient poate închide ochii sau răspunde cu o mișcare involuntară bruscă însoțită de contracția grupelor musculare la orice acțiune care produce senzații de durere (manifestări ale reflexului necondiționat de apărare înnăscut).

La apăsarea pe trăgaci și la producerea focului, trăgătorul întâmpină greutăți ce se produc datorită faptului că focul propriu-zis este însoțit de un efect sonor puternic și de reculul armei. Astfel, trăgătorul trebuie să modifice desfășurarea unor reflexe necondiționate. În procesul de însușire și învățare a unor noi mișcări, a cărui bază fiziologică o constituie formarea unor noi legături reflectorii condiționate, sportivul trebuie să se autocontroleze în permanență pentru a nu admite formarea și fixarea dintre legăturile temporale noi a unor deprinderi negative care ulterior ar putea influența negativ calitatea tragerii.

Necesitatea realizării unei interacțiuni corespunzătoare în desfășurarea proceselor de excitație și inhibiție în sistemul nervos central al formării și menținerii automatizării mișcărilor, înăbușirea manifestărilor unor reflexe necondiționate înnăscute și în sfârșit necesitatea de a avertiza în legătură cu formarea unor noi reflexe condiționate dăunătoare pentru tragere creează greutăți foarte mari pe care trăgătorul nu le poate birui cu ușurință.

3.2 Condițiile care asigură declanșarea corectă a trăgaciului

Declanșarea trăgaciului constituie încununarea tuturor acțiunilor de plecare a focului. De aceea, indiferent de felul detantei, ea trebuie efectuată lin, în așa fel încât să nu strice linia de ochire.

Într-o mare măsură, calitatea tragerii depinde de activitatea degetului arătător al mâinii drepte în timpul apăsării trăgaciului. Cea mai precisă linie de ochire poate fi stricată dacă degetul arătător nu va acționa corect.

Pentru o acțiune corectă a degetului în cauză, este necesar ca mâna dreaptă să cuprindă corect gâtul patului armei sau crosa pistolului (fig. 1) și să-și creeze un punct de sprijin corespunzător care să permită degetului arătător să învingă tensiunea trăgaciului. Gâtul patului armei sau crosa pistolului trebuie prinse suficient de ferm, dar fără efort prea mare, deoarece încordarea musculară din mână poate determina oscilarea armei. Mișcarea degetului arătător în timpul apăsării pe trăgaciul detantei nu va produce nici un fel de mișcări laterale, care să poată strica linia de ochire, dacă între degetul arătător și gâtul patului armei sau garda crosei pistolului există un spațiu liber.

Fig. 1

Pentru efectuarea focului cu arma militară, cât și cu pistolul (revolverul) militar, trăgaciul detantei trebuie apăsat ori cu prima falangă a degetului arătător, ori cu prima articulație (fig. 2).

Fig. 2

Această apăsare necesită o mișcare cât mai redusă a degetului. Pe trăgaciul detantei se va apăsa din față spre înapoi, pentru ca degetul arătător să se miște de-a lungul axului canalului țevii (fig. 3). Dacă degetul va apăsa pe trăgaci puțin lateral, sub un anumit unghi în raport cu canalul țevii, ar putea apărea o oarecare mărire a încordării degetului pe trăgaci și mișcarea neuniformă a trăgaciului produsă de apăsarea piezișă și de frecarea suplimentară a pieselor mecanismului detantei (fig. 4). Astfel, poate fi stricată linia de ochire, gloanțele fiind deviate față de centrul țintei.

Fig. 3

corect incorect

Fig. 4

Pentru executarea focului, trăgătorul trebuie să învețe să intensifice ușor, treptat și uniform presiunea pe trăgaciul detantei, apăsând lin, fără smucituri. Apăsarea pe trăgaci nu trebuie să dureze mai mult de 1,5-2,5 sec. (fig. 5)

Fig. 5

La probele de armă liberă și pistol liber, unde mecanismele detantei ale acestor arme sunt dotate cu schnellere, caracterizate printr-o încordare foarte ușoară a trăgaciului, este recomandabil să se apese pe limba schenellerului cu vârful degetului arătător.

Însă, iscusința apăsării line a trăgaciului detantei nu este suficientă pentru realizarea unei trageri precise. Obligatoriu, activitatea degetului arătător, în timpul apăsării pe trăgaciul detantei, trebuie corelată cu ochirea corectă.

Trăgătorul, în timpul tragerii, trebuie să aleagă momentele cele mai favorabile pentru a apăsa pe trăgaci, și anume atunci când oscilațiile armei sunt cele mai mici. Deci el trebuie să posede arta de a apăsa ușor și la timp pe trăgaciul detantei.

Pentru a învăța momentele cele mai favorabile când arma are cele mai mici oscilații, deci pentru a-și însuși procedeul de plecare la timp a focului, trăgătorul trebuie să cunoască caracterul însuși al oscilațiilor armei în timpul ochirii.

3.3 Caracterul și gradul oscilațiilor armei în timpul plecării focului

Indiferent de voința trăgătorului, sistemul „corpul trăgătorului-armă” în timpul ochirii și plecării focului este supus întotdeauna unor oscilații complexe. Cauza acestor oscilații este acțiunea și contra-acțiunea mușchilor în timpul activității pe care o îndeplinesc pentru menținerea corpului trăgătorului într-o anumită poziție și de asemenea pulsația sângelui care produce oscilații ritmice și a unor segmente mobile ale corpului și armei. Caracterul și gradul oscilațiilor armei se modifică pe diverse perioade de timp. Astfel, la început, când sportivul ia greu linia de ochire și încă nu știe să-și echilibreze corpul său cu arma, gradul oscilațiilor este mare. Pe măsura echilibrării întregului sistem și finisării ochirii, oscilațiile armei se reduc puțin, iar peste un anumit timp, când mușchii încep să obosească și se resimte reținerea prelungită a respirației, oscilațiile armei încep să se mărească. Dacă se vor înregistra oscilațiile armei pe o bandă de hârtie mobilă, vom avea o linie ondulată de forma unei sinusoide neuniforme cu amplitudinea diferită a oscilațiilor.

Oscilațiile diferă între ele ca dimensiuni și caracter, datorită faptului că pozițiile de tragere au grade diferite de stabilitate. Astfel, la poziția culcat oscilațiile armei, datorită unei stabilității mari a acestei poziții, sunt foarte mici și uneori nici nu sunt percepute de ochi. De asemenea, la poziția în genunchi oscilațiile nu sunt mari, având caracterul unor vibrații frecvente, uneori cu o creștere ritmică neînsemnată a măririi lor sub acțiunea pulsului. La poziția în picioare, care are cea mai mică stabilitate, oscilațiile armei sunt mult mai mari și au un caracter mult mai dezordonat. La această poziție oscilațiile se pot mării brusc, în orice direcție, iar fracțiunile de timp favorabile pentru executarea focului sunt, de cele mai multe ori, foarte scurte.

Este evident că, în aceste împrejurări, apăsarea lină pe trăgaci trebuie începută din timp, în perioada luării liniei de ochire. Pe măsura finisării ochirii și reglării oscilațiilor armei, se intensifică presiunea lină pe trăgaci, căutându-se desăvârșirea apăsării atunci când arma are vibrații mărunte sau atunci când se pare că ele au încetat.

Practica tirului, pornind de la aceste considerente, și-au găsit aplicarea diverse procedee de apăsare pe trăgaciul detantei.

3.4 Procedee de declanșare a detantei

Trăgătorii folosesc diferite procedee de declanșare a detantei în funcție de:

tipul mecanismului detantei

felul poziției de tragere

tipul sistemului lor nervos.

Detanta fără piedică.

În cazurile în care arma se găsește într-o poziție mai stabilă, de exemplu la poziția culcat și uneori la cea în genunchi, când perioadele vibrațiilor convenabile sunt prelungite, trăgătorul trebuie ca, după finisarea liniei de ochire și când oscilațiile permanente s-au oprit, să înceapă presiunea ușoară asupra trăgaciului detantei până când se va produce detonația. Acest procedeu de declanșare a detantei se numește lin-progresiv. Și trăgătorii tineri și puțin antrenați, la poziția în picioare cu arma și pistolul, trebuie să folosească acest procedeu. În astfel de cazuri, cu toate că arma oscilează, trăgătorul, imediat ce începe să ia linia de ochire, trebuie să înceapă apăsarea pe trăgaci, căutând să finalizeze apăsarea înainte de momentul când, datorită oboselii crescânde a mușchilor, oscilațiile armei încep să crească.

Sportivii experimentați și bine antrenați, la care oscilațiile armei sau pistolului la poziția în picioare sunt mult mai mici, iar perioada vibrațiilor și opririi armei sunt mult mai lungi, folosesc un alt procedeu și anume prin tatonare. El constă în aceea că trăgătorul apasă pe trăgaciul detantei când arma are vibrații ușoare și se oprește și sistează această apăsare imediat ce oscilațiile cresc. Când oscilațiile se micșorează, continuă apăsarea pe trăgaciul detantei, intensificând de fiecare dată cu anumite doze apăsarea până când se produce detonația.

La declanșarea prin pulsare, trăgătorul valorifică menținerea unei capacități de lucru a degetului arătător. Astfel, el face apăsări ritmice pe trăgaci în scopul de a facilita creșterea vitezei de reacție prin menținerea unei stări de echilibru între procesele nervoase – excitația și inhibiția. Trăgătorul practic, intensifică și slăbește presiunea degetului pe trăgaci, care este în contact permanent cu trăgaciul. Pe măsură ce oscilațiile armei se reduc și imaginea de ochire este corectă, el apasă hotărât printr-o mișcare mai fermă a degetului arătător fără a deranja stabilitatea.

Detanta cu piedică.

Acest procedeu se deosebește destul de puțin de cel al detantei fără piedică. Folosind o detantă cu piedică, în timpul finisării liniei de ochire, trebuie să se tragă ferm cursa liberă a trăgaciului detantei până la piedică, iar apoi, cu mișcarea lină și continuă a degetului, intensificând apăsarea, să se producă detonația. Dacă am transpune pe un grafic modul de apăsare pe tragaciul detantei cu ruperea preogresivă a piedicii a doua, linia ar avea forma unei curbe (fig. 6). Prin urmare, după piedică, mulți trăgători folosesc procedeul declanșării lin-progresive a detantei.

Fig. 6

La probele de armă în picioare, pistol și revolver, în condiții de oscilații relativ mici ale armei și a unor perioade relativ lungi de opriri ale acestor oscilații, trăgătorul trebuie ca, apăsând cursa liberă a trăgaciului detantei până la piedică să continue folosind procedeul declanșării prin tatonare a detantei. Aceste procedee se folosesc la probele de armă militară, sportivă și liberă, care sunt dotate cu mecanisme obișnuite ale detantei.

Detanta cu schneller.

O particularitate a detantei cu schneller este aceea că ei i se poate da o rezistență de câteva zecimi de grame (cu ajutorul unor șuruburi de reglare). Folosirea și montarea dispozitivului cu schneller la armă este dictată de tendința de a ușura activitatea trăgătorului, în special la poziția în picioare în probele armă liberă și pistol liber.

În conformitate cu înclinațiile lor, cu starea și tipul sistemului nervos, trăgătorii folosesc acest fel de detantă. Detantele cu schneller se deosebesc între ele printr-o tărie de 30-500 grame la arme și 15-100 grame la pistoale. În funcție de gradul de rezistență se folosesc și diferite procedee de declanșare a detantei cu schneller. În cazul în care avem o detantă sensibilă trăgătorul o folosește ca detantă obișnuită fără piedică.

Astfel, pentru toate pozițiile la probele de armă, cât și la probele de pistol liber, trăgătorul trebuie să așeze cu curaj degetul arătător pe limba detantei, iar apoi, după ce s-a luat linia de ochire nefinisată, să înceapă apăsarea ei. Prin urmare, la o detantă ceva mai sensibilă cu schneller, trăgătorii folosesc procedeele lin-progresiv și în trepte pentru declanșarea detantei.

Aceste procedee de declanșare a detantei joacă un rol excepțional de mare în tehnica executării unor trageri precise. La prima vedere, fiecare din aceste procedee pare ușor de executat, însă, în practică, nu este chiar atât de simplu să se realizeze acțiunea coordonată – ochirea corectă și apăsarea concomitentă pe trăgaciul detantei.

3.5 Mijloace folosite pentru învățarea declanșării

Învățarea declanșării presupune valorificarea următoarelor mijloace:

Prezentarea teoretică a elementelor ce concură la execuția apăsării pe trăgaci;

Prezentarea mecanismului de declanșare;

Demonstrarea flexiei la nivelul degetului arătător având ca obiectiv independența activității acestuia;

Executarea flexiei degetului arătător concentrându-se la „lucrul” acestuia independent de degete (împreună cu antrenorul, iar apoi individual – fără armă);

Învățarea așezării degetului pe trăgaci și a mâinii în crosă;

Exerciții de așezare a degetului pe trăgaci, tatonarea acestuia, „sugerarea” primei piedici;

Declanșări efectuate cu ajutorul antrenorului;

Efectuarea unor exerciții de declanșare – individual cu arma sprijinită;

Exerciții de învingere a rezistenței trăgaciului printr-o așezare progresivă;

Efectuarea exercițiului de studiu a declanșării în poziția de tragere pe ținte speciale, fără țintă, pe fond alb, cu punct negru, etc;

Execuții de declanșare pe tub, cartuș, combinat;

Execuții de apăsare pe trăgaci cu modificări ale „mecanismului”;

Execuții pentru stabilirea tăriei pragului și a curselor;

Execuții pentru coordonarea declanșării cu celelalte elemente ale tehnicii de tragere.

Tehnica declanșării trebuie însușită treptat, la început exercițiile se vor face independent de procesul ochirii, pentru a evita formarea de deprinderi greșite.

Cel mai bun mijloc de a însuși o declanșare corectă, se face prin exerciții în sec, la început, și continuând cu tragerea cu cartușe sau alice.

Adaptarea la declanșarea specifică probei se va face după ce a fost însușită declanșarea progresivă în cadrul coordonării tuturor elementelor tehnice, poziția cu oscilații reduse, respirația adecvată și ochirea corectă.

Exercițiile de însușire și perfecționare a declanșării trăgaciului reprezintă ponderea cea mai mare în pregătirea tehnică a trăgătorului. Repetarea exercițiilor de acționare corectă a trăgaciului, asigură formarea reflexelor condiționate legate de imaginea corectă și declanșarea automată.

3.6 Controlul rezistenței detantei

Rezistența trăgaciului, la probele de pistol, trebuie verificată, deoarece ea trebuie s opună o forță de minim 500 gr. la pistolul cu aer și de minim 1000 gr. la pistolul cu glonț.

Măsurarea rezistenței trăgaciului se face așezând greutatea de testare la mijlocul trăgaciului, ținând țeava în poziție verticală (fig. 7). Greutatea trebuie așezată pe o suprafață orizontală și apoi ridicată. Trebuie folosită o greutate cu un un capăt ascuțit de metal sau cauciuc. Nu este permisă o rolă sau orice altă configurație rotundă a testului de greutate.

Fig. 7

Înainea oricărui concurs, testele vor fi efectuate de către reprezentanții Comisiei de Control a Echipamentului. Rezistența minimă a trăgaciului trebuie menținută pe tot parcursul unei competiții. Numărul maxim permis de încercări pentru măsurarea rezistanței trăgaciului (ridicarea greutății), înaintea unui concurs, este de trei. Dacă nu trece testul, pistolul poate fi prezentat comisiei din nou, după ajustările necesare. Când se testează pistoalele cu aer comprimat sau gaz, trebuie activată încărcătura de propulsie.

Înaintea competițiilor și a finalelor, trăgătorilor li se pun la îndemână dispozitive de control a greutății pentru a le permite să verifice dacă detanta nu s-a modificat astfel încât să contravină Regulilor.

În afara controalelor făcute înainte de concurs și finale, se mai pot face controale de verificare a rezistenței trăgaciului prin sondaj, imediat după ultima serie în toate rundele de calificări a competițiilor de 10 sau 25 m. Trebuie selectat cel puțin un trăgător din fiecare probă (sau opt poziții de tragere pentru pistolul cu aer comprimat) de către Juriul de poligon prin tragere la sorți. Membrii Comisiei de Control a Echipamentului trebuie să efectueze testele înainte ca pistoalele să fie puse în cutii. Este permis un maxim de trei încercări de ridicare a greutății, fiind descalificat oricare trăgător al cărui pistol cade testul.

3.7 Greșeli comise în timpul declanșării trăgaciului și posibilități de remediere a acestora

În timpul concursurilor, în condiții de stres, se întâmplă ca stereotipul dinamic să se strice, trăgătorul fiind preocupat să controleze toate operațiunile declanșării pentru a le executa cât mai corect. În astfel de situații, reflexele nu mai funcționează condiționat iar acționarea trăgaciului nu mai apare ca un act automat.

Una din cele mai mari greșeli comise de trăgător în timpul executării focului este smucirea, adică o apăsare bruscă pe trăgaciul detantei. Problema nu ar fi atât de gravă dacă smucirea s-ar rezuma numai la această apăsare bruscă și deplasarea rapidă a degetului arătător de-a lungul axului canalului țevii. Cel mai des smucirea este însoțită de încordarea bruscă a multor grupe musculare, împingerea umărului pentru a se opune reculului armei, apăsarea bruscă cu toată mâna dreaptă pe gâtul patului sau crosa pistolului, apăsarea pe trăgaciul detantei nu drept înapoi ci lateral. Toate acestea luate la un loc determină deplasarea armei într-o parte, tragerea devenit foarte imprecisă.

De regulă, smucirea se manifestă la sportivii tineri, puțin antrenați, la care, din cauza poziției de tragere insuficient de stabilă, arma este supusă unor oscilații mari, în timpul cărora momentele favorabile pentru executarea focului sunt foarte mici.

Una din cauzele care generează smucirea trăgaciului o constituie așa numita surprindere a punctului negru de pe țintă. Căutând să nimerească ținta cât mai precis, trăgătorul inevitabil va începe să caute momentul când „cătarea egală” va trece, în mișcarea ei, pe sub conturul inferior al punctului negru de pe țintă sau se oprește sub el pentru un timp scurt. Întrucât aceste momente favorabile sunt de foarte scurtă durată la trăgătorii puțin antrenați, aceștia vor căuta să se folosească de ele și să apese repede pe trăgaci. Drept urmare, apăsarea – smucirea rapidă și bruscă se va efectua nu numai de către mușchii flexori ai degetului arătător, ci concomitent dar indiferent de dorința trăgătorului, ea va fi însoțită de includerea în acțiune și a unor grupe musculare care vor strica linia de ochire.

O altă cauză a smucirii este reacția organismului trăgătorului la foc. Un trăgător tânăr, așteptând lovitura în umăr în timpul reculului armei și sunetul puternic, încordează mușchii pentru a se opune reculului și totodată apasă brusc pe trăgaciul detantei, deviind astfel linia de ochire a armei.

Practica a demonstrat că, dacă un trăgător tânăr, în procesul de instruire și antrenament, nu este prevenit la timp de pericolul smucirii și nu se vor lua imediat măsuri eficace pentru descoperirea și înlăturarea acestei greșeli, mai târziu el va trebui să consume multă muncă și timp pentru a se debarasa de legăturile reflectorii condiționate dăunătoare pentru trageri, care ulterior se transformă în deprinderi dăunătoare.

Indicii smucirii sunt: înrăutățirea grupajului focurilor, neconcordanța focurilor, împrăștierea, de cele mai multe ori focurile ducându-se spre dreapta-jos la probele de armă și spre stânga-jos la probele de pistol. Când se constată acest lucru trebuie modificat radical caracterul antrenamentelor, dar în nici un caz întrerupte. În timpul antrenamentului, sportivul trebuie să sisteze tragerea cu gloanțe, pentru a da posibilitatea sistemului nervos să se odihnească puțin.

Ochind cu atenție și observând ce se petrece cu arma în timpul apăsării pe trăgaci, sportivul trebuie să-și descopere greșelile sale și să le elimine. Acest antrenament „pe sec” este foarte util, deoarece contribuie la însușirea deprinderilor motrice ale apăsării pe trăgaci, căci arma nu se va mai deplasa într-o parte în timpul acestei acțiuni.

Când apăsarea lină pe trăgaci va deveni din nou o obișnuință a sportivului și el nu va mai fi nevoit să urmărească acest lucru special, se poate trece la folosirea cartușelor la antrenamente. Se recomandă ca la început să se tragă pe o țintă albă, atenția sportivului fiind concentrată mai puțin pe oscilațiile armei, facilitându-se trecerea de la o dominantă la alta.

O altă greșeală comisă de trăgător la declanșarea detantei este „întârzierea focului”. Aceasta constă în faptul că trăgătorul prelungește acțiunea de apăsare pe trăgaciul detantei, căutând să aibă condiții cât mai perfecte și mai favorabile în declanșare, manifestă frică de foc și nu mai poate declanșa la timp. Urmare a acestui fapt, trăgătorului nu-i mai ajunge aerul la oprirea respirației, ochiul obosește, scade calitatea vederii. Inhibarea degetului arătător este similar cu întârzierea focului, numai că trăgătorul este hotărât să acționeze trăgaciul dar în realitate acțiunea nu se produce, centrii de inhibiție din zona corticală fiind mai puternici decât centrii motori. Trăgătorul are impresia că detanta s-a întărit, în realitate nu pleacă impulsul respectiv de la zona de acțiune din scoarța cerebrală.

Declanșarea necontrolată, adică focul scăpat prin acționare involuntară a trăgaciului, este o altă greșeală de declanșare. Aceasta poate apare din următoarele cauze: de natură fiziologică – explicată printr-o slabă coordonare, imposibilitatea de a se controla, în cazuri de spasmofilie caracterizată prin tresăriri involuntare ale unor grupe musculare sau printr-un dezechilibru biochimic (lipsă de calciu sau potasiu în sânge); de natură tehnico-mecanică în cazul când detanta s-a dereglat devenind prea ușoară sau variabilă.

Alte greșeli, care pot duce la o declanșare defectuoasă, sunt: priza greșită a mâinii drepte în crosa armei (strânsă sau lejeră), cele mai mici modificări în forța de cuprindere a crosei de către degete, contactul degetului arătător cu alte „zone” ale armei, poziția necorespunzătoare a indexului pe trăgaci, inconstanța în consolidarea și perfecționarea declanșării.

3.8 „Urmărirea” focului – secvență ulterioară declanșării

Momentul de urmărire se materializează prin prelungirea timpului de menținere a tuturor elementelor tehnice de tragere: a stării psiho-fizice, coordonării elementelor tehnice de tragere (poziție, ochire, apnee, declanșare, stabilitate, relaxare, concentrare etc.).

Urmărirea este „dependentă” de disciplina, proba, poziția practicate de trăgător și durează cca. 2 secunde. Ea se materializează prin menținerea poziției, a imaginii de ochire, a corectitudinii declanșării (la probele statice) sau continuarea acțiunilor elementelor de execuție (la probele dinamice).

Prin „faza” de urmărire se efectuează atât controlul actelor de elaborare a „focului” cât și „etapa inițială” de analiză a acestuia (citirea focului, greșelile efectuate).

Momentul de urmărire a focului creează un stereotip corect de tragere, ce se materializează prin faptul că optima execuție a elaborării focului nu mai este influențată de alte secvențe cum ar fi: plecarea proiectilului din țeava armei, ieșirea din poziția de tragere, curiozitatea trăgătorului privind valoarea focului, finalizarea declanșării, etc.

Tehnica urmăririi sau prelungirea menținerii constă în faptul că trăgătorul trebuie să se obișnuiască ca în acest moment al execuției focului să rămână în poziția de tragere după plecarea glonțului din țeava armei timp de cca. 2 sec, timp în care acesta prelungește timpul de execuție al actului e elaborare al focului, ca și când execuția nu s-ar fi terminat, prilejuind un control imediat al corectitudinii acțiunilor desfășurare și o analiză inițială.

În momentul „urmăririi” focului pot fi făcute mai multe greșeli și anume:

ignorarea importanței urmăririi;

coborârea armei imediat după plecarea glonțului din țeava armei;

trăgătorul consideră finalizarea tragerii o dată cu declanșarea;

prelungirea fazei de urmărire fără concentrarea la elementele tehnice de tragere sau alte aspecte ale poziției;

inconstanță în abordarea acestui element tehnic.

Pentru învățarea menținerii fazei de concentrare, a „urmăririi” focului, antrenorul trebuie să explice sportivului importanța urmăririi loviturii, trebuie să-i demonstreze acest element, să cronometreze timpul de urmărire, să stabilească teme ce au în vedere momentele ulterioare declanșării, să facă cu sportivul trageri pe sec, cartuș, combinat, să-l pună pe sportiv să relateze corectitudinea efectuării „urmăririi” și să noteze observațiile făcute în caietul de antrenament.

CAPITOLUL IV

CONCLUZII

O lovitură bună obținută în urma unei execuții corecte dă naștere unui sentiment de satisfacție, de autoliniștire, de îndeplinire a activității. Va deveni trăgător numai acela care, neglijând apropierea exploziei, se va concentra asupra acțiunilor ce trebuie executate.

Pentru obținerea unor performanțe înalte este necesar ca trăgătorii să-și însușească o tehnică perfectă, să găsească calea cea mai rațională și mai eficientă de executare a tragerii. O tehnică perfectă presupune capacitatea și priceperea de a face eforturi mari de voință, de a executa rapid și sigur un foc, de a realiza într-o foarte bună alternanță acțiunea de tragere propriu-zisă cu relaxarea din pauzele dintre focuri sau dintre seriile de tragere. Întâmplarea și inspirația nu au nimic comun cu tehnica perfectă. Condiția fundamentală a însușirii tehnicii optime fiind conștiinciozitatea trăgătorului în toate etapele formării și evoluției sale, gândirea fiecărei acțiuni și înțelegerea deplină a rostului fiecărui element care face parte din structura generală a tehnicii de tragere.

Gradul de pregătire al trăgătorului în procesul unei activități sistematice se modifică orientat, având o tendință generală de creștere. Procesul de antrenament trebuie construit în așa fel încât să creeze condițiile pentru obținerea formei sportive la momentul oportun și menținerea acesteia în limitele unei perioade planificate, în funcție de datele concursurilor cu obiectiv.

Pentru trăgător concursul reprezintă caracteristica fundamentală a activității sale sportive și constituie atracția principală a practicării tirului. Participarea în concursuri, are pentru trăgător o motivație foarte diversă, în raport de individ, experiența lui, influențele suferite și condițiile actuale. Motivul principal care este și atracția de bază a tirului, îl constituie dorința de a se arăta puternic sau îndemânatic în raport cu alții, de unde rezultă aprecierile celorlalți, prestigiul, succesul, satisfacția și, în special, faptul că trăgătorul victorios devine figura centrală a întrecerii.

Concursurile de tir pasionează prin tendința permanentă spre noi performanțe, oferă bucuria luptei și învingerea dificultăților, satisfacția rezultatelor superioare. Tendința spre performanță pasionează, de multe ori atingând nivelul visat, începi să-ți faci planuri pentru depășirea performanței obținute, care te mobilizează și te tentează să continui să te antrenezi și mai intens. Cei cărora le place tirul și care au acordat mult timp, interes, atenție, energie și au făcut mari sacrificii pentru această activitate interesantă, nu trăiesc numai bucurii și satisfacții. Trebuie să depună multă muncă, să studieze permanent particularitățile acestui sport, să execute antrenamentele cu multă răbdare și un mare efort volitiv.

Rezistența specifică de concurs, este calitatea indispensabilă pentru obținerea marilor performanțe în tir și se manifestă prin posibilitățile maxime ale unui trăgător de a se concentra și de a executa declanșarea cu un randament sporit, pe tot parcursul probei. Sunt trăgători care reușesc să-și dezvolte treptat o rezistență specifică excepțională, ajungând astfel la performanțe. Se spune despre acești trăgători că au nervii de oțel, caracteristică ce este mai puțin nativă, ea fiind însușită pe parcursul unei pregătiri sistematice.

Tirul este sportul unde se găsesc cele mai mari discrepanțe între rezultatele de la antrenamente și cele din concurs. Trăgătorul luptă în concurs cu rezultatele dar și cu propriile emoții pe care le poate provoca tot atât de bine un început excepțional de bun sau foarte slab , sau le pot provoca rezultatele partenerilor de concurs.

De multe ori, se așteaptă ca un mare campion care a câștigat Jocurile Olimpice sau Campionatul Mondial să câștige în continuare toate concursurile. În general nu se întâmplă acest lucru și se fac aprecieri greșite spunându-se că marele campion s-a înfumurat sau că marea performanță a fost o întâmplare. Sunt aprecieri făcute de profani, deoarece trăgătorul nu trebuie considerat ca o mașină care odată pusă la punct ajunge la performanțe superioare constante.

La nivelul actual al performanțelor sportive nu se poate realiza progresul fără muncă aprofundată în perfecționarea tehnicii utilizând toate mijloacele existente de studiu și analiză.

BIBLIOGRAFIE

Dragnea, A. – „Măsurarea și evaluarea în educația fizică și sport”, București, Editura Stadion, 1984.

Dragnea, A. – „Antrenamentul sportiv”, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1996.

Dragnea, A. și Teodorescu-Mate, S. – „Teoria sportului”, București, Editura FEST, 2002.

Epuran, M. – „Ghidul psihologic al antrenorului”, București, IEFS, 1982.

Epuran, M. – „Modelarea conduitei sportive”, București, Editura Sport-Turism, 1990.

Epuran, M. – „Metodologia cercetării activităților corporale”, vol. I și II, București, 1992

Epuran, M. – „Unele probleme psihologice ale tirului sportiv”, în Revista Educație Fizică și Sport. Nr. 11, 1974

Epuran, M. și Holdevici, I. – „Compendiu de psihologie pentru antrenori”, București, Edit. Sport-Turism, 1983

Tudös, S. – „Elemente de statistică aplicată”, București MTS, 1993.

Teodoru, M. – „Monografia tirului sportiv”, București ANEFS, 1999.

Teodoru, M. – „Poziții de tragere în tirul sportiv”, București, PRINTECH, 2000

Teodoru, M. – „Curs de tir sportiv”, București, Cartea Universitarilor, 2004.

Gagea, A. – „Contribuții la perfecționarea metodologiei instruirii trăgătorilor”, sesiunea comunicării a FRT, 1986

Iurev, A. – „Tirul sportiv”, CNEFS, FRT, 1973

Paladescu, T. – „Manual de tir”, Vol. I și II, București, FEFS, 1980

Paladescu, T; Ciolcă, C. – „Tir sportiv” , Editura ANEFS, București, 1999

Cișmigiu, P. – „Tirul sportiv cu pistolul” , S.C. Lumina, București, 2002