Electroterapie

Electroterapie

Bazele fiziologice ale electroterapiei

♦ În repaus, membrana celulară prezintă un potențial electric între (-70) și (-90) mV. Acest potențial electric este generat de asimetria distribuției ionilor. Asimetria distribuției este determinată prin transport ionic transmembranar pasiv (prin potențial electrochimic, conform legii lui Nernst) și activ (prin pompaj, alimentat de energia metabolică stocată în ATP).

♦ Negativitatea în interiorul celulei este datorată anionilor organici care rămân permanent intracelular. Potențialul de repaus se caracterizează printr-o concentrație mare de ioni de potasiu (K+) în interiorul celulei, și o concentrație mare de ioni de sodiu (Na+) la exteriorul celulei. Această repartiție este datorată unei permeabilități inegale în repaus pentru ionii de potasiu și sodiu, respectiv proporția este K/Na de 1/0,04 (sau la 100 ioni K, penetrează membrana celulară doar 4 ioni Na).

♦ În urma unei excitații, dacă stimulul depășește, ca intensitate și durată, “valoarea prag”, se declanșează depolarizarea care are două faze:

faza a: intrarea ionilor Na+,

faza b: intrarea explozivă a ionilor Na+ și ieșirea ionilor K+. În urma acestui proces, concentrația ionilor de Na depășește concentrația ionilor de K, iar încărcarea electrică interioară atinge (+30)mV.

Deci se atinge un potențial de acțiune, care crește de la (-90) la (+30)mV: deci în valoare absolută, potențialul de acțiune va fi (90 + 30) de 120 mV.

Între 0 – (+30) mV apare așa-numitul “vârf” (overshoot).

Atingerea valorii de (+30)mV declanșează repolarizarea, care prin acțiunea pompei Na-K (proces activ) face să iasă ionii Na+ și să intre ionii K+, astfel refăcând potențialul de repaus. ♦ Deci, curentul electric care reprezintă o excitație la nivelul membranei celulare, determină modificarea proprietăților membranei celulare, deci depolarizarea membranei, cu inversarea potențialului de membrană. Potențialul de repaus variază, atinge potențialul critic și astfel, declanșează excitația.

♦ Se impun două observații:

mecanismul fundamental este reprezentat de transportul activ al ionilor de Na+ în interiorul celulei,

depolarizarea este progresivă, din aproape în aproape, conform teoriei lui Hermann.

♦ Excesul de sarcini pozitive trebuie să iasă pentru a reface potențialul de repaus. Astfel apare repolarizarea, fenomen datorat la două mecanisme: a. inactivarea pompei de Na+,

b. creșterea permeabilității membranei celulare pentru K+.

În concluzie, electroterapia folosește curentul electric pentru a obține efecte fiziologice și terapeutice asupra organismului uman.

Organismul uman, ca și celelalte organisme vii, reprezintă un conductor de clasa a II-a, la nivelul căruia purtătorii de sarcină electrică sunt ionii. Curentul electric este caracterizat de o anumită intensitate și o anumită tensiune: el va străbate organismul, care la rândul său va opune o anumită rezistență la trecerea curentului.

Curentul electric reprezintă la nivel celular un stimul, care dacă depășește ca durată și intensitate pragul de excitabilitate al membranei celulare declanșează depolarizarea membranei care determină apariția unui răspuns la nivel de substrat, în funcție de tipul de celulă excitat: contracție, impuls nervos, variația de debit circulator, secreție, etc.

Curentul electric este de două tipuri: curent electric continuu și curent electric alternativ. Curentul electric alternativ se caracterizează prin frecvență. Frecvența reprezintă numărul de cicli (stimuli) realizați pe unitatea de timp – dacă exprimarea se face pe secundă (număr de cicli/secundă) unitatea de măsură este Hertz-ul (Hz). Perioada reprezintă durata în timp a unui ciclu, deci este inversul frecvenței. Relațiile matematice între cei doi parametri sunt următoarele:

υ(frecvența) = număr de cicli / secundă, T(perioada) = 1 / υ(frecvența).

În funcție de frecvență, curenții electrici folosiți în electroterapie se împart în trei mari domenii:

joasa frecvență = între 1-1000 Hz,

media frecvență = între 1000-100000 Hz, – înalta frecvență = peste 100000 Hz.

Aplicarea energiei electrice se poate face direct – prin curent continuu sau alternativ și derivatele lor, fie indirect – transformat în alte forme de energie: radiantă, calorică, luminoasă etc.

Indicațiile generale de aplicare a procedurilor de electroterapie

Electroterapia, prin deversele sale forme de aplicație este utilă în toate tipurile de patologie:

bolile reumatismale cronice – inflamatorii sau degenerative -, bolile degenerative ale coloanei vertebrale și sindroamele asociate – inclusiv lombosciatica, bolile articulare degenerative și/sau posttraumatice ale centurilor și membrelor;

bolile reumatismale abarticulare (mușchi, tendoane, fascii, sinovie, etc.);

bolile nervilor periferici (nevralgii, nevrite, polinevrite, leziuni traumatice și sechelele lor);

leziuni de neuron motor central – hemiplegii, paraplegii;

procedurile electrice adaptate sunt foarte utile ca terapie asociată în tratamentul complicațiilor unor boli cronice ale aparatelor și sistemelor: cardiovascular, respirator, digestiv, urinar (hipertensiune arterială, insuficiență veno-limfatică, insuficiență respiratorie, bronhopneumopatii cronice, astm bronșic, litiaze, colecistopatii cronice, colite cronice, etc.); în aceste condiții, procedurile electrice sunt utile atât în tratamentul de bază al acestor suferințe, cât și atunci când aceste suferințe însoțesc alte afectări ale aparatului locomotor indicate recuperării fizical-kinetice.

Curentul galvanic

Acțiunile biologice ale curentului galvanic

Curentul electric continuu folosit în electroterapie se numește curent galvanic.

Acțiunile biologice complexe ale curentului galvanic asupra organismului omenesc nu sunt încă cunoscute în totalitate, făcând încă obiectul a numeroase studii și cercetări. Aceste acțiuni se exercită asupra organismului uman prin declanșarea diferitelor mecanisme

Mecanismul fundamental îl constituie modificarea concentrațiilor ionice la nivelul structurilor străbătute de curent și secundar apar procese biologice în zona de trecere a curentului galvanic.

Din punctul de vedere electrochimic și al conductibilității, organismul uman se comportă ca un conductor de gradul II, deci poate fi asemănat cu un electrolit . În structura sa, apa reprezintă 70% din greutatea corpului, restul fiind substanta solidă reprezentată în mare măsură de săruri. Deci în acest mediu lichidian se află numeroase săruri dizolvate realizând diverse concentrații.

Mediul electrolitic uman nu este omogen deoarece este compus din elemente cu diferite grade de conductibiliate.

În aceste condiții, organismul nu poate fi străbătut uniform de curent electric. Există o clasificare mai veche dar încă actuală, elaborată de Krilova și Simanko conform căreia, din punctul de vedere al conductibilitații electrice structurile organismului pot fi impartite în 4 grupe :

Gradul I : structuri anatomice foarte bune conductoare electrice (sânge, limfa, LCR, corp vitros),

Gradul II : structuri anatomice bune conductoare electrice (glande sudoripare, mușchi, țesut subcutanat, organe interne),

Gradul III : structuri anatomice rău conductoare electrice (țesut nervos, țesut adipos, glande sebacee, țesut osos),

Gradul IV : structuri anatomice foarte rău conductoare electrice (părul, epiderma).

Aplicarea curentului galvanic asupra organismului va determina o serie de procese diferențiate în două mari grupe :

efectele polare care se produc la nivelul electrozilor aplicați,

efectele interpolare care se produc în interiorul organismului, în regiunile cuprinse între cei doi electrozi.

Efectele polare și interpolare sunt concomitente, iar efectul total al curentului presupune “însumarea” celor două categorii de efecte.

1. Efectele polare

♦ Efectele polare sunt datorate modificărilor care apar la locul de contact dintre tegument și electrozii de aplicat. În cea mai mare măsură, efectele polare sunt consecința procesului de electroliză. În urma acestui proces, la anod se produce acid (HCl = acid clorhidric ), iar la catod se produce bază (NaOH = hidroxid de sodiu ).

♦ Efectele polare sunt determinate deci, de modificările chimice apărute; aceste modificari depind de mai mulți parametrii :

calitatea electrodului (formă, dimensiune, compoziție chimică); – calitățile curentului galvanic (intensitate, direcție, sens, durată);

anumite proprietăți ale organismului (starea tegumentului, rezistența electrică, capacitatea, conductibilitatea diverselor țesuturi, reactivitatea generală a individului).

În cazul supradozării curentului electric pot să apară efecte polare extreme (arsuri și necroze la zona de aplicare).

2.Efectele interpolare

Efectele interpolare au importanță fundamentală pentru electroterapie deoarece ele stau la baza efectelor dezvoltate în substratul străbătut de curentul galvanic. Efectele interpolare sunt determinate de modificari fizico-chimice tisulare apărute la trecerea curentului electric prin țesuturi. Au la bază procese de :

o bioelectroliză, o ionoforeză, o electroosmoză,

care implică :

modificări ale potențialului de membrană, modificări de excitabilitate neuro-musculară,

efecte termice,

efecte de inducție electromagnetică, modificări apărute in compoziția chimică a țesuturilor.

Efectele fiziologice și terapeutice ale aplicațiilor curentului galvanic

Efectele și modificările biologice apărute la trecerea curentului galvanic prin țesuturile vii sunt încă incomplet elucidate. Efectele se bazează în principal, pe reacțiile dezvoltate la nivelul structurilor ușor excitabile, în principal asupra fibrelor nervoase.

Aplicarea curentului galvanic cu pantă (introducerea este lină), cum se întâmplă în terapeutică, dă naștere unor efecte net diferite față de curentul galvanic intrat brusc, folosit de regulă în scop diagnostic. Această excitație bruscă prin curent galvanic, determină o excitație care la nivelul fibrei musculare este motorie, determinând contracție, iar la nivelul fibrei senzitive determină durere. Chiar dacă totalitatea efectelor nu a putut fi definită complet, apar modificari biologice importante ce determină efecte fiziologice și terapeutice.

La trecerea curentului galvanic, receptorii senzitivi din tegument înregistreaza senzația de furnicatură, care crește proporțional cu intensitatea curentului. Dacă intensitatea curentului depășește nivelul senzației de furnicătură, următoarea senzație dezvoltată va fi de înțepături fine și dacă se insistă cu creșterea intensității, va apare senzația de arsură, în final ajungându-se la senzația de durere.

După câteva ședințe se constată creșterea pragului sensibilității tactile și dureroase, senzațiile încep să apară la nivele mai înalte de intensitate a curentului (această reacție ține mult de individ și de reactivitatea proprie și particularitățile acestuia).

Considerăm astfel că, curentul galvanic dezvoltă o acțiune analgetică (prin creșterea pragului sensibilității pentru durere), acest efect apărând în primul rând la polul pozitiv (+). Explicația acestor fenomene este dată de modificările excitabilității neuromusculare la trecerea curentului galvanic, fenomen definit ca electrotonus și descris de Pflüger.

Astfel, la polul pozitiv (+), membrana celulară se hiperpolarizează și astfel scade excitabilitatea (crește pragul excitabilității, deci substratul va reacționa la stimuli mai intenși, inclusiv dureroși), și astfel spunem că se dezvoltă anelectrotonusul. La polul negativ (-), , depolarizarea domină și astfel crește excitabilitatea (scade pragul excitabilității, substratul va reacționa la stimuli mai puțin intenși, deci va fi mai excitabil), deci se dezvoltă catelectrotonusul. Cele două forme de electrotonus se produc simultan, la cei doi electrozi, la trecerea curentului galvanic.

Electrotonusul variază în funcție de intensitatea curentului galvanic aplicat. S-a constatat că: ♦ la intensități mici domină catelectrotonusul,

♦ la intensități mari domină anelectrotonusul,

♦ la intensități medii există un echilibru între efecte

Kowarschick a studiat foarte atent mecanismul analgeziei și a constatat că această acțiune a curentului galvanic, dezvoltată la trecerea curentului prin substrat, este datorată modificărilor care apar între electrozi datorită deplasării ionilor, și că la acțiunea analgetică contribuie și efectul galvanizării asupra SNC, precum și asupra sistemului circulator.

La polul negativ (-), atunci când acesta este folosit ca electrod activ, se produce scăderea pragului excitabilitații pentru fibrele motorii, deci crește excitabilitatea lor: va fi deci posibilă stimularea fibrelor motorii și apariția contracției. Studiile au dovedit că scăderea sau creșterea bruscă a intenstității curentului reprezintă un stimul suficient de important, declanșând o contracție musculară promptă.

Acțiunea stimulatoare a curentului galvanic asupra fibrelor nervoase motorii este utilizată în practică ca pregatire a musculaturii denervate pentru curenții excitatori.

Există efecte certe ale curentului galvanic asupra SNC probate la început pe animale de laborator. Hoff a dovedit experimental că, la aplicarea unei galvanizări descendente, cu electrodul pozitiv (+) cranial si cel negativ (–) caudal asupra animalului de experiență, se produce așa numita ”amețeală” care poate merge până la “narcoza” galvanică, aparută la creșterea suficient de importantă a intensitații curentului: clinic, această stare s-a exprimat prin faptul că extremitațile animalului au ramas extinse (primele studii realizate pe broască). Dacă galvanizarea a avut sens ascendent ( electrodul pozitiv caudal și cel nrgativ cranial ) se produce așa numita “convulsie galvanică”, cu extremitățile puternic flectate. Astfel Hoff a dovedit că aplicațiile descendente au efect sedativ, narcotic, iar cele ascendente efect excitant asupra SNC al animalului de experiență.

Același lucru s-a constatat și în cazul peștilor : în aplicațiile descendente (prin orientarea capului la anod și a cozii la catod) apare în timp, o oarecare dezorientare, în vreme ce în cazul aplicațiilor ascendente apar efecte de excitare.

Koeppen a extins aceste studii la om și a aratat că aplicațiile descendente de curent galvanic (mai ales în cazul aplicațiilor sub forma băilor galvanice) determină scăderea reflectivității osteotendinoase a individului, în vreme ce aplicațiile ascendente cresc excitabilitatea. În concluzie, Koeppen consideră că tonusul SNC este diminuat, în general, în aplicațiile decendente.

Diverse studii legate de reacțiile senzoriale determinate de trecerea curentului electric au aratat că pot apare :

♦ reacții vizuale luminoase de tip fosfene (în cazul în care subiectul stă cu ochii inchiși), percepute sub formă de puncte, bastonașe, cercuri colorate (galben sau alte culori); ♦ reacții auditive de tip acufene (pocnituri/zgomote în urechi);

♦ reacții labirintice de tip vertij voltaic : senzația de amețeală percepută de subiect conform căreia, capul deviază la dreapta dacă subiectul nu are afectări care să compromită echilibrul, sau de partea bolnavă dacă are o suferință cunoscută la nivelul urechii interne;

♦ reacții gustative : la polul negativ (–) se constată apariția gustului metalic, astringent, iar la polul pozitiv (+) apariția gustului acru.

Curentul galvanic determină o activare vasculară importantă, exprimată clinic prin hiperemie. Astfel, la trecerea curentului galvanic, după o scurta perioadă de vasoconstricție, se produce o vasodilatație reactivă care caracterizează hiperemia, exprimată clinic prin eritemul cutanat local, insoțit de creșterea temperaturii locale. Subiectiv, se percepe o senzație de caldură plăcută la nivelul

electrodului. Are loc o reacție care se menține și după întreruperea curentului electric, fiind întotdeauna mai pronunțată la catod, și care dispare lent în cateva ore.

Vasodilatația locală este importantă, atât la nivelul vaselor superficiale cutanate, cât și la nivelul vaselor profunde, în primul rând a vaselor musculare.

În consecință, la trecerea curentului galvanic crește vascularizația și in teritoriile profunde, consecutiv creșterii fluxului sanguin în cele superficiale. Acest lucru a fost dovedit de studii multiple, bazate pe metode diverse de investigare:

pletismografice, o infrasonoscilografice,

fluorografice, evidențiind fluxurile sanguine într-un teritoriu, precum și debitul sangvin, la un moment dat, printr-o anumită zonă.

Astfel s-a constatat că, la trecerea curentului galvanic, circulația cutanată crește cu până la 500%, iar cea musculară cu până la 300% față de valorile de repaus (înaintea trecerii curentului galvanic). Persistența fenomenului este de 15-30 minute după aplicație.

Efectele vasodilatatoare obținute astfel prin trecerea curentului galvanic sunt superioare altor proceduri fizice, de exemplu din domeniul hidrotermoterapiei, cum ar fi aplicarea băilor ascendente Hauffe (băi parțiale): metodologia acestei proceduri presupune imersia membrelor superioare într-o incintă cu apă, pornind de la temperatura de indiferență (la care schimburile de căldură între organism și mediu sunt minime) și se crește temperatura gradat, câte un grad Celsius pe minut, determinând astfel vasodilatația în zonele imersate. Clasic, această procedură de hidrotermoterapie parțială se aplică în scopul stimulării unui proces de vasodilatație în teritoriul coronarian, similară celui produse la nivelul membrelor superioare imersate, datorită faptului că există o relație consensuală între circulația membrelor superioare și cord, adică cele două teritorii au o reacție vasculară dezvoltată în același sens (răspund în același fel la excitanți, prin vasodilatație sau vasoconstricție, indiferent dacă excitantul se aplică pe unul dintre teritorii, superficial cutanat sau profund). Deci trecerea curentului galvanic produce o vasodilatație superioară acestei proceduri și a altora.

Creșterea vascularizației locale la trecerea curentului galvanic determină creșterea irigației zonei respective și efecte biotrofice, prin aceasta crește gradul de nutriție a teritoriului, și consecutiv, crește resorbția exudatelor și a edemelor locale. Datorită acestor efecte asupra vascularizației periferice, cutanată si musculară, aplicațiile curentului galvanic au indicații în mai multe tipuri de patologii :

♦ acrocianoze,

♦ angioneuropatii (suferințe care au la bază tulburări funcționale la nivelul vaselor nervilor, mai ales filetele vegetative),

♦ crioparestezii funcționale nocturne, mai ales ale membrelor inferioare (exprimate clinic prin amorțeli, furnicături cu senzația de rece, alterări vasculare periferice),

♦ arteriopatii periferice (afectări de trunchiuri principale vasculare, mai ales în stadiile incipiente, fără alterări organice importante ale peretelui vascular, cu scăderea elasticității acestuia și deci, a răspunsului vasodilatator),

♦ distrofii simpatice reflexe (vechile “algoneurodistrofii”) ale membrelor, care apar printr-un mecanism de hipersimpaticotonie, declanșat de cele mai multe ori posttraumatic.

Această acțiune recunoscută a curentului galvanis este însă inconstantă și individualizată. Reacția vegetativă la trecerea curentului galvanic depinde de :

♦ dominanța tonusului simpatic sau parasimpatic, specifică individului asupra căruia se face aplicația,

♦ locul de aplicare a curentului galvanic,

♦ polaritatea.

Regiunea de elecție, atunci când se urmarește în mod special influențarea funcției sistemului nervos vegetativ (SNV), este zona cervicală și dorsală superioară, denumită generic “ gulerul lui Scerbac”: acesta va fi locul de aplicare a procedurii.

Schnee a demonstrat pentru prima dată acțiunea diferențiată a curentului galvanic asupra circulației, în funcție de polaritatea aplicației.

Galvanizările descendente cresc afluxul sanguin din mica circulație către cord, deci: – crește circulația de întoarcere a sângelui venos din plămâni și din membrul superior, – crește transportul de sânge arterial către sistemul port.

Dacă aplicația este ascendentă :

crește circulația venoasă de la nivelul membrelor inferioare și organelor portale către cord, – crește circulația arterială spre plămâni și membrele superioare, – crește viteza sângelui venos de la inimă spre plămâni.

Există însă o reactivitate individuală de care trebuie să ținem seama în cursul acestor aplicații:

rezultatul final va depinde deci, de reacția individuală a pacientului față de curentul galvanic, la care se adaugă caracteristicile tipului de aplicație.

Datorită acestor acțiuni dezvoltate la trecerea curentului galvanic, considerăm că aplicațiile curentului galvanic determină urmatorele efecte fiziologice la nivelul substratului străbătut :

♦ creșterea debitul circulator, inclusiv cel muscular (de câteva ori; secundar, această creștere participă la obținerea efectului analgezic, în mod deosebit atunci câmd durerea are la bază fenomenele ischemice;

♦ dezvoltarea efectului pe trombus, cu condiția ca aplicația să se facă transversal prin vas ( laterolateral ), mereu în același sens:

astfel, la 2-3 zile de aplicație se înregistreaza scăderea volumului și atașarea trombusului la catod (faza I),

iar la cca. 5 zile de aplicație, se produce recanalizarea lumenului vascular spre anod (faza a II-

a); acest efect apare numai dacă aplicația se face mereu în același sens;

♦ apariția efectui analgetic, ca și consecință a mai multor mecanisme:

stimularea circulației, care conduce în principal, la combaterea durerii de tip ischemic,

scăderea excitabilității la anod, deci dezvoltarea efectului analgetic prevalent la electrodul pozitiv,

ameliorarea acomodării mușchiului striat la trecerea curentului galvanic.

Toate aceste efecte au la bază, ca mecanism intim celular, creșterea permeabilității membranei celulare și deci fenomenul de activare celulară.

La baza efectelor terapeutice stau următoarele mecanisme:

♦ creșterea metabolismului local,

♦ creșterea difuziunii tisulare,

♦ efectul hiperemiant, rezultate din acțiunile curentului galvanic asupra structurilor excitabile străbătute.

Aceste mecanisme activate se traduc prin :

♦ efectul antiedematos, datorat îmbunătățirii circulației în toate teritoriile vasculare (arterial, capilar, și în consecință, și venos),

♦ efectul analgetic, rezultat prin activarea unor mecanisme multiple (circulator, metabolic și nervos – atât local (receptorii) cât și regional (traiectele nervoase)),

♦ corectarea tulburărilor neuro-vegetative locale, în mod deosebit prin mecanism circulator și metabolic.

Principalele domenii clinice de aplicație

ale procedurilor de electroterapie bazate pe curent galvanic

Ținând cont de aceste efecte fiziologice și terapeutice, aplicațiile curentului galvanic se utilizează în diverse stări patologice.

♦ Stări posttraumatice: aplicațiile curentului galvanic sunt utile în acest domeniu de patologie pentru efectele: analgetic, decontracturant, resorbtiv, decongestiv, vasomotor. Rezultatul final al procedurilor galvanice este ameliorarea disfuncției segmentului afectat.

♦ Inflamații abarticulare – inflamațiile structurilor moi periarticulare ( capsula, ligamente, tendoane, mușchi ): aplicațiile curentului galvanic sunt utile în acest domeniu de patologie pentru efectele: antiinflamator, decongestiv, resorbtiv, decontracturant.

♦ Afecțiuni nevralgice (inclusiv radiculitele – suferințe ale ramurilor nervilor spinali, inclusiv lombosciatica).

♦ Tulburari circulatorii (în principal cele funcționale, datorate mai ales unui spasm, fără alterarea de perete): asupra acestor suferințe aplicațiile curentului galvanic acționează foarte bine (datorită efectului vasodilatator cunoscut), inclusiv în tromboflebitele acute (datorită efectului asupra trombusului).

♦ Afecțiuni degenerative de tip artrozic: artrozele apar la diverse nivele ale scheletului uman (mai ales la nivelul articulațiilor membrelor, în deosebi a articulațiilor portante – membrele inferioare – sau a scheletului axial), printr-o multitudine de mecanisme, între care alterarea circulatorie este determinantă, ea conducând spre o ischemie cronică, care are ca și consecință majoră, la început, degradarea structurilor cartilaginoase și periarticulare (consecința ischemiei cronice progresive și a scăderii nutriției, și în timp scurt a scăderii rezistenței), ulterior afectarea articulației propriu-zise și a componentelor osoase. Aplicațiile galvanice, acționând direct asupra tulburărilor circulatorii, în principal de tip ischemic, întrerup ciclul fiziopatologic al degradării structurilor articulare, deci pot întârzia evoluția artrozelor și apariția complicațiilor acestora.

Principalele contraindicații în aplicarea procedurilor bazate pe curent galvanic, ca și în cazul celorlalte proceduri de electroterapie, sunt afecțiunile tegumentare de tip: supurativ, alergic, tuberculoza cutanată, neoplaziile cutanate.

Principalele formele metodologice de aplicare ale curentului galvanic

Recapitulând cele prezentate în capitolele anterioare, este necesar ca aplicațiile de curent galvanic să țină seama că:

curentul galvanic circulând într-un singur sens are polaritate,

rezistența electrică cutanată scade la trecerea curentului galvanic, dar datorită rezistenței ohmice mari nu se pot aplica intensități mari , datorită risului de arsuri,

rezistența electrică a țesutuirilor profunde scade și ea (poate chiar mai mult decât cea cutanată) conducând la efecte de tip decontracturant, vasoactiv, analgetic, dar că și în acest caz, datorită rezistenței cutanate mari, nu se pot aplica intensități suficient de mari pentru a avea efecte profunde certe.

Aplicațiile se pot face folosind electrozi racordați la un circuit electric prin care trece curent galvanic (galvanizări), sau prin intermediul apei (băi galvanice).

Clasic, în aplicațiile de curent galvanic se foloseau electrozi metalici, flexibili (de obicei din plumb laminat). Aparatele moderne folosesc electrozi incluși în suporți plastici,cu fiabilitate mai mare. Electrozii se aplică pe suprafața de tratat, după o prealabilă împachetare într-un material textil umezit. Grosimea materialului textil utilizat este de cca. 1-1,5 cm. Dimensiunile electrozilor variază după regiunea de tratat, de la 20 cm² până la câteva sute de cm².

Aplicațiile cu electrozi (galvanizările) sunt de mai multe feluri, în funcție de direcția și sensul de trecere a curentului galvanic. Astfel:

aplicația transversala presupune că fluxul galvanic strabate un segment/zonă anatomică de pe fața anterioară spre fața posterioară, sau de pe cea interioară spre cea exterioară;

aplicația longitudinală presupune ca fluxul galvanic să străbată segmentul/zona anatomică de la un capat la celălalt;

după numărul electrozilor utilizați pentru fiecare polaritate, putem avea:

aplicație cu câte un singur electrod la fiecare capăt al circuitului (deci pentru fiecare polaritate), sau

aplicație bifurcată – se aplică câte 2 electrozi la o polaritate (sau la ambele) și astfel, se acoperă o zona mai întinsă cu aceeași polaritate.

Aplicație sub formă de băi ( băi galvanice ) : este vorba de instalații care sunt compuse din 4 incinte (vane sau cuve) din faianță sau plastic, racordate la un panou de comandă. Aceste incinte au perete dublu și în interior au electrozi de cărbune, orienzați spre peretele vanelor dar izolați. Panoul distribuitor de curent asigură dirijarea și sensul curentului galvanic. Există posibilitatea alegerii polaritații la vane.

De obicei, apa trebuie să aibă temperatura cuprinsă între 34 – 37° C. Clasic, se spune că, cu cât temperatura este mai mare, cu atât se pot aplica intensitați mai mari de curent galvanic, pe care subiectul le poate suporta. De regulă, nu se depașește temperatura de 37 – 38° C.

Posibilitățile de aplicație sunt multiple :

aplicații 4 celulare, descendente (membrele superioare la + și cele inferioare la -) care cresc aportul sanguin în trenul inferior, sau ascendente (membrele superioare la – și membrele inferioare la +) care cresc aportul sanguin în trenul superior, dar se folosesc mult mai rar deoarece încarcă cordul exagerând efortul acestuia (risc de accidente),

aplicații 3-2-1 celulare, cu diverse orientări ale curentului,

racordarea tuturor vanelor folosite (4-3-2 sau 1) la aceeași polaritate, și plasarea unui electrodplacă indiferent pentru închiderea circuitului pe altă regiune a corpului, de ex. pe torace,

Sensul pe care îl are curentul galvanic ( ascendent, descendent ) poate cuprinde întregul organism (aplicație 4 celulară), un singur hemicorp (aplicație 2 celulară membru superior – membru inferior de aceeași parte), trenul superior sau inferior (aplicație 2 celulară de membre superioare/inferioare). Spuneam mai sus că dacă este necesar ca toate vanele să aibă aceeași polaritate (ex. poliartrită reumatoidă – subiectul are tumefacții dureroase cvasisimetrice atât la mâini cât și la picioare, urmărim în principal efectul analgetic, deci toate cele 4 vane se racordează la +), electrodul de sens invers trebuie aplicat într-o alta zonă a corpului (torace sau spate).

Clasic, există posibilitatea aplicării curentului galvanic în cazul băilor generale de tip Stanger – tehnică ce se aplică într-o vană de plastic cu pereți dubli 200/90/65 cm (L/h/l), iar în interiorul pereților există electrozi de cărbune de retortă. Pereții sunt acoperiți cu un dielectric, pentru ca electrozii să nu vină în contact cu pacientul. Apa în interiorul vanei are temperatura 36-37° C, intensitatea de lucru pentru această procedură fiind de 1000-1200 mA din care 1/3 ajunge sub formă activă la nivelul organismului uman imersat în această baie. Există posibilitatea cuplării electrozilor, la nivel cranial și caudal, la o anumită polaritate, astfel încât sensul curentului să fie ascendent sau descendent, ca și în cazul băilor galvanice celulare; electrozii sunt perechi la toate nivelele corpului. Această tehnică este foarte energofagă și deoarece băile galvanice dezvoltă aceleași efecte, dar cu un consum net inferior, tehnica Stanger a fost abandonată în majoritatea serviciilor de recuperare.

Există posibilitatea aplicării combinate a unei băi celulare cu un electrod-placă, plasat în altă zonă a corpului. Este vorba de o aplicație în care se cuplează o baie unicelulară și electrodul-placă: de ex. se introduce mâna în vană și se aplică electrodul-placă (cca. 200 cm²) pe umăr, realizându-se o aplicație longitudinală. Tehnica cuplării de acest tip se utilizează în sindromul umăr – mână, sindrom caracterizat de distrofia simpatică reflexă posttraumatică a mâinii complicată cu periartrită de umăr homolateral. De regulă intensitatea este de 10-20 mA, iar durata aplicației este de 15-20 min.

Observații privind aplicațiile cu curent galvanic

Intensitatea de curent folosită în cazul galvanizărilor la nivelul membrelor inferioare este mai mare decât în cazul acelorași proceduri la nivelul membrelor superioare.

În aplicațiile transversale ale întregului membru superior se folosesc intensități mari de 10-12 mA, iar în aplicațiile longitudinale sau transversale pe zone mici intensitatea este de 8-10 mA.

În cazul băii galvanice, intensitatea este de 10-25 mA.

La membrul inferior, dacă se urmărește o aplicație transversală pe întreg membrul, se folosesc electrozi bandă cu lungime de 90 cm, lățime 8-10 cm și intensități mari de 50-60 mA. De regulă, aplicațiile la nivelul membrelor, de tip longitudinal sau transversal, pe zone mai mici, au intensități de 8-12 mA.

Ionogalvanizarea

Ionogalvanizarea este o procedură de electroterapie prin care, folosind ca vector curentul galvanic, se introduc substanțe farmacologic active sub formă ionizată, in interiorul organismului, prin intermediul învelișului cutanat. Se vor obține deci efecte mixte, determinate pe de-o parte de curentul galvanic, la care se adaugă efectele specifice substanțelor active introduse, adică a ionului activ care folosește ca vector curentul galvanic pentru a penetra tegumentul.

Cantitatea de ioni – substanță activă – care intră în cursul procedurii, depinde de :

intensitatea curentului galvanic folosit (intensitatea mare determină penetrație mai mare de ioni), dar totuși după o creștere mare la început, ulterior intrarea este mai lentă deoarece pe parcurs, procesul se frânează ; oricum creșterea intensității este limitată de rezistența tegumentului;

greutatea moleculară a ionilor – cu cât este mai mică, cu atât intrarea va fi mai ușoară și deci cantitatea finală va fi mai mare;

încărcarea electrică – anionii intră în cantitate mai mare decât cationii;

cantitatea totală de ioni – substanță activă – depinde evident de cantitatea de substanță pusă inițial în câmpul electric.

Soluția anodică (beneficiind de încărcarea pozitivă) va atrage ioni negativi – mediul se va acidifia (se acumulează H+), ceea ce determină o creștere a conductibilității de cca. 5 ori.

La electrodul negativ (soluția catodică) vor fi atrași ioni pozitivi – mediul se va alcaliniza (acumulare de ioni HO-) ceea ce conduce la creșterea conductibilității de cca. 2 ori.

Pentru a controla aceste fenomene este necesară folosirea unei soluții de protecție care să elibereze cca. 0,4 m Eq de substanță neutralizantă la nivelul fiecărui electrod.

Astfel, se face acidifiere la catod (combinație de 5 g NaCl + 6,5 HCl ad. 1000 ml apă distilată) și alcalinizare la anod (soluție de 5g NaCl + 1 g NaOH ad. 1000 ml apă distilată). Folosind aceste substanțe neutralizante asigurăm creșterea transferului ionic.

Ionogalvanizarea recunoaște 8 procese de bază, câte 4 la fiecare electrod (vezi schemele de la începutul capitolului). Procesul (2) este procesul fundamental la fiecare electrod.

Ca metodologie de lucru, este necesară folosirea unor soluții din substanța activă care să conțină de 20 de ori concentrația normală a substanței active, pentru a asigura penetrarea a cca. 2 mEq ioni activi, cationi la anod si anioni la catod.

Deoarece, în cursul procedurii se utilizează soluții normal/10 (N/10), deci cu concentrația de 10 ori mai mică decât normal, pentru a asigura penetrarea a 2 m Eq substanță activă, teoretic, este nevoie de 20 ml soluție N/10: în practică, se vor folosi cca. 20-30 ml soluție N/10.

Soluțiile de protecție, (bazică) alcalină la anod și acidă la catod, trebuie să dea cca. 0,4 mEq pentru a asigura o protecție eficientă. Utilizând mai multe straturi hidrofile, eficiența crește mai mult: eficiența la anod atinge cca. 75 % , în vreme ce la catod doar cca. 60 % deoarece cationii au o capacitate de frânare mai mare.

Densitatea de curent utilizată în general este de 0,1 mA/cm2. Doza totală de curent va depinde de:

suprafața electrodului

densitatea de curent aplicată.

Astfel, de ex. pentru un electrod de 100 cm2 la densitate de curent de 0.1 mA, vom avea 10 mA/doză, în timp ce pentru un electrod de 200 cm2 la acceași densitate de curent de 0.1 mA, vom avea 20 mA/doză. Timpul de aplicație este de regulă de 30 minute. Întotdeauna ionogalvanizarea va respecta relația matematică conform căreia:

Densitatea de curent x timpul (număr minute) = 3

În acest fel, dacă intensitatea aplicată crește, trebuie ca durata aplicației să scadă proporțional, pentru a respecta relația matematică. În teorie, conform acestei relații, s-ar putea aplica intensități mai mari pe durate mai mici care să asigure introducerea unor cantități mai mari de substanță activă ionizată: acest lucru rămâne pur teoretic, intensitatea aplicației (densitatea și ulterior, doza de curent) fiind limitată (la 0,1 mA), de rezistența mare a tegumentului la curent galvanic, deci de dezvoltarea unei cantități mari de căldură și riscul major de arsură.

Oricum, aplicația necesită o perioadă mai lungă, conform relației matematice, de 30 minute: sub 20-30 de minute, nu se atinge pragul de echilibru, deci aplicația nu este eficientă.

Ionogalvanizarea este o procedură de electroterapie deosebit de utilă în programele complexe de recuperare. Avantajele principale ale ionogalvanizării sunt:

se introduc doze mari de substanță activă cu cantități relativ mici de soluție a acelei substanțe, adică atât cât se așează sub electrod, atât va fi vehiculat de curentul galvanic. Din punctul de vedere al randamentului care este maxim, avantajul procedurii este de terapie locală perfectă;

penetrația în corion este mai mică, fie traversând straturile, fie trecând chiar direct, prin foliculii piloși și canalele glandelor sudoripare. Important este însă faptul că în derm se formează depozite de substanță activă, de la nivelul cărora resorbția se produce lent, efectul prelungindu-se: deci procedura are efect-dêpot;

are loc o repartiție uniformă a substanței active ionizate pe toată suprafața electrodului, putându-se realiza o delimitare precisă a zonei de aplicare, explicită, după forma electrodului;

procedura este foarte bine dozată – în permanență, se știe ce cantitate activă este sub electrod și ce cantitate va pătrunde în tegument;

prin ionogalvanizare, se introduc substanțe ionizate, deosebit de active farmacologic, care realizează reacții rapide, evitându-se efectele secundare la nivelul altor organe și sisteme (ex.

efectele gastro-intestinale în cazzl administrării orale a acelorași substanțe active);

ionogalvanizarea este o metodă perfect sterilă.

Nu trebuie însă neglijat faptul că ionogalvanizarea prezintă și unele dezavantaje, dintre care cel mai important dezavantaj îl constituie penetrație superficială: procedura face ca ionii substanței active să ajungă în tegument, dar aceștia nu pot depăși zona corionului. Procedura dezvoltă reacții la nivelul receptorilor cutanați declanșând mecanisme reflexe metamerice cu punct de plecare la nivelul tegumentului și cu efect la mare distanță, deci ionogalvanizarea poate fi considerată și folosită ca terapie reflexă.

Principalele aplicațiile ale ionogalvanizării sunt următoarele:

♦ farmacologia bolilor de piele;

♦ anestezia pielii, prin folosirea unor anestezice locale (de ex. procaina) asociate cu un vasoconstrictor local (adrenalina), astfel încât combinația să asigure o anestezie mai intensă și mai îndelungată;

♦ ca terapie reflexă :

stimulează receptorii cutanați, care vor activa reflexele la distanță, cu efecte diferite;

stimulează circulația cutanată, și consensual, din alte teritorii;

♦ se utilizează pentru unele substanțe simpaticotone – pentru testarea efectelor alergice cutanate, sau pentru testarea efectelor medicației vegetotrope.

Modalitatea de aplicație a ionogalvanizării presupune utilizarea de electrozi metalici, de obicei de 0,5 mm grosime, plastici, rezistenți electrochimic și cu colțurile rotunjite. Ei sunt înveliți într-un strat hidrofil, mai gros, format din 10-15 straturi suprapuse, formând un strat total de cca. 5 mm grosime.

Acest strat se îmbibă cu cele 20-30 ml soluție N/10 de substanță activă (cantitatea calculată pentru un electrod de 100 cm²) . Se adaugă soluția de protecție la electrozi, cu cca. o oră înainte de aplicație (vezi mai sus compoziția soluțiilor de protecție la cei doi electrozi). Doza de curent este de 0,1 mA/cm².

Principalele substanțe active folosite în ionogalvanizare

La anod – vom avea soluțiile la care substanța activă ionizată va fi reprezentată de ionul pozitiv. În cele ce urmează, vom prezenta succint modalitatea de obținere a ionului activ (tipul de soluție) și principalele efecte determinate de acel ion activ, pentru care îl și aplicăm prin ionogalvanizare:

K+ :

se obține din 6g KCl la 1000 ml apa distilata sau din 1,2 g KOH la 1000 ml apa distilata; efect sclerolitic; Ca 2+ :

se obține din 5,5g CaCl2 la 1000 ml apă distilată; efect spasmolitic pe musculatura spastică superficială; Li+ :

din 3,5g Li Cl la 1000 ml apă distilată; din 0,6g LiOH la 1000 ml apă distilată; se folosește în atacul de gută; Mg2+ :

din 18g MgSO4 +0,5g NaOH la 1000 ml apă distilată;

efect sedativ, analgetic, desensibilizant;

Cu2+ din CuSO4, 1% în vane; din 25 g CuSO4 la 1000 ml apă distilată dacă se face soluție; rol dezinfectant local sau pentru suprafețe mari;

Zn2+

din 30 g ZnSO4 la 1000 ml apă distilată;

rol dezinfectant;

Aplicarea pentru anestezice la piele – cu novocaină, procaină sau xilină Se aplică procaina în:  se realizează din 33 g procaină hidroclorică la 1000 ml apă distilată  se realizează din 0,5 mg NaSO4 la 1000 ml apă distilată. 10 ml sol 1 + 1ml sol 2 = substanță pentru ionogalvinizare

Înainte de ionogalvanizarea cu procaină, se aplică adrenalina (1-2 fiole) care produc un efect vasoconstrictor; ulterior se aplică combinația anestezică și se va obține un efect de mai lungă durată. O altă variantă de prelungire a efectului anestezic, este cea de alcoolizare prealabilă a zonei-țintă cu 1020 % etanol, și ulterior aplicarea anestezicului: se obține astfel un efect anestezic, semnificativ mai lung. Procaina are un efect superficial pe tegument, dar și unul profund, antrenând efecte cu dezvoltare metamerică

Acetilcolina se utilizează tot la anod, în cazul angiospasmelor, ulcerelor varicoase sau tromboflebitelor. Se folosește o soluție 0,5 % acetilcolină hidroclorică. Se vor dezvolta local efecte colinergice.

Histamina aplică tot la anod. Substanța se folosește în două variante : 1 fiolă de histamină 1 % la care se adaugă 20-25 ml apă distilată, sau 0,1g histamină clorat la care se adaugă 250 ml apă distilată; – substanța este foarte activă , ceea ce implică foarte mare prudență, mai ales la prima aplicație;

doza de curent va fi la jumătate (densitatea de curent = 0,05 mA /cm2)

timpul de aplicație va fi scurt; dacă substanța este tolerată, timpul va crește treptat; – primul parametru care crește este timpul, ulterior crește și doza.

Substanța de tip enzimatic, hialuronidoza, este indicată în tratamentul edemelor cronice, mai ales declive, mai ales organizate fibros sau în inflamații cronice. Substanța are capacitatea să treacă în corion și apoi subcutanat, dezvoltând un efect enzimatic și facilitând dezorganizarea aderențelor între planuri, a fibrozărilor, și consecutiv, activarea resorbției edemelor. Procedura de utilizare a hialuronidazei în ionogalvanizare presupune cantități mari de substanță – sute de ml Combinațiile folosite sunt: 1 fiolă hialuronidoză + 1 fiolă apă dublu distilată + 25 ml soluție compusă (din 11 g acetat de Na + 1 g acid acetic glacial la 1000 ml apa distilată). Soluția rezultată se diluează la N/10 și se pun 200-300 ml substanță la electrod.

La catod – substanța farmacologic activă are ionul negativ activ, penetrant în corion. Iată câteva dintre cele mai folosite substanțe active:

I¯

se obține din 14 g KI + 5,6 g HCL ; se eliberează I¯ și se adaugă 1000 ml apa distilată; are efect resorbtiv sclerolitic și analgetic;

se resorbe de la nivelul pielii si se depozitează în organele-zone de depozit pt I¯ , respectiv tiroida și ficatul, de unde se obțin în timp, efecte la distanță.

În 35 min poate intra până la 1 mg I¯ activ in depozite.

acidul salicilic din 32 de grame salicilat de Na + 1g HCl N/10; soluția astfel obținută este aplicabilă direct sub catod; efectele principale sunt antiinflamator local, analgetic, keratolitic;

acidul ascorbic fiolă de 5 ml 10% + 20-25 ml apă distilată – amestecul se așează direct sub catod; efect antiinflamator;

antibiotice – actualmente se contraindică aplicația acestora prin inogalvanizare, deoarece dau reacții alergice, uneori deosebit de violente, conducând la riscuri majore, chiar vitale.

EXEMPLE:

Diferența de repartiție ionică la nivelul membranelor celulare este menținută prin mecanismul de “pompă”consumatoare de energie, prin care se realizează următorul transfer de ioni:

sodiul este expulzat pasiv extracelular + potasiul pătrunde în interior prin transport activ

sodiul este expulzat pasiv extracelular + potasiul pătrunde în interior prin transport pasiv

(prin difuziune)

sodiul este expulzat activ extracelular + potasiul pătrunde în interior prin transport activ

sodiul este expulzat activ extracelular + potasiul pătrunde în interior prin transport pasiv (prin difuziune)

sodiul este expulzat pasiv extracelular + potasiul pătrunde în interior prin transport la început-pasiv, apoi-activ

Potențialul de membrană, datorat polarizării electrice, este generat de concentrația ionilor de o parte și de alta a membranei, el putând fi calculat în raport cu concentrația ionilor de potasiu în interiorul și exteriorul celulei (NERNST), rezultând o valoare apropiată de cele obținute prin măsurători directe cu microelectrozi, și anume de:

a.-70 mV

b.-80 mV

c.-86 mV

d.-120 mv

e.+30 mV

Permeabilitatea membranei celulare pentru sodiu (conductanța) și viteza de migrare a sodiului față de potasiu cresc astfel:

a.permeabilitatea membranei este de 30-40 ori mai mare pentru sodiu decât pentru potasiu + viteza de migrare a sodiului ajunge de 7 ori mai mare decât cea a potasiului

b.permeabilitatea membranei este de 10-20 ori mai mare pentru sodiu decât pentru potasiu + viteza de migrare a sodiului ajunge de 3 ori mai mare decât cea a potasiului

c.permeabilitatea membranei este de 5-10 ori mai mare pentru sodiu decât pentru potasiu + viteza de migrare a sodiului ajunge de 5 ori mai mare decât cea a potasiului

d.permeabilitatea membranei este de 100 ori mai mare pentru sodiu decât pentru potasiu + viteza de migrare a sodiului ajunge de 7 ori mai mare decât cea a potasiului

e.permeabilitatea membranei este de peste 100 ori mai mare pentru sodiu decât pentru potasiu + viteza de migrare a sodiului ajunge de 7 ori mai mare decât cea a potasiului

Prin măsurătorile efectuate s-a stabilit că o fibră nervoasă mielinizată, la o stimulare artificială, poate conduce:

a.peste 1000 impulsuri / secundă, cu o perioadă refractară absolută de cca 1ms

b.cel mult 800-1000 impulsuri / secundă, cu o perioadă refractară absolută de cca 1ms

c.peste 1000 impulsuri / secundă, cu o perioadă refractară absolută de cca 0,01 ms

d.peste 1000 impulsuri / secundă, cu o perioadă refractară absolută variabilă

e.peste 1000 impulsuri / secundă, cu o perioadă refractară absolută de cca 0,1 ms

În cazul electrotonusului (Du Bois Raymond-1848), la anod au loc următoarele fenomene:

a.cresc sarcinile pozitive pe suprafața externă a membranei⇒efect hiperpolarizant ⇒îngreunarea apariției excitației + anelectrotonus puternic⇒blocaj anodic de hiperpolarizare⇒abolirea excitabilității

b.cresc sarcinile negative pe suprafața externă a membranei⇒efect hiperpolarizant ⇒accelerarea apariției excitației + anelectrotonus puternic⇒blocaj anodic de hiperpolarizare⇒abolirea excitabilității

c.cresc sarcinile pozitive pe suprafața internă a membranei⇒efect hiperpolarizant ⇒accelerarea apariției excitației + anelectrotonus puternic⇒blocaj anodic de hiperpolarizare⇒abolirea excitabilității

d.cresc sarcinile pozitive pe suprafața externă a membranei⇒efect depolarizant maxim ⇒îngreunarea apariției excitației + anelectrotonus puternic⇒blocaj anodic de hiperpolarizare⇒abolirea excitabilității

e.cresc sarcinile negative pe suprafața externă a membranei⇒efect hiperpolarizant ⇒accelerarea apariției excitației + anelectrotonus puternic⇒blocaj anodic de hiperpolarizare⇒abolirea excitabilității

Cronaxia este:

a.timpul util minim necesar pentru a produce o excitație minimă cu un curent a cărui intensitate este egală cu dublul reobazei

b.timpul util maxim necesar pentru a produce o excitație maximă cu un curent a cărui intensitate este egală cu dublul reobazei

c.timpul util minim necesar pentru a produce o excitație minimă cu un curent a cărui intensitate este egală cu valoarea reobazei

d.timpul util minim necesar pentru a produce o excitație maximă cu un curent a cărui intensitate este egală cu dublul reobazei

e.timpul util maxim necesar pentru a produce o excitație minimă cu un curent a cărui intensitate este egală cu valoarea reobazei

Valorile cronaximetrice ale mușchilor striați sunt diferite după funcția și topografia lor; dintre considerațiile următoare, una este falsă și vă rugăm să precizați care:

a.cronaxia mușchilor fazici este mai scurtă decât a celor tonici

b.cronaxia este mai scurtă la mușchii flexori decât la extensori

c.cronaxia musculaturii proximale a membrelor este mai scurtă decât a musculaturii segmentelor distale

d.cronaxia musculaturii ventrale a trunchiului este mai mică decât a celei dorsale

e.cronaxia membrelor inferioare este mai mică decât a membrelor superioare

Rezistivitatea tisulară la curent galvanic (rezistența ohmică) este influențată de anumite condiții patologice, astfel:

a.crește în melancolie, neurastenie, alcoolism

b.scade în epilepsie, mixedem, sclerodermie

c.nu variază în melancolie, neurastenie, alcoolism

d.variază individual în epilepsie, mixedem, sclerodermie

e.scade în melancolie, neurastenie, alcoolism

La polul pozitiv, unde se produce anelectrotonusul la trecerea curentului galvanic, apar următoarele fenomene:

a.depolarizarea + creșterea excitabilității

b.depolarizarea + scăderea excitabilității

c.hiperpolarizarea + creșterea excitabilității

d.hiperpolarizarea + nemodificarea excitabilității

e.hiperpolarizarea + scăderea excitabilității

Datorită acțiunii curentului galvanic asupra fibrelor vegetative vasomotorii, se constată îmbunătățirea vascularizației profunde, astfel:

a.creșterea circulației cutanate cu până la 500% și a circulației musculare subiacente cu până la 300%, efecte persistente timp de 15-30 minute după întreruperea aplicației terapeutice

b.creșterea circulației cutanate cu până la 300% și a circulației musculare subiacente cu până la 500%, efecte persistente timp de 15-30 minute după întreruperea aplicației terapeutice

c.creșterea circulației cutanate cu până la 100% și a circulației musculare subiacente cu până la

200%, efecte persistente timp de 15-30 minute după întreruperea aplicației terapeutice

d.creșterea circulației cutanate cu până la 100% și a circulației musculare subiacente tot cu până la 100%, efecte persistente timp de 15-30 minute după întreruperea aplicației terapeutice

e.creșterea circulației cutanate cu până la 500% și a circulației musculare subiacente cu până la 300%, efecte persistente timp de peste 30 minute minimum, după întreruperea aplicației terapeutice

Schnee a observat acțiunea diferențiată a galvanizării ascendente și descendente, contatând că aplicația descendentă:

a.accelerează circulația venoasă a extremităților inferioare și a organelor sistemului portal către inimă + favorizează circulația arterială către plămâni și extremitățile superioare

b.accelerează afluxul din mica circulație spre inimă + transportul sângelui arterial către sistemul portal

c.accelerează circulația venoasă a extremităților inferioare și a organelor sistemului portal către inimă + transportul sângelui arterial către sistemul portal

favorizează circulația arterială către plămâni și extremitățile superioare+ transportul sângelui arterial către sistemul portal

accelerează circulația venoasă a extremităților inferioare și a organelor sistemului portal către inimă + accelerează afluxul din mica circulație spre inimă

Prin “prag de sensibilitate” înțelegem:

a.producerea senzației de încălzire ușoară, cu o anumită intensitate, la introducerea lentă a curentului

b.producerea senzației de furnicături ușoare, cu intensitatea maxim admisă, la introducerea lentă a curentului

c.producerea senzației de furnicături ușoare, cu o anumită intensitate, la introducerea lentă a curentului

d.producerea senzației de încălzire ușoară, cu intensitatea maxim admisă, la introducerea lentă a curentului

e.producerea senzației de furnicături ușoare, cu intensitatea maxim admisă, la introducerea rapidă a curentului

În general, ne orientăm în practică după experiența acumulată, și pentru efectele analgetice în nevralgiile acute folosim doze:

a.de intensitate “la prag” (0,1mA/cm²)

b.de intensitate “sub prag” (0,3 mA/cm²)

c.de intensitate “peste prag” (0,3 mA/cm²)

d.de intensitate “sub prag” (0,1 mA/cm²)

e.de intensitate “peste prag” (0,1 mA/cm²)

Pentru a asigura efectele terapeutice, apa folosită în cursul băilor galvanice are temperatura de:

a.peste 38°

b.temperatura corpului (34°) sau mai ridicată (până la 38°)

c.sub temperatura corpului (34°) pentru a aplica intensități mai mari, mai bine tolerate

d.cu atât mai mare cu cât se aplică intensități mai mici

e.cu atât mai mică cu cât se aplică intensități mai mari

Din analiza legilor iontoforezei (ionogalvanizării), se constată că una dintre următoarele afirmații este adevărată:

a.anionii trec mai încet decât cationii

b.frânarea transmiterii este cu atât mai mare cu cât este mai mare cantitatea de substanță din soluție

c.cationii trec mai încet decât anionii

d.transmiterea nu ține cont de încărcarea electrică

e.ionii grei migrează mai rapid decât cei ușori

Iontoforeza prezintă anumite particularități de acțiune; precizați care dintre următoarele afirmații sunt adevărate:

a.au efect local demonstrat + au efect de pătrundere până dincolo de stratul cutanat profund

(chorion)

b.au efect de depozit + au efect de pătrundere până dincolo de stratul cutanat profund (chorion)

c.au efect local + au efect de depozit + au efect de pătrundere până la stratul cutanat profund (chorion)

d.viteza de migrare a ionilor este constantă indiferent de structura chimică

e.cantitatea substanțelor care pătrund este controlabilă

SUBIECTE pentru EXAMEN:

Acțiunile biologice ale curentului galvanic

Polarizarea tisulară prin curent galvanic și fenoenul de depolarizare

Efectele fiziologice ale curentului galvanic

Efecte fiziologice și terapeutice ale aplicațiilor curentului galvanic

Principalele domenii clinice de aplicare a proceduriloe de electroterapie bazate pe curent galvanic

Principalele forme metodologice de aplicare a curentului galvanic

P L A N D E L E C Ț I E – C U R E N Ț I I D E J O A S Ă

F R E C V E N Ț Ă

OBIECTIVELE LECȚIEI:

Prezentarea rolului, precum și a acțiunilor curenților de joasă frecvență asupra organismului uman, efectele fiziologice și terapeutice ale curenților de joasă frecvență, modul cum interacționează aceștia cu structurile vii și cu diversele țesuturi ale organismului uman

Metodologia de aplicare a diverselor tipuri de proceduri care se bazează pe folosirea curenților de joasă frecvență în scop terapeutic – analgetic și pentru electrostimulare musculară, atât pentru musculatura normal inervată, cât și pentru cea denervată

Indicații și contraindicații ale diverselor aplicații ale curenților de joasă frecvență, locul lor în programele complexe de recuperare funcțională

CUVINTELE CHEIE: electroterapie, terapie fizică, curenți de joasă frecvență, electroanalgezie, electrostimulare, stimulare electrică funcțională

NOTIȚE DE CURS – P L A N D E L E C Ț I E :

IV.3. Curenții de joasă frecvență

IV.3.1. Curenții de joasă frecvență cu impulsuri – generalități

Se caracterizează prin aceste impulsuri de diverse forme ce au o frecvență cuprinsă între 0 – 1000 cicli/sec(nr. impulsuri 1000/sec).

După forma acestor impulsuri rezultă forma curentului care poate fi triunghiular, exponențial, dreptunghiular sau trapezoid, respectiv curent de joasă frecvență cu impulsuri triunghiulare, exponențiale, dreptunghiulare sau trapezoidale. Impulsul se caracterizează prin durată (vezi mai jos) și prin amplitudine.

τ = durata impulsului

În cazul curentului de joasă frecvență triunghiular și exponențial, există 2 variante:

-o pantă de creștere și una de coborâre : τI = τc +τd

-o pantă de creștere și să descrească brusc, astfel că : τI = τc (τd = 0)

Curentul de la care se pleacă este curentul alternativ de rețea. Perioada este reprezentată de o semiundă pozitivă “+” și una negativă “-“. Curentul alternativ de rețea are 50 Hz, adică 50 cicluri pe secundă.

De obicei, la aparatele moderne, impulsurile nu pleacă de la linia izoelectrică, deci de la valoarea 0, ci folosesc « o bază » diferită de 0, de valoare variabilă, în funcție de reactivitatea subiectului, denumită «pat galvanic «, asfel încât niciodată impulsul nu va mai ajunge la valoarea 0.

Exemple :

Ipatului galvanic = 0 – 20 mA

Intensitatea (impuls) = 0 – 90 mA

Toate aceste forme curenți cu impulsuri, se pot prezenta, similar curenților neofaradici (vezi mai jos în tabel), atât sub formă de curenți cu impulsuri izolate, cât și sub formă de grupuri de impulsuri (dreptunghiulare, exponențiale, etc.) modulate în amplitudine (exponențial, dreptunghiular, trapezoidal, etc.).

Modularea grupurilor de impulsuri, fie dreptunghiulare, fie exponențiale se poate face în 2 feluri :

în amplitudine – intensitate, după o anumită “formă” (dreptunghiular, trapezoidal, exponențial, etc.),

în durată – ca timp – durata impulsurilor poate crește și apoi scădea după un anumit algoritm.

Mai mult, există posibilitatea combinării diverselor tipuri de curenți de joasă frecvență, între ei, sau cu alte forme de curenți din alte domenii de frecvență, sau cu alte forme de electroterapie (ultrasunete, câmpuri magnetice de joasă frecvență, terapii iradiante, etc.)

P L A N D E L E C Ț I E – C U R E N Ț I I D E M E D I E

F R E C V E N Ț Ă

OBIECTIVELE LECȚIEI:

Prezentarea rolului, precum și a acțiunilor curenților de medie frecvență asupra organismului uman, efectele fiziologice și terapeutice, modul cum interacționează cu structurile vii și cu diversele țesuturi ale organismului uman

Metodologia de aplicare a diverselor tipuri de proceduri care se bazează pe folosirea curenților de medie frecvență

Metodologia obținerii și aplicării terapeutice a curenților interferențiali

Indicații și contraindicații ale diverselor aplicații ale curenților de medie frecvență interferențiali, locul lor în programele complexe de recuperare funcțională

CUVINTELE CHEIE: electroterapie, terapie fizică, curenți de medie frecvență, curenți interferențiali

NOTIȚE DE CURS – P L A N D E L E C Ț I E :

Curenții de medie frecvență

Curenții de medie frecvență – generalități

Curenții de medie frecvență aparțin intervalului 1000 – 100000 Hz și au efecte multiple, dintre care specific este efectul excitomotor de profunzime. Efectul excitomotor determină:

hipertrofia unității motorii (unitatea motorie este complexul funcțional fundamental, la nivelul căruia se performează contracția și deci, mișcarea) și

creșterea numărului unităților motorii active, prin recrutare temporală și spațială mai bună (creșterea numărului unităților motorii simultan activate).

Din zona de frecvență specifică mediei frecvențe, 3000-5000 Hz a fost inițial, domeniul cel mai utilizat în practica medicală; aparatele moderne, inclusiv cele care produccurenți de domenii variate de frecvență, sau forme combinate de curenți terapeutici, acoperă intervale de frecvență până la 10.000 de Hz și peste; domeniile de frecvență, ca și combinațiile de curenți sau forme de curenți, sunt practic, inepuizabile, depinzând exclusiv de firma producătoare: indiferent de forme însă, un element este obligatoriu, limitele extreme ale domeniului de frecvență (1000 – 100000 Hz), în cadrul căruia se respectă mecanismele și efectele specifice mediei frecvențe. Clasic, primele studii au arătat că, între 4000-5000Hz, se dezvoltă cea mai mică excitație pe nervii senzitivi ai pielii, deci apare o reacție senzitivă minimă, adică este posibilă aplicarea unor proceduri cu intensități suficient de mari, pentru a obține efectele fiziologice și terapeutice urmărite, și care nu declanșează senzația dureroasă..

Tot în urma cercetărilor clasice în domeniu, a fost formulată și legea d′Arsonval (după numele creatorului ei), conform căreia, în cazul curentul sinusoidal alternativ, evoluția excitabilității este următoarea:

excitabilitatea crește paralel cu frecvența pănă la 2.500Hz,

între 2500-5000Hz se menține un platou,

după care (peste 5000Hz), excitabilitatea scade rapid, până la inexcitabilitate totală, care însă, este caracteristică domeniului înaltei frecvențe (deci peste 100000Hz).

Principalele caracteristici ale curenților de medie frecvență (ν):

rezistența pielii (impedanța) (R) scade, paralel cu creșterea frecvenței, scăzând în acest fel și efectul legii lui Joule (Q=I²xR), de încălzire a pielii, deci cantitatea de căldură dezvoltată la trecerea curentului scade semnificativ până la dispariție, paralel cu creșterea frecvenței;

sensibilitatea cutanată scade, paralel cu creșterea frecvenței (vezi evoluția reacției senzitive la piele);

penetrabilitatea cutanată este foarte bună, deci curenții de medie frecvență au efecte profunde: se pot aplica proceduri suficient de intense, care nu mai produc arsuri, și care permit efecte de profunzime;

sensibilitatea la piele este foarte mică, deci aplicațiile sunt nedureroase, chiar în condițiile aplicării unor intensități suficiente pentru a obține efectele dorite;

pragul de excitabilitate neuromusculară crește, paralel cu creșterea frecvenței.

Datorită acestor calității, constatăm că, pentru curenții de medie frecvență:

există un maximum de excitabilitate neuromusculară – nici un alt tip de curent nu atinge acest nivel,

există un maximum de senzație electrică pe musculatură,

există o scădere considerabilă a rezistenței la piele, permițnd aplicații de profunzime.

În concluzie, acești curenți se pot folosi pentru electrogimnastică, pentru fibrele normal inervate, adică la care sistemul nerv-mușchi este intact. Pentru fibrele denervate se folosește curentul triunghiular cu pantă liniară sau exponențială (vezi cap. Stimularea electircă).

Perioada refractară absolută, la un curent sinusoidal cu frecvența peste 1000 Hz, este cu mult mai mică decât perioada refractară a fibrei musculare, deci nu există posibilitatea de contracție a fibrei la fiecare stimul; în aceste condiții, fibra va răspunde la însumarea stimulilor (însumarea temporală a stimulilor), așa-numitul efect GILDEMEISTER. Dezavantajul major al acestui fenomen este însă faptul că, adaptarea apare foarte repede. Pentru a depăși acest handicap este necesară modificarea permanentă a parametrilor curentului și, ca urmare, s-a introdus interferența. Curenții interferențiali aparțin deci, curențiilor de medie frecvență.

Proprietățile biologice principale ale curenților de medie frecvență sunt următoarele :

Efectul Gildemeister ( sumație temporală )

În cazul unui curent alternativ sinusoidal, până la frecvența de 1000 Hz funcționează principiul excitației sincrone, adică fiecare stimul este urmat de excitație (respectiv, contracție). Peste 1000 Hz, nu există excitație sincronă și funcționează efectul Gildemeister (însumarea temporală a stimulilor), datorită faptului că este necesar un timp pentru însumarea efectelor unei succesiuni de stimuli pentru a produce excitația fibrei musculare, respectiv contracția.

Curba I/t (intensitate/timp) este valabilă și se poate realiza și la media frecvență, în scop diagnostic. Condiția de utilizare diagnostică a curbei I/t, este ca și complexul mușchi – nerv să fie intact, pentru că mușchiul denervat nu răspunde la curenții de medie frecvență.

Excitația apolară (fenomenul descris de Wyss, 1963), este excitația care nu prezintă polaritate, și deci, nu apar efecte polare sub electrozi, precum și efecte interpolare; una dintre cele mai importante consecințe este aceea că, indiferent de intensitatea curentului aplicat, nu există risc de arsuri.

Pentru obținerea excitației apolare, trebuie întrunite următoarele condiții :

curentul să fie perfect simetric,

variația amplitudinii curentului să fie lentă, – durata de acțiune a curentului să fie suficientă.

Scade excitabilitatea la nivelul nervilor senzitivi ai pielii, deci toleranța la piele a curenților de medie frecvență este foarte mare.

S-a constatat că, la o frecvență de 50 Hz (joasă frecvență) aplicată pe o suprafață de 100 cm² (electrod 10/10 cm), capacitatea dezvoltată este de 1 µF(arad) și impedanța pielii de 320Ω, în timp ce, pentru 5000 Hz (medie frecvență) impedanța pielii este de 32Ω. Rezistența pielii este deci, foarte scăzută pentru joasa frecvență, și la fel vor fi și efectele negative (vezi anterior).

Bazele teoretice ale curenților inteferențiali

S-a constatat că, dacă se folosesc doi curenți de medie frecvență, cu amplitudine constantă fiecare în parte, dar cu frecvențe diferite (ambele frecvențe însă, în domeniul mediei frecvențe medicale), și orientați pe direcții perpendiculare, rezultatul este un nou curent, numit

, cu amplitudine variabilă în funcție de direcția considerată, și cu frecvența de variație a amplitudinii egală cu diferența între frecvențele celor doi curenți de origine, această diferență corespunzând unei variații de joasă frecvență.

Exemplul clasic (vezi imaginea de mai sus) arată că, dacă primul curent are 5000 Hz (circulă pe circuitul I) și al doilea 4950 Hz (circulă pe circuitul II) rezultă o diferență de 50 Hz (diferența se încadrează în joasă frecvență) și în câmpul dintre circuite ia naștere un curent nou, curentul interferențial, cu amplitudine variabilă: maxim-ul eficienței curentului nou-format se înregistrează la bisectoarea unghiului creat între circuite, eficiența scde treptat spre circuite și la nivelul circuitelor, eficiența devine 0. Frecvența de variație a amplitudinii reprezintă diferența de frecvență între cei doi curenți (respectiv 50 Hz, adică se plasează în domeniul joasei frecvențe). Deci curentul interferențial obținut, menține proprietățile și efectele curenților de medie frecvență din care a luat naștere, dar este modulat în joasă frecvență.

La distribuția pătratică a curentului interferențial, adică atunci când circuitele formatoare, perpendiculare între ele, sun simetrice, este valabilă această lege de distribuție a eficienței (distanța între electrozi este egală). În practică însă, distribuțiile pătratice sunt excepționale, regula o constituie distribuțiile dreptunghiulare. În cazul distribuției în dreptunghi, s-a constatat că apare un fenomen secundar, numit „curent exogen de cuplaj”, adică între electrozii apropiați apar curenți exogeni, care creează un efect neplăcut de electrizare, limitând mărimea curentului interferențial aplicat. Acest fenomen a dispărut la aparatele noi, datorită introducerii corectorului de distanță, care este un sistem electronic care anulează curenții exogeni de cuplaj.

Tehnici de aplicație a curenților interferențiali

♦ Aplicația statică stabilă – adică cu plasarea electrozilor în poziții fixe, pe tot parcursul aplicației; poate fi:

o

Circuitele sunt așezate ca în diagramă (vezi diagrama formării curentului interferențial). Ionii nu se deplasează între planuri, ci numai în cadrul secțiunilor paralele, deci efectele curentului interferențial aplicat se vor exprima exclusiv pe un anumit strat, la un anumit nivel de profunzime.

Se folosesc electrozi-placă cu S(uprafața) = 50-100 cm² sau mai mare, sau alte tipuri de electrozi, cum ar fi:

electrozi cu perniță pentru zone mai mici, dar bine delimitate,

electrozi tip ventuză – produc un vacuum sub electrod, care poate varia ritmic sub electrod, realizând un micromasaj al țesuturilor, în profunzime, – electrozi speciali:

inelari – pentru torace,

implantați pe o mască (la care se adaugă doi electrozi-perniță pentru apofizele mastoide) – pentru ochi,

punctiformi – pentru zonele mici, circumscrise;

o

Este caracterizată de apariția celui de-al treilea circuit. Dacă la aplicația plană, curenții interferențiali produc modificări, care au la bază deplasări ionice doar în planuri paralele, prin introducerea celui de-al treilea circuit, ionii se vor deplasa și între straturile paralele. Din punct de vedere tehnic, cei doi electrozi ai fiecărui circuit se plasează pe același suport, astfel încât vom avea doi electrozi cu câte trei „brațe”(electrozi) fiecare, câte unul pentru fiecare circuit.

Pentru egalizarea eficientă a curentului interferențial pe toate direcțiile planului, s-au utilizat în timp, două sisteme electronice :

♦ vectorul interferențial, care rotește periodic configurația din figură cu 45 de grade la stânga și 45 de grade la dreapta, la intervale de 2-3 minute, ceea ce face ca toate direcțiile din plan să fie excitate succesiv de vectorul de eficiență maximă,

♦ interferența dinamică, care asigură rotarea, la fiecare perioadă de interferență cu 360 de grade a vectorului de interferență cu eficiența maximă.

Prin aplicarea, la aparatele moderne, a unuia dintre cele două sisteme, s-a asigurat transformarea aplicației statice în aplicație dinamică, în care vectorul cu eficiență maximă baleiază toată zona de aplicație, deci efectele maximale se pot înregistra în tot câmpul aplicației.

♦ Aplicația cinetică

Inițial, fiecare circuit avea un electrod fix și unul încastrat într-o mănușă, pe care asistentul putea să o miște pe suprafața de tratat, modificând permanent unghiul între circuite, și astfel, făcând ca vectorul cu eficiență maximă (de la bisectoarea unghiului între cele două circuite) să „măture” tot câmpul de aplicație. Există astfel, posibilitatea să varieze direcțiile de eficacitate maximă ale curentului interferențial, cu apariția unui efect de electrogimnastică (electrkineziterapie).

Modalitățile de aplicare

Modalitățile de aplicare a curenților de medie frecvență interferențiali sunt multiple. Pentru simplificare, aplicațiile se împart în aplicații „manuale” și „spectru”:

aplicațiile manuale – cu frecvență constantă, aleasă într-un anumit interval de frecvență, dar menținută constantă pe tot parcursul aplicației:

domeniu înalt: până la 100 Hz – are acțiune importantă asupra: nervilor vegetativi, inhibă hipertonia sistemului simpatic; efecte analgetice de scurtă durată, foarte utilă ca formă de introducere;

din domeniul frecvențelor joase : între 1-10 Hz – efecte excitomotorii, acționează predilect asupra nervilor motorii care declanșează contracția; utilă pentru hipotonia de imobilizare, fără lezare de nerv;

aplicațiile tip „spectru” – cu frecvență variabilă

În intervalul de frecvență respectiv, există posibilitatea ca aparatul să treacă prin toate valorile, de la o limită la cealaltă a spectrului, crescător apoi descrescător, într-un interval de timp. Posibilități de spectre :

spectrul 80–100 Hz – efect predominant analgetic;

spectrul 1–10Hz – efect excitant pentru nervii motori, deci efect excitomotor, acționează ca gimnastică musculară;

spectrul 0(1)–100 Hz – în 15 secunde, aparatul trece prin gama completă de frecvențe, crescător și descrescător, determinând o alternanță ritmică de efecte inhibitorii – excitatorii, apare deci, o succesiune de relaxări –stimulări. Efectele obținute, cu acest spectru, sunt multiple:

reglarea tonus tisular, inclusiv vascular,

activarea funcțiilor celulare,

hiperemie activă a vaselor profunde,

rezorbție rapidă a edemelor, exudatelor prin hiperlimfie, – micromasaj activ de profunzime.

Oricare aplicație terapeutică de curenți de medie frecvență interferențiali are ca obiective:

creșterea pragului dureros, deci efect antialgic,

efectul stimulant pe musculatura striată,

efectul asupra sistemului nervos vegetativ, mai ales simpatic, de echilibrare a eventualelor tulburări apărute la acest nivel.

Aplicațiile de curenți interferențiali trebuie să respecte următorii parametri:



La vagotoni este mai lungă, iar la simpaticotoni este mai scurtă.

La intensități mai mici, ședințele se pot prelungi.

Dacă se folosesc electrozi-placă aplicația va fi de 15-20 min, iar la electrozii-ventuză va fi 10 min. La electrozii ventuză se creează întâi un vid complet pentru a asigura o aderență completă a electrodului la suprafață, după care se reglează presiunea (0,4 kg/m²), astfel încât la efectul curentului interferențial să se adauge micromasajul profund de aspirație, care determină:

scăderea rezistenței electrice tisulare,

creșterea conductibilității electrice,

repartiție uniformă lichidiană sub electrozi și crește de 30 de ori vascularizația sub electrod. Acest masaj activează circulația limfatică, arterială, venoasă, stimulează reglarea sistemului nervos vegetativ, accentuează transferul ionic între spațiile intra/extracelulare.



Intensitatea crește progresiv, atinge un platou, și apoi, la finalul procedurii scade progresiv. La frecvențe mai mari, se suportă și intensități mai mari. Pentru efectul excitomotor, intensitatea crește până la obținerea contracției dorite. Chiar dacă contracțiile sunt indolore, nu trebuie exagerat pentru că există riscul de a obține contracții tetanice.



Numărul de ședințe pentru o serie de tratament este de minim 6-8, până la 14-16 ședințe. Dacă este nevoie de perioade mai lungi de aplicație, după 12 ședințe se face pauză de cca. 14 zile. Oricum, derularea seriilor terapeutice, trebuie particularizată în funcție de individ, de obicei zilnic, uneori, în funcție de caz, la două zile.

Efectele fiziologice

Aplicațiile curenților de medie frecvență interferențiali prezintă următoarele avantaje fiziologice: se pot aplica intensitați mari, nedureroase, cu penetrație mare, fără risc de efect electrolitic și arsură;

excitația transversală prin cuplul nerv-mușchi intact, este adecvată determinând contracție eficientă;

contracția musculară (a musculaturii scheletice) este puternică, reversibilă, suportabilă; acest gen de aplicație blochează reversibil conductibilitatea nervoasă; are efect antialgic, prin dezvoltarea efectului „de acoperire” (descris de Lullies); eliberare de substanțe vasoactive, cu efecte biochimice locale și la distanță: dezvoltă efect

hiperemizant și rezorbtiv.

Principalele efecte fiziologice ale curenților de medie frecvență interferențiali, derivate din proprietățile lor biologice și avantajele prezentate mai sus, sunt următoarele:

efectul excitomotor – este foarte important pentru musculatura striată, sanătoasă (normoinervată) – se obține la frecvențe sub 10 Hz, fie în aplicație manuală, fie spectru;

efectul decontracturant – se obține, mai ales, la 12-35 Hz (aplicație manuală sau spectru); dar este posibil să se obțină efectul decontracturant și în cazul frecvenței variabile (spectru) 0-100 Hz, datorită alternanței ritmice contracție-relaxare la nivelul țesutului muscular;

efectul vasculotrofic, hiperemizant, rezorbtiv – obținut, în special, la frecvențe cuprinse în intervalul 10-35 Hz; efectul vasculotrofic-rezorbtiv se bazează pe activarea mai multor mecanisme

: acțiunea directă asupra vaselor:

fie direct – pe musculatura netedă a vasului,

fie indirect – pe structura neuro-vegetativă perivasculară, determinând vasodilatația; acțiune indirectă, datorită gimnasticii musculare, prin activarea musculaturii care asigură circulația de întoarcere (ex. pe musculatura gambelor, efectul excitomotor);

efectul analgetic determinat de modificarea percepției dureroase, prin:

scăderea excitabilității dureroase (efectul de acoperire),

combaterea hipoxiilor algogene, datorită vasodilatației;

efectul excitomotor pe musculatura netedă – obținut, mai ales, la frecvențe din intervalul 12-35 Hz; efectul este datorat acțiunii indirecte, de tip reflex, dezvoltată de curenții de medie frecvență interferențiali prin excitarea la nivelul :

dermatoamelor,

miotoamelor,

ganglionilor vegetativi paravertebrali,

ganglionului stelat,

lanțului simpatic, ș.a.

EXEMPLE:

32. Principalele efecte fiziologice ale curenților de medie frecvență sunt :

a.acțiunea stimulatoare asupra musculaturii scheletice, fără a produce contracții musculare puternice + efect de stimulare asupra mușchilor netezi hipotoni + acțiune analgetică + acțiune vasomotorie cu efect hiperemizant și rezorbtiv

b.acțiunea stimulatoare asupra musculaturii scheletice, producând contracții musculare puternice, reversibile și bine suportate + efect de stimulare asupra mușchilor netezi hipotoni +acțiune analgetică + acțiune vasomotorie cu efect hiperemizant și rezorbtiv

c.acțiunea stimulatoare asupra musculaturii scheletice, fără a produce contracții musculare puternice + efect de inhibiție asupra mușchilor netezi hipertoni + acțiune analgetică + acțiune de vasoconstricție cu efect hiperemizant și rezorbtiv

d.acțiunea stimulatoare asupra musculaturii scheletice, fără a produce contracții musculare puternice + efect de stimulare asupra mușchilor netezi hipotoni + acțiune electrostimulatoare asupra musculaturii denervate + acțiune vasomotorie cu efect hiperemizant și rezorbtiv

e.acțiunea decontracturantă asupra musculaturii scheletice, fără a produce contracții musculare puternice + efect de stimulare asupra mușchilor netezi hipotoni + acțiune analgetică + acțiune vasomotorie cu efect hiperemizant și rezorbtiv

Efectele fiziologice ale curenților interferențiali depind de frecvență, astfel:

a.efect excitomotor pe musculatura striată normal inervată și efect decontracturant (sub 10Hz)

+ efect vasculotrofic (12-35Hz) + efect analgetic (80-100Hz)

b.efect excitomotor pe musculatura striată normal inervată (sub 10Hz) + efect decontracturant și efect vasculotrofic (12-35Hz) + efect analgetic (80-100Hz)

c.efect analgetic pe musculatura striată normal inervată hiperalgică (sub 10Hz) + efect decontracturant +efect vasculotrofic (12-35Hz) + efect analgetic (80-100Hz)

d.efect excitomotor pe musculatura striată normal inervată (sub 10Hz) + efect decontracturant și efect vasculotrofic (80-100Hz) + efect analgetic (12-35Hz)

e.efect excitomotor pe musculatura striată normal inervată și efect vasculotrofic (sub 10Hz) + efect decontracturant (12-35Hz) + efect analgetic (80-100Hz)

Efectul analgetic al aplicației de curenți interferențiali apare datorită modificării percepției dureroase prin:

a.diminuarea excitabilității dureroase + efect excitomotor muscular + combaterea hipoxiilor generatoare de durere

b.diminuarea excitabilității dureroase + efect inhibitor muscular relaxant + combaterea hipoxiilor generatoare de durere

c.accentuarea excitabilității dureroase cutanate și musculare cu efect excitomotor muscular + combaterea hipoxiilor generatoare de durere

d.diminuarea excitabilității dureroase + efect excitomotor muscular + combaterea vasodilatațiilor generatoare de durere prin vasoconstricție

e.diminuarea excitabilității dureroase + combaterea hipoxiilor generatoare de durere

Dintre principalele indicații ale curenților interferențiali amintim:

a.dischinezii biliare, hepatite cronice persistente, pancreatite cronice inclusiv formele cașectice

b.tulburări de circulație arterială, venoasă și limfatică inclusiv în cazurile cu tulburări cardiace organice, funcționale sau cu stimulator cardiac

c.tulburări urinare cu retenții bazinetale, incontinențe vezicale prin deficit de detrusor și de sfincter vezical

d.edeme inflamatorii ale prostatei inclusiv purulente, hipertrofii de prostată, stări disfuncționale după prostatectomii

e.stări posttraumatice, afecțiuni articulare reumatismale inclusiv procese inflamatorii purulente

Parametrii aplicației de curenți interferențiali se încadrează de regulă între următoarele valori:

a.ședințe de 20-30 min – aplicația cu electrozi-placă și de 20 min – aplicația cu electroziventuză

b.ședințe de 15-20 min – aplicația cu electrozi-placă și de 20 min – aplicația cu electroziventuză

c.ședințe de 15-20 min – aplicația cu electrozi-placă și de 10 min – aplicația cu electroziventuză

d.ședințe de peste 20 min – aplicația cu electrozi-placă și de peste 10 min – aplicația cu electrozi-ventuză

e.ședințe de 5-10 min – aplicația cu electrozi-placă și de sub 10 min – aplicația cu electroziventuză

SUBIECTE pentru EXAMEN:

Proprietățile biologice ale curenților de medie frecvență

Efectele fiziologice și terapeutice ale curenților de medie frecvență

Curenții interferențiali – baze fizice și fiziologice, modalități de aplicare

Efecte fiziologice și terapeutice ale aplicațiilor curenților de medie frecvență interferențiali

Principalele domenii clinice de aplicare a proceduriloe de electroterapie bazate pe curenților de medie frecvență interferențiali

Principalele forme metodologice de aplicare a curenților de medie frecvență interferențiali, indicații și contraindicații

P L A N D E L E C Ț I E – C U R E N Ț I I D E Î N A L T Ă

F R E C V E N Ț Ă

OBIECTIVELE LECȚIEI:

Prezentarea rolului, precum și a acțiunilor curenților de înaltă frecvență asupra organismului uman, efectele fiziologice și terapeutice ale curenților de înaltă frecvență, modul cum interacționează cu structurile vii și cu diversele țesuturi ale organismului uman

Metodologia de aplicare a diverselor tipuri de proceduri care se bazează pe folosirea curenților de înaltă frecvență în scop terapeutic

Indicații și contraindicații ale diverselor aplicații ale curenților de înaltă frecvență, locul lor în programele complexe de recuperare funcțională

CUVINTELE CHEIE: electroterapie, terapie fizică, curenți de înaltă frecvență, înalta frecvență pulsată

NOTIȚE DE CURS – P L A N D E L E C Ț I E :

.

Curenții de înaltă frecvență

Curenții de înaltă frecvență – generalități

Domeniul curenților de înaltă frecvență cuprinde curenții care au frecvența peste 100.000Hz. Clasic, producerea curenților de înaltă frecvență se realizează printr-un circuit în care există obligatoriu un condensator, cu rol de capacitate electrică, acest condensator fiind format dintr-un număr de plăci metalice care cuprind între ele un dilelectric (sticlă, ebonită sau porțelan).

Pe condensator se acumulează electricitate, asfel încât voltajul crește continuu, iar atunci când voltajul depășește rezistența eclatorului (scântâietorului), se produce o scânteie electrică și electricitatea se va scurge de la (+) către (-), luând naștere un curent electric în circuitul oscilant. Curentul nu se oprește ci determină reîncărcarea inversă a condensatorului. În astfel de condiții, se produce o oscilație.

Oscilațiile sunt amortizate: ele descresc lent până la 0, apoi urmează o pauză necesară reîncărcării condensatorului de la transformator, după care ciclul se reia. În baza acestui sistem, se produc curenți de înaltă frecvență cu oscilații amortizate. În aparatele electromedicale există două mijloace de întrerupere a curentului:

se pot obține oscilații electrice generate prin descărcarea condensatorilor pe eclatori – se obțin curenți de înaltă frecvență cu unde amortizate (aparatele clasice, în mare parte, scoase actualmente din uzul curent);

există oscilații electrice de înaltă frecvență generate de descărcarea condensatorilor prin intermediul lămpilor electronice (triode), în care oscilațiile obținute au fecvența mai mare, deci, lungime de undă (λ) mai mică, și aceste oscilații nu amortizate.

Lampa cu 3 electrozi (trioda) are ca elemente-standard :

placa (anod = electrodul +) ,

sita sau grila, care poate fi încărcată:

pozitiv – și atunci favorizează trecerea electronilor (curentului),

negativ – și atunci împiedică trecerea electronilor (deci a curentului),

catodul (catodul = electrodul -), care este un filament încălzit la incandescență și astfel, emite electroni.

Sita/grila este intercalată între cei doi electrozi. Funcționarea lămpii este următoarea:

filamentul este adus la incandescență și emite electroni, în timp ce placa este întotdeauna încărcată (+);

sita, așa cum arătam mai sus, poate fi încărcată (+) și favorizează trecerea electronilor , sau (-) și împiedică trecerea electronilor.

Această încărcare succesivă a grilei +/-, duce la modificările ritmice ale potențialului și această ritmicitate induce, de fapt, ritmicitatea undelor obținute în circuitul oscilant. Tensiunea în circuitul de înaltă frecvență este cuprinsă între 10.000-100.000 volți.

Aparatele de înaltă frecvență au un circuit generator – care produce curenții de înaltă frecvență, și unul rezonator – în care stă bolnavul. Cel de-al doilea circuit, cuprinde ca rezistență, rezistența opusă de organism, la care se adaugă spațiile izolante între electozi și corp; circuitul cuprinde și un condensator variabil, constituit din două plăci aflate la distanță variabilă, pentru a realiza o capacitate variabilă, care se poate regla până când circuitul oscilant intră în rezonanță cu circuitul generator.

Noțiuni clasice despre diatermie și curenții de înaltă frecvență

Diatermia reprezintă încălzirea profundă a țesuturilor prin curenții de înaltă frecvență. Clasic, diatermia prin înaltă frecvență se clasifica în:

diatermia prin unde medii, corespunzând la λ = 100 – 1000 m, și – diatermia prin unde scurte, corespunzând la λ = 10 – 100 m.

A. Diatermia cu unde medii

Aparatele clasice de unde medii cuprindeau grupe de eclatori, așezate în serie. Pentru aplicații, se utilizau electrozi metalici flexibili de 0,5 mm grosime, cu colțurile rotunjite , suprafața și marginile netede, fixați întinși, apăsat, pe suprafața pielii. Curenții pătrund mai ușor în țesuturi mai puțin rezistente și mai bine vascularizate și ocolesc țesuturile mai rezistente (os + țesut fibros). Dacă electrozii sunt inegali, electrodul mai mic este mai activ. Dacă electrozii sunt egali dar nu sunt paraleli, apare efectul de marginație, adică se produce concentrarea curentului la nivelul marginilor mai apropiate.

Efectele fiziologice se fundamentează pe efectul termic de profunzime, de la care derivă toate celelalte efecte fiziologice, și anume:

nu dau eritem sub electrozi;

încălzirea, produsă de această aplicație, persistă încă 2-3 ore după încetarea procedurii;

diferitele țesuturi care compun un segment se încălzesc diferit;

puterea de pătrundere a undelor medii (și a curenților de înată frecvență, în general) este invers proporțională cu lungimea de undă, astfel :

♦ lungimea de undă mare (ex. λ în jur de cca. 300 m) nu învinge pielea, țesutul subcutanat și grăsimea, pătrunderea este mică, efectul termic este de suprafață,

♦ lungimea de undă mică (ex. λ în jur de cca. 100 m) determină o pătrundere mai mare – efectul termic se obține mai ales în profunzime, senzația termică este mult mai mică la suprafață;

țesuturile și organele bogat vascularizate se încălzesc mult mai greu, deoarece sângele are efect refringent și pentru că rezistența ohmică a țesuturilor bogat vascularizate este mai mică;

ca o consecință a încălzirii, se asociază vasodilatația

În concluzie, căldura generată de undele medii determină, predominant la nivelele profunde:

♦ vasodilatație,

♦ efect analgetic, eficient mai ales în durerea de tip ischemic,

♦ spasmoliză,

♦ creșterea metabolismului tisular în zonă

Principalele indicații de aplicare a undelor medii sunt:

afecțiunile articulare, în principal cele degenerative, știut fiind că majoritatea autorilor consideră mecanismele ischemice, ca fiind principalele cauze ale apariției și, mai ales, evoluției rapid agravante a acestor suferințe;

suferințele sistemului nervos, mai ales periferic, inclusiv sechele posttraumatice sau de altă natură la nivelul nervilor periferici;

suferințele aparatului circulator, mai ales periferic, și mai ales cele datorate tulburărilor funcționale de irigație, ameliorabile prin vasodilatație;

suferințe ale aparatului respirator, mai ales ale căilor aeriene superioare ( inclusiv sinusurile feței), și mai ales cele de domeniul patologiei ORL;

afecțiuni ale aparatului digestiv – mai ales cele declanșate de spasme (la nivelul pereților organelor cavitare – ex.colici);

afecțiuni ale aparatului genito-urinar.

Clasic, undele scurte se află în intervalul de lungime de undă λ = 10-100 m. Penetrația acestor unde este mai mare, deci zona de impact este mai profundă< ]n plus, pătrunderea are loc și prin izolatori, senzația de căldură resimțită de subiect este mai mică decât pentru undele medii (vezi anterior), dar căldura dezvoltată la nivelul țesuturilor profunde este mai mare.

Clasic, domeniul udelor ultrascurte este cuprins în zona de λ = 1-100 cm, ceea ce corespunde unor frecvențe mai mari de 30 MHz (de regulă între 30-300 MHz). Se folosește o aparatură diferită, care utilizează lămpi cu 3 electrozi, iar condensatorul reglabil, integrat circuitului exterior (rezonator), pune foarte ușor în rezonanță cele două circuite (circuitul generator = furnizor de emisie curenți de înaltă frecvență, circuitul rezonator = circuitul exterior în care este plasat bolnavul). Datorită faptului că acest tip de emisie are λ mică, ultrascurtele înving ușor rezistența tegumentului și pătrund în profunzime.

Dozarea aplicație se face, de regulă, după senzația subiectivă a subiectului :

dozele oligoterme / reci corespund la o tensiune de cca.14-16V: pacientul simte senzația de rece ;

dozele submedii corespund la o tensiune de cca.16-17V: bolnavul simte o senzație de căldură abia perceptibilă;

dozele mijlocii corespund la o tensiune de cca.17-18V: bolnavul simte o senzație plăcută de căldură;

dozele calde corespund la o tensiune de cca.19-20V: bolnavul simte o senzație de căldură intensă.

La aparatele clasice, electrozii utilizați în aplicațiile de unde scurte și utrascurte sunt de mai multe categorii:

♦ electrozi flexibili, izolați în cauciuc care se aplică pe o zonă izolată de o pâslă perforată

♦ Electrozi metalici ( discuri în interiorul unor capsule de sticlă)

♦ Electrozii de forme speciale împrumută aspectul cavităților în care se introduc; ca niște benzi/suluri Variantele de aplicație ale undelor, scurte și mai ales, ultrascurte sunt următoarele :

♦ în circuit conductor închis – ceea ce presupune că electrozii se aplică direct pe tegument; acest gen de aplicații se folosesc tot mai rar, deoarece prezintă riscul arsurilor;

♦ aplicații în câmp condensator – folosesc un dielectric așezat între electrozi și tegument (care poate fi cauciuc, pâslă, aer, ș.a.): electrozii utilizați sunt metalici, introduși într-o capsulă de sticlă, deci înconjurați de aer (dielectricul); ca reguli de aplicație în câmp condensator :

nu trebuie să existe corpuri metalice în câmpul condensator,

bolnavul nu trebuie să fie transpirat;

♦ aplicații în câmp solenoid – care utilizează benzi/cabluri izolate, atât între ele cât și față de tegument printr-un strat gros de cauciuc poros; electrozii în bandă/cordon/cablu se înfășoară în spirală, în jurul segmentului de tratat.

Acțiuni biologice

, caracteristică, după cum urmează:

♦ acțiune biologic-specifică, antimicrobiană;

♦ creșterea temperaturii corpului, consecutiv aplicației, și care nu scade imediat după încheierea procedurii, putându-se menține până la 48-72 ore; aceste observații dovedesc faptul că terapia de înaltă frecvență are capacitatea să modifice funcția centrului termoreglator;

♦ crește rata diviziunii celulare, în principal în epiderm, în paralel cu creșterea metabolismului celular;

♦ temperatura țesuturilor profunde este mult mai crescută decât a țesuturilor superficiale;

♦ există posibilitatea influențării unor verigi metabolice:

la doze slabe, crește consumul de glicogen, iar la doze puternice acesta scade,

crește concentrația sanguină a calciului (calcemia) și scade clorul sanguin, fenomen care se asociază de regulă cu apariția transpirației;

♦ la nivelul zonelor periferice s-a constatat apariția, după o scurtă perioadă de vasoconstricție, a unei vasodilatații importante, atât ca mărime, cât și ca remanentă în timp; se constată:

creșterea circulației arteriale, și, în timp,

scăderea circulației venoase;

în plus, prin vasodilatație, scade rezistența periferică ceea ce conduce la scăderea tensiunii arteriale, în primul rând diastolice;

♦ acțiune calmantă, sedativă.

Datorită acestor efecte complexe, aplicațiile undelor ultrascurte respectă aceleași domenii de patologie prezentate la undele medii.

Clasificarea prezentată mai sus reprezintă o imagine clasică asupra domeniului înaltei frecvențe. Actualmente, clasificarea subdomeniilor înaltei frecvențe utilizate în terapie este modificată, aparatele moderne încadrându-se în următoarele categorii:

Spectrul înaltei frecvențe

S-a încercat explicarea mecaniselor de acțiune și a efectelor înaltei frecvențe pe baza a trei teorii:

♦ care spune că în dielectricul neomogen (stratificat) stăbătut de curent alternativ de frecvență înaltă, apar curenți de conducere și curenți de deplasare concomitenți, iar la suprafața de delimitare între straturi apar potențiale electrice

♦ care spune: curenții de frecvență înaltă străbat sângele astfel, plasma funcționează ca un curent de conducție iar membrana hematiilor ca un curent de deplasare; rezistența serului este legată în paralel cu rezistențele hematiilor,formând un model de rezistențe succesive.

♦ – efectul caloric apare prin “mobilizare celulară ”

Indiferent de teorie, curenții de înaltă frecvență pot fi transmiși corpului uman prin :

prin straturile de aer: metoda în câmp condensator;

metode în câmp inductor: electrozi izolați sau în câmp solenoid;

prin emițători la distanță pentru UHF (unde decimetrice și centimetrice). Tipuri de electrozi :

♦ Electrozi cu contact direct,

♦ Electrozi cu aplicație în câmp condensator:

Cu aer reglabili– electrozi Schliephake cu diametrul 10-25 cm; profunzimea aplicației este invers proporțională cu distanța față de tegument; mare atenție la fenomenul de marginație (spin-effect);

Cu aer nereglabili– au suprafața mai mare și se folosesc atunci când urmărim fenomenul de diatermie generalizată (au 35/50 sau 75/75 cm);

electrozi supli – dielectricul utilizat este cauciucul, și nu aerul ca în celelalte cazuri;

♦ Electrozi cu aplicație în câmp inductor / solenoid; se folosesc electrozi-self cu conductor tubular așezat într-o spirală plană într-o cutie de plastic. Pot avea diametrul de 14 cm (monodă) sau 5,5 cm (minodă).

Observații privind aplicațiile curenților de înaltă frecvență în practica cotidiană

Capacitatea de transformare a energiei electrice în căldură depinde de :

Constanta dielectrică – capacitatea de a conduce un curent de deplasare, caracteristică fiecărui tip de țesut,

Conductibilitatea electrică – este inversul rezistenței, fiind la fel, specifică țesutului, Așezarea geometrică a straturilor :

În serie,

În paralel,

Arhitectonica segmentelor străbătute prezintă stratificații complexe.

Țesuturile cu conținut mare de apă și proteine ( mușchi, viscere ) au o rezistență mult mai scăzută decât cele cu conținut mare în grăsime sau țesut osos (de aproape 10 ori).

Coeficientul de încălzire a unei structuri este dat de raportul unitate de volum grăsime / unitate de vomul muscular > 1. Acest coeficient scade odată cu creșterea frecvenței, deci cu cât λ este mai mică (în cadrul înaltei frecvențe),cu atât coeficientul de încălzire va fi mai mic. Aceste unde de tip centimetric / decimetric sunt preferate la oamenii grași (au lungima de undă foarte mică).

Creșterea distanței dintre electrozi și tegument crește profunzimea de penetrație, și deci profunzimea de exprimare a efectelor.

Dacă se urmărește încălzirea preferențială a musculaturii se fac aplicații la distanță mică, în câmp solenoid, sau se folosesc unde decimetrice sau microunde, care pot ajunge până la 8 cm profunzime, unde se constată dezvoltarea maximă de căldură, cu creșterea consecutivă a temperaturii endotisulare.

La conductorii selfi,se realizează o penetrație medie,iar câmpul indus este foarte puternic. Este foarte important ca distanța dintre electrozi și piele să fie de minim câtiva centimetri, pentru a permite răcirea spirelor.

Prin metoda în câmp solenoid,apare un câmp magnetic ce creează curenți turbionari. Valoarea unei astfel de aplicații depinde de puterea ce se dezvoltă în circuitul bolnavului. O putere de 400-500W are efect maxim la 1-2 cm de piele (profunzime).

În ceea ce privește distanța dintre electrozi piele : la 1-2 cm predomină efectul superficial,iar la 4 cm efectul este mai profund.

Dacă zona de aplicație este bogat vascularizată va fi necesară o doză mai mare deoarece sângele are rol refingent (transportă căldura).

Orice prescripție trebuie să cuprindă :

♦ λ – lungimea de undă (domeniul de înaltă frecvență),

♦ natura electrodului,

♦ suprafața electrodului,

♦ distanța electrod – piele: 1-2 cm – efect superficial, 3-4 cm – efect profund,

♦ durata procedurii,

♦ intensitatea câmpului – de obicei, după reacția subiectivă (uneori, și precizarea obiectivă).

Undele decimetrice și centimetrice

Din punctul de vedere al caracteristicilor fizice, este vorba despre domeniul de unde cu λ = 1-100 cm, corespunzând unui domeniu de frecvență ν = 300-30.000 MHz – UHF (ultra high frequency), reprezentând undele cu spectrul cel mai mic. Datoriă caracteristicilor fizice, undele centimetrice și decimetrice intră în spectrul undelor electromagnetice, având proprietăți specifice – fizice, fizicochimice și biologice.

Undele decimetrice și centimetrice prezintă proprietăți fizice, în primul rând optice: ele pot fi reflectate, refractate, adsorbite, dirijate și focalizate. Circa 30% din undele decimetrice sunt reflectate (ex. undele decimetrice cu λ = 69 cm); reflexia este mai mare, cu cât λ este mai mică: pentru undele centimetrice, fenomenul de reflexie este mai important (ex. pentru unde cu λ = 12cm). Fenomenul se va manifesta printr-un efect de încălzire foarte crescut la limita dintre țesuturi (mai ales la limita țesut gras / țesut muscular), iar la acest nivel pot să apară așa-numitele « unde staționare ».

Ca oricare unde electromagnetice, undele decimetric și centimetrice au proprietăți fizico-chimice. Ele pot fi adsorbite de substanțe cu proprietăți paramagnetice și produc fenomenul de « rezonanță moleculară », magnetizându-le.

Proprietățile biologice ale undelor decimetrice și centimetrice sunt multiple. Ele sunt ușor adsorbite de țesuturi și produc o creștere a temperaturii locale: aceasta este semnificativă la 5 minute după începere aplicației, este maximă la 15 minute, apoi scade.

Se impun câteva observații legate de capacitatea de absorbție a țesututrilor, față de undele centimetrice și decimetrice:

♦ undele traversează membrana celulară și determină transformarea energiei în căldură, atât în căldură intracelulară, cât și extracelulară ;

♦ undele traversează ușor țesuturile cu conținut slab de apă, putând fi absoarbite în cantități mari

(absorbția maximă) în profunzime;

♦ căldura produsă de undele centimetrice și decimetrice se comportă diferit:

la nivelul pielii, se pierde în mediu, prin convecție,

încălzirea produsă în profunzime se transmite prin conducție și se acumulează; cantitatea de căldură acumulată în profunzime depinde de adsorbția diferită a țesuturilor și de vascularizație (sângele este un agent refringent);

♦ undele centimetrice și decimetrice stimulează dezvoltarea țesuturilor tinere: astfel, iradierea epifizelor oaselor, la animalele tinere, duce la o accelerare a creșterii, determinând o creștere asimetrică, predominant a lungimii oaselor; de aici concluzia practică, că acest tip de unde nu se aplică la persoanele tinere, în creștere;

♦ exercită o acțiune negativă asupra ochiului: s-a constatat apariția cataractei la iepurii de laborator iradiați, după 3-10 zile de iradiere; prin extrapolare, s-a constatat că persoanele care lucrează în incidența microundelor (undele centimetrice), de ex. lucrătorii la instalații radar (controlorii de zbor etc.), au o frecvență mai mare de apariție a cataractei, care este considerată boală profesională; ♦ acțiunea undelor centimetrice și decimetrice asupra electroforezei determină scăderea albuminelor și creșterea globulinelor, mai ales a celor β și y;

♦ s-a mai constatat și că, aplicațiile de unde centimetrice și decimetrice îndepărtează oboseala musculară, normalizând cronaxia.

.Aparatura specifică undelor decimetrice și centimetrice

Undele decimetrice și centimetrice (microundele) sunt produse de aparate diferite față de celelalte forme de curenți de înaltă frecvență, aparate care se bazează în producerea radiației pe un tub special, numit triratron sau magnetron, care generatorul propriu-zis de radiație. Din punct de vedere teoretic, acest tub funcționează pe baza principiului mișcării rapide a electronilor în vid. Tiratronul, care în timpul procesului de producere a radiațiilor se supraîncălzește, este protejat de un ventilator de răcire.

Emițătorul monopolar este a doua componenetă de bază a aparatului de unde decimetrice și centimetrice, alături de tubul tiratron, și poate fi :

liniar – radiația se produce în câmp longitudinal; efectele maxime și încălzirea maximă se obțin dacă fasciculul este perpendicular pe suprafața de incidență;

circular – care poate fi și scobit, ca o sferă goală în interior (emițător prin îmbrățișare); acest tip de emițător are acțiune foarte bună în profunzime, fiind caracterizat de o distribuție mai uniformă a căldurii în zona de aplicație;

rotund – produce un câmp de iradiere rotund și emite în toate direcțiile

Emițătorul beneficiează de filtre de rezonanță care elimină automat undele cu frecvențe superioare, nedorite, conservând doar spectrul care ne interesează din punct de vedere terapeutic.

Localizatorul, a treia componentă de bază a aparatului, asigură proiecția fasciculului pe zona de tratat.

Postul de alimentare are un comutator de reglare a intensității, precum și un dispozitiv de securitate care emite un semnal luminos, sau cel mai adesea sonor, care împiedică folosirea aparatului înainte de încălzire.

Tensiunea anodică este de 1100-1500 V și intensitatea anodică de lucru variază între 0-200 mA. Dozarea undelor produse se face cu ajutorul unui dispozitiv cu 7-9 trepte (aparatele beneficiază de tabele de referință pentru dozare).

Localizatorul se așează perpendicular pe zona de tratat, nu în contact cu tegumentul, ci la distanță de 5-10 cm de acesta. Durata aplicației este de 3-5 minute, maximum 10 minute. Ritmul de aplicație este de obicei zilnic; dacă tratamentul se prelungește, se optează pentru ritmul de aplicație următor : în prima săptămână zilnic, în a doua săptămână la două zile (deci, trei aplicații pe săptămână). Se consideră oportun ca o cură de microunde să fie de 7-10 ședințe; nu este indicat să se depășească 10 ședințe/serie, deoarece efectele terapeutice scad sau se pierd.

Contraindicațiile de aplicare ale undelor decimetrice și centimetrice (microundelor) sunt următoarele:

♦ zonele cu țesuturi prost irigate, prezentând fenomene ischemice;

♦ proeminențele osoase, la nivelul cărora apare un mare grad de reflexie;

♦ la copii și adolescenți (în perioada de creștere);

♦ la persoanele cu tendință la hemoragii, femei cu tulburări de menstră (menometroragii); ♦ în sarcină;

♦ în cazul oricăror tulburări ale sensibilității pielii; ♦ în cazul oricăror procese acute inflamatorii.

Seriile de unde decimetrice / centimetrice nu se repetă mai repede de o lună.

Comparație între unde scurte și unde centimetrice (microundele)

Curenții de înaltă frecvență pulsați

Modul de acțiune al curenților de înaltă frecvență pulsați

Numeroși autori au încercat să explice mecanismele care stau la baza modului de acțiune al curenților de înaltă frecvență pulsați. Până la ora actuală, s-au făcut următoarele observații :

♦ Curenții de înaltă frecvență pulsați au acțiuni și efecte biotrofice importante, explicate de mecanisme declanșate la nivel celular.

♦ Curenții de înaltă frecvență pulsați acționează, în principal, prin influențarea mișcărilor ionice intra/extracelulare, precum și a potențialelor bioelectrice de la nivelul membranelor celulare. ♦ Acționează, în primul rând, asupra pompelor de Na și asupra echilibrului încărcării electrice intra/extracelulare.

♦ Câmpul electromagnetic creat de curenții de înaltă frecvență pulsați influențează favorabil metabolismul celular, prin stimularea repolarizării, în primul rând al celulelor bolnave dereglate (care sunt parțial depolarizate), acționând în principal la nivelul pompelor de Na.

♦ Se pare că, curenții de înaltă frecvență pulsați influențează procesele de sanogeneză prin intermediul sistemului nervos (este dovedit faptul că, țesuturile normoinervate reacționează mai bine decât cele denervate); s-a constatat că, acest tip de curenți, accelerează regenerarea fibrelor nervoase, mai ales cele cu diametrul mai redus.

♦ Accelerează procesul de vindecare, în primul rând prin creșterea fluxului de sânge local, care crește și oxigenarea țesuturilor în general, și mai ales la nivelul celulei nervoase; crește afluxul de sânge local și participă la redistribuirea sângelui, cu predominență în anumite teritorii..

♦ Stimulează procesele anabolice celulare din țesuturile tratate.

♦ Crește capacitatea naturală a structurilor celulare de menținere și creștere a capacității histofuncționale și a reacțiilor de apărare și regenerare a funcțiilor organismului, prin: – stimularea activității sistemului reticulohistiocitar,

creșterea activității histiocitare,

crește nivelul sanguin al globulinelor, mai ales y,

crește infiltrația leucocitară,

stimulează fagocitoza,

stimulează hematopoeza,

favorizează formarea colagenului, cu caracter reparator.

♦ Crește afluxul de sânge în periferie, prin amplificarea vascularizației locale, la nivelul aplicației. Acest efect se accentuează prin aplicarea asociată a localizatorului, atât pe zona de tratat, cât și pe regiunea suprahepatică, epigastru, sau regiunea suprarenaliană, alături de aplicația pe zona afectată.

Efectele pe verigile fiziopatologice

Efectele și acțiunile pe verigile fiziopatologice ale diverselor forme de boală, din diverse domenii de patologie, ale curenților de înaltă frecvență pulsați nu sunt încă, pe deplin, elucidate. La ora actuală, se discută următoarele:

♦ ameliorează osteoporozele, mai ales cele posttraumatice, dar în general de orice natură,

♦ grăbesc evident rezorbția hematoamelor și a inflamațiilor, infecțioase sau neinfecțioase,

♦ grăbesc semnificativ cicatrizarea plăgilor diverse, a arsurilor, vindecarea locală postoperatorie prin reepitelizarea bună și rapidă,

♦ previn și reduc cicatricile cheloide,

♦ grăbesc vindecarea arsurilor, prin stimularea țesutului de neoformație cutanată,

♦ grăbesc substanțial calusarea fracturilor,

♦ determină scăderea până la dispariție a edemului tisular, scurtând timpul de vindecare a oricărei inflamații sau plăgi,

♦ “topește” calcificările organizate în structura părților moi, în cadrul bursitelor, tendinitelor, ♦ vindecă ulcerului peptic,

♦ cicatrizează și vindecă ulcerele varicoase,

♦ diminuă și combate spasmului musculaturii netede, adesea generator de colici (colică biliară, renală, etc).

Avantajele aplicării și utilizării curenților pulsați de înaltă frecvență sunt multiple:

♦ nu apar efecte termice locale, hipertonie, arsuri, și pot fi aplicați inclusiv în inflamații și congestii, infecțioase sau neinfecțioase;

♦ contraindicațiile și efectele secundare sunt minime (practic, doar stimulatorul cardiac);

♦ bolnavul nu trebuie dezbrăcat;

♦ bolnavul nu trebuie supravegheat decât la începutul terapiei;

♦ poate fi tratată orice regiune a corpului, la orice vârstă;

♦ aparatul poate funcționa 16h/zi;

♦ scurtează evident timpul de vindecare în toate afecțiunile și scade timpul de spitalizare, precum și durata tratamentului ambulator; ♦ nu produce stări de disconfort,

♦ combate rapid durerea, ca simptom subiectiv secundar, indiferent de cauza acesteia, și astfel, scade consumul de medicamente.

Indicațiile terapeutice și rezultate :

Indicațiile terapeutice sunt foarte multe și foarte variate; dintre ele, le prezentăm în continuare pe cele mai importante:

♦ stările posttraumatice, traumatisme de părți moi : contuzii, hematoame, plăgi rezolvate chirurgical – vindecarea este accelerată cu 30-40% din timp, iar medicația postoperatorie scade la 50-100% prin aplicarea curenților de înaltă frecvență pulsați;

♦ stările post-fractură – asigură accelerarea calusării și scade perioada de imobilizare în aparat

ghipsat de până la 3 ori, în condițiile în care s-au folosit aplicații de DIAPULSE de 6 ori/zi;

♦ osteoporozele posttraumatice se ameliorează evident după minim 6 zile de tratament;

♦ durioamele plantare operate;

♦ ulcerele varicoase;

♦ osteomielitele,

♦ bursitele, tenosinovitele, capsulitele retractile;

♦ determinări oligoarticulare în poliartrita reumatoidă;

♦ artrite;

♦ arsuri;

♦ afecțiuni inflamatorii pelvine : anexite, metrite, parametrite – scurtează perioada medie de vindecare cu cca. 6 zile;

♦ împiedică apariția aderențelor intraabdominale post-cură chirurgicală;

♦ limitează și asuplizează cicatricile cheloide, sau chiar împiedică formarea lor, stimulând formarea cicatricilor elastice;

♦ inflamațiile acute pelvine – aplicații zilnice cu frecvența de 600 cicli/sec, penetrația 6, timp de 10 min, urmate de aplicații pe hipocondrul drept și zona suprarenaliană pentru 10 minute, 400 cicli/sec, penetrație 4;

♦ afecțiuni dento-gingivale/buco-maxilare – pentru parodontopatii, pericoronarite, pioree, gingivită: se fac, în medie, 6 ședințe (una pe zi);

♦ pentru sinuzite fronto-maxilare, acute și cronice, se fac 2-3 ședințe cu o penetrație de 6, frecvență 600 cicli/sec și în hipocondrul drept cu o penetrație de 4, frecvență de 400 cicli/sec;

♦ bronșite cu tuse supărătoare, consecința unor viroze; localizatorul este în dreptul gâtului și a bronhiei principale; ♦ faringite;

♦ diverticulite intestinale, în zona de maximă intensitate a durerii: frecvență 600 cicli/sec, penetrație 6 ;

♦ cistite, mai ales cele hemoragice – disuria dispare în 1-4 ședințe zilnice;

♦ colite acute, rectocolite ulcerohemoragice;

♦ pielonefrite – 3 ședințe/săptămână: scade fenomenul algic, piuria, febra, tensiunea arterială; ♦ hidrartroze de genunchi, revărsate articulare, sau afectări articulare la șold, umăr; se fac 4-6 ședințe, câte una/zi;

♦ fenomene locale restante, după imobilizarea diverselor fracturi (zona este edematoasă, împăstată, retractată, există redoare articulară); se fac 8-12 ședințe/serie, câte una/zi, asociindu-se și aplicațiile în zonele suprarenaliene; ♦ zona zoster;

♦ boala ulceroasă: la o frecvență de 300 cicli/sec, penetrație 6, se aplică 15 min de două ori/zi în zona epigastrică, asociată cu aplicații în hipocondrul drept la o frecvență de 400, penetrație 4, timp de 10 min de două ori/zi;

♦ arterite și sindrom de claudicație intermitentă. Se ameliorează evident după 12 ședințe, una/zi, aplicații locale cu frecvență 600 cicli/sec, penetrație 6, continuate cu aplicații în zona epigastrului. Substratul ameliorării este vasodilatația produsă de procedură, care dezvoltă circulația colaterală.

EXEMPLE:

Din domeniul terapiei cu înaltă frecvență undele care au frecvența (υ) cuprinsă între 3MHz-30MHz și lungimea de undă (λ) cuprinsă între 10-100m se numesc:

a.unde hectometrice sau unde medii

b.unde metrice sau unde ultrascurte (VHF)

c.unde metrice sau unde scurte (VHF)

d.unde decametrice sau unde scurte (HF)

e.unde decametrice sau unde medii

Tratamentul cu ultrasunete, ca procedură terapeutică, se încadrează în spectrul:

a.undelor decametrice sau unde scurte

b.unde metrice sau unde unde ultrascurte

c.unde hectometrice sau unde medii

d.unde decimetrice

e.unde centimetrice

Dintre proprietățile fiziologice ale undelor scurte cele mai importante sunt:

a.au acțiune electrolitică și electrochimică controlabilă + nu provoacă excitație neuromusculară

+ au efecte calorice de profunzime fără a produce leziuni cutanate

b.nu au acțiune electrolitică și electrochimică + provoacă excitație neuromusculară la frecvențe mari + au efecte calorice de profunzime fără a produce leziuni cutanate

c.nu au acțiune electrolitică și electrochimică + nu provoacă excitație neuromusculară + au efecte calorice de profunzime, dar la frecvențe înalte pot produce leziuni cutanate

d.nu au acțiune electrolitică și electrochimică + nu provoacă excitație neuromusculară dacă se aplică pe intervale scurte + au efecte calorice de profunzime fără a produce leziuni cutanate

e.nu au acțiune electrolitică și electrochimică + nu provoacă excitație neuromusculară + au efecte calorice de profunzime fără a produce leziuni cutanate

În domeniul înaltei frecvențe, curenții se comportă diferit sub raportul propagării:

a.curenții cu lungime de undă mai mare (100-1000m unde hectometrice sau “medii”)se propagă preferențial “capacitiv”, curenții cu lungime de undă mai mică (10-100m unde decametrice sau

“scurte” ) se propagă mai ales “capacitiv”-străbat mai ușor straturile rău conducătoare

b.curenții cu lungime de undă mai mare (100-1000m unde hectometrice sau “medii”)se propagă preferențial prin conducție, curenții cu lungime de undă mai mică (10-100m unde decametrice sau “scurte” ) se propagă uneori prin conducție

c.curenții cu lungime de undă mai mare (100-1000m unde hectometrice sau “medii”) se propagă preferențial prin conducție, curenții cu lungime de undă mai mică (10-100m unde decametrice sau “scurte” ) se propagă mai ales “capacitiv”-străbat mai ușor straturile rău conducătoare

d.curenții cu lungime de undă mai mare (100-1000m unde hectometrice sau “medii”)se propagă mai ales “capacitiv”, curenții cu lungime de undă mai mică (10-100m unde decametrice sau “scurte”) se propagă preferențial prin conducție-străbat mai ușor straturile rău conducătoare

e.curenții cu lungime de undă mai mare (100-1000m unde hectometrice sau “medii”)se propagă preferențial prin mecanism combinat de conducție + “capacitiv”, curenții cu lungime de undă mai mică (10-100m unde decametrice sau “scurte”) se propagă mai ales “capacitiv”-străbat mai ușor straturile rău conducătoare

41. Acțiunea undelor scurte asupra circulației se manifestă prin:

a.activarea circulației (hiperemie activă) fără acțiune directă locală, doar prin acțiune reflexă (eliberare de substanțe vasoactive) și prin vasodilatație generală, determinând o scădere a tensiunii arteriale (în aplicațiile generale)

b.activarea circulației (hiperemie activă) prin acțiune directă locală, fără acțiune reflexă și, uneori prin vasodilatație generală, determinând o scădere a tensiunii arteriale (în aplicațiile generale)

c.activarea circulației (hiperemie activă) prin acțiune directă locală, prin acțiune reflexă (eliberare de substanțe vasoactive) și prin vasodilatație generală, determinând o scădere a tensiunii arteriale (în aplicațiile generale)

d.activarea circulației (hiperemie activă) prin vasodilatație generală, determinând o scădere a tensiunii arteriale (în aplicațiile generale)

e.activarea circulației (hiperemie activă) prin acțiune directă locală, prin acțiune reflexă

(eliberare de substanțe vasoactive) și fără activarea vasodilatației generale

Printre principalele contraindicații ale terapiei cu unde scurte se numără și:

a.unele furuncule, panariții și hidrosadenite, ca și procesele inflamatorii acute cu supurații

b.anginele pectorale chiar fără semne de afectare miocardică sau insuficiență cardiacă,ca și afecțiuni cu tendință la hemoragii

c.prezența de piese metalice intratisulare (diferite elemente metalice de osteosinteză)

d.hipertrofiile de prostată cu dureri locale mari și tenesme vezicale, colici nefretice

e.dereglări endocrine – hipofiză, tiroidă, suprarenală, pancreas- în orice fază

Penetrația câmpului realizat de Diapulse (aparat care produce înaltă frecvență pulsatilă) depinde de intensitate, prezentând un maximum la:

a.2cm (0,8 inci) care corespunde intensității maxime de lucru de 975 wați

b.2cm (0,8 inci) care corespunde intensității maxime de lucru de 293 wați

c.20cm (8 inci) care corespunde intensității maxime de lucru de 975 wați

d.10cm (4 inci) care corespunde intensității maxime de lucru de 675 wați

e.20cm (8 inci) care corespunde intensității maxime de lucru de 875 wați

Modul de acțiune a aparatului Diapulse a fost parțial explicat prin:

a.scăderea afluxului sanguin periferic + stimularea proceselor anabolice celulare + stimularea proceselor de regenerare ale țesutului nervos

b.creșterea afluxului sanguin periferic + scăderea proceselor anabolice celulare + stimularea proceselor de regenerare ale țesutului nervos

c.creșterea afluxului sanguin periferic + stimularea proceselor catabolice celulare + stimularea proceselor de regenerare ale țesutului nervos

d.creșterea afluxului sanguin periferic + stimularea proceselor anabolice celulare + stimularea proceselor de regenerare ale țesutului nervos

e.creșterea afluxului sanguin periferic + stimularea proceselor anabolice celulare + oprirea proceselor de regenerare nefiziologică a țesutului nervos mai ales periferic

În cazul aplicațiilor de unde decimetrice, tehnica de aplicație presupune următorii parametri:

a.distanța localizator-tegument este de peste 10cm la generatoarele de unde de 69cm și de peste 5cm la generatoarele de microunde (λ= 12cm), iar durata ședințelor este de sub 15min pentru undele decimetrice (λ= 69cm) și de peste 15min pentru microunde (λ=12cm)

b.distanța localizator-tegument este de 3-5cm la generatoarele de unde de 69cm și de 5-8-10cm la generatoarele de microunde (λ= 12cm), iar durata ședințelor este de 13-15min pentru undele decimetrice (λ= 69cm) și de 5-15min pentru microunde (λ=12cm)

c.distanța localizator-tegument este de 5-8-10cm la generatoarele de unde de 69cm și de 25-10cm la generatoarele de microunde (λ= 12cm), iar durata ședințelor este de 3-5min pentru undele decimetrice (λ= 69cm) și de 5-15min pentru microunde (λ=12cm)

d.distanța localizator-tegument este de 5-10-15cm la generatoarele de unde de 69cm și de 2-510cm la generatoarele de microunde (λ= 12cm), iar durata ședințelor este de 8-15min pentru undele decimetrice (λ= 69cm) și de 15-20min pentru microunde (λ=12cm)

e.distanța localizator-tegument este de sub 5cm la generatoarele de unde de 69cm și de sub 15cm la generatoarele de microunde (λ= 12cm), iar durata ședințelor este de sub 3min pentru undele decimetrice (λ= 69cm) și de peste 15min pentru microunde (λ=12cm)

Dintre contraindicațiile undelor decimetrice amintim:

a.epifizele osoase la copii și la vârsta creșterii + ulcerele varicoase și limfangitele cronice + procesele inflamatorii acute cu supurații

b.artritele de diferite forme și localizări + regiunile corporale slab/defectuos irigate (ischemice)

+ procesele inflamatorii acute cu supurații

c.epifizele osoase la copii și la vârsta creșterii + regiunile corporale slab/defectuos irigate (ischemice) + procesele inflamatorii acute cu supurații

d.epifizele osoase la copii și la vârsta creșterii + regiunile corporale slab/defectuos irigate

(ischemice) + artritele de diferite forme și localizări

e.reumatismele degenerative în stadii de reactivare + regiunile corporale slab/defectuos irigate (ischemice) + procesele inflamatorii acute cu supurații

Dintre principalele caracteristici distinctive între undele scurte și undele decimetrice amintim acțiunea de profunzime care este în cazul undelor decimetrice:

a.optimă (până la 10cm) + neuniformă + nu se modifică + adiposul subcutanat este puțin încălzit

b.optimă (până la 5cm) + neuniformă + nu se modifică + adiposul subcutanat este puțin încălzit

c.optimă (până la 5cm) + uniformă + nuse modifică + adiposul subcutanat este puțin încălzit

d.optimă (până la 5cm) + uniformă + se modifică după distanța de tegument + adiposul subcutanat este încălzit pronunțat

e.optimă (până la 10cm) + neuniformă + nu se modifică + adiposul subcutanat este puțin încălzit

Prin comparație, amintim că acțiunea de profunzime este în cazul undelor scurte:

a.moderată (peste 10cm adâncime în țesuturi) + uniformă + se modifică prin distanța dintre electrozi + provoacă încălzirea pronunțată a adiposului subcutanat b.pronunțată (peste 5cm adâncime în țesuturi) + uniformă + nu se modifică prin distanța dintre electrozi + nu provoacă încălzirea pronunțată a adiposului subcutanat

c.pronunțată (peste 5cm adâncime în țesuturi) + neuniformă + se modifică prin distanța dintre electrozi + provoacă încălzirea pronunțată a adiposului subcutanat

d.pronunțată (peste 10cm adâncime în țesuturi) + uniformă + se modifică prin distanța dintre electrozi + nu provoacă încălzirea pronunțată a adiposului subcutanat

e.pronunțată (peste 5cm adâncime în țesuturi) + uniformă + nu se modifică prin distanța dintre electrozi + nu provoacă încălzirea pronunțată a adiposului subcutanat

SUBIECTE pentru EXAMEN:

Noțiuni clasice despre diatermie și curenții de înaltă frecvență

Aplicațiile curenților de înaltă frecvență în practică

Undele decimetrice și centimetrice – aplicații practice, efecte, indicații

Terapia de înaltă frecvență pulsată – aplicații practice, efecte, indicații

P L A N D E L E C Ț I E – U L T R A S U N E T E L E

OBIECTIVELE LECȚIEI:

Prezentarea rolului, precum și a acțiunilor ultrasunetelor asupra organismului uman, efectele fiziologice și terapeutice ale ultrasunetelor, modul cum interacționează cu structurile vii și cu diversele țesuturi ale organismului uman

Metodologia de aplicare a diverselor tipuri de proceduri care se bazează pe folosirea ultrasunetelor în scop terapeutic

Indicații și contraindicații ale diverselor aplicații ale ultrasunetelor, locul lor în programele complexe de recuperare funcțională

CUVINTELE CHEIE: electroterapie, terapie fizică, ultrasunete, sonoforeză, terapie mecanoelectrică

NOTIȚE DE CURS – P L A N D E L E C Ț I E :

Ultrasunetele

Ultrasunetele – baze fizice de producere

Domeniul ultrasunetelor reprezintă un domeniu terapeutic aparținând înaltei frecvențe, dar care, pragmatic vorbind, se află într-o zonă de interferență între electro- și mecanoterapie.

Efectul fundamental, pe care se bazează toate celelalte efecte și mecanisme acționate de aplicațiile ultrasonice, este încălzirea structurilor profunde, datorită efectului mecanic pe care ultrasunetele îl transmit structurilor.

Ultrasunetele reprezintă un domeniu de terapie electro-termică, dar nu numai. Rezonanța mecanică a particulelor materiale în general, și a particulelor impactate de ultrasunete în special, creează o oscilație longitudinală. Aceasta se traduce, la nivel celular și subcelular, printr-un joc alternant de condensări – rarefieri ale particulelor materiale, întotdeauna în direcția de propagare a acestor oscilații.

Ultrasunetele (US) au o frecvență mai mare de 16 KHz (sub 16 KHz se plasează domeniul sunetelor, așa cum sunt percepute de urechea umană), ceea ce corespunde la λ = 1,3 mm. Domeniul terapeutic folosit este de cca. 800 KHz (după alți autori, 1000 KHz). În scop diagnostic, se folosește domeniul 1-5 MHz (este vorba de domeniul echografic).

Datorită frecvenței foarte înalte, undele ultrasonice au o comportare cvasioptică (ca la microunde), ceea ce înseamnă că US se pot reflecta, refracta, focaliza pe o linie dreaptă. De obicei parametrul de care se ține cont este puterea / suprafață = W / cm². este parametrul fizic care definește o aplicație ultrasonică, și reprezintă

produsul dintre densitatea mediului străbătut de fascicolul ultrasonic și viteza de propagare a fascicolului prin mediul respectiv: D=ρxv .

S-a constatat că este duritatea acustică este dependentă, în primul rând de mediu (parametrul cu cele mai importante variații): aerul are duritatea acustică foarte mică, este deci un mediu un mediu rău conducător de US, la nivelul său ultrasunetele sunt, în mare măsură reflectate. Viteza de propagare a ultrasunetelor depinde, și ea, de mediu: în lichidele organismului, viteza de propagare este de cca. 1500 m/sec, în vreme ce în os, viteza este de 3000 m/sec. este produsul dintre intensitate și duritate acustică: P = I x D = I x ρ x v Presiunea

este variabilă, ea este generată de vibrații și este influențată de intensitate, densitatea mediului, viteza de propagare a US în mediul respectiv.

Propagarea US în medii biologice se face, în câmpul apropiat, sub forma unui mănunchi cilindric de raze, care pe măsură ce se depărtează de capul sonor, are tendința să se lărgescă divergent. Particulele tisulare intră în vibrație, mediul absoarbe o parte din acestă energie mecanică și această capacitate de absorbție este dependentă de densitatea mediului străbătut. reprezintă o măsură a capacității de absorbție a unui țesut. În funcție de

tipul de țesut, s-au făcut determinări care au arătat cât de gros trebuie să fie un țesut pentru ca energia impactată să ajungă de cealaltă parte exact la jumătate: pentru o frecvență de 800 KHz este, în medie, de 4 cm. S-a dovedit faptul că, structurile moi au stratul de înjumătățire pentru ultrasunete între 2-7 cm, mușchii cca. 4 cm, țesutul adipos cca. 7 cm, oasele cutiei craniene doar 0,23 cm.

La limita de separație dintre straturi, US sunt în parte reflectate, iar o parte vor traversa.

se exprimă în procente și reprezintă radiația emitentă care reușește să ajungă în țesutul

subiacent trecând prin limita de separație; la limita de separație dintre aer – tegument, reflexia este 100%, deci nimic nu traversează. Concluzia care se conturează este că aerul este o barieră de neînvins pentru US (ex. cantitățile de aer din stomac, intestin, pulmon, care fac din aceste organe zone inabordabile prin echografie). La limita de separație mușchi – os, reflexia este 30% (oricum, se evită în practică reperele osoase ).

Efectele ultrasunetelor

Ultrasunetele prezintă o multitudine de efecte, care din punct de vedere didactic, se pot grupa în trei categorii: efecte fizice, chimice și biologice.

Efectele fizice cele mai importante sunt:

cavitația:

efect specific care apare în lichide, o alternanță între faza de dilatație, în care particulele se rup și apar cavitățile, și faza de compresie, în care aceste cavități se ciocnesc și dispar;

în lichidele care conțin gaze, sub efectul US, microveziculele de gaz au tendința să se unească, și rezultă vezicule vizibile (fenomenul de pseudocavitație);

efectul termic – este datorat energiei mecanice dezvoltată de US, absorbită de substrat, care se transformă în căldură; încălzirea structurilor este mai mare la limita de separație dintre două medii;

luminescența – este posibilă în mediile lichide care conțin gaze, străbătute de fascicolul ultrasonic;

dispersia și coagularea – există posibilitatea amestecării unor structuri nemiscibile, sub impactul US; demonstrativ este “fenomenul de fântână arteziană“ apărut pe suprafața capului ultrasonor, datorită faptului că mediul lichidian se sparge sub acțiunea fascicolului ultrasonic; pe baza acestui fenomen, se produc aerosoli și emulsii, sub impactul US.

Efecte chimice:

Depolimerizările – fascicolul US distruge moleculele mari, prin forță mecanică ; Efect de oxidare:

s-a constatat că, amestecând H2O2 (apă oxigenată) cu aer, sub impactul fascicolului US, se produce acid azotos și acid azotic; soluțiile de coloranți în amestec cu apa oxigenată, sub impactul US se decolorează;

în urma oxidării are loc și creșterea conductibilității soluțiilor;

efect fotochimic – fascicolul US înegrește filmul fotografic;

efect de peptizare – pe anumite medii, US schimbă starea de gel în stare de sol, atunci când este vorba de soluții coloide.

Efecte biologice:

Dozele mici de US au efect de stimulare a funcției celulare, producând modificări reversibile, în sensul stimulării celulare.

Dozele mijlocii de US inhibă funcțiile celulare, producând modificări ireversibile parțiale.

Dozele mari de US produc tulburări ireversibile, care pot merge până la necroză; mai importantă este intensitatea aplicației decât timpul, și nu este respectată legea ca produsul intensitate x timp să fie constant.

Pentru viețuitoarele mici, dozele mici au efect stimulant, respectiv se stimulează răspunsul biologic global; dozele mari determină fenomene de cavitație, distrugeri tisulare, chiar moarte.

Efectele ultrasunetelor pe organe și țesuturi Țesutul nervos

Este cel mai sensibil țesut la impactul fascicolului ultrasonic. Astfel, la o aplicație ultrasonică de 0,75 W/cm², timp de 10 minute, pe măduva spinării se produce suspendarea tuturor funcțiilor; la aplicarea fascicolului US pe encefal, la aceeași parametri, apare o necroză în con. La nivelul nervilor periferici, se constată blocarea transmiterii nervoase, pe timp limitat, mai ales pentru fibrele care conduc durerea, de obicei fibrele subțiri, mai ales fibrele C amielinice cu transmitere lentă, sau fibrele Aδ. Se obține deci un efect analgetic.

Aparatul vascular

La nivelul aparatului vascular funcționează legea lui Ricker: dozele mici de US produc vasodilatație prin proces de hiperemie, dozele mijlocii determină anemie, eventual cu disfuncție parțială locală, iar dozele mari determină stază, mai ales venoasă, iar dacă doza este foarte mare și acționează suficient, se poate ajunge la necroză tisulară.

De regulă în cazul aplicațiilor terapeutice, se folosesc doze mici pentru a se obține vasodilatație, cu creșterea permeabilității locale și creșterea circulației locale, care conduce la creșterea metabolismului tisular.

Sânge și organe hematoformatoare

Pe culturi celulare “in vitro”, impactul fascicolului US produce liza hematiilor, prin efect mecanic; pe sângele integral, se observă scăderea albuminelor și creșterea globulinelor plasmatice.

La doze mari, de 2W/cm² în aplicație US cu cap fix, după 5 minute se constată distrugerea parțială a splinei.

Țesutul de susținere

Aplicația US asupra țesutului de susținere dezvoltă efectul de “spreading”: prin acest fenomen, se controlează și se accentuează difuziunea diverselor substanțe prin piele; este corba despre un fenomen de fibrinoliză la nivel celular, de liză a epiteliului, sub impactul fascicolului US se rup punțile de legătură între celule și apar noi spații, prin care crește difuzibilitatea, activând circulația în spațiul intercelular, deci crește permeabilitatea și difuziunea la nivelul membranei celulare.

La nivelul țesutului de susținere, s-a constatat liza țesuturilor scleroase, chiar a calcificărilor din țesutul conjunctiv, de obicei la doze de 1-2 W/cm², ca expresie a efectelor conjugate, mecanic și termic ale US.

Țesutul muscular

În mușchi se produc hiperemie, spasmoliză, scăderea tonusului muscular și creșterea activității musculare.

Țesutul embrionar și glandele genitale

Dozele mici au efect biologic pozitiv, în vreme ce dozele mari determină atrofie glandulară, iar la embrion determină malformații sau chiar moarte, mai ales în primele 3 luni de sarcină. Dozele terapeutice pot fi folosite pentru a declanșa/susține contracția uterului gravid, în perioada travaliului.

Organe de simț

Ochiul trebuie ferit de maximele de intensitate ale fascicolului US, realizate prin focalizări și apariția reflexiei. Totuși, riscurile nu sunt chiar atât de mari, ținând cont de faptul că în condițiile unei emisii US de 1 W/cm², focalizate la nivelul ochiului, timp de 5 minute, nu apar efecte negative.

Țesut tumoral

In general, în practica curentă se folosesc doze terapeutice de 800 KHz, la o putere între 0,1-1 W/cm², cu aplicații de 1-4 minute pe fiecare câmp. La aceste nivele ale parametrilor, s-a constatat că în organele parenchimatoase apare o inactivare a enzimelor oxidative, cu creșterea activităților altor enzime (fapt dovedit de Farkas – laureat al premiului Nobel pentru medicină –, în SUA ). Dozele mici stimulează dezvoltarea tumorilor și uneori formarea metastazelor, în timp ce dozele mari duc la distrugerea țesutului tumoral.

De obicei, în neoplasme nu se aplică US. Orice formă de agenți fizici este contraindicată în neoplasme, și încă timp de minim 5 ani după încheierea ultimului tratament specific.

După Koeppen există 3 mari domenii fiziologice ale US :

♦ Domeniul I de acțiune – domeniul terapeutic – Procesele sunt reversibile.

Efecte fundamentate se bazează pe influențarea sistemului nervos și vascular (hiperemie).

Doze = 0,05-0,3-(după unii chiar)0,5 W/cm².

♦ Domeniul II de acțiune – domeniul-limită al aplicabilității – Uneori, procesele sunt ireversibile, paralizante.

La doze mai mari, apare vasoconstricția intensă trecătoare.

Doze = 0,5-1,5-(după unii chiar)2 W/cm².

♦ Domeniul II de acțiune – domeniul modificărilor ireversibile

La doze mari, se constată inducerea fenomenului de moarte celulară, paralizii nervoase și vasculare.

Doze = 2-3 W/cm², în regim continuu.

♦ Efectele nu respectă întotdeauna domeniul, rezultatul final depinde de reacția individuală.

Aparatele de ultrasunete

Există trei categorii principale de aparate de US :

♦ Aparate cu stativ

♦ Aparate care se așează pe masă

♦ Aparate portabile

Orice aparat de US trebuie să aibă 3 componente :

♦

Capul ultrasonor sau traductorul este piesa în care se găsește de fapt elementul care va schimba energia electrică în vibrație, prin efect piezoelectric inversat.

Pierre Curie a descoperit (1880) că, dacă asupra unui cristal de cuarț se exercită o presiune, aceasta determină o încărcare electrică pe suprafața simetrică a cristalului, și acest fenomen se numește

. Dacă pe suprafața cristalului de cuarț se exercită o tensiune electrică, pe suprafața opusă

vor lua naștere vibrații mecanice, care întotdeauna respectă ritmul și frecvența oscilațiilor curentului electric sinusoidal aplicat, iar acest fenomen se numește .

La nivelul traductorului există un astfel de cristal. Nu toate cristalele pot să dezvolte acest efect, ci doar cristalele de turmalin, trestie de zahăr, sare seignette, titanatul de bariu, unele policristale ceramice. Pentru a deveni piezoelectric, cristalul de titanat de bariu este inițial polarizat într-un câmp electric puternic, apoi este supus unui curent electric alternativ de înaltă frecvență.

In unele cazuri, este necesar ca, pe lângă capul traductor, să existe și concentratoare de US (vibratoare concave formate din lentile acustice și oglinzi concave, care realizează focalizarea și concentrarea undelor ultrasonice.

Capetele de aplicație a US au diametre cu dimensiuni clasice de 4 și 10 cm2. În interiorul capului ultrasonic se află cristalul piezoelectric.

Suprafața de radiație a capului traductor este, de regulă dintr-o placă de metal. Întotdeauna grosimea plăcii metalice trebuie să fie multiplu al jumătății λ a US respectiv: G(rosimea) = N x λ/2

♦

Folosește vibrația electrică pentru producerea US. Sursa de energie o constituie curentul de la rețea. Curentul ajunge la nivelul aparatului, unde există un reglator automat de tensiune care asigură menținerea tensiunii necesare funcționării aparatului. Intensitatea se reglează liniar, la fel și puterea. Dacă scade contactul cap ultrasonic – tegument sub 50-70% din valoarea maximă a transferului de energie (contact imperfect prin deficiență de aplicație/execuție sau tehnică), la multe aparate se va declanșa sistemul de semnalizare (sonor/vizual) și instalația se oprește.

♦ sunt subțiri, flexibile.

Tipuri de vibrații emise de US

De obicei, US pot fi emise ca :

vibrație continuă, vibrații modulate, impulsuri.

US continuu apare când tensiunea la anod este continuă, puterea câmpului este constantă, amplitudinea vibrațiilor este constantă având valori minime, maxime și medii constante.

US modulate se obțin când tensiunea anodică variază; amplitudinea variază în ritmul de λ/2 a curentului de la rețea (deci modulări de amplitudine în joasă frecvență). Există două forme posibile de modulare :

♦ Se folosește doar jumătate de undă (50 Hz) și apar grupuri de de vibrații care acoperă ½ de ciclu, urmate de pauze egale cu jumătate de ciclu. Capacitatea medie va fi jumătate din capacitatea maximă, la fel și efectul de încălzire și terapeutic, deoarece sângele preia și conduce căldura pe perioada pauzei. ♦ Se folosesc ambele jumătăți de undă, grupele sunt fără pauză, dar modulate în amplitudine, în frecvența curentului de la rețea.

US în impulsuri implică apariția pauzelor. Raportul dintre impulsul US și pauză trebuie precizat. La aparatele moderne există relații prestabilite impuls:pauză, respectiv 1:2, 1:3 (1impuls, 2/3 pauză), 1:5, 1:10, 1:20. Raportul dintre durata impulsului/durata pauzei reprezintă procent din capacitatea totală și din efectul termic efectiv dezvoltat la nivelul substratului, în raport cu emisia continuă. Impulsurile pot fi modulate, ca amplitudine, în diverse forme: tetragonale, exponențiale, formele curenților diadinamici.

Tehnica de tratament cu ultrasunete

Aplicațiile US se pot realiza prin mai multe modalități tehnice:

♦

Capul ultrasonic (traductorul) se aplică cu ușoară presiune. Substanța de contact este obligatorie, pentru a îndepărta pelicula de aer între suprafața tegumentară și suprafața traductorului: a fost inițial folosit ulei de parafină, actualmente se folosește o substanță de contact, de regulă gel, care poate fi inclusiv un unguent terapeutic, chiar și cu antiinflamatoare nesteroidiene (AINS).

♦

Există condiții în care US trebuie aplicate pe suprafețe foarte anfractuoase (gleznă, mână, degete), unde riscul reflexiei este foarte mare și se preferă aplicarea US în baie de apă. Condițiile care se cer îndeplinite sunt următoarele:

apa utilizată va fi fiartă (pentru a îndepărta gazele) și trebuie să fie la temperatura de indiferență (33-34ºC),

vasele folosite să fie de plexiglas care reflectă puțin US,

să se îndepărteze, în permanență, veziculele mici de gaz care apar pe piele cu ajutorul unei pensule,

capul US nu se pune în contact, că se va afla la distanță de 2-3 cm de suprafața de tratat,

fascicul US trebuie să fie permanent perpendicular pe tegument,

mâna asistentului va fi întotdeauna în afara apei – există riscul ca, prin însumarea vibrațiilor mecanice, să apară osteoporoza mâinii, ca boală profesională. Aplicarea de US în apă are un efect foarte bun de profunzime.

♦

US se aplică cu dificultate pe suprafețele mici, circumscrise. Este nevoie să se folosească un tub/balon subțire de cauciuc umplut cu apă, care se aplică pe suprafețe mici tegumentare, și peste care se aplică capul ultrasonic. Tubul este umplut cu apă fiartă și se mulează pe diferite suprafețe (globul ocular, dinte ș.a.). În ultima vreme acest sistem nu se mai folosește, deoarece există capul ultrasonic pentru suprafețe mici.

Din punctul de vedere al modului de aplicare a capului ultrasonor pe suprafața de tratat, există mai multe modalități tehnice:

♦

Realizează un masaj al suprafeței de tratat. Se aplică cercuri mici, cca.12/minut, pentru a realiza egalizarea diferențelor de intensitate ale fascicolului US pe toată suprafața.

♦

Capul sonor este stabil, staționar. Datorită repartiției inegale a fascicolului US, cu maximul de transfer energetic în zona centrală a fascicolului și pierdere de energie proporțională spre periferia acestuia, tratamentul este neomogen, fiind mai intens în zona acoperită de centrul fascicolului. De regulă, în această modalitate, se transmite cam 1/3-1/5 din intensitatea transmisiei de la tehnica cu cap ultrasonor mobil.

♦

Capul sonor se mișcă în cercuri cu viteză foarte mică, pe un câmp mic.

Dozarea US depinde de :

diagnostic, stadiul bolii, localizarea afecțiunii, capacitatea de reacție a bolnavului, starea tonusului vegetativ al bolnavului.

În orice aplicație trebuie precizați următorii parametri :

♦ Intensitatea

Este poate cel mai important parametru. In cazul aplicațiilor terapeutice continui, este cuprinsă de cele mai multe ori, între 0,05-0,75 W/cm² și poate ajunge chiar până la 1 W/cm², în rare cazuri mai mult.

Pentru a exclude efectele secundare, în cazul utilizării capului ultrasonic mobil în aplicații continui, doza nu trebuie crescută peste 1 W/cm². Peste 0,5 W/cm² se obțin efectele calorice și alcalinizarea zonei tratate (virajul pH-ului). Limita superioară a intensității este apariția sensibilității algice, a durerii periostale. Intensitatea optimă aceea care dă senzația ușoară de căldură.

♦ Timpul de iradiere

Este, de regulă, între 3-6 min/câmp. În funcție de numărul de câmpuri, o ședință nu trebuie să se depășescă 20 min/total ședință.

♦ Câmpul de iradiere

De obicei este mic, dar dacă zona de tratat este mare, trebuie subîmpărțită astfel încât să avem o acoperire completă și egală a întregii suprafețe de tratat. In plus, mai trebuie avute în vedere și concentrările de energie, mai ales la suprafețele de separație dintre straturi (ex. între mușchi-os, pereții calcificați ai arterelor). Mare atenție la nivelul apofizelor spinoase și discurilor, unde nu se aplică US, deoarece există un dublu efect negativ, prin procesele de refracție și deviere.

♦ Metoda folosită

Dacă se urmăresc efecte locale, se folosesc doze mai mari de US. Dacă se urmăresc efecte la distanță, prin mecanisme neurale, se folosesc intensități mai mici.

♦ Intervalul dintre ședințe

De obicei, ședințele sunt zilnice. Dacă este vorba de aplicații într-o boală cronică, dozele sunt mai mari și aplicațiile sunt de 2-3 ori/săptămână. Dozarea efectivă este individuală, în funcție de efectele obținute și cele estimate.

♦ Felul vibrației

Se precizează dacă este vorba de regim continuu, modulat (cu precizarea tipului de modulație), sau în impulsuri.

Efectele locale ale US

Mecanismul de acțiune terapeutică a US se bazează pe generarea în țesuturile profunde de procese locale, urmate apoi, pe calea sistemului nervos, de procese generale și la distanță. Efectele locale determinate de aplicațiile de US se pot clasifica în efecte mecanice, termice și chimice.

♦ Efectele locale mecanice

Din alternarea forțelor de compresiune-dilatație, rezultă o mișcare pulsatilă a particulelor tisulare, dezvoltată întotdeauna în axul radiației US. Vibrația longitudinală periodică determină deplasări longitudinale relative ale structurilor, sub formă de pulsații. Se produce un micromasaj; pulsația dezvoltă o amplitudine variabilă a oscilațiilor (de până la 100 x diametrul moleculei) și o variație de presiune în interiorul substratului de 2,6 atm. La dozele terapeutice folosite, nu apare fenomenul de cavitație.

♦ Efectele locale termice

Apar datorită transformării energiei mecanice în căldură, în urma transferului de energie de la undele US către substrat; încălzirea substratului este proporțională cu coeficientul de absorbție a țesutului/țesuturilor constituente. Încălzirea este mai puternică la limita de separație dintre straturi. De obicei, efectele mecanice și termice acționează simultan. Deci mecanismele efectelor termice sunt multiple, ele acționând simultan: absorbție + frecare (la suprafețele de separație) + mișcarea particulelor.

♦ Efectele locale chimice

La dozele terapeutice aplicate de obicei, apare alcalinizarea la nivelul structurilor, atât la nivel tisular cât și al plasmei sanguine. Dozele mari generează acidoză. În focarele inflamatorii, în care pHul este acid datorită inflamației, aplicarea US este favorabilă datorită fenomenului de alcalinizare pe care US îl dezvoltă, în aceste condiții neutralizând mediul și stimulând vindecarea.

Efectele chimice locale favorabile dezvoltate, se datorează următoarelor mecanisme activate de US

:

crește rata reacțiilor la nivel celular, mai ales a celor oxidoreducătoare și sunt favorizate fenomenele coloido-chimice,

crește rata respirației celulare și se produce virajul pH spre alcalin,

crește rata metabolismului celular și se eliberează substanțe farmacologic active cu rol de mediatori, precum histamina, acetilcolina ș.a,

se normalizează echilibrul ionic intra- și extracelular și se ameliorează modificările stării ionice.

Efectele generale și la distanță ale US

Se bazează pe existența reflexelor cuti-viscerale, care pleacă de la nivel tegumentar, din zona de proiecție a unui anumit organ, și se închid la nivel visceral, impulsul ajungând și acționând la acel organ. Pe aceste tipuri de reflexe se bazează terapia la nivelul zonelor de proiecție Head, la nivel segmentar, paravertebral sau la nivel ganglionar. De fiecare dată se observă efecte la distanță. US are deci, efecte locale de încălzire (mai ales a spațiilor de separație) și de micromasaj, și prin efectele biofizice și biochimice dezvoltate, declanșează efecte regionale și la distanță, uneori prin antrenarea unor mediatori nespecifici.

Efectele fiziologice și terapeutice consacrate ale US, așa cum au fost ele descrise de studiile numeroșilor autori, de-a lungul timpului, sunt:

♦ efectul vasodilatator,

♦ efectul analgetic (între 0,5-1 w/cm2),

♦ efectul central – stimulii subliminari însumați determină somnolență, adinamie,

♦ efectul de scădere a spasmului muscular, deci decontracturant,

♦ efectul de creștere a elasticității țesuturilor, mai ales a celor rigide, scleroase – inclusiv efect fibrinolitic,

♦ efectul biotrofic – susținut și de efectele resorbtiv și antiinflamator.

Indicațiile aplicațiilor de US



Efectul fundamental durabil – scăderea durerii + îmbunătățire funcțională prin:

creșterea mobilității structurilor, creșterea elasticității structurilor, scăderea spasmului muscular și a contracturii;

artroze, spondilartroze, sindroame miofasciale

Modificări de circulație arterială periferică

Dozele de US trebuie să fie bine alese. Sunt în funcție de subiect, de reacția arterială a individului și nu a indicelui oscilometric. De regulă, se aplică doze mici.

: asigură resorbția hematoamelor, stimuleazp formarea calusului, combate fenomenele de distrofie simpatică reflexă secundar posttraumatică, aplicabil în: contuzii, distorsii, alte tipuri de traumatisme, la sportivi :

sindromul adductorilor la fotbaliști, schiori (frecvent entorse de genunchi), achilodinii la atleții de cursă lungă (fond și semifond), epicondilite la jucători tenis.

– pentru subțierea, înmuierea suprafeței, scăderea senzației de prurit și retracție, scăderea senzației de tensiune,

aplicabil în: cicatrici cheloide, veruci, nevi apigmentați, ulcere la nivelul diverselor zone cutanate, degerătura cronică recidivată, afecțiuni cosmetice.



Anexite, endometrite, metrite, parametrite cronice, mastoză fibrochistică cronică (hiperfoliculinemie), repermeabilizarea trompei uterine (sterilitate), parametropatia spastică.

ca și terapie reflexă cuti-viscerală – astmul bronșic, ulcerul gastric sau duodenal.

hiperplazia epiteliului senzitiv al urechii interne. Fascicolul US distruge selectiv epiteliul senzitiv vestibular (la doze de 8-10 W/cm²): ca rezultat, dispare vertijul, se îmbunătățește auzul.

Indicații speciale și metodologii de aplicație:

Fracturi :

se pot aplica și pe tije,

pot să scadă (după unii autori), până la jumătate perioada de vindecare (calusare), efectele sunt mai semnificative, cu cât osul este mai superficial

se aplică 0,1-0,2 W/cm², câte 3 minute, la două zile +

pe zona paravertebrală 0,1-0,2 W/cm², 2-4 minute;

Boala Dupuytrenne – US în baie parțială mână 37-38ºC, urmată de aplicație paravertebrală cervicală reflexă;

Distrofii simpatice reflexe posttraumatice, în toate stadiile – cu cât stadiul este mai acut, cu atât doza este mai mică :

Stadiul I: 0,05-0,1 W/cm² numai paravertebral, combinat cu imersie în apă caldă pentru mișcări active (dacă suportă apa rece, mai bine),

Stadiul II: 0,05-0,1 W/cm² paravertebral și proximal de zona distrofică, se contraindică băile calde,

Stadiul III: US sub apă la doze mai mari (0,05-0,2 W/cm2), asociate cu băi calde (3839ºC);

Periartrită scapulohumerală scade durerea, induce relaxarea musculară, trebuie să se țină cont de câmpurile vertebrogene

aplicații locale și paravertebrale cervico-dorsale 0,05-0,1 W/cm²,

continuat cu aplicații în jurul articulațiilor: inițial V-ul deltoidian (aceleași doze),

ulterior direct pe articulația scapulohumerală: incidențe frontal, lateral, dorsal ; în timpul terapiei brațul trebuie să se miște ușor: abducție-rotație internă-rotație externă;

Poliartrita reumatoidă (PR) după puseul activ,

dacă există și tulburări neurovegetative, se fac doar aplicații paravertebrale și nu locale;

aplicații de US în apă pentru articulații mici,

aplicații prin contact – articulațiile mari; efectele US sunt complexe în PR: crește vascularizația segmentului, crește metabolismul, crește mobilitatea

Colagenoze – chiar în cazul sclerodermiei progresive crește vascularizația, se obține spasmoliză

Nevralgii, nevrite – aplicații locale și reflexe (dacă aplicațiile necesită perioade mai lungi, la 2 zile);

Zona zoster – dacă este erupție doar aplicații reflexe (paravertebrale), după vindecarea erupției – aplicații mixte, locale și reflexe;

Nevralgie post zona zoster – se fac 6-12 ședințe zilnic, se preferă aplicații în impulsuri.

O formă specială de utilizare a US este sonoforeza :

US este folosit ca vector pentru a introduce substanțe farmacologic active în tegument, pe baza efectului de spreading;

se constată o reacție din partea țesutului, dar, spre deosebire de ionogalvanizare, această reacție este greu dozabilă și nu există o relație matematică, legată de intensitatea aplicației și doza de substanță activă cehiculată.

Există posibilitatea folosirii combinate, a US cu alte tipuri de aplicații de electroterapie, cum ar fi curentul diadinamic – aparatul se numește sonodynator, sau cu orice alt tip de curenți de joasă sau medie frecvență. Combinațiile sunt practic, inepuizabile, și fac obiectul de studiu al firmelor producătoare de aparatură medicală. În plus, există și aparate speciale de US care generează aerosoli/ioni, utilizați în diverse domenii de patologie.

Contraindicațiile US sunt aceleași ca pentru orice formă de terapie electrică, sau fizică în general,

dar în primul rând este vorba despre și .

EXEMPLE:

39. Tratamentul cu ultrasunete, ca procedură terapeutică, se încadrează în spectrul:

a.undelor decametrice sau unde scurte

b.unde metrice sau unde unde ultrascurte

c.unde hectometrice sau unde medii

d.unde decimetrice

e.unde centimetrice

Acțiunile biologice ale ultrasunetelor depind de intensitate; astfel, la intensități mici până la 0,5 w/cm2 se produc la nivel celular:

a.scãderea permeabilității membranelor celulare + creșterea respirației celulare + activarea enzimatică cu producerea de efecte reducătoare

b.creșterea permeabilității membranelor celulare + scăderea respirației celulare + activarea enzimatică cu producerea de efecte reducătoare

c.creșterea permeabilității membranelor celulare + creșterea respirației celulare + inhibarea enzimatică cu producerea de efecte reducătoare

d.creșterea permeabilității membranelor celulare + creșterea respirației celulare + activarea enzimatică cu producerea de efecte oxidante

e.creșterea permeabilității membranelor celulare + creșterea respirației celulare + activarea enzimatică cu producerea de efecte reducătoare

Aplicația segmentară indirectă paravertebrală este un tratament la distanță; în afecțiunile membrului inferior se face:

a.pe marginea inferioară și externă a sacrului + pe apofizele vertebrale lombare + ultimele coaste

b.pe marginea inferioară și externă a sacrului + pe zona articulației sacroiliace + pe crestele iliace

c.pe zona articulației sacroiliace + paravertebral lombar și toracal inferior + pe crestele iliace

d.pe marginea inferioară și externă a sacrului + pe zona articulației sacroiliace + paravertebral lombar și toracal inferior

e.pe marginea inferioară și externă a sacrului + pe apofizele vertebrale lombare + pe crestele iliace

Treptele valorice de intensitate optimă pentru tratamentul cu ultrasunete a fost reconsiderat, astfel că în monografiile contemporane se consideră:

a.doze mici = 0,01-0,05 w/cm2 , doze medii = 0,05-0,5 w/cm2 , doze mari = 0,6-1,2 w/cm2

b.doze mici = 0,05-0,1 w/cm2 , doze medii = 0,2-0,5 w/cm2 , doze mari = 0,6-1,2 w/cm2

c.doze mici = 0,05-0,4 w/cm2 , doze medii = 0,5-1 w/cm2 , doze mari = 1.1-2 w/cm2

d.doze mici = 0,05-0,4 w/cm2 , doze medii = 0,5-0,8 w/cm2 , doze mari = 0,9-1,2 w/cm2

e.doze mici = 0,05-0,4 w/cm2 , doze medii = 0,5-0,8 w/cm2 , doze mari = 0,9-3 w/cm2

Durata ședințelor de tratament cu ultrasunete variază în funcție de suprafața tratată, de afecțiune, stadiul evolutiv al acesteia; în general:

a.durata unei aplicații pe o zonă = 5-6min, la articulațiile mari = peste 10 min, timpul total de aplicație = max 20min

b.durata unei aplicații pe o zonă = 2-5min, la articulațiile mari = 5-6min, timpul total de aplicație = sub 10 min

c.durata unei aplicații pe o zonă = 2-5min, la articulațiile mari = 6-10min, timpul total de aplicație = 10-15min

d.durata unei aplicații pe o zonă = 5-6 min, la articulațiile mari = 4-6 min, timpul total de aplicație = 10-15min

e.durata unei aplicații pe o zonă = 2-5min, la articulațiile mari = 4-6 min, timpul total de aplicație = 10-15min

În aplicațiile de ultrasunete sunt valabile următoarele recomandări:

a.succesiunea terapeutică masaj-ultrasunet sau ultrasunet-masaj este indicată în aceeași jumătate de zi având acțiune asemănătoare ca terapie neuro-reflexă

b.este indicat ca aplicația de ultrasunet să fie urmată imediat de o altă procedură

c.este contraindicată aplicarea concomitentă a roentgenterapiei cu ultrasonoterapia pe aceeași regiune

d.aplicațiile cu ultrasunete pot urma ședințelor de kinetoterapie datorită acțiunii lor analgetice și miorelaxante

e.aplicația de ultrasunet să nu fie urmată de altă procedură cca. 2 ore

Printre contraindicațiile ultrasonoterapiei se numără și:

a.modificări tegumentare, afecțiuni cutanae diverse, tulburări de sensibilitate cutanată inclusiv

sechele nevralgice după Herpes Zoster

b.sindroamele spastice și hipertone de cauză piramidală și extrapiramidală

c.nevralgiile și nevritele inclusiv nevroamele amputaților

d.fenomenele inflamatorii acute de orice natură

e.plăgile atone, ulcerele trofice ale membrelor

SUBIECTE pentru EXAMEN:

Efectele ultrasunetelor

Aparatele de ultrasunete – metodologie de aplicație, tipuri de vibrații

Efecte locale și la distanță în aplicarea terapeutică a ultrasunetelor

Indicațiile aplicațiilor de ultrasunete

P L A N D E L E C Ț I E – F O T O T E R A P I A

OBIECTIVELE LECȚIEI:

Prezentarea rolului, precum și a acțiunilor fototerapiei (radiația infraroșie, radiația ultravioletă și lumina vizibilă) asupra organismului uman, efectele fiziologice și terapeutice ale fototerapiei (radiația infraroșie, radiația ultravioletă și lumina vizibilă), modul cum interacționează cu structurile vii și cu diversele țesuturi ale organismului uman

Metodologia de aplicare a diverselor tipuri de proceduri care se bazează pe folosirea fototerapiei (radiația infraroșie, radiația ultravioletă și lumina vizibilă)în scop terapeutic

Indicații și contraindicații ale diverselor aplicații ale fototerapiei (radiația infraroșie, radiația ultravioletă și lumina vizibilă), locul lor în programele complexe de recuperare funcțională

CUVINTELE CHEIE: electroterapie, terapie fizică, fototerapie, radiația infraroșie, radiația ultravioletă, lumina vizibilă

NOTIȚE DE CURS – P L A N D E L E C Ț I E :

Fototerapia

Radiațiile infraroșii – date fizice și biologice

Radiațiile infraroșii sunt emise fotonice cu energie înaltă a căror lungime de undă este cuprinsă între 3000-15000 nm (după unii chiar mai mult) și 760 nm. În acest interval larg, există o clasificare în trei domenii:

♦ între 760-1400 nm – spectrul radiațiilor infraroșii de tip A – spectrul apropiat, sau „intern”,

♦ între 1400-3000 nm – spectrul radiațiilor infraroșii de tip B,

♦ între 3000-15000 nm (sau mai mult) – spectrul radiațiilor infraroșii de tip C.

Acțiunea cea mai acceptată a radiațiilor infraroșii este acțiunea de încălzire a pielii în stratul superficial, care conduce la o încălzire tisulară variabilă în profunzime, în funcție de reacția individuală a subiectului, respectiv în funcție de vasodilatația și de amplitudinea reacțiilor reflexe segmentare.

În cursul aplicației radiațiilor infraroșii, au loc două fenomene aflate în permanent echilibru: transmisia energiei prin epiderm – absorbția energiei la nivelul straturilor străbătute. Absorbția energiei este mai mare pentru radiații cu lungimi de undă (λ) mari. Transmisia energiei se face până la 2 mm profunzime.Pielea suportă valori de energie produsă de radiația infraroșie de până la 1-2 calorii/cm²/minut.

Căldura, produsă prin transferul de energie, determină următoarele efecte:

eritem cu persistență redusă – de ordinul minutelor – al cărui mecanism îl constituie eliberarea de substanțe vasoactive, dintre care cea mai importantă este histamina;

stimularea secreției clorhidropeptice a stomacului, care determină la rându său: creșterea apetitului, stimularea funcției pancreatice, stimularea motilității intestinale, stimularea digestiei; mecanismul care declanșează stimularea secreției clorhidropeptice este controlat tot de histamina, care este absorbită de la nivel cutanat și ajunge, prin intermediul circulației generale, la nivelul stomacului;

influențarea pigmentogenezei – prin mecanism iritativ-mecanic „fototraumatic” la nivelul structurilor celulare iradiate, la care se adaugă și mecanismul termic; după Follmann, melanogeneza este rezultatul reacțiilor de microcombustie intracelulară și intratisulaără, cu caracter nespecific, produse de aplicarea radiațiilor infraroșii;

efectul nociv asupra ochiului – cu producerea de cataractă sau fotooftalmie.

De regulă, aplicațiile radiative asociate de radiații infraroșii și ultraviolete, așa cum se produc adesea în practică datorită lămpilor cu emisie asociată, determină efecte diferite, dar trebuie remarcat că predomină efectele complementare și de complexare, deși există și unele efecte antagonice.

Acțiunea sinergică de complexare este utilizată în tratamentul bolnavilor pulmonari cronici: astfel, eritemul produs de radiațile infraroșii activează reflex respirația – inspirul este mai amplu, mai profund –, iar radiația ultravioletă ozonifică aerul – datorită reacțiilor oxidative pe care le declanșează ultravioletele, care joacă rol de fotocatalizatori –, deci pacienții vor respira mai bine, mai amplu, un aer de mai bună calitate. Astfel, eritemul produs de infraroșii crește eficiența hematozei (oxigenării sângelui arterial la nivelul zonei de schimb alveolo-capilară), dar crește și eficiența mecanicii ventilatorii.

Lumina vizibilă – date fizice și biologice

Lumina vizibilă este acea emisie electromagnetică cuprinsă în domeniul 760-400 nm. Este cunoscut faptul că lumina vizibilă este compusă dintr-un spectru de șapte culori, din suprapunerea cărora rezultă lumina vizibilă. Corespondența între culori și diversele domenii ale lungimilor de undă este următoarea:

760-650 nm = roșu,

650-600 nm = orange,

600-560 nm = galben,

560-530 nm = verde,

530-490 nm = albastru, – 490-450 nm = indigo, – 450-400 nm = violet.

Controlul reflex al sensibilității ochiului la lumina vizibilă este realizat prin două mecanisme:

variația reflexă a diametrului pupilar în funcție de luminozitate,

variația reflexă a recepției la nivelul retinei, în funcție de intensitatea fascicolului luminos care ajunge la ea.

Informația preluată de la retină este transportaă a cortex, unde are loc integrarea și prelucrarea corticală, care conduce la conștientizarea informației. Integrarea informației este controlată hormonal, fiind stimulată de axul hipofizo-corticosuprarenalian, a cărui activitate este modulată, la rândul ei, de epifiză.

Integrarea și mai ales, prelucrarea corticală a informației, determină și un răspuns psihoemoțional specific, care caracterizează specia umană, dar cu anumite particularități individuale . Pe acest răspuns se bazează ciclul comportamental circadian uman (activitate diurnă și repaus nocturn), precum și influențele psihologice ale percepției diferitelor culori, asocierea psihologică a culorilor cu domeniul „cald” sau „rece”.

La rândul ei, lumina declanșează reacții endocrine stimulatoare, stimulând secreția unor hormoni. De ex. Stimulează mai ales secreția și acțiunea somatotrop-hormonului, sau „hormonul de creștere” secretat de hipofiză, determinând stimularea ratei de creștere în lungime a copiilor. Există și acțiuni inhibitorii endocrine, de exemplu melatonina acționează inhibitor asupra melanogenezei, și ulterior pigmentării secundară expunerii la radiații de tip vizibil, eventual ultraviolete. Melatonina este produsă, în principal la nivelul epifizei – de unde rolul indirect al epifizei în controlul efectelor luminii asupra organismului –, dar și la alte nivele (iris, coroidă, ovar, nervi periferici).

Constatări relativ recente au dovedit implicația luminii vizibile în diverse tipuri de afectări psihice, aspecte recunoscute de mai multă vreme. S-a constatat astfel impactul luminii vizibile în psihoze, stări depresive, dezechilibre ale bioritmurilor,în primul rând al bioritmului veghe-somn și asocierea acestor dezechilibre cu tulburările secrețiilor hormonale în axul hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenalian.

Rezultate foarte bune s-au înregistrat folosind terapia alternantă lumină-întuneric în:

reglarea bioritmurilor perturbate, paralel cu scăderea simptomatologiei psihoafective însoțitoare, – reglarea ritmurilor secretorii hormonale alterate,

tratametul icterelor neonatale (sau alte tipuri) prin utilizarea luminii vizibile albastre cu lungime de undă (λ) mică (așa-numita „lumină de zi”), care s-a dovedit mai fiziologică în tratamentul acestor cazuri determinând și controlând fotooxidarea bilirubinei la compuși netoxici, hidrosolubili, ușor eliminabili renal.

Radiațiile ultaviolete – date fizice și biologice

Radiațiile ultraviolete se află în vecinătatea radiațiilor fotonice, și datorită acestui fapt, dezvoltă în substrat reacții de ionizare, uneori nocive pentru țesuturile implicate.

Efectele fizice și fizico-chimice produse de radiațiile ultraviolete în substratul incitat sunt variate:

efect fotovoltaic – efect fotochimic

efect fotoconductiv – efect de fluorescență, în

efect fotoelectric propriu- cadrul dezactivărilor și

zis ionizărilor

Aceste efecte fac din radiațiile ultraviolete biocatalizatori care controlează multiple reacții chimice și biochimice de tip:

oxidoreduceri – disocieri

polimerizări – fotosinteză-fotoliză

care conduc în final la efecte biologice complexe.

Baza fizică a efectelor dezvoltate în substrat de radiațiile ultraviolete o constituie interacțiunea fotonilor cu atomii și moleculele substratului. Aceste fenomene se produc la trei nivele de impact:

nivelul I de impact – la acest nivel are loc transferul de energie de la particulele radiațiilor ultraviolete către particulele mediului, neîncărcate electric – în acest fel au loc interacții individuale, izolate, care se însumează; transferul de energie se realizează prin acțiune directă, prin intermediul excitărilor și ionizărilor la nivelul moleculelor de apă și al moleculelor proteice; acest nivel este primul nivel de impact biologic al radiațiilor fotonice, și la acest nivel acțiunea nu este globală pe celule, ci pe „ținte” moleculare sau subcelulare; după o perioadă variabilă de latență,

nivelul II de impact – este nivelul acțiunilor indirecte – la acest nivel se produc reacțiile de oxidare și reducere, în urma cărora, prin procesul de ionizare a apei, rezultă radicalii liberi (de tip H+, OH-, O2+); în urma acestor reacții, apar două categorii de efecte:

♦ efectele acute, imediate, regresibile, nestohastice – pragul de apariție al acestor efecte este direct proporțional cu doza de iradiere –,

♦ efectele tardive,cronice, cumulative, neregresibile, stohastice: aceste efecte se asociază cu anumite semnale biochimice – stimularea termorecepției, expulzarea antigenelor nucleare sau a fragmentelor imunogene celulare, fotosinteza unor biocatalizatori (de ex. vitamina D3), modificarea unor parametri fizico-chimici tisulari;

nivelul III de impact și acțiune – nivelul răspunsurilor biologice, care prezintă o importată extensie locală, la distanță, dar și cu caracter general, răspunsuri biologice mediate și modulate atât neuro-endocrin, cât și circulator; important este faptul că toate efectele au punct de plecare tegumentar, dincolo de care radiațiile ultraviolete nu penetrează, și că în dezvoltarea răspunsurilor biologice, mai importantă este doza față de lungimea de undă, și la fel de important este răspunsul individual.

În funcție de lungimea de undă și de efectele biologice, radiațiile ultraviolete se împart în următoarele zone:

zona A – zona cu lungime de undă (λ) „lungă” – între 400-320(315) nm,

zona B – zona cu lungime de undă (λ) medie – între 320(315)-280 nm,

zona C – zona cu lungime de undă (λ) scurtă – sub 280 nm (între 280-100 nm) care lipsesc în mod normal din radiația solară incidentă la suprafața terestră – acest domeniu de unde este absorbit de atmosferă, această absorbție reprezentând o modalitate de protecție naturală, deoarece domeniul UVC (ultraviolete C) are impact la nivelul nucleo-proteinelor celulare, determinând mutații genetice.

Absorbția radiațiilor UV în piele crește o dată cu scăderea lungimii de undă (λ): la 280 nm absorbția este puternică iar la lungimi de undă (λ) sub 250 nm nu mai există transmisie epidermică, există practic, numai absorbție.

Deci la nivelul stratului cornos al epidermului, înregistrăm oprirea tuturor radiațiilor de tip UVC.

Trebuie menționat faptul că, banda de absorbție epidermică pentru lungimi de undă (λ) sub 320 nm are ca „ținte”aminoacizii aromatici din proteine și (mai ales sub 250 nm) radicalii peptidici. Curba de absorbție a acizilor nucleici este maximă pentru domeniul 260-265 nm, deci în această zonă se înregistrează activitatea mutagenă, bactericidă și virucidă maximă. Mecanismul care determină aceste efecte îl constituie lezarea bazelor pirimidinice nucleare prin acțiunea UV, cu formarea de dimeri pirimidinici, care produc blocarea replicării ADN-ului și a sintezei ARN-ului informațional, ceea ce determină moartea celulară.

De reținut este că, la lungimile de undă (λ) sub 290-280 nm, înregistrăm potențialul mutagen, oncogen și imunogen cel mai mare. Există „vârfuri” de periculozitate pentru toate cele trei domeniile:

254 nm (pentru UVC), 290 nm (pentru UVB), dar și 360, 400 nm (pentru UVA). Principalele efecte imonologice ale radiațiilor UV sunt următoarele:

radiațiile UV influențează depunerea anticorpilor circulanți anti SS-A/Ro a joncțiunea dermo-epidermică; acești anticorpi sunt caracteristici lupusului eritematos, fiind legați de fotosensibilitatea specifică lupusului; deoarece cel mai mult implicate în depunerea acestor anticorpi sunt UVB, acestora li s-a atribuit un rol ipotetic în inducerea leziunilor cutanate specifice lupusului eritematos; totuși, s-a constatat intrarea rapidă în acțiune a mecanismelor enzimatice de refacere epiermală; pe de altă parte însă, nu s-au evidențiat anticorpi anti-lanț dublu-catenar după expunerea la UV, ceea ce contrazice afectarea imună gravă prin radiații UV; mai mult, s-a constatat un efect diferit al UVA și UVB față de lupusul eritematos: UVA, spre deosebire de UVB, ar ameliora disfuncția imună și ar prelungi supraviețuirea în cazul animalelor de laborator folsite experimental;

radiațiile UV influențează structurile imunocompetente din piele:

a. acțiuni nocive:

efectul imunosupresor, care dezvoltă starea de „proinfecție” și creează condiții de recidivă pentru: herpes zoster, heres simplex, leishmanioze cutanate, piodermite;

efectul fotoalergic care determină dermatoze de fotosensibilitate;

b. acțiuni favorabile (dezvoltate predominant de UVB) se înregistrează:

în foliculita eozinofilică pustuloasă la cei cu SIDA (sindromul imunodeficienței dobândite), o acneea vulgară de gravitate mică / moderată – sunt utile UVB, dar mai ales UVA;

s-a mai constatat creșterea rezistenței nespecifice la infecții (de ex.ale căilor respiratorii superioare);

în poliartrita reumatoidă, sub impactul radiațiilor UV se înregistrează un comportament bifazic – oricum, tendința finală este de normalizare a imunității umorale (valorile C3, C4, activatori C1 și C3, titrurile IgA, IgG, Ig M, complexe imune circulante etc.);

efectul adaptativ nespecific indus de curele balneoclimatice: pe lângă nămol, climat etc. un rol deosebit în dezvoltarea acestui efect îl joacă și helioterapia, incluzând și radiațiile UV;

„stress-ul undelor UV” reprezintă un factor imunomodulator și de creștere a capacității de apărare a organismului – s-a constatat creșterea secreției de factori citotoxici de către celulele imunocompetente sub acțiunea UVB.

Efectele cutanate acute (imediate) ale radiațiilor UV sunt: eritemul, pigmentarea și modularea creșterii celulelor epidermice.

Efectele cutanate cronice (tardive) ale radiațiilor UV sunt: fotoelastoza (fotoîmbătrânirea), apariția petelor pigmentare, cancerele pielii.

Eritemul cutanat

Eritemul depinde de tipul radiației UV aplicate:

eritemul produs de UVC este slab, apare la 3-4 ore după expunere, este maxim la 18 ore după expunere, se estompează la 24 oe și dispare la cca. 48 ore după expunere; doza eritematoasă minimă (MED) este de 9mJ/cm²; creșterea eritemului în funcție de doză este neimportantă (de ex. la doze de 20 de ori valoarea MED, eritemul apărut este aproape același)

eritemul produs de UVB apare la 2 ore după expunere, este maxim la 24 ore după expunere, începe estomparea la 48 ore; doza eritematoasă minimă (MED) este între 0,1-0,2 și 6mJ/cm², având o mare variabilitate individuală (depinde de sensibilitatea individului);

eritemul produs de UVC debutează la 24-48 ore după expunere, este maxim la 72 ore după expunere, și se estompează la câteva zile după expunere; doza eritematoasă minimă (MED) variază între 10 și chiar 100J/cm², având o mare variabilitate individuală (depinde de sensibilitatea individului).

Mecanismele care fundamentează apariția eritemului sunt și ele diferite:

pentru UVB și UVC prevalează efectul fotochimic:

sub acțiunea radiației UV asupra aminoacizilor, proteinelor și a precursorilor prostaglandinelor, iau naștere metaboliți activi care determină eritemul – histamina, substanțe de tip chininic, prostaglandine mai ales de tip E2 și F2α, peroxizi de hidrogen și/sau lipidici, substanțele „eritematogene” din stratul malpighian și din stratul cornos, mucopolizaharide acide, esteri asemănători chemotripsinei;

un alt posibil efect care antrenează și dezvoltă eritemul este efectul de „blocarea simpatică”, care determină hipotonie la nivel vascular, exprimată prin:

vasodilatație – predominant în venulele subpapilare dermice;

latență între iradiere și eritem;

fenomenul de „extensie laterală” în zona neiradiată – fenomen caracteristic mai ales la radiația UVB;

participarea prostaglandinelor la apariția eritemului este confirmată de faptul că administrarea antiinflamatoarelor nesteroidiene (AINS) întârzie apariția / diminuă eritemul: de aici și un posibil risc în administrarea concomitentă a AINS și UV, aparentul efect „fotoprotector” al AINS este da fapt nociv, riscând admisia de doze periculoase de UV, prin scăderea sintezei de prostaglandine protectoare; prostaglandinele produse sub impactul radiației UV are un dublu rol: să stimuleze creșterea stratului epidermic și astfel să ajute la optimizarea fotoptotecției, să scadă efectele mutagen-proliferative ale energiilor radiante;

– în cazul UVA, s-a constatat că eritemul este neinfluențat de AINS, și că radiația UVA nu determină creșterea prostaglandinei E2 și F2α; eritemul este determinat de:

apariția altor metaboliți ai acidului arahidonic +

efectul direct al radiației asupra musculaturii netede a vaselor dermice asociat efectului mediatorilor chimici asupra vaselor;

puterea de penetrare a UVA este mai mare (UVB penetrează la doar 1mm), ele pot străbate chiar sub stratul epidermic; efectul funcdamental al UVA este acțiunea „fotorelaxantă” asupra miocitelor vasculare determinată de stimularea absorbției transmembranare a ionilor de calciu și expulzia activă a sodiului: acest mecanism ionic transmembranar este determinat de radiația UV(A) care joacă rol de agent fotosensibilizant endogen – convertește energia electromagnetică în energie chimică.

Rolurile eritemului sunt de modulare a creșterii celulelor epidermice și de favorizare a melanogenezei, într-un cuvânt, rol protector tegumentar.

Stimularea pigmentării pielii

Pigmentul specific colorației pielii se numește melanină și apare la nivelul melanocitelor. Biosinteza melaninei începe, de fapt, în melanocite: pornind de la tirozină, se ajunge la doxifenilalanină (DOPA) această primă etapă a sintezei fiind controlată de enzime cuprice; de la DOPA, trecând prin compuși intermediari, se ajunge la indol, și prin legarea moleculelor între ele se ajunge la polimerul melanic, care asociindu-se DOPA-crom-ului, conduc la un compus înalt polimerizat, care asociind substanțe proteice determină în final apariția complexelor melanoproteice care se depun în stratul bazal al epidermului.

Pigmentogeneza este modulată și controlată pe multiple căi:

prin implicația sistemului nervos, mai ales a sistemului nervos simpatic,

prin implicarea hipofizei – direct, prin hormonul melanocitostimulator, melanotrop, MSH (cu rol stimulator), și indirect prin ACTH (care în final arerol inhibitor asupra melanogenezei și deci a pigmentogenezei),

prin implicarea tiroidei – efecte stimulatoare indirecte (prin frenarea acțiunii suprarenalei care este inhibitoare),

epifiza – prin secreția de melatonină, antagonist al MSH, cu rol în depigmentare, – ficatul – rol indirect, de control, prin rata de metabolizare a pigmentului melanic, – vitamina C – prin efectele antagonice asupra enzimelor din ciclul de sinteză.

Pigmentarea este stimulată de radiațiile ultraviolete (UV), de lumina vizibilă și de temperatura ridicată – temperatură ridicată inclusiv prin radiația infraroșie –. Radiația UV are un dublu impact în stimularea pigmentării:

determină stimularea biosintezei melaninei,

determină transferul melaninei spre straturile superficiale.

Hiperpigmentarea prin impactul radiației UV se produce în două feluri:

hiperpigmentarea rapidă – prin efect fotocatalitic – oxidarea promelaninelr în melanină; mecanismul este promt, dar reversibil;

hiperpigmentarea stabilă – urmează eritemului și presupune neoformare de pigment – spectru de frecvență adecvat între 320-640 nm, cu un maxim între 340-350nm.

În funcție de tipul de radiație UV, s-a constatat că radiația UVB dă o bronzare (pigmentare) eritem brun-negricioasă, în vreme ce radiația UVA determină bronzare directă, roșie-brună.

În sinteza unei cantități mai mari sau mai mici de melanină, contează cel mai mult disponibilitatea de sinteză a melanocitelor și nu numărul lor.

Melanina și keratina formează împreună un ecran protector împotriva radiațiilor luminoase (mai ales cele vizibile și UV), acționând prin reflexie, difuzie și absorbție asupra radiațiilor nocive care ajung la nivelul pielii. În plus, formează și un ecran biochimic datorită faptului că se combină cu substanțele toxice și chiar, cancerigene apărute la nivelul pielii din impactul cu radiațiile, inclusiv UV. Radiația UV determină creșterea celulelor epidermice, prin creșterea vitezei lor de diviziune și, astfel, prin creșterea grosimii epidermului, care determină o scădere a fluxului UV spre stratul bazal, explicând astfel, contribuția bronzării la mecanismele complexe de fotoprotecție. De dată mai recentă, s-a constatat o relație importantă între intensitatea pigmentării și termoliza sudoripară: accentuarea pigmentării stimulează termoliza sudoripară, deci joacă rolmajor în termoreglare.

Keratoza

Keratoza este principala reacție fiziologică de apărare contra excesului de radiații ultraviolete sau solare, în general. Keratina creează un ecran protector, mecanic și chimic, dar asigură și elasticitatea pielii. Depășirea limitelor iradierii determină hiperkeratoza, care poate deveni nocivă, așa cum se întâmplă în cazul keratozei solare care este o leziune reacțională, potențial cancerigenă.

Alte efecte ale radiațiilor ultraviolete sau solare

Sub acțiunea radiațiilor ultraviolete sau solare integrale este posibilă eliberarea sau sinteza unor substanțe biologic-active, care rezorbite acționează în diverse organe sau structuri-țintă. Aceste substanțe poartă numele de factori autacoizi. Din categoria factorilor autacoizi fac parte:

histamina – implicată în vasodilatația locală și la distanță și în dezvoltarea efectelor la distanță (vezi efectul asupra secrețiilor digestive, în primul rând a stomacului),

activarea riboflavinei și efectul insulin-like – scăderea glicemiei, stimularea stocării glicogenului în piele și țesuturi,

efectul antialgic dezvoltat de expunerea la radiații UV/solare, ca terapie reflexă,

efectul stimulant asupra metabolismului bazal, inclusiv alterări biochimice ale albuminei,

scăderea colesterolului liber, cu transformarea acestuia în colesterol fix, mai puțin agresiv pentru peretele vascular,

sub acțiunea radiațiilor ultraviolete are loc sinteza vitaminei D3 – este vorba despre un proces în trepte, care decurge după cum urmează:

provitamina D3 (7-d-hidrocolesterina) se transformă în previtamina D3: este vorba de o reacție fotochimică, catalizată de radiația UV cu lungimea de undă între 270-315 nm (efectul maxim se obține între 280-297,5 nm), maximul reacției se atinge la 10-15 minute după iradiere; surplusul de previtamină D3 neintrată în reacție este transformată în produși inerți din punct de vedere biologic, care sunt ulterior eliminați, deci se produce regularizarea cantității de vitamina D3 sintetizată, încă de la acest prin nivel al sintezei;

previtamina D3 se transformă în colecalciferol, care este eliberat în circulație; această a II-a etapă a sintezei este o izomerizare termică lentă (se produce la temperatura corpului uman, la 37°C), echilibrul reacției atingându-se la 72 ore după expunerea la radiația UV;

date recente au dovedit că expunerea unei suprafețe de 20 cm²de tegument la radiația UV asigură necesarul uman zilnic (400 UI) de vitamina D;

vitamina D este o vitamină puțin activă din punct de vedere biolgic, organele-țintă ale acesteia fiind intestinul, oasele și mușchii; rolul său fundamental este reglarea homeostaziei calciu – fosfor sanguin;

hipo/avitaminoza D determină la copii – rahitismul, iar la adult – osteomalacia; profilaxia acestor suferințe presupune:

o un regim adecvat, natural sau artificial de expunere la soare, o un aport alimentar corespunzător de sterine; o obs.:

riscul mai mare de a dezvolta aceste boli îl au persoanele care trăiesc, intervale prelungite de timp, în spații închise (submarine, mine, spații concentraționale neexpune etc.), ca și persoanele din zone cu grad mare de poluare atmosferică care împiedică radiația UV să ajungă la suprafața terestră, sau persoane care nu beneficiază de un aport suficient de sterine (acizi grași esențiali);

expunerea la radiația UV, determină alături de vitamina D, sinteza altor sunstanțe anti-rahitice diferite de vitamina D;

după Frazier, expunerea la plajă a unui subiect uman, pentru un interval de 14 zile, asigură necesarul de vitamină D pentru un an întreg;

radiația UV se poate utiliza și profilactic, pentru perioadele de convalescență după boli grave, cu deprimări importante ale imunității: expunerea generală la doze suberitematoase (0,5-0,75 din MED – doza eritematoasă minimă) are o acțiune benefică în perioada de convalescență, stimulând capacitatea de apărare nespecifică a organismului, dar are efect agravant în timpul bolii.

Efectele cronice ale radiației ultraviolete

Expunerea cronică la radiația UV determină, la nivel celular, leziuni moleculare sau macromoleculare: efectele cele mai importante implică modificări ale structurilor proteice și inactivarea enzimelor la nivel celular.

Cele mai importante efecte cronice ale radiațiilor UV sunt: a. fotoîmbătrânirea,

deshidratarea tegumentară cu apariția petelor pigmentare,

carcinogeneza cutanată.

Fotoîmbătrânirea (fotoelastoza) constă în zbârcirea și ridarea prematură a pielii sub acțiunea expunerilor prelungite la radiații intense UV. Mecanismele acestor transformări se bazează pe alterarea biochimică și funcțională a:

colagenului,

elastinei și

mucopolizaharidelor din structura pielii.

Aceste alterări se corelează cu modificări neuro-endocrino-metabolice și structurale tegumentare, legate de senescență. Mecanismul fundamental îl constituie deshidratarea exagerată a tegumentului, datorită tendinței de refracție a polimerilor în direcția energiilor libere minime, rezultatul deshidratării fiind stimularea formării de legături directe interpolipeptidice, este vorba mai ales, de punți de hidrogen și de legături covalente. Deshidratarea, însoțită de alterările structurale prezentate mai sus, determină o scădere a capacității de adaptare la solicitările funcționale continue, la care este supusă permanent pielea; în consecință, apare:

fragmentarea fibrelor de colagen și/sau elastină,

colagenizarea reticulinei, cu scăderea sensibilității la hialuronidază, – scăderea substanței fundamentale și – creșterea colagenului.

S-a constatat că aceste modificări, caracteristice îmbătrânirii fiziologice a pielii, sunt semnificativ accelerate de expunerea prelungită la radiația UV și/sau solară. În fapt, la nivel celular, fenomenele sunt declanșate de energiile fotonice (reprezentate de cuantele UV și/sau solare) care ating anumite „ținte” celulare:

modifică acizii aminați din structura colagenului,

transformă fibrele de colagen în material amorf,

produc deshidratare în profunzime, prin modificarea permeabilității membranei celulare.

La nivel macroscopic, toate aceste transformări se traduc clinic prin pergamentarea și ridarea pielii, precum și prin fragilizarea capilară la nivelul pielii.

Pe aceleași mecanisme se bazează și apariția petelor pigmentare care semnifică o deshidratare profundă bruscă pe anumite teritorii expuse radiațiilor.

Trebuie precizat că orice acțiune stresantă la nivelul pielii, inclusiv cea fotonică, determină scăderea spațiilor interfibrilare, care determină deshidratarea bruscă a substratului.

Observații:

fotoîmbătrânirea depinde de doza de iradiere, și este accelerată de expunerile prelungite și repetate la radiații fotonice;

studiile au arătat că mai ales radiațiile UV tip A sunt corelate cu îmbătrânirea pielii, datorită faptului că acest tip de radiații au o acțiune mai profundă – de aici, riscul pe care îl ridică expunerea în solarii sau folosirea lămpilor de bronzare, care utilizate în exces, pot accelera îmbătrânirea pielii. Restul radiațiilor UV sunt mai puțin implicate în dezvoltarea fotoelastozei.

Studii aprofundate nu au putut preciza relația directă între radiațiile UV și carcinogeneza cutanată. Nu s-a putut defini până în prezent efectul oncogen al radiațiilor UV și/sau solare asupra tegumentelor indemne; singurele efecte s-au constatat asupra leziunilor cutanate precanceroase.

S-au constatat în schimb, efecte nocive asupra ochiului. Aceste efecte nocive pot fi acute sau cronice:

absorbția maximă a radiațiilor UV se produce la nivelul corneei, determinând fotoconjunctivitele bulbare sau fotokeratitele acute; mecanismele care determină aceste leziuni sunt: fototraumatizarea intensă, fotosensibilitatea specifică unor indivizi;

fotoretinita sau retinita actinică acută – apare la intensități mari ale radiației, 1.3 W/cm2 sau mai mult; retinita cronică apare în urma expunerilor îndelungate și regulate la radiații, determinând scăderea acuității vizuale;

cataracta secundară apare în urma acțiunilor cumulative ale radiațiilor UV și solare, desfășurate în timp.

Iradierea extracorporeală cu radiații UV a sângelui uman urmată de reinjectare este un alt domeniu interesant de aplicație a radiațiilor UV asupra organismului uman. S-a constatat că această manevră normalizează parametri hematologici alterați din unele boli hematologice, și nu îi influențează pe cei normali. În urma acestor constatări, metoda a început să se aplice, deocamdată experimental, în tratamentul arteriopatiilor obliterante, în unele patologii caracterizate de tulburări de oxigenare tisulară, în unele boli caracterizate de tulburări imunologice. S-a mai constatat, că în urma iradierii probelor sanguine, apare o creștere moderată a leucocitelor, și mai ales a granulocitelor bazofile și a neutrofilelor, a limfocitelor T, și în plus, s-a constatat activarea fagocitozei și fibrinolizei. În afara parametrilor hematologici, s-a înregistrat scăderea colesterolului sanguin și inhibarea agregării plachetare – acest ultim efect durează până la un an după manevră, și este net superior ca intensitate și eficiență față de efectul similar obținut prin administrare de aspirină (acid acetilsalicilic); mai mult, în cazul manevrei prin iradiere UV nu apare riscul hemoragiilor. Manevra de iradiere sanguină extracorporeală utilizează radiațiile UV tip A, care au capacitatea să treacă prin sticlă sau plexi (plastic). Utilizarea pe scară largă a metodei deschide perspectiva FOTOFOREZEI ca formă specială de terapie în mai multe domenii de patologie. Expunerea extracorporeală a sângelui la radiații UV, în cantități precise, și apoi reinjectarea acestor „doze” a început să se folosească în tratamentul limfoamelor cutanate cu celule T. Tehnica este ceva mai complexă: în prealabil, se administrează 8MOP (8-metoxypsoralen), care antrenează răspunsul distructiv selectiv al organismului împotriva clonelor maligne. 8-MOP este activ numai în prezența luminii cu o anumită lungime de undă – din domeniul UVA – sub acțiunea căreia se fixează pe ADN-ul celulelor maligne, potențând astfel mai departe efectul radiației UV: rezultatul final este blocarea replicării ADN și moartea celulei.

Psoralenii sunt compuși vegetali care favorizează bronzarea. Clasic, ei au fost folosiți în tratamentul pacienților cu vitiligo. Actualmente, psoralenii sunt incluși în mai multe scheme de tratament în psoriazis. Cea mai cunoscută modalitate terapeutică este asocierea psoralenilor cu expunerea la radiațiile UV tip A (psoraleni + UVA = PUVA). Aceste modalități terapeutice și derivatele lor au început să fie utilizate și în tratamentul unor hematodermii. Principalul risc al metodei îl constituie riscul efectelor tardive: carcinogeneza cutanată și/sau elastoza. În tratamentul psoriazisului, prin extensie se utilizează și alternative terapeutice la PUVA:

UVB-terapie – nu mai utilizează psoraleni,

P-terapie – psoraleni + soare – după unii autori, ar fi mai fiziologică, – LASER-terapie – care acționează în spectrul UV.

În toate cazurile terapiilor prezentate mai sus, în timpul activării mecanismelor specifice (ex. fagocitoza, proteoliza etc.), se produc procese subcelulare (interne) înalt energetice care generează emisii fotonice, și mai ales în spectrul UV. În toate aceste cazuri, pe lângă lungimea de undă (λ), contează și doza radiațiilor UV.

Helioterapia

De la început, trebuie subliniat faptul că lumina solară beneficiază de emisia combinată radiație infraroșie-lumină vizibilă-radiație ultravioletă, deci va beneficia de suma efectelor celor trei domenii radiative care se potențează între ele. Radiația UV contribuie la formarea stratului de ozon (din oxigenul atmosferic) – activitatea maximă o realizează mai ales prin UVC cu 242 nm; ozonul, la rândul său, absoarbe radiația UV (mai ales extremele nocive ale spectrului UV) jucând rolul unui ecran-filtru.

Vorbind despre lumina solară și utilizarea ei terapeutică, trebuie precizat faptul că în orice aplicație se va ține seama de trei aspecte geoclimatice:

intensificarea activității solare – la care asistăm în ultimii ani, exprimată prin furtunile solare; sa constatat că aceste fenomene antrenează la nivelul planetei noastre activarea circulației atmosferice, modificări ale stratosferei și mai ales ale ionosferei, modificări ale câmpului geomagnetic care merg uneori până la „furtuni magnetice”;

depleția păturii de ozon stratosferic, deci apariția „găurilor”în pătura de ozon la nivelul cărora lipsește ecranul protector contra radiațiilor UV nocive, care ajung la nivelul solului;

creșterea îngrijorătoare a temperaturii la suprafața Pământului (datorită „efectului de seră”, rezultat în principal prin poluare).

În aceste condiții, radiațiile solare care trec de atmosfera terestră suferă modificări cantitative (de tip „extincție”) și modificări calitative – respectiv modificări ale compoziției spectrale prin reflexie, difuzie și absorbție. Datorită CO2, vaporilor de apă și particulelor aerosolizate are loc o absorbție selectivă:

CO2 și vaporii de apă limitetază superior spectrul radiațiilor – λ max.= 15000 nm;

ozonul limitează inferior spectrul – λ min.= 290-280 nm.

La nivelul solului, lumina solară are următoarea compoziție: radiații infraroșii (IR) = 59%, lumina vizibilă = 40%, radiații ultraviolete = 1%. Datorită mutațiilor produse în ultima vreme, prin creșterea CO2, scăderea ozonului și creșterea alarmantă a poluării, s-a constatat că pătrund și radiații UV tip B și C, cu potențial oncogen-mutagen mai accentuat.

În orice expunere la lumina solară se urmărește intensitatea radiației globale, care este de fapt, suma următoarelor componente:

radiația difuză – reprezintă minim 50% din radiația globală; intensitatea maximă a acestei componente se înregistrează până la 50° de la linia orizontului; efectul maxim al acestei componente se înregistrează la nivelul țărmurilor marine, mai ales joase, sau la nivelul câmpiilor întinse;

radiația reflectată – care depinde de suprafața activă a solului (ex. luciu de apă, suprafețe de gheață/zăpadă); această componentă depinde de: o unghiul de impact al fasciculului incident, o puterea de reflexie a suprafeței = albedo;

radiația directă – inclusiv UV, dependentă de condițiile meteorologice, de cantitatea de oxigen, de temperatura locală, etc.

Răspunsul organismului uman la radiația solară globală depinde de sensibilitatea eritematoasă a fiecărui subiect. Fenotipul cutanat uman recunoaște, din punctul de vedere al sensibilității eritematoase, 4 tipuri principale:

tipul I – întotdeauna arsură, niciodată pigmentare,

tipul II – întotdeauna arsură, pigmentare medie, – tipul III – ocazional arsură, întotdeauna pigmentare, – tipul IV – niciodată arsură, întotdeauna pigmentare.

Sensibilitatea eritematoasă este evident corelată cu culoarea părului, dar se recunosc variații individuale care țin de sex, stări fiziologice sau patologice, vârstă, precum și de regiunea corpului – cea mai sensibilă zonă cutanată fiind toracele.

Dozarea iradierii cu ultraviolete (UV) se poate face:

pentru întreg corpul – corect se face dozarea pe torace, – în câmpuri localizate – dozarea se face pe câmpurile respective.

De regulă, emisiile sunt simultane – infraroșii și ultraviolete –, cele două tipuri de emisii își potențează efectele. Astfel, radiațiile infraroșii cresc temperatura substratului, astfel încât sunt stimulate efectele fotochimice specifice radiațiilor ultraviolete.

În cursul expunerilor la soare, organismul uman preia căldura: expunerea la un bilanț radiativ intens pozitiv determină preluarea de căldură de către organism, cca.73cal/cm²(suprafață corporală expusă)/oră, din care 60% este absorbită, adică cca. 44cal/ cm²/oră, ceea ce reprezintă o absorbție totalăde 220-260 Kcal/oră. Dacă subiectul se bronzează se constată că reflexia scade și absorbția crește, înregistrându-se în medie un spor de absorbție de 300-350 Kcal. Deci bronzarea se corelează cu dinamica termofiziologică. Alternanța plajă-scăldat, mai ales dacă este vorba de o apă clorurosodică, inclusiv apa de mare, adaugă efectul lenticular al cristalelor de sare care rămân pe suprafața corpului la ieșirea din apă și care concentrează radiațiile fotonice care ajung la suprafața corpului expus.

Dacă ne referim la cura heliomarină, organismul uman beneficiază de complexul terapeutic cunoscut sub numele de talazoterapie, în care se includ efectele bioclimatului specific marin (de litoral), precum și efectele celorlalți factori de cură (aerosoli, nisip, nămol etc.).

În cazul expunerilor la radiațiile solare în condițiile montane, mai ales iarna, când suprafețele sunt acoperite cu zăpadă și gheață, care au capacitate reflectorizantă importantă – radiația reflectată repezintă până la 80-90% din radiația solară globală –, organismul este supus unui important stress adaptativ: asistăm la antrenări și modulări ale funcțiilor diverselor aparate, și mai mult, aceste expuneri repetate influențează reactivitatea neuro-vegetativă. Numeroase studii au încercat explorarea indicilor reacției de termoreglaresub incidența acestor expuneri: se constată creșterea temperaturii cutanate, tahicardie, modificări moderate ale tensiunii arteriale, scăderea rezistivității cutanate, variația tonusului simpatic, variații ale secrețiilor endocrine (fapt dovedit de ex., de modificările concentrației aldosteronului sanguin ș.a.).

Metodologia expunerii terapeutice la radiațiile solare (metodologia helioterapiei) diferă în funcție de diverșii autori. Este unanim recunoscută însă regula conform căreia, ideal este ca expunerea să producă un eritem ușor, deci care să atingă pragul-eritem liminal, și care să se șteargă până a doua zi. Pentru o eficiență maximă trebuie ca fascicolul incident să cadă perpendicular pe suprafața expusă, iar pentru o bronzare uniformă este indicat ca subiectul să execute mișcări cvasipermanente. Respectând aceste reguli fundamentale, se consideră că este posibilă bronzarea în cca. 8 zile de expunere. Clasic, se mai utilizează „diagrama izocromă” a lui Pfleiderer conform căreia dacă expunerea la radiația solară într-un an începe în ziua de 21 iunie la ora 12 (deci pe tegumente neexpuse), în ziua I (21.06) expunerea va dura 34 minute.

Observații:

cu cât soarele este mai jos, cu atât durata expunerii va crește;

pentru tegumentele sensibile, durata de expunere scade cu 30-60%, în vreme ce pentru tegumentele rezistente, durata crește la fel, cu 30-60%.

Doza crește pentru fiecare zi cu 30% din doza zilei precednte, o dată cu performarea mecanismelor fotoprotectoare proprii. În cazul „băilor de soare” în locuri deschise, se iau în calcul acțiunile însumate ale tuturor elementelor bilanțului radiativ. În cazul „băilor de aer”, atunci când subiectul este protejat de radiația directă (ecranată de o protecție – umbrelă, paravan etc.), fluxul radiativ este dominat de radiația difuză sau dispersată, care reprezintă cea mai importantă componentă a radiației globale, și care este mult mai ușor de suportat, fluxul termic realizat în acest mod reprezentând valori de 9-10 ori mai mici, făcând ca riscul hipertermic să fie mic. În orice condiții de expunere la radiațiile solare, nu trebuie neglijată protecția extremității cefalice și a ochilor.

Accidentele sau incidentele posibile, în cazul expunerii la radiațiile fotonice (ultraviolete sau solare), apar de regulă la persoane cu predispoziții sau capacitate de protecție deficitară la radiațiile fotonice:

persoane care prezintă modificări ale pielii normale la insolație prea puternică sau prelungită repetată: la aceștia apar, în primă fază, arsuri și/sau actinita acută, iar după expuneri repetate, elastoza, leziuni precanceroase și chiar, cancere cutanate;

persoane cu deficiență de fotoprotecție cutanată naturală: este cazul persoanelor cu albinism (absența sintezei melaninei), sau a persoanelor cu xeroderma pigmentosum (deficit de enzimă reparatoare a leziunilor ADN la nivelul celulelor tegumentare);

purtători de dermatoze agravate sau relevate de soare – herpes solar, acnee, cloasma, lupus eritematos, etc.;

prezența în piele a unor molecule care „intensifică” efectele soarelui.

Substanțele fotosensibilizante sunt de două categorii:

substanțe fotosensibilizante exogene, dintre care cele mai frecvente sunt unele medicamente de uz internsau extern,

substanțe fotosensibilizante endogene, rezultate de obicei în urma unor tulburări metabolice. Substanțele fotosensibilizante exogene acționează prin declanșarea unuia din următoarele două mecanisme posibile:

reacția fototoxică – implică substanțe cromofore care au capacitatea de a capta fotoni, energia acestor fotoni restituind-o în jur, ceea ce determină alterări structurale celulare și tisulare; pentru declanșarea acestui mecanism este nevoie:

de o cantitate (concentrație) suficientă de sustanță și de o iradiere suficientă;

leziunea se prezintă sub aspect de eritem, cu/fără flictene, care ulterior, după vindecare, se descuamează și lasă în urmă o pigmentare durabilă;

caracteristica acestei reacții este aceea că apare strict la locul expunerii sau a aplicării substanței cromofore;

în cadrul acestei reacții, se întâlnesc aspecte clinice particulare:

dermita pigmentară „cu breloc” – apărută la nivelul gâtului sau axilei, în urma utilizării de

parfumuri, deodorante etc. care conțin substanțe cromofore;

dermita „de pajiște” – după expunere la plajă, subiectul se întinde pe iarbă; foto-onicoliza – decolarea unghiilor, în urma expunerii la soare după tratamente cu cicline;

reacția fotoalergică – implică prezența unei substanțe fotoalergice, care are capacitatea de absorbție fotonică, determinând modificări ale substanțelor de structură și mai ales, a proteinelor tisulare, care prin modificare devin antigenice, împotriva cărora se declanșează reacții ale celulelor imunocompetente; la reintroducerea substanței respective, apare o reacție alergică tip eczemă; deci, pentru declanșarea acestei reacții este necesară:

prealabilă sensibilizare,

este obligatorie o perioadă de latență de minim 48 ore între administrare și apariția reacției,

reacția nu depinde de cantitatea de substanță administrată și nici de doza de iradiere, reacția apare și la părțile acoperite ale corpului (deci nu se limitează strict la zonele expuse) și

persistă și după iradiere (uneori de ordinul anilor).

Acest tip de reacție poartă numele de LUCITĂ REMANENTĂ, apare la persoane predispuse după tratamente prelungite cu fenotiazine (la atopici), sau după utilizarea prelungită de deodorante care conțin salicilamide halogenate. Această lucită remanentă prezintă riscul dezvoltării pseudolimfomului actinic, cu potențial oncogen.

Fotosensibilizări endogene apar în cazul porfiriilor cutanate (eritropoetice sau hepatice – în cadrul etilismului cronic, a consumului cronic de barbiturice sau estrogeni), sau în cazul unor tulburări ale metabolismului triptofanului, ș.a.

Mijloacele de protecție față de radiațiile fotonice (în principal radiațiile ultraviolete și/sau solare) se clasifică în două categorii importante:

mijloace de protecție ne-farmacologice – piesele de vestimentație, ochelarii, dispozitivele de ecranare,

mijloace de protecție farmacologice – care se subîmpart în: o mijloace de protecție farmacologice de uz extern, și

mijloace de protecție farmacologice de uz intern – vitamina PP, carotenoizii, talidomida, antimalaricele de sinteză, etc.

Mijloacele de protecție farmacologice de uz extern sunt de două tipuri:

substanțe care împiedică total / parțial contactul cu radiațiile UV al suprafeței pe care se aplică: clasic, s-au utilizat substanțe capabile să absoarbă radiațiile UVB lăsând să treacă radiațiile UVA; condițiile pe care o substanță trebuie să le îndeplinească pentru a fi inclusă în această categorie și utilizată ca atare, sunt:

să nu fie iritantă, să nu conțină substanțe oxidante (care potențează radiațiile UV),

să neutralizeze substanțele toxice rezultate din reacțiile fotochimice determinate de absorbția cuantelor radiațiilor fotonice;

mecanismul fundamental prin care aceste substanțe reușesc să realizeze protecția este reflexia radiației fotonice; există două tipuri de substanțe:

substanțele-ecran (albe) prezintă un spectru protector extins la domeniul radiațiilor UV de tip A și B; dezavantajul acestor substanțe este acela că, alături de efectele benefice în relația cu radiațiile UV, împiedică și bronzarea; ex. de substanțe-ecran: caolin, talc, bioxid de titan, oxid de zinc, etc.;

substanțele-filtru sunt substanțe care opresc selectiv unele tipuri de radiații: ele absorb radiațiile de tip UVB, dar permit trecerea radiațiilor UVA (în mod deosebit cu λ cca. 350 nm); din această categorie de substanțe fac parte: cumarina, antipirina, salicilatul de metil, etc.

substanțe care induc „bronzarea artificială” – determină declanșarea unui mecanism chimic la nivelul pielii, care ulterior stimulează fotoprotecția endogenă; ex. de substanțe: tanin, permanganat de potasiu, etc.

Trebuie precizat faptul că, pentru o piele cu sensibilitate medie, dacă se respectă metodologia corectă de expunere progresivăla radiațiile solare sau ultraviolete, nu este necesară utilizarea substanțelor fotoprotectoare. În cazul expunerilor prelungite la doze intense de radiații este necesară ungerea tegumentelor cu emulsii sau creme bogate în uleiuri vegetale care:

împiedică deshidratarea cutanată,

au acțiune filtrantă, fotoprotectoare, utilă pentru orice fel de subiect expus.

Principalele indicații de utilizare a helioterapiei, și a fototerapiei în general, sunt:

indicații profilactice, primare și secundare – perioadele de convalescență după unele boli, rahitismul, osteomalacia, etc.

indicații terapeutice – neurodermita constituțională, psoriazis vulgar, eczema atopică, bronhopneumopatia obstructivă cronică și alte pneumopatii cronice (ca terapie reflexă), tulburările circulatorii periferice (în cadrul metodologiilor complexe care cuprind și terapiile termice contrastante, alături de tratamentul postural, exercițiile de mers, etc.), procese cronice de perigastrită asociate cu hiposecreție clorhidropeptică gastrică, ș.a.

Principalele contraindicații ale fototerapiei sunt: fotodermatozele, leziunile cutanate precanceroase, inflamațiile acute epidermice, tuberculoza evolutivă, herpes simplex, boala ulceroasă, vârstele extreme.

EXEMPLE:

1. Absorbția radiațiilor luminoase de către diferite substanțe (componente tisulare ) este selectivă:

a.radiațiile ultraviolete cu lungimea de undă (λ)= 200mµ au acțiunea cea mai intensă asupra enzimelor celulare – cele cu (λ)= 254mµ au acțiune intensă asupra nucleului celular

b.radiațiile ultraviolete cu lungimea de undă (λ)= 200mµ au acțiunea cea mai intensă asupra protoplasmei celulare – cele cu (λ)= 280mµ au acțiune intensă asupra nucleului celular

c.radiațiile ultraviolete cu lungimea de undă (λ)= 280mµ au acțiunea cea mai intensă asupra protoplasmei celulare – cele cu (λ)= 200mµ au acțiune intensă asupra protoplasmei celulare d.radiațiile ultraviolete cu lungimea de undă (λ)= 280mµ au acțiunea cea mai intensă asupra protoplasmei celulare – cele cu (λ)= 254mµ au acțiune intensă asupra nucleului celular

e.radiațiile ultraviolete cu lungimea de undă (λ)= 254mµ au acțiunea cea mai intensă asupra protoplasmei celulare – cele cu (λ)= 280mµ au acțiune intensă asupra nucleului celular

Dintre radiațiile luminoase, cele cu acțiunea cea mai bactericidă sunt radiațiile ultraviolete:

a.cu lungimea de undă mai mare de 5000mµ

b.cu lungimea de undă între 150-5000mµ

c.cu lungimea de undă între 760-50000mµ

d.cu lungimea de undă între 760-1500mµ

e.cu lungimea de undă sub 280mµ (270-250mµ)

Tegumentul formează un ecran fiziologic față de adițiile infraroșii, a cărui permeabilitate variază în funcție de lungimea de undă, cu grosimea pielii și cu starea sa de umiditate; astfel:

a.RIR tip A (λ între 760-1500 mµ) sunt absorbite de epiderm și derm

b.RIR tip B (λ între 150-5000 mµ) sunt penetrante, puterea de pătrundere fiind în funcție de pigmentație, de temperatură și de doză

c.RIR tip C (λ peste 5000 mµ) sunt absorbite de epiderm și derm

d.RIR tip C (λ peste 5000 mµ) sunt penetrante, puterea de pătrundere fiind în funcție de pigmentație, de temperatură și de doză

e. RIR tip B (λ între 150- 5000 mµ) sunt absorbite de epiderm și derm

SUBIECTE pentru EXAMEN:

Radiațiile infraroșii – date fizice și efecte biologice, metodologie

Lumina vizibilă – date fizice și efecte biologice, metodologie

Radiațiile ultravilete – date fizice și efecte biologice, metodologie

Indicații terapeutice și parametrii de tratament cu radiația LASER

P L A N D E L E C Ț I E – C Â M P U R I M A G N E T I C E D E

J O A S A F R E C V E N T Ă

OBIECTIVELE LECȚIEI:

Prezentarea rolului, precum și a acțiunilor câmpurilor magnetice de joasă frecvență asupra organismului uman, efectele fiziologice și terapeutice, modul cum interacționează cu structurile vii și cu diversele țesuturi ale organismului uman

Metodologia de aplicare a diverselor tipuri de proceduri care se bazează pe folosirea câmpurilor magnetice de joasă frecvență în scop terapeutic

Indicații și contraindicații ale diverselor aplicații ale câmpurilor magnetice de joasă frecvență, locul lor în programele complexe de recuperare funcțională

CUVINTELE CHEIE: electroterapie, terapie fizică, câmpuri magnetice de joasă frecvență

NOTIȚE DE CURS – P L A N D E L E C Ț I E :

Câmpurile magnetice de joasă frecvență – aplicațiile lor în electroterapie

Acțiunile câmpurilor magnetice

Din experiențele și observațiile multor cercetători, s-a constatat superioritatea câmpurilor magnetice pulsatoare, față de cele statice.

S-au constatat oscilații sezoniere, anuale, și chiar zilnice ale câmpului geo-magnetic terestru, care s-au dovedit a influența “cesornicul biologic al organismelor“, metabolismul, creșterea și dezvoltarea organismelor, comportamentul imunologic al diverselor viețuitoare, comportamentele unor specii, corelațiile cu numărul deceselor ș.a.

Modul de acțiune a câmpului magnetic asupra organismelor vii este incomplet cunoscut. Există ipoteza că acționează asupra organismelor vii prin substanțele paramagnetice (acele substanțe a căror permeabilitate magnetică este mai mare decât 1, cum ar fi O2, hidrogenul atomic, radicalii liberi, enzimele etc.), care au în învelișul lor electronic, pe ultimul strat, un electron-necompensat (electron ne-pereche), deci pot fi atrase de un câmp magnetic exterior, deci activate. Activarea substanțelor paramagnetice celulare declanșează efecte biologice.

Activarea proprietăților paramagnetice ale acestor substanțe influențează metabolismul energetic al celulei, deoarece majoritatea substanțelor paramagnetice sunt implicate în procesele metabolice celulare. Majoritatea substanțelor organice sunt diamagnetice – stare de energie minimă, magneticneutră, având în stratul exterior electroni pereche, care datorită acestui fapt, nu pot fi ușor activate magnetic. Aceste substanțe au permeabilitatea magnetică < 1, și se opun acțiunii câmpului magnetic exterior. Acțiunea câmpului magnetic asupra structurilor biologice determină modificări energetice la nivelul suprafeței celulare, care determină activarea schimburilor de substanțe la nivel membranar și intensifică procesele enzimatice, astfel încât intensifică metabolismul celular, uneori chiar activând aparatul genetic al celulei, dacă intensitatea câmpului magnetic este suficient de mare.

Aplicarea câmpului magnetic pulsator (alternativ) activează procesele metabolice prin mai multe mecanisme:

♦ Crește permeabilitatea pentru oxigen a membranei celulare:

crește difuziunea oxigenului în celulă,

crește producția de ATP la nivel mitocondrial, inclusiv în țesuturile slab vascularizate în care:

se formează vase noi de sânge,

crește tonusul vaselor de sânge existente.

♦ Accentuează dezvoltarea țesutului de granulație reparator, în procesul de vindecare a rănilor, inclusiv:

stimularea circulației în oase și țesut cicatriceal,

crește rata sintezei de colagen, inclusiv la nivelul celulelor cartilaginoase.

♦ Acțiune favorabilă și asupra celulelor maligne – ameliorează respirația celulară și utilizarea oxigenului în celulă.

Sub acțiunea câmpului magnetic de joasă frecvență, mai ales pulsatil, se pot produce efecte favorabile care conduc la accelerarea proceselor de reparație în:

♦ cicatrizarea plăgilor,

♦ calusarea fracturilor,

♦ vindecarea necrozelor și rănilor, indiferent de etiologie.

Bazele fiziologice ale terapiei cu câmpuri magnetice

Procesele metabolice celulare sunt influențate diferit, în funcție de forma câmp magnetic aplicată.

Există două categorii mari de câmp magnetic :

Câmpul magnetic continuu – acesta dezvoltă : efecte predominant anabolice, efecte complexe asupra glandelor endocrine,

influențează concentrația electroliților în sânge, datorită modificărilor de permeabilitate a membranei celulare :

scade ionii K+ și Ca++ în primele zile de aplicare a câmpului magnetic, K+ și Ca++ cresc ulterior treptat (în sânge), chiar și după ce se termină terapia, Mg++ scade în limite fiziologice, inclusiv la 2 luni de la terminarea terapiei.

Câmpul magnetic întrerupt dezvoltă : efecte predominant catabolice, stimulează ieșirea K++ din celulă, accentuează glicoliza, accentuează proteoliza,

accentuează eliminare din depozite a unor substanțe ca vitamina C (până la epuizare), eliminarea fosfatazei alcaline de la nivelul gandei suprarenale (cortico-suprarenală),

stimulează secreția medulo-suprarenalei (secreție de tip adrenergic), stimulează activitatea glandelor hipofiză și tiroidă.

Sistemul neuromuscular suferă influența câmpului magnetic, în funcție de forma acestuia, după cum urmează:

Câmp magnetic întrerupt:

determină activarea puternică a ATP-azei și a aldolazei, deci crește forța de contracție a mușchilor

fazici.

Câmp magnetic continuu – efectul este mult mai redus:

activitatea bioelectrică a musculaturii, mai ales în contracție izotonă, este crescută. S-a constatat că aplicarea câmpului magnetic în regim întrerupt, influențează amplitudinea traseului, în timp ce aplicarea câmpului magnetic în regim continuu influențează ritmicitatea descărcării. Regimul continuu este mai activ pe musculatura tonică, decât pe cea fazică.

Antrenamentul fizic este mult mai eficient sub influența câmpurilor magnetice, care scad excitabilitatea neuromusculară exagerată în condiții patologice.

Sistemul nervos central (SNC) și vegetativ (SNV) Câmp magnetic continuu:

Cel mai cert efect asupra SNC îl are câmpul magnetic continuu (fapt demonstrat pe traseele EEG):

el induce o acțiune sedativă, tranchilizantă, acțiune sinergică, cumulativă la aplicarea concomitentă de medicație tranchilizantă.

Câmp magnetic întrerupt :

Modificările EEG la aplicarea de câmp magnetic întrerupt sunt mai puțin clare și constante.

Există o influență certă a câmpului magnetic asupra reactivității neurovegetative, și aceasta depinde de :

starea inițială a organismului, tipul constituțional, forma de câmp magnetic :

câmpul magnetic întrerupt stimulează simpaticul și determină creșterea adrenalinei sanguine cu peste 60% din valoarea de bază; formele întrerupte sunt excitante, simpaticotone, ergotrope, – câmpul magnetic continuu are efect sedativ, simpaticolitic, trofotrop.

Alegerea formei de câmp magnetic aplicat depinde de tipul constituțional și reactivitatea neurovegetativă individuală. Uneori, după primele ședințe se impune schimbarea formei, datorită reacției obținute, nu întotdeauna conformă cu cea dorită.

Reacțiile negative posibile, în funcție de forma de câmp magnetic, sunt următoarele:

Câmpul magnetic întrerupt, inadecvat tipului de reacție a sistemului nervos, la pacientul tratat, determină:

cefalee,

irascibilitate,

tulburări de somn, – tahicardie.

Câmp magnetic continuu, inadecvat tipului de reacție a sistemului nervos, la pacientul tratat, determină:

adinamie,

somnolență,

hipotensiune ortostatică,

sensibilitate crescută la frig,

apatie,

indiferență la mediu.

Forma de aplicare se corelează cu bioritmul : câmp magnetic continuu – este sedativ și se aplică mai ales după-amiaza sau seara, câmp magnetic întrerupt – se aplică dimineața, pentru promovarea stării ergotrope de reactivitate

Este foarte importantă urmărirea și tatonarea tipurilor intermediare/de mijloc, pentru alegerea corectă a unei forme individuale, adecvată toleranței individuale, pentru a obține răspunsuri corespunzătoare. Din studiile efectuate, s-a constatat că la frecvențe sub 10 Hz se obțin efecte vagotonizante, iar la 50 Hz se obțin efecte simpaticotonizante.

Aparatele care produc câmpuri magnetice de joasă frecvență sunt de diverse tipuri, în funcție de firmele producătoare. Este foarte dificil să descriem toată gama de aparate de acest fel, și nu ar fi necesar acest lucru, pentru că specificațiile tehnice și de utilizare se găsesc în cartea tehnică a fiecărui aparat. Totuși, pentru a putea înțelege modul de acțiune, efectele și metodologia de aplicație a câmpurilor magnetice de joasă frecvență, am ales aparatele Magnetodiaflux (MDF), care se găsesc încă în dotarea majorității serviciilor de recuperare medicală, clinice sau ambulatorii.

Aparatele MDF sunt produsele românești și generează câmpuri magnetice cu frecvențe de 50 Hz și 100 Hz. Aparatul beneficiază de două bobine circulare – self-uri, și două bobine cubice – localizatoare. Intensitatea câmpului la nivelul bobinei cervicale este 4 mT, la nivelul bobinei lombare este 2 mT, la nivelul bobinei cubice (localizatoare) este de 20-23 mT. Aplicațiile au mai multe variante, în funcție de tipul de bobină folosit, de forma decâmp și de frecvențele acestuia. Aparatul permite producerea a 3 forme principale de câmp magnetic, fiecare formă fiind modulată în 3 variante de bază :

forma continuă – cu frecvențele de:

50 Hz,

100 Hz,

50-100 Hz (6 sec 50Hz, 6 sec 100 Hz, 6 sec 50 Hz …. ), forma întreruptă ritmic – cu frecvențele de:

50 Hz (3 sec 50 Hz, 3 sec pauză …. ),

100 Hz (3 sec 100 Hz, 3 sec pauză ….),

50-100 Hz (3 sec 50 Hz, 3 sec pauză, 3 sec 100 Hz, 3 sec pauză …..), forma întreruptă aritmic – cu frecvențele de:

50 Hz (perioade variabile de 50 Hz întrerupte de pauze variabile în succesiune aleatorie),

100 Hz (perioade variabile de 100 Hz întrerupte de pauze variabile în succesiune aleatorie),

50-100 Hz (perioade de 6 sec de 50 Hz și perioade de 6 sec de 100 Hz intercalate aleator și despărțite de pauze inegale).

Formele de bază ale câmpului magnetic sunt continuu și întrerupt ritmic. În forma întrerupt aritmic, modulările au rolul de a împiedica fenomenul de acomodare: domină efecte ergotrope. In forma continuă domină efectele sedative și trofotrope.

Selfurile (cercurile) interesează mai ales pentru aplicațiile generale. Selful cervical, interceptând regiunea cervicală cu zonele sale reflexogene, reglează funcția cardiovasculară și respiratorie, dar interferând și zona posterioară Scerbac, are rol important în reglarea stării de veghe, a stării de bine, de confort, de creștere a tonusului general, spre tendința dinamică.

Bobinele cubice generează câmpuri magnetice localizate, cu intensități mai mari. De obicei se aplică direct pe zona de tratat, pentru a obține un efect focalizat. Sunt posibile aplicații combinate simultane.

Bobinele localizatoare și selful cervical au efect suplimentar adjuvant reflex.

Metodologia aplicării :

cuplare cordon alimentare, cuplare fișă pe panoul posterior, poziționare întrerupătoare la poziția 0, se verifică aparatul, se fixează timpul, se alege regimul de lucru. Reguli de aplicare : în săli separate,

bolnavii se așează/culcă pe paturi de lemn, spațiu minim între paturi 3 m,

bolnavii se vor prezenta fără obiecte metalice și ceas, este contraindicat la bolnavii cu pacemaker și piese metalice ortopedice, bolnavul se posturează în decubit dorsal, într-o poziție comodă, și va fi îmbrăcat lejer, extremitatea cefalică se orientează spre nord, selfurile trebuie să vină în contact direct cu regiunea de tratat și săgeata să fie orientată spre extremitatea cefalică a bolnavului. Prescripția va conține :

tipul/tipurile de bobină (self, localizator), forma de câmp magnetic aplicată, frecvența câmpului, durata aplicației, numărul de ședințe.

Metodologia de aplicare a câmpurilor magnetice de joasă frecvență în diverse domenii de patologie

Afecțiunile articulare

Câmpul magnetic acționează cert asupra articulațiilor și a proceselor patologice de la acest nivel, activând următoarele mecanisme : scade inflamația articulară și periarticulară,

scade contractura antalgică, crește pragul cortical la durere, și prin aceasta, crește rezistența la stimulul algic.



Se folosesc câmpurile magnetice de joasă frecvență, mai ales dacă suferințele articulare degenerative sunt însoțite de distonii neurovegetative (bolnavi nevrotici, sau nevrozați de sufeințele cronice). Ca metode se pot folosi bobinele self, bobină self și bobine localizatoare, sau doar bobine localizatoare. Se poate aplica câmp magnetic continuu, 50Hz și 100 Hz, sau întrerupt ritmic 50-100 Hz. Timpul aplicației este de 10-20 min, zilnic, serii de 15-18 ședințe, cu pauze între serii de 3-4 săptămâni. Se fac 1-3 serii pe an, după care repetările se fac la intervale tot mai mari, de 2-4 luni.

În artrozele secundare (ex. secundar posttraumatice), eficiența este mai mică decât în artrozele primare.



Se fac aplicații locale sau generale. Se aplică câmp magnetic continuu cu frecvențe în succesiune 50 Hz, 50-100 Hz, 100 Hz. Timpul aplicației este de 10-20 min, zilnic și 12-14 ședințe/serie. Pauza între serii este de 2-3 săptămâni.

Discopatiile de fază II și III (după unii autori, putând fi incluse în grupa reumatismelor abarticulare), sunt mai puțin receptive la acest tip de tratament.



Mecanismele fundamentale pe care le activează câmpurile magnetice de joasă frecvență sunt două: – influențează permeabilitatea celulară și vasculară locală,

– ameliorează tulburările generale și endocrino-metabolice care însoțesc evoluția acestui tip de boală. Consecințele aplicării de câmp magnetic :

scade inflamația, scade durerea, crește mobilitatea articulară, ameliorează raportul albumine/globuline în electroforeză (marker al activării inflamației și al gravității ei).

Se indică în poliartrita reumatoidă, mai ales în stadiile I și II. Uneori, după 6-7 ședințe poate apare o exacerbare a fenomenelor și, în acest caz, se indică pauză de 1-2 zile, apoi tratamentul se reia. Se aplică bobine circulare +/- bobină localizatoare pe articulațiile interesate. Se aplică câmp magnetic continuu, frecvențe de 50Hz și 100 Hz. Timpul aplicației este de 12-20 min pe ședință, zilnic, câte 15-20 ședințe pe serie. Se fac 3-5 serii pe an, în funcție de evoluție.

 – se aplică în toate tipurile de sechele, de la simple la complexe, după cum urmează:

În plăgi, contuzii, hematoame – se aplică la o zi după traumatism: self cervical + localizatoare pe zona traumatizată, câmp continuu 50Hz și 100 Hz, sau câmp întrerupt ritmic cu frecvență 50-100 Hz, pentru 24-40 min, zilnic, 10-14 zile.

În entorse, status post-ruptură musculară sau tendinoasă: tratamentul se începe în prima zi după traumatism, formulele utilizate și în cazul de mai sus, pentru mai mult de 30-40 min, zilnic, 12-20 ședințe pe serie.

În sechele postfractură cu/fără distrofie simpatică reflexă posttraumatică: aplicații precoce, intensități mici pentru 20-30 min, zilnic, 10-20 ședințe pe serie. Localizatorul nu se pune direct pe zona afectată. Frecvența cea mai folosită este de 50Hz (cea mai simpaticolitică). Intensitățile mici au efect mai important în ameliorarea vasoplegiei, care caracterizează mai ales stadiul I al distrofiei simpatice reflexe (clasicul sindrom algoneurodistrofic).

Consolidarea fracturilor :

Se consideră că aplicația de câmpuri magnetice de joasă frecvență accelerează cu 18% depunerea de calciu în os în fiecare zi, și crește constant calcemia, modificare care se menține și la 14 zile de la terminarea tratamentului.

Mecanismele activate de câmpurile magnetice de joasă frecvență în cazul accelerării calusării fracturilor ar fi:

influențează secreția PTH (parathormon) a paratiroidelor, activând depunerea calciului la nivel osos,

stimulează diferențierea celulei osoase (efect local), – activează circulația în zonă.

Se aplică precoce, după instalarea contenției:

fie direct cu localizatoare,

fie în 2 timpi : întâi pe cele 2 selfuri, apoi pe zona fracturată cu localizatoare.

Se aplică 40-60 min, zilnic, 20-40 ședințe pe serie, până la consolidare; în cazul consolidării întârziate, se fac 2-3 ședințe pe săptămână până la deghipsare

Afecțiuni neuro-psihice În nevroze astenice, nevroze infantile cu comportament agresiv:

câmp magnetic continuu, 50Hz și 100Hz,

15-20 min/ședință

În psihastenii, nevroze depresive:

câmp magnetic, ritmic sau aritmic, 50Hz, 50-100Hz și 100Hz

10-20 min/ședință,

se fac 12-14 ședințe pe serie, pauze de 2-3 săptămâni între serii, 2-3 serii/an.

În distonii neuro-vegetative:

hipersimpaticotonii:

câmp continuu 50Hz, 50-100Hz și 100Hz, – frecvența 50Hz este cea mai simpaticolitică formă ; – hiperparasimpaticotonii:

câmp ritmic combinat cu aritmic,

self cervical + lombar,

durata aplicațiilor diferă după efectul urmărit: 3-6 min pentru efect parasimpaticolitic, 6-10 min pentru efect simpaticomimetic;

sindroame spastice și alte hipertonii (hemiplegie, leuconevraxită, paraplegii, etc.), precum și rigiditate (ex. boala Parkinson):

câmpul magnetic de joasă frecvență influențează activitatea formațiunii reticulate, echilibrând sistemele facilitatoare-inhibitoare neuro-musculare, jucând rol în kinetoterapie,

selfuri cervical + lombar + localizatoare pe membrul superior (antebraț și palmă) și membrul inferior (coapsă și gambă),

câmp continuu 50Hz, 50-100Hz și 100Hz,

14-30 min pe ședință, zilnic, 16-20 ședințe pe serie, 4-6 cure pe an.

Afecțiuni cardio-vasculare

Mecanismele cele mai importante activate de aplicații ar fi:

reglarea vasomotorie și a hemodinamicii, în principal datorită influențării siatemului nervos vegetativ,

creșterea ratei respirației tisulare locale și creșterea consumului de oxigen, ceea ce determină creșterea vascularizației în teritoriul de acțiune a câmpului magnetic, – și în consecință, creșterea metabolismului local.

Indicații :

boala Raynaud, acrocianoză, suferințe cu mecanism simpaticoton mecanism de acțiune – simpaticolitic și sedativ: câmp continuu 50Hz și 100Hz, 12-16 min pe ședință, self cervical și localizatoare la nivelul mâinilor,

există și posibilitatea folosirii localizatoarelor la mâini și picioare, sau self cervical + lombar cu localizatoare succesive;

trombangeita obliterantă;

arteriopatie aterosclerotică sau diabetică, predominant în stadiile precoce când nu există tulburări de tip trofic:

câmp continuu – mecanism simpaticolitic,

câmp ritmic – vasodilatație arteriolară capilară și dezvoltă circulația colaterală, câmpul ritmic are efect hiperinsulinizant, crește toleranța la glucide și scade glicemia, aplicații generale cu/fără localizatoare,

12-22 min/ședință, 14-20 ședințe/serie, 5-6 serii/an; în cazul aterosclerozei, la nivelul circulației cerebrale mai ales, ameliorează tulburările de comportament, pseudastenia, dar și sindroamele piramidale:

aplicații self, câmp continuu cu frecvențe succesive 50Hz și 100Hz, 12-16 min/ședință, zilnic, 16-18 ședințe/serie, 6-8 săptămâni între serii;

hipertensiunea arterială (HTA), în primul rând de stadiul I, și parțial stadiul II:

câmpurile magnetice de joasă frecvență influențează factorul nervos și reactivitatea vasculară a bolnavului:

câmp continuu cu frecvențe 50Hz și 100Hz,

14-20 min pe ședință, 18-20 ședințe/serie, cu repetarea seriilor la 2-4 săptămâni.

Afecțiuni respiratorii

Câmpul magnetic de joasă frecvență formă întreruptă ritmic este indicată în cazul pacientului de tip trofotrop, cu dominanță parasimpatică, cu reactivitate bronșică intensă la acetilcolină și răspuns prompt la simpaticomimetic.

Câmpul magnetic de joasă frecvență formă continuă se indică în caz de hiperexcitabilitate corticală, la bolnavii anxioși, cu dominanță simpatică.

În toate tipurile de suferință respiratorie, chiar dacă forma de câmp diferă (este cea indicată mai sus, în funcție de caz), aplicația se face la fel: fie pe selfuri, fie doar self cervical; se pot utiliza și formele combinate continuu + întreruptă ritmic.

Durata va fi de 12-16 min/ședință, 15-18 ședințe/serie, cu repetare la 1-2 luni.

Afecțiuni digestive

Suferințele digestive care au la bază un mecanism neurovegetativ, cu predominanță parasimpatică, sunt cele care beneficiază cel mai mult de aplicațiile de câmpuri magnetice de joasă frecvență: acestea determină tulburări de secreție sau motricitate.

Ulcer gastric, duodenal:

câmp continuu, pe selfuri cu/fără localizator epigastric,

12-18 min/ședință, 17-19 ședințe/serie (mai ales în sezoanele de activare a suferinței).

Gastrită cronică:

aplicații pe selfuri + localizator pe epigastru,

câmp întrerupt ritmic, durata 12-16 min/ședință, 17-19 ședințe/serie, cu pauze de o lună între serii.

Enterocolopatii cronice nespecifice, diskinezii hipertone, hiperkinezii:

câmp continuu, în aceeași modalitate de aplicație,

12-20 min/ședință, 17-19 ședințe/serie, 2-3 cure/an, pauză de o lună între cure.

Diskinezii hipotone, hipokinezii (ex. biliare):

câmp întrerupt ritmic, aplicații care utilizează selfuri + localizator în zona dureroasă (ex.hipocondru drept).

Afecțiuni endocrine

Diabetul zaharat tip II (insulino-independent) beneficiază de tratamentul cu câmpuri magnetice de joasă frecvență:

câmp continuu, aplicații pe selfuri,

10-18 min/ședință, 14-16 ședințe/serie, 5-6 serii/an.

Hipertiroidia în stadiu neurogen beneficiază de:

câmp continuu, aplicații pe selfuri,

12-20 min/ședință, 14-16 ședințe/serie, 2-3 cure/an, pauze de minimum o lună între cure.

Afecțiuni ginecologice

Dismenoreea funcțională beneficiază de tratamentul cu câmpuri magnetice de joasă frecvență în următoarea prescripție:

câmp continuu 50Hz, 100 Hz și 50-100Hz, aplicații pe selfuri + localizator suprapubian,

12-20 min/ședință, 15-18 ședințe/serie, aplicațiile încep din ziua a 4-a sau a 5-a după încheierea menstrei, se repetă la 2-3 cicluri menstruale.

În metroanexitele cronice nespecifice, cervicitele cronice nespecifice, ca și în tulburările de climax sau preclimax, se indică aceleași formule de aplicație: 10-30 min/ședință, 18 ședințe/serie.

Magnetoterapia locală

Magnetoterapia locală se folosește în mod deosebit, în calusarea fracturilor și rezolvarea pseudoartrozelor.

Încă din anul 1954, cercetătorii japonezi Yasuda și Fukada descoperă că osul deshidratat are proprietăți piezoelectrice, iar Basset și Becker demonstreză că sarcinile piezoelectrice din os reprezintă un semnal suficient pentru activarea celulei osoase, acționând asupra proceselor de formare și resorbție a osului. Efectul piezoelectric este determinat în principal de componenta organică a osului, respectiv de proteina colagenică.

Osul, supus unei tensiuni mecanice externe, “dezvoltă” potențiale electrice de presiune. Sarcinile sunt pozitive pe suprafața convexă a osului și negative pe cea concavă.

În cazul calusurilor vicioase, zonele concave căpătă o încărcare negativă, la acest nivel este stimulat procesul de osteogeneză, în timp ce zonele convexe vor suferi un proces de osteoresorbție.

Aplicarea câmpurilor magnetice pentru osteogeneză activează următorul mecanism: la nivelul focarului de fractură se produc curenți circulari intermitenți, care reprezintă stimuli indirecți suficienți pentru osteogeneză și în plus, stimulează sistemul de control exercitat de nervii periferici asupra focarului de fractură.

În pseudoartroze, aplicațiile de magnetoterapie locală conduce la rezolvarea clinică și radiologică în 80% din cazuri. Bobinele se așează la suprafața corpului, se preferă câmpuri magnetice în impulsuri, cele mai eficace fiind trenurile de impulsuri. După unii autori, frecvența cea mai eficace este cea de 1015 Hz. Cele mai bune rezultate s-au obținut în pseudoartrozele adulților, în aplicații lungi de 12-16ore zilnic: evident, durata totală a tratamentului depinde de localizare, de ex. pentru pseudartroza tibiei 3 luni, în cazul pseudartrozelor datorate fracturilor vechi – până la 5 luni.

Mecanisme ipotetice ale calusării, activate prin aplicațiile de magnetoterapie locală par a fi următoarele:

câmpul magnetic activează penetrarea vaselor sanguine, dinspre marginea osului către pseudartroză, determinând remanierea osoasă și osificarea encondrală normală,

câmpul magnetic activează cinetica Ca++, accelerează calcifierea țesutului fibrocartilaginos din focarul de pseudartroză.

Contraindicațiile principale ale aplicării câmpurilor magnetice sunt următoarele: purtătorii de pacemaker cardiac, bolnavii cu boli de sânge grave (anemie, leucoze, trombopenii), stările hemoragice – la orice nivel,

bolile infecțioase active, stările febrile, tumorile maligne, insuficiența hepatică decompensată, insuficiența renală decompensată,

sindroamele endocrine grave, decompensate sau avansate cu complicații (acromegalie, bolile

Basedow, Cushing, Addison), tuberculoza activă – indiferent de localizare,

psihozele decompensate sarcina.

SUBIECTE pentru EXAMEN:

Bazele fizice și fiziologice ale aplicațiilor cu câmpuri magnetice de joasă frecvență

Aplicații ale câmpurilor magnetice de joasă frecvență în afecțiunile reumatologice

Aplicații ale câmpurilor magnetice de joasă frecvență în afecțiunile vasculare, respiratorii și digestive

Magnetoterapia locală