Elaborarea Unui Proiect European la Abatorul S.c. Dustim Prod S.r.l Pentru Infiintarea Unei Ferme de Bovine

Economie

Elaborarea Unui Proiect European la Abatorul S.c. Dustim Prod S.r.l Pentru Infiintarea Unei Ferme de Bovine

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

TABELE ȘI GRAFICE

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. Particularități ale proiectelor finanțate de Uniunea Europeană

Premisele programatice ale finanțării proiectelor de către Uniunea Europeană

Sursele de finanțare a proiectelor

Obiectivele politicii de coeziune economică și socială a U.E

Instrumentele structurale de Uniunii Europene. Acțiuni complementare

Principii de programare a Fondurilor Structurale

Gestiunea asistenței financiare nerambursabile pentru România, 2007-2013

Planul Național de Dezvoltare

Cadrul Strategic Național de Referință (CSNR) și programele operaționale (PO

CAPITOLUL 2. Analiza proiectării unei ferme în sistem intensive de îngrășare a vițeilor, cu capacitatea de livrare anuală a 100 de capete

2.1. Importanța creșterii bovinelor

2.2. Caracterizarea rasei brune

2.3. Importanța producției de carne și factorii de influență

2.3.1. Importanța producției de carne și factorii de influență

2.3.2. Factorii de mediu care influențează producția de carne

2.3.3. Calitatea cărnii de bovine

2.4. Prezentarea fermei

2.4.1. Amplasarea fermei

2.4.2. Necesarul de spațiu și a modului în care se realizează popularea unei

îngrăjătorii

2.4.3. Stabilirea numărului de locuri în adăposturi pentru tineret taurin

2.4.4. Descrierea adăpostului

2.4.5. Asigurarea furajelor

2.5. Calculul profitului

CAPITOLUL 3. Studiul de caz la abatorul S.C. Dustim Prod S.R.L cu privire la prelucrarea animalelor

3.1. Tehnologia prelucrării animalelor în abator

3.1.1. Transportul animalelor destinate sacrificării

3.1.2. Pregătirea animalelor pentru tăiere

3.1.3. Eviscerarea

3.1.4. Toaletarea carcaselor

3.1.5. Clasificarea carcaselor

3.1.6. Randamente, indici de recuperare

CAPITOLUL 4. CONCLUZII ȘI PROPUNERI

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

TABELE, GRAFICE ȘI FIGURI

Tabelul 1.1. Cadrul Strategic Național de Referință (CSNR) și Programele Operaționale (PO)………………………………………………………………………………………16

Tabelul 2.4.2. Necesarul de spații și a modului în care se realizează popularea unei îngrășătorii……………………………………………………………………………….32

Grafic 1.1. Structura pe sursele de finanțare a PND 2007-2013………………………..16

Fig 2.2. Rasa brună………………………………………………………………..…….20

Fig 2.2. Rasa bruna…………………………………………………………………..….21

Fig 2.3. Carnea de bovină…………………………………………………………….…22

Fig 2.3.2. Producția de carne…………………………………………………….……..26

Fig 2.4.1. Rasa brună……………………………………………………………………31

Fig 2.4.4. Ferma…………………………………………………………………………35

Fig 2.4.5. Nutrețurile………………………………………………………………..….35

Fig 3.1.2. Pregătirea animalelor pentru tăiere…………………………………………43

Fig 3.1.3. Eviscerarea……………………………………………………………….…45

INTRODUCERE

În industria cărnii o dată cu obținerea produselor principale rezultă și o serie de produse secundare, care reprezintă peste 25% din producția ramurii industriei cărnii. O parte din aceste produse servesc ca materii prime pentru alte industrii, iar altă parte servesc pentru obținerea de produse alimentare.

După modul de utilizare produsele secundare ale industriei cărnii se pot grupa în trei categorii mari și anume: produse care pot fi folosite în scop alimentar și farmaceutic, produse destinate pentru scopuri furajere și produse pentru diverse utilizări tehnice și pentru obiecte de larg consum.

Unele din produsele secundare, care în trecut au fost valorificate pe o scară foarte restrânsă, în prezent au utilizări multiple, putând servi la obținerea de produse din toate cele trei categorii. În această categorie intră sângele și o parte din glande, în special ficatul și chiar mucoasa stomacală.

Materialul fiind foarte vast pentru unele deșeuri care servesc industriei cleiului, s-au atras atenția în mod special asupra importanței colectării și conservării corespunzătoare pentru prevenirea degradării materiei prime.

Pentru unele produse secundare care constituie baza unei industrii mari ca de exemplu industria de medicamente opterapice s-au dat numai indicații privitoare la structura morfologică și compoziția în principii activi, precum și a domeniului de utilizare, pentru a se atrage atenția asupra importanței și asupra modului de recoltare.

Am ales tema “Elaborarea unui proiect european la abatorul S.C. Dustim Prod S.R.L pentru înființarea unei ferme de bovine”, deoarece având abatorul, am considerat că ar fi necesar să am și o fermă de bovine, profitul fiind pe măsură

Capitolul 1

PARTICULARITĂȚI ALE PROIECTELOR FINANȚATE DE

UNIUNEA EUROPEANĂ

Premisele programatice ale finanțării proiectelor de către Uniunea Europeană

Inspirată de voința statelor și cetățenilor Europei de a construe un viitor comun, Uniunea Europeană, în forma sa actual, este rezultatul unor ample procese de cooperare și integrare economic și politică începute, la 18 aprilie 1951 odată cu semnarea Tratatului privind “Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului”. Celor șase membri inițiali – Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda – li s-au alăturat, în cinci valuri de aderare desfășurate pe o perioadă de aproape patru decenii, alți douăzeci și unu, Uniunea având astăzi în componență douăzeci și șapte de state membre (Radu Victor, 2008). Aceste procese de integrare și cooperare nu sunt considerate a fi încheiate nici în prezent întrucât Uniunea este deschisă tuturor statelor europene care respectă valorile sale și se angajează să le promoveze în comun.

Scopul Uniunii este de a promova pacea, valorile și bunăstarea popoarelor sale prin coordonarea politicilor statelor membre. Principalele obiective ale Uniunii Europene, enunțate ca atare în “Tratatul de instituire a unei Constituții” pentru Europa sunt:

constituirea unui spațiu de libertate, securitate și justiție, fără frontiere interne, precum și o piață internă în care concurența este liberă și nu este denaturată;

dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creștere economică echilibrată și stabilitatea prețurilor;

crearea unei economii sociale de piață foarte competitive care să tindă spre ocuparea integrală a forței de muncă și spre progres social;

protecția și îmbunătățirea calității mediului ambiant;

promovarea progresului științific și tehnic;

combaterea excluziunii sociale și discriminărilor de orice tip;

promovarea coeziunii economice, sociale și teritoriale, precum și a solidarității între statele membre;

Comparativ cu Europa celor 15 de dinaintea anului 2004, inegalitățile economice și sociale dintre statele membre sunt de două ori mai mari în Europa celor 27 care are acum 254 de regiuni. În timp ce Produsul Intern Brut (PIB) total al celor 27 a crescut doar 5% fată de cel al celor 15, PIB-ul mediu pe cap de locuitor al noilor state membre se situează sub jumătate din media actuală a Uniunii.

Această situație de fapt creează premisele implementării politicii regionale care pune în practică solidaritatea dintre popoarele Europei menționată în preambulul Tratatului asupra Uniunii Europene.

Unul din obiectivele fundamentale ale Uniunii Europene prevăzute în Tratat îl reprezintă întărirea coeziunii economico-sociale prin reducerea disparităților regionale.

Rolul politicii regionale nu se limitează însă numai la aspectul financiar. Această politică nu are ca scop numai o simplă redistribuire a resurselor, ci trebuie să și creeze resurse, investind în potențialul regiunilor și al colectivităților acestora.

Politica de coeziune economică și socială a Uniunii Europene este înainte de toate, o politică a solidarității. Tratatul precizează că, la rândul ei, Comunitatea acționează în vederea întăririi coeziunii economice și sociale și în special, în vederea eliminării inegalităților între nivelele de dezvoltare a diverselor regiuni. Este motivul pentru care statele membre participă la o politică regională europeană finanțată prin fonduri europene, care conferă un sens concret și imediat solidarității comunitare (Romanu I., 2002).

Sursele de finanțare a proiectelor

Obiectivele politicii de coeziune economică și socială a

Uniunii Europene

Politica de coeziune economic și socială a Uniunii Europene pentru perioada 2007-2013 are trei mari obiective (Radu Victor, 2008):

Convergența este un obiectiv finanțat cu 80% din bugetul destinat fondurilor structural și de coeziune, care vizează regiunile din statele member ale Uniunii Europene care au un PIB/locuitor mai mic decât 75% din media comunitară;

Competitivitatea regional și ocuparea forței de muncă este obiectivul finanțat cu 15% din bugetul destinat fondurilor structural și de coeziune, care vizează regiunile care nu sunt eligibile în cadrul obiectivului de convergență;

Cooperarea teritorială europeană este obiectivul finanțat cu doar 5% din bugetul destinat fondurilor structural și de coeziune și se referă la cooperarea transnațională, cooperarea transfrontalieră și cea interregională.

Instrumentele structurale ale U.E. Acțiuni complementare

Fondurile Structurale sunt instrumente financiare prin care Uniunea Europeană acționează pentru eliminarea disparităților economice și sociale între regiunile statelor membre, în scopul realizării coeziunii economice și sociale.

Pentru perioada 2007-2013 există trei instrumente financiare cunoscute ca Fonduri Structurale:

Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR);

Fondul Social European (FSE);

Fondul de Coeziune (FC)

În afară de acestea Uniunea Europeană utilizează și două Acțiuni Complementare specifice:

Fondul European pentru Agricultura și Dezvoltare Rurală (FEADR);

Fondul European pentru Pescuit (FEP)

Fondurile Structurale nu constituie o sursă unică de finanțare în cadrul bugetului Uniunii, ci fiecare fond acoperă zona sa tematică particulare. Fondurile Structurale nu finanțiază proiecte individuale separate. Ele finanțiază programe de dezvoltare regională multianuale trasate împreună de regiuni, State Membre și Comisia Europeană, pe baza orientării propuse de Comisie pentru întreaga Uniune Europeană.

Fondul European de Dezvoltare Regională – FEDR

Fondul European de Dezvoltare Regională (European Regional Development Fund – ERDF) a fost înființat în 1975 și a devenit principalul instrument al politicii regionale a Uniunii Europene. Obiectivele Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDR) sunt, în principal, promovarea dezvoltării și ajustării structural a regiunilor a căror dezvoltare este rămasă în urmă și susținerea reconversiei economice, redezvoltarea și dezvoltarea zonelor urbane în dificultate, zonelor aflate în criză, precum și a zonelor dependente de pescuit sau de servicii.

Prin FEDR vor fi finanțate investiții productive care să contribuie la crearea și salvarea de locuri de muncă, în special prin investiții cu prioritate în IMM-uri, investiții în infrastructură, dezvoltarea potențialului autohton prin măsuri de sprijin la nivel regional și local. Rata maximă de intervenție comunitară este de 85% pentru FEDR.

Fondul Social European – F.S.E

Fondul Social European (European Social Fund – ESF) a fost înființată în 1958 în scopul de a întări coeziunea economică și socială și de a contribui la implementarea strategiei europene privind ocuparea forței de muncă, FSE are ca obiectiv fundamental îmbunătățirea oportunităților de angajare pentru muncitori în Piața Unică, prin creșterea mobilității lor și prin facilitarea adaptării la schimbările industriale, în particular prin instruire vocațională și reinstruire, precum și prin sistemel de recrutare.

Prin intermediul său se acordă susținere financiară acțiunilor de formare și reconversie profesională ca și celor vizând crearea de noi locuri de muncă.

Fondul Social Coeziune (FC)

Fondul de Coeziune a fost creat de Tratatul de la Maastrich în 1992 pentru a furniza contribuția financiară necesară proiectelor din domeniul mediului și a rețelelor trans-europene de infrastructură de transport. Fondul este rezervat Statelor Membre care au introdus “programul de convergență” și al căror PIB pe locuitor este sub 90% din media statelor membre.

Spre deosebire de Fondurile Structurale prezentate mai sus, Fondul de Coeziune nu fea dezvoltării și ajustării structural a regiunilor a căror dezvoltare este rămasă în urmă și susținerea reconversiei economice, redezvoltarea și dezvoltarea zonelor urbane în dificultate, zonelor aflate în criză, precum și a zonelor dependente de pescuit sau de servicii.

Prin FEDR vor fi finanțate investiții productive care să contribuie la crearea și salvarea de locuri de muncă, în special prin investiții cu prioritate în IMM-uri, investiții în infrastructură, dezvoltarea potențialului autohton prin măsuri de sprijin la nivel regional și local. Rata maximă de intervenție comunitară este de 85% pentru FEDR.

Fondul Social European – F.S.E

Fondul Social European (European Social Fund – ESF) a fost înființată în 1958 în scopul de a întări coeziunea economică și socială și de a contribui la implementarea strategiei europene privind ocuparea forței de muncă, FSE are ca obiectiv fundamental îmbunătățirea oportunităților de angajare pentru muncitori în Piața Unică, prin creșterea mobilității lor și prin facilitarea adaptării la schimbările industriale, în particular prin instruire vocațională și reinstruire, precum și prin sistemel de recrutare.

Prin intermediul său se acordă susținere financiară acțiunilor de formare și reconversie profesională ca și celor vizând crearea de noi locuri de muncă.

Fondul Social Coeziune (FC)

Fondul de Coeziune a fost creat de Tratatul de la Maastrich în 1992 pentru a furniza contribuția financiară necesară proiectelor din domeniul mediului și a rețelelor trans-europene de infrastructură de transport. Fondul este rezervat Statelor Membre care au introdus “programul de convergență” și al căror PIB pe locuitor este sub 90% din media statelor membre.

Spre deosebire de Fondurile Structurale prezentate mai sus, Fondul de Coeziune nu finanțiază programe, ci furnizează finanțare directă pentru proiecte individuale, care sunt clar identificate de la început. Decizia de a finanța un proiect este luată de Comisie, în acord cu Statul Membru beneficiar, în timp ce proiectele sunt administrate de autorități naționale și supervizate de un comitet de Monitorizare.

Fondul European pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală (FEADR)

Fondul European pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală este acțiunea complementară destinată politicii agricole commune a Uniunii Europene. FEADR a fost înființată în 1958 și finanțează măsuri de dezvoltare rurală și ajutoare pentru fermieri, în special în regiuni cu întârzieri în dezvoltare.

Este destinat îmbunătățirea eficienței strcturilor de producție, procesare și marketing al produselor agricole și forestiere precum și dezvoltării potențialului local în zonele rurale, fiind corespondentul Fondului SAPARD, accesibil însă statelor membre ale UE. FEADR are ca obiective susținerea pieței produselor agricole și promovarea restructurării agriculturii comunitare.

Acțiunile care vor fi finanțate prin FEADR sunt:

investiții în holdinguri agricole;

sprijin de început pentru tinerii fermieri;

instruire profesională;

spirjin pentru scheme de pensionară anticipată;

alocații compansatorii pentru zone dezavantajate;

măsuri de agro-mediu;

procesarea și marketingul produselor agricole;

dezvoltarea și promovarea pădurilor;

măsuri pentru adaptarea și dezvoltarea zonelor rurale;

Fondul European pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală urmărește patru axe de dezvoltare:

Axa 1: Creșterea competivității sectoarelor agricol și forestier;

Axa 2: Îmbunătățirea mediului și a peisajului natural;

Axa 3: Îmbunătățirea calității vieții în spațiul rural și încurajarea diversificării economiei rurale;

Axa 4: Leader.

Fondul European pentru Pescuit

Fondul European pentru Pescuit (FEP) este acțiunea financiară complementară destinată politicii comunitare din domeniul pescuitului, care sprijină măsuri pentru creșterea competitivității sectorului piscicol, în condițiile asigurării unui echilibru durabil între resurse și capacitatea de exploatare.

Înființat în 1993, Fondul European pentru Pescuit contribuie la adaptarea și modernizarea industriei pescuitului prin îndepărtarea capacităților în surplus și orientarea industriei către susținerea unei dezvoltări integrate a regiunilor costiere dependente puternic de pescuit.

Fondul susține acțiuni având ca scop: atingerea unui echilibru susținut între resurse și exploatare; promovarea dezvoltării întreprinderilor viabile economic în sectorul pescuit; îmbunătățirea aprovizionării pieței și creșterea valorii adăugate la produsele din pește și acvacultură prin procesare; revitalizarea industriilor care depend de pescuit și acvacultură.

În afară de finanțarea înnoirii flotei și investițiilor industrial, fondul finanțează măsurile având ca scop căutarea de noi piețe și de sectoare alternative de activitate.

Acțiunile care vor fi finațate prin FEP sunt:

ajustări ale efortului în sectorul pescuitului;

modernizarea flotei;

dezvoltarea de ferme și pescuit;

protecția zonelor maritime;

facilități în porturile de pescuit;

procesarea și marketingul produselor de pește;

promovarea produselor.

Principii de programare a Fondurilor Structurale

Programarea și implementarea fondurilor structurale au ca fundament un număr de cinci principii:

concentrarea măsurilor pe obiectivele prioritare pentru dezvoltare – finanțarea prin Fondurile Structurale este concentrată pe acele teritorii sau populații care se confruntă cu cele mai mari dificultăți. Principiul concentrării conduce la stabilirea unui număr limitat de domenii de intervenție;

programarea sau coerența internă – este expresia unei abordări de durată care conduce la elaborarea de programe multianuale de dezvoltare. Este de asemenea, rezultatul unui process care conduce la o decizie luată în parteneriat. Măsurile adoptate devin apoi responsabilitatea autorității de management;

parteneriatul – implică o colaborare cât mai strânsă între Comisie și autoritățile corespunzătoare, la nivel național, regional sau local în fiecare stat membru de la baza pregătitoare până la implementarea măsurilor;

subsidiaritatea – stabilită prin Tratatul de la Maastricht din 1992, și care înseamnă că o autoritate superioară nu va putea să acționeze dacă un obiectiv este atins în mod satisfăcător la un nivel inferior. Consecința cea mai important a acestui principiu este aceea că rămane la latitudinea autorităților de management desemnate de către statele membre să selecționeze proiectele ce vor primi finanțare și să supravegheze implementarea lor.

Adiționalitatea sau coerența externă conform căreia ajutorul structural al UE trebuie să fie adițional și să nu înlocuiască resursele angajate deja de către autoritățile naționale, regionale și locale în scopul dezvoltării regiunilor lor și a pieței muncii.

Gestiunea asistenței financiare nerambursabile pentru România în perioada 2007-2013

Planul Național de Dezvoltare (PND)

După aderarea României la UE, începând cu anul 2007, politica națională de dezvoltare este din ce în ce mai strânsă racordată la politicile, obiectivele, principiile și reglementările comunitare în domeniu, în vederea asigurării unei dezvoltări socio-ecomice de tip European și reducerea cât mai rapidă a disparițiilor semnificative față de Uniunea Europeană.

Planul Național de Dezvoltare (PND) este instrumental fundamental prin care România va încerca să recupereze cât mai rapid disparitățile de dezvoltare socio-economică față de Uniunea Europeană. PND este un concept specific politicii europene față de Uniunea Europeană. PND este un concept specific politicii europene de coeziune economic și social și reprezintă documentul de planificare strategic și programare financiară multianuală, elaborate într-un larg parteneriat, care va orienta și stimula dezvoltarea socio-economică a României în conformitate cu Politica de Coeziune a Uniunii Europene.

În contextul reformei Politicii de Coeziune a UE pentru perioada 2007-2013 și a modificării reglementărilor privind managementul fondurilor structural și de coeziune, PND reprezintă documentul pe baza căruia a fost elaborate Cadrul Strategic Național de Referință 2007-2013, reprezentând strategia convenită cu Comisia Europeană pentru utilizarea instrumentelor structural (Burdus E., Androniceanu A., Miles M., 2000).

Astfel, având în vedere obiectivul global de reducere a decalajelor de dezvoltare față de UE și pornind de la o analiză cuprinzătoare a situației socio-economice actuale, au fost stabilite șase priorități naționale de dezvoltare, ce grupează în interior o multitudine de domenii și sub-domenii prioritare:

creșterea competivității economice și dezvoltarea economiei bazate pe cunoaștere;

dezvoltarea și îmbunătățirea calității mediului;

dezvoltarea resurselor umane, promovarea ocupării și a incluziunii sociale și întărirea capacității administrative;

dezvoltarea economiei rurale și creșterea productivității în sectorul agricol;

diminuarea disparităților de dezvoltare între regiunile țării.

Sursele avute în vedere pentru finanțarea obiectivelor strategice ale PND sunt:

contribuția UE din Instrumentele Structurale (Fondul European pentru Dezvoltare Regională, Fondul Social European, Fondul de Coeziune), pentru Obiectivul “Convergența” și Obiectivul “Cooperare teritorială europeană” și cofinanțarea națională public (buget de stat, bugete locale, credite externe, alte surse publice) și privată aferentă;

fondurile de tip structural ale UE pentru agricultură, dezvoltare rurală și pescuit (Fondul European de Pescuit) și cofinanțarea națională public și privată;

alocările bugetare din surse publice naționale și locale pentru programe de investiții pentru dezvoltare având obiective similar celor finanțate din fondurile Uniunii Europene;

creditele externe pentru investiții acordate de organizații internașionale pentru susținerea unor obiective similar celor finanțate din fondurile europene (ex. BEI, BERD, Banca Mondială etc).

Fondurile acordate de Uniunea Europeană ca asistență nerambursabilă vor asigura, în perioada 2007-2013, 43% din totalul investițiilor necesare realizării obiectivelor PND.

Grafic 1.1

Structura pe sursele de finanțare a PND 2007-2013

Cadrul Strategic Național de Referință (CSNR) și programele operaționale (PO)

Cadrul Strategic Național de Referință descrie strategia care sprijină Programele Operaționale, care vor fi finanțate de Fondul European pentru Dezvoltare Regională, Fondul Social European și Fondul de Coeziune. CSNR se implementează prin Programele Operaționale (Tabelul 1.1).

Programele Operaționale se adresează celor opt Regiuni de Dezvoltare ale României, concepute cu respectarea Regulamentului CE Nr. 1059/2003, referitoare la stabilirea unui sistem comun de clasificare statistică a unităților teritoriale. În conformitate cu această clasificare, în România au fost create 8 Regiuni de Dezvoltare:

Regiunea de Dezvoltare Nord-Est;

Regiunea de Dezvoltare Sud-Est;

Regiunea de Dezvoltare Sud-Muntenia;

Regiunea de Dezvoltare Sud-Vest Oltenia;

Regiunea de Dezvoltare Vest;

Regiunea de Dezvoltare Nord-Vest;

Regiunea de Dezvoltare Centru;

Regiunea de Dezvoltare București-Ilfov;

Toate cele opt regiuni ale României sunt eligibile pentru finanțările U.E.

Principalele instituții implicate în gestionarea programelor operaționale sunt autoritățile de plată, autoritățile de management și organismele intermediare.

Autoritatea de certificare și plată este structura organizatorică din cadrul Ministerului Economiei și Finanțelor, responsabilă de certificarea sumelor cuprinse în declarațiile de cheltuieli transmise la Comisia Europeană și pentru primirea fondurilor transferate României din Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul Social European și Fondul de Coeziune și asigurarea transferului acestora către beneficiary, precum și a sumelor de prefinanțare și cofinanțare aferente acestora din fonduri allocate de la bugetul de stat.

Autoritatea de Management este o structură din cadrul unei autorități central publice, responsabilă pentru gestionarea unui Program Operațional.

Organismul Intermediar reprezintă instituția desemnată de Autoritatea de Management care, prin delegare de atribuții de la aceasta, implementează axele prioritare/domeniile de intervenție din Programul Operațional.

Capitolul 2

ANALIZA PROIECTĂRII UNEI FERME, ÎN SISTEM INTENSIV DE ÎNGRĂȘARE A VIȚEILOR, CU CAPACITATEA

DE LIVRARE ANUALĂ A 100 DE CAPETE

Importanța creșterii bovinelor

Bovinele au o importanță social-economică, sanitară, biologică și ecologică de prim ordin în economia multor state.

Ele furnizează un volum mare de produse animaliere, de certă importanță pentru consumul populației și pentru industria prelucrătoare. Astfel, bovinele furnizează 96% din cantitatea totală de lapte ce se consumă pe glob, 33% din cea de carne și 90% din totalul pieilor grele, de bună calitate, ce se utilizează în industria prelucrătoare.

Carnea și produsele din carne reprezintă surse importante de energie, proteine, minerale, vitamine, aminoacizi esențiali necesari pentru buna funcționare a mecanismelor fiziologice umane și pentru păstrarea sănătății.

Se poate aprecia că, o bovină, în condiții normale de exploatare, poate să asigure necesarul optim de carne pentru 6-8 locuitori, iar lapte pentru 10-15 locuitori. Un litru de lapte are valoarea nutritivă echivalentă cu 600g carne de vacă, 750g carne de vițel, 400g carne de porc, 500g pește, 9 ouă, 100g brânză, 125g pâine, 100g miere, 1400g mere și 2400g varză.

Bovinele furnizează materie primă necesară industriei laptelui și cărnii pentru obținerea produselor carnate și lactate.

În afară de carne, în alimentație se folosește și cel de al treilea sfert (ficat, creier, inimă, pulmon, splină, limbă, testicule, uger, burtă, buze și seu). De asemenea se folosește și sângele, atât ca atare, pentru unele preparate din carne, cât și pentru făină de sânge, plasmă uscată etc.

Glandele endocrine se folosesc pentru prepararea unor medicamente.

Pielea constituie materie primă pentru industria pielăriei, din oase se prepară făina de oase și cleiuri pentru folosințe diverse.

Taurinele produc mari cantități de dejecții: 8-12 tone / 1 UVM, ele furnizând 70% din îngrășămintele organice utilizate în agricultură, de la o singură bovină obținându-se pe an 100 kg azot, 20-30 kg fosfor și 80-90 kg potasiu.

Caracterizarea rasei Brună

Provine din vechile populații locale din zona Alpinilor austrieci la îmbunătățirea cărora au contribuit rasele Schwyz și Allgau. Reprezintă 14 % din efectivul de taurine, crescându-se mai ales în zona muntoasă. Are o conformație armonioasă, dar culoarea părului brună cu nuanțe mai închise (Fig 2.1). Producția de lapte este ridicată realizând, în medie 7360 kg pe lactație cu 4,15 % grăsime și 3,3 % proteine. Rasa are o bună longevitate productivă, existând vaci care au realizat peste 77.000 kg lapte (vaca Karla a produs 115.403 kg lapte și 4835 kg grăsime).

Rasa are rezultate bune și la îngrășare intensivă, tineretul în vârstă de 12 luni atinge greutatea corporală de 450 kg, un spor mediu zilnic de 1100 g și randamentul la sacrificare de 59 %, la animalele adulte 54 %.

Rasa este supusă ameliorării cu rasa Brown Swiss și se folosește ca rasă amelioratoare pentru rasele Brune din alte țări. Fig 2.2. Rasa Brună

Indicii de abator sunt și ei variabili în funcție de sistemul de îngrășare. Astfel, la îngrășarea intensivă greutatea carcasei este de 198-266 kg, la cea semiintensivă de 220-240 kg; sferturile posterioare cântăresc 55-75 kg, iar cele anterioare 54-65 kg. Randamentul la tăiere variază între 54-57%.

Carnea are o pondere în carcasă de 67-79%; seul 2-14%; oasele 15-17%; raportul carne-oase 3,9-4,6:1 și carne grăsime 5-5,9:1. Ponderea cărnii de calitatea I este de circa 35% din carcasă și de 52% din carne iar suprafața ochiului de muschi de 52-60 cm².

Carnea conține 23% apă, 19,9% proteine, 1,7% grăsime, 0,4% extractive neazotate și 1,03 % cenușă.

Principalele componente ale cărnii au următoarea pondere din substanța uscată: proteine 87%, grăsime 8% si cenușă 5%. Însușirile tehnologice și organoleptice sunt favorabile .

Efectul economic în procesul de îngrășare este generat de potențialul genetic al rasei privind aptitudinile pentru producția de carne și tehnologiile de furajare existente.

Rasa Brună (Fig.2.2) se pretează la o gamă largă de sisteme de exploatare. În producția de carne se pretează bine la sistemul de îngrășare intensivă, cele mai bune rezultate obținându-se în cazul îngrășării intensive cu valorificare la 14 luni, fiind o rasa mai precoce pentru carne.

Realizează greutatea de 420 kg, având un spor de peste 1000 g/zi și un consum de hrană de cca 7 UN/kg spor. În acest caz se pot obține greutăți ale carcasei de 240 kg, iar ponderea cărnii de cca 70%.

În situația în care se pretează pentru mecanizare, înființarea pașunilor cultivate pe terenurile situate în zona submontană se recomandă deoarece îmbunătățește compoziția floristică și chimică a producției de masă verde de pe pășuni, aceasta are o valoare nutritivă mai bună și se consumă cu mai multă placere.

Fig. 2.2. Rasa brună

Importanța producției de carne și factorii de influență

Carnea reprezintă o sursă alimentară deosebită, față de care preferințele și gusturile consumatorilor au fost și sunt în continuă creștere. Carnea de bovine (Fig 2.3.) constitue un aliment complet, bogat în proteină și însușiri organoleptice deosebite. Ea conține 34,9% substanță uscată, din care 18,7% proteină, 15,3% grăsime și 0,9% săruri minerale, având o valoare energetică de 2270 kkal/kg. De asemenea, conține toți aminoacizii esențiali – lizină 1,78 g/100g carne, leucină 1,68 g, arginină 1,32 g, valină 1,14 g, izoleucină 1,04 g, fenilalanină 0,80 g, treonină 0,80 g, histidină 0,58 g, metionină 0,46 g, și triptofan 0,22 g/100 g carne.

Fig 2.3. Carnea de bovine

Mușchi de bovină

Valoarea biologică medie a proteinelor din carne este de 74 %, coeficientul de utilizare netă a proteinelor 70 %, digestibilitatea 97 %, coeficientul de eficacitate proteică 2,3 g spor/g proteină ingerată (R. Segal – 1983).

Bovinele furnizează o carne convenabilă sub raportul costului, deoarece valorifică o gamă largă de furaje, în general de volum, cum ar fi: pășuni, nutrețuri grosiere, reziduuri industriale, etc. care se găsesc mai frecvent și sunt foarte ieftine.

Nu în ultimul rând, carnea de bovine contribuie la o alimentație rațională și echilibrată a omului, asigurând o stare bună de sănătate și combate subalimentația, malnutriția, fenomene întâlnite pe scară largă în multe țări de pe glob. Ca urmare a calităților menționate, apreciem că este un produs cu importanță deosebită pentru om ceea ce impune o dezvoltare cantitativă și calitativă concomitent cu creșterea eficienței lui economice.

Producția de carne este influențată de numeroși factori, ceea ce impune o sistematizare astfel: factori genetici și fiziologice respectiv factori de mediu.

Importanța producției de carne și factorii de influență

Producția de carne poate fi influențată de acești factori în proporție de 30 – 70 % dacă avem în vedere faptul că pentru caracterele de carne determinismul genetic este de la intermediar spre puternic.

Specia, în subfamilia bovine taurinele propriu-zise sunt cele mai valoroase, întrucât realizează sporuri medii zilnice de peste 1000 g , randament la sacrificare de 58 – 64% și carcase mari de până la 500 kg. Celelalte bovine (bubaline, zebu, bibovine, yakul) realizează indici cantitativi mai reduși iar carnea este de calitate inferioară.

Tipul fiziologic, taurinele reprezentate de tipul fiziologic digestiv și metabolism anabolic, valorifică economic furajele în procesul de îngrășare. Tineretul supus îngrășării realizează sporuri medii zilnice de peste 1000 g /zi, cu randament la sacrificare de 60 – 64 % și raportul carne-oase în medie de 5:1. Animalele din tipul fiziologic respirator sau mixt manifestă aptitudini mai slabe pentru producția de carne atât cantitativ și calitativ, cât și economic.

Rasa, în cadrul fiecărei grupe de rase este o mare variabilitate a principalilor indici cantitativi, calitativi și economici. Mai valoroase sunt rasele de carne cu dezvoltare corporală mare (Chianina, Alb Albastră Belgiană, Charolaise etc.). Pentru producția de carne, pe plan mondial se exploatează cu precădere hibrizi din diferite rase de carne, rase mixte și chiar de lapte. Aceștea au un heterozis pronunțat și ca urmare se obțin indici superiori ai producției de carne.

Individualitatea, în cadrul aceleiași rase indicii producției de carne variază în limite mai largi sau mai restrânse de la un individ la altul.

Vârsta, este corelată pozitiv cu greutatea corporală a animalului respectiv cea a carcasei, care crește și atinge valori maxime la vârsta de adult (70% la un an, 80% la doi ani și 90-100% la 3-4 ani). De asemenea, ritmul acumulării de masă musculară se reduce pe măsura înaintării în vârstă și crește consumul specific pe kg spor.

Sexul, comparativ cu femelele, tăurașii au încă de la naștere o greutate corporală mai mare, diferență care se mărește o dată cu vârsta, ca urmare a ritmului sporit al acumulărilor de masă și a energiei de creștere superioară. Masculii castrați (boii) realizează sporuri mai mici de creștere față de cei necastrați, consum de hrană mai mare însă carnea este de calitate mai bună.

Viteza mai mică de creștere la masculii castrați se datorește stresului operației și absenței hormonilor androgeni.

Precocitatea, este rezultatul acțiunii simultane a factorilor de creștere și dezvoltare, raportați la vârsta atingerii cât mai timpurii a stadiului de adult și care se poate aprecia prin coeficientul de creștere. Rasele de carne și hibrizii sunt mult mai precoce decât rasele mixte și de lapte.

Starea de îngrășare, se regăsește în conformația animalului și care, alături de vârstă, influențează apreciabil producția cantitativă și calitativă de carne. Reprezintă unul din criteriile de încadrare pe clase de calitate a animalelor la valorificare, și care se face pe baza maniamentelor.

Comportamentul, ierarhizarea animalelor pe grupe de vârstă, dezvoltare corporală și chiar temperament va influența pozitiv producția de carne.

Starea de sănătate, este o condiție indispensabilă pentru producția de carne, starea de boală fiind incompatibilă cu acesta. Orice stare de boală afectează metabolismul animalelor care se reflectă în pierderi prin mortalități și sacrificări de necesitate.

Factorii de mediu care influențează producția de carne

Alimentația, influențează producția de carne prin nivelul și tipul de hrănire, calitatea furajelor, forma și modul de administrare a furajelor. Nivelul energo-proteic și mineralo-vitaminic trebuie să satisfacă cerințele funcțiilor vitale și să permită obținerea unui spor maxim de creștere. Tipul de hrănire este strâns corelat cu evoluția morfo-fiziologică a tubului digestiv și poate fi: lactat, concentrat și voluminos. De asemenea, furajele bogate în energie și cu conținut redus de celuloză stimulează viteza de creștere iar administrarea lor se poate face de 2-3 ori pe zi sau la discreție.

Adăparea, un consum restricționat de apă reduce consumul de furaje și implicit indicii producției de carne. Apa are un rol important în procesul de digestie, respectiv în desfășurarea proceselor biochimice și metabolice.

Sistemul de exploatare, poate fi: intensiv, semiintensiv și extensiv, respectiv se diferențiază în raport cu indicii tehnico-economici realizați. Cele mai bune rezultate se obțin în sistemul intensiv.

Sistemul de întreținere, poate crea confort sau disconfort cu efecte pozitive sau negative asupra procesului de creștere și îngrășare. Se practică ambele sisteme de întreținere – liberă și legată, deși indicii tehnici ai îngrășării sunt ceva mai reduși la întreținerea liberă comparativ cu cea legată. Cu toate acestea, întreținerea liberă s-a extins deoarece permite mecanizarea completă a proceselor tehnologice.

Programul activităților zilnice, trebuie să asigure un echilibru între perioada de odihnă și lucrările administrative. Perturbarea frecventă a odihnei reduce sporul mediu zilnic.

Factorii climatici, influențează în mare măsură indicii tehnico-economici ai îngrășării. Este absolut necesar să se asigure în adăposturi un microclimat optim în ceea ce privește temperatura (9-150 C), umiditatea relativă a aerului (70-75%), curenții de aer (0,3 m/s iarna și 1 m/s vara) și luminozitatea (20-200 lucși mai mare la tineret și mai redusă la animalele adulte).

Producția totală de carne (Fig.2.3.2.) este influențată de efectivul de bovine sacrificat, greutatea corporală la tăiere și randamentul la sacrificare. Greutatea corporală este dependentă în mod deosebit de rasă, vârstă, sex și condițiile de îngrășare iar randamentul la sacrificare este influențat, în linii generale, de aceeași factori care condiționează producția individuală de carne.

Producția energetică, este un parametru biologic și economic important fiind influențată de un complex de factori care se pot grupa ca și în cazul primelor două producții în factori genetici sau interni și factori de mediu sau externi. Factorii interni sunt: specia, rasa, sexul, vârsta, dezvoltarea corporală, conformația corporală, constituția, tipul de sistem nervos, temperamentul și caracterul. Factorii externi la bovinele pentru tracțiune sunt: condițiile climaterice, hrănirea și adăparea, dresajul și antrenamentul, harnașamentul și vehicolul, atelarea și regimul de efort.

Cantitatea și calitatea pieilor este influențată de numeroși factori, mai importanți fiind: specia, rasa, sexul și vârsta, alimentația și întreținerea, clima și sezonul sacrificării – se recomandă anotimpul vara și toamna.

Fig 2.3.2. Producția de carne

Calitatea cărnii de bovine

Frăgezimea Cărnii

O definiție a frăgezimii este dificil de dat.Majoritatea autorilor apelează la cele patru caracteristici prin care American Meat Institute Fundation a caracterizat-o astfel:

– ușurința cu care dinții pătrund in carne la începutul masticației;

– ușurința cu care prin masticație, carnea se fragmentează in bucăți din ce în ce mai mici;
– senzația de rigiditate sau făinozitate în masticație dată de rezistența pe care o pune fibra musculară la ruperea perpendiculară pe axul lung al acesteia.

Mărimea resturilor după masticație, conditionată printre alți factori și de proporția de țesut conjunctiv din carne;cu cât bucățile rămase după masticație sunt mai mari,cu atât rezistența fibrei musculare la rupere este mai mare.

Ca majoritatea însușirilor de calitate a cărnii frăgezimea este influențată pe de o parte,de factorii care acționează in timpul vieții animalului (rasă, vârstă, sex, tip morfologic, castrare, hranire) iar pe de o altă parte de factorii de conservare și durata păstrării după sacrificare (metodă de conservare, temperatură de conservare,durata de maturare).

O influență determinantă asupra frăgezimii o au și factorii legați de procedeul culinar de pregătire a cărnii pentru consum (temperatură,modul de preparare etc)

Suculența Cărnii

Suculența cărnii este condiționată de cantitatea de suc conținută și de raportul apă-proteine. Ea depinde, pe de o parte de factorii răspunzători de depozitare a grăsimii intramusculare, iar pe de altă parte de cei răspunzători de conținutul relativ constant, diferența de suculență stă în capacitatea diferită a cărnii de a-și păstra apa de legătură în procesul de preparare. Suculența cărnii este influențată nu numai de capacitatea acesteia de a păstra sucul propriu, ci și de pH-ul ei, de conținutul în grăsime și de temperatura de preparare culinară.

Suculența se reflectă în principal în două efecte: impresia de umiditate care apare în timpul primei secvențe a masticației, ca urmare a eliberării rapide a sucului sub presiunea dinților și păstrarea permanentă a senzației de suculență,produsă de componenți ai grăsimii musculare,care stimulează secreția salivară. Între suculențași mărimea pierderilor prin fierbere sau prăjire există o corelație negativă. Carnea cu cel mai mic procent de

Pierderi la diferite forme de preparare este în același timp și cea care se caracterizează printr-o suculență superioară.

Gustul Și Aroma Cărnii

Gustul si aroma sunt determinate de substanțe volatile aromate din carne, care acționează asupra terminațiunilor nervoase de pe suprafața limbii și din conductul nazal.

Gustul și aroma sunt specifice fiecărei specii și depinde de conținutul cărnii in sulf și amoniac. Cu cât conținutul în aceste elemente este mai ridicat,cu atât carnea sau preparatele din carne au un gust și miros mai puțin plăcute. Carnea de bovine nu are un miros specific. Uneori mirosul cărnii de vițel este dat de conținutul în acizi grași proveniți din laptele consumat.

Gustul sau savoarea și aroma cărnii sunt determinate de factorii genetici și tehnologici de creștere și îngrășare, precum și de cei legați de prelucrarea și păstrarea cărnii. Dintre factorii mai importanți trebuie amintit în primul rând vârsta si starea de îngrășare a animalului. Procesul de maturare ca și modul de pregatire culinară, influențează aroma cărnii. In cazul cărnii proaspete nematurate și al cărnii fierte aroma acesteia este mai slaba decât in cazul celei maturate și prăjite. Schimbările survenite în gustul și aroma cărnii după tăiere pot fi determinate de un număr important de factori.

Culoarea Cărnii

Aceasta reprezintă unul din caracterele de bază care influențează atractivitatea cărnii.

Culoarea așa cum este percepută prin simțul văzului este rezultanta combinării unui număr foarte mare de factori. Ea se caracterizează prin trei atribute principale: nuanță, intensitate și capacitatea de reflectare a luminii sau strălucire.

Nuanța sau tonalitatea culorii este dată de rezultanta stării chimice a pigmenților de bază: mioglobină și hemoglobină, ca și de diferitele lungimi de undă în radiația luminii pe suprafața cărnii.

Nuanța de culoare este dată de raportul fibrei roșii,fibrei albe din mușchi.

Cea mai frecventă culoare întâlnită la carnea de taurine este cea roșie cu nuanță de la roșu deschis-roz, mai frecvent la carnea de vițel de lapte, la roșu-viu sau roșu-închis (la taurinele bătrâne), cu reflexe de roșu foarte închis și chiar roșu-violaceu (la bubalinele reformate, folosite intens la muncă). Rareori și numai la carnea veche sau alterată pot fi întâlnite culorile galben, brun sau nuanțele albastru ori verde.

Culoarea Grăsimii

La bovine culoarea grăsimii variază în funcție de specie.Taurinele au,în general o culoare alb-gălbuie a seului de acoperire, o culoare crem sau galbenă de diferite nuanțe a seului renal și din cavitatea pelvină și culoarea albă a grăsimii inter și intramusculară.

Culoarea mai închisă a grăsimii și în special a grăsimii de acoperire și intermusculară reprezintă un caracter nedorit de consumatorul de carne. El asociază această abatere de la culoarea alb-galben specifică cărnii de taurine, fie cu vârsta prea înaintată a animalului, fie cu lipsa de prospețime și cu condițiile necorespunzătoare de păstrare ale cărnii care favorizează procesele de oxidare ale grăsimii.

Umiditatea Cărnii

Prin umiditate sau gradul de umectare al cărnii definim impresia de umed sau uscat, percepută prin palpare pe secțiunea bucății de carne proaspătă, zvântată.Umiditatea mai mare sau mai mică a cărnii este dependentă de capacitatea de reținere a apei proprii și mai ales, a așa numitei”apă liberă”. Cedarea acesteia are loc în cantități mai mari sau mai mici,în funcție de un număr mare de factori după sacrificare.

În mod firesc, umiditatea cărnii proaspete este corelată și cu unele însușiri tehnologice ale cărnii (capacitatea de reținere a apei, capacitatea de hidratare, procentul de pierderi pe perioada de maturare și prin fierbere sau prăjire).

Este determinată în primul rând, de factorii de mediu și tehnologici din perioada de creștere și îngrășare de după sacrificare,și în ultimul rând, de factorii genetici.

O carne prea umedă sau prea uscată este nedorită de cumpărător.

Compoziția Cărnii De Bovine

Deși în structura morfologică a carcasei de bovine intră țesuturi cu compoziție chimică diferită, se poate vorbi totuși de o compoziție chimică medie a întregii carcase.

Cea mai mare pondere în structura carcasei de bovine o are:

– apa 37-75%

– cantitatea de substanță uscată variind între 25-43%

Substanța uscată este constituită în medie din:

– proteine 19-21%

– lipide 5-20%

– constituenți minerali 0,8-1%.

Cantitatea de glucide în carcasă este neglijabilă 0,06-0,07%. Compoziția chimică a carcasei de bovine variază însă în limite largi în funcție de vârstă.

Prezentarea fermei

Amplasarea fermei

Ferma de vaci de carne S.C. Dustim Prod S.R.L. este amplasată în regiunea N-E a țării, în apropierea orașului Piatra Neamț. Ferma deține o surafața de 87 ha de culturi furajere din care 12,52 ha siloz, 38,12 ha fân lucernă și 36,36 ha fân natural. Acestă fermă este amplasată într-o zonă de șes, iar forța de muncă in fermă este asigurată de 5 muncitori. În condițiile din zonele de șes, devine aproape obligatorie hrănirea suplimentară la tineretul destinat îngrășării pe perioada de vară , cu furaje administrate la grajd. Chiar in aceste condiții pentru taurinele de carne și cele de prăsilă trebuie să se realizeze pășuni cultivate, necesare pentru alimentația la iesle .

La ora actuală, ferma deține 2 adăposturi, o magazie pentru furaje, un fânar, sursă proprie de apă, energie electrică de la rețeaua existentă.

Se urmărește în cadrul acestei exploatații obținera de tăurași îngrășați și comercializarea cărnii. Ferma va fi populată cu un efectiv de 100 de capete de rasă Brună, acestea având un spor mediu zilnic cuprins între 750 – 1166g.

Sistemul de exploatare a îngrășătoriei este reprezentat de totalitatea măsurilor organizatorice și tehnologice ce condiționează nivelul eficienței economice. Acest sistem urmărește pe de o parte utilizarea resurselor naturale, și pe de altă parte mărirea gradului de tehnologizare a procesului tehnologic, sporirea productiei și eficientizarea economică.

Se preferă sistemul de fătări eșalonate, ca urmare a avantajelor de ordin economic și oraganizatoric (productii mari pe tot parcursul anului). Îsămîntarea animalelor se face artificial cu material provenit de la indivizi valoroși (Fig 2.4.1.).

Prețul de vânzare a unui kg de carne în viu este de 9 ron ceea ce asigura un profit net de 228567,11 ron/an. Întrucât microferma este specializată pentru producția de carne, veniturile provenite din valorificarea producției de lapte sunt medii.

Fig 2.4.1. Rasa brună

Necesarul de spații și a modului în care se realizează popularea unei îngrășătorii

Tabelul 2.4.2

Stabilirea numărului de locuri în adăposturi pentru tineret taurini

În cazul fătărilor eșalonate:

1. Pentru vițele 0 – 6 luni:

N%vițele 0- 6 luni = (180 / 365) x 100 = 50 %

n vițele 0 – 6 luni = [40 x (50 + 5)] / 100 ≈ 22 locuri

2. Pentru vițele 6 – 12 luni:

N%vițele 6 – 12 luni = (180 / 365) x 100 = 50 %

n vițele 6 – 12 luni = [27 x (50 + 5)] / 100 ≈ 15 locuri

3. Pentru vițele 12 – 18 luni:

N%vițele 12 – 18 luni = (180 / 365) x 100 = 50 %

n vițele 12 – 18 luni = [24 x (50 + 5)] / 100 = 13 locuri

4. Pentru > 18 luni:

N%vițele >18 luni = (60 / 365) x 100 = 16 %

n vițele >18 luni = [21 x (16 + 5)] / 100 ≈ 5 locuri

5. Pentru juninci:

N%juninci = (180 / 365) x 100 = 50 %

n juninci = [17 x (50 + 5)] / 100 ≈ 9 locuri

6. Pentru tăurași 0 – 3 luni:

N%tăurași 0 – 3 luni = (90 / 365) x 100 = 25 %

n tăurași 0 – 3 luni = [ 40 x (25 + 5)] / 100 ≈ 12 locuri

7. Pentru tăurași 3 – 6 luni:

N%tăurași 3 – 6 luni = (90 / 365) x 100 = 25 %

n tăurași 3 – 6 luni = [ 40 x (25 + 5)] / 100 ≈ 12 locuri

Descrierea adăpostului

Fema are o dimensiune relativ medie ce nu ar putea favoriza cresterea bovinelor în sistemul liber. Clădirea este construită din cărămidă, cu o termoizolație favorabilă climatului, din fermă. Acoperișul este de tip șarpantă și prezintă la partea superioară lucarne și ședuri. Ventilația este asigurată pe timpul verii prin subpresiune iar pe timp de iarnă este naturală. Adăpostul este compartimentat în două rînduri iar sistemul de întreținere este de tip cap la cap. Lucrările tehnologice, circulația animalelor, și a personalului se execută pe aleile de pe părțile laterale ale adăpostului, de 2 m lărgime. Padocul standului este din carămidă, peste care se așează în permanență un așternut de paie, ce trebuie curățat în permanență, pentru ca animalele să se mențină curate.

Standurile sunt compartimentate prin bare de oțel, cu profiluri, ce permit o bună delimitare a zonei de stabulație (vacile ne putând ocupa spațiile de odihnă învecinate). Patul de odihnă este de 1,20 m lațime și 1,90 m lungime fiind un pat scurt ce permite defecarea animalelor în rigolă. În padoc, suprafața pe cap de animal este de 15 m² și dispune de umbrar, iesle și adăpători. Adăpostul dispune de alei de furajare 1,80 m și de serviciu 1,10 m din beton.

Fiecare cușetă dispune de o adăpătoare cu clapetă iar legarea animalelor se face prin colier cu lanț. Evacurea dejecților se face cu plug raclor, ampalasat în rigole.

Dejecțiile vor fi cantonate într-un decantor la o distanță admisă de fermă. Furajarea animalelor se face în jgheaburi de beton folosindu-se o remorcă tehnologică pentru administrarea furajelor. Jgheaburile dispun de o înăltime cu 15 cm mai sus de pat pentru a nu obosi animalul în timpul hrănirii. Ferma (Fig 2.4.4.) mai dispune de un sector de creștere a tineretului și o maternitate. Maternitatea este dispusă la un capăt al adăpostului find o zona curată, permanent igenizată cu așternut cauciucat, și cușete de fătare.

Sectorul de tineret va fi compartimentat în 4 categorii de vîrstă: 0 -3 luni ; 0-6 luni ; 6-12 luni; 12- 18 luni iar întreținerea lor se face în boxe commune cu grătare și sistem hidraulic de evacuare a dejecților.

Necesarul de apă se prezintă astfel:

în medie 50 litri pe zi pentru animalele mature;

în medie 25 litri pe zi pentru animalele tinere.

Animale adulte: 90 vaci + 13 capete la îngrășat = 103 animale adulte

Animale tinere: 72 tineret + 108 capete tineret la ingrășat = 180 animale tinere.

103 cap *50 L/cap/zi=5150 litri/zi = 5.15 metri cubi/zi

180 cap*25 L/cap/zi=4500 litri/zi=4,5 metri cubi /zi

TOTAL /zi= 9.65 metri cubi apă

TOTAL/an = 3522 metri cubi apă

Fig 2.4.4. Ferma

Asigurarea furajelor

Indiferent de sistemul de îngrășare practicat se impune să se stabilească necesarul de furaje și modul de asigurare al acestora.

Nutrețurile combinate și substituenții de lapte se procură prin cumpărare. Nutrețurile concentrate pot fi produse parțial sau total în fermă. Pentru celelalte nutrețuri (fibroase, nutreț verde, nutrețuri suculente conservate) se va proiecta suprafața de teren pentru producerea lor, în raport cu necesarul anual și producția medie /ha.

Fig 2.4.5. Nutrețurile

Calculul profitului

Capitolul 3

STUDIUL DE CAZ LA ABATORUL S.C. DUSTIM PROD S.R.L CU PRIVIRE LA PRELUCRAREA ANIMALELOR

Tehnologia prelucrării animalelor în abator

Transportul animalelor destinate sacrificării

Prin transport se asigură deplasarea animalelor, destinate sacrificării, dintr-un loc în altul și implică: pregătirea mijloacelor de transport și a animalelor; încărcarea, supravegherea și asistența acordată animalelor; descărcarea și recepția animalelor. La transportul animalelor interesează: durata transportului; temperature mediului ambiant; densitatea de încărcare; felul mijloacelor de transport; conduita conducătorului auto în timpul transportului.

Condițiile de transport influențează: indicii fiziologici ai animalului; calitatea comercială a animalelor destinate tăierii; starea de sănătate a animalelor; eficiența operațiilor de pregătire a carcaselor; calitatea cărnii din punct de vedere funcțional și al caracteristicilor senzoriale; prețul de cost și de desfacere.

Transportul animalelor se poate realiza pe jos, pe căi terestre, navale și aeriene.

Transportul pe jos este puțin utilizat în țările dezvoltate, datorită riscului de îmbolnăvire, accidentelor și pierderilor în greutate. Se aplică ocazional la speciile ușor deplasabile (bovine, ovine) în situații deosebite, distanțe mici (<10 km) sau absența căilor și mijloacelor de comunicație adecvate (șosele, căi ferate, porturi sau aeroporturi). Transportul animalelor pe jos necesită respectarea unor principii, referitoare la traseul accesibil; controlul sanitarveterinar; efectivul de animale ce trebuie transportat; condițiile meteorologice; însoțitorii de animale; documentele de transport; supravegherea comportamentul animalelor în timpul transportului; asigurarea condițiilor de adăpare, hrănire și îngrijire.

Transportul animalelor pe calea ferată pentru tăiere prezintă avantajele: nu este condiționat de condițiile meteorologice și prezintă siguranță în timpul realizării; oferă capacitate mare de transport și viteză relativ ridicată; asigură condiții confortabile de transport: spații, posibilități de hrănire, adăpare și de îngrijire; cost relativ redus .

Transportul pe calea ferată implică: stabilirea necesarului de vagoane în funcție de specie, categorie, număr de animale; curățirea mecanică și dezinfecția vagoanelor cu soluții de formol 2%; aerisirea vagoanelor și asigurarea așternutului curat din paie, rumeguș sau talaș; montarea jgheaburilor și despărțiturilor în vagoane și depozitarea inventarului necesar pe timpul transportului; aducerea animalelor și vagonului la locul de îmbarcare; îmbarcarea animalelor cu ajutorul rampelor fixe sau mobile sub supravegherea medicului veterinar; dispunerea corectă a animalelor pe specii și respectarea suprafeței indicată pe cap de animal, în funcție de specie, categorie de greutate și sezon (1 – 2,70 m2, pentru bovine; 0,3 – 1,2 m2, pentru porcine; 0,75 – 1,0 m2, pentru ovine și 0,03 – 0,1 m2, pentru păsări); asigurarea necesarului de nutrețuri (8 – 10 kg fân pentru bovine și 2kg pentru ovine și caprine, iar pentru păsări 0,1 – 0,2 kg/cap/zi) și condiții de adăpare; asigurarea personalului de însoțire și a ventilației pentru animalele mari; asigurarea unui transport adecvat fără acostări violente, accelerări și opriri bruște; descărcarea animalelor ajunse la destinație în maxim 2 ore de la sosire prin intermediul rampei; pregătirea vagoanelor pentru un nou transport.

Transportul animalelor destinate tăierii cu autovehicule este un transport modern, rapid, confortabil și eficient, diminuează stresul de transport prin simplificarea manipulării animalelor, transportul durează puțin, eliminându-se necesitatea hrănirii și adăpării și determină reducerea pierderilor în greutate. Mijloacele de transport auto sunt reprezentate de remorci tractate mecanic, autocamioane obișnuite, autovehicule specializate și climatizate. Mijloacele specializate trebuie să prezinte o bună suspensie, o mare stabilitate, să confere animalelor confort și siguranță în transport.

Ele trebuie să fie prevăzute cu boxe sau containere igienizate, dezinfectate, cu așternut de nisip, rumeguș sau paie.

Transportul pe calea apei. Principalele specii de animale pentru sacrificare transportate pe calea apei sunt ovinele, bovinele și porcinele, în măsură mai mică.

Transportul pe calea apei se realizează cu nave specializate și prezintă avantajele unor capacități mari de transport pentru animale și unui confort relativ bun în timpul transportului. Navele pentru transportul animalelor trebuie să aibă:

– o capacitate care să asigure spațiul regulamentar primirii la bord și desfășurării activității zilnice până la destinație. Trebuie să fie asigurate următoarele suprafețe pentru fiecare animal: oi, capre (0,75 – 1) m2; bovine și cabaline 3 m2; porcine(1-2)m2.

– amenajări speciale pentru hrănire, adăpare, mișcare și odihnă;

– o viteza corespunzătoare necesară asigurării unei durate optime de parcurgere a distanțelor stabilite pe diferite relații;

– spații suficiente pentru depozitarea nutrețului pe toată durata călătorie;

– un sistem de ventilație corespunzător care să elimine în permanent aerul viciat;

– un sistem de drenaj eficient pentru asigurarea curățeniei tancurilor;

– o instalație de păstrare și distribuire a apei care să asigure adăparea după un program bine stabilit pe durata călătoriei.

În general, navele moderne trebuie să asigure condiții de prevenire a maladiilor contagioase și a vătămării animalelor și de efectuare a dezinfecțiilor pe timpul transportului. La exploatarea navei animaliere se disting următoarele faze:

întocmirea planului de capacitate al animalelor, care cuprinde: descrierea detaliată a locurilor amenajate pentru primirea animalelor, ventilația și volumul net al spațiilor închise, iluminatul, depozitarea și modul de distribuire a furajelor și a apei, instalația de drenaj, sistemul de combatere a incendiului și informații asupra stabilității navei, având animalele îmbarcate;

îmbarcarea animalelor. Pentru îmbarcare în porturi trebuie să existețarcuri mari, apropiate de dana de încărcare, prevăzute cu sursă de apă potabilă pentru adăpare și cu iesle pentru hrănire și platforme speciale. La intrarea în aceste țarcuri există platforme speciale cu paie îmbibate cu substanțe dezinfectante pe care calcă animalele înainte de a intra în locul de afluire. Îmbarcarea animalelor se execută în diferite moduri, în funcție de specie și categorie și de dotarea navei. Cel mai utilizat mod de îmbarcare este urcarea la bord cu propriile lor picioare pe rampe de lemn, prevăzute cu șipci împotriva alunecării și cu parapete metalice pe laturi. Pe aceste rampe animalele sunt mânate cu pocnituri de bici și cu strigăte specifice. Aceasta metodă asigură o viteză foarte mare de operare. Animalele domestice mai pot fi îmbarcate și cu ajutorul boxelor cu pereți rabatabili și fără capace care sunt manipulate cu vinciul, dar această metodă este mai costisitoare și mai lentă. La bordul navei, animalele sunt dirijate pe căi libere spre compartimentul stabilit. Animalele îmbarcate trebuie să fie perfect sănătoase, odihnite și însoțite de acte doveditoare, certificat de origine și de sănătate;

supravegherea animalelor pe timpul navigației. Îngrijitorii de animale vor avea grijă ca fiecare țarc să primească numărul precis de animale și să evite aglomerările; vor respecta întocmai programul de hrănire, de adăpare și de efectuarea curățeniei (hrana se distribuie de 2 – 3 ori pe zi, iar apa se dă la discreție); vor asigura primenirea aerului viciat și temperatura din țarcuri;

debarcarea animalelor implică: verificarea documentelor la soirea animalelor la destinație și a stării animalelor de către medicul veterinar de stat. Animalele vor fi descărcate fie direct în mijloacele auto sau în vagoane de cale ferată, fie vor fi adunate în incinte amenajate în porturi, după care vor fi trimise la destinația finală. După fiecare transport de animale va trebui să se facă curățenia generală a navei și dezinfecția riguroasă a compartimentelor. Operația se executa în afara portului. Curățenia comport acțiune mecanică de îndepărtare a resturilor de hrană și de gunoaie și o curățenie sanitară care constă din spălarea cu jet de apă la presiunea de 6 atmosfere la temperatura de 80oC cu adaos de detergent și de carbonat de sodiu. Dezinfecția se va face cu clorura de var, formol și alte substanțe active, a tuturor părților cu care au fost în contact animalele. După curățenia generală și după dezinfecție, nava devine aptă pentru un nou voiaj.

Transportul pe calea aerului. Acest sistem de transport este mai puțin utilizat pentru deplasarea animalelor destinate sacrificării, datorită prețului ridicat. Transportul aerian determină:

– stres la animale datorită variațiilor de temperatură și presiune;

– pierderea echilibrului în timpul manevrelor de zbor brutale, resimțind golurile de aer.

În baza Convenției Europene, privind protecția animalelor, în transportul internațional se cere ca acestea să fie plasate în containere sau boxe adecvate bine ancorate în cala avionului. În avion trebuie să existe posibilitatea de sacrificare a animalelor în caz de necesitate.

Efectele transportului asupra animalelor, calității cărnii și eficienței economice sunt complexe. Transportul prin natura sa este un eveniment nefamiliar și amenințător la viața animalului. El implică o serie de manipulări și situații de privare de liberate care sunt stresante și pot conduce la pericole, rănire sau chiar la moartea animalului.

Transportul corespunde cu o modificare în apartenență unde responsabilitatea pentru bunăstarea animalului poate fi compromisă (Tarrant și Grandin, 2000). Fazio și Ferlazzo (2003) și Von Holleben ș.a., (2003) consideră reacția animalelor la stres ca fiind dependentă de durata și intensitatea acestor stresori (distanța de transport, încărcarea și descărcarea, condițiile de mediu care includ: căldura, frigul, umiditatea, zgomot, mișcarea și regruparea socială). Tadich, ș.a. (2000) și Bradshaw, ș.a. (1996 a, b) au constatat o creșterea a unor indicatori ai sângelui (concentrația de cortizol, glucoză și de ß-endorfină, activitatea creatinkinazei) în timpul transportului de la fermă la abator și la asomare.

Răspunsurile fiziologice ale animalelor la condițiile neprielnice, ca și acelea pe care ele le întâlnesc în timpul manipulării și transportului vor afecta constituenții anatomici și fiziologici ai animalului. Încărcarea și pornirea autovehiculului provoacă creșterea bătăilor inimii, concentrațiilor de cortizol și prolactină, pe când osmolalitatea și hematocritul scad la oi (Broom, ș.a., 1996).

Condițiile de transport influențează bunăstarea vitelor în timpul transportului.Ele afectează frecvența incidentelor la transportul vitelor imobilizate, vătămări ale carcasei, pun în pericol atât calitatea carcasei, cât și calitatea cărnii.

Taurii, vacile și vițeii reacționează diferit la transport, schemele de transport trebuie să fie adaptate la necesitățile diferite ale animalelor.

Pentru a diminua efectele negative ale transportului se impuneorganizarea corespunzătoare a transportului, asigurarea unor condițiiadecvate în timpul transportului (microclimat, igienă, hrănire, adăpare) șisupravegherea animalelor. În timpul transportului și odihnei animalele pierdîn greutate.

Animalele pierd circa 0,2% pe oră din greutatea lor vie datorităîncetării furajării, dar acestea pierderi sunt, în general, foarte variabile. Pentruvite, pierderile în greutate în 48 de ore variază între 1 – 8%. Aproximativ jumătate din pierderi în greutatea la animalele vii sunt pierderi din greutateacarcasei. Reducerea pierderilor poate fi realizată prin terapie cu electroliți.

Documentele de transport (Anexa 1) care însoțesc loturile de animale ce se transportă la abatoare sunt următoarele: foaie de transport, bilet de adeverire a proprietății și sănătății animalelor, certificat sanitar veterinar eliberat de medicul veterinar de circumscripție.

Animalele care se expediază la sacrificare se marchează după cumurmează: bovinele adulte, mânzații și vițeii prin tăierea părului cu foarfeceleși imprimarea seriei animalului pe crupa stângă și a calității, în cifre romane, pe crupa dreaptă; ovinele și caprinele se marchează pe cap cu vopsea, cuurmătoarele culori în funcție de calitate: verde pentru calitatea I și albastrăpentru calitatea a II-a; porcinele se marchează cu vopsea, după structura degreutate: între 81 – 89 kg cu vopsea albastră, între 90 – 100 kg cu vopseagalbenă, între 101 – 130 kg nu se marchează și peste 130 kg se marcheazăcu vopsea roșie.

Pregătirea animalelor pentru tăiere

În figura 3.1.2 este prezentată schema tehnologică de sacrificar bovinelor.

Pregătirea animalelor pentru tăiere constă în: asigurarea regimului de odihnă, examenul sanitar veterinar; igienizarea și cântărirea animalelor vii.

Regimul de odihnă. Animalele vii după recepție în țarcurile de recepție și triere sunt dirijate în grajduri sau padocuri pentru odihnă. Regimul de odihnă de 12 ore vara și 6 ore iarna pentru bovine în scopul refacerii echilibrului fiziologic perturbat, mai ales, din cauza transportului și pentru a reduce conținutul intestinal. În această perioadă se elimină furajarea și se reduce acumularea de deșeuri în grajduri și padocuri pentru animale. Animalele sunt adăpate pentru a minimaliza pierderile în greutate. Regimul de odihnă are o influență deosebită asupra igienei cărnii, deoarece animalele obosite sângerează incomplet, carnea se alterează mai ușor.

Examenul sanitar – veterinar

Padocurile și grajdurile trebuie să dispună de facilități adecvate pentru inspecția animalelor care include: coridoare de circulație prin țarcuri, structure de protecție. Examenul sanitar-veterinar se execută cu cel mult 3 ore înainte de sacrificare, în urma căruia se pot stabili următoarele grupe de animale:

– animale sănătoase care se prelucrează în sălile de sacrificare;

– animale care se taie în sala sanitară, caracterizate prin condiții și stare de sănătate care permit livrarea condiționată în consum a cărnii obținute;

– animale respinse de la tăiere din cauza unor stări fiziologice anormale: stare de gestație; animale obosite; femele la care nu au trecut 10 zile de la fătare sau suspecte de boli infecto-contagioase (antrax, turbare, morvă, cărbune emfizematos, pestăbovină, edem malign, enterotoxemie anaerobă a ovinelor și porcinelor, anemie infecțioasă, tetanos cu forme clinice grave, gripă aviară) și cele protejate prin lege.

Fig 3.1.2 Pregătirea animalelor pentru tăiere

Eviscerarea

Eviscerarea este operația de secționare a corpului animalului pe linia abdominală și de-a lungul sternului pentru îndepărtarea organelor interne din cavitățile abdominală și toracică, cu excepția păsărilor la care viscerele se scot prin cloacă. Eviscerarea trebuie efectuată corect pentru a evita perforarea stomacului și intestinelor, ale căror conținuturi ar contamina carcasa la interior.

Eviscerarea trebuie efectuată cel mai târziu după 30 – 40minute de la tăiere, orice întârziere dăunează calității intestinelor, unorglande și carcasei.

Eviscerarea în poziție verticală a carcaselor de bovine se face pe o bandă mobilă de eviscerare, care se mișcă sincron cu conveierul de transport pe linia aeriană și implică următoarele faze: efectuarea unei incizii de sus în jos pe linia mediana a abdomenului în regiunea unde organelle interne nu sunt în contact cu pereții abdominali, urmată de secționarea longitudinală a sternului și a oaselor bazinului pe simfiza pubiană; scoaterea organelor genitale; legarea gâtului vezicii urinare și a părții terminale a bumbarului (rozetei) pentru a preveni murdărirea carcasei; desprinderea pancreasului; desprinderea stomacului împreună cu intestinele; ridicarea ficatului, avându-se grijă să se desprindă cu grijă vezica biliară pentru a nu fi deteriorată și a nu murdării carcasa; secționarea diafragmei și scoaterea inimii, plămânilor și esofagului. Scoaterea rinichilor se face, la toaletarea carcasei, odată cu seul interior. Organele se așează pe bandă, se etichetează și se transmit către inspecția veterinară, sortare, prelucrare și depozitare.

Organele interne sunt împărțite în două categorii:

– organe roșii: această grupă cuprinde organele interne destinate consumului uman, cum sunt: ficatul, rinichii și inima, splina, esofagul și traheea, limba, sângele și oasele;

– organe verzi pentru bovine și ovine și negre pentru porcine: stomacul și intestinele care conțin materiile fecale. În figura 3.1.3 sunt indicate organel interne care se îndepărtează la eviscerarea bovinelor. Tratamentul organelor după eviscerare depinde de modul lor de utilizare. Organele roșii destinate consumului uman sunt separate în camere răcite, apoi sunt supuse congelării.

Masa abdominală și ale organe sunt separate și prelucrate la mățărie.

Carcasa după eviscerare părăsește linia de eviscerare, fiind dirijată către operația de despicare.

Fig 3.1.3 Eviscerarea

Toaletarea carcaselor

După despicare, semicarcasele sau carcasele sunt supuse operației de toaletare uscată și umedă. Toaletarea uscată constă în curățirea exteriorului carcasei de diferite aderențe, cheaguri de sânge și în îndepărtarea eventualelor murdării.

Apoi, se fasonează secțiunile pentru ca jumătățile și sferturile să aibă aspect comercial corespunzător. În final, se taie diafragma, coada și se îndepărtează glandele, care nu au fost recoltate la eviscerare. De asemenea, se scot rinichii și seul aderent la bovine și osânza la porcine.

Toaletarea umedă constă în spălarea carcaselor cu apă cu temperature de 43C, între panouri de oțel inoxidabil sau paravane de material plastic, pe care sunt plasate conducte de apă cu duze fixe sau rotative. În liniile conveierizate asemenea paravane au dimensiunile: lungimea 3,5 m; lățimea 1,5 m și înălțimea 4 m. Prin spălare se îndepărtează rumegușul, sângele și conținutul intestinal. Pentru o toaletare umedă adecvată, spălarea trebuie să se realizează de sus în jos, cu volum mare de apă cu presiune ridicată.

Inspecția postmortem. Inspecția sanitar veterinară se execută atât în diferite faze ale procesului tehnologic (sângerare, jupuire, eviscerare), cât și în finalul prelucrării carcasei (organe, carne în carcase, semicarcase sau sferturi). Scopul principal al inspecției postmortem este de a detecta și elimina anomaliile, care includ contaminarea, asigurându-se astfel că numai cărnurile bune pentru consum uman ajung la consumatori sau în alimente.

Inspecția postmortem de rutină determină caracterul și gradul leziunilor, care sunt diferențiate prin condițiile de localizare și generalizare și între stările acute, subacute și cronice. La sângerare se urmărește modul cum se face sângerarea, eficiența acesteia (abundentă sau insuficientă), caracteristicile sângelui (culoarea, viteza de coagulare). La jupuire se observă starea țesutului conjunctiv subcutanat, respectiv culoarea, starea de congestie sau infiltrație.

Clasificarea carcaselor

Cântărirea carcaselor marcate este necesară pentru evidența producției, rezultată la sacrificare, respectiv pentru verificarea randamentului de sacrificare și a indicilor de recuperare a organelor și pentru a determina ulterior scăzămintele la prelucrarea frigorifică a cărnii. Greutatea carcasei se stabilește prin cântărire acesteia (cântare aeriene) nu mai târziu de 45 minute de la înjunghiere (Regulamentul Consiliului nr. 3220/84). Stabilirea cu precizie a greutății carcasei depinde de reglarea cântarului, cu care se efectuează cântărirea, de corecțiile pentru cârligul de suspendare și de momentul cântăririi.

Clasificarea carcaselor reprezintă gruparea animalelor în clase în funcție de valoarea comercială, care este determinată de cantitatea și calitatea cărnii comercializate. Clasificarea carcaselor pe criterii obiective asigură: plata echitabilă a producătorilor în funcție de calitate; transparența pieței și satisfacerea cerințelor consumatorilor față de calitatea cărnii.

Clasificarea carcaselor de bovine de bovine în Uniunea Europeană se bazează pe criteriile:

conformației. Pentru conformație sunt prevăzute 6 clase, reprezentate prin literele: S, E, U, R,O,P, de la superior la mediu;

gradul de acoperire cu grăsime. Pentru acest criteriu sunt prevăzute 5 clase, exprimate prin cifrele: 1, 2, 3, 4, 5, de la cea mai slabă la cea mai bine acoperită de grăsime. Clasificarea bovinelor se realizează:

vizual de clasificatori specializați pe baza descrierii și a fotografiilor reprezentative pentru fiecare clasă;

prin metode obiective bazate pe sisteme vizuale care folosesc imagini ale unei părți a carcasei sau secțiunea transversală a mușchiului Longissimus dorsi.

Randamente, indici de recuperare

Randamentul carcasei reprezintă raportul între greutatea carcasei și greutatea vie, exprimat în procente.

Randamentul la tăiere = Greutatea carcasei calde x100/Greutatea vie a animalului.

Dacă se utilizează greutatea de pe linia abatorului se stabilește randamentul la cald, dacă se utilizează greutatea carcasei după răcire (adoua zi de la sacrificare) se determină randamentul la rece. Reglementările comunitare stipulează un procent de pierderi la refrigerarea de 2%.

În acest caz se aplică relația:

Greutatea carcasei reci = Greutatea carcasei calde x 0,98 (2% pierderi la refrigerare)

Plata carcasei se efectuează fie în funcție de greutatea caldă, fie de greutatea rece.

Randamentul la cald (la cel mult 2 ore după tăiere) este influențat de: durata postului înainte de sacrificare; specia animalului; tipul genetic al animalului, rasa și vârsta animalului și caloul de transport.

La bovine (adulte și tineret), în randament intră: greutatea carcasei plus seul aderent, ugerul și coada (fără cap, picioare, organe).

La vițeii de lapte, în randament intră: greutatea carcasei și seul total (fără cap, picioare, organe).

Indicii de recuperare pentru organe și subproduse reprezintă cantitatea minimă ce trebuie recuperată. În raport cu felul subproduselor, sunt exprimate fie în procente față de masa recepționată, fie pe cap de animal tăiat (kg, bucăți, metri). Cantitatea minimă normală se determină cu relația: s = Gv (Ir /100) sau s = Nc.Ir

în care:

s – cantitatea de subprodus ce trebuie recuperată

Gv – masa vie, kg;

Nc – numărul de capete ce se sacrifică;

Ir – indice de recuperare (în procente, kg, bucăți, metri).

Capitolul 4

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Carnea și produsele din carne sunt componente importante ale unei mari părți din populația lumii,în special în țările dezvoltate,unde consumul de proteină animală pe cap de locuitor este mai mare. Cărnurile roșii provenite de la porcine,bovine,ovine și caprine sunt în general obținute în cantităti mari,dar și cărnurile de pasăre și de pește reprezintă surse majore de proteine de origine animală. Prin carne se întelege musculatura striată cu toate țesuturile cu care vin în legătură naturală adică împreună cu țesuturile conjunctive (lax, fibros, cartilaginos), adipos, osos precum și vase de sânge, nervi, ganglioni limfatici. Proporția diferitelor țesuturi din carne depinde de specie, rasă, sex, stare de îngrasare și regiunea carcasei.

Din punct de vedere tehnologic deosebim:

carne cu os:cuprinzând musculatura cu oasele adiacente și alte componente specifice;

carne macră (moale) fără os,dar cu restul țesuturilor;

carne aleasă: adică fără tendoane, aponevroze, fascii, cordoane neurovasculare, vase de sânge, ganglioni, grăsime, cu exceptia țesutului adipos din musculatură.

Compoziția chimică a țesutului muscular provenit de la un animal normal,adult,este in general constantă.

Compozitia chimică medie a țesutului muscular va fi:

Apa:72-75%;

Substanțe proteice:18-22%;

Lipide:0,5-3,5%;

Substanțe extractive azotate și neazotate:0,8-3%;

Substanțe minerale:0,8-1%;

Animalele furnizoare de carne sunt reprezentate de: bovine,ovine,porcine,caprine și iepuri de casă.

Avantaje:

Investiție mult mai mică decât în multe alte sectoare zootehnice, mai ales în zonele montane;

Gradul redus de tehnicizare a activității;

Condiții sanitare, sanitar-veterinare mai ușor de respectat;

Efort redus de îngrijire al animalelor;

Sprijin consistent prin subvenții, cel puțin pe termen mediu;

Valorificarea animalelor se poate efectua în 1, 2 reprize anuale ceea ce reduce durerea de cap legată de desfacerea producției agricole;

Este o activitate mai ușor de dimensionat (ca efectiv) și se poate relaționa de către crescător cu o slujbă de zi;

În general au șanse mai mare de succes cei care au deja o exploatație și doresc să o transforme în această direcție. Terenul comasat în parcele mai mari și cantitatea de precipitații avantajează zona montană sau zonele limitrofe.

Creșterea bovinelor de carne este una la îndemâna românilor. Spun asta gândindu-mă că se potrivește de minune cu situația în care ne aflăm majoritatea dintre noi și cu ceea ce suntem. Adică suntem cam săraci, puțin comozi și nu foarte instruiți. Dar asta nu e o acuză și nici nu trebuie simțită ca o vină. Așa suntem unii dintre noi.

Creșterea bovinelor de carne poate fi o activitate simplă. Eu cel puțin așa îmi doresc să rămână.

BIBLIOGRAFIE

Burduș E., Androniceanu A., Miles M., Managementul schimbărilor organizționale, Editura Economică, București, 2000;

Bucătaru D., Gestiunea Financiară a Intreprinderii, Editura Junimea, Iași 2004;

Cistelecan I., Nicolae A., Dimitriu I., Bunea V., Eficiența și finanțarea investițiilor, Editura Didactică și pedagogică, București;

Dennis Lock, Managementul proiectelor, Editura Codecs, 2000;

Nicolescu Ovidiu, Verboncu Ion, Fundamentele managementului organizației, Editura Economică, 2001;

Nicolescu Ovidiu, Ion Verboncu, Metodologii manageriale, Editura Economică, București, 2001;

Romanu I., Vasilescu I., Managementul investițiilor, Editura Mărgăritar, 2002;

Radu Victor, Managementul proiectelor, Editura Universitară, 2008;

Staicu Fl., Pârvu D., Dimitriu M., Stoian M., Vasilescu I., Eficiența economică a investițiilor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2000

Popa I., Management strategic, Editura Economică, București, 2004;

Resurse web

www.revista-ferma.ro

www.euro-ferma.ro

www.agroinfo.ro

www.apdrp.ro

www.ase.ro

Legislație

Regulamentul Consiliului (CE) nr. 127/1999 privind ajutorul acordat din Fondul European de Orientare și Garantare Agricolă (FEOGA) pentru dezvoltarea rurală și de modificare și abrogare a unor reglementări;

ANEXE

Pașaport bovine

Foaie de parcurs