Elaborarea Tehnologiilor de Reproducere Pentru Speciile de Pesti Rare, Periclitate sau Amenintate cu Disparitia

Elaborarea tehnologiilor de reproducere pentru speciile de pești rare, periclitate sau amenințate cu dispariția

Introducere

CAPITOLUL I. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND REPRODUCEREA LA PEȘTI

Dezvoltarea elementelor sexuale

Ovogeneza

Spermatogeneza

Influența factorilor interni asupra maturării celuleor sexuale și a reproducerii

Influența factorilor externi asupra maturării celuleor sexuale și a reproducerii

Celulele sexuale mature

Fecundația și dezvoltarea embrionilor in-situ și ex-situ

Dezvoltarea post-embrionară

CAPITOLUL II. SPECII DE PEȘTI RARE, PERICLITATE, SAU AMENINȚATE CU DISPARIȚIA DIN FAUNA ROMÂNIEI

Romanichthys valasnicola – aspretele

Hucho hucho – lostrița

Thymallus thymallus – lipan

Aspro zingel (syn. Zingel zingel) – fusar mare, pietrar

Aspro streber (syn. Zingel streber)

Lota lota – mihal

Barbus barbus – mreană, mreană albă, mreană de Dunăre

Leuciscus leuciscus – cleanul mic

Leuciscus idus – văduviță

Tinca tinca – lin

Gobio uranoscopus – porcușorul de vad

Carassius carassius – caracudă

Rutilus pigus – babușcă

Misgurnus fossilis – chișcar, țipar

Cobitis elongata – fâsa mare

Umbra krameri – țigănuș

CAPITOLUL III. METODE DE CERCETARE, CAPTURARE A SPECIILOR DE PEȘTI VIZATE ÎN PROIECT ȘI AMENAJĂRI EXPERIMENTALE REALIZATE ÎN SCOPUL REPRODUCERII LOR

Metode de capturare și unelte de pescuit adaptate fiecărei specii

Metode de studiu și prelucrare a materialului piscicol colectat

Amenajări experimentale realizate în scopul reproducerii speciilor rare, periclitate sau amenințate cu dispariția din fauna României

Tehnologia de creștere și reproducere la speciile Zingel zingel, Zingel streberi și Romanichthys valsanicol

Tehnologia de creștere și reproducere la cleanul de baltă (Petroleuciscus (Leuciscus) celensis syn. Petroleuciscus (Leuciscus) borysthenicus celensis) și Leuciscus leuciscus

Tehnici de reproducere la Umbra krameri

Tehnici de reproducere la Sabanejewia aurata vallachica

Reproducerea și creșterea în captivitate a lipanului (Thymallus thymallus) și lostriței (Hucho hucho)

Tehnologia reproducerii artificiale a linului (Tinca tinca)

Tehnici de reproducere la caracudă (Carassius carassius)

Concluzii

Introducere

Speciile reofile și limnice de pești rari din fauna României prezintă o foarte mare importanță pentru biodiversitatea acvatică a habitatelor dulcicole europene, atât din punct de vedere economic (lostriță, lipan, scobar, clean mic, clean de Maramureș, văduviță, caracudă, șalău vărgat, mihalș), din punct de vedere științific (asprete – Romanichthys valsanicola, țigănuș – Umbra kramerii), aceste specii fiind cele mai vechi specii de pești din fauna europeană de apă dulce, adevărate fosile vii sau paleoendemisme.

Din acest punct de vedere ele trebuie ocrotite în mod special, având atât valoare științifică deosebită cât și valoare ecologică, istoric-evolutivă și valoare filogenetică, martor al faunei din paleogen, contemporani cu primele mamifere evoluate și primele specii de pești osoși. Astăzi există peste 30.000 de specii de pești osoși, între timp supraviețuind doar câteva din primele specii străvechi, majoritatea fiind extincte, lăsând loc altor specii în procesul de selecție naturală, speciație, radiație adaptativă, migrare, hibridare, prădătorism și specializare.

Alte specii rare de pești din fauna ihtiologică de apă dulce a României, deși sunt de talie mică sau foarte mică (Pungitius platygaster – pălămida, Umbra krameri – țigănuș, Romanichthys valsanicola – asprete, Zingel zingel – fusar, Zingel streberi – pietrar), au o importanță ecologică deosebită, jucând un rol ecologic major în rețelele trofice din habitatele acvatice în care trăiesc.

CAPITOLUL I. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND REPRODUCEREA LA PEȘTI

Reproducerea este unul din cele mai caracteristice fenomene vitale ale ființelor având drept rezultat nașterea unor urmași care seamănă cu părinții în toate însușirile esențiale. Reproducerea la pești se realizează cu o bogăție incredibilă de produse sexuale. Este nevoie de un număr atât de mare de gameți sexuali, deoarece în perioada timpurie de dezvoltare individuală, peștii sunt supuși pierderilor din motive fizice, chimice și biologice. Icrele neprotejate de părinți și larvele constituie pradă pentru răpitori și de asemenea sunt expuse efectelor chimice, toxice etc. (H o r v a t h L a s z l o, 2005). Supraviețuirea descendenților în număr suficient, în fața numeroșilor factori ostili de mediu, este calea de reușită a larvelor.

Reproducerea reușită presupune existența unui ansambu de condiții complexe fiziologice și de mediu care să se încadreze într-un anume optim.

Prin reproducerea artificială la pești întelegem complexul de condiții si mijloace create de om în vederea realizării procesului de înmulțire și dezvoltare a descendenților.

,,Reproducerea artificială” nu modifică fenomenele naturale esențiale ale înmulțirii (maturarea elementelor sexuale, fecundare, dezvoltare embrionară și postembrionară), ci, dimpotrivă, le asigură o desfășurare normală, în condiții special amenajate. Scopul final este mărirea efectivului piscicol al bazinelor naturale și amenajate și asigurarea perpetuarii unor specii de mare valoare economică, afectate tot mai puternic de schimbarea condițiilor naturale de mediu (poluare, construcții hidrotehnice etc.).

Dezvoltarea elementelor sexuale

Înmulțirea la pești reprezintă în ansamblul său complexul de procese care asigură formarea de noi generații și perpetuarea speciei și cuprinde: dezvoltarea elementelor sexuale în organism, depunerea pontei și fecundarea icrelor, dezvoltarea embrionară și dezvoltarea postembrionară (S t r o g r a n o v, 1962, citat de A u r e l i a N i c o l a u, 1973).

Evoluția organismului pâna la stadiul de adult și participarea ciclică, la reproducere este grupată în două perioade mari:

P r i m a p e r i o a d ă cuprinde intervalul de la formarea gonadelor pâna la maturarea celulelor sexuale, adică dezvoltarea organismului până la atingerea maturității sexuale și posibilitatea de participare la reproducere. Durata acestei perioade este foarte variată și se poate prelungi în funcție de specie, de la câteva luni la câțiva zeci de ani. De exemplu, prima depunere a pontei se realizează la: morun după 15-20 de ani; păstrugă după 10-13 ani; nisetru după 8-15 ani; cegă după 5-10 ani; somn dupa 4-6 ani; Onchorhyncus după 3-6 ani; scrumbie după 3-4 ani; Gadus după 7 ani; știucă după 2-4 ani; biban după 2-3 ani; crap după 3-5 ani; caras după 3-4 ani; gambusie dupa 5-7 ani; Cynolebias dupa 2-2,5 luni.

De obicei instalarea maturității sexuale este condiționată de atingerea de către individul respectiv a unor anumite dimensiuni. Astfel, plătica devine matură sexual de obicei când ajunge la lungimea de circa 27 cm; văduvița la circa 18 cm etc. (Vasnețov, 1934 citat de Nikolski, 1962).

Trebuie subliniat însă că vârsta la care diferitele specii de pești ating maturitatea nu reprezintă o constantă invariabilă, ci se modifică în funcție de condițiile de mediu și în special de hrană. O alimentație abundentă la teleosteeni asigura o creștere rapidă și accelerează maturitatea sexuală (V o o d h e a d, 1960 citat de A u r e l i a N i c o l a u și colab., 1973).

Modificarea unora dintre condițiile de viață și reproducere fixate în cursul dezvoltării filogenetice conduce la încetinirea ritmului de dezvoltare și de maturare a celulelor sexuale. De exemplu, creșterea cegii în apă stătătoare este optimă, dar maturarea gonadelor nu se realizează, de cele mai multe ori celulele sexuale nedepășind stadiul II; de asemenea, la sturionii ținuți în viviere nu se pot obține celulele sexuale mature.

Este necesar să se țină seama de faptul că la dezvoltarea elementelor sexuale, la pești, concură un complex de condiții specifice fiecărei specii. Printre acestea se disting: temperatura apei, condițiile hidrochimice și de oxigenare a apei, caracterul substratului etc. absența unuia dintre factori conduce la dereglarea și blocarea procesului de maturare și reproducere. De aceea, pentru a organiza corect lucrările de dirijare a reproducerii în condiții naturale sau artificiale este absolut necesară cunoașterea cerințelor speciei folosite. Cu alte cuvinte, succesul activităților dirijate este condiționat de cunoașterea aprofundată a caracteristicilor biologice ale speciei, a fazelor obligatorii ale ovogenezei și spermatogenezei, a unirii gameților și începutul dezvoltării oului fecundat, a obținerii descendenților.

A d o u a p e r i o a d ă reprezintă dezvoltarea celulelor sexuale în intervalul de timp dintre două reproduceri (ciclul sexual), care se desfășoară de asemenea într-un ritm variat.

Maturația produselor sexuale și dezvoltarea gonadelor ocupă un timp diferit. Diferă nu numai epoca primei depuneri de icre, ci și intervalul dintre două depuneri . Astfel la Gambusia intervalele dintre epocile de reproducere sunt de câteva luni. La majoritatea speciilor periodicitatea înmulțirii se apropie de un an, dar la unii pești migratori, de exemplu la acipenseride, periodicitatea reproducerii este de doi și mai mulți ani (N i k o l s k i , 1961). Crapul, peștii fitofagi, somnul etc. se reproduc anual. Peștii se caracterizează printr-o mare varietate a formelor de înmulțire. Fiecărui grup, specie sau chiar rase biologice le sunt proprii anumite particularități. În reproducere, cea mai răspândită formă este cea realizată prin depunerea elementelor sexuale în apă, unde în mod liber se realizează unirea gametilor si fecundarea.

După cantitatea de icre depuse se pot distinge două categorii mari și anume: pești cu dezvoltare sincronă a celulelor sexuale și depunerea întregii cantități de icre intr-un interval scurt de timp (sturioni, somon, șalău, biban etc.) si pești a căror dezvoltare asincronă a elementelor sexuale se reflectă în depunerea icrelor în câteva porții (scrumbie, crap, lin, caras etc.).

Participarea la reproducere a diferitelor specii depinde de durata activității sexuale și poate fi:

unică – pești monociclici (Petromyzon, Oncorhynchus keta, O. gorbuscha, Cynolebias, Anguilla). După depunerea pontei indivizii mor.

repetată – pești policiclici (majoritatea peștilor), care pot participa la reproducere de mai multe ori în cursul vieții.

Figura nr. 1. Schema generală a dezvoltării elementelor sexuale la pești (sursa: http://www.biologie.uni-hamburg.de)

Multiplele posibilități de reproducere au fost determinate de varietatea condițiilor de viață și reprezintă capacitatea de adaptare a speciilor la modificările continue ale mediului înconjurător.

Dezvoltarea celulelor sexuale (gametogeneza) reprezintă un proces îndelungat care începe încă din stadii embrionare timpurii.

Celulele germinale primordiale (gonocite primordiale) migrează în cursul organogenezei și se localizează în regiunea viitoarelor glande genitale. În momentul diferențierii sexuale, cănd gonada va evolua în ovar sau testicul, gonocitele care au parcurs deja numeroase mitoze capătă denumirea de ovogonii sau spermatogonii. Evoluția și citodiferențierea lor ulterioară este cunoscută sub denumirea de ovogeneză și respectiv de spermatogeneză.

La pești, diferențierea sexuală se realizează în funcție de particularitățile de dezvoltare a speciei și mai puțin de condițiile mediului înconjurator. Pentru ca celulele sexuale tinere să se dezvolte până la maturare sunt necesare o hrană abundentă, care să asigure sintetizarea de substanțe specifice în celulele sexuale, și condiții care să determine diviziunile de maturație. Parcurgerea ultimei etape necesită factori noi de natură internă și externă, care converg în stimularea maturării și eliminării celulelor sexuale (ovulație și spermiație) în conditii optime pentru realizarea fecundării și activării oului.

Întregul proces al evoluției și diferențierii celulelor sexuale, manifestat la diversele specii de pești în cele mai diferite variante, se desfățoară după anumite criterii general valabile, care permit sistematizarea acestuia pe stadii.

Ovritelor specii depinde de durata activității sexuale și poate fi:

unică – pești monociclici (Petromyzon, Oncorhynchus keta, O. gorbuscha, Cynolebias, Anguilla). După depunerea pontei indivizii mor.

repetată – pești policiclici (majoritatea peștilor), care pot participa la reproducere de mai multe ori în cursul vieții.

Figura nr. 1. Schema generală a dezvoltării elementelor sexuale la pești (sursa: http://www.biologie.uni-hamburg.de)

Multiplele posibilități de reproducere au fost determinate de varietatea condițiilor de viață și reprezintă capacitatea de adaptare a speciilor la modificările continue ale mediului înconjurător.

Dezvoltarea celulelor sexuale (gametogeneza) reprezintă un proces îndelungat care începe încă din stadii embrionare timpurii.

Celulele germinale primordiale (gonocite primordiale) migrează în cursul organogenezei și se localizează în regiunea viitoarelor glande genitale. În momentul diferențierii sexuale, cănd gonada va evolua în ovar sau testicul, gonocitele care au parcurs deja numeroase mitoze capătă denumirea de ovogonii sau spermatogonii. Evoluția și citodiferențierea lor ulterioară este cunoscută sub denumirea de ovogeneză și respectiv de spermatogeneză.

La pești, diferențierea sexuală se realizează în funcție de particularitățile de dezvoltare a speciei și mai puțin de condițiile mediului înconjurator. Pentru ca celulele sexuale tinere să se dezvolte până la maturare sunt necesare o hrană abundentă, care să asigure sintetizarea de substanțe specifice în celulele sexuale, și condiții care să determine diviziunile de maturație. Parcurgerea ultimei etape necesită factori noi de natură internă și externă, care converg în stimularea maturării și eliminării celulelor sexuale (ovulație și spermiație) în conditii optime pentru realizarea fecundării și activării oului.

Întregul proces al evoluției și diferențierii celulelor sexuale, manifestat la diversele specii de pești în cele mai diferite variante, se desfățoară după anumite criterii general valabile, care permit sistematizarea acestuia pe stadii.

Ovogeneza

În dezvoltarea lor, celulele sexuale femele trebuie să acumuleze largi potențiale și un bogat material hrănitor necesar satisfacerii necesităților energetice și ,,plastice’’ ale noului organism în cursul unei perioade variabile de timp (de obicei până la obținerea hranei din afară). De aceea, dezvoltarea celulelor sexuale femele (ovogeneza) prezintă o serie de particularități.

După diferențiere, celulele sexuale femele (ovogoniile) parcurg o perioadă de înmulțire intensă, iar garnitura lor de cromozomi este diploidă. Odată cu trecerea la perioada de creștere (ovocită de ordinul întâi) apar structuri nucleare caracteristice meiozei. După constituirea lor însă cuplurile de cromozomi se dezagregă, în nucleu sunt evidenți numai nucleolii, și urmează o perioadă lungă de timp până la diviziunea de maturație. În acest interval, ovocitele se caracterizează prin mărirea considerabilă a nucleului și a masei de citoplasmă în care se elaborează și acumulează substanțe complexe (vitelogeneză).

La exemplarele tinere se observă unul sau două stadii de dezvoltare asemănătoare.

Stadiul I. Macroscopic, gonada are forma unui șnur, ușor transparent, iar sexul nu poate fi definit. Microscopic se disting ovocite tinere, cu nuclei mari ce ating aproape jumătate din diametrul ovocitei, cu citoplasmă omogenă, ușor granulară. După variația dimensiunilor ovocitelor se poate aprecia că dezvoltarea la acest stadiu este asincronă. În stroma ovarului se disting, de asemenea, numeroase ovogonii grupate în cuiburi (la sturioni) sau dispersate (la unii teleosteeni).

Stadiul II. Dezvoltarea gonadei se face treptat și trecerea în acest stadiu este practic greu de definit. Ovarele sunt puțin mai dezvoltate, dar continuă să aibă un aspect transparent, cu nuanțe de la cenușiu –verzui la galbui. Ovocitele pot fi observate prin transparența ovarului cu ajutorul lupei, iar cele mai mari chiar cu ochiul liber. Se disting mai multe categorii de ovocite, dintre care cele mai dezvoltate sunt înconjurate de stratul celulelor foliculare dispuse în monostrat. Nucleul este mare, iar nucleolii sunt numeroși și repartizați în apropierea suprafeței interne a membranei nucleare.

În cadrul acestei etape, denumită și etapa de creștere lentă sau previtelogeneză, masa ovocitului se mărește. Citoplasma este intens bazofilă și încep să apară mici picături osmiofile. Treptat crește și numărul nucleilor, care se repartizează în apropierea membranei nucleare și trec în citoplasmă, devenind participarea activă a nucleului la procesele metabolice care se desfășoară în citoplasmă. La suprafața ovocitelor încep să se formeze microvili. Dezvoltarea ovocitelor devine treptat sincronă, uniformă, la speciile care depun întreaga cantitate de icre într-un timp scurt, și accentuat neuniformă la speciile care depun icrele în porții.

Greutatea ovarului raportată la cea a corpului femelei, cu excepția sturionilor unde se acumulează o cantitate foarte mare de grăsime, nu depășește 1-1,5 % (D r i a g h i n, 1952); creșterea în greutate a ovarului este paralelă cu creșterea greutății întregului organism.

Durata acestor stadii variază în cadrul speciei și chiar la indivizii aceleiași specii. În condiții de mediu nefavorabile, procesul poate fi încetinit până la blocarea definitivă. Dacă, dimpotivă, exemplarelor tinere li se oferă condiții optime de dezvoltare, procesul se intensifică și poate fi de scurtă durată. În acest caz se obțin populații precoce, fapt care are o deosebită însemnătate pentru piscicultură.

La exemplarele adulte, stadiul II este atins curând după reproducere și reprezintă începutul unui nou ciclu sexual.

Stadiul III se distinge prin creșterea rapidă a volumului ovocitelor și începutul elaborării și acumulării de substanțe complexe în citoplasmă. Acest stadiu cuprinde sfârșitul perioadei de creștere lentă (previtelogeneză) și începutul perioadei de creștere intensivă sau, după părerea noastră, începutul perioadei de vitelogeneză. La o serie de teleosteeni, în citoplasma ovocitelor apar vacuole care ating un număr și o dispoziție anumită, se elaborează sferule de vitelus lipoproteic, care umplu masa de citoplasmă, iar vacuolele cu glicoproteine sunt împinse în zona periferică a citoplasmei. În jurul nucleului se păstrează o zonă clară, fără incluziuni. Microvilii se dezvoltă intens și raportul ovocitelor cu celulele foliculare devine mai complex. Acumularea intensă de material energetic face ca creșterea greutății ovocitului să fie rapidă și să depășească ritmul de creștere a corpului.

În acest stadiu de dezvoltare se constată diferența între peștii cu depunere totală a pontei și cei cu depunere parțială. La prima categorie, ovocitele apar uniforme ca structură si marchează un grad asemănător al diferențierii, iar fazele intermediare lipsesc. La a doua categorie, ovarul prezintă ovocite tinere și dezvoltate, precum și stadii intermediare. Durata acestui stadiu este diferită, variind de la câteva săptămâni la câteva luni.

Stadiul IV se caracterizează prin intensificarea și desăvârșirea procesului de elaborare și acumulare a substanțelor nutritive (complexe glico-lipo-proteice). In raport cu aceasta, relațiile celulelor foliculare cu ovocitele marchează maximum de complexitate. Nucleul ovocitei migrează spre polul animal, parcurgând în același timp o serie de transformări.

Spre sfârșitul perioadei, icrele ating dimensiunile definitive, iar citoplasma conține cantitatea maximă de material nutritiv de rezervă, care este repartizat selectiv. Vitelusul apare sub formă de granule și plachete viteline de dimensiuni variabile (la sturioni și unii teleosteeni) sau poate alcătui o masă omogenă (pești osoși). Incluziunile lipidice se concentreză în una sau câteva picături (somn, șalău). Nucleul își modifică structura și este situat la polul animal. Procesul de formare a învelișurilor externe ale ovocitelor este terminat și legătura cu celulele foliculare este slabă. Ovarul crește mult în dimensiuni, ocupând o mare parte din cavitatea corpului, iar greutatea lui aproape se dublează față de cea din stadiul anterior. Culoarea icrelor se accentuează și variază între galben și cenușiu închis.

La peștii cu depunere totală, ovarele conțin icre uniform dezvoltate și cu o structură caracteristică stadiului de maturare, în timp ce la cei cu depunere parțială se disting mai multe categorii de ovocite.

Se apreciază că acest stadiu începe la șalău în Marea de Azov și la Abramis în nordul Mării Caspice toamna, la coborârea temperaturii apei, iar procesul de vitelogeneză se intensifică începând din octombrie și durează 6-7 luni.

Peștii migratori au fost studiați mai puțin sub acest aspect. În cazul sturionilor, exemplarele de morun, păstrugă, nisetru, care pătrund primăvara în Dunăre și se reproduc în același an, au ovocitele în stadiul IV de maturare. Deci, perioada de vitelogeneză se realizează în mare până la pătrunderea exemplarelor în fluviu. Însă, și printre exemplarele ce pătrund în Dunăre în cursul verii, și mai ales toamna, există femele care au icrele dezvoltate și marchează aproape sfârșitul stadiului IV, asemănător cegii (C a l o i a n u – I o r d ă c h e l, 1967, 1968).

Aceste constatări conduc la ideea că exemplarele care vor participa la reproducere în anul următor coboară la iernat cu celulele sexuale deja dezvoltate, iar primăvara noile condiții de temperatură stimulează maturația și determină ovulația.

Stadiul V cuprinde o perioadă scurtă de timp (câteva zile). Caracteristicile acestui stadiu sunt următoarele: atingerea greutății și volumului maxim ale ovarului și ale icrelor; posibilitatea eliberării icrelor din folicul și eliminarea lor prin simpla măsare a abdomenului sau înclinare a corpului; capacitatea de a depune ponta în condiții optime de mediu; capacitatea de fecundare a icrelor; diferența în structura ovarelor, în funcție de modul cum se depune ponta. La peștii cu depunere totală, în afară de icrele mature, in ovar se disting numai ovocite tinere (stadiul II). La cei cu depunere parțială, înainte de prima reproducere se observă în afară de tipul de ovocite menționat pentru primul grup, și stadii intermediare(III și IV), care continuând să se dezvolte vor asigura seriile de ponte ce urmează a fi depuse în același an.

Durata acestui stadiu este strâns legată de temperatură, care poate accelera sau prelungi timpul până la blocarea totală a reproducerii.

Stadiul VI cuprinde intervalul de timp imediat după depunerea pontei și se caracterizează prin epuizarea, slăbirea adulților și scăderea însemnată a greutății ovarului (1,5 – 2,5 % din greutatea corpului). Puternic injectat, ovarul conține o serie de icre mature nedepuse, foliculi rupți și un complex de ovocite tinere. Începe un proces intens de resorbție a icrelor și a elementelor foliculare rămase; în cazul când reproducerea nu se realizează, începe resorbția întregii cantități de icre rămasă în ovar. Paralel cu acest proces, ovarul își schimbă aspectul și culoarea, revenind la caracteristicile ovarului din stadiul II.

La grupul de pești cu depunere parțială, stadiul VI se prezintă deosebit. După prima pontă, ovarul continuă să păstreze un aspect normal și un volum însemnat datorită ovocitelor în stadiile III și IV, care continuă să se dezvolte.

Durata stadiului VI variază cu specia și gradul de slăbire al indivizilor. Urmează apoi o perioadă de hrănire și intensificare a metabolismului energetic, care duce la refacerea organismului și apoi la metabolismul generativ.

Toate stadiile menționate reprezintă o încercare de sistematizare și punctare a transformărilor importante, care în mod obligatoriu au loc în procesul dezvoltării și maturării celulelor sexuale femele. Deși modificările ovarului și ale ovocitelor, atât macroscopic, cât și microscopic, sunt treptate și nu înlesnesc precizarea momentului începerii stadiilor, complexul fenomenelor calitativ noi care apar în cursul dezvoltării permite reliefarea unor etape, a unor stadii precise. Aceasta a și determinat introducerea în ihtiologie a termenului de ,, scară de maturare’’.

Numărul stadiilor și al fazelor descrise variază însă de la autor la autor în funcție de criteriile luate în considerare și de specia analizată. Astfel, dintre sturioni, pentru nisetru T r u s o v (1964) stabilește 6 stadii pentru cegă S i l o v (1964) descrie 9 stadii (subîmpărțind stadiile II și IV), I a n c o v i c (1958) 7 stadii, iar noi susținem 6 stadii (Meien, 1941; Driaghin,1952), la crap 7 stadii (G h e r b i l s k i i, 1956; K u z m i n, 1957). Cercetări mai recente efectuate de S t e o p o e și colab. (1967) au condus la 10 stadii (prin divizarea stadiilor IV, V și VI); aceeași diviziune a stării de maturare este propusă de N i c o l a u și S t e o p o e (1970) pentru peștii fitofagi.

Figura nr. 2. Secțiune transversală prin folicul primar cu oocite primare (stânga ) și folicul secundar cu oocite secundare (sursa: http://instruction.cvhs.okstate.edu/)

Figura nr. 3. Reprezentare schematică a unui folicul matur (stânga) și secțiune transversală prin ovar de pește (dreapta) (sursa: http://instruction.cvhs.okstate.edu/)

Spermatogeneza

În aprecierea evoluției gonadelor mascule la pești și maturarea celulelor sexuale au un rol important o serie de indicatori, ca: dimensiunile, volumul și culoarea testiculului, abundența vaselor sanguine, apariția spermei, starea și structura celulelor sexuale, precum și unele caracteristici:

unitatea de structură și dezvoltarea celulelor sexuale;

deosebirile existente în ciclurile sexuale anuale ale masculilor diferitelor specii;

de cele mai multe ori, masculii au elementele sexuale dezvoltate și sunt gata pentru reproducere înaintea femelelor;

posibilitatea procesului de spermatogeneză pe anumite stadii.

Stadiul I. Gonada are aspectul unui filament, de culoare roz sau al unui pliu îngust al epiteliului peritoneal. Spermatogoniile, cele mai mari celule din întregul ciclu al celulelor sexuale mascule, au forma rotundă sau ușor ovală și sunt dispuse în grupuri sau izolat. Nucleul, puternic dezvoltat, conține granule de cromatină și un nucleol central.

Zona generativă ocupă numai o parte a gonadei, aceasta fiind alcătuită, în principal, din țesut conjunctiv.

Stadiul II se realizează prin activitatea intensă de înmulțire a spermatogoniilor. Zona generativă se dezvoltă, cuprinzând aproape întreaga gonadă și îi imprimă o coloare roz gălbuie. În gonade, spermatogoniile se grupează în interiorul canaliculelor seminifere în curs de formare. Țesutul interstițial este dezvoltat. Acest moment poate fi considerat începutul ciclului spermatogenetic.

Stadiile I și II se întâlnesc de obicei la exemplarele tinere care parcurg prima dată această fază a dezvoltării individuale. Adulții, după reproducere reiau ciclul din stadiul II.

Stadiul III. Spermatogoniile nu se mai înmulțesc și intră în perioada de creștere. Dimensiunile lor însă se modifică puțin pe baza creșterii nucleului și a citoplasmei. Celulele sexuale în acest moment al dezvoltării sunt denumite spermatocite de ordinul I. În această perioadă începe desfășurarea procesului de meioză, care va duce la înjumătățirea numărului de cromozomi, iar celulele rezultate reprezintă spermatocite de ordinul II. Treptat, tubii seminiferi se umplu cu spermatocite de ordinul I și II. A doua diviziune de maturație se desfășoară normal și conduce la formarea de spermatide. Unde procesul de spermatogeneză a fost mai intens, predomină spermatidele.

În continuare urmează o fază caracteristică celulelor sexuale mascule – spermiogeneza, adică procesul de transformare a spermatidei în spermatozoid.

Stadiul IV. Tubii seminiferi se lărgesc, iar țesutul interstițial se reduce mult. Spre sfârșitul acestui stadiu se remarcă chiar cazuri de unire a mai multor tubi seminiferi și formarea de mici lacune cu spermatozoizi culoarea testiculuilui devine albă și volumul crește considerabil.

Procesul de spermiogeneză este parcurs în timpul stadiului IV de maturare. Desăvârșirea lui punctează începutul stadiului următor.

Stadiul V. Testiculul este alb, lucios și este dezvoltat la maximum. Tubii seminiferi se extind, de asemenea, la maximum, transformandu-se în parte în lacune pline cu spermatozoizi. La speciile de pești caracterizați prin depunere totală a pontei se întâlnesc rar spermatocite și spermatide. Prin secționarea testiculului se preling picături albicioase. La presarea abdomenului, de asemenea se prelinge spermă. La exemplarele care participă de mai multe ori și într-un interval mai mare de timp în reproducere, testiculul prezintă numeroase celule sexuale mai tinere, care asigură formarea de noi spermatozoizi.

Stadiul VI. După reproducere, aspectul gonadelor este hipertrofiat, cu cute transversale. Culoarea este alb-cenușie sau roz-cenișie. Pe secțiunile histologice, lacunele apar golite complet sau conțin o cantitate mică de spermatozoizi nedepuși. Spermatogoniile care au început să se dezvolte în interiorul tubilor seminiferi încă de la sfârșitul stadiului IV și în cursul stadiului V încep să crească în dimensiuni. Spermatozoizii rămași sunt resorbiți, iar diametrul lacunelor se micșorează. La exemplarele care participă de mai multe ori la reproducere se remarcă și structuri corespunzătoare procesului de spermiogeneză.

La majoritatea exemplarelor începe procesul de refacere a gonadei. Țesutul interstițial se dezvoltă puternic. Tubii seminiferi încep să se asemene prin aspectul și structura lor cu stadiul II de dezvoltare, iar spermatogoniile ocupă aproape întregul lor număr.

Figura nr. 4. Secțiune transversală prin testicol pentru a observa spermatogonii (stânga), spermatocite primare (dreapta) și spermatii tinere si mature (jos) (sursa: http://instruction.cvhs.okstate.edu/)

Influența factorilor interni asupra maturării celuleor sexuale și a reproducerii

Un rol de seamă în trecerea organismului la starea de reproducere îl dețin mecanismele fiziologice interne, influențate în primul rând de activitatea glandelor endocrine. Cercetările au stabilit că sfera de influență a hormonului gonadotrop asupra gonadei în perioada trecerii organismului în starea de reproducere nu se limitaeză numai la procesul ovulației, ci se extinde și asupra proceselor nucleare ce au loc înaintea acestui proces. La sturioni, de exemplu, experiențele au demonstrat că, asemănător majorității vertebratelor, maturarea ovocitelor are loc sub influența hormonului gonadotrop al hipofizei și constă din două perioade. În prima perioadă se produce liza membranei nucleare și încep diviziunile de maturație sub influența hormonului hipofizar, iar în a doua perioadă, independent de prezența hormonului, procesul se poate continua fără alt stimulent, chiar în afara corpului femelei. În vitro, procesul poate fi declanșat numai prin contactul sucului nuclear extras după începerea lizei membranei nucleare cu citoplasma ovocitei.

Procesul trecerii peștilor în stare de reproducere poate fi schițat astfel: condițiile optime create de factorii externi (temperatura, curentul apei, substratul etc.) acționează prin organele de simț asupra sistemului nervos central și stimulează activitatea hipofizei. Aceasta secretă și eliberează în sânge hormoni gonadotropi, care stimulează maturarea ovocitelor și eliberarea lor din foliculi. Cunoscută fiind legătura stânsă dintre procesul maturării și activitatea hormonală, în ultimele decenii au fost întreprinse numeroase cercetări privind stimularea ciclului sexual cu ajutorul diferitelor produse. Cu cea mai largă perspectivă s-a dovedit a fi hormonul hipofizar.

Este cunoscut faptul că la pești hipofiza se caracterizează prin cea mai mare variație a structurii și creează, din această cauză, dificultăți în încercările de omologare (S t e n d e l, 1913). O trăsătură comună însă, pentru speciile de pești este aceea că în zona nervoasă a hipofizei nu formează un organ compact, separat, ci se ramifică și pătrunde adânc în zona glandulară. În acest fel se realizează un contact intim între rădăcinile neurohipofizei și grupele de celule secretoare.

Asupra structurii și funcției hipofizei, în special a variației conținutului de hormon gonadotrop în timpul anului s-au întreprins de asemenea studii amănunțite. Rezultatele au demonstrat că fiecare porțiune a hipofizei peștilor secretă diferiți hormoni care acționează asupra uneia sau alteia din fazele procesului de dezvoltare a celulelor sexuale. De aceea, în diferitele sezoane ale anului se constată variații ale activității secretoare ale zonelor hipofizei, care corespund unor stadii diferite de dezvoltare a gonadelor.

Z a i ț e v (1971), studiind hipofiza la crap și știucă, prezintă o serie de caracteristici. În perioada dinaintea reproducerii, toate porțiunile hipofizei sunt puțin active și evidențiază primele semne de pregătire a celulelor secretoare în vederea elaborării secreției. Se stabilește legătura specifică dintre procesele metabolice ale adenohipofizei și nucleii hipotalamici. La știucă, spre deosebire de crap, activitatea adenohipofizei și a neurohipofizei este mai intensă înainte de reproducere, fenomen care se explică prin timpul mai rapid de reproducere si pragătire a unei porțiuni mari de icre și spermă pentru reproducerea totală. S-a constatat, de asemenea, că există o diferență cantitativă și calitativă a gonadotropinei între mascul și femelă (B u t l e r, 1941; H i l d, 1941). G h e r b i l s k i i (1939) arată că hipofiza masculuilui de păstrugă influențează pozitiv procesul de maturare a icrelor dar conchide că la majoritatea speciilor de pești nu există specificitate de sex. Pot exista diferențe și la indivizii aceleiași specii, în funcție de starea organismului. B a r a n i c o v a (1949), studiind masculii de păstrugă la începutul migrației de reproducere și masculii aflați la locul ales pentru depunerea pontei, constată că la acest din urmă grup cantitatea de hormon este mult mai mică.

Influența pe care activitatea gonadotropică o are asupra gonadelor variază și cu vârsta indivizilor. Astfel, după unii autori influența este minimă înainte de maturitatea sexuală, iar după alții ar avea un rol de stimulare sau chiar de accelerare a dezvoltării sexuale la peștii imaturi (M a t h e w s, 1940; K a w a m u r a și O t s u k a, 1950).

Au fost experimentate și o serie de preparate endocrine ca: prolan, foliculină, gravidan, tiroxin, horiogonin, gonadotropină serică etc. în general, aceste preparate au dat rezultate pozitive dar nu s-au putut folosi pe scenă industrială.

Influența factorilor externi asupra maturării celuleor sexuale și a reproducerii

Heleșteele de reproducere trebuie să îndeplinească anumite condiții de temperatură, lumină, un anume continut de oxigen solvit în apă, densitate de populare, lniștea înconjurătoare (lipsa factorilor de poluare fonică sau mecanică – factori de stress pentru pești), hrana, dimensiuni și adâncimi corespunzătoare ale heleșteului. Toate acestea să se apropie, pe cât posibil, de condițiile de habitat natural al fiecărei specii.

Pentru a se reproduce, fiecare specie parcurge etapele menționate anterior într-un timp mai îndelungat sau mai scurt, dar nu pot fi omise. Succesiunea lor obligatorie reflectă evoluția proceselor biochimice și fiziologice, care au loc atât în gonade cât și în restul organismului și care sunt influențate de condițiile mediului înconjurător. Schimbarea condițiilor externe poate fi întâmplătoare sau se succedă într-un anumit ritm.

În apele calde, condițiile sunt relativ stabile și peștii se reproduc sub influența factorilor interni tot sau aproape tot timpul anului. Acest mod de reproducere reprezintă tipul inițial de adaptare pentru înmulțire.

Peștii din zonele temperate și reci sunt supuși unor modificări importante ale condițiilor de viață, fapt care a determinat apariția unor serii de transformări adaptative. În linii mari, aceste transformări se reflectă în depunerea icrelor într-un anumit sezon și în modul cum se realizează reproducerea. Astfel, se disting grupe de pești care se reproduc primăvara, vara sau toamna. Depunerea pontei se face în porții (la interval de câteva zile sau luni), sau total (în câteva minute sau ore).

O adaptare cu totul deosebită de tipul inițial de înmulțire o prezintă keta, anguila etc., care după prima depunere a pontei mor.

Factorii externi, care se întâlnesc frecvent și exercită un rol important pentru fiecare specie de pești sunt:

Temperatura influențează puternic maturarea celulelor sexuale și reproducerea. În funcție de ritmurile și variația temperaturii sezonului, depunerea pontei poate fi primavara devreme sau primăvara târziu (știucă, crap, biban, caras etc.). Acest fenomen este determinat de cerințele speciei față de anumite condiții de temperatură, de unde și denumirea de temperatură de reproducere. Sub nivelul acesteia, depunerea pontei încetează și se reia numai după ridicarea temperaturii. Spre exemplu, din cauza diferenței de temperatură a apei și a perioadei de creștere, aceeași specie de pești manifestă diferite vârste ale maturității sexuale. Astfel, în sudul Chinei, femelele de Ct. idella ating maturitatea sexuală la vârsta de 4 ani, iar cele de H. molitrix la 3 ani (Ni-Da-Șu, 1962); la nord, în Amur, femelele de Ct. idella ating maturitatea sexuală la vârsta de 9 – 10 ani, iar cele de H. molitrix la 7 ani (A. N i c o l a u, 1973).

Chiar dacă mai multre specii de pești suportă temperaturi extreme, nu se recomandă creșterea reproducătorilor într-un bazin unde astfel de fluctuații au loc. Dezvoltarea normală a gonadelor cere o anumită cantitate ,, (sumă)’’ de temperatură care se exprimă în grade zile.

În zonele temperate dezvoltarea gonadelor la unele ciprinide, de exemplu: crapul comun, crapul chinezesc, lin, etc., poate fi accelerată prin încălzirea mediului, cu ajutorul căruia epoca de reproducere poate fi devansată cu o lună. De asemenea maturarea gonadelor la crap poate fi sensibil amânată dacă este supus la temperaturi joase, piscicultorul având astfel la îndemână un instrument comod fie de a devansa, fie de a întârzia reproducerea peștilor.

Lumina. Intensificarea luminii, care variază de asemenea cu sezonul, poate sluji ca activator sau semnal al maturării celulelor sexuale și reproducerii. Trebuie subliniat însă faptul că influența luminii este corelată de obicei cu temperatura și că nu exercită asupra tuturor speciilor un efect stimulator.

Nevoia de lumină variază în funcție de specie. La salmonide dezvoltarea gonadală este fotoperiodică, pe când la peștii de apă caldă, este afectată dacă condițiile de iluminare se îndepărtează de normal. Mulți pești, peștii pisică mai cu seamă, suferă într-un mediu prea luminos. Mai multe specii, în special cele care se reproduc în râuri preferă apele tulburi: ele se agită când mediul înconjurător este foarte luminos și transparent ceeace exercită un efect negativ asupra dezvoltării gonadelor lor. Reproducătorii care au suferit un tratament hormonal evită lumina și își petrec timpul căutând un adăpost obscur (W o y n a r o v i c h E., et L. H o r v a t h, 1981) .

Oxigenul. Concentrațiile scăzute de oxigen, reduc sau împiedică reproducerea la speciile Pimnehpalus promelas (B r e m g, 1971) și Pomoxis nigromaculatus (C a l s o n – H e r n a n, 1978), în timp ce creșterea concentrației de oxigen declanșează ovulația la specia Cyprinus carpio.

Oxigenul este esențial pentru supraviețuire; când cantitatea de oxigen dizolvat este de 2,0mg/l, activitățile fiziologice normale sunt drastic reduse, iar consumul excesiv de energie de către pești, afectează negativ dezvoltarea gonadelor. În acest caz, mulți reproducători nu reușesc să se reproducă în normalitate. Este important, deci, alimentarea bazinului să se facă cu apă proaspătă și bine aerată.

Curentul apei. Unele specii de pești se reproduc numai în ape curgătoare (sturioni, keta etc.). Menținuți în ape stătătoare, adulții de nisetru, morun, păstrugă și cegă își întrerup procesul de reproducere.

Speciile migratoare (sturioni, salmonide, clupeide etc.), în perioada migrațiilor de reproducere pătrund în fluvii cu gonadele încă nematurate. Procesul maturării lor se realizează în cursul migrației contra curentului, în condițiile unei stări fiziologice deosebite a organismului. Apa curgătoare stimulează dezvoltarea gonadelor, în special atunci când celulele germinale se dezvoltă la stadiul IV, accelerând metabolismul și transferul sau depozitarea nutrienților în gonade. Mai multe date experimentale (Iliescu, 1995) arată că apa curgătoare poate stimula hipotalamusul să sintetizeze și să elibereze LRH, care la rândul lui, stimulează glanda hipofiză să elibereze hormonul stimulării sexuale.

Substratul este atât de specific și conservator încât a determinat gruparea speciilor în categorii bine distincte: pelagofile, fitofile, litofile, psamofile și ostracofile. Chiar dacă există toate condițiile necesare, cu excepția substratului, reproducerea nu are loc. Un exemplu concludent îl reprezintă crapul, care nu se mai reproduce când plantele din heleșteu sunt acoperite cu mâl, deși temperatura este optimă. Dacă pe fundul apei sunt puse plante proaspete, depunerea are loc la un interval scurt de timp.

Prezența indivizilor de sex opus. S-a demonstrat că pentru realizarea reproducerii în condiții normale este necesară prezența adulților de sex opus. În natură se observă că la locurile de reproducere sunt prezente și active ambele sexe. La reproducerea dirijată, la bazinul circular, a speciilor sânger și novac, pe lângă intervențiile făcute în vederea stimulării maturării și ovulației, a menținerii unei temperaturi constante și optime, alți factori care contribuie la realizarea reproducerii, se referă la menținerea împreună, după injecția I-a, a reproducătorilor de ambele sexe.

Sunetele produse de masculii speciei Tilapia mosambica au grăbit reproducerea femelelor izolate, cu aproximativ 10 zile, sugerând că acestea au avut efect asupra dezvoltării gonadelor și desăvârșirii ovulației (M a r s h a l l , 1972).

Alături de factorii menționați, o mare importanță în declanșarea reproducerii la aceeași specie, revine stimulatorilor vizuali. Femelele izolate, care sunt private de contactul vizual cu masculii conspecifici de aceeași vârstă s-au reprodus cu 10 zile mai târziu decât loturile la care contactul vizual cu partenerii a fost permis (S i l v e r m a n, 1978).

Starea de stress. Manipularea repetată a peștilor, în scopul stimulării hormonale, contribuie la scăderea nivelului extradiolului plasmatic, la exemplarele în cauză. De asemenea, factorii poluanți duc la perturbarea metabolismului steroizilor, printr-o reacție de stress.

Influența hranei. Gonadele la pești se pot dezvolta la maximum, numai în condiții nutriționale specifice și raționale. În stadiile de dezvoltare timpurii (II sau III) ale ovarului, la sânger și novac, indicele gonadei este, în general, de 5 – 6%. La sfârșitul primăverii (sfârșitul lunii aprilie sau începutul lunii mai), odată cu creșterea temperaturii, ovarele încep să crească rapid și indicele gonosomatic creste la 12 – 20%. Dacă, condițiile de prematurare sunt bune și există suficientă hrană disponibilă, gonadele se vor matura mai devreme și fecunditatea va fi mai mare. Dacă aceste condiții nu se pot realiza, dezvoltarea gonadei poate fi limitată sau chiar inhibată.

Apa ce alimentează stațiunile de reproducere. Apa care alimentează stația de incubație trebuie să intrunească urmatoarele condiții fizico-chimice:

– temperatura apei să se încadreze în optimul biologic al speciei. Deviațiile prea mari și brusce, în plus sau în minus, față de temperatura optimă, atrag fie încetinirea funcțiilor vitale ale organismului, fie accelerarea lor, producand chiar moartea embrionilor. În timpul embriogenezei, este de dorit ca temperatura să nu scadă sub optimul termic, deoarece crește perioada de embrionare cu reducera procentului de eclozare și de asemenea să nu crească peste optimul termic al speciei deoarece apar malformații ale indivizilor, și implicit procent scăzut de supraviețuire.

– oxigenul solvit în apa de alimentare constituie cel mai valoros și important parametru, atât pentru viața peștilor cât și pentru viața celorlalte organisme.

Cantitatea de oxigen solvit în apa de alimentare a bazinelor piscicole și a stației de reproducere se cere să se manțină în limitele de 6 – 8 mg/l.

– pH-ul (concentrația ionilor de hidrogen) exprimă gradul de aciditate sau alcalinitate a unei ape. Valoarea optimă a pH-ului pentru pești și alte viețuitoare acvatice se află în zona neutră, sau ușor alcalină. Limitele optime ale pH-ului sunt cuprinse între 7,2 – 7,6. pH-ul

– substanța organică (SO) – constă în oxidarea substantelor organice din apă prin metoda cu permanganat de potasiu. În general, apele utilizate în piscicultură conțin ceva mai multă substanță organică (40-60 mg/l KMnO4 și sunt considerate valori admisibile.

Pentru stațiile de reproducere substanța organică nu trebuie să depășească 15 – 30 mg/l KMnO4.

– Calciul determină alcalinitatea unei ape piscicole și este indispensabil pentru stabilirea puterii de tamponare. Valori de 80 – 120mg/l se înscriu în optimul unei ape bune din punct de vedere piscicol.

– Magneziul se găsește în apă în cantități mici. Într-o apă piscicolă trebuie să existe între Ca și Mg raportul de 5 :1.

– Duritatea apei este dată de carbonații de calciu și magneziu, și trebuie să nu depășescă intervalul 6 – 20 grade germane în heleștee, (optimul pentru stațiile de reproducere este 7 – 11 grade germane, iar pentru șalău, 5 – 8 grade germane). La un grad duritate corespund 10 mg CaO.

– Fosforul este elementul biogen de cea mai mare importanță pentru bazinele piscicole. În apele cu productivitate bună concentratia optimă este de 0,05 – 1,5 mg/l, limitele admise fiind cuprinse între 0,5 – 2mg/l PO43-.

– Azotul, ca și fosforul este un element biogen de mare importanță pentru apele piccicole. Proveniența lui în apele piscicole este de origine organică și minerală. Se formează prin oxidarea nitriților, prin transformarea azotului proteic din substanțele organice de natură animală sau vegetală căzute prin fundul apelor. Nivelul optim al azotului în apele piscicole este de 1 – 3 mg/l, maxima admisă ridicându-se la 30 mg/l pe timp de vară și variază cu temperatura, concentrația de oxigen dizolvat, concentrația de substanțe organice și cu pH-ul. Cantitatea maximă de azotiți acceptată în apele piscicole este de până la 0,3 mg/l.

Cantitatea de azotați din apa ce alimentează stațiile de reproducere trebuie să se mențină la limita inferioară admisă, pentru a nu influența procesul de embriogeneză al icrelor.

– Suspensiile. Valoarea maximă admisă a suspensiilor în apele piscicole este de 80 mg/l. Pentru stațiile de reproducere este bine ca substanța în suspensie să se încadreze în intervalul 5 – 15 mg/l, maxima admisă fiind de 40 mg/l.

Celulele sexuale mature

Icrele, la majoritatea peștilor, sunt rotunde, cu dimensiuni ce variază în funcție de specie între limite destul de largi, 0,30 – 20 mm. La speciile de importanță economică cuprinse în lucrarea de față diametrul variază între 1 și 4 mm. Dimensiunile icrelor reprezintă un caracter constant al speciei. În cursul sezonului de reproducere, media dimensiunilor icrelor poate să scadă, dar amplitudinea de variație a dimensiunilor rămâne aproape neschimbată (R a s s, 1953).

Între dimensiunile icrelor și condițiile de dezvoltare a speciei există o corelație strânsă. Astfel, diametrul icrelor este cu atât mai mare cu cât arealul de răspândire a speciei este situat mai la nord. Creșterea diametrului se observă nu numai pe direcția sud – nord ci și în zonele cu diferențe de nivel ale apei. În ambele cazuri determinantă este temperatura (R a s s, 1941; M a r s h a l l, 1953). La formele nordice sau la cele care se reproduc la temperaturi scăzute, mărirea icrelor este legată de creșterea cantității de rezerve viteline acumulate.

Există, de asemenea, o corelație între dimensiunile icrelor și fecunditatea relativă (cantitatea relativă a numărului de icre, raportată la unitatea de greutate a peștelui).

La sturioni, icrele sunt rotunde sau ușor alungite. Structura lor se caracterizează prin repartizarea neuniformă a citoplasmei și a incluziunilor viteline și pigmentare. Polul animal ocupă o treime din icră, este ușor recunoscut după pigmentația exterioară și conține citoplasmă, material nuclear, mici granule viteline și incluziuni lipidice.

Tabel 1. Dimensiunile icrelor la diverse specii de pești și locul depunerii pontei (dupa G h i n z b u rg, 1968)

Porțiunea vegetativă cuprinde plachete viteline mari și picături de grăsime, printre care se repartizează puțină citoplasmă. Aceste caracteristici fac ca după fecundare, segmentația icrelor la sturioni să fie totală și inegală.

La teleosteeni, icrele sunt în general rotunde. Conținutul bogat în incluziuni ocupă aproape întreaga icră, iar citoplasma este împinsă la periferie. Numai în centrul polului animal, citoplasma formează o îngroșare, a cărei mărime variază de la specie la specie. După fecundare, citoplasma fără incluziuni se grupează la polul animal, la nivelul îngroșării, care se mărește mult, și devine blastodisc. Legat de tipul accentuat telolecit al structurii icrelor, segmentarea este inegală și se realizează numai la nivelul blastodiscului (W a l d e y e r, 1960).

În procesul fecundării, un rol de seamă îl au zona corticală a citoplasmei și granulele corticale al căror conținut este eliberat la suprafața membranei plasmatice și formează spațiul perivitelin, precum și învelișurile externe ale icrei, care pot permite sau nu pătrunderea spermatozoizilor.

În condiții normale de dezvoltare și maturare (parcurgerea diviziunilor de maturație), icrele au o capacitate ridicată de fecundare și au un procent mare de fecunditate. După eliberarea icrelor în apă, această capacitate scade, până se pierde total. Același fenomen se constată și în cazul păstrării icrelor în alt mediu.

Tabel 2. Păstrarea capacității de fecundare a icrelor la diverse grupe de pești, menținute în medii diferite (după G h i n z b u r g, 1968)

Se poate observa că menținerea icrelor în apă (în condiții de salinitate corespunzătoare reproducerii), durata de păstrare a capacității de fecundare la păstrăv, știucă, etc. este foarte scurtă (câteva minute). Această pierdere rapidă a posibilității de fecundare este determinată de faptul că icrele se activează din primele secunde ale contactului lor cu apa și deci pătrunderea spermatozoidului devine imposibilă. La alte specii, activarea se produce mai târziu sau deloc și astfel timpul de realizare a fecundării este mult mai lung. de exemplu, la păstrugă, nisetru, cegă, scrumbie etc. se poate prelungi câteva ore.

Spermatozoizii. Structura spermatozoidului la pești este foarte variată și depinde, în mare parte, de modul cum se face fecundarea. La peștii care eliberează produsele sexuale în apă, unde are loc și fecundarea, gameții masculi sunt considerați de tip primitiv

(G h i n z b u r g, 1968).

În structura spermatozoidului se disting 3 porțiuni: capul, zona intermediară și coada.

Forma capului, deși foarte variată, este constantă și specifică fiecărei specii. Ea poate fi aproape sau perfect sferică, ovoidală, în formă de pară (la majoritatea teleosteenilor) sau alungită (la sturioni și unii teleosteeni). Cea mai mare parte a capului este ocupată de nucleu, la care anterior este situat acrosomul. Datorită densității, materialul nuclear apare fără structură și în secțiune capul spermatozoidului prezintă un aspect omogen. Acrosomul, cunoscut și sub denumirea de corpuscul apical sau perforator, este o formațiune caracteristică spermatozoizilor alungiți (Nath, 1956) și deține un rol important în procesul de unire a gameților. Contrar unor păreri anterioare, după care acrosomul ar avea o funcție mecanică de străpungere a învelișurilor icrei, în prezent s-a demonstrat că el conține lizină, care dizolvă aceste învelișuri, la locul de contact cu spermatozoidul. În același timp, este prima porțiune a spermatozoidului care vine în contact cu suprafața ovocitei și își modifică simțitor forma.

Zona intermediară reprezintă porțiunea la formarea căreia participă centrul celular și mitocondriile. În această zonă se află unul sau doi centrioli, de la care pornește filamentul axial.

Coada este formată dintr-un filament (alcătuit de fapt dintr-un mănunchi de fibrile) înconjurat de un strat de citoplasmă, limitată la exterior de membrana plasmatică; de obicei, vârful cozii este mai subțire.

Acest plan general de organizare a spermatozoidului prezintă variații și particularități specifice diferitelor grupuri. De exemplu, la sturioni, forma corpului este alungită, puțin mai largă în zona posterioară, iar acrosomul are forma unui căpăcel (capișon), rotunjit în afară. Zona nucleară a capului formează o mică proeminență care pătrunde în acrosom. zona intermediară este cilindrică și se termină anterior cu centriolul, iar posterior cu inelul distal. Mitocondriile formează un strat uniform în jurul filamentului. Lungimea totală a spermatozoidului este de circa 50 μ (Ginzburg, 1968). Spermatozoizii teleosteenilor au o structură mai simplă, dar ca dimensiuni se apropie de sturioni. Forma corpului poate varia foarte mult. La cele mai multe specii (scrumbie, știucă, caras, păstrăv, biban) acrosomul lipsește. La baza capului se pot distinge 2 centrioli, de la nivelul cărora pornește filamentul axial, iar zona intermediară a spermatozoidului are aspectul unei formațiuni rotunde sau plate, care se află la baza capului și uneori (la salmonide) are o adâncitură. Filamentul cozii trece excentric sau chiar periferic. Coada spermatozoidului are vârful mai adâncit.

Sperma. La toate speciile de pești care eliberează produsele seminale în apă, sperma reprezintă totalitatea spermatozoizilor în lichidul spermatic. De obicei este albă sau ușor gălbuie și adeseori este cunoscută sub denumirea de lapți. Volumul de spermă secretat de masculi este considerabil și variază în funcție de: dimensiunile masculului, durata timpului de participare la reproducere și a numărului de porții de spermă, cantitatea de icre depusă odată de femelă, raportul numeric dintre masculi și femelele cârdului respectiv, condițiile mediului în care se reproduc etc.

Concentrația de spermatozoizi pe unitatea de volum variază după specie. De exemplu, la sturioni, unde masculii elimină un volum mare de spermă, concentrația de spermatozoizi în unitatea de volum este de 5 – 10 ori mai mică față de multe specii de salmonide și ciprinide (G h i n z b u r g, 1968). Sperma la sturioni conține între 1 și 4 – 5 miliarde de spermatozoizi la 1 cm3, are culoarea și consistența laptelui, în timp ce la păstrăv este foarte consistentă (20 miliarde spermatozoizi /1 cm3 – Billard, 1971).

Mobilitatea spermatozoizilor și capacitatea de fecundare. Îndată ce vin în contact cu apa, spermatozoizii se activează și încep să se deplaseze energic și orientat. Mișcările lor sunt în general ondulatorii, ades în spirală și numai rareori liniare. La pești, spermatozoizii sunt antrenați de curentul lichidului spermatic și nu se orientează împotriva acestuia. Când ating în drumul lor o suprafață tare, încep să descrie o mișcare în cerc, care poate fi executată la unele specii pe direcția acelor de ceas, iar la altele în direcția inversă (G i b b o n s, 1962).

Din momentul activării, spermatozoizii se comportă asemănător. La început se deplasează energic și orientat, apoi treptat mișcările lor devin mai lente, oscilatorii și rămân imobili. Viteza de deplasare variază cu specia. Dintre grupele studiate, o viteză considerabilă a fost observată la păstrăv (160 μ/s), coregoni (180 μ/s), după care urmează morunul și știuca (100 μ/s), Abramis (50 μ/s), Leuciscus (33 μ/s) (Turdakov, 1962). La marea majoritate a peștilor însă, viteza de deplasare a spermatozoizilor se aseamănă cu cea a altor grupe de animale (echinoderme, mamifere), (Bishop, 1962). Durata mișcărilor de deplasare este, de asemenea, variabilă. Se remarcă diferențe între specii, în cadrul aceleiași specii și între spermatozoizii aceleiași porții de spermă; în cel din urmă caz, deosebirea este provocată probabil de vârsta diferită a spermatozoizilor și de gradul lor de maturare, ca rezultat al modului în care a decurs procesul de spermiogeneză.

Unul din factorii de bază care influențează intensitatea mișcărilor și durata lor este temperatura. Cu cât acesta crește, intensitatea mișcărilor spermatozoizilor este mai mare. Consumul rezervelor energetice în acest caz este mai rapid și conduce la scurtarea duratei de activitate a spermatozoidului. Durata activității este invers proporțională cu concentrația lor în apă. Acest fenomen, stabilit de multă vreme la ariciul de mare și cunoscut sub denumirea de efect de diluție’’ (,,dilution effect’’), este determinat de câțiva factori care concură în același timp: concentrația de oxigen și de acid carbonic, pH-ul apei (Mohri și Yasumasu, 1963). Perioada în care spermatozoizii sunt activi este mai lungă la peștii care se reproduc în apă sărată și salmastră decât la majoritatea peștilor ce se reproduc în apă dulce (salmonide, ciprinide, percide etc.). Spermatozoizii sunt activi în apă 2 – 3 minute la sturioni și la țipar până la câteva ore.

Trebuie să se țină seama și de faptul că durata mișcărilor active ale spermatozoizilor este corelată și cu condițiile de reproducere. Astfel, la speciile care depun icrele în apă rece și curent puternic (salmonide), această perioadă este mai scurtă decât la speciile care se reproduc în sezonul de primăvară (știucă, lin, caras). În aceleași condiții de temperatură, spermatozoizii de știucă sunt mai puțin timp activi decât cei de lin și caras, care se reproduc mai târziu. Ținând seama însă de faptul că odată cu creșterea temperaturii activitatea spermatozoizilor se scurteză, perioada absolută de activitate este asemănătoare (Lindroth, 1946).

Pentru utilizarea practică a spermatozoizilor prezintă interes comportamentul lor și în alte medii. Astfel, în cazul creșterii conținutului de săruri în apă (și în principal a clorurii de sodiu) peste concentrația optimă, durata de mișcare a spermatozoizilor scade, unii spermatozoizi rămânând de la început imobili. La majoritatea speciilor dulcicole studiate, spermatozoizii nu se mai activează la o concentrație de săruri care trece peste 13 o/oo. La alte specii sunt mai sensibili (de exemplu, la nisetru ei rămân imobili la o concentrație de 8 o/oo). La peștii care se reproduc în apă sărată, dimpotrivă, spermatozoizii nu mai devin activi în apă dulce.

Trebuie menționată, de asemenea, activitatea spermatozoizilor în lichidul din cavitatea corpului. La unii pești, prin diluarea spermei cu lichid din cavitatea corpului, spermatozoizii se activează ca și în apă. La alte specii (știuca) se activează mai slab decât în apă, dar pot rezista o perioadă mai lungă de timp. La scrumbie, morun, nisetru, păstrugă și țipar, spermatozoizii rămân inactivi în lichidul din cavitatea corpului.

În general, capacitatea de mișcare și de deplasare a spermatozoizilor este corelată cu posibilitatea lor de a fecunda. Pentru a se realiza fecundarea, spermatozoizii trebuie să efectueze mișcări active, orientate, și, apropiindu-se de micropilul icrei, să pătrundă în interior. Mișcările oscilatorii nu asigură fecundarea.

Condiții de păstrare a spermei. Spermatozoizii în lichidul spermatic sunt imobili și se caracterizează printr-un nivel scăzut al metabolismului, ceea ce ajută să-și păstreze mult timp rezervele energetice. Cu cât temperatura este mai scăzută, durata de păstrare a spermei crește, fapt care dă posibilitatea conservării lor pe o perioadă de timp mai lungă la stațiunile de reproducere artificială. Există și posibilitatea ca spermatozoizii care au fost la început activați și curând au rămas inactivi să-și păstreze însușirile caracteristice. Acest fenomen este realizabil numai la spermatozoizii aflați în lichidul din cavitatea corpului său în soluție fiziologică, medii care, spre deosebire de ,, apa dulce’’, păstrează timp îndelungat structura acestora.

Fecundația și dezvoltarea embrionilor in-situ și ex-situ

Fecundarea

Mecanismul de unire a gameților explicat judicios pe baza studiilor de microscopie electronică este grupat în două faze.

Faza I. Activarea spermatozoidului și realizarea reacției acrosomului. Primul contact între gameți determină modificări ale structurii spermatozoidului și în special ale acrosomului. Când spermatozoidul atinge icra se declanșează reacția acrosomului. La suprafața zonei anterioare a capului apare un orificiu, iar la suprafața zonei anterioare a acrosomului o veziculă. Lizina secretată de acrosom produce liza învelișurilor icrei. Unul sau mai mulți tubuli acrosomici care se formează ajung în contact cu membrana plasmatică a icrei. În locul de contact, plasmalema spermatozoidului și cea a icrei se contopesc, iar conținutul tubului acrosomic se unește cu citoplasma. Din acest moment, ambii gameți sunt reuniți dintr-o singură celulă – zigotul.

Spermatozoizii pot declanșa reacția acrosomică și emiterea de tubuli sau filamente acrosomice nu numai în contact cu icrele ci chiar și la atingerea unor obiecte tari (exemplul cel mai caracteristic îl constituie Lampetra).

Acest proces, general pentru toate speciile în liniile sale principale, prezintă variații specifice pentru fiecare specie. La sturioni, deși are loc reacția acrosomică, pătrunderea spermatozoidului se face prin micropil, nu prin procesul de liză al învelișurilor icrei. La teleosteeni, icrele prezintă constant micropil, iar unii spermatozoizi, în cursul evoluției, au pierdut acrosomul, și în consecință și reacția acrosomică.

Faza II. Activarea oului. Din momentul când tubul acrosomic sau în cazul spermatozoidului fără acrosom, capul spermatozoidului atinge zona corticală a citoplasmei și se unește cu ea se declanșează reacția corticală a oului. Dacă în prima fază, spermatozoidul a fost activ, în cea de-a doua fază el devine imobil și se activează în schimb oul. Un rol de seamă în această fază îl dețin membranele plasmatice ale gameților. Așa cum a fost descris la Hydroides și Saccoglossus (Colwin și Colwin, 1963, 1964) în zona de contact a tubului sau a fasciculului de tubuli acrosomici cu zona corticală a citoplasmei oului, membranele plasmatice ale gameților se unesc într-o membrană unică a zigotului. În citoplasmă pătrund numai nucleul și unele componente ale spermatozoidului.

La sturioni, procesul este puțin deosebit, deoarece, așa cum s-a mai subliniat, reacția acrosomică nu mai servește ca mijloc de îndepărtare a învelișurilor icrei; spermatozoidul ajuns la membrana plasmatică determină activarea oului și, ca urmare, în zona micropilului se observă modificarea zonei corticale și eliminarea conținutului granulelor corticale. În acest timp, spermatozoidul se află încă în micropil și ulterior este antrenat în citoplasma icrei.

La teleosteenii cu spermatozoizi fără acrosom, procesul este diferit. Pătrunzând prin micropil, spermatozoidul atinge suprafața membranei plasmatice și pătrunde cu capul în citoplasma oului care se activează.

Substanțele specifice ale celulelor sexuale care influențează unirea gameților. Este cunoscut faptul că atât icrele și lichidul ovaruian cât și sperma conțin substanțe care influențează gameții. Spermatozoizii devin mult mai activi în apropierea icrelor datoriță unor produse de secreție a acestora, care se află în lichidul ovarian sau în apă (Lampetra, Salmo, Coregonus, Clupea harengus etc.). Efectul acestor substanțe nu este însă stimulator pentru toate speciile. De exemplu, spermatozoizii de morun, nisetru, păstrugă, scrumbie, țipar etc. rămân inactivi în lichidul ovarian. Aceste reacții diferite, la diverse grupe de pești, conduc la ideea că substanțele nu sunt indispensabile pentru unirea gameților, dar pot deține un rol important în condițiile naturale de înmulțire. Există și pericolul ca aceste substanțe să aibă un efect negativ. Spermatozoizii, sub influența substanțelor stimulatoare secretate de icre, declanșează reacția acrosomică. Dacă însă, emiterea filamentului acrosomic se realizeză la o distanță mare de icră, spermatozoidul nu va mai putea determina liza învelișurilor externe ale icrei și chiar dacă mai este încă mobil nu va mai reuși să pătrundă.

O altă substanță secretată de icre este cea care determină aglutinarea spermatozoizilor omologi. La păstrăv, coregon și știucă, numai la câteva secunde după contact, spermatozoizii formează aglomerări, se lipesc între ei și alcătuiesc în final grămezi; treptat mișcările lor slăbesc și se opresc. La Lampetra și Salmo irideus, aglutinarea se produce chiar și numai prin adăugarea de apă în care au stat icrele. La Lampetra, păstrăv de lac și Thymallus aglutinarea este produsă și cu lichidul ovarian diluat în apă. La păstrăvul de râu, coregon și știucă nu există însă substanță aglutinantă nici în apa în care au stat icrele, nici în lichidul ovarian.

Substanța care produce aglutinarea spermatozoizilor la pești se află în interiorul icrei. Ea a fost observată la icrele nefecundate de păstrăv de lac, care o elimină în mediul înconjurător. La păstrăvul de râu, coregon și știucă nu este eliberată din icră. În experiențele efectuate la păstrăvul de lac s-a demonstrat că substanța aglutinantă este secretată în cursul fecundării în lichidul perivitelin. Se consideră că această substanță este localizată în granulele sau vacuolele corticale, organite celulare al căror conținut formează lichidul perivitelin. Când spermatozoidul ajunge în contact cu oul și îl activează, aceste vacuole sau granule corticale își elimină conținutul la suprafața membranei plasmatice, formând între acesta și învelișurile de la exterior un strat protector (perivitelin) care împiedică pătrunderea în continuare a altor spermatozoizi.

Dintre substamțele secretate de gameții masculi s-a amintit deja lizina, care produce dizolvarea învelișurilor groase ale icrei. Un rol important are, de asemenea, substanța care inhibă mobilitatea spermatozoizilor în lichidul spermatic și asigură în felul acesta prelungirea duratei de rezistență a spermatozoizilor. Ea are o acțiune antagonistă substanței secretate de icră, dar prin eliberarea spermei în apă și diluarea concentrației efectul său este anihilat.

O altă substanță care poate fi extrasă din spermă inactivează și produce modificarea și aglutinarea învelișurilor externe ale icrei.

Realizarea condițiilor de unire a gameților pe cale artificială

Cunoașterea însușirilor gameților la diversele specii de pești cu importanță economică a permis practicienilor elaborarea unor metode, care să permită realizarea fecundării în condiții artificiale.

Metodele, variate și în permanent proces de îmbunătățire, au la bază aceleași principii: colectarea icrelor și a spermei în condițiile păstrării însușirilor lor biologice specifice și plasarea lor în condiții care să asigure unirea lor normală și formarea zigotului.

După modalitățile de colectare și amestecare a gameților se pot distinge câteva metode, denumite în piscicultură metode de fecundare:

metoda umedă, conform căreia colectarea icrelor și a spermei se face direct în apă, concomitent, apoi se amestecă și se lasă câteva minute pentru fecundare.

metoda uscată. Sperma colectată în vase uscate se toarnă direct peste icrele prelevate de la femelă, în aceleași condiții, separat. După amestecarea lor uniformă se adaugă apă și se lasă timpul pentru fecundare.

metoda semiuscată. Icrele și sperma se colectează în vase uscate, separat, dar înainte de amestecare sperma este diluată cu apă, într-un raport corespunzător speciei folosite.

De importanță egală pentru toate metodele aplicate este dozarea spermei. O cantitate mică, conținând un număr redus de spermatozoizi, duce la un procent mic de fecundare, în timp ce o cantitate mare provoacă fenomenul de polispermie și o viabilitate scăzută a embrionilor.

De asemenea, pe lângă respectarea caracteristicilor celulelor sexuale mascule și femele ale speciei respective, este necesară considerarea factorilor de mediu (temperatură, oxigenarea și salinitatea apei, prezența ionilor de calciu etc.).

Dezvoltarea

Dezvoltarea individuală începe după reproducere, odată cu formarea zigotului și, în interdependență cu factorii mediului înconjurător, trece printr-o serie de transformări complexe și specifice. Pe baza diferențierii primare se formează primordiile de organe, apoi sistemele și organele, se intensifică creșterea, se mărește masa corpului, după care urmează starea adultă, îmbătrânirea și moartea. Într-un anumit moment al ontogenezei se maturează organele generatoare care produc celule sexuale. Acest proces biologic deosebit de complex și în același timp specific fiecărei specii se desfășoară după anumite legități, fapt care a permis sistematizarea sa pe perioade.

Terminologia utilizată pentru definirea unor intervale din dezvoltarea organismului variază în funcție de autori și de criteriile adoptate în aprecierea lor. Optând pentru folosirea unei terminologii bazate pe mai multe criterii de apreciere sau pe un criteriu de valoare deosebită în dezvoltare, prezentăm în continuare periodizarea pe care o considerăm corectă și pe care o vom utiliza în descrierile ulterioare.

Prin studii amănunțite, efectuate asupra stadiilor succesive a numeroase specii de pești osoși, Vasnețov (1953) și școala sa au elaborat teoria etapelor de dezvoltare a peștilor. Prin etapă de dezvoltare ei definesc intervalul de timp relativ stabil din dezvoltarea unei specii cuprins între două modificări calitative bruște.

După Krîjanovskii (1949), în fiecare stadiu de dezvoltare se produc modificări calitative importante. S-ar părea că dezvoltarea este doar un proces treptat, după cum treptat este și indicatorul său, creșterea. Se acumulează modificări calitative ale structurii și deci ale funcției organismului, precum și mici schimbări în relațiile cu mediul înconjurător. Acestea se continuă până la o anumită limită, când se produce trecerea la o relație calitativ nouă față de mediu, trecerea la o etapă nouă de dezvoltare a organismului.

Grupe de etape reunite prin anumite caracteristici comune constituie perioade de dezvoltare. De exemplu, toate etapele perioadei embrionare de dezvoltare se caracterizeză prin folosirea vaselor sanguine (de la suprafața sacului vitelin și a corpului embrionului) ca organe de respirație și prin dezvoltarea embrionului izolat de mediul înconjurător. Odată cu trecerea în perioada larvară apare respirația branhială și rămân numai urme ale vechiului sistem respirator, iar contactul corpului cu mediul exterior este direct.

În funcție de speciile și criteriile folosite în aprecierea caracteristicilor dezvoltării, durata și denumirea perioadelor și etapelor poate fi diferită .

În raport cu această periodizare, în ontogeneză considerăm că se disting următoarele perioade: embrionară, larvară, de pui și adultă. În cadrul fiecărei perioade se disting etape, faze și stadii.

În prezent, prin studierea și elaborarea teoriei etapelor de dezvoltare a peștilor s-a realizat faptul că în cadrul perioadelor, specii aparținând diferitelor grupe biologice parcurg un număr variat de etape de dezvoltare, iar conținutul lor este de asemenea diferit (Disler, 1960).

Dezvoltarea embrionară

Această perioadă cuprinde intervalul de timp în care oul, după fecundare, parcurge o serie de procese calitativ deosebite: segmentarea și formarea blastulei, gastrulația și formarea foițelor embrionare, conturarea și dezvoltarea embrionului, diferențierea principalelor sisteme și organe, apariția funcțiilor unor sisteme etc. perioada se încheie odată cu eclozarea embrionului. La eliberarea embrionului din icră un rol de seamă îl deține glanda de eclozare, al cărei produs de secreție contribuie la slăbirea rezistenței învelișurilor externe ale oului și micșorează efortul depus de embrion.

Deși procesul de dezvoltare al embrionului are loc în interiorul icrei, el necesită existența anumitor condiții ale mediului exterior. Printre acestea de mare importanță sunt: temperatura, regimul de oxigenare, salinitatea, lumina etc.

Regimul termic constituie unul din factorii hotărâtori în embriogeneză, deoarece acest proces se poate desfășura numai în anumite limite. Dacă se consideră normală viteza de dezvoltare în condiții optime de temperatură, scăderea acesteia provoacă încetinirea procesului de dezvoltare, iar sub o minimă limită, dezvoltarea se oprește și survine moartea. De asemenea, creșterea temperaturii apei determină în primă fază intensificarea ritmului de dezvoltare, dar apoi, treptat, îngreunează procesul și peste temperatura maximă embrionul moare.

]Menționăm însă că limitele de temperatură trebuie stabilite experimental, deoarece marea variație a speciilor în special a arealului de răspândire le poate influența considerabil. Calcularea temperaturii necesare pentru întreaga perioadă embrionară se face cu ajutorul indicelui zile – grade sau ore – grade. Deși util pentru practică, acest indicator trebuie considerat cu atenție, el variind odată cu temperatura anumitor etape din dezvoltarea embrionului.

Modificarea condițiilor de temperatură poate provoca dereglarea procesului de diferențiere și dezvoltare a noului organism. Astfel, în condiții de temperatură ridicată, embrionii pot ecloza înainte de vreme și sunt mai mici ca lungime și greutate față de cei normali. Pot prezenta, de asemenea, o serie de anomali în structura inimii și a capsulelor nazale, nu au elemente sanguine formate, iar cavitatea bucală este închisă. Acești embrioni nu sunt viabili și la câtva timp după eclozare mor.

Tabel 3. Limitele temperaturii de dezvoltare embrionară la unele specii de pești (după Cerfas, 1950)

Embrionii manifestă în anumite situații de dezvoltare o anumită sensibilitate deosebită față de variația temperaturii. Cauzele acestui fenomen încă nu sunt elucidate. Explicația poate fi dată în parte de modificările proceselor oxidoreducătoare, dereglarea schimbului normal de gaze, precum și de modificarea bruscă a structurii proteinelor.

Regimul gazos deține în cursul perioadei embrionare un rol tot atât de important ca și temperatura. Dacă, de exemplu, temperatura crește, procesul de embriogeneză se intensifică, iar necesitatea de oxigen crește pentru a asigura procesele oxidative. În natură însă, odată cu ridicarea temperaturii apei, cantitatea de oxigen scade, iar când descrește temperatura, cantitatea de oxigen crește. În acest ultim caz însă, necesitățile embrionului se reduc și surplusul este inutil. Pentru satisfacerea necesităților de oxigen ale embrionului, modificările adaptative ale speciilor au mers în direcția depunerii pontei în anumite locuri (pe plante în zona apropiată de maluri, la un curent puternic al apei etc.).

În natură, cantitatea de oxigen din apă variază foarte mult și în consecință influențează cursul dezvoltării embrionare a peștilor. Gradul de nocivitate, pe care lipsa oxigenului o produce, depinde de stadiul de dezvoltare în care se află embrionul. La începutul perioadei embrionare, deficitul de oxigen nu influențează intensitatea respirației embrionului și nici procesul de dezvoltare; în stadii mai înaintate însă, cerințele față de oxigen cresc.

Tabel 4. Cantitatea de oxigen (în mg) folosită, într-o oră, de 100 de embrioni în diferite stadii ale dezvoltării embrionare (după Cerfas, 1950)

Salinitatea. Se disting două grupe adaptate la dezvoltarea în apă dulce sau apă sărată. Schimbarea concentrației în ambele cazuri duce la perturbarea și întreruperea dezvoltării.

Acest factor este important în dezvoltarea speciilor semimigratoare (șalău, plătică, babușcă), care s-au adaptat la reproducerea în zonele deltaice sau predeltaice unde concentrația de săruri variază considerabil. Se pare că la creșterea salinității rezistă cel mai bine embrionii de șalău și babușcă, în stadiul următor fecundării, precum și în stadii mai târzii.

Lumina constituie pentru majoritatea speciilor de pești un factor negativ – creșterea intensității luminii determină înmulțirea cazurilor de anomalii în dezvoltare și chiar în inhibarea evoluției embrionului.

Sensibilitatea embrionului față de condițiile externe variază în funcție de stadiul de dezvoltare. Numeroase observații întreprinse în acest sens au stabilit o succesiune de stadii sensibile, care alternează cu stadii mai puțin sensibile. La majoritatea speciilor, condițiile nefavorabile de mediu influențează asupra fazelor de segmentare, gastrulație, începutul formării embrionului, închiderea blastoporului sau înainte de eclozare. Analiza particularităților fiecărei specii evidențiază și alte stadii ce apar specific sensibile. Aceste stadii au fost considerate de mulți autori ca perioade critice în dezvoltarea embrionară și trebuie luate în considerare în stațiunile experimentale sau industriale unde se realizează incubația în condiții artficiale.

Dezvoltarea post-embrionară

Această perioadă începe odată cu eliberarea embrionului din învelișurile icrei. Larva ajunsă în contact direct cu mediul înconjurător manifestă o serie de necesități corespunzătoare caracteristicilor sale morfobiologice.

La eclozare, larvele diferitelor specii de pești prezintă un grad diferit de dezvoltare și organizare a principalelor sisteme și organe. Sacul vitelin dezvoltat le asigură hrănirea endogenă în cursul primelor etape de dezvoltare postembrionară și continuarea proceselor de diferențiere și creștere.

În condiții optime de mediu, dezvoltarea larvară se caracterizează prin modificarea și dezvoltarea formelor externe, continuarea proceselor de diferențiere (organogeneză și histogeneză), în vederea îndeplinirii funcțiilor specifice și schimbarea modului de comportare.

Ritmul de dezvoltare a larvelor în această perioadă depinde și de existența unor factori optimi de temperatură, oxigenare, salinitate și de absența unor factori dăunători (substanțe chimice, suspensii, dușmani etc.).

Perioada larvară, fiind cea mai complexă în dezvoltarea ontogenetică a peștilor, a constituit obiectul a numeroase cercetări. Criteriile folosite în studiile efectuate pot fi grupate în: morfologice, ecologice și fiziologice. Cu totul deosebită apare analiza histofiziologică-ecologică, elaborată și introdusă de Gherbilskii (1957) și aplicată în prezent tot mai larg în cercetare. O asemenea orientare permite evidențierea legăturii strânse dintre structurile fine ale organismului și funcțiile acestora în procesul formării unor caractere adaptative, deschizând perspective noi în elaborarea periodizării ontogenezei.

În dezvoltarea larvară, indiferent de speciile studiate și etapele diferențiate se constată o serie de caracteristici comune:

la eclozare, larvele sunt puțin diferențiate; majoritatea sistemelor și organelor sunt încă slab dezvoltate; au un sac vitelin de formă variabilă și dimensiuni considerabile;

hrănirea este asigurată de rezervele nutritive interne (endogenă);

respirația este asigurată de rețeaua sanguină de la suprafața sacului vitelin și vasele segmentare (de tip embrionar);

larvele sunt puțin mobile (stirioni) sau pentru o scurtă perioadă de timp chiar imobile (salmonide, ciprinide).

În funcție de condițiile în care se mențin după eclozare, diferitele specii prezintă unele adaptări caracteristice. Astfel, larvele de salmonide au o rețea sanguină foarte dezvoltată, care le permite supraviețuirea în aglomerările din cuiburi. De asemenea, conțin pigment carotinian, care are proprietatea de a absorbi oxigenul din apă. Formele fitofile (crap, plătică etc.), care se reproduc în ape stătătoare și la temperaturi ridicate, secretă o substanță cleioasă cu ajutorul căreia se lipesc de vegetația submersă și nu cad la fundul apei unde condițiile de oxigenare sunt foarte scăzute.

Respirația de tip embrionar este înlocuită treptat cu respirația branhială activă. Se dezvoltă toate porțiunile corpului, organele de simț etc. Pe măsură ce rezervele sunt consumate, larvele încep să utilizeze și hrana din mediul extern, imprimând hrănirii un caracter mixt. Calitatea și cantitatea de hrană existentă în cursul acestei etape condiționează buna dezvoltare a larvelor, deoarece tubul digestiv încă nu este complet dezvoltat. Diferențierea tibului digestiv se face diferit. La teleosteeni, sacul vitelin are rol de organ provizoriu, toate porțiunile tubului digestiv dezvotându-se independent de sacul vitelin și de prezența vitelusului. La sturioni, datorită participării sacului vitelin apare un asincronism în dezvoltarea histogenetică, care atrage și asincronismul dezvoltării funcției. Această evoluție incompletă a sistemului digestiv constituie cauza marelui procent de mortalitate în perioada trecerii la hrănirea activă. De aceea, în prezent, cea mai importantă sarcină a pisciculturii și în special a sturioniculturii este aceea de a realiza condiții de hrană corespunzătoare posibilităților de hrănire a larvelor.

Trecute complet la hrănirea activă, larvele continuă dezvoltarea și creșterea, căpătând treptat trăsături caracteristice adulților și încep să manifeste un comportament specific.

CAPITOLUL II. SPECII DE PEȘTI RARE, PERICLITATE, SAU AMENINȚATE CU DISPARIȚIA DIN FAUNA ROMÂNIEI

Romanichthys valasnicola – aspretele

Descriere. Corpul alungit, gros în partea anterioară, înălțimea maximă reprezintă 14,2—20,8% din lungimea corpului fără caudală, iar grosimea 78 — 108 % din înălțime. Profilul dorsal convex de la vîrful botului pînă la inserția primei dorsale, cu o ușoară scobitură la ceafă. Profilul ventral aproape plan. Lungimea pedunculului caudal reprezintă 25—31,5%, iar înălțimea minimă 6,9—9,6% din lungimea corpului.

Capul lat, mai gros decît corpul, ușor deprimat dorsoventral; lungimea sa reprezintă 25,5—29,5% din cea a corpului. Botul obtuz, lungimea lui echivalînd cu 7,9 —9,15% din cea a corpului și 27 —34% din cea a capului. Ochii mari, situați pe suprafața dorsală a capului, privesc în sus. Ei sînt alungiți, diametrul lor anteroposterior depășind pe cel dorsoventral; diametrul anteroposterior al ochiului reprezintă 4,9—6,6% din lungimea corpului 18,1—22,4% din cea a capului și 110—183% din

spațiul interorbitar.

Gura inferioară semilunară; deschiderea ei ajunge pînă sub nări. Distanța dintre cele două nări aproximativ egală cu distanța dintre nara posterioara și ochi. Marginile celor două nări sînt prelungite prin câte o răsfrîngere a pielii în formă de pâlnie larg deschisă; la nara anterioară, această răsfrângere formează un opercul care se aplică peste orificiul nazal. Distanța predorsală reprezintă 29,5—35% din lungimea corpului.

Prima dorsală scundă, formată din radii ascuțite și subțiri, are un șanț abia schițat la bază. Cele două dorsale apropiate. A doua dorsală înaltă, cu un singur țep subțire și scurt; radia a treia este mai înaltă. Anala foarte înaltă și scurtă. Pectoralele oval-ascuțite; vîrful lor ajunge pînă în dreptul extremității posterioare a primei dorsale. Ventralele, destul de distanțate între ele, se termină în unghi, radia mijlocie fiind cea mai lungă; vîrful lor ajunge în dreptul extremității anterioare a dorsalei a doua. Lungimea pectoralelor reprezintă 24 —31%, cea a ventralelor 23 — 30% din lungimea corpului.

Solzii de pe laturile corpului sînt de talie mijlocie și uniformi; pe spate, înaintea primei dorsale, precum și pe partea ventrală, solzi mărunți.

Capul și aparatul opercular lipsit de solzi, cu excepția a două grupe : pe colțul superior al operculului și deasupra operculului. Pieptul și istmul nude, cu excepția unei dungi solzoase mediane, care înaintează pînă în dreptul marginii anterioare a ventralelor, și a unei mici insule solzoase, situată în mijlocul regiunii pectorale. Linia laterală completă, aproape dreaptă, se prelungește puțin și pe baza caudalei.

Colorit. Partea dorsală este brună-cenușie, cu pete marmorate întunecate, imprecis delimitate; fața ventrală albă-gălbuie. Pectoralele au 6 șiruri de pete brune, caudala 5, dorsala a doua 4. Anala și ventralele cu pete mici, foarte puțin distincte.

Areal de distribuție. Este endemic în bazinul superior al Argeșului, fiind, în toată ihtiofauna europeană, genul cu cel mai mic areal. Cunoscut doar în: Argeș, la Oești și Albești; Vâlsan între Brăduleț și Vâlsănești, Râul Doamnei la Corbi (toate comunele în raionul Curtea de Argeș), până în anul 1971; în prezent gasindu-se doar în Râul Vâlsan.

Dimensiuni. Atinge 12,5 cm lungime totală (10,5 cm fără caudală).

Ecologie. Trăiește în râuri de munte (zona lipanului și a moioagei), în curent puternic, lingă pietre.

Hucho hucho – lostrița

Descriere. Corpul alungit și gros, aproape circular în secțiune. Capul mare (lungimea sa depășește mult înălțimea maximă), botul conic și ascuțit. Gura terminală, foarte mare, descinderea ajunge sub partea anterioară sau sub mijlocul ochiului; marginea maxilarului și inserția mandibulei puțin în urma marginii posterioare a ochiului. Prevomerul este mai masiv și mai scurt decât la celelalte salmonide, cu placa triunghiulară sau trapezoidală purtînd în partea superioară 4—8 dinți încovoiați și puternici, dispuși pe un singur rind transversal; la exemplarele bătrîne, majoritatea acestor dinți cade. Manubriul prevomerului este scurt, lat, lipsit de dinți; la exemplarele bătrîne el e concrescut cu parasfenoidul. Pe fiecare latură a limbii se află cîte 6—8 dinți, 18—20 de dinți ascuțiți și încovoiați pe falca inferioară, 13—15 pe cea superioară. Spațiul interorbitar convex. Diametrul ochiului reprezintă la adulți 12,1—16,4% din lungimea capului, iar la tineri 20,5—27%.

Pedunculul caudal scund. Ventralele se inserează sub partea terminală a dorsalei, anala mult în urma dorsalei și a ventralelor, iar adipoasa deasupra părții posterioare a analei. Linia laterală aproape rectilinie.

Colorit. Partea dorsală vânătă, brună sau cenușie, flancurile argintii partea ventrală albă-argintie sau albă-cenușie. Uneori, mai ales la exemplarele bătrâne, flancurile bat în roșcat. Pe cap, piesele operculare și partea anterioară a spatelui, mici pete rotunde negre, relativ distanțate. Spre partea posterioară și pe flancuri aceste pete devin semilunare. Dorsala și caudala cu puține pete negre; celelalte înotătoare sunt cenușii sau roșcate, lipsite de pete.

Dimensiuni. Pînă la 1,2—1,5 m și 10—12 kg; exemplarele obișnuite au 2-3 kg.

Areal de distribuție. Specie endemică în bazinul Dunării: Austria, Bosnia si Hertegovina, Bulgaria, Croatia, Cehia, Germania, Ungaria, Polania, Romania, Serbia si Montenegro, Slovenia, Slovacia, Ucraina.

În România trăia până trăia până în 1964 numai în Tisa în raional Sighet, în Vișeu de la Vișeul de Jos pînă la vărsarea în Tisa, apoi pe Vaser. afluent al Vișeului, de la Cozla pînă la confluența cu Vișeul (circa 24 km) pe o porțiune foarte scurtă pe Novăț, afluent al Vaserului, și pe Ruscova afluent al Vișeului, și în fine pe Bistrița moldovenească, de la haitul Iacobeni (r. Vatra Dornei) până în lacul de baraj Bicaz, și pe Dorna, afluent al Bistriței, de la Poiana Stampei (r. Vatra Dornei) la vărsare.

Sunt oarecare indicații că s-ar întîlni ocazional exemplare și în Suceava în raionul Rădăuți și Moldova în raioanele Cîmpulung și Fălticeni; sînt probabil exemplare antrenate de viituri din Bistrița în Șiret, de unde au urcat ulterior în Suceava și Moldova.

La sfârșitul secolului al XlX-lea—începutul secolului al XX-lea trăia încă în Mureș, pînă la Alba-Iulia, Cerna bănățeană pînă la vărsare, Dunăre în zona cataractelor, Jiu în Transilvania și Oltenia, Olt în Transilvania, Oltenia și Muntenia, Lotru, Argeș, Râul Târgului, probabil și în Crișuri, Strei, Timiș, Râul Doamnei, Buzău, Moldova, Suceava și Șiret.

Ecologie. Trăiește în râuri mari de munte (zona lipanului și moioagei), în apă adîncă și la curent puternic, fie printre bolovanii de la fundul șipotelor, fie sub malurile rîpoase. Ziua stă ascunsă, noaptea iese la vînat.

Reproducerea are loc primăvara, la sfîrșitul lui martie sau în aprilie, îndată după scurgerea sloiurilor și a apelor provenite din din topirea zăpezii; temperatura oscilează în această perioadă între 5 și 10°C.

Hrana constă aproape exclusiv din pești. Deja puii de cîteva luni încep să consume puiet de pește (îndeosebi de Chondrostoma, dar și din propria specie) și doar în lipsa puietului consumă insecte și larve. Puii mai mari și larveleii consumă în primul rând pești, ocazional păsări sau mamifere acvatice, rar nevertebrate. Peștii consumați sînt îndeosebi ciprinide: Chondrostoma, Barbus meridionalis, Leueiscus cepalus, Alburnoides, Phoxinus, Gobio etc, apoi Cottus ș.a.

Paraziți: Basanistes huchonis pe branhii. Dintre bacterii, Bacillus salmonis provoacă „ciuma" lostritelor. Ciupercile Saprolegnia și Achlya atacă lostrița numai în crescătorii.

Acest pește a fost distrus în numeroase râuri, atât prin pescuit abuziv, cât și prin plutărit și poluarea râului cu ape industriale.

Importanță economică. Este cel mai apreciat pește din țara noastră. Fiind rar și foarte căutat, sunt mari restricții în pescuitul său : plata unei taxe speciale, interdicția de a pescui mai mult de un exemplar. Pescuitul este admis numai cu undița. Cel mai bine se pescuiește toamna târziu sau iarna; orele indicate sînt cele de seară sau noapte. Dimensiunea legală minimă pentru pescuit este de 60 cm în România (în alte țări ea variază între 54 și 75 cm). Epoca de prohibiție este de la 1 martie pînă la 1 iunie.

Thymallus thymallus – lipan

Descriere. Înălțimea corpului reprezintă 19,5—25,5% din lungime, iar grosimea 54—67% din înălțime. Cele două profile uniform de convexe sau cel dorsal puțin mai convex; înălțimea maximă situată la inserția dorsalei sau în dreptul primului sfert al dorsalei.

Lungimea capului prezintă 21—24% din cea a corpului. Ochii situați în jumătatea anterioară a corpului privesc lateral: diametrul lor reprezintă 4,0 — 5,4% din lungimea corpului, 19,0—24,8% din lungimea capului și 58—86% din spațiul interorbitar. Spațiul interorbitar convex. Nările mici, egal distanțate de vîrful botului și de marginea anterioară a ochiului. Lungimea botului reprezintă 6,4—8,0% din cea a corpului și 28,8—35% din cea a capului. Gura mică, subterminală, transversală, protractilă; deschiderea ei situată anterior față de nări. Marginea poste-rioară a maxilarului superior ajunge pînă cel mult sub marginea anterioară a ochiului, inserția mandibulei în urma mijlocului ochiului. Marginea fălcilor dreaptă, tăioasă. Dinți mici, ascuțiți, dispuși pe un singur rînd pe intermaxilar, maxilar și dentar; cîfce o grupă de dinți mărunți pe pre-vomer și palatine. 9—10 radii branhiostegale. Deschiderile branhiale largi, membrana branhială se fixează de istm numai cu capătul anterior.

Lungimea pedunculului caudal reprezintă 14,5—18%, iar înălțimea minimă 6,9—8,4% din lungimea corpului.

Spațiul predorsal reprezintă 35,8—38,3%, lungimea bazei dorsalei 21,2—26,2%, lungimea pectoralelor 16,3—20%, "iar cea a ventralelor 14,5—17,1% din lungimea corpului. Marginea dorsalei rotunjită în partea anterioară, dreaptă în cea posterioară. Badiile posterioare ale dorsalei puțin mai lungi decît cele anterioare, dar puternic înclinate înapoi, astfel încît înălțimea aripioarei scade ușor spre partea posterioară. Pectoralele ascuțite, ventralele mai degrabă rotunjite. Marginea analei convexă anterior, ușor concavă posterior. Ventralele se inserează sub partea posterioară a dorsalei; anala în urma vîrfului posterior al dorsalei și ventralelor, iar înotătoarea adipoasă deasupra jumătății posterioare a analei. Caudala adînc scobită.

Linia laterală completă, aproape rectilinie. Solzii bine fixați, ei lipsesc pe cap, baza pectoralelor, istm și porțiuni neregulate din partea anterioară a zonei ventrale a corpului. Solzii ventrali mărunți.

Colorit. Capul și partea dorsală cafenii, laturile corpului gălbui cu luciu metalic sau argintii cu reflexe vineții, partea ventrală albă-argintie, uneori bătînd în roșu. Pe laturile .jumătății anterioare a corpului o serie de puncte sau dungulițe cafenii-închis, foarte evidente și persistente. Dorsala întunecată, cu o serie de pete roșii-cărămizii și negre, dispuse maimult sau mai puțin ca niște dungi longitudinale. Caudala cenușie, bătînd în roșu sau albastru, cu pete cafenii. Pectoralele gălbui, ventralele și anala roz-violacee.

Dimensiuni. Obișnuit 30 — 35 cm, ocazional pînă la 50 cm.

Areal de distribuție. În Europa până în anul 1964, lipanul popula râuri din vestul și nordul Angliei, afară de Scoția, vestul Franței, Peninsula Iberică, centrul și sudul Italiei, vestul și sudul Peninsulei Balcanice; lipsește în bazinul Niprului, Bugului, Donului, Crimeea, Caucaz, precum și în cursul inferior al Volgăi și Uralului. în Siberia și Mongolia e înlocuit prin specii vicariante.

În România până în anul 1964 avea o largă răspândire față de cea actuală: Tisa în amonte de Sighet și în dreptul confluenței cu Săpânța. Râul Vișeu de la confluența cu pârâul Repedea (amonte de Borșa) pînă la Petrova (r. Vișeu); dintre afluenți, în Repedea (pe ultimii 3 km), Izvorul lui Dragoș (3 km), Cisla (13 km), Vaser de la Macherlău pînă la vărsare și afluenții săi Novăț și Botizu, Ruscova de la Rica până la vărsarea în Vișeu și afluenții săi Repedea, Crasnița, Bardi, Socalău, apoi Crasna de la Palin pînă la vărsarea în Vișeu (toate în raionul Vișeu ; după V. Homei), Iza de la 26 km amonte de confluența cu Valea Sulții pînă la Strâmtura, apoi pe Mara din amonte de Crăcești pînă la vărsare, Săpânța din amonte de comuna Săpânța pînă la vărsare (r. Sighet). Someșul Mare de la Rodna Veche la Feldru (r. Năsăud) ; dintre afluenți, în Cormaia și Anieș pînă la vărsare, apoi în Sălăuța în amonte de Coșbuc. În Bistrița transilvăneană de la Repedea pînă la Iad (r. Bistrița), iar dintre afluenți numai în Tureac spre vărsare. În Someșul cald de la Beleș pînă la unirea cu Someșul Rece ; în Someșul Rece de la Răcătău în aval ; în Someșul Mic coboară pînă la Florești (înglobat orașului Cluj). În Crișul Repede de la Huedin la Ciucea; dintre afluenți, în Drăgan și Iad. Lipsește în bazinul Crisului Negru și Alb.

În Mureșul superior în porțiunea Rostolița-Deda (r. Toplița); dintre afluenți, în Belchea, Liban, Voila, Gudea Mare, Gudea Unită, Ilva, Sălard, Băstouța și Bistra pînă la vărsare (r. Toplița), apoi în Lăpușna de la Cotul Masăului pînă la Ibănești (r. Beghin). în Arieș și Arieșel în amonte de Cîmpeni ; dintre afluenți, în Iară din amonte de comuna Iara (r. Turda) pînă la vărsare. În Tîrnava Mare pînă la 30 km amonte de Odorhei. Semnalat în Galda de Sus, afluent al Mureșului din Munții Trascăului, unde probabil a dispărut. în Sebeș de la Tărtărău pînă la Căpâlna (r. Sebeș). în Sebeșel, afluent al Beriului (r. Orăștie). în Strei, în amonte de Pui (r. Hațeg) ; în Râul Mare de la Croch pînă la vărsarea în Strei.

În Timiș din amonte de Teregova pînă la Slatina Timișului (r. Caransebeș) ; dintre afluenți, în Hideg, Râul Alb și Râul Lung pînă la vărsare, apoi în Bistra Bouțarului în amonte; de Voislova, în Bistra Mărului de la 4 km aval de Poiana Mărului și pînă la vărsare, precum și în Lozna, afluent indirect al Bistrei Bouțarului. Lipsește în Bega, Caraș și Nera.

În Cerna începînd de sub Muntele Godeanu pînă în aval de Băile Herculane (confluența cu Bela Reca). În Jiul de est, de la confluența cu Lolaia pînă la Petrila, și în afluenții Voevod, Tăia, Jieț și Bănița (înglobat orașului Petroșani). În Jiul de vest, de la confluența cu Gârbovul pînă în amonte de Lupeni, iar dintre afluenți în Valea Butii și Lazărul.

În bazinul Oltului: râurile Covasna (r. Sf. Gheorghe), Cormoș (r. Ciuc) și Lotru (r. Râmnicu Vâlcea).

În Argeș din amonte de Arefu pînă la Oești (r. Curtea de Argeș). în Râul Doamnei de la Nucșoara la Domnești (r. Curtea de Argeș). în Râul Târgului, Dâmbovița, Ialomița, lipsește.

Lipsește în Șiret. Există în Suceava, de la Șipotele Sucevei pînă la Straja (r. Rădăuți) ; în Moldova de la Moldova-Sulița pînă la limita nordică a raionului Fălticeni ; dintre afluenți, în Putna de la Valea Putnei și în Moldovița de la Argel pînă la vărsare. În Bistrița moldovenească din amonte de trecătoarea Rotunda (Transilvania) pînă la lacul de baraj Bicaz; dintre afluenți, în Dorna de la ,,Haitul Dornișoarei" pînă la vărsare (precum și în afluenții Dornei : Negrișoara, Teșna, Cucureasa, Coșna și Bancu), pâraiele Țibău, Cârlibaba, Lala, Deaca, Valea Stânii, Putredu, Negra (cu afluentul său Călimănelu), Bărnărel, Neagra (cu afluentul său Negrișoara), Borca, Bistricioara, Bicaz, Tarcău. În bazinul Trotușului, necunoscut. În Buzău din amonte de întorsura Buzăului (Transilvania) pînă la 12 km amonte de Nehoi.

În Bâsca Mare din amonte de Comandau (r. Tg. Secuiesc), în Bîsca Mică din zona izvoarelor ; ajunge puțin în aval de confluența Bâscelor, dar nu pînă la vărsarea Bâscei în Buzău.

În prezent populează râurile din țările: Belgia, Danemarca, Finlanda, Franta, Germania, Irlanda, Italia, Olanda, Norvegia, Rusia, Slovenia, Suedia, Elvetia, Anglia.

Ecologie. Trăiește în rîuri de munte, în zona situată în aval de cea a păstrăvului, evitînd porțiunile prea rapide, cu cascade etc.; nu urcă pe pîraie mici. Râurile din această zonă au debit mare de apă, curent rapid, dar lipsit de cascade, fund pietros alcătuit din pietre uniform de mari.

Puietul se hrănește la început cu microorganisme ; adulții se hrănesc în primul rînd cu larve de insecte acvatice (tricoptere, efemeroptere, ple-coptere etc), insecte aeriene (pe care le prind din zbor, sărind afară din apă), crustacee (gamaride), ocazional cu icre sau puiet de pești.

Paraziții întîlniți în apele noastre sînt : nematozii Rhabdochona denudată și Spiro-ptera denticulata, acantocefalul Achantlweeplialus an-guillae și trematodul Coitocoecum skrjabini.

Importanță economică. Este cel mai valoros pește din apele de munte, gustul cărnii este superior celui de păstrăv. Se pescuiește exclusiv cu undița. Epoca legală de pescuit este între 1 iunie și 28 februarie, iar dimensiunea minimă de 25 cm.

Este greu de crescut în păstrăvării. Pentru obținerea de puiet în vederea repopulării rîurilor, se pescuiesc reproducătorii primăvara și se mulg la scurt timp: incubarea icrelor se face în incubatoarele folosite pentru păstrăv (Wacek, Zug, californian etc). După ecloziune puietul se trece în troaca de alevinaj. Puietul este hrănit la început cu microorganisme, produse prin cultură ; peste 10 zile el poate fi hrănit cu larve de insecte sfărîmate, splină, creier, lapte prins (toate trecute prin sită) și cu plancton. După trei săptămîni de la ecloziune puietul se trece în heleșteie cu un curent foarte slab (M. Dimitriu și M. Jura, 1955).

Aspro zingel (syn. Zingel zingel) – fusar mare, pietrar

Descriere. Corpul alungit, fusiform, aproape circular în secțiune; înălțimea maximă reprezintă 13—20% din lungimea corpului, iar grosimea 82 — 100% din înălțime.

Capul mai îngust decît la specia procedentă și oval (nu triunghiu¬lar) ; lungimea lui reprezintă 24—30% din lungimea corpului iar diametrul ochiului 4,4—5,9% din lungimea corpului, 15 — 21% din cea a capului și 60 —86 % din spațiul interorbitar. Botul mai obtuz decât la Aspro streber; lungimea lui reprezintă 9 — 12 % din cea a corpului și 36—42,5% din cea a capului.

Pedunculul caudal mult mai gros decât la specia precedentă și slab comprimată lateral în partea posterioară, ovoid în secțiune. Lungimea, sa reprezintă 25 —30% din lungimea corpului, iar înălțimea minimă 4,9 — 6,3%; această înălțime depășește simțitor grosimea pedunculului, măsurată la nivelul înălțimii minime.

Spațiul predorsal reprezintă 30 —35 % din lungimea corpului. înotă¬toarele ca la specia precedentă, dar cele două dorsale au baza mai lungă și sunt mai apropiate; ventralele mai scurte (15—20% din lungimea corpului).

Solzii mai mici decât la specia precedentă; pe fața ventrală, ei se întind mai anterior decât la A. streber, ajungînd până la baza înotătoarelor ventrale.

Colorit. Spatele și cea mai mare parte a laturilor sunt cafenii-cenușii; există aceleași dungi ca la specia precedentă, dar foarte slab marcate și indistincte. Fața ventrală și abdomenul sunt gălbui.

Dimensiuni. Obișnuit atinge 30 —35 cm; dimensiunea maximă cunoscută este de 48 cm.

Areal de distribuție. Bazinele Dunării, Prutului și ale râului Dnestr.

Ecologie. Trăiește în Dunăre și râurile mari și relativ adânci, pe fund de nisip, pietriș sau argilă. În bălțile Dunării ajunge rar.

Reproducerea are loc în martie și aprilie în plin curent; ouăle sînt depuse pe pietre.

Hrana este reprezentată de insecte acvatice (îndeosebi efemeroptere), crustacee, icre și pești mici și este bentică.

Importanță economică. Carnea este gustoasă, ca a tuturor percidelor. Cantitățile pescuite sunt însă mici (câteva sute de kg anual).

În Dunăre se pescuiește cu năvodul de râu, tifanul, lăptașe, cu setea de cegă și la cârlige; în râuri (îndeosebi în Mureș și Olt) cu undița și crâsnicul.

Aspro streber (syn. Zingel streber)

Descriere. Corpul alungit, fusiform; înălțimea maximă reprezintă 9 —15 % din lungimea corpului, iar grosimea este în genere ceva mai mare decât înălțimea (excepție fac femelele umflate de icre). Profilul dorsal al corpului urcă lin, uniform și rectiliniu de la vârful botului până la inserția primei dorsale. Profilul ventral aproape plan.

Capul turtit dorsoventral, mult mai lat decât înalt, privit de sus e triunghiular. Lungimea sa reprezintă 22 —27% din cea a corpului. Ochii mici, situați în jumătatea anterioară a capului, privesc în sus. Diametrul lor reprezintă 3,8—5,8% din lungimea corpului, 16—23% din cea a capului, 77 —102% din spațiul interorbitar. Spațiul interorbitar aproape plan, foarte ușor scobit. Botul obtuz, lat în partea posterioarâ, îngust în cea anterioară; lungimea sa formează 8,5—10,7% din cea a corpului și 36 — 43% din cea a capului. Gura inferioară, semilunară, mică, slab protractilă; deschiderea ei ajunge sub nara anterioară, marginea maxilarului sub nara posterioară, iar inserția mandibulei sub marginea anterioară a ochiului sau puțin mai anterior. Pedunculul caudal lung, subțire, rotund în secțiune; lungimea sa reprezintă 29—36% din cea a corpului, iar înălțimea minimă 2,8—6,7%.

Spațiul predorsal reprezintă 32—36% din lungimea corpului. Dorsalele distanțate; prima se inserează deasupra marginii posterioare a bazei analei sau puțin în urma acesteia. Ambele dorsale triunghiulare, fiind înalte anterior, și înălțimea scăzînd treptat spre partea posterioară. Pectoralele cu marginea retezată; lungimea lor formează 15—19% din cea a corpului. Ventralele falciforme mari (19—24% din lungimea corpului), se inserează în urma pectoralelor. Anala se inserează puțin înaintea dorsalei a doua. Anusul situat la mică distanță înaintea analei.

Solzii, mici, acoperă corpul în întregime, afară de fața ventrală de la jumătatea distanței dintre anus și baza ventralelor spre partea anterioară. Solzii se întind și pe fața dorsală a capului, până la nările anterioare, precum și pe aparatul opercular, afară de marginea ventrală a acestuia.

Linia laterală completă, perfect rectilinie.

Colorit. Fața superioară a capului și corpului și cea mai mare parte a laturilor sunt cenușii-cafenii, bătând puternic în verde. Pe acest fond se află 5 dungi late negricioase, foarte evidente : prima înaintea dorsalei întâi, a doua în urma primei dorsale, a treia la mijlocul dorsalei a doua, a patra pe mijlocul și a cincea la căpătui pedunculului caudal. Fața ventrală albă, înotătoarele incolore.

Dimensiunea maximă cunoscută : 17,5 cm ; obișnuit atinge 14—16 cm.

Areal de distribuție. Austria, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Republica Cehă, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Moldova, Republica Serbă, Montenegro, Slovacia, Elveția, Ucraina, România.

În România populează Dunărea și râurile de deal și de șes.

Ecologie. Exclusiv în locurile cu curent, pe fund de pietriș, nisip sau argilă; adesea se îngroapă parțial în nisip. Nu se grupează în cârduri. Stă liniștit pe fundul apei, totdeauna cu capul în amonte; când e deranjat, fuge o distanță scurtă și se oprește. Se întâlnește atât în apă mică (35—40 cm adîncime), cât și în adâncul Dunării. Nu întreprinde migrațiuni periodice.

Reproducerea are loc primăvara, de la mijlocul lui martie până în mai. Icrele sunt depuse pe pietre sau pe crengi. Boabele de icre sunt mari. în epoca de reproducere, femelele devin diforme, corpul lor dilatându-se foarte mult.

Hrana este reprezentată de insecte acvatice, amfipode, viermi, ocazional icre și puiet de pește.

Importanța economică este redusă și strict locală, din cauza cantităților reduse care se prind, și taliei mici. În râuri se prinde mai ales cu undița, în Dunăre cu diverse plase cu ochiuri mici.

Lota lota – mihalș

Descriere. Înălțimea maximă reprezintă 13—21,5% din lungimea corpului fără caudală și grosimea 78—120% din înălțime. Profilul dorsal slab ascendent, mai mult sau mai puțin rectiliniu de la bot pînă la ceafă, iar de la ceafă pînă la inserția primei dorsale este aproape orizontal. Profilul ventral aproape orizontal.

Lungimea capului reprezintă 21,5 —25,5% din cea a corpului. Botul lat și obtuz, lungimea lui reprezintă 6,3 —6,9% din cea a corpului și 24,0 — 31,0% din cea a capului. Ochii situați pe fața dorsală a capului, mici și depărtați; diametrul lor reprezintă 2,3—3,8% din lungimea corpului, 10,1—16,0% din cea a capului și 38—56% din spațiul interorbitar. Spațiul interorbitar aproape plan. Nările anterioare mai apropiate de vîrful botului decît de ochi; în partea lor posterioara cîte un tentacul scurt. Nările posterioare, puțin mai largi decît cele anterioare, sînt situate mai aproape de ochi decît de vîrful botului. Gura subțerminală, semi-lunară, orizontală; deschiderea ei situată înaintea mijlocului ochiului (mai rar sub el), marginea maxilarului în urma mijlocului ochiului, iar inserția mandibulei în urma marginii posterioare a ochiului. Dinți mărunți pe cele două fălci, ceva mai mari pe prevomer.

Pectoralele rotunjite, verticale, situate imediat în urma aparatului opercular; lungimea lor reprezintă 10,5 —13% din cea a corpului. Ventralele orizontale, depărtate între ele, se inserează înaintea pectoralelor vîrful lor este ascuțit, radia a doua externă fiind cea mai lungă. Lungimea lor reprezintă 10,2—14% din cea a corpului. Spațiul predorsal reprezintă 35—39% din lungimea corpului. Cele două dorsale apropiate între ele. Prima este rotunjită; a doua dorsală și anala sînt foarte lungi, au marginea dreaptă și rotunjită doar la capătul posterior. Inserția analei situată puțin în urma celei a dorsalei a doua. Dorsala a doua și anala foarte apropiate de caudală, dar nu se unesc cu aceasta. Caudala rotunjită. Pedun-culul caudal se prelungește ca un ic alungit în caudală. Lungimea pedun-culului caudal reprezintă 9—11,2%, iar înălțimea minimă 5,8—6,8% din lungimea corpului.

Solzii foarte mărunți și neimbricați, îngropați adînc în piele; ei acoperă și aparatul opercular, laturile și partea dorsală a capului, baza dorsalelor și a analei. Linia laterală incompletă (ajunge pînă aproape de marginea posterioară a analei), aproape rectilinie.

Colorit. Partea dorsală și laturile cafenii bătînd în măsliniu, partea ventrală gălbuie pînă la albicioasă. Pete marmorate foarte neregulate pe tot corpul. înotătoarele au culoarea părții învecinate a corpului.

Dimensiuni. în E.P.E. pînă la 50 cm; exemplarele obișnuite au 25 —35 cm. în U.E.S.S. (îndeosebi în Siberia) atinge 1 m.

Areal de distribuție. Europa din Anglia și din Loara pînă în Urali. Lipsește în Scoția, Irlanda, sudul Franței, Peninsula Iberică, centrul și sudul Italiei, vestul și sudul Peninsulei Balcanice (deși s-a semnalat în Tesalia); Crimeea, Caucaz, Asia Mică, RepublicaTurkmenă, bazinul Mării Aral; există în Siberia de la Obi până la Lena inclusiv, precum și în Baikal și în bazinul Amurului.

În România încă din trecut era un pește rar în Dunăre de la Baziaș pînă la Galați, ocazional în bălțile Dunării; în deltă doar excepțional. Există în majoritatea râurilor mari, în zonele de munte, de coline și de șes, dar răspîndirea exactă nu este cunoscută din cauza rarității speciei și greutății cu care este prins. S-a constatat în Tisa în raionul Sighet, Vișeu și Iza, în cursul inferior al Someșului Mare din amonte de Năsăud pînă la ieșirea din țară și în afluentul Sălăuța. În Someșul Mic este semnalat de autorii mai vechi; astăzi nu mai există. În Crișul Repede de la Huedin în aval; probabil și în Crișul Negru. Frecvent în Mureș între Toplița și Hueghin (reg. Mureș-Autonomă Maghiară), ajunge pînă la vărsare. În Târnava Mare la Odorhei și în aval; în Sebeș la vărsarea sa în Mureș. în Bega din raionul Lugoj pînă la Timișoara, fiind relativ frecvent în raza orașului Timișoara. În Timiș de la Caransebeș în aval; în Caras și Nera în raionul Ora vița, în Cerna de la Băile Herculane pînă la vărsare. în Jiu semnalată de Antipa; azi a disparat în amonte de Filiași.

În Olt din zona de izvoare pînă la vărsare, fiind frecvent în raioanele Ciuc și Sf. Gheorghe. Semnalat de Antipa în Argeș, în ultimul timp nu s-a mai găsit. În Siret și Prut de la intrarea în țară până la vărsare. Citat în Suceava (Ziemiankovschi, 1947) fără precizare de localități, în Moldova de la Cîmpulung-Moldovenesc pînă în raionul Fălticeni, precum și în afluenții Rișca și Ozana (Băcescu, 1947). În Bistrița moldovenească de la Vatra Dornei la vărsare; dintre afluenți, este frecvent în Dorna.

Ecologie. Specie dulcicolă (suportînd și ape ușor salmastre) de ape reci. Preferă apa curgătoare, întîlnindu-se începînd din rîurile de munte (zona lipanului) pînă la Dunăre. în Alpi, în nordul Europei și în Siberia trăiește și în lacuri adinei și reci; la noi nu se întîlnește în lacuri; în bălțile Dunării doar exemplare rătăcite. Preferă locurile cele mai adinei ale- nurilor : sub pietre mari, sub rădăcini. Tinerii preferă fundul pietros, exemplarele mari trăiesc și pe fund mîlos. Ziua stă ascuns, noaptea iese după pradă. Nu iernează; din contra, iarna este mai activ decît vara..

Importanță economică. Carnea este foarte gustoasă și apreciată; ficatul se bucură de o căutare deosebită și se folosește, împreună cu icrele, și în medicina populară (B ă c e s c u, 1947). Specia însă este rară și nu se prinde niciodată în cantități mari. în Dunăre și lunca inundabilă se înregistrează anual pînă la 3 000 kg. în rîuri se pescuia cu mreja, sacul, poclăul, prostovolul și ostia. Actualmente în rîuri este permis pescuitul numai cu undița. Eîurile unde se prind cel mai mult mihalț sînt Mureșul, Bega și Oltul superior.

Barbus barbus – mreană, mreană albă, mreană de Dunăre

Descriere. Corpul alungit, puțin comprimat, înălțimea maximă reprezintă 19,5 – 28% din lungimea corpului, iar grosimea 59—78% din înălțime. Spinurou iji abdomenul rotunjite. Profilul superior al corpului este o linie ascendentă aproape dreaptă de la vârful botului pînă la ceafă; în dreptul cefii are loc o ridicare bruscă, iar de aici pînă la inserția dorsalei urcă foarte lin.

Lungimea capului reprezintă 25—28,5% din cea a corpului." Ochii mici, situați în mijlocul capului privesc lateral; diametrul lor reprezintă 10—17,5%' din lungimea capului și 36—62% din spațiul interorbitar. Fruntea e aproape plană. Botul' lung, ascuțit; lungimea lui formează 41 — 46%, din cea a capului. Gura inferioară, semilutară, colțurile ei ajung pînă sub nări. Buzele cărnoase, papiloase; cea inferioară trilobată, dar lobul mijlociu uneori este slab dezvoltat. Mustața anterioară ajunge cel mult pînă sub nara posterioara; mustața posterioara, mai lungă, ajunge pînă sub ochi, rar depășește ochiul.

Pedunculul caudal puternic comprimat lateral; lungimea lui reprezintă 18 —23 %,, iar înălțimea sa minimă 9,5 —11,5 % din lungimea corpului.

Inserția dorsalei în genere puțin mai apropiată de baza caudalei decît de vîrful botului. Spațiul predorsal reprezintă 48 —55,5% din lungimea corpului. Înălțimea dorsalei formează 18— 22% din cea a corpului; exemplarele la care această lungime depășește valoarea 20% sînt identice cu rasa borysthenicus din bazinul Nistrului și Niprului.Ultima radie simplă a dorsalei este osificată și puternic zimțată pe fața sa posterioara. Marginea dorsalei concavă. Pectoralele ascuțite, lungimea lor reprezintă 17—21% din cea a corpului; vîrful lor nu atinge baza ventralelor. Inserția ventralelor situată exact sub verticala marginii anterioare a inserției dorsalei. Lungimea ventralelor este 15 —18 % din cea a corpului. Anala se inserează mult în urma dorsalei; înălțimea ei descrește spre partea posterioară, înălțimea ei este dreaptă sau ușor convexă. Înălțimea analei reprezintă 15,5-24% din cea a corpului; culcând anala, vârful ei rămîne departe de baza caudalei, cel mult depășește puțin mijlocul pedunculului caudal.

Solzii bine fixați, inegali ca mărime, cei din linia laterală mai mari decât cei vecini, astfel încît numărul de solzi în linia laterală este mai mic decât numărul de serii transversale de solzi. Solzii de pe piept și abdomen mărunți. Pieptul acoperit cu solzi, istmul nud. Linia laterală dispusă pe mijlocul corpului și a pedunculului caudal.

Colorit. Spinarea măslinie-cenușie, flancurile galbene, fața ventrala albă. Coloritul e în genere uniform, rar cu pete mai întunecate. Dorsala și caudala au culoarea corpului, celelalte aripioare bat în roșu. Axul mustăților este roșu.

Dimensiuni. Obișnuit atinge 25 -50 cm (100 -l 000 g), dar ajunge și de 85 cm (peste 8 kg).

Areal de distribuție. Europa înainte de 1964 de la Tamisa și Oceanul Atlantic pînă la gurile Dunării și pînă la nord de Pirinei, Alpi, Dinarici și Balcani. în Nistru și Nipru, rasa borysthenicus ; în Europa sudică, nord-vestul Africii, Asia Mică și Caucaz diferite specii vicariante.

În România pâna 1964: Dunărea de la Baziaș la vărsare (excepțional în bălți) și toate râurile mari, de la munte la vărsare, fiind mai frecventă în cursul inferior; Tisa, Vișeu de la barajul Vișeu în aval și pe ultimii 2 km; din afluenți, în Vaser și Euscova; în Iza la vărsarea în Tisa; Someșul Mare de la Nepos (r. Năsăud), Bistrița transilvăneană de la Prundul Bârgăului (r. Bistrița), Someșul Mic de la Gilău (r. Huedin) și ocazional în cursul inferior al afluenților; Beretău de la Nușfalău (r. Șimleu) în aval. Crișul Repede de la Ciucea, Crișul Negru de la Vascău (r. Beiuș), Crișul Alb de la Sebiș (r. Gurahont). În Mureș de la Toplița la vărsare, fiind dominant între Alba-Iulia și Arad; în Arieș de la Cîmpeni, în Tîr-nava Mare din amonte de Sighișoara ; semnalat în Ampoi fără indicare de localitate ; în Sebeș și Beriu cunoscut numai la vărsare; în Strei de la Subcetate (r. Hațeg) până la vărsare, urcînd puțin și pe Râul Mare; în Cerna hunedoreană lipsește; în micii afluenți ai Mureșului dinspre Zărand doar la vărsare și numai exemplare juvenile. În Bega de la Tomești (r. Făget), până la ieșirea din țară, fiind frecvent mai ales între Chizătău și Timișoara; lipsește în Beregsău. în Timiș, de la Teregova (r. Caransebeș) până la ieșirea din țară, fiind frecvent între Chizătău (r. Lugoj) și Șag (r. Timișoara) ; dintre afluenți, urcă puțin Râul Alb, Râul Lung și Bistra, poate și în cursul inferior, al Bârzavei. În Caras de la Goruia (r. Oravița), în Nera de la Borlovenii Vechi (r. Bozovici) pînă la vărsare; în Berzasca numai la vărsare; în Cerna de la Pecinișca (r. Orșova), în Bela Reca de la Mehadia; în Bahna și Topolnița (r. T. Severin). în Jiul de est între Lonea și Petrila; în Jiul de vest de la Uricani pînă la Lupeni (în raza orașului Petroșani) ; reapare în Jiu la Tîrgu-Jiu, fiind dominant de la Filiași pînă aproape de vărsare; dintre afluenții Jiului, prezent în Motru din raionul Baia de Aramă, în Gilort de la Bălcești (r. Gilort), mai rar în Jaleș, Bistrița, Tismana.

În Olt din amonte de Miercurea Ciucului până la vărsare, fiind specia dominantă în raionul Făgăraș, apoi de la Drăgășani la Slatina; urcă foarte puțin pe afluenții Oltului din raionul Făgăraș; pe Cibin urcă pînă la Sibiu; prezent în Lotru, Topolog, apoi în Olteț din amonte de Balș. Lipsește în bazinul Vedei. În Argeș din amonte de Albești (r. Curtea de Argeș) pînă la vărsare, fiind dominant din aval de Pitești pînă în raionul Oltenița; în Vîlsan spre vărsare, în Râul Doamnei de la Domnești (r. Curtea de Argeș) în Bratia în cursul inferior; în Dâmbovița din raionul Târgoviște pînă la București. Lipsește în Colentina. În Ialomița de la Pucioasa (r. Tîrgoviște) pînă la confluența cu Prahova, apoi din aval de Slobozia pînă la vărsare; în Teleajen, între Mâneci-Ungureni și Scăioși (r. Teleajen). În Șiret și Prut de la intrarea în țară pînă la vărsare; în Suceava de la Brodina (r. Rădăuți), în Moldova de la Pojorâta (r. Câmpulung); urcă pentru reproducere pe Suha, afluent al Moldovei, pînă la Slătioara (r. Fălticeni). În Bistrița moldovenească de la Iacobeni (r. Vatra Dornei) la vărsare, fiind dominant de la Piatra-Neamț la Bacău, și în cursul inferior al afluenților. În Trotuș trăia de la confluența cu Uzul pînă la vărsare; în Putna spre vărsare (r. Focșani); în Buzău de la 20 km amonte de Nehoi (r. Cislău) pînă la vărsare și pe cursul inferior al Bâscei; în Râmnicu Sărat și Bârlad lipsește.

În prezent arealul de răspândire al mrenei este: Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, Danemarca, Franta, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Maroc, Olanda, Polonia, Portugalia, Romania, Federatia Rusa, Slovacia, Spania, Elvetia, Anglia

Variabilitatea este puțin pronunțată. Caracterele ce variază mai mult sînt numărul de solzi în linia laterală și înălțimea dorsalei. Exemplarele din Delta Dunării și râurile din Moldova, avînd o dorsală ceva mai înaltă, se apropie mult de rasa borysthenicus. În general însă, exemplarele din România sînt intermediare între forma nominată din apusul Europei și rasa borysthenicus.

Unele exemplare pescuite recent în lacul de baraj Bicaz au dorsala mai scundă și cu radiul spinos mai fin zimțat, apropiindu-se prin aceasta de B. cyclolepis tauricus din Crimeea. Considerăm însă că ele nu sunt înrudite cu această specie, deoarece B. cyclolepis (și îndeosebi subspecia nominată, B. c. cyclolepis din sudul E.P. Bulgaria) se caracterizează prin înotătoarea anală alungită, pete pe corp și talia mai mică. În general specia B. cyclolepis este intermediară între B. barbus și B. Meridionalis.

Ecologie. Trăiește exclusiv în ape curgătoare, anume în Dunăre și râurile mari, nisipoase și pietroase, de la munte pînă la șes; este mai frecvent, în râurile de șes. Lipsește în râurile mici care izvorăsc din dealuri sau la șes. Primăvara migrează în susul râurilor, iar la sfârșitul toamnei în sens invers; totuși, unele exemplare rămân tot anul în zona colinară a râurilor, altele în Dunăre.

Puietul este frecvent în regiunea colinara și de șes a râurilor și pe măsură ce crește coboară. Preferă locurile adînci, cu fund nisipos și cu un curent, moderat; în unele râuri arată însă preferință pentru lespezii mari de piatră.

Este o specie în regres, care devine mai rară în apele noastre (în ultimii doi ani însă efectivul speciei pare să fi crescut).

Leuciscus leuciscus – cleanul mic

Descriere. Corpul alungit, slab comprimat lateral; înălțimea maximă formează 19—26% din lungimea corpului fără caudală, iar grosimea 48—61% din înălțime. Spinarea și abdomenul rotunjite, necarinate. Profilul superior al corpului, de la bot pînă la inserția dorsalei, este o linie regulat convexă; uneori se observă imediat în urma capului o înălțare mai accentuată a spinării.

Lungimea capului reprezintă 20—25,5% din cea a corpului. Ochii situați în jumătatea anterioară a capului privesc lateral, diametrul lor formează 20—26,5% din lungimea capului și 57—89% din spațiul interorbitar. Fruntea ușor bombată. Botul scurt, ascuțit sau obtuz, lungimea lui formează 25,5—32% din cea a capului. Gura mică, semilunară, subterminală, colțurile ei ajung pînă sub nări sau cel mult pînă la jumătatea distanței dintre nări și ochi. Buze subțiri, neîntrerupte.

Pedunculul caudal lungăreț, comprimat lateral, lungimea sa formează 19,5—25,5%, iar înălțimea sa minimă 8—10,5% din lungimea corpului.

Inserția dorsalei situată la egală distanță de vârful botului și de baza caudalei sau ceva mai aproape de baza caudalei. Spațiul predorsal formează 48 — 53% din lungimea corpului. Marginea dorsalei dreaptă. Lungimea pectoralelor formează 16—20,5%, cea a ventralelor 14—17% din lungimea corpului. Vârful pectoralelor nu atinge baza ventralelor. Ventralele se inserează puțin înaintea dorsalei, vârful lor ajunge pînă aproape de baza analei, fără a o atinge. Anala se inserează în urma capătului posterior al dorsalei, marginea ei e concavă. Caudala adînc scobită, lobii ei egali sau aproape egali. Solzii groși, bine fixați, acoperă istmul în întregime. Linia laterală foarte puțin îndoită, dispusă pe mijlocul pedunculului caudal sau ceva mai aproape de fața sa ventrală.

Colorit. Spinarea este cafenie, bătând în măsliniu sau albastru închis, laturile argintii, solzii de la flancuri adesea mărginiți de puncte negre fine. Dorsala și caudala fumurii, înotătoarele inferioare palid gălbui sau bat în roșu.

Dimensiuni. Obișnuit atinge 14—15 cm fără caudala și 17—18 cm cu caudala; talia maximă este de 25 cm.

Areal de distributie. Europa până 1964, la nord de Pirinei, Alpi, Dinarici, și Balcani. în Siberia, subspecia baicalensis. În Dalmația, Caucaz Turkestan, Transcaucazia alte subspecii.

În România era rar, lipsind în majoritatea râurilor încă din 1964 când s-a realizat o repartizare a speciilor de pești din fauna României. Se cunoaște pînă atunci doar în cîteva puncte: Tisa de la Câmpulung pe Tisa în aval. Săpânța (r. Sighet) din zona păstrăvului pînă la vărsare. Someșul Mic în jurul Clujului și la Juc (r. Gherla), Beretău în raionul Marghita, Crișul Repede la Oradea, Mureș la Deda (r. Toplița); Bega la Chizătău (r. Lugoj). Jiu la Peșteana de Jiu (r. Tg. Jiu), unde probabil a dispărut, Olt la Miercurea Ciucului. Semnalat în Șiret și Prut, în cursul superior, făiă precizarea de localități.

Cleanul mic populează în prezent apele din râuri ce aparțin țărilor: Afganistan, Armenia, Austria, Azerbaijan, Belarus, Belgia, Cehia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franta, Georgia, Germania, Ungaria, Irlanda , Cazahstan, Letonia, Lituania, Moldova, Olanda, Norvegia, Polonia, Romania, Federatia Rusa, Serbia si Montenegro, Slovacia, Suedia, Elvetia, Ucraina, Anglia.

Variabilitatea este foarte pronunțată, caracterele cele mai variabile fiind înălțimea și grosimea corpului, forma și lungimea botului și formula dinților faringieni.

Ecologie. Trăiește numai în râuri mai mari, pietroase sau nisipoase, din zona colinară, fără să urce la munte și nici să coboare mult la șes ; pe pîraie nu urcă. în râurile în care există este relativ frecvent, trăiește pe fundul apei, alături de scobar.

Se reproduce primăvara, depunînd ouăle în curent, pe fund de piatră; indicații mai precise nu avem pentru apele noastre. În epoca de reproducere, fața superioară a capului și corpului (înaintea dorsalei) se acoperă de butoni cornoși.

Se hrănește în primul rînd cu insecte acvatice : efemeride, diptere, tricoptere, mai puțin cu resturi de plante și insecte terestre.

Importanță economică. Din cauza taliei mici și a rarității are importanță, foarte redusă și strict locală. Se pescuiește cu prostovolul și alte plase, precum și cu undița.

Leuciscus idus – văduviță

Descriere. Două rase: idus în Europa Centrală și Siberia, caracterizate prin ~ 56-63 de solzi în linia laterală, și oxianus în bazinul aralic și alte râuri din Asia Centrală, caracterizată prin ~53-57 de solzi.

Corpul mai înalt decît la celelalte specii europene ale genului, înălțimea reprezentînd 23,2—40% din lungimea fără caudală, iar grosimea 40—50% din înălțime. Profilul dorsal și cel ventral în genere la fel de convexe.

Lungimea capului reprezintă 22,8—30,2% din cea a corpului, iar diametrul ochiului 4,3—6,59% din lungimea corpului, 18,5—23,5% din cea a capului și 38—71,5% din spațiul interorbitar. Spațiul interorbitar (fruntea) convex. Gura terminală, mică : deschiderea ei și marginea maxilarului ajung sub nări sau puțin mai posterior, iar inserția mandibulei este situată sub partea anterioară a ochiului.

Lungimea pedunculului caudal reprezintă 18,2—22,2% din cea a corpului, iar înălțimea minimă 26,4—47,5% din înălțimea maximă a corpului și 45,5—59,8% din lungimea pedunculului caudal.

Spațiul predorsal reprezintă 41,6—62% din lungimea corpului, baza dorsalei 8,7—16,3%, iar înălțimea dorsalei 18,8—24,4%. Inserția dorsalei situată deasupra marginii posterioare a bazei ventralei sau puțin mai posterior. Marginea dorsalei ușor concavă. Lungimea pectoralelor reprezintă 16,4—22,2%, cea a ventralelor 14,3—18,5%, baza analei 10 — 15,6%, iar înălțimea sa 13,5—20,8% din lungimea corpului. Marginea analei scobită. Lobul inferior al caudalei mai lung decît cel superior.

Linia laterală ușor îndoită, ceva mai apropiată de fața ventrală decît de cea dorsală a corpului.

Colorit. Partea dorsală cenușie-verzuie sau albăstruie cu luciu auriu, laturile argintii sau reflex albăstrui, fața ventrală albă. Dorsala și caudala cenușii-violete, pectoralele, ventralele și îndeosebi anala roșcate. Irisul auriu.

Se întîlnesc exemplare aberante eritreice; în Rusia., Germania și aceste exemplare sunt cultivate ca pești ornamentali sau pentru consum.

Dimensiuni. Obișnuit ating 30—45 cm și 300—500 g; se întîlnesc și exemplare pînă la 60 cm și peste 1 kg.

Variabilitatea este destul de redusă. Exemplarele din râuri sînt, la dimensiuni egale, mai alungite decît cele din lunca inundabilă a Dunării. Recent, M. Papadopol a constatat că exemplarele din complexul Orapina-Jijila și din gârla Carotișca au un corp mai alungit (înălțimea 23,2—33,3% din lungime) decît cele din insula Borcea de Jos și gârla Filipoiul (Insula Brăilei), la care înălțimea reprezintă 28,2—40% din lungime.

Areal de distribuție. Răspîndire geografică în Europa, în trecut, de la Rin pînă la Dunăre și Ural; sudul Suediei. Lipsește în peninsulele sudice ale Europei; Caucaz, Asia Mică. Prezent în Siberia, de la Obi pînă la Lena inclusiv.

Afganistan, Armenia, Austria, Azerbaijan, Belarus, Belgia, Bulgaria, China, Cehia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franta, Georgia, Germania, Ungaria, Cazahstan, Letonia, Lituania, Moldova, Mongolia, Olanda, New Zealsi, Norvegia, Polonia, Romania, Federatia Rusa, Serbia si Montenegro,Slovacia, Suedia, Elvetia, Ucraina, Anglia, Statele Unite, Uzbekistan.

În România (în trecut): Dunărea, de la Bazaș până la vărsare, fiind mai frecvent în zona Baziaș—Turnu-Severin. Aproape toate bălțile Luncii inundabile a Dunării și deltei, în general într-o proporție redusă; în cantități mari în bălțile insulei Borcea de Jos, apoi în bălțile Brăilei si în Potelu.

Prezent în Eazelm, lipsește în celelalte lacuri litorale.

În Someș citat în Transilvania fără altă precizare; există în Someșul inferior (r. Baia-Mare și Satu-Mare). În Crisul Repede, de la Oradea în aval; probabil și în Crisul Negru. În canalul colector al Crișurilor. În Mureș, de la Aiud pînă la vărsare. În Bega de la Timișoara, în Timiș de Ia Șag (r. Timișoara) în aval, probabil și în Caraș. În Nera, Berzeasca, Cerna și Topolnița urcă câțiva km de la vărsare. În Jiu nesemnalat; În Olt din raionul Caracal, în Vedea de la Alexandria pînă la vărsare. În Argeș de lângă București, în Ialomița cunoscut doar la vărsare; în Șiret din raionul Tecuci în aval; desigur și în Prut (cursul inferior).

Ecologie. Specie tipică fluviilor și râurilor mari de șes cu apă încet curgătoare; în ape stătătoare se întîlnește rar. În bălțile luncii inundabile a Dunării este un semimigrator tipic, care intră în bălți primăvara devreme (uneori chiar din februarie) o dată cu prima viitură. Se înapoiază în Dunăre imediat ce apele încep să scadă; dacă mai tîrziu are loc o nouă creștere a apei, nu se mai înapoiază în bălți.

Hrana este foarte variată. Iarna se hrănește de preferință cu rin-chote, diatomee și resturi vegetale, primăvara cu larve de insecte, oli-gochete, ocazional cu moluște și pui de pești, vara cu larve de chiro-nomide, gasteropode, vegetale macrofite și plancton (în zonele inundate, bogate în plancton, majoritatea exemplarelor devin aproape exclusiv planctonofage). Toamna se hrănește de preferință cu vegetație, larve de chironomide și de tricoptere.

Paraziții semnalați în Roamânia: protozoarele Trichodina sp., Myxo-bolus mulleri, trematodele digenee Asymphyloăora markewitschi, A. demeli, Neascus cuticola, Tetracotyle sp., Diplostomulum spathaceum, D. clavatum, Coitocoecum shrjabini, monogeneele Uactylogyrus tuba și Diplozoon para-doxum, cestodele Caryophylaeus laticeps, C. fimbriceps, Proteocephalus torulosus, Ligula intestinalis, Cysticercus sp., nematodele Capillaria to-mentosa, Hepaticola petruschewslcyi, acantocefalul Pomphorhynchus laevis, crustaceul Argulus foliaceus, ciuperca Ichtiophonus hoferi.

Importanță economică. Anual se pescuiesc 12 000—190 000 kg. Locurile de maximă producție sînt unitățile insulei Borcea de Jos, apoi bălțile Brăilei și Potelu. Se pescuiește îndeosebi la sacul de leasă, o dată cu scăderea apei, apoi cu năvodul, iar primăvara cu vîrșe. Dimensiunea minimală pentru pescuit: 20 cm.

Prin talia sa mare și prin carnea sa grasă și gustoasă, văduvită este unul dintre peștii cei mai valoroși din punct de vedere alimentar.

În prezent nu se cultivă în iazuri sau heleșteie; s-a experimentat cultivarea ei la Nucet. Este recomandabilă pentru popularea lacurilor de baraj.

Tinca tinca – lin

Descriere. Înălțimea corpului reprezintă 25—34% din lungime, iar grosimea 49—57% din înălțime. Ambele profiluri convexe, convexitatea celui dorsal mai accentuată; înălțimea maximă situată la nivelul inserției dorsalei.

Capul comprimat lateral, lungimea lui reprezintă 26—31,5% din cea a corpului. Ochii mici, situați în jumătatea anterioară a capului: diametrul lor reprezintă 3,7—5,6% din lungimea corpului, 13—19% din cea a capului și 32—50% din spațiul interorbitar. Spațiul interorbitar ușor convex, aproape plan. Botul obtuz, lungimea sa reprezintă 28,5—34% din cea a capului. Nările situate mai aproape de marginea ochiului decît de vîrful botului. Sistemul de genipori bine dezvoltat pe cap, reprezentat printr-un șir impar de pori, care leagă extremitățile anterioare ale liniei laterale, și 3 perechi de șiruri: o pereche dorsală, care leagă șirul impar cu nara, o pereche îndoită în formă de S, dispusă paralel cu ochiul și care se termină sub nara anterioară, și o pereche la marginea preopercu-larului. Gura mică, terminală, ușor oblică; deschiderea gurii și marginea maxilarului situate sub nară, iar inserția mandibulei sub marginea anterioară a ochiului sau puțin anterior. Buzele groase, nepapiloase. Mustățile scurte, lungimea lor reprezintă 6,8—9,9% din cea a capului.

Lungimea pedunculului caudal reprezintă 17—22%, înălțimea minimă 13—15,5%, iar spațiul predorsal 50,5—57,5% din lungimea corpului. Dorsala, anala, pectoralele și ventralele rotunjite. Inserția dorsalei situată puțin în urma celei a ventralelor. Lungimea pectoralelor reprezintă la masculi 19—21%, iar la femele 16—19%din lungimea corpului; lungimea ventralelor reprezintă la masculi 21—23%, iar la femele 16,5—19,5% din lungimea corpului. Caudala ușor scobită, lobii ei rotunjiți. Solzii mărunți acoperă pieptul și istmul în întregime, lipsesc însă complet pe cap, aparatul opercular și baza înotătoarelor. Linia laterală completă, aproape rectilinie, dispusă pe mijlocul pedunculului caudal. Corpul învelit într-un strat gros de mucus.

Colorit. Culoarea fundamentală a corpului este galbenă-ruginie, fiind pe spate măslinie, aproape neagră, iar ventral ajungînd galbenă-deschis. înotătoarele cenușii-fumurii, uneori cu reflexe violacee. Irisul roșu.

Dimensiuni. Obișnuit 25—30 cm, atinge și 40 cm, respectiv 1 1/2 kg.

Variabilitatea este destul de redusă. Coloritul variază mult în funcție de condițiile mediului, fiind mult mai întunecat în apele' nămoloase. Exemplare eritreice, care în alte țări sînt cultivate ca pești ornamentali, se întîlnesc sporadic.

Areal de distribuție. Răspândire geografică a linului a fost mult mai mare în trecut: Siberia (bazinele fluviilor Obi și Ienisei), cea mai mare parte a Europei (lipsind numai în nordul Scoției, Dvina nordică, Peciora, nordul și centrul Peninsulei Scandinave și Finlandei, precum și în Crimeea); există în nordul Anatoliei și în Transcau-cazia; lipsește RepublicaTurkmenă și bazinul Mării Aral.

La nivel mondial în prezent, aparent, are o largă răspândire întâlnindu-se: Armenia, Australia, Austria, Azerbaijan, Belarus, Bulgaria, Canada, Chile China, Croatia, Cehia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franta, Georgia, Germania, Grecia, Ungaria, India, Indonesia, Iran, Irlanda, Italia, Japonia, Cazahstan, Kyrgyzstan, Letonia, Lituania, Macedonia, Moldova, Maroc, Olanda, New Zealsi, Norvegia, Polonia, Portugalia, Romania, Federatia Rusa, Serbia si Montenegro, Slovacia, Slovenia, Africa de Sud, Spania, Suedia, Elvetia, Turcia, Ucraina, Anglia, United States , Uzbekistan, Zimbabue.

În România până la începutul anilor ’70 popula Dunărea și toate bălțile luncii inundabile și ale deltei, fiind foarte abundentă în deltă. Toate lacurile litorale. Brațele moarte și bălțile din lungul Someșului de la Dej în aval, iazul de la Apahida (înglobat orașului Cluj); cursul inferior și bălțile din lungul Turului și Crasnei, canalul colector al Crișurilor, bălțile din jurul Crisului Alb de la Ineu în aval. lazurile din Cîmpia Transilvaniei (Zăul de Cîmpie, Țaga, Bujorul, Sic, Greaca, Tăureni). Brațele moarte și bălțile Mureșului de la Tîrgu-Mureș în aval, cursul inferior al Ampoiului, probabil și al Tîrnavei, pârâul Beregsău din nordul Banatului și afluenții săi; bălțile de la Satchinez (r. Timișoara). Brațele moarte și bălțile din lungul Begheiului și Timișului din raionul Lugoj în aval. Bălțile Țeriga, Heleștău și canalul Subuleasa lîngă Timișoara. Cursul inferior al Carasului în raionul Oravița și bălțile vecine, lacul Buhui (înglobat orașului Reșița) în bazinul Carasului. Bălțile și brațele moarte ale Jiului de la Filiași în aval, ale Oltului în Țara Bârsei, Făgăraș, raionul Sibiu, precum și în Câmpia, Română. Neajlovul, bălțile și iazurile din lungul său. Pârâul Colentina, iazurile vecine și lacurile din jurul Bucureștiului, iazurile din Valea Pasărea (reg. București), de la Colacu și Nucet (r. Tîrgoviște). Lacurile Snagov si Căldărușani, balta Strachina în bazinul Ialomiței. Brațele moarte ale Șiretului și Prutului de la intrarea în țară pînă la vărsare. Bălțile din lungul Moldovei (r. Roman) și al Bistriței în (r. Piatra-Neamț, Buhuși și Bacău), lazurile din nordul Moldovei (reg. Suceava) și din bazinul Bârladului.

Ecologie. Linul trăiește aproape exclusiv în apele stătătoare, preferind pe cele bogate în vegetație și cu fund mâlos. În râuri se întâlnește destul de rar, în coturile cu apă liniștită. În bălțile luncii inundabile a Dunării este specie sedentară, nepărăsind bălțile decît la retragerea totală a apei, la nevoie înfundîndu-se în nămol.

Paraziții linului constatați în România: protozoarele Trypanosoma tincae, Myxobolus ellipsoides, M. pfeifferi, trematodele digenee Asym-phylodora tincae (parazit specific), biplostomulum spathaceum, D. clava-tum, monogeneele Dactylogyrus macracanthus, D. similis, Gyrodactilus elegans, acantocefalul Acantliocephalus lucii, hirundineul Piscicola geometru, crustaceele Ergasilus sieboldi și Argulus foliaceus, apoi cisticerci și Agamonema.

Importanță economică. În apele din România se pescuiesc anual 144.000 – 863.000 kg: cea mai mare producție se înregistrează în Deltă.

Gobio uranoscopus – porcușorul de vad

Descriere. Corpul și pedunculul caudal groase și cilindrice. Mustățile lungi depășesc preopercularul; la îmbinarea celor două buze cîte o prelungire posterioară destul de puternică, ce se aseamănă cu o a doua pereche de mustăți. Anusul mai apropiat de anală decît de ventrale. Pieptul și istmul complet acoperite cu solzi. Coloritul întunecat.

În România trăiește Gobio uranoscopus fric al cărui corp este alungit, gros, cilindric, necomprimat lateral; înălțimea maximă reprezintă 14,2—20,8% (în medie 15,7—18,3%) din lungimea corpului fără caudală. Grosimea puțin mai mică decît înălțimea. Profilul dorsal slab convex, cel ventral orizontal.

Lungimea capului reprezintă 24—28,4%, lungimea botului 10 —13,5% din lungimea corpului; iar diametrul ochiului 3,5—6,1% din lungimea corpului și 51,5 — 89% din spațiul interorbitar. Botul ascuțit, aproape totdeauna mai lung decît spațiul postorbitar. Ochii privesc mai mult în sus. Gura se prezintă ca la celelalte specii ale genului; la îmbinarea celor două buze există de fiecare parte câte o prelungire posterioară, paralelă cu mustățile, mult mai dezvoltată decît la celelalte specii ale genului. Lungimea mustăților reprezintă 9,1—16,4% din cea a corpului (M = 10,6 — 11,7% în Transilvania, Banat și Muntenia, 13—13,7% în afluenții Șiretului).

Lungimea pedunculului caudal reprezintă 20,6 —27,4% (M = 23,1 — 26,2%), înălțimea minimă 5,6 — 7,1% (M = 6,1 — 6,6%), spațiul pre-dorsal 44—52% (M = 47—49%), lungimea pectoralelor 19,6—27,2%(M = 22—25,2%), iar cea a ventralelor 16,6—22% din lungimea corpului fără caudală. Ventralele se inserează exact sub inserția dorsalei sau puțin mai în urmă. Vârful pectoralelor uneori depășește inserția ventralelor, alteori nici nu o atinge. Caudala adânc scobită, lobii ei rotunjiți, egali, sau cel inferior cu foarte puțin mai lung. Marginea dorsalei ușor scobită. Anusul mai aproape de anală decît de ventrale. Pieptul și istmul complet acoperite cu solzi.

Colorit. Fața dorsală e cenușie-verzuie sau brună bătând în roșcat; solzii spatelui cu margine neagră. În urma dorsalei 2 —3 pete negricioase mari, foarte evidente, care dau un aspect brăzdat. Pe laturile corpului 7 —10 pete mari rotunde, rar alungite. Pata ventrală albă-gălbuie. La baza înotătoarei caudale două pete albe foarte evidente. Pe solzii liniei laterale două pete mici negre, slab pronunțate. Pe radiile înotătoarelor dorsală și caudală (rar și a altor înotătoare) se află două rânduri de pete negre, mai slabe ca la G. gobio, dar mai puternice ca la celelalte două specii. În formol culoarea se întunecă mult și se uniformizează, petele laterale dis-păr dispărând aproape.

Dimensiuni. Până la 10,5 cm fără caudală (12,3 cm lung. totală).

Variabilitatea. Populațiile din estul țării, îndeosebi din râul Moldova, au ochii mai mici și mai depărtați și mustățile mai lungi. Există deosebiri între populații și în privința înălțimii corpului, lungimii pectoralelor și a pedunculului caudal, taliei atinse (în sudul Banatului exemplarele rămîn relativ mici) și pigmentației. Coloritul variază mult și în cadrul aceleiași populații.

Areal de distribuție. Specie endemică în bazinul Dunării. Două rase: uranoscopus în vest terra typica: râul Isar la Munchen), frici în est. Prima rasă se caracterizează prin ochii mai mari și mai apropiați.

În România trăiește a doua rasă.

În prezent porcușorul de vad are un are un habitat răspândit în unele râuri din Austria, Bulgaria, Croatia, Cehia, Germania, Ungaria, Italia, Romania, Serbia si Montenegro, Slovacia, Slovenia, Ucraina.

În România în trecut specia era mult extinsă porțiunea de munte și deal a tuturor râurilor mai mari care izvorăsc la munte. Semnalat în: Vișeu la Vișeul de Sus. Someșul Mare de la Nepos, raionul Năsăud, pînă aproape de Dej; Bistrița transilvăneană de la Iad (r. Bistrița) pînă la confluența cu Someșul Mic de la Gilău (r. Huedin) până la Cluj; urcă uneori și în unii afluenți. În bazinul Crasnei semnalat la Zalău (prezența speciei la Zalău trebuie verificată). În Crisul Repede de la Bratca (r. Aleșd) până la Oradea, în Valea Iadului de la Remeți (r. Aleșd); în Crișul Negru de la Vașcău (r. Beiuș) pînă la Batăr (r. Salonta). în Mureș frecvent din amonte de Deda, raionul Toplița, pînă la Reghin, în cantități mai mici pînă la confluența cu Arieșul. În Arieș era frecvent între Câmpeni și Turda, mai rar până la vărsarea în Mureș. În Tîrnava Mare din amonte de Odorhei unde e frecvent, până la Daneș (r. Sighișoara). În Sebeș la Petrești (r. Sebeș), în Beriu la Orăștie. Semnalat în Strei, fără indicare de localitate. În Bega la Curtea (r. Făget) și la Chizătău (r. Lugoj). în Timiș frecvent de la Armeniș (r. Caransebeș) pînă în aval de Caransebeș; în cantități mai mici pînă la Chizătău (r. Lugoj).

Lipsește în Pogăniș și Bârzava, probabil si în Caraș. În Nera din amonte de Bozovici pînă în aval de Slatina (r. Oravita); dintre afluenți, în Miniș la Bozovici. În Berzasca lipsește. în Cerna de la Băile Herculane pînă la vărsarea în Dunăre. În bazinul Jiului: pârâul Polatiștea la Lainici (înglobat în orașul Petroșeni), râul Jaleș (r. Tîrgu-Jiu) Gilort și afluentul său Blahnița la Cărbunești (r. Gilort). În bazinul Oltului: Râul Brezii și Sâmbăta (r. Făgăraș) pînă la vărsarea în Olt, Cibinul în amonte de Sibiu (când râul nu era poluat ajungea pînă la vărsarea în Olt), pârâul Olănești la Râmnicu-Vâlcea. În Argeș din amonte de Oești (r. Curtea de Argeș), până în aval de Curtea de Argeș; în Vâlsan la Mustești (r. Curtea de Argeș). În Dîmbovița în amonte de București (robabil și în raioanele Muscel și Târgoviște). În Ialomița la Târgoviște si 10 km în amonte. În Șiret lipsește, în Suceava de la Dornești (r. Rădăuti) până la vărsarea în Șiret; în Moldova de la Vama (r. Cîmpulung) până la Roman.

Ecologie. Trăiește în râuri de munte și deal, localizându-se la vaduri si în repezișuri, unde apa are o viteză de 70 —115 cm/s, iar fundul e bolovănos. Uneori ajunge și la șes, dar numai în repezișuri. Puietul stă în apă mai înceată, uneori pe fund nisipos. Deși în anumite repezișuri se întâlnesc mulți indivizi, nu formează niciodată adevărate cârduri.

Carassius carassius – caracudă

Descriere. Forma corpului foarte variabilă; exemplarele din bălțile mari, îndeosebi din deltă, dar și din bălțile din lungul rîurilor, au corpul foarte înalt, aproape rotund; înălțimea maximă reprezintă la aceste exemplare (43) 48—56% din lungimea corpului fără caudală, iar grosimea 31,5 —44,5% din înălțime. În bălțile mici, sărace în hrană, și în unele râuri exemplarele sunt mult mai alungite, înălțimea reprezentând la aceștia 30,3—36% din lungime (așa-zisul C. carassius morpha humilis Heckel).

Între aceste două forme extreme există o întreagă gamă de tranziții. Profilul dorsal este în funcție de înălțime, fiind mult mai convex la exemplarele înalte; în urma cefei o accentuare a convexității dând aspectul unui gheb.

Lungimea capului reprezintă 24,3 —31,0% din cea a corpului, lungimea botului 24,0 —32,6% din lungimea capului, diametrul ochiului 18,4 — 26,0% din lungimea capului și 42,2 —64,0% din spațiul interorbitar. Spațiul interorbitar convex. Nările mai apropiate de ochi decât de vârful botului. Gura mică, terminală, puțin oblică în sus; deschiderea ei în general nu ajunge sub nări, iar inserția mandibulei este situată sub marginea anterioară a ochiului sau puțin în urma acesteia. Buzele subțiri, întregi. Membranele branhiale atașate de istm într-un punct situat aproximativ sub limita dintre preopercular și opercular.

Pedunculul caudal scurt, înalt, comprimat lateral; lungimea sa reprezintă 15,7—21,4%, iar înălțimea minimă 15,0—19,1% din lungimea corpului.

Spațiul predorsal reprezintă 48,0 —58,0%, baza dorsalei 29,9 —40,3%, lungimea pectoralelor 15,5—21,8%, iar cea a ventralelor 19,3—24,8% din lungimea corpului. Marginea dorsalei rotunjită, ultima ei radie simplă, groasă, osificată și zimțată la partea posterioară, avînd 28 —29 de zimți fini și apropiați: primii 16 —17 cu vârful în jos, ultimii 12 cu vârful în sus sau orizontal. Ventralele se inserează puțin înaintea dorsalei. Pectoralele și ventralele rotunjite, caudala adânc scobită, lobii ei rotunjiți. Marginea analei trunchiată. Fără solzi axilari la baza ventralelor.

Solzii groși, bine fixați, acoperă istmul în întregime. Linia laterală aproape rectilinie.

Colorit. Partea dorsală cafenie, flancurile arămii cu luciu metalic, fața ventrală galbenă, bătând uneori în roșu. În bălțile mâloase coloritul este mai întunecat, partea dorsală aproape neagră. Pectoralele, ventralele și anala bat în roșu; dorsala și caudala fumurii. Irisul gălbui cu marginea aurie. La baza caudalei, exemplarele juvenile au o pată negricioasă foarte evidentă, care cu timpul se atenuează și până la urmă dispare.

Dimensiuni. Obișnuit până la 20 cm lungime totală; în bălțile Dunării, unele exemplare ajung și de 32 —35 cm. Exemplarele alungite din bălțile sărace în hrană (m. humilis) depășesc rareori 12 cm.

Variabilitatea este foarte pronunțată: am indicat marile deosebiri dintre forma tipică, din bălțile mari, îndeosebi din cele ale Dunării, care atinge o talie mare și are corpul foarte înalt, și morfa humilis (= oblongus) din bălțile mici, sărace în hrană (îndeosebi dinspre munte, apoi din foste cărămidarii și cariere de nisip), care rămâne de talie mică și are un corp foarte alungit. în râuri, bălți interioare, iazuri se întâlnește întreaga gamă de tranziții dintre aceste două forme. Caracterele celor două forme nu sunt ereditare; conform unor experiențe efectuate în Cehia (care ne-au fost comunicate în scris de dr. O. Oliva), exemplarele de humilis ținute în bălți bogate în hrană și într-o concentrație normală dau forma înaltă.

Rase geografice nu se recunosc la această specie; totuși unele caractere meristice variază geografic: pentru apele Rusia L. S. B e r g indică formula D III-IV 14-21, A II-III (5) 6 (-8), L. lat. 32 — 35 (36), deci un număr de radii și solzi puțin mai mare decât cel constatat în România.

Areal de distribuție. Areal de distribuție extins, care curpinde bazinul Mării Nordului, Mării Negre și Caspice și Marea Egee. La est până în Siberia, vest până la Rhin și drenajul estic al Angliei. Absent din Suedia și Norvegia. În bazinul Baltic, prezent până la latitudinea de 66o. Introdus la scară largă în Marea Britanie și Franța.

Ecologie. C. carassius este pește tipic de baltă ; se întîlnește în toate categoriile de bălți, începînd din zona de podiș și deal până în deltă. În unele bălți mici el este adesea, alături de Leucaspius, singurul locuitor, îndeosebi de abundent este în bălțile deltei. Preferă porțiunile cu vegetație abundentă și fund mâlos. Rezistă bine la lipsa de oxigen.

În râuri se întîlnește rar; ceva mai mult în râurile mici de șes (zona bibanului); în râurile mari, în zona mrenei și cea a crapului se localizează în coturi, brațe laterale și zone marginale cu vegetație.

Din bălțile Dunării se retrage în șenal numai rareori, la secarea completă a apei; adesea însă rămâne în bălți și în acest caz, îngropându-se în mâl, poate supraviețui timp îndelungat.

Hrana constă din vegetație superioară, alge, larve de insecte (îndeosebi chironomide și efemeride). Hrănirea încetează iarna, când animalul se îngroapă în mâl.

Paraziții semnalați în România : protozoarele Myxobolus bramae, M. carassii, M. ellipsoides, Trichodina ăomerguei, trematodele digenee Clino-stomum complanatum, Coitocoecum sJcrjabini, Asymphylodora markewitschi, Diplostomulum spathaceum, D. clavatum, Tetracotyle sp., monogeneii Dactylogyrus anchoratus, D. intermedius, D. vastatar, D. wegeneri, Gyrodactylus elegans, 6. medius, cestodele Caryophyllaeus laticeps, Cysticercus sp., acantocefalul Ac. lueci, copepodul Ergasilus sieboldi.

Importanță economică. Anual se pescuiesc 300 000 — 2 500 000 kg, marea majoritate în bălțile Dunării. Se pescuiesc îndeosebi cu vintire toamna și cu năvoadele; iarna cad și la cotețe. Se comercializează atât proaspăt, cât și sărat. Carnea este gustoasă, avînd însă dezavantajul că are multe oase și că miroase a nămol.

Se cultivă și în iazuri și heleșteie, alături de crap ; în bazinele mici este însă deseori atacat de ciuperca Saprolegnia. În ultimul timp în iazuri este înlocuit de carasul argintiu.

Rutilus pigus – babușcă

Descriere. Înălțimea corpului reprezintă 26— 35% din lungimea corpului fără caudală. Profilurile dorsal și ventral sânt uniform de convexe sau cel dorsal mai convex.

Lungimea capului reprezintă 20,8—26,3%, din cea a corpului, iar diametrul ochiului 4,9 — 7,4% din lungimea corpului, 20—29% din cea a capului și 50 — 78%, din spațiul interorbitar. Spațiul interorbitar convex.

Botul scurt și obtuz, lungimea lui reprezintă 26 — 31,3% din cea a capului. Gura terminală, orizontală sau puțin oblică, deschiderea ei ajunge rar până sub nări, mai adesea puțin înaintea lor, marginea posterioară a maxilarului sub nări, iar inserția mandibulei sub partea anterioară a ochiului.

Lungimea pedunculului caudal depășește înălțimea capului și reprezintă 16,6—22,8%, iar înălțimea minimă 9—11,5% din lungimea corpului.

Spațiul predorsal echivalează cu 46—57% din lungimea corpului. Inserția dorsalei e situată aproximativ deasupra mijlocului bazei ventralelor, marginea dorsalei ușor scobită. Lungimea bazei dorsalei reprezintă 13,7—17,6%, iar înălțimea dorsalei 18,2—25,6 % din lungimea corpului. Pectoralele rotunjite, vârful lor nu atinge niciodată inserția ventralelor; lungimea lor reprezintă 16,4—20,8% din lungimea corpului. Ventralele mai mult sau mai puțin ascuțite, vârful lor nu atinge anusul; lungimea lor reprezintă 16,8—20% din cea a corpului. Anala se inserează în urma dorsalei, marginea ei este concavă. Lungimea bazei analei reprezintă 10,6 — 13,3%, iar înălțimea 12—17,6% (excepțional pînă la 20,4%) din lungimea corpului. Caudala adânc scobită, lobul ei inferior în genere mai lung decât cel superior. Linia laterală ușor îndoită, situată mai aproape de marginea ventrală decît de cea dorsală a corpului.

Colorit. Partea dorsală este cenușie bâtînd în verzui, mai rar în albăstrui, laturile albe, cu un luciu metalic mat (mai puțin pronunțat decît la Alburnus și genurile înrudite); înotătoarele sînt palid portocalii. Irisul e roșu-portocaliu. La unele exemplare vîrful pectoralelor și ventralelor este fumuriu.

Dimensiuni. Atinge 26—30, excepțional 35 cm lungime totală; dimensiunile maxime obișnuite sînt de 19—24 cm lungime și 70—150 g greutate. Dimensiunile la care atinge maturitatea sexuală oscilează între 9 și 19 cm lungime.

Variabilitatea este pronunțată. Exemplarele din bălțile Dunării au un corp mai înalt și ajung mai mari decît cele din rîuri; un corp și mai înalt au exemplarele din lacurile litorale. în Lacul Boșu, pe cursul Bicazului, exemplarele sînt mai alungite decît în majoritatea rîurilor și au un colorit mult mai intens (spinarea aproape negricioasă, portocaliul înotătoarelor mai aprins).

Ca aberații se întîlnesc exemplare eritreice și exemplare cu înotătoare excepțional de alungite.

Areal de distribuție. Răspândire geografică. întreg bazinul Dunării, posibil și în cel al Nistrului și Niprului. Delimitarea față de rasa nominată din centrul și vestul Europei e dificila.

În România: Dunărea, de la Baziaș până la vărsare, și toate bălțile luncii inundabile și ale deltei, în proporții variabile; în cantități mai mari în Oltina și Bugeac.

Lacurile litorale : Bazelm, Tatlageac, Tașaul, Siutghiol, Tăbăcărie.

În Tisa de la Sighet în aval, urcă probabil pe Iza. Bîul Tur în raionul Satu-Mare. În Someș de la Dej în aval. În Crasna în raionul Cărei, în Barcău (= Berătau) din raionul Marghita, în Crișul Eepede de la Oradea (și în pîrîul Pețea), în Crișul Negru de la Tinca (r. Salonta), în Crișul Alb de la Ineu în aval; în canalul colector al Crișurilor și în unele bălți, iazuri și heleșteie limitrofe.

În lacurile Geaca, Zaul de Cîmpie, Tăureni și Țaga din Cîmpia Transilvaniei. În Mureș de la Eeghin pînă la vărsare și în bălțile din lunca sa; dintre afluenți, probabil în Tîrnava. în Bega de la Chizătău (r. Lugoj) în aval; în cursul inferior al Beregsăului, în bălțile de la Satchinez, canalul Subuleasa și balta Țeriga lângă Timișoara. În Timiș rar de la Caransebeș, mai frecvent de la barajul Coștei (r. Lugoj) în aval. În Caras în raionul Oravița. În Nera, Berzasca, Cerna urcă câțiva km din Dunăre. În Jiu de la Filiași, în Olt de la Ciceu, în Vedea de la Roșiori pînă la vărsare. În Argeș cunoscut doar la vărsare; în Dîmbovița la București, în Colentina și majoritatea lacurilor din București. În lacurile Snagov, Căldărușani și Scroviștea. În Ialomița cunoscut doar de la Țăndărei (r. Fetești) pînă la vărsare. În Șiret de la confluența cu Suceava, în Prut de la intrarea în țară pînă la vărsare, precum și în cursul inferior al afluenților acestor două rîuri. În Lacul Roșu (bazinul Bicazului, în raionul Gheorghieni) trăiește o populație izolată de cea din restul bazinului Șiretului. Există în majoritatea iazurilor din Moldova; s-a introdus în lacul de baraj Bicaz.

Ecologie. Trăiește în apele dulci stătătoare sau încet curgătoare, precum și în cele ușor salmastre. în rîuri se localizează în coturile cu apă înceată și fund mîlos sau în brațele laterale. în ape stătătoare trăiește atît în bălțile de inundație, cît și în lacuri și iazuri, lipsește în bălțile foarte mici, în care descompunerea vegetației e foarte accentuată.

în bălțile luncii inundabile a Dunării e o specie sedentară. Imediat după primele inundații (obișnuit în martie, la o temperatură a apei de 2—6°C) se cîrduiește și populează terenurile proaspăt inundate, cu apă puțin adîncă. După reproducere se împrăștie în tot cuprinsul bălții. La scăderea apelor se retrage în locurile adînci; în Dunăre nu se retrage decît în caz de secare totală a bălții. Iernează în locurile cele mai adînci (opușine).

Babușca este un pește omnivor. În majoritatea bălților Dunării, elementele vegetale (fragmente de macrofite și mai ales alge din perifiton) domină în hrană; la exemplarele din Razelm domină hrana animală. Speciile consumate sunt aproape exclusiv bentonice sau din perifiton: chironoinide, lamelibranhiate, oligpchete, gasteropode. Elementele planctonice sunt consumate numai ocazional; uneori consumă și pești mici (îndeosebi gobiide).

Paraziți: protozoarul Myxobolus bramae, trematodele digenee Diplo-stomulum spathaceum, 1). clavatum, Neascus cuticola, Palaeorchis incog-nitus, P. unicus, Asymphylodora marlcewitschi, PJiyllodistomum elonga-tum, Tetracotyle variegata, monogeneele Dactylogirus eornu, D. crucifer, I). nanus, D. similiș, I). sphyrna, Diplozoon paradoxum, cestodele Ligula intestinalis, Caryophyllaeus laticeps, C. jimbriceps, C. fennica, Cysticercus sp.; nematodul Bhabdochona denudata, acantocefalii Neochinorhynchus rutili și Acanthocephalus lucii, crustaceele Ergasilus sieboldi, Argulus foliaceus, Lernaea cyprinacea.

Importanță economică. În ultimii 10 ani, cantitățile înregistrate au oscilat între 1 400 și 3 600 t anual, dar din aceste cantități nici 50% nu reprezintă babușcă adevărată, ci roșioară (Scardinius), exemplare juvenile de Abramis, Leuciscus idus etc. Din punct de vedere alimentar, babușca este superioară roșioarei și celorlalte ciprinide mici, plasîndu-se printre peștii de valoare mijlocie.

Se pescuiește în primul rînd cu setei de babușcă, apoi cu năvoade, ave și tifane; la vârșe cade rar, la sacul de leasă și mai rar. Dimensiunea minimală de pescuit legală 12 cm.

Carnea este mai gustoasă decît a celorlalte ciprinide mici. Se comercializează de obicei sărată. Se cultivă ocazional în iazuri, dar în piscicultura rațională nu este introdusă.

Misgurnus fossilis – chișcar, țipar

Descriere. Corpul alungit și gros, de înălțime aproape uniformă; înălțimea maximă reprezintă 11,5—14,3% din lungimea corpului (fără caudală), iar grosimea 61 —81 % din înălțime. Profilul dorsal și cel ventral aproape orizontale.

Capul gros, slab "comprimat lateral, lungimea lui reprezintă 15,8 — 18,4% din cea a corpului, lungimea botului 30,6—42,2% din cea a capului, diametrul ochiului 11,5—15,4% din lungimea capului și 54—67% din spațiul interorbitar. Acest spațiu e slab convex. Nările mai apropiate de ochi decând de vârful botului; nara anterioară tubulară, rotundă, acoperită de un opercul pielos; nara posterioară alungită, simplă. Gura inferioară semilunară. Buza superioară cărnoasă, continuă. Buza inferioară cărnoasă, prevăzută cu două perechi de lobi cărnoși; perechea anterioară (și mediană) scurți și groși, perechea posterioară lungi și subțiri, avînd întrutotul aspectul unor mustăți. Dintre cele 3 perechi de mustăți propriu-zise, perechea a 3-a este cea mai lungă (lungimea lor reprezentând 20—36% din lungimea capului).

Pedunculul caudal comprimat lateral, îndeosebi în partea posterioară; lungimea sa reprezintă 16—22,2%, iar înălțimea minimă 7,5 —11.1 % din lungimea corpului .

Spațiul predorsal reprezintă 53-63%, cel preventral 54-63 %, cel prenal 71-77 %.

Solzii mici, dar foarte evidenți, imbricați. Linia laterală foarte greu vizibilă; în schimb, sistemul lateral al capului foarte evident. Istmul complet acoperit de solzi, capul fără solzi.

Colorit. Fața dorsală cafenie-închis, presărată cu pete negricioase mărunte; această zonă cafenie este mărginită de o dungă longitudinală îngustă, aproape neagră, ce se întinde de la colțul superior al opercula-rului până la caudală; în partea posterioară, dunga e întreruptă, constînd din pete izolate. În jos de această dungă, corpul e cafeniu-deschis ; urmează o nouă dungă negricioasă, foarte lată, continuă de la ochi până la baza caudalei. Sub această dungă corpul e galben-ruginiu, presărat cu puncte cafenii; în lungul acestei zone deschise se întinde o a 3-a dungă negricioasă, îngustă și întreruptă. Capul cafeniu-deschis cu pete mici întunecate, înotătoarele fumurii cu pete întunecate.

Dimensiuni. Femelele până la 25 cm, rar 30 cm; masculii mai mici.

Areal de distribuție. Din Franța (bazinul Loarei) până la Volga (inclusiv); lipsește în Anglia, Scandinavia, Spania, Italia, Dalmația, Grecia, Crimeea, Caucaz, Asia Centrală, bazinul Oceanului înghețat și fluviul Ural.

În România până în 1964: în Dunăre de la Baziaș până la vărsare și în absolut toate bălțile și jepșele luncii inundabile și ale deltei, fiind mai frecvent în deltă. În părțile îndulcite ale complexului lagunar Razelm; în lacurile litorale Siutghiol și Tăbăcărie.

În interiorul țării în aproape toate bălțile, lacurile și iazurile, în porțiunile încete și brațele laterale ale râurilor până aproape de munte.

În bazinul Someșului Mic, în bălțile de la Someșeni (în raza orașului Cluj) și în cele de la Gherla, în brațul Someșului Mic de la Apahida (raza orașului Cluj). În bălțile din lungul Someșului începînd de la Ulmeni (r. Cehul Silvaniei) în aval. În bazinul Crasnei semnalat lingă Zalău, în pîrîul Pețea (r. Oradea); în canalul colector al Crișurilor și în toate bălțile și heleșteiele din bazinul Crișurilor. în iazurile de la Sic, Suat, Geaca, Țaga, Bujor și Tăureni din Cîmpia Transilvaniei. în' brațele laterale și bălțile Mureșului de la Târgu-Mureș până la vărsare. în Târnava la vărsarea în Mureș. În pârâul Aranca din raionul Sânnicolaul-Mare și în bălțile vecine.

În Bega de la Chizătău (r. Lugoj) până la ieșirea râului din țară, în toate bălțile și brațele ei moarte, în canalul Subuleasa, bălțile Heleștău și Teriga lângă Timișoara, în pârâul Ier, afluent al Beregsăului, și în bălțile de la Satchinez, Bărăteaz și Biled (Cîmpia Banatului). în Timiș rar de la Chizătău (r. Lugoj) în aval; în toate brațele moarte și bălțile din lungul Timișului de la Găvojdia (r. Lugoj) până la ieșirea din țară și în cursul inferior al pîraielor Șurgan și Pogăniș în raionul Timișoara, în Caras și bălțile vecine în raionul Oravița.

În bazinul Jiului nesemnalat. în cel al Oltului semnalat în bălți și iazuri lîngă Brașov, Făgăraș și Sibiu, apoi în Hîrtibaciula confluența cu Cibinul (r. Sibiu).

în bălțile din lungul Vedei și Teleormanului.

În Argeș cunoscut numai la Oltenița; în Neajlov de la izvoare până la vărsare și în toate bălțile limitrofe.

Există în lacurile Snagov și Căldărușani din bazinul Ialomiței.

În bălțile și brațele moarte ale Șiretului din raionul Pașcani până la vărsare; în coturile liniștite ale Sucevei din raionul Rădăuți până la vărsare. În Șomuz de la Fălticeni până la vărsare. În bazinul Bistriței moldovenești cunoscut în pârâul Moara Lupșei (r. Piatra-Neamț), apoi în pârâul Bahna și iazurile lui. În bazinul Buzăului citat numai în balta Jirlău (r. Făurei). În Bârlad și afluentul său Berhaci din raionul Bârlad. În Prut și bălțile vecine de la intrarea în țară până la vărsare.

Ecologie. Specie dulcicolă de apă stătătoare sau lent curgătoare, răspândită în toate bălțile, până în zona de coline, mai rară în râurile de șes (începînd din zona mrenei, uneori chiar din cea a scobarului), în râuri se localizează în porțiunile miloase și în brațele laterale. Preferă fundul mâlos și vegetația. Având posibilitatea respirației aeriene (intestinală) este foarte rezistentă la lipsa de oxigen din apă. În caz de secare a bălții rezistă mult timp în mâl; se înfundă în mâl și iarna sau în cursul căldurilor.

Nu întreprinde migrațiuni propriu-zise; primăvara (în epoca de reproducere) este mult mai mobil decând în restul anului. Când e scos brusc din apă, scoate un zgomot. E sensibil la schimbările de presiune atmosferică; înaintea furtunilor urcă la suprafața apei.

Hrana constă din detritus organic, vegetație acvatică, viermi, crustacee, larve de insecte, moluște.

Paraziți constatați în România: monogeneele Ancyrocephalus cruciatus, Gyrodactylus cobitis-fossilis, O. gracilis.

Importanța economică e redusă. În iazurile și bălțile interioare se pescuiește cu coșul, cu mâna. Nu este prea consumat. La Dunăre e folosit mai mult ca nadă vie.

Cobitis elongata – fâsa mare

Descriere. Înălțimea maximă reprezintă 9,7—12,1% din lungimea fără caudală, iar grosimea maximă 66—86,5% din înălțime. Înălțimea corpului este de la inserția pectoralelor până la cea a analei.

Lungimea capului reprezintă 16 —19,6 % din cea a corpului, lungimea botului 7,2 —8,7<5% din cea a corpului și 40 —46,2% din cea a capului, iar diametrul ochiului 2,2—3,4% din lungimea corpului, 11,3—18,6% din cea a capului și 100 —140 % din spațiul interorbitar. Spațiul interorbitar aproape plan. Spinul suborbitar mai redus decât la celelalte specii ale genului, subțire, în mod obișnuit este acoperit de piele. Gura mică, inferioară. Buza inferioară formează o pereche de prelungiri posterioare ascuțite, avînd aspectul unor mustăți mentale. A treia pereche de mustăți este cea mai lungă; lungimea ei reprezintă 2,90 —3,90% din cea a corpului și 15,6—21,4% din cea a capului.

Pedunculul caudal lung, scund, comprimat lateral, fără creastă adipoasă dorsală, cu o slabă carenă ventrală în partea sa posterioară. Lungimea pedunculului caudal reprezintă 14,6 —18,4%, înălțimea minimă 5,9—7,4%, spațiul predorsal 50,0—55,5%, cel preanal 74,6—80,5%,, cel preventral 50,5—55,5%, lungimea pectoralelor 10,6—13,1%, iar cea a ventralelor 9,0—11,3% din lungimea corpului fără caudală. Inserția ventralelor situată puțin în urma inserției dorsalei. Pectoralele, ventralele și anala rotunjite, dorsala cu marginea dreaptă și colțurile rotunjite, caudala cu marginea dreaptă.

Solzii ovoizi, mai înalți decât lungi, cu zona focală centrală foarte mare.

Colorit. Culoarea fundamentală este albă, bătând în gălbui; pe acest fond numeroase pete brune-cenușii, dispuse în serii regulate. O serie de 12 —19 pete pe linia mediană dorsală, rotunjite și relativ apropiate; spațiul dintre ele prevăzut cu numeroase puncte brune. Pe laturile corpului 10 —13 (rar 9, 14, 15) pete lungărețe, rotunjite la capete, dispuse foarte regulat. Aceste pete laterale se întind atît dorsal, cît și ventral față de septul longitudinal intermuscular, care se vede prin transparență sub forma unei dungi albăstrui-negricioase.

Între petele dorsale și cele laterale, pigmentația este dispusă sub forma a trei zone longitudinale : prima (cea mai dorsală) constă din puncte mărunte, foarte apropiate, care, în spațiul dintre două pete dorsale, se unesc adesea, dînd pete semilunare. A doua zonă constă dintr-o singură dungă longitudinală îngustă, continuă, mai rar întreruptă, care se întinde de la colțul opercularului până sub dorsală. A treia zonă constă din pete mărunte, anastomozate, care în partea posterioară devin mari și rotunde și se contopesc cu petele din zona I. Pe cap pete scurte, mai mult sau mai puțin șerpuitoare; o dungă oblică lată de la vârful botului până la ochi, rareori prelungită dincolo de ochi. O pată oblică, neagră, foarte intensă, la baza caudalei; sub aceasta o pată brună (la puține exemplare este și ea neagră).

Dimensiuni. Masculii adulți 7,6 —10,5 cm (fără caudală), femelele 12,0 —14,9 cm fără caudală și până la 16,5 cm lungime totală.

Variabilitatea este redusă la exemplarele din Nera. Din contra, unicul exemplar din Jiu are corpul mai îngust (comprimat lateral) și petele laterale mai puțin distincte.

Areal de distribuție. Sava și afluenți, probabil și mulți alți afluenți ai Dunării în Iugoslavia și Bulgaria; râul Nera în Banat , în Jiu a dispărut. E problematică prezența în bazinul rîului Șoca, care se varsă în Marea Adriatică.

În România până în 1964: foarte frecvent în râul Nera, din amonte de Bozovici până la Slatina-Nera (r. Oravița); în cursul inferior al Minișului la Bozovici, probabil și în alți afluenți ai Nerei. înainte de 1948 exista în Jiu la Peșteana de Jiu (r. Filiași), unde a dispărut din cauza poluării râului.

Ecologie. Trăiește în râuri din zona de coline, pe fund de nisip, mai rar de pietriș; în general stă ascuns în nisip. Sunt animale foarte agile și repezi în mișcări, foarte greu te poți apropia de ele. Iarna par a părăsi acest biotop; posibil să se retragă în apa mai adâncă și înceată.

Hrana constă din diatomee și alte alge din perifiton; mai rar consumă mici larve de insecte.

Importanță economică. Este consumat de localnici, dar în ciuda abundenții sale în Nera se prinde foarte greu, din cauza repeziciunii în mișcare. Este o specie de mare valoare muzeologică.

Umbra krameri – țigănuș

Descriere. Capul este comprimat lateral, gura mică, terminală, puțin oblică, cu dinți mici, identici. Corpul, moderat alungit, este acoperit cu solzi mari care lipsesc la baza înotătoarelor. Pedunculul caudal este comprimat lateral. Corpul peștelui nu are linie laterală. Caudala este rotunjită.

Corpul țigănușului este brun, cu reflexe violacee mai întunecate pe spate, ventrala gălbuie. Pe laturile corpului se văd o serie de pete mai întunecate, negricioase, de forma neregulată. Pe mijlocul corpului se află o dungă mai deschisă la culoare, înotătoarele sunt gălbui-cenușii sau brune uneori.

Dimensiuni. Atinge lungimea de 12 cm. Acest pește trăieste numai 2 ani, mai rar 3 ani în bazinul Panonic, iar exemplarele din Delta Dunarii ating și vârsta de 5 ani, vârstă la care ajung la o lungime de 8-9 cm.

Areal de distribuție. țigănușul este un peste caracteristic bazinului hidrografic al Dunării mijlocii. Se găsește în Dunăre și in foarte multe dintre apele care se varsă în ea, de la Viena și până la vărsarea în Marea Neagră. De asemenea, este prezent și pe cursul inferior al bazinului Nistrului. În România se găsește în bazinele Teleormanului și Neajlovului, lângă București în lacurile Chitila, Pantelimon, Cernica, pe cursul inferior al Someșului și Crișurilor, în mlaștinile Ecedului (Carei-Satu Mare), în lacul Razelm, în unele bălți de lângă Sulina și Caraorman și în balta Cristești de lângă Iași.

Ecologie. țigănușul este o specie de apă dulce. Trăiește în special în bălți mici, cu multă vegetație, cu fundul mâlos. La secarea apei din balta rezistă mult timp și suportă limita maxima a lipsei de oxigen din apă, deoarece poate respira și cu vezica cu aer, puternic vascularizată.

Se reproduce în martie-aprilie, mai rar la inceputul lui mai, la o temperatură a apei de 13-17°C. O femela depune între 800 si 1800 de icre, cu un diametru de 2 mm.
țigănușii trăiesc în bancuri mici, mai mult în apropierea fundului apei, ferindu-se de lumină. Mișcarea înotătoarelor perechi este alternativă, ceea ce este o caracteristică a speciei. Consumă nevertebrate mici acvatice (larve, moluște mici, insecte acvatice, larve de Chironomide), ocazional icre sau alevini de pești.

CAPITOLUL III. METODE DE CERCETARE, CAPTURARE A SPECIILOR DE PEȘTI VIZATE ÎN PROIECT ȘI AMENAJĂRI EXPERIMENTALE REALIZATE ÎN SCOPUL REPRODUCERII LOR

Metode de capturare și unelte de pescuit adaptate fiecărei specii

Electronarcoza —metodă optima de colectare a peștilor în apele curgătoare

În sens strict, pescuitul electric înseamnă folosirea curentului electric pentru capturarea peștilor. Totuși, curentul electric este folosit și la dirijarea sau imobilizarea peștilor, la anestezierea sau sacrificarea lor rapida după capturare.

Primele încercări de folosire a curentului electric s-au făcut la sfârșitul secolului XIX – începutul secolului XX. Ele au urmărit dirijarea mișcărilor peștilor și nu capturarea lor. Dezvoltarea puternică a pescuitului electric ca tehnică de pescuit a început abia după al II – lea război mondial. Cercetările efectuate între anii 1940 – 1950 s-au concentrat în primul rând pe dezvoltarea echipamentului de teren pentru capturarea peștilor și pe studiul reacției peștilor în câmp electric controlat. Intre anii 1960 – 1970 s-a acordat mai multă atenție efectelor pescuitului electric asupra fiziologiei peștilor și a altor organisme acvatice. în ultimii ani, în mod deosebit în deceniul trecut, s-a realizat o dezvoltare și o evaluare semnificativă a echipamentului de teren și a tehnicilor de captură.

Caracteristicile curentului electric

Există două tipuri fundamentale de curent electric:

– curentul continuu – care se deplasează într-o singură direcție pentru că electrozii (pozitiv și negativ) circuitului sunt mereu aceeași; curentul se deplasează de la catod către anod; sursa obișnuită de curent continuu este acumulatorul;

– curentul alternativ – care se deplasează alternativ, în ambele direcții, deoarece anodul și catodul își schimbă pozițiile.

În cazul curentului alternativ tensiunea are o variație de tip sinusoidal, crescând de la zero la o valoare maximă și scăzând din nou la zero, când curentul circulă într-o anumită direcție, variația repetându-se apoi pentru circulația curentului în sens invers. Un ciclu de curent alternativ este o variație completă a curentului, care începe și se termină la o tensiune de zero volți și include câte o deplasare a curentului în fiecare direcție. Frecvența curentului alternativ se măsoară în cicluri / secundă sau hertzi (Hz). Un hertz este egal cu 1 ciclu / secundă. Sursa uzuală de curent alternativ este un generator portabil având în mod normal o frecvență de 60, 180 sau 400 Hz.

Atât curentul alternativ cât și cel continuu pot fi modificați pentru a produce variate forme de curent, cu efecte diferite asupra peștilor. Tipul preferat de curent este cel intermitent (impulsuri de curent continuu de formă rectangulară).

Cei trei parametri ce caracterizează circuitul electric – tensiune, intensitate și rezistență, au valori diferite în puncte diferite din apă. Ei trebuie exprimați în funcție de distanța liniara, folosind legea lui Ohm, deoarece valoarea gradientul de tensiune și intensitatea curentului sunt mai mari în apropierea electrolizilor și scad rapid cu ditanța față de electrozi.

Intensitatea de curent reprezintă curentul care trece printr-o suprafață plană 1 cm", gradientul de tensiune reprezintă variația tensiunii pe distanța de 1 cm, iar rezistivitatea este rezistența unui cm' de apă și este egală cu inversul conductivității apei.

Conductivitatea apei este influențată de cantitatea de săruri dizolvate în apă și indirect – de temperatură. Sărurile, prin disociere, formează ioni, care facilitează deplasarea curentului electric prin apă. Se consideră că apa distilată (săracă în săruri) are cea mai mică conductivitate, in timp ce apele marine au cea mai mare conductivitate (de 500 de ori mai mare decât a apelor dulci). Creștereatemperaturii determină creșterea mobilității ionilor și implicit creșterea conductivității apei (cu 2,5% pentru 10"C).

Aparatul electric de pescuit este alcătuit din: o sursă de curent – generatorul, pus în funcțiune fie de un motor cu combustie internă (de dimensiuni mici), fie de o baterie de de acumulatori de 12 V (pentru aparatele mici, portabile); un transformator care redresează curentul, producând impulsuri de curent continuu; doi electrozi; cabluri de legătură. La pescuitul electric se folosesc ca materiale anexe mincioguri, vase de colectare a peștelui și materiale de protecție (cizme și mănuși izolatoare).

Generatoarele pot avea frecvențe diferite, de la 60 la 400 Hz și ele sunt echipate cu relee de întrerupere ca protecție împotriva suprasarcinii.

Sistemul de electrozi trebuie ales ținând seama de anumite cerințe. In scopul asigurării unui câmp electric corespunzător pentru prinderea peștelui, sistemul de electrozi trebuie sa minimalizeze regiunile cu gradient mare de tensiune pentru a elimina pierderile de putere; electrozii trebuie sa fie reglabili în funcție de conductivitatea apei, să fie ușor de montat și de demontat; să minimalizeze turbulența apei, pentru o mai bună observare. Din aceste puncte de vedere, cei mai buni electrozi sunt cei cilindrici sau inelari, realizați din oțel inoxidabil sau țeava de cupru. Dimensiunea lor trebuie corelată cu conductivitatea apei: în ape cu conductivitate mare se recomanda folosirea electrozilor cu dimensiuni mai mici. La folosirea unui curent alternativ, electrozii nu trebuie scufundați mai mult de 1-2 in iar când se folosește curentul continuu, adâncimea optimă pentru producerea galvanotaxiei este de 0,5 m.

Intensitatea de curent poate fi mărită în apele cu conductivitate scăzută, prin creșterea numărului de electrozi sau a dimensiunii lor. Creșterea dimensiunii este preferabila deoarece în acest caz gradientul de potențial este mai mic lângă electrozi, față de gradientul de potențial produs de mai mulți electrozi cu diametru mai mic.

Catodul este inert și trebuie să aibă suprafața de 4-5 ori mai mare decât anodul, pentru realizarea unei densități corespunzătoare de curent în vederea pescuitului. Anodul este electrodul activ (către care sunt atrași peștii), are formă circulară și este montat pe un mâner izolat cu ajutorul căruia este purtat prin apă. Eficiența pescuitului depinde și de forma și dimensiunile acestuia.

În cercetările noastre am folosit un aparat electric de pescuit compact, portabil, cu dublă izolare – FEG 1500 (produs de EFKO – Elektrofischfanggerate GmbH, Germania 1998). Motorul care pune în funcțiune generatorul este un motor Sachs, cu un cilindru (capacitate cilindrică – 79 cm') răcit cu aer. Motorul are o putere de 2 kW (2,7 CP) Ia 4500 rotații/minut, aprindere magnetică și folosește benzină normală sau fără plumb. Aparatul este echipat cu generator multifazic cu frecvență ridicată și putere de 2000 W. Tensiunea maximă la borne este de 750 V. Generatorul este protejat împotriva suprasarcinii. Acest tip de aparat are clasă de protecție II, izolație dublă și este montat pe un suport adaptat pentru transportul în spate. Dimensiunile aparatului sunt reduse: 41 x 39 x 60 cm și 15 kg.

Efectele curentului electric asupra peștilor depind de mai mulți factori: specia și dimensiunile peștelui, caracteristicile curentului și conductivitatea apei.

Studiile asupra pescuitului electric au demonstrat că speciile de pești sedentari sunt mai puțin sensibile la curentul electric decât cele mobile. Efectul curentului electric este cu atât mai puternic, cu cât dimensiunea peștelui este mai mare, deoarece la aceeași mărime a câmpului electric un pește mai mare intersectează mai multe linii de câmp (de potențial egal) care sunt dispuse concentric, în jurul anodului.

Tensiunea mare a curentului are efect letal asupra peștilor. O tensiune moderată are efect de șoc iar o tensiune mică le permite să scape. Deoarece și peștele are rezistență, intensitatea curentului la cele două extremități ale acestuia este diferită, producând în pește un gradient de tensiune. Gradientul de tensiune cuprins între 0,1-1 V/cm este cel mai eficient pentru „șocarea" peștelui; acest gradient poate fi menținut în apele dulci cu conductivitate normală prin ajustarea tensiunii circuitului pentru a produce un curent de 3-6 amperi. La conductivități mari apa are rezistență mai mică decât peștii și curentul tinde să circule în jurul lor, efectul tensiunii fiind foarte slab. Acesta este motivul pentru care pescuitul electric nu este folosit pe scară largă în ape sărate sau salmastre. La conductivități scăzute, rezistența apei este mai mare decât a peștelui dar câmpul electric este limitat chiar în jurul electrodului și peștele poate să nu fie afectat până la atingerea electrodului, când primește brusc un gradient mare de tensiune și moare. Gradientul de tensiune poate fi mărit prin creșterea tensiunii sau mărirea electrodului, ultima soluție fiind mai sigură (nu prezintă pericol) și mai puțin costisitoare.

Peștii reacționează diferit la șocul electric, în funcție de tipul de curent și de gradientul de tensiune. Sub influența curentului alternativ sau a curentului continuu, peștii din câmpul de „scăpare' răspund prin stress iar cei din câmpul „letal" sunt electrocutați. în câmpul de ,.șoc"totuși există o mare varietate de reacții. Orice curent electric poate provoca electrotiixie (înot forțat), electrotetunie (contracții musculare) și electroniircozii (relaxare musculară) la pești.

La curent alternativ peștele se așează perpendicular pe liniile de câmp pentru a micșora gradientul de tensiune în corp. El se poate undui în ritmul ciclului de curent alternativ, reacționând prin oscilotaxie (înot forțat fără orientare); la un curent mai mare are loc (etimiu și peștele este imobilizat. Curentul alternativ nemodificat este cel mai periculos pentru pește putând produce hemoragii, ruperea vezicii înotătoare și fractura vertebrelor. Impulsurile de curent alternativ produc reacții similare dar ele nu sunt atât de dăunătoare precum curentul alternativ nemodificat.

La curent continuu peștele se întoarce către anod și intră în gxlvunotiixie (înot forțat cu orientare) urmată de galvunonurcozii (relaxare musculară determinată de curentul continuu). Peștii tind să se deplaseze către anod unde sunt ușor de capturat iar acest lucru poate fi util în apele tulburi. Impulsurile de curent continuu necesită voltaj mai mic și de aceea este suficientă o sursă de curent mai micâț și mai puțin costisitoare. Curentul continuu, sub formă de impulsuri sau nu, este mai puțin periculos pentru pești decât curentul alternativ.

Colectarea cu setei a peștilor din lacurile de acumulare

Setca fixă. În general, setcile sunt instrumente de pescuit pasiv, care rețin peștele prin agățare și încurcare. Ele sunt plase dreptunghiulare, având la marginea superioară o frânghie cu plute, numită pluta sau odgonul de sus, iar la partea inferioară – o frânghie cu plumbi, numită odgonul de jos. Lungimea setcilor variază între 25 – 30 m, uneori ajungând la 50 – 75 m, în funcție de tipul de setca și de caracteristicile zonei de pescuit. înălțimea lor poate varia între 1 – 8 in, uneori putând ajunge la 12 m. Pentru construcția plasei se folosește cel mai des fir din relon cu diametrul de 0,2 – 0,5 mm (uneori mai mult).

La partea superioară, plasa se posădește pe o frânghie din relon cu diametrul de 6 – 8 mm, care are rolul de element de contur și rezistență și pe care se montează plutitoarele, iar la partea inferioară plasa se posădește pe o frânghie din relon cu același diametru, având același rol, dar pe care se montează greutățile. La capetele celor două frânghii se lasă câte o porțiune de 0,5 – 0,75 m, necesare gașelor de împreunare.

Din punct de vedere constructiv, setcile pot fi :

setei simple, formate dintr-o singură pânză de plasă.

setei compuse, formate din pânza de plasă a setcii și din 1 – 2 pânze de plasă, cu ochiurile mult mai mari, numite sirecuri. Când se cunoaște direcția de deplasare a peștelui, sirecul se montează în spatele pânzei de plasă a setcii, iar când nu se cunoaște – se montează câte un sirec de fiecare parte a plasei dese.

Pescuitul cu setei cu sirec nu mai este selectiv deoarece se prind și exemplare mai mari decât cele pentru care a fost realizată plasa deasă a setcii, precum și alte specii. Lungimea laturii ochiurilor de la sirecuri este de 4 – 6 ori mai mare decât cea a ochiurilor de la plasa deasă, iar diametrul firului de relon de la sirecuri este de 0,6 – 0,9 mm.

Culoarea plaselor influențează eficiența setcilor mărind-o (când este colorată corespunzător) sau micșorând-o (când nu este), de 2 – 8 ori. Factorii de care trebuie să se țină seama în alegerea culorii setcii pentru a nu fi vizibilă pentru pești, sunt: gradul de transparență a apei, culoarea speciei pescuite, modul și gradul de iluminare a apei, adâncimea la care se pescuiește.

Experiențele au demonstrat că în ape tulburi se impun culori deschise, iar în ape limpezi -culori închise. Se recomandă să se evite tonalități intense și să se țină cont de faptul că influența culorii este mai mare ziua, decât noaptea.

După locul unde pescuiesc, setcile se împart în trei categorii, ce diferă prin modul de armare, de execuție, instalare și exploatare. Acestea sunt: setei fixe (folosite în apele curgătoare, stătătoare și în zona litoralâ a mărilor și oceanelor); setei plutitoare (în ape curgătoare); setei în derivă (în mări, oceane și în lacurile mari de acumulare). Deoarece ultima categorie (setca în derivă) este considerată mijloc activ de pescuit, ea a fost discutată în subcapitolul Unelte active.

Setca fixă se instalează în calea peștilor migratori. Caracteristicile constructive sunt in funcție de specia urmărită, iar dimensiunile de gabarit sunt în funcție de caracteristicile zonei de instalare. Setcile fixe instalate în ape stătătoare și curgătoare sunt cu 1 – 2 sirecuri, putând reține exemplare dispersate ale diferitelor specii. La setcile marine, o caracteristică constructivă este existența sardonului, care reprezintă zone de întărire din plasă, cu firul dublu sau mai gros, ce mărginrște setca la partea superioară și inferioară. Sardonul are lungimea setcii și înălțimea de 4 – 5 ochiuri. Instalarea setei lor fixe se poate face în mai multe moduri.

Instalarea setcilor fixe cu ajutorul piloților sau ghionderelor se face până la adâncimi de 1,5 – 2m (mai rar până Ia 3 m). Introducerea piloților în substrat se face manual sau prin hidromecanizare. La capete și între fiecare pereche de bucăți de setca se instalează câte un pilot sau ghionder.

Legarea se face cu gașele rezultate din capetele libere ale frânghiilor plutitoarelor și greutăților.

Instalarea setcilor fixe cu ajutorul țărușilor se face la apă relativ adâncă (5 – 6 in) și când condițiile din zona de instalare impun rezistență la furtună sau la curenți puternici. Acest gen de instalare se folosește în ape curgătoare, în lacuri și pe platforma continentală a marilor și oceanelor. Introducerea țărușilor în substrat se face manual, cu ajutorul sonetei manuale simple sau cu berbec și prin hidromecanizare. Soneta simplă este alcătuită dintr-un tub metalic prevăzut cu o fantă longitudinală, fixat la capătul unui ghionder. Țărușul se introduce în tubul sonetei, se apropie de substrat și cu lovituri repetate se introduce înclinat cu 10 – 150 în partea opusă setcii. In funcție de condițiile hidrografice ale zonei de instalare modul de fixare a bucăților de setcâ diferă. Daca nu există curent sau curentul are direcția și sensul constante, instalarea se face cu 1-2 bride.

Dacă există curent cu direcție cunoscută dar care își poate schimba sensul, instalarea se face cu 3 – 4 bride permițând trecerea șirului de setei dintr-o parte in cealaltă a țărușilor. Instalarea setcilor fixe pe țăruși se face pe o perioadă mai mare de timp, deoarece necesarul de forță de muncă este mare.

Instalarea setcilor fixe cu ajutorul ancorelor se folosește atât la apă mică cât și la apă adâncă și se face cu ancore de diferite tipuri care nu încurcă plasele .

Ancora – sapă cu un singur braț este un tip des întilnit. Pentru a asigura pătrunderea brațului în substrat, pe fusul ancorei se fixează o traversă din lemn. Față de folosirea țărușilor, sistemul de fixare pe ancore prezintă următoarele avantaje: montarea și scoaterea instalației pe ancore este ușoară, simplă și permite mecanizarea acestor faze; mărește productivitatea pescuitului datorită ușurinței cu care se scot și se reinstalează.

Instalarea setcilor fixe cu ajutorul odgonului (cablului) de lucru se face cu ajutorul unui odgon din cânepă sau sizal. La capăt, odgonul este prevăzut cu ancore și geamanduri de semnalizare iar de odgon se leagă bucățile de setcâ. La adâncimi mari sau în lipsa curentului, bucățile de setcă se prind numai cu camăna de brida odgonului. Dacă există curent, bucățile de setcă se prind de odgonul de lucru și prin frânghia plutitoarelor și prin cea a greutăților, pentru a evita culcarea lor. Instalarea și scoaterea setcilor fixe prin acest mod se face simplu și ușor, datorită mecanizării acestor etape.

Instalarea setcilor fixe în sistem giruetă se face atunci când curentul apei transportă corpuri străine (mai ales în timpul apelor mari), care poate obtura setca dacă aceasta este montată perpendicular pe curent, reducându-i capacitatea de lucru. Pentru evitarea acestui lucru, se va folosi instalarea în sistemul giruetă. în acest caz, 2-4 bucăți de setcă se leagă de aceeași parâmâ de ancorare la unul din capete, iar celălalt capăt al grupului de setei se lasă liber. Atât Ia capătul ancorat cât și la cel liber se instalează câte o geamandură de semnalizare a poziției capetelor setcilor. Următorul set de setei se instalează la o anumită distanță de siguranță față de cel precedent. Dacă direcția curentului se schimbă, capetele libere ale grupurilor de setei se vor orienta într-o nouă poziție, evitând reducerea capacității de prindere.

Setca plutitoare. Setcile plutitoare sunt unelte ce prind peștele prin agățare și încurcare, fiind folosite în apele curgătoare. Deplasându-se în aval, odată cu apa râului sau fluviului, ele devin obstacole în calea peștilor care se deplasează spre amonte, împotriva curentului. In încercarea de a depăși pânza de plasă, peștii se agață și se încurcă în setcâ. Aceste setei sunt foarte productive atunci când se folosesc în perioada de migrație a diferitelor specii de pești. De exemplu, setca de scrumbii de Dunăre are trei pânze (una deasă, între două sirecuri), fiind făcuta dintr-o singură bucată. Setcile de scrumbii au o lungime cuprinsă între 100 – 150 m și o lățime de 1,5 – 4 m . Frânghia de sus are o grosime de 25 mm și are înșirate pe ea plutele, la distanțe egale de 50 – 60 cm. Frânghia de jos are un diametru de 4 nun, având înșirați pe ea plumbii Ia distanțe egale între ei. La ambele frânghii se lasă în ambele capete câte 0,5 – 0,75 m de frânghie liberă pentru gafele de împreunare. Plasele sunt legate de frânghii cu câte o sfoară de bumbac, pe care se înșiră câte cinci ochiuri din plasa deasa și câte unul din fiecare sirec, legându-se de frânghie.

Plasa cea deasă este împletită din ață de cânepă fină sau relon, având latura ochiului de 30 – 35 mm. Sirecurile sunt împletite din ață de bumbac ceva mai groasă sau relon. cu diametrul de 0,5 mm, iar latura ochiului este de 150 – 160 mm. La cele două margini laterale ale setcii, cele trei pânze sunt înșirate împreună pe o sfoară de relon. ale cărei capete sunt legate sus și jos de cele două frânghii. Scrumbiile de Dunăre se prind in ochiurile setcii, încurcându-se de obicei, cu operculele în ațele subțiri ale pânzei dese.

Șirul de setei plutitoare este format din mai multe bucăți de setcâ, numărul lor variind în funcție de lățimea cursului de apă și de mărimea unei bucăți de setcă. în funcție de specia urmărita și de condițiile

hidrografice ale zonei de pescuit (toană), setcile plutitoare se deplasează în orizonturi diferite. După orizontul la care pescuiesc, setcile plutitoare pot fi: de suprafață, în masa apei și la fundul apei.

Setcile plutitoare de suprafață se armează cu plutitoare și greutăți în așa fel încât frânghia plutitoarelor să fie la suprafața apei, frânghia greutăților să fie în plan vertical, iar pânza de plasă să fie ușor tensionată în jos.

Setcile plutitoare în masa apei se armează cu plutitoare în așa fel încât să susțină greutatea setcii în apa. Orizontul de pescuit este reglat de lungimea blidelor, flotoarelor (pachete de plutitoare), ceea ce înseamnă că flotoarele și plutitoarele de pe frânghia plutelor susțin întreaga greutate a setcii în apă.

Setcile plutitoare de fund sunt armate cu plutitoare și greutăți astfel încât frânghia inferioară de posădire să rămână în contact permanent cu substratul și să-i asigure o ușoară rămânere în urma. Prin aceasta se realizează o înclinare spre înainte a setcii, care asigură reținerea exemplarelor bentale ce se depărtează de fundul apei în timpul trecerii setcii. S-a constatat că aceste exemplare rămân agățate și încurcate la 30 – 60 cm de fund.

Armarea cu greutăți trebuie făcută astfel încât să determine cufundarea setcii până la fundul bazinului, iar armarea cu plutitoare să se facă în așa fel încât pânza de plasă să fie ușor tensionată în plan vertical. Prin măsurători s-a stabilit că viteza optimă de deplasare a setcilor de fund este 0,4 – 0,5 din viteza curentului apei, iar a setcilor de suprafață sau în masa apei – aceeași cu viteza curentului.

Pentru pescuitul cu setcile plutitoare trebuie pregătită o anumită porțiune a cursului de apă, numită toană. Se impune ca toana să aibă un traseu rectiliniu sau sau cu o rază mare de curbură, să aibă fundul uniform și fără obstacole.

Un șir de setei plutitoare, format din mai multe bucăți de setcă unite între ele, necesită o barcă și doi pescari. Tehnica pescuitului cu setcile plutitoare cuprinde mai multe etape și anume: pregătirea pentru lansare, lansarea, plutirea, scoaterea și descurcarea, revenirea la punctul de lansare. Dacă la o toană pentru setei, distanța între două bărci de la un mal este de 200 – 300 m, rezultatele pescuitului peștilor migratori sunt corespunzătoare.

Dacă se lucrează spre ambele maluri, distanța între setcile în zig-zag este de 100 – 150 ni, asigurându-se randamentul optim.

După terminarea plutirii și scoaterea setcilor, bărcile se deplasează spre amonte. Aceasta se face cu șalupe remorcher, pentru a reduce timpul de reîntoarcere la locul de lansare și pentru a reduce efortul fizic necesar ramârii spre amonte, pe toată lungimea toanei.

Metode de studiu și prelucrare a materialului piscicol colectat

Determinarea speciilor

Studiile de ihtiologie presupun parcurgerea unor etape obligatorii. Scopul (sau obiectivul cercetărilor) este cel care stabilește care sunt acele etape, precum și algoritmul care trebuie urmat.

După realizarea capturii, folosind una dintre metodele descrise mai sus, pentru cele mai multe studii se impune determinarea pe specii a materialului colectat.

Determinarea speciilor se realizează pe baza unor caractere morfologice ale speciilor colectate, folosind chei de determinare pentru fiecare unitate sistematică și descrierea (caracterizarea) speciilor respective din literatura de specialitate (pentru fauna ihtiologică a României, cel mai complex determinator este „Pisces – Osteichthyes", P. Bănarescu, 1964). Cheia de determinare este un instrument indispensabil în determinarea speciilor deoarece ea urmărește un anumit algoritm care limitează la minimum posibilitățile de eroare. Ulterior, confruntarea cu descrierea .științifică amănunțită a speciilor și cu imagini (desene, fotografii) din literatura de specialitate, vine să confirme sau să infirme corectitudinea determinării realizate.

Identificarea speciilor presupune cunoașterea particularităților morfo-anatomice ale individului: formă, culoare, număr de înotătoare, numărul și felul radiilor, prezența (și numărul) sau absența solzilor pe linia laterală, diversele raporturi între parametrii biometrici, prezența de excrescențe particulare cum sunt spinii etc

Dacă prin aceste modalități este dificilă determinarea precisă a speciei, se apelează la metode speciale de determinare (după preparate de schelet sau alte organe). Aceasta presupune:

– utilizarea razelor X (Roentgen) pentru determinarea numărului de vertebre; stabilirea numărului de cromozomi; determinarea de proteine specifice din sânge sau alte organe, cum ar fi forme ale hemoglobinelor, transferinelor etc; determinarea faunei parazite; determinarea diferențelor în parametrii fiziologici (hematologici, serologici, hormonali etc).

Aceste metode speciale fac posibila determinarea nu numai a speciilor, ci și a subspeciilor, liniilor, raselor geografice care fac parte din specia respectivă.

Eșantionarea

Prelevarea probelor din captură (eșantionarea) se face randomizat (Ia întâmplare). în așa fel încât eșantionul prelevat să reflecte cât mai exact structura și compoziția capturii.

Dacă numărul de exemplare capturate este redus (sub 50-100 indivizi), întreaga captura se va folosi la determinări. Când captura este mare (200 -500 indivizi), numărul de eșantioane prelevate poate fi minim iar numărul de indivizi dintr-un eșantion va fi de 50-100.

Examinarea eșantioanelor presupune numărare, studii de biometrie (măsurători), gravimetrie (cântăriri), prelevarea de solzi sau alte structuri dure folosite într-o etapă ulterioară (determinarea vârstei), determinarea sexului și a gradului de maturare a gonadelor, determinarea gradului de infestare cu paraziți, a frecvenței indivizilor cu malformații, conservarea tubului digestiv (pentru determinări legate de regimul alimentar), determinarea indicelui de îngrășare etc.

Prelucrarea biometrică

Prelucrarea biometrică a peștilor presupune determinarea variabilității caracterelor la indivizi izolați sau la grupe de indivizi, pe baza măsurării, cântăririi și prelucrării statistice a datelor obținute.

Caracterele determinate prin studii de biometrie sunt: caractere metrice (lungimi, grosimi), caractere gravimetrice (greutatea) și caractere meristice – care presupun numărarea de radii, solzi, spini branhiali.

Datele biometrice uzuale, care servesc la determinarea creșterii în lungime a peștilor și la determinarea condiției fiziologice generale, se obțin prin măsurători realizate cu ajutorul unor instrumente speciale (ihtiometre) sau alte instrumente de măsură (riglă, șubler). Acestea sunt:

– (L) – lungimea totală a peștelui – care se măsoară de la vârful botului la vârful lobilor
înotătoarei codale;

(1) – lungimea corpului – care se măsoară de la vârful botului la baza înotătoarei codale;

(Ic) – lungimea capului – care se măsoară de la vârful botului Ia marginea posterioară a osului opercular;

(H) – înălțimea maximă a corpului – care se măsoară in regiunea cea mai înalta a corpului, de la linia ventrală la linia dorsală;

(G) – grosimea maximă a corpului – care se măsoară acolo unde corpul are grosimea cea mai mare.

În determinările sistematice se mai realizează o serie de măsurători specifice (biometrie taxonomică) care ajută la clasificarea peștilor (specii, subspecii, linii, populații) (P. Bănarescu, 1964). Acestea sunt:

(lb) – lungimea botului – care se măsoară de la vârful botului la marginea anterioară a orbitei, pe linia mediană a capului;

(hc) – înălțimea capului – care se măsoară pe linia verticală ce pornește de la extremitatea posterioară a deschiderii branhiale;

(hf) – înălțimea frunții – care se măsoară pe verticala de la marginea superioară a orbitei până la linia dorsală a capului;

(C) – circumferința maxima a corpului – care se măsoară la nivelul grosimii maxime și a înălțimii maxime;

(Ip) – lungimea pedunculului caudal – care se măsoară de la extremitatea posterioară a înotătoarei anale la baza înotătoarei caudale;

(h) – înălțimea minimă a corpului – care se măsoară acolo unde înălțimea corpului este cea mai redusa, de obicei Ia extremitatea posterioară a pedunculului caudal;

(D) – distanța predorsală – care se măsoară de la vârful botului la baza primei radii din înotătoarea dorsală;

(Dl) – distanța postdorsală – care se măsoară de la baza primei radii din înotătoarea dorsala la baza înotătoarei caudale;

(Dv) – distanța preventrală – care se măsoară de la vârful botului la baza înotătoarei ventrale;

(Da) – distanța preanală – care se măsoară de la vârful botului la extremitatea anterioară a înotătoarei anale;

(ld) – lungimea bazei înotătoarei dorsale – se măsoară de Ia baza primei radii la cea a ultimei radii din înotătoarea dorsală;

(hd) – înălțimea maximă a dorsalei – se măsoară de la baza la vârful celei mai lungi radii din înotătoarea dorsală;

(la) – lungimea bazei analei – se măsoară de la baza primei radii la cea a ultimei radii din înotătoarea anală;

lungi radii din înotătoarea dorsală;

(la) – lungimea bazei analei – se măsoară de la baza primei radii la cea a ultimei radii din înotătoarea anală;

(hp) – înălțimea pectoralei – se măsoară de Ia baza la vârful celei mai lungi radii din înotătoarea pectorală;

(hv) – înălțimea ventralei – se măsoară de la baza la vârful celei mai lungi radii din înotătoarea ventrală;

(Ies) – lungimea lobului superior al caudalei – se măsoară de la baza înotătoarei codale la vârful lobului superior;

(Ici) – lungimea lobului inferior al caudalei – se măsoară de la b;iza înotătoarei caudale la vârful lobului inferior;

– (Dpv) – distanța dintre pectorală și ventrală – se măsoară de la baza pectoralei la baza ventralei;

– (do) – diametrul ochiului – se măsoară de la extremitatea anterioară la cea posterioară a orbitei, pe linia mediană.

Caracterele gravimetrice se determină cu ajutorul balanțelor. Greutatea individuală se determina pe exemplarele vii (normale sau anesteziate), pe exemplarele moarte (de curând) sau pe exemplarele congelate sau conservate. Greutatea variază rapid și în limite largi (20-30% pierdere de apă in 4 ore de la captură) și de aceea, la aprecierea greutății pe material conservat se folosesc indici de corecție.

Precizia determinărilor de lungime și greutate trebuie să fie ridicată, cu abateri sub 1-3%.

Caracterele meristice sunt:

numărul solzilor pe linia laterală;

rândurile transversale de solzi – care se numără în regiunea cea mai înaltă a corpului;

numărul radiilor din înotători;

formula dinților faringieni;

numărul spinilor branhiali de pe primul arc branhial.

În funcție de scopul cercetărilor, toate datele obținute prin determinările biometrice pot fi prelucrate statistic pentru calculul valorii unor estimatori pentru aprecierea variației, a limitelor acesteia, a valorii medii, a deosebirilor și semnificației lor etc.

Determinarea vârstei

În determinările asupra vârstei peștilor se impune respectarea unor condiții și anume:

– realizarea unor eșantioane reprezentative de indivizi din speciile existente reprezentând tot spectrul dimensional;

– înregistrarea datei și locului de colectare pentru fiecare specie;

determinarea și înregistrarea sexului și a gradului de maturare a gonadelor, a lungimii și greutății fiecărui individ;

determinarea creșterii pentru fiecare sex;

stabilirea corelației între lungime și greutate pentru fiecare sex și pentru întreaga populație;

determinarea indicelui (coeficientului) de condiție în funcție de vârstă, sex, sezon etc.

Pentru determinarea vârstei peștilor s-au folosit mai multe metode și anume: o metodă empirica ce se bazează pe observarea directă a indivizilor aflați în captivitate sau a indivizilor marcați și recapturați, o metodă statistică – metoda determinării frecvenței distribuției dimensionale în populație (metoda Petersen), care nu este însă foarte precisă și nu necesita analiza unui număr mare de exemplare și o metodă anatomică, bazată pe analiza solzilor, a oaselor și a altor structuri. Dintre toate aceste metode, cea mai des folosită este cea anatomică, deoarece ea este și cea mai exactă. Baza metodei anatomice de determinare a vârstei este existența semnelor regulate de creștere periodică în structurile osoase (dure) ale organismului, pentru care poate fi stabilită o scală adecvată a timpului. Acesta este un concept analog celui de determinare a vârstei arborilor prin numărarea inelelor anuale pe o secțiune transversală prin baza trunchiului. Ca și la arbori, modificările sezonale ale creșterii peștilor (în apele zonei temperate) sunt în general înregistrate ca benzi de contrast în anumite părți ale organismului, cum sunt solzii, otoliții, radiile înotătoarelor, coloana vertebrală și oasele.

În prezent se fac eforturi deosebite pentru dezvoltarea unei tehnici automate de determinare a vârstei peștilor. Această tehnică folosește instrumente sofisticate de analiză a imaginilor, cuplate la computer pentru a citi semnele de pe solzii peștilor. Avantajele acestei tehnici sunt: obiectivitate crescută, evaluare rapidă a măsurătorilor care iau timp și stabilirea rapidă a vârstei unui număr mare de indivizi.

Determinarea vârstei după solzi

Deși solzii constituie structurile dure cel mai ușor de colectat, prelevarea lor trebuie făcută cu grijă și după o tehnică standard. Nu toți solzii unui pește pot fi folosiți la determinarea vârstei ci numai cei dintr-o anumită zonă a corpului (de regulă regiunea de mijloc de pe o parte a corpului). Pentru unele specii, aria de prelevare a solzilor se află deasupra liniei laterale iar pentru alții – sub linia laterală, în apropierea înotătoarei pectorale (când înotătoarea este lipită de corp).

Înainte de prelevarea solzilor se îndepărtează mucusul, impuritățile și epiderma de pe aria respectivă prin râzuirea ușoară și completă către partea posterioară a corpului. Solzii se desprind printr-o mișcare rapidă și precisă spre extremitatea anterioară, cu ajutorul unui cuțit sau bisturiu și se iau pe lama acestuia, cu care se introduc apoi într-un plic de hârtie.

Determinarea vârstei se poate face fie pe solzi, fie pe impresiunile acestora. Solzii sunt mai puțin preferați deoarece sunt acoperiți de pigmenți sau de diferite impurități, nu au transparență, nu sunt perfect plați creând probleme în timpul examinării la microscop. Atunci când trebuie folosiți solzi proaspeți se montează 6-10 solzi între lame de sticlă, deși realizarea impresiunilor de solzi pe o lamă de plastic este o metodă mai bună. Aceasta se realizează cu ajutorul unei prese manuale sau mecanice și pot fi mărite și vizualizate în lumină.

Examinarea solzilor se poate face la microscop sau lupă binocular. Aceștia vor fi orientați cu suprafața ornamentată spre sursa de lumină și cu partea anterioară în sus. Tipurile de solzi folosite în

Solzii regenerați, oare se formează în urma pierderii solzilor primari, nu vor fi folosiți la determinarea vârstei deoarece ei nu prezintă striurile solzilor primari. Focarul lor prezintă o zonă clara (luminoasă) înconjurată de striuri neregulate. Determinarea vârstei după otoliți

Otoliții sunt formațiuni calcaroase de formă oval-turtită până la fusiformă, de dimensiuni diferite, prezente în veziculele urechii la pești. Ei sunt în număr de trei (la teleosteeni) denumiți: sugirtu (în sacula) care, fiind cel mai mare, este preferat pentru determinarea vârstei, lapillus (în utricula) și iisteriscus (în lagenâ). Pe fața concavă a otolitului se observă o depresiune centrală (sulcus acusticus) care se întinde de la capătul anterior la cel posterior și care este foarte utila pentru localizarea centrului otolitului.

După prelevarea lor, otoliții se păstrează în alcool, glicerina sau amestec de alcool si glicerina 3:2 pentru clarificare. Nu se va folosi formol sau acid deoarece acestea ii dizolvă. Uneori sunt necesare tratamente speciale ale otoliților. De exemplu, otoliții de dimensiuni mici (cum sunt cei de hering, scrumbie ere), fixați în rășină devin mai clari deoarece rășina mărește contrastul între zonele de iarna și cele de vară. In unele cazuri se impune examinarea pe secțiune transversală, alteori e necesara șlefuirea fină a otolitului până când toate inelele devin vizibile.

Straturile depuse în timpul creșterii active din perioadele calde apar ca zone luminoase, iar cele depuse în perioadele de creștere lentă (lunile de toamnă și iarnă) apar ca zone întunecate sau hialin-translucide. Două zone – una luminoasă și una întunecată, reprezintă împreună un an de creștere. Vârsta (in ani) se stabilește prin numărarea zonelor întunecate.

Avantajele folosirii otoliților pentru determinarea vârstei sunt că reflecta toate momentele vieții (deoarece se formează în timpul dezvoltării embrionare) și că reflectă vârsta mai clar decât solzii în unele cazuri (la peștii mai bătrâni). Un dezavantaj major însă este că prelevarea lor necesita distrugerea peștelui iar acest lucru devine o problemă pentru speciile cu valoare economică, pentru trofee și pentru speciile amenințate (A. Jearld Jr., 1983).

Determinarea vârstei după alte structuri dure (osoase)

La peștii osoși fără solzi sau otoliți satisfăcători pentru determinarea vârstei se folosesc alte structuri: radiile înotătoarelor pectorale (după alți autori – dorsale), vertebrele, oasele operculare. cleitrum.

Radiile înotătoarelor sunt preferate vertebrelor deoarece colectarea lor nu necesită sacrificarea peștelui, se realizează ușor (atât în teren cât și în laborator), prepararea lor este mai rapidă iar inelele false apar mai rar decât în cazul solzilor.

Condiția este selectarea celor mai potrivite radii. Singurul dezavantaj al folosirii radiilor este că primul inel poate fi invizibil la peștii mai bătrâni.

În radii, inelele anuale de creștere apar concentrice în jurul cavității centrale iar la vertebre – în jurul corpului central. La oasele operculare și dentare, striurile (benzile) de creștere se află de-a lungul marginii lor de creștere.

La elasmobranhi determinarea vârstei nu se poate face după structurile folosite la peștii osoși (dinții se reînnoiesc, în cea mai mare parte a scheletul este cartilaginos) și singura structură care poate fi folosita este centrul vertebral (care este însă incomplet mineralizat). Inele anuale sunt depuse concentric și reflectă perioadele de creștere lentă sau rapidă. O bandă luminoasă opacă și una întunecoasă translucidă (vizualizate în lumină reflectată) constituie o zona anuală de creștere.

Un aspect important în determinarea vârstei prin metoda anatomică este stabilirea timpului de formare a inelelor, care necesită informații referitoare Ia reproducere, migrație, resursele de hrană ale populației din care s-au prelevat probele precum și date cu privire la condițiile de mediu (latitudine, temperatura medie a apei etc). Toți acești factori influențează rata de creștere și implicit formarea inelelor în structurile dure.

Pentru speciile zonei temperate, unde există modificări sezonale distincte, benzile clare (luminoase) se formează în cursul lunilor de vară. Acest lucru este specific speciilor de apă dulce, unde schimbările de temperatură și chimism ale apei sunt radicale, spre deosebire de cele din mediul marin.

Timpul de formare a inelului poate varia și cu vârsta, indivizii mai tineri dintr-o populație reluându-și creșterea mai devreme decât cei bătrâni.

Un alt aspect care trebuie luat în seamă la determinarea vârstei după structurile dure este formarea inelelor aberante (anomalii) cum sunt cele întrerupte sau cele false, ce pot apărea ca urmare a modificărilor fiziologice sau stressului – care încetinesc creșterea. De regulă, întreruperile apar în perioadele de creștere rapidă iar inelele false – în perioadele de creștere lentă. Adesea, aceste semne accesorii se deosebesc greu de inelele adevărate si pot conduce la estimări greșite ale vârstei.

Tendințele comune la toate structurile dure folosite în determinarea vârstei sunt erorile asociate cu:

absența primului inel;

aglomerarea inelelor cu creștere vârstei;

estimarea greșită a vârstei datorită anomaliilor;

pierderea inelelor periferice datorită resorbției sau eroziunii calciului (A. Jearld Jr., 1983).

Determinarea raportului între sexe

Stabilirea raportului între sexe (sex ratio) impune determinarea sexului indivizilor din proba prelevată.

Pentru a determina sexul peștelui se studiază gonadele. La stadiile de dezvoltare avansată (III, IV, V, VI) a gonadelor, determinarea sexului este ușor de realizat. La femelele adulte ovulele se disting ușor în ovare iar la masculii adulți testiculele sunt tipic netede, albicioase și in aparență negranulare (trebuie observate atent pentru a nu fi confundate cu corpii grași). La indivizii imaturi, forma gonadei poate fi un indiciu al sexului.

La unii pești există dimorfism sexual (în special în apropierea perioadei de împerechere) ce se reflectă în culoare, proporțiile corpului, apariția de excrescențe etc.

Pentru ușurarea stabilirii gradului de maturare gonadelor (mai ales în teren) și pentru a delimita mai ușor diferitele stadii ale ciclului sexual, au fost elaborate numeroase scale ale maturației, aplicabile la diferite grupuri de pești. în toate aceste scale sunt evidențiate particularitățile maturării produselor sexuale. La baza lor stă însă, o scală cu valoare universală, extrem de simplă și care avansează doar o idee generală cu privire la derularea maturației gonadelor la pești (G. V. Nikolski, 1962):

stadiul I (imaturitatea) – indivizi tineri care nu au participat niciodată la reproducere; gonadele sunt de dimensiuni foarte mici;

stadiul II (stadiul de repaus) – produsele sexuale nu au început să se dezvolte sau au fost deja eliminate; procesul inflamator din jurul orificiului genital s-a încheiat; gonadele sunt de dimensiuni foarte mici și icrele nu se văd cu ochiul liber;

stadiul III (maturarea) – icrele se văd cu ochiul liber; are loc o creștere foarte rapidă a gonadelor; testiculele își schimbă culoarea din transparente în roz-pal;

stadiul IV (maturitatea) – produsele sexuale au ajuns la maturitate, gonadele au mineralizat). Inele anuale sunt depuse concentric și reflectă perioadele de creștere lentă sau rapida. O bandă luminoasă opacă și una întunecoasă translucidă (vizualizate în lumină reflectată) constituie o zonă anuală de creștere.

stadiul V (reproducerea) – produsele sexuale sunt eliminate la cea mai ușoară presiune exercitată pe abdomen; greutatea gonadelor scade rapid;

stadiul VI (de după reproducere) – produsele sexuale au fost eliminate, orificiul genital este încă inflamat; gonadele au forma unor saci goliți de conținut, la femele – cu icre izolate rămase neeliminate iar la masculi – cu resturi de spermă.

La aceasta schema generală au fost aduse modificări și completări, în funcție de caracterul diferit al reproducerii peștilor.

Deoarece între greutatea gonadelor și dimensiunile peștelui exista o strânsă corelație, în analize se folosește coeficientul de maturitate, exprimând greutatea gonadelor în procente din greutatea întregului corp sau din greutatea corpului fără viscere.

Dinamica dezvoltării gonadelor depinde de cantitatea și calitatea hranei consumate, de intensitatea luminii, de regimul termic etc.

La majoritatea peștilor, dezvoltarea gonadelor este corelata cu apariția caracterelor sexuale secundare; diferența de dimensiuni între masculi și femele, lungimea și forma înotătoarelor (mai mari Ia masculi), structura înotătoarelor și altele.

Amenajări experimentale realizate în scopul reproducerii speciilor rare, periclitate sau amenințate cu dispariția din fauna României

În vederea reproducerii acestor specii rare de pești în cele 2 baze de cercetare amenajate de noi (Centrul Educațional Aquaterra și stația Frasin), am realizat simularea condițiilor ecologice naturale de habitat pentru speciile de pești rare crescute, atât în bazine betonate, bazine rotunde și dreptunghiulare din polietilenă, bazine de sticlă și bazine din rășini și fibre poliamidice.

În cadrul Complexului Educațional Ecologic Aquaterra am realizat un număr de 550 de acvarii de diferite forme și dimensiuni, dotate cu rețele de alimentare pentru fiecare bazin, cu conducte, furtune, pietre aeratoare, filtre de substra, filtre cu burete poliuretanic și conducte de aer cu rol de filtrare (așa numitele filtre interioare), filtre exterioare (pond, Tetrapond, Fluval).

Am amenajat și un număr de 20 de acvarii biotop cu sisteme recirculante și filtrare exterioară a apei, pompe de contracurent de apă (power-head) pentru a imita condițiile naturale de viață a peștilor din habitatele sau ecosistemele reofile (de apă curgătoare) ale României.

De asemenea, am amenajat 2 laboratoare speciale: Fluvarium I și II în care am amenajat un număr de 33 de bazine betonate necesare pentru creșterea peștilor amenința și cu dispariția de talie mare, pe care experimentăm tehnici de reproducere în captivitate.

După construcția bazinelor s-au realizat sistemele de alimentare electrică cu prize antigron (antiex) a fiecărui bazin în parte și sistemele de iluminare cu lămpi cu tuburi de neon încapsulate pentru a preveni uzura rapidă a componentelor lămpilor (drosere, capete de tuburi, capete sau papuci de racordat starterele, startere, tuburi de neon).

De asemenea, am realizat sistemele de filtrare exterioară a bazinelor utilizând mai multe tipuri de materiale filtrante. Sistemele de filtrare exterioare a apei de acvacultură și sistemele de filtrare propuse de noi prezintă avantajul că permit dezvoltarea exuberantă de biomasă bacteriană – a bacteriilor care se înmulțesc pe materialele filtrante adecvate în vederea scoaterii din circuit a nitriților, nitraților, elementelor organice, amoniacului, hidrogenului sulfurat și a bacteriilor fermentative anaerobe (Thiobacterium thiooxidans, Clostridium sp.), sau chiar a unor drojdii și levuri.

De aceea, am plasat în toate bazinele de creștere, în vederea păstrării unei bune calități a apei, o sumedenie de sisteme alternative de aerare suplimentară: conducte de aer cu 20-30 de ramificații cu furtun varnish și pietre aeratoare, pompe de curent de apă și contracurent, care pe lângă efectul benefic de creare de curenți de apă, saltă și antrenează în permanență sedimentele de fund (de substrat) eliminând tot și produșii toxici de dezasimilație – deșeuri de pe substrat – în principal NH3 și H2S care în loc să se acumuleze pe substrat sunt eliminați în așa fel încât să nu pericliteze viața peștilor. Oxigenarea sau aerarea puternică a apei de acvacultură din bazine am asigurat-o și prin realizarea unor filtre exterioare, utilizând mai multe tipuri de materiale filtrante.

Materialele filtrante utilizate sunt:

Cărbune activ. Produs în brichete lenticulare de 3-5 mm în diametru.

Brichete de ceramică. Au porozitatea de 57% și sunt de forma unor microcilindri găuriți la capete. Bacteriile filtratoare se dezvoltă în pori.

Pietriș mărgăritar de râu. Se folosește pietriș cu diametrul de 1-2 cm.

Nisip cuarțic. Folosit pentru filtrarea fizică și mecanică.

Burete poliuretanic poros. Se folosește burete poliuretanic cu porozitate foarte mare.

Vată minerală de tip perlon. Această vată realizează filtrarea inițială a apei (mecanică).

Brichetele și cilindrii perforați din plastic (PVC sau polietilenă). Filtrul bacterian de bacterii aerobe se dezvoltă foarte bine pe substrat de tip plastic. Este motivul pentru care a apărut acest sistem de sfere performante cu lamele care măresc foarte mult suprafața de dezvoltare a bacteriilor în film filtrator. Apa care scaldă sferele pătrunde în ele și bacteriile, care se dezvoltă pe și în sfere realizează filtrarea. Contactul cu aerul (mediu de atmosferă umedă) favorizează filtrarea aerobă și mineralizarea substanțelor organice din apă.

Pietriș spart de marmură de 1-2 cm. Este folosit atât pentru reglarea echilibrului apei (menținerea pH-ului) cât și pentru activarea proceselor de filtrare microbiană.

Turbă uscată acidă de tip Poiana Stampei. Este folosită pentru menținerea unui pH acid. În creșterea intensivă a peștilor, datorită intenselor procese de metabolism și densităților mari de pești, se realizează o producție intensivă de H2S, amoniac, dar mai ales nitriți, nitrați și CO2 care duc la bazificarea mediului, degradându-i calitatea. Turba are pe de o parte rol de filtru organic eficient, pe de altă parte duce la restabilirea pH-ului neutru spre acid (6.5-7.5) atât de necesar pentru creșterea peștilor reofili (de apă curgătoare) cum este și cazul peștilor din cadrul prezentului proiect.

Perlit. Se utilizează în sera biofiltru în compoziția substratului de dezvoltare a rizosferei rădăcinilor care se vor scălda permanent în apa de acvacultură a peștilor în timpul recirculării, din apă plantele preluând direct substanța organică și sărurile minerale în exces, rezultând apă curată după filtrare.

Figura nr. 5. Schema generala a sistemului de filtrare și aerare.

În cadrul bazei noastre de cercetare (Centrul Educațional Ecologic Aquaterra) am utilizat ambele sisteme de filtrare exterioară, însăși proiectarea lor și modul de realizare făcând actualmente obiectul unor experimentări și proiectări pentru brevetarea acestora în vederea aplicării unor tehnologii de filtrare originale românești și ieftine în sistemele de acvacultură din țară, pentru implementarea finanțării și realizării unor ferme intensive și superintensive de acvacultură a peștilor, alternative actuală de dezvoltare a sectorului piscicol de producție.

Sistemele actuale de filtrare se bazează pe principiul că bacteriile aerobe se dezvoltă din ce în ce mai bine pe un support organo-mineral (tuf vulcanic, brichete de ceramică), support anorganic neted (sfere de plastic, brichete de plastic), acestea putând fi imersate cu tot cu filtrul situate în exteriorul bazinului (filtru extern). Mai mult decât atât, apa care provine din bazinele de filtrare și care este adusă în sistemele recirculante trebuie să nu se acumuleze în filter, ci să curgă susurând printer și prin materialul filtrant, aidoma apei din izvoarele montane și pâraie, prin acest process având loc, de fapt, în filtru dezvoltarea exuberantă a biomasei bacteriene, în paralel cu conversia detritusului organic în biomasă bacteriană, și în felul acesta se realizează purificarea apei. După recirculare, apa este deversată printr-un sistem de tip cascadă în bazinele de acvacultură a peștilor, după ce trece prin conducta cu filtru UV pentru sterilizarea de germeni bacterieni și virali paraziți.

După amenajarea instalațiilor, în funcție de biomasa de pești crescuți, am realizat amenajarea cu pietre, rădăcini, scorburi, pentru crearea de adăposturi subacvatice a peștilor, la fel ca în habitatele acvatice reofile și limnice din râurile , bălțile și lacurile din apele dulcicole ale României (sectorul românesc al bazinului hidrografic al Dunării).

În cea de-a doua bază de cercetare pe care noi am construit-o în mediul natural, în zona de refugiu montan a speciilor rare de pești, situată în orașul Frasin, sat Plutonița, județul Suceava, în zona bazinelor hidrografice ale râurilor Suceava, Moldova, Bistrița, afluenții nordici de pe latura estică a Carpaților Orientali, am realizat amenajări de habitat artificial în care am oferit condiții ecologice în eleștee special construite pentru creșterea, maturarea, reproducerea și repopularea cu puiet de o vară, de 2 ani sau de 3 veri a speciilor rare de pești din zona montană: lostrița (Hucho hucho), lipan (Thymallus thymallus), fusar (Zingel zingel), pietrar (Zingel streberi), porcușor de vad (Gobio uranoscopus), păstrăv indigen (Salmo trutta fario).

Bazinul pentru creșterea juvenililor și adulților de lostriță este un bazin de mari dimensiuni: 30 x 17 m ca suprafață, cu fundul bazinului pietruit, fiind apoi așezate pietre și un substrat natural de nisip și pietriș de 0.3-0.5 mm grosime, în vederea realizării unui substrat asemănător celui natural, în care să se poată refugia hrana vie – nevertebrate zoobentonice – plecoptere, trichoptere, odonate, efemeroptere, și chiar și o serie de pești: zvârlugă (Sabanejewia aurata moldavica), zglăvoc comun (Cottus gobio), zglăvoc răsăritean (Cottus poecilopus), grindel (Orthrias barbatulus), moioagă (Barbus meridionalis petenyi), procușor (Gobio gobio), pești specifici de substrat.

Pe marginea bazinului semioval sau semirotund, în vederea unei bune oxigenări a apei, am realizat o sumedenie de adăposturi confecționate din rădăcini și trunchiuri de molid, brad alb, brad, salcie albă, luate direct din bazinele naturale ale râurilor Moldova, Suha Bucovineană – afluenți învecinați.

Adâncimea bazinului este de 2.8-3 m, exact cum necesită lostrița ca adâncime a apei în care se simte în siguranță. Cele circa 60 de adăposturi submerse create pe marginea bazinului asigură un refugiu ideal pentru ihtiofauna însoțitoare din natură. De exemplu, pentru bazinul hidrografic al râului Bistrița, în rețeaua NATURA 2000, pentru conservarea lostriței se prevede segmentele reofile situate între localitățile Cârlibaba și Iacobeni și Dorna Arini – Cheile Zugrenilor.

Lostrița necesită atât un râu cu debit mare, o calitate a apei de tip salmonicol (pH 6.5 – 7.5, chiar 5.5, duirtate 8-10 g la 0/00, O2 dizolvat de 20-22 g la 0/00), temperatura apei vara de 8-160C (nu mai mult de 180C în zilele de caniculă) și transparență maximă de 4-5 m în apă. De altfel, aria de răspândire a lostriței se suprapune atât în Carpați cât și în restul Europei peste zona ecologică a păstrăvului indigen (Salmo trutta fario) și a altor specii de păstrăvi (Salvelinus alpestris – Alpi și nordul Europei, în jurul Mării Baltice).

Am reconstruit habitatele de lostriță , atât eleșteul (volum, adâncime, refugii) cât și fauna de nevertebrate și ihtiofauna de pești însoțitori din zona montană.

Celelalte bazine sunt de dimensiuni mici: 7 x 5 m (10 bazine), 15 x 10 m (4 bazine) și sunt destinate creșterii reproducătorilor din alte specii rare de pești: clean mic (Leuciscus leuciscus), fusar (Zingel zingel), pietrar (Zingel streberi), zglăvoc răsăritean (Cottus poecilopus).

De asemenea, aceste bazine au fost și ele amenajate cu rădăcini și lespezi mari care să constituie refugii pentru pești.

Toată microstația de creștere a fost îngrădită cu gard de plasă galvanizată pentru a preîntâmpina atât braconajul cât și atacul vidrelor, care ar putea compromite munca. S-a realizat cu mari eforturi amenajarea de protecție a stațiunii (amenajare hidrotehnică cu gabioane și consolidarea malurilor) și amenajarea aducțiunii de apă din pârâu (apă curentă proaspătă în permanență).

S-au achiziționat și sistemele de creare de curent de apă și cascade (pompe de tip power-head) care sunt necesare pentru creșterea puietului.

S-a realizat de asemenea și parteneriatul cu Regia Națională a Pădurilor și Direcția Silvică Vâlcea – păstrăvăria Brădișor, în vederea realizării unui plan de reconstrucție și repopulare a râurilor din Carpați cu lostriță și un plan de management al lostriței în toată țara în vederea reconstrucției ecologice a habitatelor de lostriță la nivel național, în primul rând în bazinele hidrografice ale râurilor Bistrița Moldovenească cu afluentul Bistricioara, Vișeul – afluent al Tisei și Tisa în Maramureș, râul Mureș (în cursul superior), Someș (în cursul superior) și apoi extinderea repopulării pas cu pas în toate habitatele de lostriță în care aceasta a existat de-a lungul anilor în arcul Carpatic.

Este o activitate de perspectivă care va dura cel puțin 20-30 de ani de acum încolo.

Menționăm, lucru foarte important, că la păstrăvăria (ferma salmonicolă) Brădișor de pe lacul Brădișor (lac de acumulare situat pe râul Lotru) se găsesc un număr de 39 de indivizi reproducători de lostriță (Hucho hucho) de dimensiuni mari (90-115 cm) de 4-15 kg greutate, de proveniență din păstrăvăria I și II Ceahlău, deci din genofondul de lostriță de pe râul Bistrița Moldovenească.

Acest lot de lostriță, datorită unor inundații catastrofale în perioada 1999-2000, care au afectat serios păstrăvăriile Ceahlău I și II, a fost salvat (atunci în stadiul de puiet de 1-2 veri) și a fost transportat cu hidrobioanele la păstrăvăria Brădișor unde este și astăzi.

Aici a avut loc, în colaborare cu noi, reproducerea lostriței în ultimii 2 ani, având deja puiet de 1-2 veri. În schema logică de creștere și repopulare, lostrița de la Brădișor (deoarece provine din ihtiofauna Bistriței Moldovenească) ar trebui utilizată pentru reproducerea numai pentru repopularea râurilor de pe latura estică a Carpaților Orientali – Moldova și nordul Munteniei și râurile de pe latura sudică a Carpaților Meridionali și Banat (Muntenia, Oltenia Banat), populațiile de refugiu de lostriță din Bistrița fiind din aceeași macropopulație geografică existentă în trecut și care din punct de vedere genetic constituie deja aproape o subspecie genetică.

Populațiile de lostriță din râurile Vișeu-Tisa, Mureș și Someș constituie cealaltă macropopulație de lostriță cu care trebuie începută munca de evaluare și formare a unui lot de reproducători în viitor și cu care se va realiza și reconstrucția ecologică a râurilor din centrul Transilvaniei și Crișana (zona Crișurilor – Alb, Negru și Repede) în planul de reconstrucție ecologică a habitatelor de lostriță și planul de management al lostriței în România.

Menționăm, de asemenea, că în cadrul stației de reproducere a speciilor rare de pești din Frasin – Suceava realizăm deja și un laborator de stimulare hormonală pentru a obține un succes cât mai mare în activitatea de reproducere a altor specii care se reproduc extrem de greu în captivitate pe cale naturală sau chiar utilizând injecții de stimulare cu hormoni (injecția I – seara la orele 22-24 și injecția II – dimineața, orele 6-7), hipofizari (extract de hipofiză de crap, de somn european, de somni nordamericani sau africani – Clarias gariepinus, Clarias ngamensis, Ictalurus punctatus), hormoni analogi sintetici produși din extract de placentă – hormoni corionici placentari de bovine, hormoni corionici placentari de ovine, caprine sau chiar de placentă umană.

CAPITOLUL IV. REZULTATE OBȚINUTE ÎN URMA EXPERIMENTELOR DE REPRODUCERE

Tehnologia de creștere și reproducere la speciile Zingel zingel, Zingel streberi și Romanichthys valsanicola

Pentru specia Zingel asper (fusar de Rhon), specie înrudită cu Romanihcthys valsanicola, nu s-a reușit reproducerea până astăzi utilizând toată gama de hormoni naturali și sintetici, decât atunci când s-a utilizat extract de hipofiză umană procurată cu autorizație specială de echipa de lucru de la Reservation Naturelle de France – Echipa d’Ardeche, Provence) din Munții Ardeni, unde există o bază specială – Fluvarium Francez, asemănător cu cel realizat de noi acum.

Celelalte 2 specii de pești (Zingel zingel și Zingel streberi), ca și Romanichthys valsanicola, nu au făcut obiectul unei reproduceri stimulate hormonal sau ajutate în captivitate până acum, cele 3 specii având o biologie a reproducerii și o ecologie insuficient cunoscută. În parteneriat cu alte echipe de ihtiologi și acad. Petru Bănărescu, președinte de onoare al S.E. Aquaterra în perioada (1991 – 2009), noi am încercat reproducerea aspretelui (Romanichthys valsanicola) în Germania – Institutul Federal de Ecologie de la Bonn, sub conducerea ihtiologilor Rudiger Bless și Peter Szivanowitz, care au încercat însă fără succes, realizând un acvariu biotop ca să reproducă aspretele.

Inconvenientul a fost ca i s-a oferit în creștere și maturare o hrană nonspecifică – larve de chironomide (Chironomus plumosus) care au dus la nesincronizarea atingerii maturității sexuale la masculi și femele de asprete, chiar dacă acvariul a fost dotat cu toate sistemele speciale de iluminat și intensitatea luminii a respectat ciclurile diurn-nocturn și sezonier din natură. În consecință a avut loc îngrășarea masculilor și femelelor până la starea de obezitate, pietrificarea icrelor la femelă și îmbătrânirea precoce a acestora.

Într-o a doua etapă s-a încercat reproducerea aspretelui în Franța în fluvariul francez, în cadrul bazei realizate de către membrii echipei Reservation Naturelle de France, echipă care nu a reușit până acum să reproducă aspretele.

Însă noi beneficiem acum de experiență și cercetările de biologia captivității realizate de către cele 2 echipe de naturaliști și sperăm să realizăm reproducerea cu condiții seminaturale a aspretelui.

Un semnal încurajator este acela că, prin realizarea unui plan de reconstrucție ecologică a râului Vâlsan în perioada 1999-2003 și prin realizarea de asemenea a unui plan de monitorizare anuală drastică a efectivelor de asprete ca și a unui plan de salvare a speciei (plan de management al aspretelui) s-a realizat creșterea efectivului speciei în râul Vâlsan de la 15-20 de exemplare (1990-1994) la circa 30 de exemplare (1999-2002) și circa 200 de exemplare (2005 – 2009).

În ultimii ani (2004-2009), pentru monitorizarea efectivului speciei, am utilizat și metoda telemetriei (Crăciun Nicolai și Adrian Ionașcu), prin această metodă reușind să evaluăm cât mai precis efectivele peștelui și biologia hrănirii, micromigrații de hrănire și ecologia sau tehnologiile de hrănire a aspretelui încercate în Germania (începând din 1991) și cele începute în 2002 în Franța au dat greș din cauza necunoașterii biologiei hrănirii, ecologiei și în final a reproducerii aspretelui, dar și a altor specii înrudite (fusar, pietrar), care sunt adevărate fosile vii în lumea peștilor din zilele noastre (Charles Brutton, 1994), Universitatea din Johannesbourg, Africa de Sud.

Tehnologia reproducerii în captivitate a speciilor rare de pești trebuie să aibă la bază cunoașterea foarte amănunțită a biologiei acelor specii de pești în natură: habitat natural, adăpost, curent de apă, gaze dizolvate în apă, dar mai ales a hranei asigurate (monospecifică – mai puțin diversă, mediu sau diversă, sau foarte variată).

Acest caracter – hrană foarte diversă – este atributul câtorva specii de pești – asprete, fusar, pietrar – pe care noi deja l-am descoperit si îl vom implementa printr-o suită de tehnici de hrănire cu hrană vie suplimentară din mai multe tipuri de hrană naturală, prin realizarea unei hrăniri cu hrană vie produsă în Centrul Educațional Ecologic Aquaterra și în incinta bazei de cercetare Plutonița, Frasin (în curs de amenajare).

Tehnologia de creștere și reproducere la cleanul de baltă (Petroleuciscus (Leuciscus) celensis syn. Petroleuciscus (Leuciscus) borysthenicus celensis) și Leuciscus leuciscus

Cleanul de baltă de Comana este o micropopulație de clean izolată probabil în urma modificărilor climatice survenite la nivel planetar, la nivel continental și la nivel local (regional – sudul României) din bazinul ponto-deltar al Dunării la nivelul cel puțin al ultimei glaciațiuni din ciclul Donan, Gimz Mindel, Diss și Wurn (glaciațiunea Wurniană) când apele Dunării, după ce treceau prin brațul atunci activ al Mostiții, cu multe coturi, zona umedă a Bălților Brăilei se varsă în golful Tulcea, care a dăinuit până acum 37000 de ani, atestat chiar de cele mai vechi hărți grecești. Între timp, sedimentele au umplut golful Tulcei și s-a format Delta Dunării.

În ultimii 11300-11500 de ani (postglaciar) când s-au întâmplat toate acestea s-a izolat și micropopulația de clean de baltă de la Comana, care prezintă și câteva trăsături speciale care fac ca specia aceasta să prezinte la Comana o micropopulație izolată geografic care în această perioadă de timp de minim 5000-12000 de ani a acumulat deja câteva caractere morfologice distincte: irisul roșu ca focul în perioada de reproducere (martie-mai), coloritul lateral și pe spate sidefiu-albastru reflectorizant (albastru ca cerul), intensificarea colorației închise cenușii-albăstrui, uneori cu tentă măslinie a benzii laterale difuze de pe părțile laterale ale pedunculului caudal până la baza cozii.

De asemenea, din punct de vedere biometric, am demonstrat că această specie are talia puțin mai mică decât cleanul de baltă din Delta Dunării și are corpul mult mai scurt, adaptare morfologică și ecologică la condițiile staționare tipice din habitatele acvatice din complexul de bălți și canale ale pârâului Valea Gurbanului Comana și Neajlov până la confluența cu Câlniștea (în amonte la Călugăreni) și până la confluența cu Argeșul (în aval).

Aceste habitate din ecoregiunea Comana, în comparație cu habitatele acvatice din Delta Dunării, confluența Nistrului cu Marea Neagră – limanul Nistrului, bălțile mari din jurul Mării de Azov – rețeaua de canale de scurgere din bălți spre mare sunt mult mai mici (microhabitate acvatice) cu o diversitate mare a ihtiofaunei și cu o diversitate mare a faunei de amfibieni și reptile, dar mai ales nevertebrate acvatice, unele relicte ponto-caspice, la fel cum este cleanul de Comana.

Din acest motiv considerăm că aceastp specie – cleanul de baltă – evoluează spre o nouă specie la Comana, aici fiind în prezent întrunite condițiile de izolare geografică (alopatrică) a micropopulației Comana de clean de baltă, în timp ce toate celelalte populații din Delta Dunării comunică între ele, și mai mult, pot comunica prin mare (în trecut, în perioadele glaciare) cu habitatele dulcicole de vărsare în Marea Neagră și Marea Azov a celorlalte fluvii și râuri. În timpul glaciațiunilor, când Marea Neagră și Marea Azov erau dulcicole (salinitate de 3-5 0/00) răspândirea faunei de pești și implicit a cleanului de baltă în Bulgaria, Ucraina, Turcia a avut loc direct prin apele Mării Negre și ale Mării Azov, prin deplasare costieră din aproape în aproape și colonizare a habitatelor reofile ale râurilor tributare acestor 2 mări.

Am studiat, prin cercetări de teren, efectuate în anii trecuți (1990-2006), reproducerea și răspândirea cleanului de baltă (Petroleuciscus (Leuciscus) borysthenicus) din Delta Dunării și din ecoregiunea Comana.

În Delta Dunării, cleanul de baltă a fost descris imprecis prin pescuiri de către L.E. Tălău și colaboratori și determinat de Petru M. Bănărescu (1954), dar nu s-a știut exact habitatul tipic în Delta Dunării. În perioada 1996-2006, în cercetări de tern am găsit cleanul de baltă răspândit pe bratele Deltei Dunării (Sf. Gheorghe, Sulina) dar destul de rar în capturi izolate, dar l-am găsit foarte frecvent în capturi izolate de zeci de exemplare pe segmente scurte, reofile, cu viteză sau cursul apei mai mare, de la nivelul revărsărilor naturale din Delta Dunării. Aceste revărsări au suprafețe mici și sunt microhabitate cu lungimi reofile (canale de legătură) de 15-30 m, alteori de 500-1000 m lungime, fiind revărsate dintre lacurile și bălțile din Deltă și brațele principale. De altfel, aici se întâlnește caracterul de reofilie sau apă curgătoare, ori, toți clenii sunt, fără excepții, pești de apă curgătoare (ca și toți membrii familiei Leuciscine) (Bănărescu, 1996). Din aceste considerente, cleanul de baltă s-a format ca specie căutând și în Delta Dunării habitate reofile, unde, mai ales pe timpul verii, în zilele caniculare când cleanul, fiind mai oxifil, adică mai sensibil la lipsa de O2 din apă, poate supraviețui în aceste microhaibtate unde apa prin revărsare se oxigenează și chiar se autoepurează.

Mai mult, noi credem că, în conformitate cu legea biogenetică fundamentală (ontogenia repetă filogenia – Ernst Haekel, 1908), puietul la cleanul de baltă, la fel ca la toate speciile subfamiliei, are o și mai mare nevoie de habitate reofile, bogate în oxigen, în curent de apă, având loc mai bine dezvoltarea embrionară și schimbul eficient de gaze prin difuzia liberă a gazelor pe baza diferenței de presiune parțială a gazelor solvite în apă.

Ori, primăvara, înainte de înflorirea apei, în februarie-aprilie, în Delta Dunării, temperatura apei e încă scăzută, transparența e ridicată, microflora algală e dominată de specii de apă rece (microalge verzi, diatomee), microfaună cu copepode de iarnă-primăvară, puternic oxifile. Aceste microhabitate din Delta Dunării asigură condiții optimale de dezvoltare ontogenetică a embrionilor de clean de baltă și eclozarea lor cu succes , ca și hrănirea lor eficientă cu zooplancton de iarnă-primăvară.

În cadrul complexului de microhabitate de la Comana, subspecia sau semispecia de clean de baltă de Comana a găsit aceleași microhabitate pe tot traseul Văii Gurbanului, între comuna Pietrele, Vlad Țepeș, Comana, revărsarea în Neajlov, în dreptul localității Comana și chiar mai departe, pe Neajlov, în segmentele cele mai reofile unde se întâlnește alături de specii reofile tipice: mreană (Barbus barbus), clean comun (Leuciscus cephalus), porcușor (Gobio gobio), etc.

Cunoscând, prin cercetări de teren, aceste cerințe ecologice ale speciei și microhabitatele de referință în care trăiește și se reproduce cu succes, am purces la amenajarea unor acvarii experimentale asemănătoare habitatelor naturale.

Am realizat mai multe variante experimentale, după cum urmează:

Acvariul 1: 100 x 50 x 60 cm, amenajat cu rădăcini și pietre în planul din spate, liber pentru înotul peștilor în față;

Acvariul 2: 150 x 60 x 40 cm, amenajat cu plante de Potamogeton crispus pe toată lungimea;

Acvariul 3: 150 x 60 x 40 cm, amenajat cu plante de Echinodorus amazonicus cu frunză mare, alungită, netedă;

Acvariul 4: 150 x 60 x 40, amenajat cu rădăcini, pietre și plantat cu Vallisneria spiralis, Potamogeton crispus și Egeria sp.;

Acvariul 5: 150 x 60 x 40 cm, amenajat cu rădăcini, Echinodorus amazonicus, Echinodorus cordifolius.

În variantele experimentale de creștere a cleanului de Comana pe care le-am realizat, am constatat că adaptarea peștilor și acceptarea hranei, comportamentul de cârduire compactă și izolarea unor perechi de reproducători formate din 1-2 masculi și o femelă s-a realizat în acvariile cu plante cu limbul frunzei gros (Potamogeton crispus, Echinodorus amazonicus, Echinodorul cordifolius) și mai puțin în cele în care sunt numai rădăcini și pietre.

Adăpostirea se realizează foarte eficient în orice tip de adăpost (rădăcini, plante cu limbul lat, pietre). Comportamentul de repaus și odihnă se instalează și ziua, nu numai noaptea, în zilele înnorate, cu intensitatea luminii sub 8-900 de lucți.

Comportamentul de înmulțire (nupțial), de formare a perechilor, cârduirea reproducătorilor, cârduirea în perechi, cârduirea în jurul tufelor de plante, comportamentul de depunere a pontei, de fecundare a icrelor de către mascul s-a manifestat doar în 2 tipuri de acvarii:

acvariu plantat cu Potamogeton crispus;

acvariu plantat cu Echinodorus amazonicus.

În ambele variante experimentale, în timpul reproducerii s-a manifestat și comportamentul de sărire din apă, comportament competitiv al masculilor între ei, comportament de alergare și obosire a femelei de către 1-2 masculi.

Aceste tipuri de comportament prereproductive sau prenupțiale au un rol fiziologic clar: creșterea libidoului sexual la ambele sexe, creșterea presiunii abdominale atât la masculi și mai ales la femele prin activitățile intens locomotorii realizate de pești, creșterea activităților de maturare a spermatozoizilor și ovocitelor (finalizarea spermatogenezei și ovogenezei) și realizarea, într-un final a depunerii icrelor pe plante.

Depunerea are loc în porții de 100-200 de icre care sunt depuse în apropiere unele față de celelalte (3-4 mm distanță) atât pe fața superioară a limbului frunzei cât și pe fața inferioară.

Eclozarea icrelor a avut loc în toate variantele experimentale realizate în primăvara anului 2008 (15 mai-15 iunie) și în primăvara anului 2009 (10 mai-10 iunie) în 28-65 de ore de la momentul depunerii (dar nu mai mult de 3 zile).

Larvele, după eclozare, devin active în circa 3-8 ore, fiind planctonice și au încă de la început un înot rapid în masa apei, în treimea superioară a acvariului. După 2 zile manifestă deja comportamentul de agregare (asociere) în cârduri, în vederea apărării eficiente în comun (în grup monospecific) cu șanse individuale crescute de supraviețuire.

Hrănirea puietului. De la fiecare femelă s-au obținut minim 350-450 pui eclozați (vitalitatea puilor este foarte mare). Reacția lor de răspuns la stimuli (aprinderea luminii, atingerea apei, vibrații produse de lovirea geamului bazinului) se instalează în circa 2-2 ore și 20 de minute și se soldează la început cu reacția de apărare individualistă de înot în zig zag neregulat individualist și, după circa 2-2 ore și 20 de minute cu reacția de asociere (cârduire primară) în 3, 5-7 și apoi 20-30 de indivizi.

Treptat, după 2 zile, maxim 3, se formează cârduri permanente de pui și se realizează și o distanță specifică în cârd, între pui, de circa 23-35 mm.

Acceptarea hranei de către pui se realizează :

individual: în primele 2-3 zile;

în cârd: după 2-3 zile de hrănire.

Hrana care a fost utilizată pentru nutriția puietului piscicol de clean de Comana a fost:

a. infuzori (Clasa Ciliophora): parameci din genul Paramecium, cultivați în baterii de 20 de borcane de sticlă, depozitate la umbră, pe stative de metal, la o temperatură de circa 180C. Hrănirea infuzorilor s-a realizat cu câte un vârf de lingură (3-5 mg) de gălbenuș de ou și 3-5 g de lapte praf per bazin de 10 l (3 zile) și 3-5 grame de coajă de banane (din ziua a 4-a până în ziua a 8-a de cultură).

Recoltarea infuzorilor s-a realizat prin scurgerea pe un filtru planctonic a apei din bazinul de acvacultură într-un alt bazin de volum egal și relansarea în acvariul cu puiet de clean de Comana a filmului cu infuzori (plimbarea în zig-zag a filmului în vederea eliberării lor din fileu).

b. după 3 zile, puietul a crescut de 4-5 ori în dimensiune, necesitând o hrană mai eficientă. De aceea, am pregătit cu 4 zile înainte (în 5 bazine aerate puternic cu apă încălzită la 32-330C și salinitate de 40-42 g/0/00, volume de 10 l) culturi de Artemia salina (Ord. Phyllopoda) a căror naupli i-am recoltat zilnic de 7-10 ori pentru hrănirea puietului de clean de Comana.

Continuarea hrănirii puietului timp de 45 de zile (10-15 iulie) a dus la atingerea taliei de juvenil în numai 2 luni.

c. hrănirea puietului cu Tubifex mărunt. După nutriția cu nauplii de Artemia salina, puietul de clean de Comana, în timp de 3 spăptămâni, cnd puietul a atins talia de 3.4-3.8 cm, am început hrănirea cu porții mici (3 hrăniri pe zi) cu tubifex tocat mărunt, folosind un dispozitiv confecționat artizanal, cu 10 lame de bărbierit (tocător de tubifex). Tubifex-ul tocat astfel este spălat apoi cu apă în jet, în plasă (mincioc) de resturile și detritusul organic din tubul lor digestiv, apoi este administrat peștilor.

Acest tip de hrană a fost administrată în 3 porții pe zi.

d. hrănirea puietului cu dafnii (crustacee, cladocere din ordinul Cladocera). În acvacultură, în bazine mari betonate și în numeroase acvarii (5) de dimensiuni standard (800 l) am realizat cultura de cladocere vii (dafnii) din 3 specii: Daphnia pulicaria, Daphnia longispina.

Puietul de clean de Comana a fost hrănit odată pe zi cu această hrană în perioada iunie-iulie, 2 hrăniri pe zi, realizându-se doar în ultima săptămână înainte de repopulare.

De asemenea s-a făcut și hrănirea cu 2 mese pe zi în ultimele 3 zile cu larve de chironomide (Chironomus plumosus).

S-a folosit o hrană diversă, progresivă, tipică pentru speciile care cresc în natură. Prin creșterea puietului în talie, capacitatea sa de a ataca și consuma o hrană mai mare și mai rapidă în mișcări este mai mare.

De aceea, având și o talie mai mare puietul acumulează creșterea în biomasă cât mai accentuată până în momentul repopulării.

Hrana administrată în captivitate îl face cât mai apt pentru a reuși să supraviețuiască în natură, unde odată eliberat puietul trebuie nu să găsească hrană vie la discreție, ci să caute prin autodezvoltarea comportamentelor tipice. Comportamentul de explorare, comportamentul de apărare, comportamentul de hrănire, comportamentul de adăpostire și disimulare, comportamentul de cârduire, teritorial, agonistic vor fi dezvoltate pentru asigurarea supraviețuirii.

În jurul perioadei de 1-10 august, în anul 2008 și în anul 2009 am realizat repopularea Văii Gurbanului cu puiet de clean de Comana cu 458 de indivizi (2008) și 645 de indivizi (2009) în segmentul reofil situat între balta cu țigănuș (Umbra krameri) din dreptul cimitirului Comana și primul pod CFR situat în amonte de baltă (circa 850 de metri).

În această zonă au fost prelevați mai mulți ani la rând reproducătorii primăvara, în timpul iernii adulții și subadulții retrăgându-se în bălțile adânci (pe valea Gurbanului) sau în adânciturile mari, sub maluri (râul Neajlov).

În concluzie putem afirma că cleanul de Comana se reproduce mai ușor în acvarii mai lungi, cu pompe de contracurent, populate cu plante cu limbul lat. Reproducerea are loc dimineața devreme, în cârduri mixte, cu cel puțin 5-6 masculi și femele.

O pereche trebuie să aibă 1-2 masculi și 1 femelă. Hrănirea puietului s-a realizat diferențiat pentru a crește șansele de supraviețuire în natură, după efectuarea repopulării.

Hrănirea puietului s-a făcut folosind doze regulate administrate la intervale scurte de timp (1-2 ore) timp de 6-7 săptămâni.

Repopularea a fost făcută la începutul lunii august, în aceleași locuri de unde au fost prelevați reproducătorii, cleanul de Comana fiind din ce în ce mai rar, chiar și în acele habitate de unde a fost prima dată descris (1986, Bănărescu, Nalbant, Crăciun).

Tehnici de reproducere la Umbra krameri

Țigănușul (Umbra krameri) este o fosilă vie în fauna de apă dulce europeană.

Ordinul Esociformes cuprinde doar 6 specii grupate în 2 familii: Fam. Esocidae (4 specii), între care și știuca europeană (Esox lucius) și familia Umbridae cu doar 2 specii – Umbra krameri (Europa) și Umbra limi (bazinul hidrografic al fluviilor din America de Nord – Bănărescu, 1996).

În cadrul cercetărilor de teren efectuate am descoperit 2 populații distincte de Umbra krameri: una din complexul de canale, bălți, pârâuri de șes Colentina-Cernica-Tânganu și complexul de habitate acvatice Balta Comana-Neajlov (coturi, meandre, brațe moarte)-Valea Gurbanului (habitate limnice și lentice).

Atât în primul habitat cât și în al doilea am găsit aceeași biocenoză, respectiv aceleași specii de pești însoțitori cu Umbra krameri și aceleași specii de plante acvatice submerse, palustre, emerse, higrofite, hidrofite.

Fauna de pești însoțitori găsită la Comana, în habitatele cu Umbra krameri este compusă din caracudă (Carassius carassius), murgoi bălțat (Pseudorasbora parva), caras (Carassius auratus gibelio), ghiborț (Gymnocephalus cernuus), clean de Comana (Petroleuciscus borysthenicus celensis), știucă (Esox lucius), zvârlugă (Cobitis megaspilla), zvârlugă comună (Cobitis danubialis), sorete sau boarță (Rhodeus sericeus amarus), biban (Perca fluviatilis), șalău (Stizostedion lucioperca), crap (Cyprinus carpio), moșul cu ghimpi (Pungitius platygaster), țipar (Misgurnus fossilis), guvizi (Neogobius fluviatilis, Proterorhinus marmoratus).

Ihtiofauna însoțitoare întâlnită în habitatele de Umbra krameri din zona Cernica-Colentina-Tânganu este reprezentată de Misgurnus fossilis, Cyrpinus carpio, Carassius auratus, Cobitis danubialis, Scardinius erythrophtalmus, Gymnocephalus cernuus, Lepomis gibbosus, Stizostedion lucioperca, Neogobius fluviatilis, Neogobius gymnotrachelus, Proterorhinus marmoratus, Barbus barbus, Leuciscus cephalus, Gobio gobio, Leucaspius delineatus, Alburnus alburnus.

În habitatele din Delta Dunării (confluența canalului Dranov cu Razelmul și la țărmul Bălții Împuțita, pe Brațul Sf. Gheroghe, în apropierea localității Sf. Gheorghe) au fost de asemenea pescuiți indivizi din specia Umbra krameri. Ihtiofauna din această zonă este în mare aceeași, la care se adaugă următoarele specii: Neogobius melanostomus, Cobitis tanaitica, Bentophyllus stellatus, Knipowitschia cameliae, Knipowitschia microps leopardinus.

Flora submersă la Comana cu habitatele naturale, în urma exploatărilor în teren în teren s-a constatat a fi reprezentată de următoarele specii:

Plante submerse: Lemna trisulca, Egeria sp., Vallisneria spiralis, Potamogeton crispus;

Plante hidrofite: Carex danubii, Carex vulpina, Juncus effusus, Juncus gerardii, Schoenoplectus lacustris, Bolboschaemis maritimus, Typha lacksmanni, Phragmites communis;

Flora plutitoare este reprezentată: Lemna minor, Lemna major, Lemna gibba, Salvinia natans, Hydrocharis morsus.

Lemna trisulca formează adăposturi submerse canale, tuneluri care se deschid în camere, coturi, orientate tridimensional și de dimensiuni variabile, situate uneori sub plaurul de stuf și de alte specii de plante submerse: Cyperaceae și Juncaceae.

Acestea constituie primăvara (aprilie – mai) locurile ideale de terittorializare a familiilor de Umbra krameri și reproducerea efectivă a acestei specii.

Cercetând condițiile de reproducere în natură și analizând critic compoziția și dispunerea spațială a micro- și macrovegetației submerse, de mal și plutitoare de la Comana, Cernica, Sfântu Gheorghe timp de mai mulți ani la rând (1990-2007) ne-am gândit să simulăm aceste condiții de habitat în captivitate pentru reproducerea speciei Umbra krameri.

Am realizat amenajarea unor acvarii speciale de reproducere după cum urmează:

Acvariul 1 cu dimensiunile 80 x 60 x 50 cm. Dotări – Lemna trisulca (în masa apei), Lemna gibba, Lemna minor, Hydrocharis morsus-ranae.

Acvariul 2 cu dimensiunile 100 x 60 x 50 cm, plantat numai cu Lemna trisulca, cu pietre, rădăcini (6 masculi și 6 femele).

Acvariul 3 cu dimensiuinle 220 x 70 x 55 cm cu plante: Echinodorus amazonicus, Echinodorus cordifolius, Echinodorus tenellus, Vallisneeria gigantea, Egeria sp. (14 masculi și 14 femele).

Acvariul 4 cu dimensiunile 100 x 30 x 25 cm, plantat cu Vallisneria spiralis, Potamogeton crispus (3 masculi și 3 femele);

Acvariul 5 cu dimensiunile 80 x 60 x 50 cm, cu rădăcini, pietre, plantat cu doar o plantă de Alisena plantago-aquatica (4 masculi și 4 femele).

În toate acvariile s-au lansat un număr egal de masculi și femele și s-a urmărit comportamentul de teritorialitate, cel de hrănire, comportamentul de reproducere cu toate fazele sale.

Manifestarea comportamentului de hrănire este aceeași în toate bazinele.

Peștii nu acceptă decât hrană vie. Hrana preferată este reprezentată de Daphnia sp. și alte specii de dafnii: Daphnia pulicaria, Daphnia magna, Daphnia longispina, apoi copepode din genul Cyclops (aprilie).

Acceptă cu greu alte tipuri de hrană: tubifex tubifex, se și îmbolnăvesc și mor, de la Tubifex luând numeroși paraziți (se știe că tubifex poartă numeroși paraziți, transmițând boli la majoritatea speciilor de pești de apă dulce). De asemenea, mulți țigănuși au făcut Saprolegia (ciupercă parazită cu o rată de atac crescută la peștii din captivitate) datorită șocului de adaptare în captivitate – spațiu restrâns, hrană schimbată, habitat mai mult sau mai puțin asemănător celui natural.

În experimentările efectuate în 2008-2009, în primăvară, am realizat sterilizarea apei cu substanțe dezinfectante specifice pentru acvaristică (Aquasafe, Baktopur) și s-a prevăzut atât o filtrare interioară a apei (filtru cu burete) cât și exterioară (filtru exterior cu canistre de filtrare cu materiale filtrante speciale – cărbune activ, burete poliuretanic, tuf vulcanic calcinat, brichete de ceramică, sfere de plastic și turbă fibroasă acidă).

Cea mai eficientă în menținerea unui mediu bine oxigenat, cu un pH acid a fost turba acidă – în acvariile unde am folosit mai multă turbă acidă peștii au fost foarte sănătoși, au acceptat hrana și s-au reprodus.

Comportamentul de teritorialitate s-a manifestat prin creșterea comportamentului agresiv al masculilor între ei, declanșându-se lupte dure, mortale. La masculi se dezvoltă pe operculi, în circa 2 săptămâni (10-25 mai) câte o pată verde operculară (cu rol de semnalizare vizuală).

Pata este mai dezvoltată la masculii care înoată pe substrat și fecundează ponta de icre.

Femela își delimitează un teritoriu pe substat mai mic, sapă o groapă în nisip, deupune ponta și își alege masculul potrivit. Pe cei mai mici masculi îi alungă. La fel și masculii se bat între ei, cei mai mici se decolorează și înoată pe o parte deasupra apei, stau sub limbul frunzelor plutitoare de nuferi (Nymphaea, Echinodorus, Potamogeton lucius, Potamogeton perfoliatus) sau stau în poziție oblică, nemișcată, în colțurile acvariului, vânturând branhiile cu înotătoarele pectorale (ventilație sincronizată a branhiilor). În tot acest timp culoarea peștilor este decolorată, albicioasă, cu puncte cenușii ca de nisip.

Indivizii dominanți (masculii), sunt bruni-închiși la culoare. Postura lor agresivă se manifestă prin ridicarea dorsalei, deschiderea gurii și a operculului – postură monstruoasă, înotul agresiv în zig-zag, mai întâi în jurul altui mascul inferior (primele atacuri sunt mimetice, lovind o țintă imaginară, timp de 7-10 s de la declanșare).

Dacă indivizii dominați mai mici nu se ascund rapid și nu părăsesc teritoriul și masa apei (unde sunt vulnerabili), următoarele atacuri lovesc pedunculul codal, abdomenul, operculul. În circa 60% din cazuri, loviturile se manifestă între dorsală și codală. Zonele lovite se umplu cu micelii de Saprolegia, peștii se îmbolnăvesc și mor. Chiar și o singură lovitură primitî în regiunea pedunculului codal în circa 5-10 zile poate cauza moartea.

Femela acceptă în general un singur mascul reproducător. În unul din cele 5 acvarii, o femelă a acceptat pe rând (la interval de 2-2 ore și jumătate) 2 masculi de forțe aproximativ egale, în bazinul în care erau cei mai mulți masculi. Comportamentul agresiv a fost mai puțin intens în acest acvariu.

De asemenea, în aceste bazine s-au manifestat cele mai multe lupte cu atacuri ritualizate (atacuri false, mimetice).

Fecundația icrelor s-a realizat în proporție foarte slabă (circa 15% în captivitate). Date în literatură cu privire la procentul de fecundare în natură nu există și ar fi aproape imposibil de gasit cuiburile de Umbra krameri în bălți pline de vegetație, cu adâncime mică și cu ochiuri foarte mici în masa de plante submerse de Lemna trisulca (Bănărescu et al. 1996).

Pata verde este tranzitorie la femelă – dispare după ce aceasta începe să păzească ponta de icre, și la masculii dominanți la câteva zile (4-5) după terminarea reproducerii.

Comportamentul agresiv al masculilor se menține în continuare după terminarea fecundației și depunerii icrelor în toate acvariile. De aici rezultă și faptul că după reproducere și fecundație trebuie scoși toți masculii, rămânând cu femela cel mult un singur mascul.

S-au obținut în 2 variante experimentale în anul 2009 atât fecundația icrelor, paza icrelor și ventilația lor până la eclozarea puilor, cât și creșterea puietului numai de către femela lăsată în bazin singură.

Într-un alt experiment de depunere și pază a pontei de ambele sexe (10 femele și 10 masculi), masculul a alungat femela de la cuib și aceasta a adoptat postura de atenuare a comportamentului agresiv al masculului fecundat, la fel ca și masculii dominați.

Acest tip de comportament agresiv arhaic manifestat atât față de mascul cât și față de femelă demonstrează pe de o parte vechimea speciei, dar și complexitatea relațiilor dintre sexe în funcție de respectarea sau găsirea condițiilor standard de habitat. Puietul eclozat este lăsat liber. Nu formează cârduri. Se adăpostește inidividual. În acvarii înoată uneori explorând adulții.

Adulții nu atacă puii, chiar dacă provin din progenitura altor familii. Comportamentul explorator al puilor este foarte intens, mai intens ca la alte specii – comportament de învățare prin încercare și eroare, înot explorator în zig-zag în jurulsubstratului, înot lateral în jurul altui pește, înot în zig-zag de fugă și de disimulare și dezagregare în peisa.

Tehnici de reproducere la Sabanejewia aurata vallachica

Sabanejewia aurata vallachica trăiește în râurile din Moldova, până inclusiv în râul Ialomița. Cum bazinul Argeșului începe spre vest, în restul Munteniei și Olteniei, în toate râurile până în Banat și o parte din Transilvania și pe alocuri chiar în bazinul Argeșului apar populații hibride de S.a. vallachicha X S.a. balcanica. În râul Maramureș, la Stânceni există o populație de S.a. radnensis, iar la adâncime mare în Dunăre, Mureș și Timiș apare și S.a. bulgarica.

Zvârluga de râu, după unii autori este deja separată în 4 specii, cele 4 subspecii fiind ridicate la rang de specii, prin analize genetice de secvențiere a genomului (Kotlik et al. 2004).

Noi am reprodus specia S.a. vallachica în condiții de laborator folosind mai multe variante experimentale după cum urmează:

20 de adulți în acvariu cu dimensiunile 100 x 40 x 40 cm. Acvariul a fost plantat cu Echinodorus amazonicus.

20 de adulți în acvariu cu dimensiunile de 100 x 40 x 50 cm, plantat cu Vallisneria spiralis.

26 de adulți, în acvariu cu dimensiunile 100 x 60 x 40 cm plantat cu Echinodorus tenellus, Echinodorus amazonicus, Bacopa amplexicaulis.

Acvariu cu Heleocharis acicularis cu dimensiunile de 100 x 60 x 50 cm cu 20 de adulți.

În toate cele 4 acvarii s-au plasat pompe de creare de curent și contracurent de apă (pompe power-head), prin care a fost creeat un curent continuu. Prin plasarea unui geam incomplet în acvariu situat pe mijloc și sprijinit cu 2 baghete de silicon deasupra, am realizat o circulație în contracurent de apă în acvariu.

Acvariul a fost realizat cu perdea de aer și pietre aeratoare cu alimentarea de la pompe de aer. Hrănirea a fost făcută cu Tubifex. Față de alte specii de pești, zvârlugile preferă tubifexul viu și netocat pe care și-l procură aducând hrana prin filtrarea substratului nisipos, retinând hrana iar firele de nisip sunt eliminate în zona operculilor.

Nu a fost oferit tuby tocat indivizilor, ci doar tuby viu, iar indivizilor foarte mari le-au fost oferite chironomide (o masă/săptămână).

În urma creșterii efectuate în cele 4 bazine de reproducere, S.a. vallachica s-a reprodus în 2 variante experimentale: în acvariu cu Vallisneria sprialis și în acvariu cu Heleocharis acicularis.

Depunerea icrelor s-a realizat pe substrat și la baza tulpinilor plantelor submerse. Puii apăruți s-au hrănit singuri încă de la început, filtrând substratul în preajma adulților, parțial afânat de aceștia. Prin imersare în nisip și afânare de către adulți a nisipului în râuri se favorizează dezvoltarea algelor verzi și a diatomeelor între particulele de nisip, chiar și a speciilor de microfaună (viermi lați, viermi cilindrici, protozoare ciliate fixate, larve de insecte acvatice, rotiferi) care constituie hrana zvârlugilor.

Mai mult, puii cresc împreună cu adulții (comportament social), comportament observat în ambele variante experimentale în care zvârlugile s-au reprodus.

În observațiile efectuate în natură prin pescuirile cu plasa reofilă de tip acad. Petru Bănărescu și în pescuirile efectuate cu aparatul de pescuit electric, s-a descoperit că pe substratul nisipos situat la cotul pârâurilor și al râurilor, pe suprafețe de 5-6 (10 m2), în general cât substratul este nisipos, în aval și la coturi, peștii formează asocieri, în substrat întâlnindu-se împreună adulți, subadulți, pui de 1-2 săptămâni.

Până la 2 săptămâni, puietul foarte mic a fost găsit în râuri imersat în nisipul de la malul pârâului unde adâncimea apei de-abia are 1-3 cm și aici adulții practic nu stau, fiind vulnerabili pentru prădători, în timp ce puii foarte mici nu sunt vulnerabili, în aceste zone de mal.

În cazul reproducătorilor, în acvarii s-au obținut un număr mic de pui (15-20 pui).

Se pare că prolificitatea la zvârlugă este foarte mic, iar supraviețuirea puilor este direct legată de cantitatea și diversitatea hranei zoobentonice existente.

Puietul, în condiții naturale, formează grupuri la malul apelor, tot pe substrat nisipos, fiind atât consumator de hrană din substrat în care se scufundă, cât și de pe substrat. El a fost găsit asociat cu cel de S. romanica (în Argeș și afluenți) sau cu alte specii: puiet de Barbus meridionalis petenyi, Orthrias barbatulus (Moldova și afluenți 2008, 2009).

În stadiul de puiet, peștii se imersează în nisip mai rar. Pe măsură ce talia lor crește (până la jumătate din talia adultului), imersarea devine o măsură preventivă de siguranță și de apărare dar și ca un comportament de repaus.

Reproducerea si cresterea in captivitate a lipanului (Thymallus thymallus) și lostriței (Hucho hucho)

Maturitatea sexuala a lipanilor este atinsă la vârsta de 2-3 ani (la doi ani pentru masculi și la trei ani pentru femele).

Prolificitatea este ridicată față de alte salmonide (10000-13000 icre per kg greutate corporală).

Dimensiunea icrelor este de 2,5-3,5 mm, acestea fiind acoperite cu o soluție lipicioasă, care în mediul natural asigură fixarea acestora de substrat, lipanul fiind clasificat din punct de vedere al depunerii pontelor în categoria peștilor litoreofili. De obicei icrele provenite de la femele vârstnice sunt mai mari, ceea ce înseamnă că au un conținut mai mare de vitelus și conferă șanse mai mari de supraviețuire pentru descendenți.

Culoarea icrelor variază de la galben-pal la galben-ruginiu, în funcție de stadiul maturării și probabil calitatea și cantitatea hranei ingerate în timpul dezvoltării. În cursul experimentului pentru lotul de reproducători de pe râul Neagra-Broșteni icrele au fost mai bine conformate și colorate mai intens, fenomen pe care l-am considerat ca fiind rezultatul intensității hrănirii. Acest aspect a fost constatat ulterior și în supraviețuirea diferențiată a zigoților obținuți în urma fecundării pentru cele două loturi experimentale.

Volumul de spermă eliberat de către masculi este de asemenea diferit la indivizi de talii diferite, fiind însă mult mai mic (câteva picături).

Reproducerea lipanului se realizează în primavară, de obicei pe parcursul lunii aprilie. Durata și intensitatea reproducerii depind de valorile temperaturii apei, și se realizează la temperaturi mai mari de 6-8 grade Celsius. Orice creștere bruscă a temperaturii va determina intensificarea maturării ovarelor. Perioada depunerii pontelor poate să difere de la un an la altul, în funcție de temperatura medie înregistrată în timpul iernii.

Reproducerea artificială a lipanului

Pentru asigurarea succesului activității de reproducere și supraviețuirii descendenței este necesar ca măsurile care sunt luate să se refere atât la verificarea echipamentelor și instalațiilor necesare dar și la pregătirea reproducătorilor.

Lucrările premergatoare constau în pregătirea bazinelor de stocare, a casei incubatoarelor, a barajelor de colectare a apei, canalelor de distribuire, bazinului de decantare, robineților de reglare a debitelor, verificarea circulației apei prin incubatoare și dezinfectarea instalațiilor, a incubatoarelor și trocilor de predezvoltare.

O prima operație constă deci în verificarea circuitului apei în instalațiile ce vor fi utilizate se verifică astfel priza de apă care asigură irigarea incubatoarelor și trocilor. Această verificare constă în decolmatare (indepartarea malului depus) și îndepărtarea materiilor organice care obturează deschiderea canalelor de aducțiune. Pentru eliminarea riscurilor de colmatare accidentală, priza de apă trebuie să fie prevăzută cu site care să impiedice pătrunderea diferitelor materiale de dimensiuni mari care ar putea închide accesul apei spre casa incubatoarelor. Se verifică și se decolmatează întregul sistem de canale/țevi de aducțiune a apei. Se decolmatează bazinul de decantare a apei. Se acoperă fisurile apărute în beton și se verifică funcționarea robineților care reglează debitul apei pentru fiecare incubator.

Operația de verificare a instalațiilor se realizează cu cel puțin o săptămână înainte de mulgerea reproducătorilor atât pentru ca timpul disponibil să fie suficient pentru executarea unor operații de anvergură (ex. decolmatarea canalelor de aducțiune a apei) dar și pentru că este necesară o anumita perioada de timp pentru executarea altor operații (ex. dezinfectare), dar și pentru verificarea funcționarii instalațiilor anterior inceperii procesului tehnologic și eventual ajustarea echipamentelor funcție de necesitați.

Pentru dezinfectarea incubatoarelor, trocilor și bazinului de decantare se poate utiliza var nestins. Dezinfectarea se realizeaza printr-un curent slab de apa care circula prin instalație sau prin închiderea circuitului apei pentru o anumita perioada de timp sau numai prin aplicarea soluției pe pereții bazinului, ai trocilor sau incubatoarelor. De asemenea, este bine ca un curent de apă sa curețe si sistemul de aducțiune al apei. Pentru dezinfectarea bazinelor se poate utiliza și soluție de sare în concentrație de 8-10 %, aplicată pentru perioada cît mai îndelungată pe pereții trocilor și incubatoarelor, formol (1-2 %), piatra vanata (25-50 grame/100 litri apa) sau alte soluții recomandate pentru dezinfectare. Nu recomandăm utilizarea soluției de verde de malachit care are efect cancerigen.

În privința pregătirii reproducătorilor aceasta operație este de durata și trebuie să înceapa cu o alimentație corespunzătoare, care va asigura succesul supraviețuirii generației descendente. Pentru experimentul realizat, avînd în vedere ca peștii utilizați au fost pescuiți din mediul natural nu s-a putut realiza hranirea artificiala și din acest motiv supraviețuirea s-a realizat pe baza hrănirii naturale, cu organismele care s-au aflat în bazinele de creștere, ajunse odata cu apa de irigare. Acest lucru a fost posibil prin asigurarea unei densitați scazute de pești în cele doua bazine și administrarii de hrană naturală vie, capturată pe pîrîul care alimenteaza pastrăvaria. Cu toate acestea au fost constatate diferențe în calitatea elementelor sexuale eliberate la cele două loturi, la unul dintre ele realizîndu-se o hrănire deficitară din cauza epuizării resursei trofice naturale (din deriva).

În vederea selecției de reproducători pentru dezvoltarea liniilor de pești destinate creșterii pentru consum, aceasta trebuie să se realizeze pe baza descendenților obținuți din aceste loturi, care vor fi invațați să utilizeze hrană artificială.

Indisponibilitatea unor spații suficiente de cantonare și numarul redus de exemplare ne-au determinat să menținem împreuna pe tot cursul anului indivizii din ambele sexe și consider ca în cazul realizării tehnologiei de creștere în captivitate a lipanilor în scop de repopulare este necesar sa fie cît mai puțin alterate comportamentele din mediul natural. Din acest motiv am optat și pentru creșterea exemplarelor în bazine de pămînt care au putut susține în anumita măsură și funcția trofică a indivizilor.

Pentru loturile de pești care sunt hrănite cu hrană artificială hrănirea este sistata cu 24 ore înainte de mulgere.

Recomandăm selectarea ca reproducători a indivizilor cu vîrsta cuprinsă între 4 si 6 ani (femele) și 3 si 5 ani (masculi).

Selectarea indivizilor pe sexe a fost realizată înaintea perioadei de mulgere, cînd indivizii au fost menținuți în vase speciale, care anterior au fost dezinfectate cu soluție de sare 8 %. Dupa anestezierea peștilor cu soluție MS-222 s-a procedat la mulgerea acestora, încercînd să realizăm un raport la fecundare de 2 masculi la 3 femele. Am utilizat acest raport între genitori deoarece volumul de lapți eliberat de către masculi este mic si se pierde parțial în cursul operației de mulgere.

Anestezierea se realizează în vase separate, cu volum de 50-100 litri apă în care să poată fi ținuți mai mulți reproducători. Anterior introducerii peștilor se cîntăresc 5-10 grame de MS-222 și se dizolvă în 100 litri apă. Peștii introduși în această soluție își reduc mișcările respiratorii dupa cîteva minute, moment în care poate începe recoltarea elementelor sexuale. Este necesar să se observe permanent peștii narcotizați pentru a putea interveni rapid în cazul morții lor aparente, prin introducerea lor în apă curata. De asemenea, în cazul trecerii prin această soluție a unui numar mare de pești trebuie sa se asigure sublimentarea oxigenului dizolvat (prin adăugare de apa în lipsa unor instalații speciale de oxigenare).

Recoltarea și fecundarea icrelor de lipan

Este necesar ca recoltarea elementelor sexuale să se realizeze în spații special amenajate, să nu fie expuse luminii solare directe, temperaturilor scazute sau curenților puternici de aer. Temperatura aerului este bine să fie apropiată de valorile temperaturii mediului acvativ. În nici un caz nu se va realiza mulgerea reproducătorilor în condiții în care temperatura aerului se afla în jurul valorii de 0 grade Celsius.

Pentru indivizii capturați din mediul natural și parcați în bazinele pastrăvăriei Valea Stanii încă din luna martie s-a constatat inițierea comportamentului de reproducere, prin constituirea unor grupuri de pești (carduirea). Totodata, desenul și colorația corpului s-au accentuat. Acestea sunt primele semne care marchează începutul perioadei de reproducere.

Pentru determinarea perioadei optime de mulgere este necesar ca reproducătorii să fie testați. Aceasta se realizează prin palparea abdomenului femelelor și constatarea posibilei eliberari a icrelor. Icrele ajunse la maturitate sunt ușor eliberate de catre femele, au culoare gălbuie și sunt translucide. Icrele supramaturate devin albiciase și trebuiesc eliminate de la fecundare deoarece induc o rata mare de mortalitate la puieți sau sunt eliminate chiar din faza de fecundare.

Recoltarea elementelor sexuale este mai dificilă decît în cazul pastrăvului, deoarece lipanul nu depune icrele într-o singură pontă. Se cunoaște că în mediul natural, între perioadele de depunere a pontelor, în locuri diferite, există perioade de repaus. Existența acestor perioade presupune și existența unor stadii de dezvoltare diferențiata a icrelor din ovarele femelei. În condițiile reproducerii artificiale, forțarea eliminarii întregului conținut de icre din ovare la o singura mulgere ar avea ca rezultat obținerea unui procent însemnat de incomplet maturate, care ar cauza pierderi importante la generația descendenta. Din acest motiv considerăm ca este necesară testarea unor produși naturali sau compuși chimici de sinteza cu efect asemanator extractului de hipofiză de crap, care ar grăbi maturarea tuturor ovocitelor din ovare și eliberarea lor ar putea fi obținuta la o singură mulgere. Acesta ar fi un avantaj destul de mare pentru păstravar deoarece ar reduce perioada efectuării operației de mulgere și ar ameliora simțitor pierderile cauzate de stadiile de dezvoltare imature sau supramaturate ale ovocitelor.

După recoltarea elementelor sexuale este necesar să se realizeze un tratament profilactic al reproducătorilor pentru reducerea impactului cauzat de către organismele patogene asupra peștilor. Dacă există spații de parcare suficiente pentru reproducători și operațiile de manipulare nu afectează în măsură importanța peștii recomandăm că tratamentul sa se efectueze la cîteva zile dupa mulgere (aproximativ o săptamînă). Altfel tratamentul se va realiza imediat după mulgere, în vase speciale, într-o soluție de sare 6-8%, timp de expunere 15-20 secunde sau sulfat de cupru (piatra vanata) în soluție de 25-50 grame la 100 litri apă (timp de expunere 10-15 secunde). Rolul acestui tratament este de a cicatriza rănile tegumentare apărute în timpul manipulării peștilor și de a stimula secreția celulelor mucoase din stratul epidermic. Tratamentul va fi repetat de cîte ori este nevoie pentru a preîntampina apariția petelor necrotice pe tegument și fixarea ciupercilor din genurile Saprolegnia si Achlia sau a altor organisme patogene care se fixează și se dezvoltă în masă în leziunile tegumentului.

Elementele sexuale rezultate din mulgerea reproducătorilor se colectează în vase cu pereții netezi (porțelan sau smalțuiți) pentru a nu produce fisuri ale membranelor ovocitelor care prin eliberarea conținutului ar putea afecta procesul de fecundare. Vasele de colectare vor fi dezinfectate anterior utilizarii. În vasul de mulgere este necesar să se acumuleze numai elementele sexuale și să se elimine pe cît posibil impuritațile (materii fecale sau mucus tegumentar). Permanent se va asigura amestecarea elementelor sexuale pentru asigurarea fecundării icrelor cu ajutorul unor pene fine (recomandat de gască). Elementele sexuale astfel obținute se lasa 3-5 minute în castroane, după care urmează spălarea repetată a acestora cu apă curată, la temperatura apei în care au fost ținuți peștii. Rolul acestor spalări este de a elimina membranele rupte de ovocite și conținutul lor, și al altor impuritați dar și de a elimina materialul lipicios care acoperă membranele ovocitelor și care în timpul incubării ar cauza agregarea icrelor, facilitând apariția și dezvoltarea micetelor.

După spălare, icrele sunt lăsate în apă curată timp de 10 –30 minute, moment în care se constată creșterea diametrului acestora, ceea ce înseamnă că fecundarea s-a realizat, iar ulterior vor fi așezate în incubator. În momentul dispunerii în incubatoare se are în vedere egalizarea temperaturii icrelor din vasul de colectare cu temperatura mediului acvatic, operație care se realizează timp de 10-15 minute.

Incubarea icrelor este recomandat să se realizeze în incubatoare de tip Zug în care se realizează un curent ascendent permanent de apă care asigură barbotarea icrelor și impiedică agregarea lor. Numărul de icre dispuse într-un incubator depinde de capacitatea acestuia, și poate să fie de 10000-30000 într-un incubator cu volum de 10 litri. Fluxul de apă care irigă incubatorul trebuie să poata fi ușor controlabil (prin robineți) pentru a asigura barbotarea ușoară a tuturor icrelor și totodata menținerea lor în incubator. Funcționarea deficitară a incubatorului poate compromite în totalitate lotul de icre aflate la incubat.

Un debit de 1-2 litri de apă pe minut este suficient pentru asigurarea concentrației de oxigen necesare în perioada incubării. Importanța deosebită are menținerea unui curent permanent de apă care să asigure barbotarea icrelor în incubatoare.

Durata perioadei de incubare variază în funcție de temperatura mediului acvatic, fiind cuprinsă între 180-240 grade-zile. Temperatura optima din timpul incubarii este de 10-12 grade Celsius. Mai puțin exigent decât păstravul în funcție de valorile temperaturii apei, variațiile termice circadiene suportate de lipan sunt de 3-5 grade. Scăderea temperaturii mediului acvatic la valori mai mici de 5 grade Celsius induce în timp pierderi masive în randul icrelor aflate la incubat. Constanta temperaturii apei asigură dezvoltarea normală a embrionilor și reducerea pierderilor. Etapele cu sensibilitate deosebită în dezvoltarea embrionară se manifestă în perioada de diferențiere a primordiilor organelor (începutul segmentării zigotului) și până la definitivarea constituirii embrionului. De asemenea, o altă perioadă de risc în dezvoltarea individuală apare în timpul eclozării și perioada de alevinaj, când alevinii sunt expuși unor fluctuații de temperatură.

Efecte nocive asupra peștilor în timpul dezvoltării embrionare au si șocurile mecanice.

Efecte nefavorabile asupra dezvoltării embrionare pot avea și scăderea concentrației oxigenului dizolvat (în cazul întreruperii fluxului de apă), apariția unor substanțe chimice toxice în apă, dezvoltarea excesiva a microorganismelor.

Operații de curățare sau transport ale icrelor fecundate se vor realiza numai în primele ore de după fecundare, după care este necesar ca acestea să nu mai fie supuse șocurilor termice sau mecanice.

Operația de eliminare a icrelor moarte, care se albesc și devin opace este mai dificilă decât în cazul incubatoarelor Wacek, dar avantajul utilizării incubatoarelor Zug este acela ca acestea se pot elimina pe la partea superioară a incubatorului, ca de altfel și membranele celulare rezultate dupa începerea ecloziunii, prin mărirea ușoară a debitului de apa în incubator.

Incubarea icrelor se va realiza în camere întunecoase, acestea fiind protejate de pătrunderea luminii directe.

Pentru menținerea calității apei în perioada incubarii icrelor este necesar ca bazinul de decantare si bazinul de filtrare sa fie perfect functionale, limitand patrunderea diferitelor materii organice sau anorganice care se afla in mod obisnuit in suspensie. Daca suprafața bazinului de decantare este mare el poate avea și rolul de preîncălzire a apei, scurtând astfel durata incubării icrelor.

Ținând cont de perioada scurtă de incubare a icrelor de lipan propunem însă realizarea unor instalații de recirculare și termostatare a apei care nu numai că vor reduce perioada de incubare dar vor asigura și creșterea procentului de supraviețuire. Aceasta instalație poate funcționa și în perioada de predezvoltare asigurând un ritm accelerat de creștere a puieților în condițiile utilizării unor debite destul de mici de apă.

Recomandăm retehnologizarea instalațiilor de creștere și predezvoltare numai în cazul în care se dorește că puietul obținut să fie destinat obținerii viitorilor reproducători, care vor constitui liniile de cultură piscicolă, cu scop economic.

Predezvoltare

Se recomandă ca incubatoarele Zug să fie așezate deasupra unor troci în care puieții vor putea ajunge fie singuri, înotând în sensul curentului de apă, fie vor fi deversați la încheierea perioadei de incubare. Cele mai utile troci sunt cele confecționate din fibră de sticlă, acestea fiind ușor de manipulat și transportat și totodată pot fi ușor curățate, iar tratamentele sunt mai ușor de realizat. Trocile vor fi dezinfectate imprealabil cu substanțele utilizate și pentru dezinfecția bazinelor.

La scurt timp după eclozare puieții se ridică la suprafața pentru a-și umple cu aer vezicile inotatoare.

Perioada resorbtiei sacilor embrionari este variabilă, funcție de temperatură apei, care influențează viteza reacțiilor metabolice și deci intensitatea creșterii. Este recomandat ca hrănirea artificială a puieților să înceapă atunci când mai mult de1/2 din sacul embrionar a fost resorbit.

Hranirea puietilor destinati repopularilor trebuie sa se faca cu organismele care constituie in mod natural hrana acestora si in acest sens fie se vor realiza culturi speciale pentru obtinerea microorganismelor acvatice (cladoceri, rotiferi, copepode), fie se vor confectiona viviere speciale in care pestii vor putea fi mentinuti in bazine speciale.

Hrănirea puieților destinați creșterii pentru consum trebuie să se realizeze cu hrană granulată specială, destinată speciilor de pești cu creștere dificilă, granulația furajului fiind corespunzatoare taliei peștilor.

Densitatea de încărcare a trocilor este corespunzătoare taliei peștilor și debitului de apă utilizat.

În condițiile creșterii intensive, în primele faze de după eclozare, până la resorbția sacilor vitelini se poate realiza o densitate de 15 000-20 000 puieți pe troacă, la un debit al apei de 5-10 litri pe minut și o temperatură de 10-12 grade Celsius. Creșterea temperaturii apei peste aceste valori va necesita creșterea debitului de alimentare. Se va avea grijă ca la admisia apei în troci să nu se formeze bule de gaz, care ar putea favoriza embolia gazoază la puieți. Operația de curățare a trocilor se va realiza zilnic, îndepărtând prin pipetare resturile membranelor icrelor și alevinii morți pentru limitarea riscurilor de dezvoltare a organismelor patogene.

În perioada de alevinaj nu recomandăm efectuarea de tratamente profilactice.

După 10-15 zile de la eclozare (funcție de valorile temperaturii apei și deci de intensitatea hrănirii active) densitatea de creștere a indivizilor se va reduce la 10000-15000 exemplare pe troacă (1 m2).

La vârsta de aproximativ o luna de zile densitățile de creștere se vor reduce la 2500 – 5000 exemplare pe troacă (m2) crescând debitul apei la admisie la 10-15 litri/minut. În această perioadă se pot efectua și unele tratamente profilactice.

Când puieții ating o greutate individuală medie de 3 grame, densitatea de creștere se reduce la 1500-2000 de exemplare pe troacă, menținând debitul de apă de 15-25 litri/minut.

Când puieții ating greutatea medie individuală de 3-5 grame ei pot fi trecuți în bazine de predezvoltare.

În perioada dezvoltării în troci puietii vor fi tinuți sub observație atentă, verificând permanent debitele apei la admisia în troacă, nivelul zilnic al mortalității, ritmul de creștere al peștilor și starea generală de sănătate a puieților, pentru a putea interveni în timp util în vederea limitării pierderilor.

Hrănirea se va realiza conform tabelelor de furajare propuse de firmele producătoare (număr de tainuri, cantități și recepturi administrate în funcție de temperaturi și talia pestilor).

Creșterea puieților destinați repopularii trebuie să se realizeze în condiții apropiate de cele naturale. După eclozare alevinii vor fi ținuți în troci până la resorbția sacilor vitelini și vor fi hrăniți cu hrană vie naturală, recoltată cu filee planctonice din culturile de microorganisme special constituite sau din lacuri și bălți aflate în apropiere. O altă variantă de creștere se bazează pe creșterea în viviere complet închise și protejate împotriva prădătorilor care vor fi amplasate în râuri pe brațe moarte, în zonele în care se dorește să se realizeze repopulările. De asemenea ar fi interesant de realizat testarea creșterii larvelor de lipan în viviere scufundate în lacuri de acumulare bogate în zooplancton, și verificarea hrănirii și ritmului de creștere al lipanului.

Recoltarea microorganismelor destinate hrănirii puieților de lipan crescuți pentru repopulare se va realiza cu filee planctonice de diferite mărimi (50 si 80 microni). În cazul creșterii lipanilor pentru repopulare nu se poate vorbi de densități de creștere, fiind necesar să beneficieze de întregul spațiu disponibil pentru a-și putea selecta habitatul corespunzător.

Pentru realizarea repopulărilor este necesar ca pentru fiecare populație de lipan identificată să se realizeze loturi de reproducători în păstrăvării. Deoarece în această situație se pune în discuție și specializarea personalului precum și realizarea unor anexe speciale pentru obținerea de hrană vie, considerăm că ar fi necesară dezvoltarea unei baze de reproducere în captivitate a lipanului, în care să se constituie loturi de reproducători pentru populațiile de pești periclitate. Acest lucru s-a încercat și a reușit parțial în cazul acestei teme, când s-a realizat transportul de pești de la distanțe apreciabile, de la care s-au obținut elementele sexuale, s-a reușit fecundarea artificială, dar nu am găsit modalitatea de hrănire a larvelor de lipan.

Dezvoltarea unei asemenea baze necesită însă investiții în amenajarea spațiilor și retehnologizare.

Creșterea în bazine a puieților destinați consumului

Este recomandat ca bazinele de creștere (predezvoltare a puieților să aibă dimensiuni mai mici pentru a facilita activitățile de curățare a materiilor organice acumulate, a peștilor care mor, a algelor dezvoltate pe pereții, să permită efectuarea tratamentelor fără a periclita supraviețuirea peștilor.

Caracteristicile constructive ale acestor bazine sunt similare celor utilizate în creșterea păstrăvilor.

Densitatea de creștere a puieților de lipan în bazine este de 250 1000 ex./m2, funcție de vârsta peștilor (talie), temperatura și debitul apei.

Debitul de apă la admisia în bazin, depinzând de asemenea de numărul de indivizi din bazine, greutatea medie individuală și temperatura apei, trebuie să fie cuprins între 30 și 100 litri/minut.

În unele lucrări de specialitate se propune pentru creșterea puietului utilizarea bazinelor circulare, cu scurgere de fund, centrală și cu sistem de irigare al bazinului care să asigure un curent de apă circular permanent în bazin. Aceste bazine sunt mai avantajoase din punct de vedere al circulației apei și preluării substanțelor rezultate din metabolismul peștilor.

Este bine ca bazinele să fie acoperite cu materiale sintetice ușoare pentru a limita expunerea directă a peștilor la razele ultraviolete, care străbat straturile superficiale ale apei, și în condițiile unei irigări insuficiente ar putea cauza supraîncălzirea apei din bazine.

Hrănirea se va realiza conform indicațiilor specificate de producătorul furajului granulat.

Tehnologia reproducerii artificiale a linului (Tinca tinca)

Baza tehnică a stațiunii de reproducere și reproducerea artificială a linului

În vederea reproducerii artificiale a linului, pe lângă materialul biologic constituit în lotul de reproducători, ce vor fi utilizați în pocesul de reproducere, mai este nevoie de următoarea bază tehnico – materială: bazine de prematurare, bazine de maturare, incubatoare și căzi folosite la incubarea și predezvoltarea larvelor.

Bazinele de iernat. Linul iernează împreună cu celelalte ciprinide în bazinele destinate pentru acest scop. Primăvara, reproducătorii de lin sunt reținuți și se introduc în bazinul de prematurare.

Bazine de prematurare. Sunt bazine mici, cu alimentare și evacuare continuă. Ca bazin de prematurare pentru lin, se utilizeaza bazinele de maturare (20 – 30 mp și adâncimea de 0,5 – 0,7 m), sunt aceleași bazine utilizate și la maturarea crapuli, a peștilor fitoplanctonofagi sau a altor specii de pești răpitori.

Reproducătorii separați pe sexe se mențin în bazinele de maturare unde se furajează până în preziua stimulării hormonale.

Bazine pentru maturarea reproducătorilor. Maturarea reproducătorilor după stimularea hormonală se face în căzi PVC cu dimensiunile de 2,5 x 2,5 x 1 m, sau din fibră de sticlă (3 x 0,80 x 0,75 m), cu alimentare și evacuare permanentă.

Stația de reproducere artificială. Constucție ce adăpostește :

minilaborator prevăzut cu microscop, lupă binocular, cântar electronic, de asemenea, inventarul specific reproducerii artificiale (sticlărie de laborator, seringi, tifon, finet, vase de colectare a produselor seminale, recipienti din plastic de diverse dimensiuni, etc.);

platformă cu mese pentru porționarea, cântărirea și fecundarea icrelor ;

aparate pentru incubarea icrelor de lin ;

platformă pentru căzi, utilizate la creșterea larvelor de lin în prima etapă, sau bazinele de dezvoltare postembrionară. 

Aparate de incubare. Incubatorul Nucet este format dintr-o cutie metalică, cu dimensiunile 60 x 60 x 55 cm, în care se introduce un juvelnic, cu dimensiunile 52 x 52 x 46 cm, din sită de nytal, cu ochiuri de 0,5 mm; juvelnicul este susținut de un stelaj metalic din fier beton, cu dimensiunile 56 x 56 x 55.

Pentru faptul că, icrele de lin sunt de dimensiuni mici, juvelnicele în care se pun ramele cu icre la incubat, sunt din nytal cu ochiul de 200 , pentru a împiedica evadarea alevinilor.

Apa intră în juvelnic printr-un robinet montat deasupra incubatorului. Incubatoarele echipate corespunzător, cu cadru metalic pentru fixarea ramelor cu icre și ,,T-uri’’ ce se racordează la pipa de alimentare cu apă a incubatorului, prin intermediul unui furtun ce are în prelungire o piesă din țeavă în formă de ,,T ‘’– latura orizontală a acestei piese fiind găurită, astfel încât, apa de alimentare să fie dispersată pe toată suprafața incubatorului.

Pentru fecundare, se folosesc tăvi pentru întinderea icrelor pe rame. După ce icrele au fost puse în contact cu sperma, se întind pe ramele de nytal care sunt imersate în apa din tăvi.

Tăvile, sunt confecționate din tablă galvanizată. Dimensiunile acestora sunt (180 x 67 x 6,5 cm).

Căzi pentru creșterea linului în prima etapă de dezvoltare. Sunt confecționate din fibră de sticlă cu dimensiunile: 220 x 60 x 40 cm.

Aceste căzi au un filtru, de forma unei mânecuțe, montat pe un arc (pentru a mări suprafața de filtrare). Filtrul se fixează la țeava de preaplin care este în formă de ,,L’’ cu latura mică în interiorul căzii, iar cea mare în exterior.

Reglarea nivelului apei în căzi se face prin ridicarea sau coborârea părții exterioare a acestei țevi.

Selectarea lotului de reproducători

Reproducătorii de lin se separă pe sexe la temperatura de 18oC. Trebuie neapărat separat pe sexe pentru a evita pontele spontane. Separarea pe sexe a reproducătorilor este o operațiune simplu de făcut, deoarece, la această specie, masculul prezintă o dezvoltare pronunțată a centurii pelviene și a înotătoarelor de la acest nivel, cu arcuirea și îngroșarea pe o parte a acestora.

Pentru reproducerea artificială sunt folosiți reproducatori de talie mică; femelele cu greutatea medie în jur de 300 g/ex, iar masculii sunt ceva mai mari.

Stimularea hormonală

Femelele se pot stimula hormonal în două moduri:

stimularea hormonală cu extract hipofizar de crap (10 mg/kg corp), într-o singură doză (intraperitoneal);

stimularea hormonală cu extract hipofizar prin administrarea dozei (9 – 10 mg/kg corp), în două injecții intraperitoneale succesive (2 – 3 mg și respectiv, 6 – 7 mg/kg corp), la 8 ore interval, obținând un rezultat mai bun.

la masculii de aceeași talie hipofizarea se face într-o singură doză 6 mg/kg corp.

După o perioadă de maturare de 12 – 18 ore la 24 – 25oC, se face prelevarea icrelor. La prelevarea icrelor apar două situații:

femele care cedează aproape integral cantitatea de icre într-o singură porție;

femele la care prelevarea icrelor se face în mai multe reprize, la interval de o oră.

Fecundarea

Icrele obținute sunt cântărite, se pun în contact cu sperma (se face fecundarea uscata) și apoi se întind pe rame.

Pentru prevenirea apariției ciupercii parazite Saprolegnia sp, după 24 ore se procedează la îmbăierea icrelor cu formalină 0,5 ml : 1 l apă, timp de 15 minute.

Icrele de lin sunt micuțe și gălbui (în medie 1425 boabe/g), au dimensiuni cuprinse între 0,4 – 0,5 mm, ajungând după fecundare, prin hidratare, la dimensiunea de 0,6 – 1 mm.

Embrionarea

Perioada de incubație durează de la 52 – 60o zile, în funcție de temperatură. La o temperatură a apei de 20oC, perioada de incubație durează 60-70o zile.

Procentul de embrionare este de 63 – 72%, iar cel de eclozare este comparabil cu acesta.

Larvele eclozate sunt foarte mici și sensibile, stau mult timp agățate de juvelnic și rame, prin urmare, nu trebuiesc scoase ramele de incubare până ce larvele nu se desprind singure de pe substrat. De asemeni trebuie evitate manipularile în această perioadă.

Larvele eclozate se mențin în incubatoare, timp de 4 – 5 zile (cu curent de apă).

Creșterea larvelor de lin în prima etapă de dezvoltare

Alevinii sunt ținuți în incubatoare până la resorbția sacului vitelin. După această fază, larvele se transvazează în alte incubatoare cu juvelnice curate, pentru a putea fi observate și supraveghiate mai bine.

Hrana larvelor în această fază este constituită din organisme planctonice minuscule și în completare se hrănesc cu gălbenuș de ou mixat, timp de încă 6 – 7 zile și apoi se face transferul lor în căzi hrănindu-se în continuare cu galbenuș de ou mixat, completat cu prestarter, până la vârsta de 21de zile, când sunt populate în bazine de pământ.

Tehnici de reproducere la caracudă (Carassius carassius)

Sisteme de producție

Sistemele de producție cele mai des folosite pentru creșterea și reproducerea caracudei sunt bazinele de pământ, dar culturile de orez sunt de asemenea folosite în unele zone, în special China.

Pregătirea bazinelor. Bazinele de pământ sunt folosite atât pentru creștere, cât și pentru reproducere la caracudă. Dimensiunea bazinelor variază de la 0.07-0.2 ha, cu o adâncime de 1.5-2 m. Bazinele sunt curățate chimic pentru a elimina potențialele organisme periculoase, iar în prealabil sunt uscate complet. Varul este cel mai des utilizat compus chimic pentru dezinfecția bazinelor și se aplică în cantități de 900-1125 kg/ha. Fertilizantul organic (bălegar sau resturi vegetale) se aplică cu 5-10 zile înainte de introducerea peștilor, în funcție de temperatura apei, având rolul de a crește biomasa de hrană naturală disponibilă (zooplancton). Cantitatea de fertilizant organic folosit este, în mod obișnuit, de 3000 kg/ha, dacă se folosește fertilizant de origine animală, sau 4500 kg/ha în cazul resturilor vegetale. Se poate folosi și o combinație a celor 2 fertilizanți descriși mai sus, dar cantitățile trebuie ajustate.

Producția de larve. Caracuda selecționată, matură și fără probleme de sănătate este selectată și eliberată în bazinele de reproducere. Injecția cu hormoni poate fi folosită, dar specia se reproduce foarte bine și fără injecție. Avantajul acestei injecții la specia Carassius carassius constă în sincronizarea depunerii. Cel mai important aspect al reproducerii este asigurarea unui substrat format din iarbă, vegetație acvatică, frunze, ramuri de copac în coloana de apă, unde pot fi atașate icrele depuse. Ouăle pot fi lăsate să eclozeze în mod natural, direct în bazinele de pământ, unde a avut loc și reproducerea sau pot fi mutate în bazine de eclozare împreună cu substrat și fixate în coloana de apă.

Pentru o rată a natalității mai bune, ouăle pot fi puse la incubat în bazine sau piste cu flux continuu de apă. Aici se pot aduce icrele împreună cu substrat, sau acestea sunt desprinse de substrat și sunt eliberate în bazine (piste). Adezivitatea icrelor poate fi eliminată prin mixarea lor cu soluție de argilă prealabil depozitării în bazinele de incubare. Larvele sunt mutați în bazinele de creștere imediat ce pot înota liber și se pot hrăni singuri.

Bazinele de creștere. Monocultura este metoda folosită pentru creșterea larvelor de caracudă. Densitatea obițnuită se încadrează în limitele de 1.5-2.25 milioane de larvei/ha. Numărul exact depinde de durata perioadei de creștere (2-3 săptămâni, care la rândul ei depinde de temperatura apei) și de dimensiunea dorită. Fertilizarea organică este practicată, folosindu-se între 1500 și 3000 kg/ha la fiecare 4-5 zile în cazul fertilizanților animali sau vegetali. Laptele de soia poate fi folosit ca fertilizant sau direct ca hrană pentru larve, pentru a înlocui nevoie de fertilizanți organici. În mod normal se aplică 3-5 kg de soia uscată la 100.000 de pești, zilnic. Aplicarea unei paste de soia sau a altor produse secundare provenite din procesarea cerealelor este necesară după cea de-a cincea zi de creștere, în cantități de 1.5-2.5 kg la un stoc de 100.000 de pești. Ratele normale de supraviețuire sunt în jurul valorilor de 70-80%, dar pot depăși și 90% dacă se acordă o atenție deosebită.

Peștii ajung la dimensiunea de 3 cm după aproximativ 2-3 săptămâni de creștere. Este necesară o atenție deosebită la colectarea și menținerea peștilor la densități foarte mari pentru aproximativ câteva ore, pentru a crește rezistența peștilor la transport.

Creșterea alevinilor. Larvele la această dimensiune sunt pregătite pentru a fi mutate în alte bazine de creștere, până la dimensiunea de 6-7 cm. Peștii sunt introduși în densități de 150.000-300.000 alevini/ha. La sfârșitul acestei perioade, alevinii ajung la dimensiuni de 10 cm și 25 g sau chiar mai mult. Rata de supraviețuire este de 80-90%. Inițial, alevinii sunt hrăniți în special cu hrană naturală cu adaos de fertilizant sau lapte de soia.

După ce ajung la dimensiunea de 6-7 cm, hrana poate fi completată cu cea disponibilă în comerț (hrană peletată, produse secundare ale cerealelor), astfel încât la sfârșitul primului an peștii ajung la peste 10 cm și sunt destul de mari pentru a fi eliberați, oferindu-le o mai mare șansă de supraviețuire.

Concluzii

Reproducerea și dezvoltarea la pești este influențată de numeroși factori interni și externi;

Comportamentul nupțial și de reproducere poate fi indus adulților prin metode de stimulare hormonală și prin aproximarea condițiilor de habitat și a regimului alimentar;

Metoda optimă pentru colectarea reproducătorilor și a indivizilor pentru studiu a fost electronarcoza;

În vederea reproducerii speciilor rare de pești, cele 2 baze de cercetare de care S.E. Aquaterra dispune au fost amenajate respectând condițiile ecologice naturale;

Au fost realizate 550 de acvarii de diferite forme și dimensiuni, dotate cu rețele de alimentare pentru fiecare bazin, cu conducte, furtune, pietre aeratoare, filtre de substrat, filtre cu burete poliuretanic și conducte de aer cu rol de filtrare (așa numitele filtre interioare), filtre exterioare (pond, Tetrapond, Fluval);

Au fost amenajate 20 de acvarii biotop cu sisteme recirculante și filtrare exterioară a apei, pompe de contracurent de apă (power-head) pentru a imita condițiile naturale de viață a peștilor din habitatele sau ecosistemele reofile (de apă curgătoare) ale României;

Au fost amenajate 2 laboratoare speciale: Fluvarium I și II cu 33 de bazine betonate necesare pentru creșterea peștilor amenințați cu dispariția de talie mare, pe care se experimentează tehnici de reproducere în captivitate;

Încercările de reproducere a speciilor Romanichtys valsanicola, Zingel zingel și Zingel streberi au fost fără succes, biologia și ecologia lor fiind insuficient cunoscute, lucru care a dus la o maturizare asincronă a indivizilor; efectele stimulării hormonale nu sunt cunoscute la aceste specii, această tehnică nefiind aplicată;

În urma cercetărilor de teren efectuate, au fost acumulate cunoștințe solide privind speciile Leuciscus leuciscus, Leuciscus iduus și Leuciscus (borysthenicus) celensis, lucru care a condus la experimente de reproducere încheiate cu succes în cadrul Centrului Educațional Ecologic Aquaterra;

Comportamentul nupțial s-a manifestat în acvariile plantate cu Potamogeton crispus și în cele cu Echinodorus amazonicus:

În anii 2008 și 2009, la începutul lunii august, s-a realizat repopularea Văii Gurbanului cu pui de Leuciscus (borysthenicus) celensis – 458 de indivizi (2008) și 645 de indivizi (2009);

Umbra krameri preferă hrană reprezentată de Daphnia sp. și alte specii de dafnii: Daphnia pulicaria, Daphnia magna, Daphnia longispina, apoi copepode din genul Cyclops (aprilie);

A fost observat comportamentul de curtare și reproducere la țigănuș, iar reproducerea s-a realizat cu succes.;

Fertilitatea icrelor la această specie pare a fi destul de scăzută din observațiile efectuate (aproximativ 15%), neexistând date în literatură în această privință pentru a putea determina o rată a succesului;

Sabanejewia aurata vallachica s-a reprodus în 2 variante experimentale: în acvariu cu Vallisneria sprialis și în acvariu cu Heleocharis acicularis;

Depunerea icrelor s-a realizat pe substrat și la baza tulpinilor plantelor submerse. Numărul puilor a fost scăzut – 15-20 de pui, iar supraviețuirea lor este corelată cu cantitatea de hrană disponibilă pe substrat – zoobentos;

Maturitatea sexuală la lipan se atinge la 2-3 ani, iar prolificitatea este ridicată față de alte salmonide (10000-13000 icre);

Reproducerea lipanului se realizeaza in primavara, de obicei pe parcursul lunii aprilie. Durata si intensitatea reproducerii depind de valorile temperaturii apei, si se realizeaza la temperaturi mai mari de 6-8ºC;

Ținând cont de perioada scurtă de incubare a icrelor de lipan este necesară realizarea unor instalatii de recirculare și termostatare a apei care nu numai că vor reduce perioada de incubare dar vor asigura și creșterea procentului de supraviețuire;

Hrănirea puieților destinați repopularilor trebuie să se facă cu organismele care constituie în mod natural hrana acestora și în acest sens fie se vor realiza culturi speciale pentru obținerea microorganismelor acvatice (cladoceri, rotiferi, copepode), fie se vor confecționa viviere speciale în care peștii vor putea fi menținuți în bazine speciale;

Reproducerea la lin (Tinca tinca) a fost realizată cu succes folosind tehnica stimulării hormonale;

Reproducătorii de lin se separă pe sexe la temperatura de 18oC;

Pentru reproducerea artificială sunt folosiți reproducatori de talie mică; femelele cu greutatea medie în jur de 300 g/exemplar, iar masculii sunt ceva mai mari;

Perioada de incubație durează de la 52 – 60 zile, în funcție de temperatură; procentul de embrionare este de 63 – 72%, iar cel de eclozare este comparabil cu acesta;

Larvele eclozate se mențin în incubatoare, timp de 4 – 5 zile (cu curent de apă);

Hrana larvelor este constituită din organisme planctonice minuscule și în completare se hrănesc cu gălbenuș de ou mixat, timp de încă 6 – 7 zile și apoi se face transferul lor în căzi hrănindu-se în continuare cu galbenuș de ou mixat, completat cu prestarter, până la vârsta de 21de zile, când sunt populate în bazine de pământ sau transportate în locațiile de repopulare;

Sistemele de producție cele mai des folosite pentru creșterea și reproducerea caracudei (Carassius carassius) sunt bazinele de pământ;

Caracuda selecționată, matură și fără probleme de sănătate este selectată și eliberată în bazinele de reproducere; injecția de hormoni este folosită doar pentru sincronizarea reproducerii;

Ouăle pot fi lăsate să eclozeze în mod natural, direct în bazinele de pământ, unde a avut loc și reproducerea sau pot fi mutate în bazine de eclozare împreună cu substrat și fixate în coloana de apă;

Pentru o rată a natalității mai bune, ouăle pot fi puse la incubat în bazine sau piste cu flux continuu de apă;

Caracuda obținută în urma reproducerii artificiale a fost eliberată la o dimensiune de aproximativ 10 cm, pentru a maximaliza șansele indivizilor de supraviețuire.

Bibilografie

ALEXANDRESCU I.,Călăuza crescătorului de pești în iazuri și heleșteie, Ed. Ceres, București, 1973.

ALEXANDROVNA, I.V., Gametoghenez i polovî tikli veslonosa (Polyodon spathula Walbaum), Autoreferat Moscova 1989, 1989.

ANTALFI A., TOLG I., Halgazdasagi, ABC Mezogazdasagi, Kiado – Budapest, 1971 .

BALLARD, W.W., R.G. NEEDHAM, 1964 – Normal embrionic stage of Polyodon spathula (Walbaum). Journal of Morphology 114(3):465 – 477.

BĂNĂRESCU P., 1964, Fauna Republicii Populare Române, PISCES – OSTEICHTHYES (pești ganoizi și osoși), Volumul XIII.

BILLARD R., BRETON B., JALABERT B., 1971, Ann. Biol. Anim. Bioch. Biophys., 11,2, 190 – 212.

BILLARD R., COSSON J., PERCHEC G., LINHART O., 1993 – Biology of sperm and artificial reproduction in carp. The Carp Aquaculture 129 (1995), p. 133, Elsevier Science B. V.

BREMG W. A., 1971, Chronic effects of low dissolved oxigen concentrations on the fathhead minow (Pimnephales promelas), Fish. Res. Board. Can., 20: 1119 – 1123,.

BUCUR C., 1990, Cercetări privind unele modificări ale ovarului post-pontă la peștii fitofagi din S.C.P. Nucet – jud. Dâmbovița – lucrare de licență, București, (nepublicata).

BUȘNIȚĂ, 1973, Reproducerea artificială și dezvoltarea la pești , Ed. Academiei RSR, București.

CĂRĂUȘU S., 1952, Tratat de ichtiologie, Ed. Academiei Republicii Populare Române,

COSTACHE MIOARA., D. VIZITIU., V. VIZITIU., COSTACHE MIHAIL.,V. MIRCEA, STOICESCU C., 1992, – Studiul evoluției caracteristicilor bioproductive la rasele de crap Frasinet, Ineu și Ropșa, în urma aplicării selecției masale. Referat de cercetare (nepublicat).

COSTACHE, M., VIZITIU, D., STOICESCU, C., NIȚĂ, M., 2000 – Rezultatele cercetăriilor privind aclimatizarea speciei Polyodon spathula (Walb.) desfășurate la SCP Nucet, în perioada 1999-2000 – lucrare prezentată la Simpozionul ,,AGRICULTURA 2000’’ – București, noiembrie 2000.

CRISTEA ANGHEL, 1980 – Un nou sistem de distribuire a apei în incubatorul tip Nucet – Buletinul de Cercetări Piscicole, Anul II (XXXIII) nr. 1, p. 107 – 113.

DETLAF, T.A., A.C. GINSBURG, 1954 – Zarodyshevoe razvitie Osetrovykh ryb Sevriugi, Osetra I Belugi, v sviazi voprosami ikh razvedeniia. (The embryonic development of sturgeon, related to propagation problems.) Akademia Nauk CCCP, Moscow, 213p.

DUMITRESCU I., BOGDAN A., NAFORNITA M., TURLINE O., 1982 – Reproductie animala – Editura Didactica si Pedagogica Bucuresti

ENE, C. 1980 – Primele rezultate la reproducerea dirijată a peștilor fito și planctonofagi în Stațiunea Nucet, 115 – 122.

ENE C., NICHIFOR F. 1984 – Reproducerea artificiala si dirijata a pestilor fito si planctonofagi in anul 1983, la statia Nucet. Rezultate si concluzii. Consfătuirea cadrelor din piscicultură, Nucet p. 19 – 28.

ENE C., NICHITEANU E. 1985 – Tehnologii si instalatii perfectionate de reproducere si predezvoltare – Consfătuirea pe probleme de piscicultura si mecanizarea operatilor din sectorul piscicol, Galati 19-21 martie p.40-48

ENE C., 1984, – Perfectionarea tehnologiilor de reproducere dirijata a speciilor de pesti fitoplanctonofagi – Consfătuirea cadrelor din piscicultură, Nucet, 22 – 24 martie; p. 38 – 43.

GHERACOPOL O. 1981, Piscicultură – curs (partea II, III, IV), Galați .

GHINZBURG A. S., 1968, Opladotvarenie u rîb i problema polispermii, Izd. Nauka, Moskva.

KAZANSKII B.N., 1956 – Osetrovoe hoziaistvo v vodoemah SSSR, Moscova, 56 – 64.

HORVATH L., 2005, Pestele și crescătoriile de pește, Ed. M.A.S.T. București,.

ILIESCU V., 1995, Raport privind piscicultura în fermele piscicole integrate la Asian Pacific Regional Research and Trading Center.

MARSHALL J. A., 1972, Influence of male sound production on ovipozition in femele Tilapia mosambica (Pisces, Cichlidae), Bull. Ecol. Soc. Am.,.

MESTER, L.E., O. ZARNESCU., C. TESIO., D. VIZITIU., C. DUMITRU 1997 – Observatii asupra ovogenezei la Polyodon spathula ( Walbaum) aclimatizat in Romania – Studii si cercetari de biologie – Seria Bilogia Animala Tom. 49, nr.1:3-11

MESTER, L.E., O. ZARNESCU., C. TESIO., D. VIZITIU.,C. STAICU., C. STOICESCU 1997 B – Observatii asupra spermatogenezei la Polyodon spathula (Walbaum) aclimatizat in Romania – Studii si cercetari de biologie – Seria Bilogia Animala Tom. 49, nr.1:27-34

MIHĂLCIOIU L., GHE. ANDREI, 1995 – Aprecierea și certificarea calității materialului seminal prin spermograme uzuale la Esox lucius și Cyprinus carpio (Koi), Galați, 92 – 98.

MIKEEVA A. P., 1962, Consfărtuirea Unională în problema folosirii în scopuri piscicole a speciilor Ctenopharyngodon idella și Hypophthalmychthys molitrix, Bul. ICPP nr. 4, anul XXI.

NICHIFOR F., 2004, Teză de doctorat, Universitatea  Dunărea de Jos – Galați, (nepublicat).

NICOLAU AURELIA și ECATERINA POPESCU, 1968 – Reproducerea artificială a peștilor fitofagi în condițiile climatice ale României – Buletinul I.C.P.P., Anul XVII, nr. 2, p. 15 – 22.

NICOLAU A., GH. BREZEANU, MARIA CALOIANU-IORDĂCHEL, A., 1973, reproducerea artificială și dezvoltarea la pești, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București.

NICULESCU-DUVĂZ, M., 1944 – Creșterea șalăului, Institutul de Cercetări Piscicole al României, Colecția Îndrumări, nr. 4,

NICULESCU-DUVĂZ M., G. CAZACU., CAZACU C., ANGELESCU N., 1980 – Experimentarea valorificării șalăului (Stizostedion lucioperca) ca specie complementară în policultură – Buletinul de Cercetări Piscicole, Anul II (XXXIII) nr. 1, p. 97 –106.

NIKOLSKII G. V., 1956, Rîbî basseina Amura, Izd. A.N. SSSR Moscova.

NIKOLSKII G. V., – 1962, Ecologia peștilor (traducere), Edit. Acad, București.

POPA CARMEN, 1999, – Studii privind reproducerea artificială a speciei Esox lucius (nepublicat).

POPA CARMEN, ELENA JECU 2002 – Selectia si ameliorarea pestilor – Ed. Macarie Targovoste.

POPESCU ECATERINA, EFRIM NICHITEANU, 1973, metode îmbunătățite în tehnologia reproducerii artificiale și creșterii puilor de pești fitofagi și planctonofagi aclimatizați la noi în țară, Galați, 69 – 76.

POPOVA G. V., 1968, Novîe issled. Po ekolog. I razvedeniu rastitelnoiadnîh rîb, Moscova, 180-186.

SAAD, A., BILLARD R., 1987 – Composition et emplor d’un diluer d’insemination chez la carp, Cyprinus carpio, Aquaculture 66.

SILVERMAN H.I., 1978, Effects of different levels of sesony contact upon reproductive activity of adult male and female Tilapia mossambicus, Pisces, Cichlidae, Anim. Behav., 26: 1081 – 1090.

STEOPOE I., AURELIA NICOLAU, ALEXANDRA CRISTIAN, 1967 – Contribuții la studiul ciclului ovarian și al dezvoltării gonadelor la crap – Buletinul I.C.P.P., Anul XVI, 1967, nr. 3, p. 28 – 42.

USATÂI M., O. CREPIS, V. CARLOV, T. CUBRAC, V. MAHNIȚCHI, O. STRUGULEA., 1995 – Particularitățile acțiunii complexe a factorilor exogeni asupra eficacității reproducerii Hypophthalmichthys molitrix (Val.), Aristichthys nobilis (Rich.) și Ctenopharyngodon idella (Val.) în condiții industriale ,- Simpozion Internațional Acvacultura și Pescuitul – Galați 18 – 22 septembrie.

WOYNAROVICH E., HORVATH L., 1981, FAO, Document tehnique sur les peches No201, Rome 1981, La reproduction artificielle des poisons en eau chaude.

Articole publicate sau în curs de publicare:

Sahlean, T.C. și colaboratorii. 2009. A review of the historical and present distribution of the Danube salmon (Hucho hucho L.) in Romania (în curs de pregătire).

Bibilografie

ALEXANDRESCU I.,Călăuza crescătorului de pești în iazuri și heleșteie, Ed. Ceres, București, 1973.

ALEXANDROVNA, I.V., Gametoghenez i polovî tikli veslonosa (Polyodon spathula Walbaum), Autoreferat Moscova 1989, 1989.

ANTALFI A., TOLG I., Halgazdasagi, ABC Mezogazdasagi, Kiado – Budapest, 1971 .

BALLARD, W.W., R.G. NEEDHAM, 1964 – Normal embrionic stage of Polyodon spathula (Walbaum). Journal of Morphology 114(3):465 – 477.

BĂNĂRESCU P., 1964, Fauna Republicii Populare Române, PISCES – OSTEICHTHYES (pești ganoizi și osoși), Volumul XIII.

BILLARD R., BRETON B., JALABERT B., 1971, Ann. Biol. Anim. Bioch. Biophys., 11,2, 190 – 212.

BILLARD R., COSSON J., PERCHEC G., LINHART O., 1993 – Biology of sperm and artificial reproduction in carp. The Carp Aquaculture 129 (1995), p. 133, Elsevier Science B. V.

BREMG W. A., 1971, Chronic effects of low dissolved oxigen concentrations on the fathhead minow (Pimnephales promelas), Fish. Res. Board. Can., 20: 1119 – 1123,.

BUCUR C., 1990, Cercetări privind unele modificări ale ovarului post-pontă la peștii fitofagi din S.C.P. Nucet – jud. Dâmbovița – lucrare de licență, București, (nepublicata).

BUȘNIȚĂ, 1973, Reproducerea artificială și dezvoltarea la pești , Ed. Academiei RSR, București.

CĂRĂUȘU S., 1952, Tratat de ichtiologie, Ed. Academiei Republicii Populare Române,

COSTACHE MIOARA., D. VIZITIU., V. VIZITIU., COSTACHE MIHAIL.,V. MIRCEA, STOICESCU C., 1992, – Studiul evoluției caracteristicilor bioproductive la rasele de crap Frasinet, Ineu și Ropșa, în urma aplicării selecției masale. Referat de cercetare (nepublicat).

COSTACHE, M., VIZITIU, D., STOICESCU, C., NIȚĂ, M., 2000 – Rezultatele cercetăriilor privind aclimatizarea speciei Polyodon spathula (Walb.) desfășurate la SCP Nucet, în perioada 1999-2000 – lucrare prezentată la Simpozionul ,,AGRICULTURA 2000’’ – București, noiembrie 2000.

CRISTEA ANGHEL, 1980 – Un nou sistem de distribuire a apei în incubatorul tip Nucet – Buletinul de Cercetări Piscicole, Anul II (XXXIII) nr. 1, p. 107 – 113.

DETLAF, T.A., A.C. GINSBURG, 1954 – Zarodyshevoe razvitie Osetrovykh ryb Sevriugi, Osetra I Belugi, v sviazi voprosami ikh razvedeniia. (The embryonic development of sturgeon, related to propagation problems.) Akademia Nauk CCCP, Moscow, 213p.

DUMITRESCU I., BOGDAN A., NAFORNITA M., TURLINE O., 1982 – Reproductie animala – Editura Didactica si Pedagogica Bucuresti

ENE, C. 1980 – Primele rezultate la reproducerea dirijată a peștilor fito și planctonofagi în Stațiunea Nucet, 115 – 122.

ENE C., NICHIFOR F. 1984 – Reproducerea artificiala si dirijata a pestilor fito si planctonofagi in anul 1983, la statia Nucet. Rezultate si concluzii. Consfătuirea cadrelor din piscicultură, Nucet p. 19 – 28.

ENE C., NICHITEANU E. 1985 – Tehnologii si instalatii perfectionate de reproducere si predezvoltare – Consfătuirea pe probleme de piscicultura si mecanizarea operatilor din sectorul piscicol, Galati 19-21 martie p.40-48

ENE C., 1984, – Perfectionarea tehnologiilor de reproducere dirijata a speciilor de pesti fitoplanctonofagi – Consfătuirea cadrelor din piscicultură, Nucet, 22 – 24 martie; p. 38 – 43.

GHERACOPOL O. 1981, Piscicultură – curs (partea II, III, IV), Galați .

GHINZBURG A. S., 1968, Opladotvarenie u rîb i problema polispermii, Izd. Nauka, Moskva.

KAZANSKII B.N., 1956 – Osetrovoe hoziaistvo v vodoemah SSSR, Moscova, 56 – 64.

HORVATH L., 2005, Pestele și crescătoriile de pește, Ed. M.A.S.T. București,.

ILIESCU V., 1995, Raport privind piscicultura în fermele piscicole integrate la Asian Pacific Regional Research and Trading Center.

MARSHALL J. A., 1972, Influence of male sound production on ovipozition in femele Tilapia mosambica (Pisces, Cichlidae), Bull. Ecol. Soc. Am.,.

MESTER, L.E., O. ZARNESCU., C. TESIO., D. VIZITIU., C. DUMITRU 1997 – Observatii asupra ovogenezei la Polyodon spathula ( Walbaum) aclimatizat in Romania – Studii si cercetari de biologie – Seria Bilogia Animala Tom. 49, nr.1:3-11

MESTER, L.E., O. ZARNESCU., C. TESIO., D. VIZITIU.,C. STAICU., C. STOICESCU 1997 B – Observatii asupra spermatogenezei la Polyodon spathula (Walbaum) aclimatizat in Romania – Studii si cercetari de biologie – Seria Bilogia Animala Tom. 49, nr.1:27-34

MIHĂLCIOIU L., GHE. ANDREI, 1995 – Aprecierea și certificarea calității materialului seminal prin spermograme uzuale la Esox lucius și Cyprinus carpio (Koi), Galați, 92 – 98.

MIKEEVA A. P., 1962, Consfărtuirea Unională în problema folosirii în scopuri piscicole a speciilor Ctenopharyngodon idella și Hypophthalmychthys molitrix, Bul. ICPP nr. 4, anul XXI.

NICHIFOR F., 2004, Teză de doctorat, Universitatea  Dunărea de Jos – Galați, (nepublicat).

NICOLAU AURELIA și ECATERINA POPESCU, 1968 – Reproducerea artificială a peștilor fitofagi în condițiile climatice ale României – Buletinul I.C.P.P., Anul XVII, nr. 2, p. 15 – 22.

NICOLAU A., GH. BREZEANU, MARIA CALOIANU-IORDĂCHEL, A., 1973, reproducerea artificială și dezvoltarea la pești, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București.

NICULESCU-DUVĂZ, M., 1944 – Creșterea șalăului, Institutul de Cercetări Piscicole al României, Colecția Îndrumări, nr. 4,

NICULESCU-DUVĂZ M., G. CAZACU., CAZACU C., ANGELESCU N., 1980 – Experimentarea valorificării șalăului (Stizostedion lucioperca) ca specie complementară în policultură – Buletinul de Cercetări Piscicole, Anul II (XXXIII) nr. 1, p. 97 –106.

NIKOLSKII G. V., 1956, Rîbî basseina Amura, Izd. A.N. SSSR Moscova.

NIKOLSKII G. V., – 1962, Ecologia peștilor (traducere), Edit. Acad, București.

POPA CARMEN, 1999, – Studii privind reproducerea artificială a speciei Esox lucius (nepublicat).

POPA CARMEN, ELENA JECU 2002 – Selectia si ameliorarea pestilor – Ed. Macarie Targovoste.

POPESCU ECATERINA, EFRIM NICHITEANU, 1973, metode îmbunătățite în tehnologia reproducerii artificiale și creșterii puilor de pești fitofagi și planctonofagi aclimatizați la noi în țară, Galați, 69 – 76.

POPOVA G. V., 1968, Novîe issled. Po ekolog. I razvedeniu rastitelnoiadnîh rîb, Moscova, 180-186.

SAAD, A., BILLARD R., 1987 – Composition et emplor d’un diluer d’insemination chez la carp, Cyprinus carpio, Aquaculture 66.

SILVERMAN H.I., 1978, Effects of different levels of sesony contact upon reproductive activity of adult male and female Tilapia mossambicus, Pisces, Cichlidae, Anim. Behav., 26: 1081 – 1090.

STEOPOE I., AURELIA NICOLAU, ALEXANDRA CRISTIAN, 1967 – Contribuții la studiul ciclului ovarian și al dezvoltării gonadelor la crap – Buletinul I.C.P.P., Anul XVI, 1967, nr. 3, p. 28 – 42.

USATÂI M., O. CREPIS, V. CARLOV, T. CUBRAC, V. MAHNIȚCHI, O. STRUGULEA., 1995 – Particularitățile acțiunii complexe a factorilor exogeni asupra eficacității reproducerii Hypophthalmichthys molitrix (Val.), Aristichthys nobilis (Rich.) și Ctenopharyngodon idella (Val.) în condiții industriale ,- Simpozion Internațional Acvacultura și Pescuitul – Galați 18 – 22 septembrie.

WOYNAROVICH E., HORVATH L., 1981, FAO, Document tehnique sur les peches No201, Rome 1981, La reproduction artificielle des poisons en eau chaude.

Articole publicate sau în curs de publicare:

Sahlean, T.C. și colaboratorii. 2009. A review of the historical and present distribution of the Danube salmon (Hucho hucho L.) in Romania (în curs de pregătire).