Elaborarea Si Realizarea Politicii Financiare a Intreprinderii

CUPRINS

INTRODUCERE

Politica financiară, reprezintă un element central al managementului unităților economice contemporane, element absolut necesar, cu implicații profunde în vederea asigurării supraviețuirii și dezvoltării activității întreprinderilor în condițiile unei capacități reduse de autofinanțare, insuficiențe de mijloace circulante, existenței unor prețuri înalte la resursele materiale și energetice, unei instabilități generale ale întregii vieți economice a Republicii Moldova. Toate aceste circumstanțe nu fac decât să amplifice importanța aplicării unei gestiuni financiare echilibrate, științific fundamentate și adaptate la condițiile Republicii Moldova, determinând actualitatea temei acestei lucrări.

Importanța politicii financiare rezidă și în faptul că ea oferă obiective și principii de gestiune fluxurilor financiare, coerență în deciziile luate, posibilitatea de a urmări și controla rezultatele financiare în general pe întreprindere și pe anumite centre de responsabilitate financiară, de a evalua indicatorii eficienței și rentabilității surselor de finanțare, elemente absolut necesare managementului contemporan.

Scopul lucrării constă în studierea comparată, sistemică a obiectivelor și principiilor de organizare a universului financiar la întreprindere prin promovarea unei politici eficiente, studierea surselor de finanțate disponibile a avantajelor și dezavantajelor lor, precum și aplicabilitatea lor în Republica Moldova.

Obiectul cercetării este reprezentat de eficiența gestiunii diverselor surse de finanțare în cadrul întreprinderilor din RM, reflectarea specificului național și fundamentarea politicii fiinanciare, pe exemplul SRL „Aron”.

Scopul respectivei lucrări a determinat structura ei, ea fiind alcătuită din introducere, trei capitole, concluzii, bibliografie și anexe.

În capitolul I „Rolul politicii financiare pentru dezvoltarea întreprinderii”, se prezintă conceptele politicii financiare, direcțiile prioritare de acțiune, scopurile urmărite, de asemenea se prezintă conținutul strategiilor financiare a întreprinderilor și se aduce o prezentare a variatelor decizii financiare.

Capitolul II, intitulat ”Evaluarea indicatorilor economico-financiari–elemente cheie pentru planificarea financiară a întreprinderii „ este dedicat analizei și prezentării diverselor variante de finanțare și aplicarea față de acestea a principiilor de politică financiară.

Capitolul III, „Elaborarea și implementarea politicii financiare în cadrul companiei”, urmărește elucidarea aspectelor ce țin de politica financiară a întreprinderii analizate; elaborarea propunerilor pentru asigurarea fiabilității financiare întreprinderii analizate, elaborarea măsurilor și căilor de redresare a situației existente. Mai mult ca atât, s-a efectuat analiza strategiei financiare a întreprinderii în cauză, strategie care se fundamentează pe analiza financiară prezentată.

Suportul metodologic și teoretico-științific. În postura de bază teoretică, a fost pus principiul metodologic al abordării complexe și sistemice a conceptelor contemporane, ce a permis efectuarera unui studiu teoretic cu posibilitatea aplicării în practică a abordărilor propuse. Fundamentul teoretic este constituit atît din lucrările teoreticienilor naționali: Brezeanu Petru, Balănuță Vladimir, Constantinescu Gh, Stancu Ion, Toma Mihai, etc., cît și ale celor străini: J. Litner, S. A. Ross, R.W. Westerfield, J. Jaffe, etc.. Pentru o abordare mai compexă, s-au adus definiții ale noțiunilor utilizate, date de actele legislative: Codul Civil; Legea instituțiilor financiare; au fost utilizate diverse statistici, etc.

Capitolul I. Rolul politicii financiare în dezvoltarea întreprinderii

Într-o economie de piață, întreprinderea își desfășoară activitatea în condițiile unei puternice competiții atât pe piața internă, cât și pe cea externă. Pentru a-și putea realiza obiectivele propuse, ea trebuie să-și desfășoare activitatea pe baza unei strategii economice proprii, bine fundamentate sub raport tehnic și economic.

Conducerea și organizarea activității întreprinderii pe baza unei strategii economice capătă o importanță crescândă ca urmare a faptului că, în mod deosebit, după anii 1960, pe plan mondial s-au realizat mari progrese în teoria și tehnologia practică a managementului, privind definirea și aplicarea unor concepte moderne și noi mutații pe piața internă și externă.

Rolul și necesitatea crescândă a adoptării unei strategii economice este determinată de acțiunea tot mai puternică a unor factori, dintre care pot fi amintiți, ca fiind mai importanți, următorii:

Accentuarea competiției între firme pe piețele interne și externe, intrând în competiție și firme aparținând țărilor în curs de dezvoltare;

Apariția și extinderea unor tehnologii moderne de prelucrare, cum sunt sistemele flexibile de prelucrare, robotizarea proceselor ș.a. care au condus la creșterea calității produselor, reducerea costurilor și la scurtarea termenelor de punere pe piață a unor noi produse;

Creșterea considerabilă a calității produselor oferite pe piață de firme, ceea ce a condus la ridicarea exigențelor consumatorilor sub raportul calității;

Aplicarea de către unele întreprinderi a unor strategii avansate de prelucrare, ceea ce a permis obținerea unor rezultate notabile de către acestea în domeniul creșterii productivității muncii și al reducerii costurilor;

Extinderea folosirii calculatoarelor electronice în managementul producției, ceea ce a condus la optimizarea deciziilor și la creșterea performanțelor pe plan economic și tehnic.

Ținând seama de acțiunea crescândă a unor astfel de factori, o strategie economică are rolul de a defini, prin obiective cât mai precise, direcții de desfășurare a activității firmei astfel încât aceasta să-și mențină competitivitatea și dacă este posibil, să realizeze o creștere a acesteia.

O bună strategie economică a întreprinderii trebuie să satisfacă următoarele exigențe:

Să permită o confruntare eficientă a întreprinderii cu alte întreprinderi, într-un proces economic concurențial, în condițiile unui mediu în permanentă evoluție;

Să facă față cu succes, prin produse noi sau modernizate, exigențelor sporite ale consumatorilor sub raportul calității și al prețurilor;

Să realizeze o perfecționare continuă a structurilor existente, astfel încât să fie cât mai bine adaptate noilor exigențe impuse de modificările care survin în tehnologii, pe piețele de desfacere și cerințelor crescânde, în continuă schimbare, ale consumatorilor.

Principalele decizii de politică financiară ale întreprinderilor sunt:

Decizia de investire a unui agent economic de a plasa capitaluri într-o anumită operațiune este rezultatul corelării strânse dintre costul capitalului utilizat (propriu sau împrumutat) și rentabilitatea scontată.

Costul capitalului constituie rentabilitatea minimă cerută de investitori pentru a finanța proiectele unei întreprinderi. Cu alte cuvinte costul capitalului utilizat este prețul pe care trebuie să-l plătească întreprinderea.

Dacă întreprinderea investește în proiecte cu rentabilitate mai mică decît costul capitalului, ea va fi sancționată economic de piață în felul următor:

dacă întreprinderea se finanțează prin îndatorare ea va obține pierderi contabile în măsura în care rezultatele financiare sunt mai mici decît cheltuielile financiare;

dacă întreprinderea este finanțată prin capital propriu, pierderile contabile se repercutează direct asupra masei capitalului propriu micșorându-l.

În schimb dacă întreprinderea investește în proiecte cu rentabilitate mai mare decît costul contului, indiferent de maniera de finanțare, nu numai că nu va avea probleme cu suportarea cheltuielilor financiare dar se creează și posibilități reale de creștere a capitalului propriu. Deci toate investițiile a căror rentabilitate este mai mare decît costul capitalului pot fi acceptate, iar toate investițiile a căror rentabilitate este mai mică decât costul capitalului trebuie respinse.

Decizia de finanțare reprezintă opțiunea întreprinderii de a-și acoperi necesitățile de finanțare a proiectelor avute în vedere fie prin fonduri proprii, fie prin împrumuturi. Decizia de finanțare este proprie fiecărei întreprinderi și fiecărui proiect în parte. Nu există o decizie optimă pentru toate întreprinderile, indiferent de condiții, de loc și de timp. Oricare ar fi structura financiară a unei întreprinderi, adică raportul dintre fondurile proprii și creditele utilizate, dacă ea este rentabilă nu poate avea greutăți de finanțare.

O întreprindere rentabilă va găsi întotdeauna capitaluri pentru finanțarea proiectelor sale, chiar dacă structura sa financiară este îndatorată. Mai mult chiar efectul de îndatorare va influența pozitiv asupra rentabilității generale a întreprinderii dacă în ansamblu rata rentabilității este superioară ratei dobândei.

Toate sursele de finanțare, tind către un cost unitar dacă avem în vedere factorul risc, așa încât alegerea proporției fonduri proprii / împrumuturi ar urma să aibă loc în funcție de oportunitate. Dacă investiția este mai puțin rentabilă, adică pe ansamblu nu acoperă ușor costul împrumutului, capitalul propriu pare mai ieftin. Această apreciere este adesea înșelătoare întrucât, renunțând la împrumuturi te poți priva de o creștere economică aducătoare de profit. Și dimpotrivă, dacă investiția este rentabilă, costul capitalului pare mai scump, întrucât în acest caz impozitul pe profit nu mai este diminuat cu cheltuielile financiare.

Atragerea capitalului și alocarea acestuia în diferite obiective de investiții reprezintă o problemă fundamentală. Obținerea fondurilor trebuie să țină seama de eficiență, adică de cheltuielile comparative și de riscurile pe care le implică diversele surse ale acestora.

Întreprinderea trebuie să facă o alegere judicioasă între capitaluri, iar finanțarea pe care o caută trebuie să fie bine adaptată naturii și duratei operațiunii de finanțat, acesta fiind un criteriu de siguranță, în plus, capitalurile pe care le caută întreprinderea trebuie să fie cât mai mici și cât mai ieftine, acesta constituind un alt criteriu, cel de rentabilitate.

Alegerea unei structuri a capitalului firmei depinde de talia și maturitatea ei. Dacă firma este de dimensiuni mari și are o putere sporită pe piață, desigur că își va putea permite o pondere mare a datoriei pe termen lung și mijlociu, pentru că va putea să facă față eventualelor dificultăți; cu multă ușurință. Aceasta își are explicația în eficiența ridicată a operațiunilor financiare pe care le realizează în câștigurile mari obținute.

Politica financiară a întreprinderii cuprinde deci un set de obiective financiare și are drept scop rezolvarea problemelor legate de metodele de procurare a fondurilor, alocarea rațională a acestora pe destinații, asigurarea echilibrului financiar, reducerea costului capitalului, toate acestea trebuind să fie permanent adaptate la condițiile concrete ale prezentului și viitorului întreprinderii și mediului ei de activitate.

Stabilirea și promovarea unei politicii financiare echilibrate vizează:

identificarea unui raport corespunzător între creditele pe termen scurt și capitalurile permanente.

în privința capitalurilor permanente trebuie stabilită cea mai bună proporție între fondurile proprii și fondurile atrase.

Importanța unei politici financiare eficiente decurge din faptul că fondurile împrumutate exercită o influență și asupra rentabilității capitalurilor proprii, precum și din necesitatea asigurării autonomiei financiare a firmei și din riscul generat de contractarea de datorii.

Principalele reguli ale finanțării sunt:

capitalurile permanente trebuie să acopere cel puțin activele fixe;

capitalurile proprii trebuie să acopere riscurile la întreprinderi pentru finanțarea imobilizărilor deoarece acestea au durate de recuperare diferite și finanțarea se face diferit;

imobilizările nelegate de o fabricație precisă și care au o durată lungă de funcționare sunt finanțate din împrumunente.

în privința capitalurilor permanente trebuie stabilită cea mai bună proporție între fondurile proprii și fondurile atrase.

Importanța unei politici financiare eficiente decurge din faptul că fondurile împrumutate exercită o influență și asupra rentabilității capitalurilor proprii, precum și din necesitatea asigurării autonomiei financiare a firmei și din riscul generat de contractarea de datorii.

Principalele reguli ale finanțării sunt:

capitalurile permanente trebuie să acopere cel puțin activele fixe;

capitalurile proprii trebuie să acopere riscurile la întreprinderi pentru finanțarea imobilizărilor deoarece acestea au durate de recuperare diferite și finanțarea se face diferit;

imobilizările nelegate de o fabricație precisă și care au o durată lungă de funcționare sunt finanțate din împrumuturi pe termen lung;

imobilizările legate de o fabricație precisă se finanțează din credite pe termen mijlociu;

fondul de rulment net trebuie să acopere nivelul de finanțare ale ciclului de exploatare completând creditul furnizor și creditele bancare pe termen scurt;

rentabilitatea alocării capitalului (scontată) trebuie să fie mai mare ca costul finanțării, astfel contribuind la creșterea profitului și a capitalului propriu;

solvabilitatea întreprinderii nu trebuie să degradeze ca urmare a unei supraîndatorări.

Toate aceste principii au drept scop asigurarea unei autonomii și flexibilități financiare a întreprinderii, în condițiile unei disponibilități a resurselor de finanțare pe termen scurt.

Căutarea independenței exprimă o voință de control asupra întreprinderii, voință ale cărei resorturi psihologice dar și patrimoniale apar evidente, însă, chiar când conducătorii sunt simpli salariați, nedeținând o parte semnificativă de capital, căutarea autonomiei exprimă dorința de a stăpâni condițiile strategice operaționale majore care determină evoluția întreprinderii.

În termeni financiari, autonomia se apreciază mai întâi, prin studiul capitalului, structurii sale și a relațiilor de control asupra întreprinderii pe care le poate exprima.

Pe de altă parte, autonomia financiară poate fi apreciată prin analiza structurii finanțării. Eventuala dependență a întreprinderii de cei către care are datorii (și în special bănci) constituie elementul esențial a fi explorat. Repartiția resurselor de finanțare și a altor elemente de pasiv, între fonduri proprii și datorii de origine diversă constituie deci, una dintre caracteristicile care exprimă cel mai bine autonomia financiară a întreprinderii.

O altă preocupare a politicii financiare al întreprinderii o constituie flexibilitatea financiară – capacitatea întreprinderii de a se adapta la transformările survenite în mediul său și/sau în activitatea sa, schimbări ce pot afecta toate domeniile de gestiune (strategică, comercială, a resurselor umane, financiară). În ceea ce privește flexibilitatea, din punt de vedere a politicii financiare se are în vedere cel puțin trei aspecte.

în primul rând, flexibilitatea financiară se apreciază în raport de capacitatea pe care întreprinderea o manifestă în materie de mobilizare rapidă de lichidități.

în al doilea rând, flexibilitatea financiară se apreciază în raport cu capacitatea de finanțare a întreprinderii. Posibilitatea de a recurge la resurse proprii sau de a beneficia de noi credite (capacitate de îndatorare) permite într-adevăr întreprinderii să obțină în caz de nevoie, noi fonduri care-i vor permite să reacționeze la modificările imprevizibile din domeniul său de activitate.

în al treilea rând, flexibilitatea întreprinderii poate fi legată de posibilitățile pe care întreprinderea le are de a diviza nevoile de finanțare la realizarea proiectelor sale de investiții în curs sau prevăzute, dar și în activitatea sa curentă. Astfel, o anumită vizibilitate a investițiilor întreprinderii sau a capacităților productive instalate poate nu numai să permită o reducere a costurilor fixe în caz de necesitate, dar și limitarea presiunii exercitată asupra resurselor și echilibrelor financiare. De asemenea, posibilitatea de eșalonare în timp a realizării de diferite operații (investiții, rambursări de împrumuturi etc.) dau întreprinderii posibilități de ajustare, și în consecință, de flexibilitate.

La alegerea surselor de finanțare pe termen scurt trebuiesc avuți în vedere patru factori: principiul armonizării (potrivirii);costul; disponibilitatea; flexibilitatea.

Conform principiului armonizării întreprinderea trebuie să decidă cât de mult poate să riște dacă dorește ca finanțarea activelor circulante să se facă cu surse temporare. O poziție mai agresivă va determina întreprinderea să folosească mai multe surse și sume de finanțare pe termen scurt decât o poziție conservatoare.

Disponibilitatea capitalurilor este cel de-al treilea factor care trebuie luat în seamă când se evaluează sursele de finanțare. Dacă o întreprindere nu se poate împrumuta la bănci, în cazul acesta orice tip de mijloace de împrumutare poate fi utilizat. Astfel, în cursul ciclului de exploatare, anumite surse de fonduri pot fi mai mult sau mai puțin disponibile. Disponibilitatea se referă atât la sursă (mărime), cât și la condițiile impuse de finanțarea pe termen scurt respectivă. Numai examinând ambele fațete va putea managerul să fie în măsură să stabilească sursele de finanțare suplimentare pe termen scurt.

Teoria și practica financiară a generat numeroase criterii de fundamentare a unei politici financiare optime, însă costul capitalului reprezintă criteriul cel mai important de alegere a surselor de finanțare a întreprinderii.

Fără a cunoaște acest cost nu se poate obține maximizarea valorii de piață a întreprinderii deoarece fiecare sursă de capital, indiferent de proveniență, implică un anumit cost generat de rentabilitatea așteptată de proprietari și de riscul asociat acestui capital. Astfel, evaluarea proiectelor de investiții pe baza valorii actualizate nete (VAN) la o rata de rentabilitate cerută de deținătorii de capitaluri, subliniază necesitatea recunoașterii conceptului de cost al finanțării. Estimarea corectă a costului capitalului nu este importantă doar pentru maximizarea valorii de piață a firmei, ci și pentru adoptarea unor decizii curente de investiții referitoare la proiecte distincte, cu rate diferite de rentabilitate, precum și pentru adoptarea unor decizii referitoare la leasing, răscumpărarea acțiunilor, a obligațiunilor, politica fondului de rulment etc.

Pe lângă determinarea costurilor pentru sursele alternative de finanțare ale, trebuie de ținut seama și de costurile de oportunitate. Dacă întreprinderile anticipează continuarea nevoilor de împrumuturi bancare, ele trebuie să mențină relații bune cu băncile respective chiar dacă banca crește costul direct al creditului comparativ cu alte surse. Creditului comercial (dacă se prelungește ca perioadă) poate fi mai puțin costisitor decât creditul pentru mijloace circulante, dar, dacă întârzierea plății este prea mare, întreprinderea poate să sufere o reducere a accesului ei la credit în viitor. Costurile de oportunitate trebuiesc luate în considerare alături de costurile directe când este vorba de costul total al surselor alternative ale finanțării pe termen scurt.

Este evident faptul, că formarea capitalurilor financiare și cuantumul acestora în structura financiară a întreprinderii este în interdependență și de o serie de factori sistemici (marcoeconomici), de care trebuie să se țină seama în elaborarea strategiei financiare a firmei. Spre exemplu, recesiunea economică începută în anul 1990 și care continuă până în prezent are un impact important asupra capacității întreprinderilor de a-și menține substanța financiară, de a menține nivelul îndatorării conform cerințelor economiei de piață.

În condițiile în care la majoritatea întreprinderilor industriale sumele de capital împrumutat sunt excesiv de mari, acestea nu vor mai fi capabile să se finanțeze, dacă au profit mic (sau pierdere) în timp ce ratele dobânzilor sunt mari.

1.1 Noțiuni, concepte generale privind politicile financiare

Politica financiară poate fi privită la nivel macroeconomic (politica financiară a statului) și la nivel microeconomic, adică la nivel întreprinderilor, instituțiilor publice și private și chiar a întreprinderilor individuale.

La nivel macroeconomic politica financiară este o parte a politicii generale a statului, acționând necontenit asupra procesului de formare și repartizare a fondurilor astfel încît pe de o parte să se obțină veniturile necesare statului, iar pe de altă parte, să se atingă anumite obiective de strategie a dezvoltării economice. Prin modul cum se înfăptuiește ca și prin obiectivele pe care le urmărește, politica financiară a statului acționând în sfera repartiției influențează hotărârilor producția, circulația și chiar consumul.

La nivel microeconomic respectiv, la nivelul agenților economici, deciziile de politică financiară se sprijină pe structura financiară a societăților, pe obiectivele de rentabilitate și de creștere avînd în vedere și riscurile posibile.

Politica financiară a agenților economici reflectă corelarea unei duble strategii: solvabilitate și rentabilitate. Modul cum se realizează practic această interdependență depinde de diferiți factori externi care acționează constrângerea din partea puterii publice, inflație, criza energetică etc. Cadrul politic existent în fiecare țară poate influența deasemenea politica financiară a întreprinderilor respective, formarea resurselor, repartizarea rezultatelor etc.

În caz general, elaborarea unei politici financiare privește determinarea necesităților de finanțare pentru o perioadă de timp anumită, alegerea unei variante de îndatorare adică a unei modalități de finanțare prin fonduri proprii sau credite, precum și raportul între necesitățile finanțate pe termen scurt sau pe termen lung.

Avansarea de capital din partea unui întreprinzător are în vedere două destinații active imobilizate și active circulante. Fiind dată perioada îndelungată pentru care se face avansarea capitalului este important ca întreprinderea să aibă o viziune clară atît asupra necesităților totale de fonduri pentru a-și le procura la timp cît și asupra modului de procurare respectiv asupra alegerii tipului de finanțare care să corespundă cel mai bine necesităților sale.

Previziunea financiară nu se rezumă la luarea deciziilor de investire și de finanțare. Previziunea financiară exprimă totodată condițiile financiare de adaptare a întreprinderii la realitățile înconjurătoare sub aspecte diverse și mai ales din punctul de vedere al ritmului și modalităților de creștere a capitalului, al modalităților de finanțare, de utilizare a surplusului existent în anumite perioade cît și de organizarea structurii puterii, respectiv a conducerii în interior.

1.2 Politica de finanțare a întreprinderii pe termen lung și scurt

Planificarea financiară pe termen scurt

Planificarea financiară pe termen scurt permite să se proiecteze în timp situația trezoreriei întreprinderii:

ea grupează intrările și ieșirile prevăzute ale fondurilor care rezultă din activitatea și din structura financiară previzională.

ea permite să se compare încasările și plățile pentru a se evidenția, fie un excedent, fie o nevoie previzională a trezoreriei.

Cauzele ecarturilor între încasări și plăți vor fi analizate, astfel încît să se selecteze acțiunile ce vor putea fi întreprinse pentru a asigura echilibrul trezoreriei.

Într-adevar, conținutul previziunilor trezoreriei depinde, într-o largă măsură, de orizontul temporal în care ele se situează. În cadrul planului trezoreriei, studiul echilibrului va fi adesea axat pe determinarea fondului de rulment dorit.

Într-o optică previzionala, va trebui să se pună întrebarea dacă nu este necesară fortificarea fondului de rulment previzibil, în masura în care proiecțiile anticipează o trezorerie negativă. Gestiunea financiară poate impune constituirea, pentru viitor, a unui fond de rulment diferit de cel care există actualmente. O trezorerie “subțire” este semnul unui fond de rulment insuficient. La fel, o trezorerie supraabundentă este semnul unui fond de rulment excedentar. Examinarea situației poate permite să se facă o judecată asupra nivelului fondului de rulment.

Descoperirea contului bancar (golul de lichiditate) antrenează o forma de credit foarte generoasa, ținând cont de diferitele comisioane care vin să scumpeasca dobinda. În general, costul acesteia este mai ridicat decit cel al creditelor de mobilizare și decît cel al datoriei pe termen lung și mediu.

În plus, băncile preferă să acorde creditele lor pe termen scurt sub formă de scont sau de mobilizare a creanțelor, decît pentru descoperirea de cont bancar. Aceasta preferința rezultă din garanția care o comportă pentru ei mobilizarea creanțelor.

În consecință, nevoile de finanțare pe termen scurt ale întreprinderii sunt acoperite, cu prioritate, prin mobilizarea creanțelor sale, și aceasta nu este decît ultimul mijloc cînd întreprinderea folosește posibilitățile descoperirii de cont bancar.

Prin urmare, o descoperire de cont bancar permanentă nu este de dorit. Ea constituie semnul caracteristic al unei trezorerii insuficiente și semnul unui fond de rulment insuficient. Însuficiența fondului de rulment este cel puțin egală cu valoarea minimă a golului de lichiditate.

Maniera prin care întreprinderea fixează fondul său de rulment depinde, în special, de costul relativ al diferitelor finanțări, de fiabilitate prognozelor sale de trezorerie, de prognozele sale în materie de dobînda și de importanța riscurilor de lichiditate, pe care managerii săi sunt gata ăa le asume. Astfel, un cost relativ ridicat la finanțarea pe termen lung, o puternică fiabilitate a prognozelor de trezorerie, anticiparea că dobînzile vor scădea, conduc la “apropierea” de fondul de rulment minim, și invers.

Nivelul dorit al fondului de rulment este cuprins între nivelul minim al părții nomobilizabile a nevoii de fond de rulment și nivelul minim al nevoii de fond de rulment total. În această situație, fondul de rulment permite să se evite, pe de o parte descoperirea permanentă contului bancar, și pe de alta parte, excedentele de trezorerie.

Planul de trezorerie

Planificarea pe termen scurt va pivota în jurul conceptului de trezorerie. Într-adevar, aceasta joacă un rol centralizator de gestiune a întreprinderii, deoarece ea este punctul de întilnire a tuturor consecințelor monetare, legate de operațiunile și deciziile întreprinderii.

O bună gestionare a trezoreriei se bazeaza pe o prognoză a încasărilor și plăților viitoare, începînd cu evenimentele care le-au dat naștere (vînzări, cheltuieli de exploatare, investiții).

Un astfel de program previzional, care se numeste plan al trezoreriei, poate acoperi o perioadă oarecare (dar, în general, sub un an) și retrasează fluxurile trezoreriei zilnice, săptamînale, lunare sau chiar trimestriale, după natura datelor.

Procesul de planificare financiară pe termen scurt comportă urmatoarele trei faze:

faza de bugetizate (alocare), cu stabilirea bugetelor;

faza de planificare, constînd din a elabora situațiile financiare previzionale (conturile rezultatelor și bilanțurile) și ca urmare, în a elabora un plan al trezoreriei;

faza de control a priori, vizînd gestionarea, în mod previzional, a disponibilitaților si / sau finanțărilor pe termen scurt.

Construirea situațiilor financiare previzionale

Chiar dacă trezoreria este importantă, ea va fi prea restrictivă și incompletă, limitînd prognozele doar la fluxurile lichidității. Este indispensabil de a avea o vedere de ansamblu, prin prognozele relative la elementele de cheltuieli și de venituri, ca și asupra rubricilor de activ și de pasiv.

Astfel, înainte de a stabili un plan al trezoreriei, este necesară construirea a două studii financiare previzionale: un bilanț și un cont al rezultatului.

Contul rezultatului previzional

Un cont al rezultatului previzional poate fi prezentant în diferite maniere. Totul depinde de utilizările interne cărora le este destinat din rațiuni de gestiuni.

El se poate conforma structurii legal prevăzute, dar nu este sigur că aceasta ar fi adecvată nevoilor gestiunii. S-ar putea elabora un model bazat pe structura bugetului exploatării.

Elaborarea unui cont al rezultatului previzional reclamă date care nu pot fi găsite decît în bugetele fundamentale ale exploatării.

Bilanțul previzional

Datele conținute în bugetele fundamentale și în contul rezultatului previzional permit să se construiască un bilanț previzional.

Elaborarea unui bilanț previzional reclamă cunoasterea relațiilor contabile elementare, de exemplu:

Imobilizările corporale nete la sfîrșitul unei perioade t sunt egale imobilizărilor corporale nete în t-1, la care se adaugă investițiile perioadei și din care s-au scăzut dotațiile de amortismente ale perioadei, ca și cesiunile sau dezinvestitiile, la valoarea lor contabilă;

Clienții și conturile asimilate la sfirșitul perioadei t sunt egale cu soldul acestora la t-1, căruia i se adaugă veniturile perioadei și din care se deduc încasările perioadei.

Proceduri de contabilizare similare sunt aplicate tuturor rubricilor bilanțului, cu excepția posturilor trezoreriei active și/sau pasive. Într-adevar, trezoreria este, prin definiție, “rezultanta” tuturor miscărilor care influențează toate celalalte posturi ale bilanțului.

Demersul construcției unui bilanț previzional este următorul:

.Se determină valoarea previzibilă a tuturor posturilor din bilanț, cu excepția rubricilor de disponibilități și de credite bancare pe termen scurt;

.Se atribuie rubrici “disponibilități” o sumă care corespunde cu nivelul unei încăsări minimale pe care întreprinderea doreste să o păstreze în permanență în cursul perioadei;

.Pe baza acestor date se compară totalul activului și totalului pasivului.

Daca totalul pasivului este superior totalului activului, există un surplus de lichidități, care ar putea face obiectul plasamentului și care va mări trezoreria.

Invers , dacă totalul este superior totalului pasivului există un gol de lichidități, care va trebui acoperit prin credite bancare pe termen scurt.

Diferitele planuri ale trezoreriei

Planul trezoreriei este o tehnică de prognoză a încasărilor și a plăților. El obligă pe trezorier să stabileasca minimum și a plăților. El obligă pe trezorier să stabileasca minimum două planuri de trezorerie: un plan anual și prognoze de pe o zi pe alta. Un plan intermediar (de 3-6 luni) poate fi, de asemenea, elaborat în funcție de importanța fluxurilor financiare ale întreprinderii.

a) Planul anual de trezoreriei

Planul anual de trezorerie are drept scop:

de a recapitula, lună de lună, încasările și plățile de orice natură;

de a diminua, ținînd cont de disponibilitățile existente la începutul exercițiului, soldul anual (deficitar sau excedentar) previzional al trezoreriei;

cunoscînd importanta și repatizarea în timp a nevoilor degajate, să prognozeze mijloacele financiare necesare pentru a face față acestor nevoi.

Planul anual al trezoreriei permite astfel să se prevada profilul excedentelor și al nevoilor trezoreriei. Cunoasterea acestui profil asigură de a:

plasa mai bine exedentele;

acoperi mai bine necesitațile prin credite pe termen scurt, mai puțin scumpe și mai accesibile.

b) Planul intermediar al trezoreriei

Acest plan trebuie să corespundă duratei celei mai lungi a creditelor pe termen scurt. El permite să se actualizeze bugetul și să se ia deciziile referitoare la mobilizarea sau la descoperirea contului bancar. Într-adevar, gestiunea trezoreriei presupune o reactualizare permanentă a prognozei de baza.

Astfel, pentru a decide dacă întreprinderea trebuie să sconteze o cambie la 90 zile, trebuie să cunoască evoluția soldului pe urmatoarele trei luni. Acestă informație evită costurile de supra- mobilizare.

În practică, planul intermediar poate fi un plan anual glisant, reajustat lună de lună conform realizarilor înregistrate.

Elaborarea planului trezoreriei

Problemele puse de elaborarea unui plan previzional al trezoreriei cuprind două aspecte:

evidențierea lunară a încasărilor și cheltuielilor;

echilibrarea lunară a trezoreriei;

Pentru o întreprindere care dispune de proceduri bugetare, acest plan al trezoreriei este elaborat plecînd de la diferite bugete:

bugetul de vînzări, în care sunt incluse încasările; din acestea din urmă se scad previziunile vînzărilor decalate de amînările creditului clienți. Aceste previziuni au, în general, un caracter foarte incert încăpînd cu al doilea sau al treilea trimestru;

bugetele de aprovizionare, de personal, de investiții etc. Care conduc la plățile obținute prin translatarea adecvată a acțiunilor generatoare.

Evidențierea lunară a încasărilor și plăților

Abordarea lunară a încasărilor și a cheltuielilor comportă două operațiuni:

mai întîi evidențierea lunară a facturilor;

apoi, evidențierea lunară a încăsărilor, care constă în a prevedea repartiția în timp a încasărilor efective a venitului înscris în factură.

Prognoza vînzărilor constituie punctul de plecare al stabilirii planing-ului încasărilor cifrei de afaceri. Contul rezultatului previzional înregistrează toate vinzarile, din momentul factării lor.

Evidențiera lunară a încasărilor este realizată în functie de durata creditelor acordate clientelei și tînînd seama de incidența tuturor întîrzierilor de plată, susceptibile de a interveni pînă la încasarea definitivă a venitului factărilor.

Pentru a ajunge aici, trebuie să se analizeze cum au fost repartizate în timp încasările în cursul perioadei anterioare. Aceste procente statistice ar putea fi aplicate încasărilor previzionale, sub rezerva schimbarilor aduse de amînarea consimțită a plății.

Pentru cheltuieli, prognoza este facilitată de faptul că întreprinderea are toate mijloacele să determine momentele la care ea va trebui să achite plațile sale. Întreprinderea se găsește deci eliberată de incertitudinea legată de întirzierile la plată ale clienților săi.

Astfel, trezorierul procedează de maniera urmatoare, în funcție de diferitele posturi de cheltuieli:

pentru cumpărări: o tehnică analoagă celei a vînzărilor va fi utilizată pentru evidentierea lunară a plăților. Se determină apoi desfăsurarea lunară a receptionării marfurilor, dupa care se procedeaza la evidențierea lunară a plaților, avînd la baza amînările plății negociate cu furnizorii;

pentru cheltuielile de exploatare: trebuie să se distingă elementele cheltuielilor pentru care e posibil să se identifice exact plațile efective (salarii, impozite, chirii, taxe sociale) și cele care sunt în funcție de programele de producție și de vînzări (transporturi, comisioane etc).

Chiar dacă TVA este un impozit care nu afecteaza contul de rezultate, întreprinderea joacă rolul de colector al acestui impozit față de stat.

Într-adevar, în fiecare lună trebuie să plătească trezoreriei soldul datorat între TVA datorată vînzărilor și TVA deductibilă cumpărărilor lunii precedente. În acest context, întreprinderea suportă un efect de numerar defavorabil, cînd ea acordă o amînare de plată prea lungă clienților, în timp ce ea apare imediat datoare cu TVA.

Analiza rezultatelor planificării

Un plan de trezorerie nu este decît un instrument a cărei validate economică depinde de datele care sunt folosite în elaborarea sa și în punerea sa în aplicare. Or, aceste date se raporteaza la viitor, și sunt supuse riscurilor.

Pentru a evalua repercursiunile elementelor de risc asupra planurilor trezoreriei, trebuie avut în vedere ecarturile posibile în raport cu previziunile bugetare initiale și masurarea efectelor acestor deviații dupa nivelul variabilității nevoilor sau excedentelor de fonduri.

Este necesar să se procedeze la o analiză de sensibilitate. Această constă în a modifica cîteva variabile cheie care se regăsesc în bugetele exploatării. De exemplu, nivelul cifrei de afaceri sau evoluția cheltuielilor fixe. Se va observa atunci cum reactioneaza soldurile la scăderea vînzărilor cu x % sau la creșterea cheltuielilor fixe cu y %.

Pentru a face această se pot imagina mai multe ipoteze de evoluție a nivelului de activitate: regresia, stagnarea, creșterea moderată, creșterea puternică…. Apoi, se apreciază, pentru fiecare ipoteză, amplitudinea fluxurilor trezoreriei.

Pe măsură ce ele sunt cunoscute, intrările și ieșirile reale ale trezoreriei sunt substituite cifrelor previzionale.

Această operațiune este efectuată în funcție de informațiile transmise zilnic de cîătre contabilitate și bănci.

Încasările și plățile reale sunt înregistrate tinînd cont:

pe de o parte, de zilele de decontare a efectelor de către bănci. Aceste zile trebuie să fie luate în considerare de trezorier pentru a poziționa încasările și plățile prevăzute în situația sa zilnică. El trebuie să cunoască cu precizie numarul acestor zile și condițiile aplicării lor.

pe de altă parte, de perioada “flotării” sau de “masa flotantă”.

Flotarea corespunde capitalurilor care flotează între clienți și furnizori. Deși, în mod normal, provizionul cecului ar trebui să fie prealabil și disponibil, trezorierul ține cont de aceste decalaje datorate întirzierilor poștale și de întîrzierilor administrative, de înregistrare și de prelucrare contabilă din întreprinderi.

În concluzie, pentru a elabora tabloul său de trezorerie, o întreprindere trebuie să prevadă poziția trezoreriei sale zilnice de valori.

Pentru a face aceasta, ea trebuie să ajusteze încasările și plățile prevăzute sau constatate de contabilitate sa, conform întirzierilor datorate flotării și zilelor de decontare a efectelor comerciale (a valorilor).

Planificarea financiară pe termen mediu sau lung

Planificarea financiară pe termen mediu sau lung are ca obiect să prevadă finanțarea nevoilor întreprinderilor pe o durată, în general, de la 5 la 7 ani.

Comparînd resursele previzionale cu nevoile previzionale, se va încerca să se determine maărimea și natura capitalurilor de procurat pentru a asigura acoperirea nevoilor de investiții și fond de rulment.

Prognoza și acoperirea nevoilor de finanțare pe termen mediu sau pe termen lung sunt asigurate cu ajutorul planului de finantare. Acest plan permite să se prevadă nevoile și resursele de finanțare previzionale ale întreprinderii, pe termen mediu sau pe termen lung, și să se conceapă soluțiile de a le aplica, pentru a ajunge la o sitație financiară echilibrată. El este instrumentul esențial al verificării fezabilității financiare a politicilor și a strategiilor promovate.

Totodată, alegerea structurii pasivului pe termen lung și în special, cea a fondurilor proprii, rezultă cel mai adesea dintr-un compromis între considerații antinomice, printre care se pot enumera:

dorința acționarilor actuali de a nu pierde controlul întreprinderii, dorința care poate să-i conducă la evitarea creșterilor de capital;

considerațiile asupra rentabilitații și riscului;

constrîngerile impuse de mediu întreprinderii, în esenta, de cei care avanseaza fonduri (acționari, bancheri,…) : ele se exprimă sub formă de rate, care trebuie respectate în aplicarea bilanțului inițial și a planului de finanțare prospectiv, pe termen mediu sau pe termen lung.

Structură financiară a une întreprinderi este raportul urmator:

îndatorarea capitaluri proprii.

A emite un titlu înseamna să repartizezi rentabilitatea și riscul întreprinderii între acest titlu și titlurile deja existente. Astfel, alegerea finanțării este o problemă globală: orice alegere a unei surse de finanțare trebuie să fie analizată în raport cu alte finanțări, asupra cărora poate avea consecințe semnificative. De aici, noțiunea de structură financiara este mai importantă decît alegerea unei anumite surse de finanțare. Dacă un investitor financiar nu-și asumă riscul dat, sunt alți investitori care îl vor asuma. Apare astfel problema pusă de alegerea între nivelul de îndatorare și finanțare din capitaluri proprii. Această problemă este de departe cea mai importantă, chiar daca subsită, o dată structura definită, problema alegerii duratei datoriei (pe termen scurt, mediu sau lung).

Abordarea teoretica a structurii financiare

a)abordarea tradițioanală

Potrivit teoriei, există o structură financiara optimală, care permite întreprinderii să maximizeze valoarea, grație unnei utilizari judicioase a indatorării.

Într-adevar , pentru o întreprindere slab îndatorata, datoria constă mai puțin decît fondurile proprii, căci ea este mai puțin riscantă. Ca urmare, cresterea moderată a datoriei permite să se reducă rata rentabilității cerută de investitorii financiari, pentru că există o substituire a une resurse mai puțin scumpe printr-o resursă mai scumpa.

Totusi, orice creștere a datoriei mărește riscul intreprinderii din punctul de vedere al acționarului. Piața impune astfel o rată a rentabilitații capitalurilor proprii mai ridicată. Aceasta crestere a ratei rentabilitații impuse fondurilor proprii anuale, antrenează deci o parte a scăderii costurilor prin recurgerea la datorie.

În plus, dacă partea relativă din îndatorare crește, crește și riscul la care se supune acționarului, iar piața cere o rată mai ridicată a rentabilității fondurilor proprii, pînă la anularea efectivelui pozitiv al recurgerii la datorie.

La acest nivel al levierului financiar, intreprinderea atinge structura sa financiara optimala care ii asigura costul capitalului cel mai slab, și deci valoarea cea mai ridicata.

Abordarea Modigliani- Miller

Modigliani și Miller au demonstrat că abordarea tradițională este inexată, pentru ca nu există structura financiară optimală, rata rentabilitatii globale ceruta fiind constanta, oricare ar fi nivelul de indatorare al intreprinderii.

Dupa ei, investitorii pot sa se indatoreze ei insași la fel ca întreprinderile și nu acceptă să plătească ceea ce pot realiza ei însași fară cost. Într-o piață în echilibru, investitorii nu plătesc ceea ce pot face ei insiși.

Astfel, două intreprinderi identice în toate privințele, dar cu o structură fiananciară diferită, vor avea aceeși valoare. În caz contrar, arbitrajele se vor produce pentru a restabili echilibrul.

Valoarea pe piață a unei întreprinderi este independentă de modul său de finanțare. Nu se va plăti nici mai scump, nici mai ieftin o întreprindere îndatorată.

Oricare ar fi structura sa economică, o întreprindere nu trebuie să aibă probleme de finanțare. Problema structurii sale financiare nu se pune din moment ce rentabilitatea activului său industrial și comercial este superioare ratei rentabilitații cerute de piața financiară.

Invers, oricare ar fi structura financiară, o întreprindere ale cărei investiții nu sînt rentabile va cunoaște mai devreme sau mai tîrziu dificultăți. Dacă ea este puțin îndatorată, valoarea va scădea. În schimb, dacă ea este puternic îndatorată ea va suporta o dublă sacțiune. Pe de o parte, costul îndatorării sale va accelera scăderea rentabilității capitalului propriu. Pe de altă parte, întreprinderea va avea dificultăți în obținerea reiînoirii creditelor sale.

Alegerea unei structuri financiare înseamnă de fapt, pentru întreprindere, să definească capacitatea sa de rezistență la o criză economică. În acest tip de conjunctură, o întreprindere îndatorată ar putea să- și procure resursele de pe piețele financiare, oferindu-i-se astfel mijloacele de a traversa perioada proastă.

Rolul capitalurilor proprii

Capitalurile proprii au două funcții:

să finanțeze o parte a investiției;

să serveasca drept garanție creditelor întreprinderii care finanțează cealalta parte.

Dacă rezultatele determinate de noile investiții nu permit să se absoarbă costul datoriei, capitalurile proprii vor parea mai puțin scumpe în planul de finanțare decît îndatorarea. Dar, aceasta este o amăgire, deoarece întreprinderea va fi sancționată printr-o diminuare a valorii capitalurilor sale proprii, de unde o sărăcire a acționarilor săi.

Dacă planul de investiții degajă o rentabilitate suficientă, capitalurile proprii vor apare mai costisitoare decît îndatorarea. Ele acționează precum contractele de asigurare. Suma lor trebuie să fie determinată în funcție de acoperirea riscului pe care-l asumă actionarii.

Alegerea unei structuri financiare nu este deci decît alegerea nivelului de risc pe care-l acceptă acționarii întreprinderii.

Criteriile financiare se referă la constrîngerile financiare ale celor care avansează fonduri și sunt în general exprimate sub formă de rate, care pot fi utilizate ca „semnale luminoase”.

Ele au ca scop să arate neviabilitatea întreprinderii pe baza „importanței” cheltuielilor sale financiare. Într-adevar, o întreprindere avînd mari cheltuieli financiare va avea un punct mort ridicat, și deci un risc de volatilitate important.

Îndatorarea ridică punctul mort al întreprinderii, în masura în care cheltuielile financiare ale îndatorarii constituie o plata fixă, pe care este imposibil să o reducă fară a depune bilanțul sau a negocia condițiile împrumutului.

Structura planului de finanțare

Planul de finanțare, stabilit în mod obisnuit pe o perioadă de mai multe exerciții, recapituleaza mărimea nevoilor și a resurselor pe mai mult de un an, după cum este posibilă prevederea pentru fiecare an al perioadei date. Este foarte util să se procedeze la studiul propspectiv al modului în care întreprinderea va finanța utilizările sale pe termen lung.

Aceasta se prezintă ca un tablou de finanțare, însa aceste două documente diferă, în sensul că:

tabloul de finanțare degajă fluxuri care vor afecta nevoile și resursele pe mai mult de un an, în cursul uneia sau mai multor exerciții trecute, pornind de la variațiile constante între suma diferitelor posturi ale bilanțului de pornire și ale balanțului de încheiere a perioadei.

Planul de finantare, inventariind și echilibrul nevoile și resursele pe mai mult de un an, dimensionate direct, în funcție de prognozele stabilite pentru mai multe exerciții, va permite, pornind de la ultimul bilanț cunoscut, să se determine bilanțurile viitoare, asa cum acestea se prezintă la încheierea exercițiilor în cauza.

Acest plan este conceput astfel încît totalul resurselor previzionale va fi puțin superior nevoilor estimate, în scopul de a asigura o marjă de securitate.

Planul de finanțare poate fi prevazut în echilibru fără să apară soldul (resurse – nevoi), acesta cumulîndu-se algebric cu variatția fondului de rulment. În aceasta prezentare, variația fondului de rulment apare ca diferența între totalul resurselor și suma nevoilor, altele decit acelea legate de ciclul de exploatare.

Compararea resurselor proprii și a nevoilor de finanțare

Din totalul resurselor proprii este dedusă marimea ansamblului nevoilor de finanțare. Daca soldul este negativ, există o insuficiență a resurselor proprii, fiind necesară utilizarea mijloacelor complementare de finanțare. Dacă soldul este pozitiv, există atunci un excedent de resurse proprii.

Excedentul resurselor proprii (sold pozitiv)

Dacă resursele proprii sunt superioare necesitaților nici o finanțare nu este avută în vedere.

Dacă aceasta situație se justifică pentru o perioadă limitata sau la nivelul unei marje normale de siguranța, în măsura în care ea se prelungește, trebuie să se apeleze la o examinare din partea managerilor.

Aceste resurse pot fi atunci utilizate sub urmatoarele forme:

angajarea de noi programe de investiții sau realizarea în avans a investițiillor deja prevăzute;

anticiparea rambursărilor împrumuturilor vechi sau accelerarea ritmului prevăzut pentru rambursarea noilor împrumuturi;

atribuirea de resurse complementare asociaților, prin distribuirea rezervelor.

Insuficiența rezervelor proprii (sold negativ)

Excedentul nevoilor de finanțare în raport cu resursele proprii reprezentind prin definiție nevoi pe o perioadă mai mare de un an, finanțarea complementara va încerca sa fie în mod necesar o finanțare pe termen lung sau mediu.

Diferitele resurse la care este posibil să se recurgă sunt:

ajutorul în capital furnizat de asociați;

împrumuturile subscrise pe lîngă creditorii externi, pe piața financiară sau pe lîngă asociații insiși;

finanțarea prin credit-bail.

1.3 Esența politicii financiare

Planificarea financiară, a dezvoltării unei întreprinderi, presupune întocmirea situațiilor financiare pro formă cu scopul prevenirii lipsei de lichidități, a reducerii incertitudinei care planează asupra mediului în care operează societatea, dar și pentru benefeciarii de informații contabile. Pentru managementul de vîrf al societații, dar și pentru ceilalți utilizatori (acționari, bănci,etc.), necesitatea construirii unor situații financiare previzionate este cu atît mai importantă, cu cît interesul și riscul asumat în creditarea sau investiția efectuată este mai ridicată.

În general, contul de profit și pierdere este singurul document care se previzioneaza, bilanțul și cash flow-ul constituind documente de raportare a situației financiare trecute.

După cum se cunoaste, nici o întreprindere nu-și poate îndeplini obiectivele bugetare fară resursele necesare și la timpul potrivit, și nici un creditor (acționar) nu va investi dacă nu este sigur că-și poate recupera investiția la momentul dorit. Egalitatea dintre profitabilitate și lichiditate nu este o regulă de bază, oricînd lipsa de lichidități putînd duce la neîndeplinirea planului, sau chiar la insolvabilitate. Tot așa, și un profit ridicat nu inseamnă o valoare de piața atît de mare, profitul putîndu-se realiza cu un grad de îndatorare foarte ridicat.

Principalele întrebări, la care se afla răspunsurile prin previzionarea bilanțului și a cash flow-ului, sunt următoarele:

care este necesarul de finantare externă în condițiile utilizării întregii (sau parțiale) capacități de producție?

care este nivelul cifrei de afaceri pentru care nu este necesară finanțarea externă?

va putea firma să obțină o anumită marjă a profitului menținînd constant raportul datorii/capitaluri proprii și capitalul social la același nivel?

îsi vor putea recupera banii investiți creditorii la termenul scadent al dezinvestirii?

care sunt ratele de rotație (și alți indicatori) viitoare ale activelor și pasivelor patrimoniale?

Dezvoltarea economica in majoritatea tarilor lumii a început sa fie planificata.Ipotezele referitoare la mediul economic, și nu numai, în care își desfasoară activitatea societatea, crează premisele stabilirii cifrei de afaceri, a cheltuielilor și a profitului posibil de obținut. Din momentul în care o firmă are strategie, ea are nevoie de un plan, în particular un plan strategic, care este un set de acțiuni ale firmei destinate să pună în aplicare aceasta strategie. Oportunitățile de investiții care permit firmei punerea în aplicare a acestei strategii constituie strategia investituționala a firmei. Managerii financiari trebuie să asigure că firma are suficiente fonduri pentru a face fața nevoilor activității de exploatare ca și celor de investiții. Pentru aceasta este nevoie de o strategie financiară a firmei, în acest caz este necesară planificarea.

In general, planificarea constă în analizarea unei situații date, determinarea obiectivelor care trebuie urmărite în viitor și a decide, în avans, acțiunile care trebuie luate pentru realizarea obiectivelor stabilite, ținînd cont de circumstanțele previzionate în care urmează să acționeze firma.

Planificarea financiară stabilește liniile directoare care privesc schimbările ce vor avea loc în firmă. Ea trebuie să includă:

Analiza critică a mediului intern și extern în care acționează firma;

Identificarea și stabilirea obiectivelor firmei;

Analiza diferenței dintre aceste obiective și situația financiară curentă a firmei;

Elaborarea unor documente în care să se sintetizeze acțiunile necesare a fi întreprinse pentru ca firma să atingă obiectivele financiare propuse (finalitatea planificării financiare).

Planificarea financiară formuleaza căile și metodele prin care obiectivele financiare ale firmei vor fi realizate. Ea se concentreaza pe identificarea oportunitaților de investiții cu valoare netă pozitivă și pe stategii de finanțare care creaza valoare pentru firmă.

Procesul de planificare are drept rezultat planul financiar al firmei, care include atît considerații financiare, cît și considerații strategice. Planul financiar este un document care arată ceea ce se va întmpla în timp cu obiectivele firmei. El realizează analiza alocării capitalului pentru fiecare proiect al firmei.

Pentru a fi întocmite planurile financiare este nevoie de existența mai multor alternative și prezumții sau scenarii. De exemplu, firma poate pregăti trei seturi de alternative; pentru o situație pesimistă, pentru una normal și pentru una optimistă în ce privește previzionarea evenimentelor viitoare.

Deoarece firma va cheltui un anumit fond de timp pentru pregătirea propunerilor pentru diferite scenarii care vor sta la baza planului financiar al firmei, este util să fie cunoscut procesul de planificare care trebuie urmat.

Elementele ce trebuie avute în vedere sunt:

Interacțiunile. Planul financiar trebuie să exploateze legaturile dintre propunerile de investiții pentru diferite activități operaționale ale firmei și alegerea finanțării disponibile pentru firmă.

Opțiunile. Planul financiar se bazează pe oportunitațile pe care le are firma, în cadrul activității sale, de a alege din mai multe variante de investire și finanțare.

Fezabilitatea. Diferitele variante de planuri elaborate în cadrul firmei trebuie articulate la obiectivul general al firmei de maximizare a averii acțiunilor.

Evitarea surprizelor. Planificarea financiară trebuie să identifice ce se poate întimpla în viitor cu firma, dacă anumite evenimente au loc. Astfel, unul dintre scopurile planificării financiare este să evite surprizele.

Prezumțiile economice. Planul trebuie să expliciteze starea mediului economic în care firma speră să activeze în periaoda planului. Printre aceste prezumții se numară rata dobînzii și rata inflației.

Unele variabile introduse de planificator pentru ușurarea procesului de planificare (reconcilierea dintre documentele de planificare).

Planul financiar trebuie să cuprindă elementele:

previzionarea vînzărilor (întocmirea bugetelor);

documentele proformă (contul de profit și pierderi, bilanțul contabil și documentul fluxului de fonduri);

necesarul de activitate; planul va descrie cheltuielilor de capital (de investiții) proiectate sau planificate și va prezenta utilizarile ce se propun pentru capitalul de lucru net;

necesarul de finanțe; planul va include o secțiune a aranjamentelor (întelegerilor, contractelor) privind finanțarea. Această parte a planului trebuie să discute politica privind dividendele și pe cea privitoare la datorii.

Planificarea strategică reprezintă efortul întreprinderii pentru dimensionarea relațiilor pe termen lung, fiind o activitate practică, materializată în planurile financiare, prin care se anticipează produsele care urmează să fie fabricate și realizate, piețele de desfacere, lansarea de produse noi, termenul de recuperare a investițiilor, mărimea profitului, alegerea variantelelor de productie, de mărfuri sau de desfacere. O definire cuprinzatoare a strategiei este dată, în lucrarea “Managementul strategic, concepte și experiențe”, autorii Leslie W. Rue și Phillips G. Holland, care definesc strategia ca pe un concept ce prevede modul de armonizare în cadrul activitații întreprinderii între mediul înconjurator și resursele disponibile să asigure realizarea cea mai bună a obiectivelor, subliniind pașii fundamentali care trebuie prevazuți prin plan. Ei sunt asumați de conducere pentru a fi realizați în scopul punerii în aplicare a unui obiectiv.

Strategia reprezintă, un concept complex care asigură modul optim de punere în aplicare a obiectivelor stabilite, a acțiunilor care trebuie realizate pentru punerea în practică a acestora, modul cum trebuie alocate resursele pe diferite activitați, ca să se răspundă în condițiile optime schimbărilor din mediul înconjurător și să se precizeze modalitațile de a fi cît mai competitive în raport cu întreprinderile concurente. După Peter Lorange, planificarea strategică cuprinde patru tipuri de activitați: distribuirea resurselor, adaptarea la mediul extern, coordonarea internă și previziunea strategică organizațională.

Previziunea strategică organizațională presupune perfecționarea sistematica a modului de gîndire al managerilor, care să permită formularea unor concepții clare cu privire la direcțiile de dezvoltare și modul în care trebuie să se realizeze acestea. Elaborarea unui plan strategic, de perspectivă, al întreprinderii necesită numeroase analize cu caracter cantitativ și calitativ, o cunoaștere a factorilor cu caracter intern și extern care influențează activitatea, studierea pe diferitele piețe a evoluției viitoare a cerințelor. În figura 1.1 este prezentat un model de elaborare a unei strategii economice.

Figura 1.1 Modul de întocmire a planurilor strategice de perspectivă la întreprindere.

Sursa : Hrișcev Eugen”Sistemul de planificare al întreprinderii inovaționale si realizarea planurilor”.ASEM,SERIAL:Economie si Finanțe,2001.

Adoptarea unei strategii financiare adecvate trebuie să țina cont de evoluția inflației, să estimizeze evoluția activelor și a pasivelor, a încasărilor și plăților, a vînzărilor și costurilor, a rezultatelor financiare ale întreprinderii.

Strategia financiară oferă informatii cu privire la :

volumul de investiții necesar realizării obiectivelor strategice de dezvoltare;

volumul de investiții necesar realizării obiectivelor strategice de dezvoltare;

identificarea surselor de finanțare (finanțare proprie, emisiuni de obligațiuni, emisiuni de acțiuni, credite bancare etc.);

stabilirea condițiilor de atragere a mijloacelor financiare și a termenilor prevăzute de rambursare;

nivelul veniturilor ce urmează să fie încasate și precizarea termenului prevazut de recuperare a investițiilor.

Rezultă că planificarea financiară a întreprinderii urmează să îndeplinească urmatoarele sarcini:

1.Identificarea volumului de producție necesar satisfacerii depline a cererii pe piață.

2.Determinarea necesarului de resurse materiale și financiare pentru realizarea programului stabilit.

3.Elaborarea planului circulației bănești.

4.Stabilirea celor mai raționale căi și direcții de utilizare a resurselor în conformitate cu necesitațile curente și de perspectivă.

Instrumentele de realizare a planificării financiare sunt bugetele. Bugetul este expresia valorică a volumului de producție ce urmează să fie fabricat și comercializat într-o perioadă anume, reflectă nivelul veniturilor ce urmează a fi obținute, nivelul consumurilor și cheltuielilor ce urmează a fi efectuate în acest scop, mărimea capitalului financiar ce trebuie mobilizat pentru realizarea scopurilor propuse.

Activitatea întreprinderii pe baza de bugete se impune, din cel puțin trei puncte de vedere:

1. Bugetele au rolul de a orienta întreprinderea spre un scop anume și de a coordona eforturile tuturor compartimentelor în vederea realizarii acestui scop.

2. Bugetele cuprind toate operațiunile, algoritmul înfăptuirii acestora prin care să se ajungă la realizarea scopului final.

3. Bugetele reprezintă instrumente eficiente de control asupra utilizării resurselor economice și financiare, permit urmărirea în timp a modului de formare a rezultatelor financiare, de acumulare a mijloacelor bănesti, reprezentînd, în acest fel, un barometru al acivitații manageriale a întreprinderii.

Bugetul este, deci, previziunea cifrată a afectărilor de resurse și a asigurărilor de responsabilitați pentru realizarea obiectivelor întreprinderii în condiții rentabile.

Pentru ca planificarea activitătilor financiare a întreprinderilor să poarte un caracter veridic și pentru a obține un tablou real, necesar argumentării indicatorilor planificați, trebuie ca procesul de planificare să decurgă în corespundere cu anumite principii:

fundamentarea stiințifică a indicatorilor planificați;

unitatea dintre strategie și tactică;

realizarea și caracterul sensibil al planurilor;

concordanța planurilor misiunii și sarcinilor întreprinderii;

identificarea sarcinilor concrete ale planului;

complexitatea planurilor;

controlul permanent asupra îndeplinirii planurilor;

Etapele elaborării bugetelor

Primul pas, în procesul de elaborare a bugetelor, îl constituie previziunea vînzărilor. Această prognoză se bazează pe informațiile culese din trei sectoare: intern, extern și tendințe (ale cercetătorilor de marketing al pieței, capacitatea de producție existentă, politica comercială; rețeaua de distribuire etc). Rezultatele cercetărilor se concentrează în estimări privind : 1) volumul vînzărilor atît pentru fiecare grup de produse, cît și pentru diverse tipuri de produse individuale și 2) valoarea încasărilor din aceste vînzări. Aici este necesar să se țină cont de faptul că, între momentul livrării producției și momentul încasării contravalorii ei, există un decalaj de timp, ceea ce poate conduce la insuficiența de mijloace bănești necesare achitării unor plăți curente. Defalcarea prevederilor de intrări pe perioade de timp mai mici (lunare) ne permite să observăm influența devierilor vînzărilor asupra mărimii și termenilor de intrări bănești, pierderilor provocate de întirzierea încasarilor.

În elaborarea bugetului vînzărilor, trebuie să se aibă în vedere influența factorilor de mediu, printre care mentionăm:

nivelul cererii pe piața,

caracterul producției (sezonier),

nivelul concurenței,

politica de prețuri (pe fiecare piață de desfacere),

puterea de cumpărare pe piața internă (nivelul veniturilor populației, ocuparea forței de muncă etc),

capacitatea de producție a întreprinderii.

După precizarea volumului vînzărilor are loc elaborarea planului de producție, care are drept obiectiv armonizarea prevederilor bugetului vînzărilor cu capacitatea productivă a întreprinderii, în condițiile satisfacerii cît mai complete a prevederilor comerciale și a utilizării depline a capacității de producție a întreprinderii.

Planificarea volumului de producție decurge din bugetul vînzărilor, și are loc tînînd cont de :

cererea pe piața și canalele de realizare a producției ;

asigurarea întreprinderii cu mijloacele de producție necesare;

utilizarea maximă a capacităților de producție;

atingerea unui nivel de producție, care ar asigura recuperarea cheltuielilor și obținerea unui profit suficient pentru dezvoltarea economiă a întreprinderii.

După perfectarea planului de producție, se purcede la evaluarea cheltuielilor materiale, a forței de muncă și mijloacelor fixe necesare producerii volumului planificat de producție. Rezultatele evaluării permit elaborarea a încă trei bugete derivate din bugetul producției:

bugetul resurselor materiale, care indică volumul de materii prime și materiale necesare îndeplinirii planului de producție, precum și cantitățile ce trebuie procurate;

bugetul salariilor pentru retribuirea muncii angajaților în activitatea operațională a întreprinderii;

bugetul consumurilor indirecte de producție ce include o serie de cheltuieli de întreținere a utilajului, cheltuieli de amortizare etc.

Bugetul resurselor materiale se elaborează pritr-una din cele două metode:

Metoda normativă , conform căreia necesarul de materii prime și materiale se calculează în funcție de consumurilor materiale pe unitate de produs, iar necesarul de finanțare are în vedere prețurile și tarifele în vigoare.

Sm.p.= Qp x Cm , unde

Cm- reprezintă consumul specific de materii prime și materiale pe unitate de produs;

Sm.p- necesarul anual de materii prime și materiale.

Metoda analitică, care presupune calcularea normei de materii prime și materiale, pornind de la consumul total de materiale din perioada precedentă și volumul de producție fabricat și aplicarea acesteia asupra volumului de producție prevăzut pentru perioada viitoare.

Pe parcursul procesului de previziune, toate fluxurile și refluxurile de numerar planificate pentru fiecare din diferitele bugete operaționale se combină și se elaborează bugetul numerarului, care nu este altceva decît o previziune detaliată a așteptărilor privind intrările și ieșirile de numerar pe perioada viitorului an.

Fluxul mijloacelor bănești trebuie să dea raspuns la urmatoarele întrebări:

De ce resurse financiare va dispune întreprinderea la sfirșitul perioadei planificate?

Dacă întreprinderea poate sa efectuieze plățile țn termenele stabilite și să acopere cheltuielile necesare activității normale pe parcursul anului și care vor fi necesitațile de mijloace financiare împrumutate pentru

acoperirea deficitului de capital bănesc?

După ce toate elementele de cheltuieli și venituri au fost previzioante, se pot elabora bilanțul contabil și raportul privind rezultatele financiare, care, ulterior, fiind comparate cu cele reale, pot ajuta conducerea întreprinderii să desopere cauzele devierilor înregistrate, să corecteze și să ajusteze indicatorii pentru perioada de perspectiva ramasă, astfel încît acestea să reflecte condițiile reale de operare.

Capitolul II. Evaluarea indicatorilor economico-financiari–elemente cheie pentru planificarea financiară a întreprinderii.

2.1. Prezentarea întreprinderii „Aron” SRL

Societatea cu răspundere limitată denumită „Aron" S.R.L este creată cu Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova din 10.09.1997 N 500 „Regulamentul Societăților economice în Republica Moldova". Societatea este persoană juridică, are o balanță proprie, cont de decontare și alte conturi, poate să încheie de la numele său contracte, să achiziționeze drepturi de proprietate și drepturi personale nepatrimoniale și să poarte răspundere, să fie reclamant sau spirit în organele judiciare și de arbitraj precum și în terțe judecăți. Societatea dispune de o ștampilă și de celelalte rechizite necesare activității sale.

În activitatea sa Societatea se conduce de legislația Republicii Moldova, de statutul de față și de contractul de constituire a societății. Are dreptul să-și promoveze independent activitatea economică externă și să efectuieze operații valutare în limitele stabilite de legislație. Poartă răspundere pentru îndeplinirea obligațiilor asumate cu toată averea sa asupra căreia se răsfrîng, conform legislației, hotărîrile judecătorești executorii. Socitatea nu răspunde de obligațiile Participanților, iar participanții răspund de obligațiile societății și în limitele cotelor lor, ce intră în fondul statutar și averea fondului. De asemenea, ea poate crea întreprinderi-flice, filiale și reprezentanțe pe teritoriul RM, a altor republici suverane și a altor state.

Scopurile Societății și sfera activității ei. În scopul susținerii stabilității financiare a societății, a asigurării intereselor Participanților precum și pentru protejarea socială a colectivului de muncă al societății în condițiile economiei de piață, Societatea este poli profilată și are dreptul de a-și desfășura următoarele activități economice:

Fabricarea produselor din tutun;

Comerțul cu ridicată al produselor alimentare , băuturilor și produselor din tutun;

Comerțul cu amănuntul al produselor alimentare în magazine specilizate;

Comerțul cu ridicată efectuat pe bază de contract sau plată;

Activități ale agențiilor de voiaj și turism și ale ghizilor ;activitatea de asistență turistică neinclusă în alte categorii;

Societatea se mai poate prezenta ca subiect de activitate investițională. Obiectele activității investiționale sunt fondurile de bază și de rulment nou create sau modernizate în toate domeniile și sferele de economiei naționale, hîrtiile de valoare, depunerile de participație, alte proprietăți precum și drepturile patrimoniale sau nepatrimoniale.

La fondarea societății Fondul statutar în valoare de 1000 lei se crează din cotele de participație ale Participanților în conformitate cu contractul de constituire al societății. Depunerile în fondul statutar al societății pot fi făcute în forma de mijloace bănești sau prin transferarea în proprietatea sau în folosința societății a unor bunuri imobile – clădiri, construcții, utilaje, alte valori materiale, precum și prin transmiterea dreptului de folosire a clădirilor, construcțiilor, utilajelor și a altor valori materiale. Poate fi mărit numai după depunerea în întregime de către participanți a cotelor-parte ale acestora.

Certificatul cotei de participare este un document nominal care atestă ca persoana indicată în aceasta este proprietarul averii societății. Certificatul dat se eliberează numai după achitarea în întregime de către participant a părții care îi revine. Valoarea certificatului este egală cu mărimea cotei vărsate de către participant în fondul statutar al societății.

Drepturile și obligațiile participanților. Sunt obligați să-și depună cota-parte în fondul statutar în termenele și mărimile fixate în contractul de constituire. Aici se indică și responsabilitățile pentru întîrzierea depunerii mijloacelor.

Au dreptul:

să participe personal sau prin reprezentanții săi la adunările generale ale

Participanților;

să-și primească cota de ppofit proporțional cu cota respectiva din fondul statutar și care, conform Statutului Societății urmează a fi repartizată între

Participanți;

la adunările generale ale participanților să aibă un număr de voturi proporțional cu cota lor în Fondul statutar al Societății

Organele de conducere a Societății sunt:

adunarea generală a participanților;

directorul

revizorul.

Organul suprem de conducere a Societății este adunarea generală a Participanților, care este împuternicită adopte hotărîri în toate domeniile de activitate a societății. Adunarea generală este deliberativă dacă sunt przenți Participanții care posedă ¾ din voturi. Acestea se organizează după principiul: „cota de un procent – un vot". De asemenea, la adunarea generală se întocmește o listă a participanților în care se indică denumirea, numele, prenumele, patronimicul fiecărui Participant sau a reprezentantului lui, numărul de voturi de care dispune și se anexează la procesul verbal al adunării generale.

Îndeplinirea hotărîrilor adunării generale precum și conducerea operativă a activității societății este efectuată de către directorul societății. În atribuțiile căruia intră: organizarea activității societății, a lucrărilor de secretariat și a evidenței contabile, angajarea și eliberarea salariaților, încheierea tranzacțiilor în numele societății, întocmirea bilanțului anual și prezentarea acestuia în fața adunării generale. El este obligat să facă lista participanților în care se înregistrează numele (denumirea) și adresele tuturor Participanților, valoarea certificatelor cotelor de participare care le aparțin, precum și schimbările survenite pe parcurs. Directorul își exercită activitatea în numele societății fără procură. Un astfel de drept poate fi atribuit și directorului-adjunct.

Controlul activității economico-financiare este efectuat de către revizorul Societății care se alege dintre Participanți pe termen de 5 ani. El are dreptul de a cere documentele necesare de la directorul Societății și de la specialiștii acesteia. Este obligat să controleze bilanțul anual și dările de seamă asupra activității societății. De asemenea, revizorul întocmește actul reviziei în conformitate cu rezultatele obținute care apoi se anexează la darea de seamă anuală.

Patrimoniul Societății constă din cotele vărsate de participanți la fondarea Societății și din bunurile mobile și imobile achiziționate ulterior din profitul nerepartizat. Valoarea patrimoniului nu se limitează.

Beneficiul de bilanț și beneficiul net ale societății se stabilesc în conformitate cu legislația RM și rămîn la dispoziția ei. Din beneficiu se efectuiază în mod obligatoriu defalcări în fondul de rezervă al Societății. Restul sumei se repartizează conform hotărîrii adunării generale a Participanților.

Evidența și dările de seamă în societate. Anul financiar al Societății se stabilește de la 1 ianuarie la 31 decembrie. Adunarea anuală se convoacă nu mai tîrziu de o lună după terminarea anului financiar și pentru ea se întocmesc darea de seamă anuală și bilanțul societății din care se poate stabili starea materială și schimbările survenite, venitul și pierderile Societății. Dările de seamă ale societății se întocmesc în forma și în ordinea stabilite de către Ministerul de finanțe și de Departamentul de stat pentru statistică al Republicii Moldova.

Lichidarea Societății este efectuată de către Comisia de lichidare numită de ea, iar în cazul lichidării Societății la hotărîrea arbitrajului – de către comisia de lichidare numită de acest organ. Din momentul numirii Comisiei de lichidare acesteia îi revin toate împuternicirile necesare pentru conducerea întreprinderii. Comisia evaluează bunurile existente ale societății, identifică debitorii și creditorii ei și se achită cu aceștia, ia toate măsurile pentru plata datoriilor pe care societatea le are față de unele terțe persoane și față de participanți, întocmește bilanțul de lichidare pe care îl prezintă organului suprem al unității economice.

Odată cu sistarea activității Societății, patrimoniul rămas după satisfacerea pretențiilor creditorilor se împarte între Participanți proporțional cu cotele lor de participare. Lichidarea sau reorganizarea Societății se consideră terminată din momentul înregistrării acestui fapt în registrul Camerei de stat pentru înregistrare a întreprinderilor.

2.2 Evaluarea indicatorilor financiari a întreprinderii "Aron"SRL.

În actuala sistemă de gestiune a bussinesului cel mai complicat și responsabil este gestiunea finanțelor, adică managementul financiar (MF).

Managementul financiar – sistema principiilor și metodelor de prelucrare și realizare a hotărîrilor gestionare, legate cu formarea, repartizarea și utilizarea resurselor financiare ale întreprinderii și organizarea circulației mijloacelor sale bănești. Scopul principal al MF este asigurarea maximizării bunăstării proprietarului întreprinderii în perioadele trecute și perspective, în cadrul MF se rezolvă 3 probleme de bază:

1. Unde de investit resursele financiare pentru a atinge scopul principal – maximizarea valorii firmei pe calea majorării costului capitalizat al ei?

2. De unde de luat mijloace și care este structura optimală a

resurselor de finanțare?

3. Cum de gestionat cu mijloacele bănești, pentru a asigura capacitatea de plată, stabilitatea financiară și rentabilitatea firmei?

Rolul de bază în hotărîrea acestor și altor întrebări,legate de gestiunea mijloacelor bănești, îi aparține analizei financiare.

Analiza financiară (AF)- procesul cercetării situației financiare și principalelor rezultate a actvității econonico-financiare ale întreprinderii cu scopul asigurării unei

dezvoltări eficiente. Scopul AF – obținerea unor indicatori de bază, cu ajutorul cărora se poate de evaluat situația financiară a întreprinderii, lichiditatea sa, capacitatea de plată, activitate de afaceri, independența și rentabilitatea.

Metoda analizei financiare a întreprinderii constă din trei componente de bază: analiza orizontală, analiza verticală și analiza coeficienților. Calculele analitice se îndeplinesc în baza formei evidenței financiare:

o bilanțului contabil

o evidența rezultatelor financiare

o evidența mișcării mijloacelor bănești

Evidența analizei financiare pe orizontală (în timp) se bazează pe studierea dinamicii anumitor coeficienți financiari în timp.

Analiza financiară pe verticală (structurală) presupune descompunerea structurală a unor coeficienți a evidenței financiare.

În țările cu economia de piață dezvoltată cea mai răspîndită metodă în analiza evidenței financiare este metoda analizei coeficienților. Această metodă presupune calculul diferitor grupuri de indicatori, ce caracterizează corelația între diferite capitole ale evidenței financiare. Condiționat se pot determina 6 grupe de indicatori analitici:

indicatorii stării patrimoniale a întreprinderii;

indicatorii lichidității și capacității de plată;

indicatorii activității de afaceri;

indicatorii stabilității financiare;

indicatorii rentabilității;

indicatorii activității de piață și situației pe PVM.

Acești indicatori permit de determinat, respectiv, situația patrimonială, lichiditatea, rotația activelor firmei, stabilitatea sa financiară, rentabilitatea și situația pe PVM.

Pentru interpretarea corectă a indicatorilor financiari e insuficient de a-i calcula pe perioada de evidență. In scopul evaluării obiective a indicatorilor financiari și stării întreprinderii e nevoe de utilizat informația, necesară pentru compararea indicatorilor cu una sau cîteva baze de calcul:

cu perioada trecută;

cu nivelul prevăzut în bussines-plan;

cu datele medii pe grupe de întreprinderi cu profil analogic;

cu nivelul, determinat în practica mondială sau cerută în sistema bancară a RM.

Deci, vom intra în amănunte și vom face o analiză, o evaluare pe baza datelor din documentele SRL "Aron". Vom începe cu caracteristica acesteia și ne vom abate de la indicatorii activității de piață, fiindcă SRL nu emit acțiuni ca SA.

Coeficientul datoriilor globale sau coeficientul de atragere a surselor împrumutate se calculează ca raport dintre datorii totale și active totale și caracterizează nivelul de îndatorare sau dependența financiară a întreprinderii și gradul de risc al politicii sale financiare. Nivelul acestui indicator trebuie să oscileze între 0 și 0,5.

Pentru a calcula coeficientul îndatorării globale putem aplica două formule:

Datorii pe termen scurt + Datorii pe termen lung

1.Coeficientul datoriei globale=——————————————————

Total Active

2. Coeficientul datoriilor globale =1- coeficientul de finanțare a activelor

Cu cît valoarea coeficientului va fi mai mare cu atît securitatea financiară a întreprinderii va fi mai slabă. "Aron"SRL pe parcursul anilor 2011-2013 nu a contractat datorii pe termen lung, astfel că se înregistrează în 2001- 0,73, iar în 2012 acesta crește la 0,86 și rămîne stabil pe parcursul anului 2013. Astfel ponderea datoriilor curente în suma totală a surselor de finanțare crește de la 73% în 2011 la 86%în2013. Pentru determinarea gradului de acoperire a surselor împrumutate cu activele totale este calculată rata solvabilității generale, ca raport dintre total activ și total datorii.

Rata solvabilității generale = Total activ / Total datorii (>2)

"Aron"SRL înregistrează în 2011 o rată a solvabilității generale de 1,08, în 2012 de 1,11, iar în 2013 de 1,16 – aceasta în condițiile în care limita recomandată este mai mare de 2.

Cunoaștem că pe parcursul activității sale SRL"Aron" nu a contractat datorii pe un termen mai mare de un an. Coeficientul atragerii pe termen scurt a datoriilor, calculată ca raport dintre datorii pe termen scurt la total datorii este egală cu 1. O apreciere mai detaliată a acestui indicator se poate face dacă vom studia componența datoriilor pe termen scurt, atrăgîndu-se o atenție sporită datoriilor față de buget și băncile comerciale. Aprecierea evoluției datoriilor pe termen scurt este efectuată în tabelul de mai jos:

Tabelul 2.1

Structura datoriilor pe termen scurt pentru perioada anilor 2011-2013

(mii lei)

Observăm că pe parcursul anilor analizați ponderea cea mai mare în suma totală a datoriilor pe termen scurt o ocupă datoriile pe termen scurt calculate, care în 2012 cresc cu 2,76pp. față de 2011, și atinge cifra de 43,41%, iar în anul 2013 față de 2012 scad la 40,98%. De menționat, că ponderea datoriei față de buget în totalul DTS în 2011 a constituit 1,28%, iar în 2012 scade la 0,55%, pentru ca în anul 2013 să crească la 0,65%.

Datoriile financiare pe termen scurt sunt în totalitate îormate din datorii aferente creditelor bancare, la care termenul de achitare nu a sosit. Valoarea acestor datorii în total DTS scade în 2012 față de 2011 cu 4,09pp. în 2013 datoriile față de bănci constituie 17.617 mii lei, crescînd față de anul precedent cu 0,3 lpp.

Este recomandabil ca firma să studieze avantajele utilizații capitalului propriu în comparație cu cel împrumutat, pentru că îndatorarea ei pe termen scurt determină un risc al solvabilității extrem de mare. Este necesară studierea costurilor capitalurilor utilizate. Ținînd cont de specificul activității, firma are o nevoie stringentă de finanțare la începutul sezonului de achiziționare a strugurilor – materie primă pentru activitatea de producere a vinului și altor produse alcoolice, adică la începutul toamnei – lunile septembrie-octombrie.

Coeficientul de rotație a datoriilor pe termen scurt califică în ce măsură se efectuiază plata întreprinderii către terți (creditori, furnizori, acționari, salariați, buget, etc). Pentru o activitate de producere normală unitatea economică trebuie să înregistreze o variație a vitezei de plată a datoriilor de 0,08-0,25 (30- 90 zile). Formula de calcul este:

Coeficientul de Volumul vînzărilor nete

rotație a datoriei =

pe termen scurt Total datorii pe termen scurt

Astfel, conform calculelor efectuate la "Aron"SRL, coeficientul are o tendință negativă de reducere, în anul de gestiune 2011 fiind de 1,31 ori, în anul 2012 de 0,99 ori, iar în anul 2013 de 0,87 ori, denotînd o rotație foarte lentă a datoriilor.

Un alt compartiment necesar a fi analizat pentru a determina stabilitatea financiară a întreprinderii este studierea capacității de plată a unității economice, efectuat cu ajutorul coeficienților lichidității:

Coeficientul lichidității absolute reflectă capacitatea întreprinderii de a-și onora

obligațiile curente pe seama mijloacelor bănești disponibile și se calculează prin raportarea mijloacelor bănești disponibile la total datorii pe termen scurt.

Coeficientul lichidității absolute = Mijloace bănești / Datorii pe termen scurt

Nivelul recomandat al coeficientului dat este 0,2 – 0,25, ce ar semnifica că întreprinderea trebuie să dispună de 0,2-0,25 bani pentru a acoperi datoriile sale pe termen scurt în valoare de 1 leu. Principalii interesați de calculul lichidității absolute sunt furnizorii, care caută o valoare mai mare a lui.

Din calculele efectuate la "Aron" SRL (conform anexei ) observăm că coeficientul are un nivel foarte redus față de nivelul recomandat. În anul 2013 coeficientul lichidității absolute crește pînă la 0,0005, adică cu 0,00047 față de 2012. În condițiile în care majoritatea agenților economici productivi întegistrează o lichiditate curentă scăzută, datorită capacității slabe de cumpărare a producției finite de către consumator, drept evoluție pozitivă va fi considerată creșterea coeficientului în dinamică. Deci, în anul 2012 la fiecare 1000 lei datorii curente întreprinderea dispunea de 3 bani în numerar, iar în anul 2013 deja la 100 lei avea în numerar 5 bani, creșterea fiind de 16,7 ori. Se observă o fluctuație mare a coeficientului, comparînd rezultatele cu cele obținute în 2011, cînd firma dispunea de 1 bănuț la fiecare 10 lei DTS. Pentru stabilizarea capacității de plată la întreprindere și sincronizarea încasărilor și plăților ar fi binevenit să se organizeze evidența situației de plată și să se mențină echilibrul financiar între plăți și încasări.

Coeficientul lichidității intermediare, indică ce cotă din datoriile pe termen scurt poate să se achite nu numai din mijloacele bănești disponibile ci și prin intermediul decontărilor cu debitorii, prin hârtiile de valoare pe termen scurt. Principalii interesați de calculul acestui indicaior este creditorul bancar, în cazul în care întreprinderea solicită credite bancare pentru depășirea crizei economice. Se consideră normal ca coeficientul să se încadreze în limitele 0,7-1,0.

Coeficientul Mijloace bănești + Creanțe pe TS + Investiții pe TS

lichidității =

Intermediare Datorii pe termen scurt

La "Aron"SRL lichiditatea intermediară este sub nivelul recomandat și are o tendință de scădere de la 0,58 în 2011 la 0,41 în 2013. Din cauza că, poate exista o imposibilitate de transformare în bani a unor elemente patrimoniale, banca utilizează formula lichidității intermediare corectată.

Coeficientul MB + ITS + 70% din CrTS + 80% din PF + 80% din M

lichidității = (>1.3)

intermediare Datorii pe termen scurt

unde:

ITS- Investiții pe termen scurt

MB – Mijloace bănești

CrTS – Creanțe pe termen scurt

PF – Produse finite

M – Mărfuri.

Efectuînd calculele conform acestei formule, se va confirma capacitatea de plată redusă, astfel că,. în 2011 coeficientul fiind de 0,41, să scadă în 2013 și mai mult – la 0,29 (cu 0,12).

Coeficientul lichidității totale (lichidității curente) exprimă în ce măsură activele curente ale întreprinderii sunt suficiente pentru acoperirea datoriilor curente și trebuie să varieze între 1 și 2,5. Hotarul de jos este determinat de aceea că activele curente trebuie să fie cel puțin suficiente pentru achitarea datoriilor, în caz contrar întreprinderea va fi insolvabila. Este pozitiv apreciată creștrea indicatorului în dinamică, dar nu trebuie să depășească limita de 2,5, deoarece aceasta ar semnifica o structură nerațională a activelor curente (o înghețare de mijloace în stocuri de mărfuri și materiale, creanțe pe termen scurt, etc). La "Aron"SRL se observă o lichiditate totală redusă, în anul 2011 coeficientul fiind de 0,95 și crescînd nesemnificativ în anul 2013 la 0,96, astfel, activele curente nefiind suficiente pentru acoperirea datoriilor curente

Interesați la calcularea acestui coeficientului sunt investitorii și creditorii. În sistemul bancar formula se detaliază la următoarea formă:

Coeficientul lichidității totale = (MB + ITS + 70% din CrTS + 70% din Alte AC + 80% SMM) /Datoriipe termen scurt (>2)

Efectuînd calculele pe baza acestei formule și datelor din anexa , putem afirma că situația se prezintă și mai periculoasă, deoarece caracterul lent al transferabilității activelor în mijloace bănești determină un coeficient al lichidității totale corectat de 0,73 în anul 2013, cu 0,03 mai mare decît în anul de gestiune 2011.

Profitul perioadei de gestiune pînă la impozitare (PPGPI), conform Noului Sistem Contabil indică rezultatul financiar obținut de înreprindere din toate tipurile de activitate și rezultatul excepțional și se calculează ca suma dintre rezultatul activității economico-financiare și rezultatul excepțional. El este utilizat pe larg în cadrul analizei financiare, pentru că permite să apreciem eficiența activității desfășurate.

PPGPI= RAO ±RAI ±RAF±RE

Unde:

RAO – rezultatul activitățiio peraționale;

RAI – rezultatul activității deinvestite;

RAF – rezultatul activității financiare;

RE – rezultatul exсepțional.

Analiza structurii profitului pînă la impozitare permite de a evidenția aportul fiecărui tip de activitate în obținerea profitului contabil. Structura acestui indicator este prezentată în următorul tabel:

Tabelul 2.2

Analiza structurii PPGPI (mii lei)

Din datele tabelului rezultă că PPGPI la SRL "Aron" în perioada anului 2013 față de anul 2011 a crescut cu 2.245 mii lei datorită creșterii RAF cu 2.529 mii lei și RAI cu 352 mii lei. E de remarcat că a avut loc o diminuare a RAO cu 636 mii lei, ceea ce nu este un factor bine apreciat. Pentru a determina cauzele scăderii RAO vom aprecia fiecare componentă în parte:

RAO=PB+AVO- Chcom- CGA -ACO

Unde:

PB – profit brut;

AVO- alte venituri operaționale;

Chcom – cheltuieli comerciale;

CGA-cheltuieli generale și administrative;

ACO – alte cheltuieli operaționale.

Primii doi factori au o influiență directă, iar ceilalți – o influiență indirectă asupra RAO.

Tabelul 2.3

Calculul influienței factorilor la modificarea RAO

(mii lei)

Ca rezultat se menționează că asupra micșorării RAO cu 636 mii lei în anul 2013 față de anul 2011 a influiențat creșterea cheltuielilor comerciale și celor administrative respectiv cu 4.425 mii lei și 10 mii lei.

Profitul brut din activitatea de desfacere, apreciază rezutatul financiar obținut din vînzarea produselor, mărfurilor și prestarea serviciilor și este calculat ca diferența dintre volumul vînzărilor nete și costul vînzărilor. Acesta este cel mai semnificativ factor în componența rezultatului activității operaționale.

Profit brut = Volumul vînzărilor nete – Costul vînzărilor (rd 010-rd.020 f.nr.2)

Profitul net reflectă rezultatul financiar net al întreprinderii sau profitul rămas după impozitare. Formula de calcul este :

Profitul net = Profitul perioadei de gestiune pînă la impozitare – Cheltuieli

privind impozitul pe venit (rd.130-rd.140 f. nr. 2)

Majorarea profitului net este un factor pozitiv al activității întreprinderii. Deci, în anul 2013 SRL "Aron" a obținut un profit net de 4.442 mii lei, cu 2.105 mii lei față de 2011.

Rentabilitatea economică caracterizează eficiența utilizării activelor și este determinată conform formulei:

Rentabilitatea economică = (PPGPI / A)* 100 Unde: A – Valoarea medie a activelor.

Acest indicator se mai numește rentabilitatea activelor și reflectă nivelul profitului obținut în mediu de la fiacare leu a mijloacelor intrate în circulație indiferent de sursa de finanțare a mijloacelor. Nivelul rentabilității economice depinde de influiența următorilor factori:

Modificarea numărului de rotație a activelor;

Modificarea rentabilității vînzărilor.

Formula factorială a rentabilității economice este:

Rentabilitatea economică= (PPGP /A)* 100 = (PPGPI/A)*(V¯V/ VV)*100 = (PPGPI/ VV) *(VV/A) *100 = Rentabilitatea vînzărilor * Numărul de rotații a activelor* 100

Profitul net reflectă rezultatul financiar net al întreprinderii sau profitul rămas după impozitare. Formula de calcul este :

Profitul net = Profitul perioadei de gestiune pînă la impozitare – Cheltuieli

privind impozitul pe venit (rd.130-rd.140 f. nr. 2)

Majorarea profitului net este un factor pozitiv al activității întreprinderii. Deci, în anul 2013 SRL "Aron" a obținut un profit net de 4.442 mii lei, cu 2.105 mii lei față de 2011.

Rentabilitatea economică caracterizează eficiența utilizării activelor și este determinată conform formulei:

Rentabilitatea economică = (PPGPI / A)* 100 Unde: A – Valoarea medie a activelor.

Acest indicator se mai numește rentabilitatea activelor și reflectă nivelul profitului obținut în mediu de la fiacare leu a mijloacelor intrate în circulație indiferent de sursa de finanțare a mijloacelor. Nivelul rentabilității economice depinde de influiența următorilor factori:

Modificarea numărului de rotație a activelor;

Modificarea rentabilității vînzărilor.

Formula factorială a rentabilității economice este:

Rentabilitatea economică= (PPGP /A)* 100 = (PPGPI/A)*(V¯V/ VV)*100 = (PPGPI/ VV) *(VV/A) *100 = Rentabilitatea vînzărilor * Numărul de rotații a activelor*

Tabelul 2.4

Calculul influienții factorilor la modificarea rentabilității economice

(mii lei)

Calculele arată că în perioada anului 2013 rentabilitatea economică scade față de anul 2011 cu 2,53 pp și atinge cifra de 7,93 %, astfel că la fiecare leu de mijloace introduse în circulație se obține 0,79 bani profit. Rezultatul negativ obținut se datorează încetinirii rotației activelor cu 0,7043. Pozitiv a influiențat creșterea rentabilității vînzărilor cu 2,54 pp.

Rentabilitatea financiară (Rf) caracterizează gradul de autofinanțare a întreprinderii sau capacitatea de a utiliza capitalul propriu în vederea desfășurării unei activități normale. Nivelul recomandat al indicatorului dat este de peste de 15 %. Formula de calcul este următoarea:

Rentabilitatea financiară = (Profit net / CP) *100%

unde,

CP – Valoarea medie a capitalului propriu.

Factorii care influiențează evoluția rentabilității financiare sunt:

Numărul de rotații a capitalului propriu;

Modificarea rentabilității vînzărilor.

Formula este prezentată mai jos:

Rf= (Profit net /CP)*100 = (Profit net / CP)* (VV / VV) *100 = (Profit net/ VV) *(VV/ CP) = Rentabilitatea vînzărilor*Nr. de rotații al CP

Calculele aprecierii influienței factorilor la abaterea rentabilității financiare sunt arătate în tabelul de mai jos:

Tabelul 2.5

Calculul influienței factorilor la modificarea rentabilității financiare

(mii lei)

Calculele arată că la "Aron"SRL rentabilitatea financiară este extrem de mare, în anul 2011 atingînd cifra de 143,43% și reducîndu-se la 56,89% în anul 2013. Factorul principal care a determinat această diminuare este încetinirea rotației capitalului cu 18,47 rotații pe an și diminuează rentabilitatea financiară cu 104,17 %. Creșterea rentabilității vînzărilor a determinat creșterea rentabilității financiare cu 17,61%. Dat fiind faptul, că este vorba de o societate cu răspundere limitată, capitalurile căreia sunt reduse, este explicabilă valoarea mare a acestui indicator. Un caz particular al studiului rentabilității economice este rentabilitatea activelor curente și a capitalului avansat.

Rentabilitatea capitalului avansat (Rca) este calculată conform formulei:

Rea = PPGPI / (MF+AC) *100 = PPGP1/(MF+AC)*VV /VV = PPGPI / VV*VV/(MF+AC) = Rentabilitatea vînzărilor / (înzestratea cu MF + înzestrarea cu AC)

unde:

MF– valoarea media a mijloacelor fixe; AC – valoarea medie a activelor curente.

Deci, la modificarea rentabilității capitalului avansat influiențează următorii factori:

Modificarea rentabilității vînzărilor;

Modificarea înzestrării cu mijloacele fixe;

Modificarea înzestrării cu active curente.

Date inițiale pentru analiză

Tabelul 2.7

Calculul influienței factorilor la modificarea capitalului avansat

Calculele arată că rentabilitatea capitalului avansat în perioada analizată a scăzut cu 2,65%. Această diminuare este rezultatul scăderii înzestrării întreprinderii cu mijloace fixe și active curente, care duc la diminuarea rentabilității capitalului avansat respectiv cu 1,88 și 2,95%. Rezerva internă pentru majorarea indicatorului dat este creșterea înzestrării cu active curente și mijloace fixe.

Analiza SWOT

Prin analiza SWOT înțelegem un model ce caracterizează întreprinderea din 4 puncte de vedere:

Prin punctele tari ale întreprinderii înțelegem, într-un fel, scopul întreprinderii și mijloacele specifice de activitate prin intermediul cărora aceasta se poate menține ca firmă. La "Aron"SRL se pot enumera următoarele puncte tari:

Sortiment larg de producție ;

Orientare la export;

Prin puncte slabe putem caracteriza neajunsurile întreprinderii și cauzele ce conduce întreprinderea la o situație financiară proastă:

Lipsa de bani;

Pierderi pînă în ultimii 3 ani;

Evitarea datoriilor financiare pe termen lung, ceea ce ar fi un mijloc ieftin

de finanțare etc.

Prin oprtunități subînțelegem maximul ce poate efectua întreprinderea pentru a se evidenția poziția sa pe piață și starea financiară:

Exportul, în țările dezvoltate;

Organizarea cursurilor salariaților;

Introducerea metodelor de calcul contabile noi mai rapide și mai eficiente

WizCount etc.

Prin amenințări prevedem riscurile interne și externe ce înconjoară întreprinderea:

Dependența mare de creditori;

Concurența aspră în ramură;

Puterea joasă de cumpărare de către populație;

Introducerea barierelor la export.

Capitolul Ш Elaborarea și implementarea politicii financiare în cadrul companiei

3.1 Strategii financiare și planul strategic al companiei

Pentru elaborarea strategiei societăților pe acțiuni, în general este necesară realizarea următoarelor etape:

Stabilirea locului întreprinderii în contextul în care își desfășoară activitatea și, în funcție de aceasta, s-au determinat principalele oportunități care-i sunt accesibile.

Pentru aceasta, se utilizează prognozele și planurile de perspectivă la nivel microeconomic, mezoeconomic și, posibil macroeconomic. Pentru aceasta, se efectuează:

diagnosticarea complexă a firmei în vederea stabilirii punctelor forte și slabe.

Diagnosticul reprezentând o primă etapă a procesului de planificare managerială a activității viitoare a oricărei societăți. Este relevant faptul că, diagnosticul efectuează un control, o evaluare a îndeplinirii obiectivelor propuse spre realizare de către echipa managerială pentru perioada anilor asupra cărora s-a efectuat diagnosticul financiar, el venind să estimeze:

eficiența unor indicatori în a reflecta situația reală a întreprinderii;

rezultativitatea unor procedee manageriale aplicate a căror menire era cel puțin să mențină sau chir să majoreze eficiența activității economico-financiare desfășurată de întreprindere, eficiență reflectată de indicatorii diagnosticului performantelor, etc.

identificarea principalelor oportunități tehnico-economico și financiare care vor fi luate în considerare. Stabilirea oportunităților de dezvoltare asigură fundamentul necesar pentru trecerea la etapa următoare a formulării obiectivelor strategice.

Acestea constau în precizarea principalelor schimbări economice, tehnice, organizatorice etc. preconizate și a principalelor restricții economice sau de altă natură care trebuie avute în vedere. Strategia vine astfel să corecteze, mențină sau să crească eficiența activității. Importanța a acestui instrument rezidă în faptul că el orientează activitatea societății spre viitor, ceea ce constituie un important atuu.

în etapa a doua se stabilesc și abordări majore prin care se asigură realizarea obiectivelor strategice.

în ultima etapă, elementele componente ale strategiei de conducere sunt cuprinse într-un proiect de plan pe termen lung sau mediu. În mod evident, în urma efectuării diagnosticului financiar și a formării de concluzii pe marginea situației actuale a lucrurilor (fundamentarea deciziilor strategice), se impune necesitatea adoptării unui plan de măsuri care ar realiza obiectivele manageriale în raport cu rezultatele constatate de diagnostic.

3.2 Evaluarea eficienței economice de la implementare

Faza ce-a mai importantă și mai responsabilă a procesului de adoptare a deciziei de finanțare este elaborarea criteriilor de evaluare a alternativelor de finanțare și testarea alternativelor – faza diagnosticului.

Stabilirea exactă a criteriilor de evaluare, în opinia noastră, garantează succesul în proporție de 30%, deoarece dacă exact știm ce căutăm, ce factori ne interesează în primul rând e mai simplu de găsit răspunsul. Criteriile de evaluare trebuie să fie determinate în funcție de scopurile ce trebuie atinse în urma implementării deciziei de finanțare. Iar în acest caz informația internă și externă colectată de întreprindere poate asigura optimizarea procesului decizional. În opinia noastră principalele criterii ar trebui să țină cont de următoarele:

Tabelul 3.1

Criteriile de evaluare a deciziilor de finanțare

Însă aceste obiective nu sunt de loc complete, deoarece trebuie de analizat specificul fiecărui agent economic în parte pentru a avea o imagine clară asupra criteriilor de evaluare a deciziei de finanțare.

O activitate importantă este ierarhizarea criteriilor. În opinia noastră criteriile de evaluare pot fi clasificate în:

Criterii critice – o decizie de finanțare trebuie neapărat să le respecte:

Crierii importante, adică criterii care au o importanță mai mică, pe care decizia financiară le poate respecta într-o măsură mai mare sau mai mică;

Criterii neglijabile, care, în unele cazuri pot fi neglijate în procesul de

adoptare a deciziei de finanțare.

Odată stabilite și ierarhizate criteriile de evaluare a deciziilor de finanțare e important de determinat care vor fi metodele de testare a alternativelor de finanțare.

Cele mai simple instrumente de testare sunt analiza, compararea. Însă, de obicei, în cazul elaborării strategiilor de finanțare pentru o perioadă îndelungata sunt necesare instrumente specifice de analiză a oportunității deciziei de finanțare. În opinia noastră cele mai eficiente sunt:

1. Plățile reale;

Costul capitalului și efectul de îndatorare;

Modelul analizei factoriale a rentabilității financiare.

Prin criteriul "plăților reale" subînțelegem rentabilitatea unui proiect de investiții care constă în finanțarea unui proiect cu resurse care vor necesita "plăți reale" cele mai scăzute. În calculul plăților reale trebuie să se ia în considerare și economiile de impozit legate de sursa de finanțare considerată. Compararea plăților reale induse de resursele de finanțare aflate în competiție necesită adesea actualizarea acestor plăți. Această actualizare este realizată folosindu-se costul capitalului.

În general costul capitalului reprezintă prețul unei sume de bani, fie aceasta sursă proprie sau împrumutată. Costul capitalului propriu este egal cu rata de rentabilitate cerută de acționarii întreprinderii. Aceasta depinde de mărimea profitului viitor și de hotărîrea adunării generale a acționarilor cu privire la proporția distribuirii profitului net al exercițiului pentru dividende.

Cu alte cuvinte, costul capitalului propriu este determinat de elemente previzibile, dar cu un grad probabilistic ridicat de realizare, față de costul capitalului împrumutat care se calculează cu exactitate mai ales cînd rata dobînzii este fixă. Costul capitalurilor proprii privește totalitatea lor indiferent de originea acestora, adică externă (prin aport de capital) sau internă (prin capitalizarea unei părți din profitul rămas după impozitare).

Pentru determinarea costului capitalului propriu sunt folosite modelul dividendelor actualizate sau modelul de evaluare a activelor financiare.

Model tradițional de evaluare a costului capitalului propriu, modelul dividendelor actualizate se bazează pe actualizarea dividendelor fără a ține cont de risc într-o manieră explicită. Conform modelului general de actualizare, prețul sau cursul actual al unei acțiuni (Po) este egală cu valoarea actualizată a fluxului de lichidități viitoare pe care le generează: dividende și preț (curs) de vînzare.

Rata de actualizare utilizată este rata de rentabilitate așteptată de acționari, ținînd cont de perspectivele întreprinderii și de riscul pe care acestea îl încorporează.

Deci:

Po = Di/(1+Rc)n + Pn/(1+Rc) (3.1)

în care: Di – dividendul pe acțiune anticipat pentru anul „i";

Pn – cursul (prețul) de revînzare al acțiunii la finele celor „n" ani;

n – numărul anilor de previziune, adică „orizontul investiției";

Re – rata rentabilității așteptată de acționari (rata costului capitalului propriu).

Această formulă mai poartă denumirea de formula fundamentală a lui Irving Fisher.

Pornind de la relația (3.1) s-a obținut următoarea relație derivată:

Po = ΣDi/(l+Rc)n,cu n

Această formulă este aplicabilă în cazul posibilității estimării dividendului anual pe acțiune pe o perioadă de previziune îndelungată (infinită), astfel încît valoarea reziduală a acțiunii (prețul de revînzare) să poată fi considerată nesemnificativă sau chiar egală cu zero. Această formulă se mai numește modelul dividendelor actualizate.

Întrucît modelul general de actualizare presupune estimarea dividendelor pe orizontul dat de exploatare a investiției, lucru destul de anevoios de altfel, precum și estimarea și mai dificilă a cursului de vînzare a acțiunii peste "n" ani, curs care ține seama de o multitudine de factori conjuncturali, economiștii americani Gordon și Șhapiro, au propus un model mai simplificat. Acest model ține seama de dividendul pentru anul următor (Dl) și de o rată de creștere anuală constantă a dividendului pe acțiune pe un orizont de timp infinit (g).

Astfel, presupunînd că dividendul curent este Do și că rata de creștere normală a acestuia este g, obținem:

D1=Do*(1+g)

D2=D1*(1+g)=Do*(1+g)²

……………………..

Dn= D(n-l)*(l+g) = Do*(l+g) .

Efectuînd o serie de transformări matematice, ajungem la rezultatul următor:

Po = Dl/(Rc-g)

În caz contrar, pentru g > Re ar rezulta un curs al acțiunii infinit, lucru complet nerealist.

Rezultatul obținut constituie un instrument ușor de utilizat pentru evaluarea acțiunilor, putînd fi ușor adaptat pentru a ține cont de ipotezele de orizont mai redus și de schemele de creștere mai realiste.

Dacă dividendul de anul curent nu a fost distribuit, relația de mai sus capătă forma:

Po = Do + Dl/(Rc-g).

În această relație de calcul, capitalul propriu cuprinde două componente: randamentul acțiunilor D1/Po și creșterea dividendului pe acțiune g.

În mod paradoxal, rata rentabilității așteptată de acționari (rata costului capitalului propriu) nu depinde de politica de dividend, ci de perspectivele întreprinderii și de caracteristicile acesteia în termeni de risc de exploatare și risc financiar. Conform modelului, o rată de creștere mai ridicată a dividendului pe acțiune nu implică un cost al capitalurilor proprii mai ridicat, deoarece există o compensație între componentele randament și creștere.

Alături de costul capitalurilor proprii, pentru evidențierea unei rate de actualizare pertinente, este absolut necesară determinarea precisă a costului efectiv al capitalurilor împrumutate de întreprindere. Dacă teoria financiară prezintă o mare abundență de indicatori care încearcă să evalueze mărimea cea mai adecvată pentru cuantificarea performanțelor acționarilor, în ceea ce privește determinarea costului capitalurilor împrumutate avem de-a face preponderent cu tehnici precise și, mai puțin, cu viziuni subiective.

Pentru determinarea costului capitalurilor împrumutate trebuie avut în vedere caracterul deductibil al cheltuielilor financiare (cu dobînzile, în primul rînd) din materia profitului impozabil. Problema este diferită în funcție de tipul (bancar, obligatar) și de caracteristicile împrumutului (modul de rambursare, scadența etc). Ca principiu general, determinarea costului datoriilor se realizează prin egalarea valorii actuale cu fluxurile viitoare generale de plata acestui împrumut (cu evidențierea economiilor fiscale) actualizate la acest cost al datoriilor. Practic, se pot întîlni mai multe situații:

Împrumutul bancar sau obligator cu rambursare la scadență.

În acest caz, se plătesc anual dobînzi, determinate prin aplicarea ratei la valoarea totală a împrumutului contractat, iar, la scadență, întreaga sumă din contractul de creditare. Costul datoriilor rezultă așadar, din rezolvarea ecuației:

Vo(dat)= [DOB*(1-r)]/(1+Kdat)a+Vn(dat)/(1+Kdat) ; a=1;n

Vo(dat) – valoarea actuală a datoriilor;

Vn(dat) – valoarea finală a datoriilor,

DOB – dobînda;

R- rata impozitului pe profit;

Kdat – costul datoriilor ;

a- anul curent;

n- numărul de ani de viață a împrumutului.

Dobînda (DOB), constantă pe întreaga perioadă a împrumutului, va fi egală cu produsul dintre valoarea nominală a împrumutului (Vdat) și rata dobînzii (Rd):

DOB = Rd*Vdat

2. Împrumut bancar sau obligatar cu rambursare în tranșe (rate) egale.

Din punct de vedere tehnic, în acest caz anuitatea va cuprinde o tranșă din împrumut (egală cu valoarea nominală a împrumutului raportată la numărul de ani de viață a împrumutului) și dobînda (calculată prin înmulțirea ratei dobînzii cu valoarea rămasă). Costul capitalului împrumutat va rezulta în aceste condiții din rezolvarea ecuației:

Vo(DAT) = [(Rd*VN*(n+l-t)) / n * (1-r) + VN/n] / (l+k(DAT))

Unde : VN – valoarea nominală a împrumutului.

Sesizăm că economiile fiscale acționează numai în legătură cu dobînzile plătite, nu și față de ratele de împrumut, fapt explicabil prin aceea că numai cele dintîi sunt deductibile din masa impozitului pe profit.

3. Împrumut bancar sau obligatar cu rambursare în anuități constante.

În acest caz, atît ratele, cît și dobînzile sunt variabile, cele dintîi crescătoare, iar cele din urmă descrescătoare, astfel încît suma lor să fie egală în fiecare an.

At = VN/[l-(l/l+Rd)]

Dobînda anuală rezultă pe baza relației clasice, ca produs între rata dobînzii (Rd) și valoarea rămasă a împrumutului, iar rata (tranșa) de împrumut rezultă prin diferență între anuitate și dobîndă. Defalcarea anuității în cele două componente trebuie realizată, întrucît numai dobînzile sunt deductibile în calculul impozitului pe profit și deci generează economii fiscale.

Costul capitalurilor împrumutate rezultă din rezolvarea ecuației:

Vo = Σ[DOBn*(1-r)+Rn /(1+k)n ]

Unde:

DOBn – dobînda plătită în anul n;

Rn – rata (tranșa) de împrumut rambursată în anul n.

Dobînda (DOBn) se determină prin aplicarea ratei dobînzii (Rd) și valoarea rămasă nerambursată la finele anului anterior (V(t-l)):

DOBn = V(t-l)*Rd

Rata de împrumut (Rn) rezultă prin diferența:

Rn= An -DOBn.

Efectul de îndatorare este efectul pozitiv sau negativ pe care îl obține întreprinderea în urma luării deciziei de finanțare prin împrumuturi. Principali în utilizarea levierului financiar în scopul măririi rentabilității financiare sunt managerii japonezi. Care la începutul anilor 70 datorită gradului înalt de îndatorare (raportul capital/datorii = 5,3), erau cu mult mai profitabile ca întreprinderile din SUA și Europa. Astfel în condițiile în care indicii rotației activelor pentru firmele japoneze și cele americane erau identici, diferența se făcea pe baza levierului financiar și rentabilității vânzărilor. În aceste condiții, firmele japoneze înregistrau cheltuieli mai mici (salariile japonezilor sunt mai mici), iar pierderile de rentabilitate cauzate de reducerea prețurilor cu 10-20% față de produsele similare americane erau compensate cu efectul levierului financiar.

Deci, un criteriu în alegerea structurii financiare, este cel al rentabilității.

Dacă rata rentabilității economice este superioară ratei dobînzii, atunci întreprinderea poate și trebuie să apeleze la împrumuturi în vederea creșterii rentabilității financiare și implicit, a valorii de piață. Dacă întreprinderea are o rentabilitateeconomică mai mică decît rata dobînzii la credite, atunci aceasta trebuie să-și acopere nevoile de finanțare prin resurse proprii, întrucît o îndatorare suplimentară duce la creșterea riscului de insolvabilitate. Impactul favorabil sau nefavorabil al structurii financiare asupra rentabilității este pus în evidență prin prisma efectului de levier, care exprimă sporul rentabilității capitalului propriu pe seama recurgerii la împrumuturi.

Rcp = Rec + (Rec – d)*D / Cp, unde

Rcp – rata rentabilității capitalului propriu;

Rec – rata rentabilității economice;

d – rata dobînzii;

D – suma datoriilor totale;

Cp – capitalul propriu.

Deci, efectul de levier financiar se va produce doar în cazul în care rata rentabilității economice este superioară ratei dobînzii. Creșterea eficienței valorificării întregului capital va permite obținerea profitului și creșterea capacității întreprinderii de a apela la noi împrumuturi, eventual mai scumpe.

Din cauza că capitalul propriu este mult mai ieftin decât capitalul împrumutat, iar împrumuturile la termen sunt neimportante considerăm inoportună utilizarea costului mediu ponderat al capitalului ca metodă de selectare a deciziilor de finanțare. Modelul analizei factoriale a rentabilității financiare are la bază modelul Du Pont, care a fost elaborat de firma "Du Pont de Nemours" și se utiliza ca un instrument de analiză și control a rentabilității întreprinderii. La fel se utilizează și ca instrument de comparare a performanțelor diferitor întreprinderi, diferitor ramuri ale economiei naționale. Ulterior cu prezentarea lui și către alte firme în 1949 el a fost prelucrat și adaptat pentru diferite scopuri. Este importantă utilizarea lui pentru analiza influenței diferitor factori asupra rentabilității financiare a întreprinderii. Ideea de bază a modelului analizei factoriale a rentabilității financiare poate fi redată de următoarea relație:

Rentabilitatea financiară = Rentabilitatea vânzărilor x Rotația activelor x Levierul financiar

Unde:

Rentabilitatea vânzărilor = Profit net / Vânzări nete

Rotația activelor = Vânzări nete / Total active

Levierul financiar = Active / Capital propriu

În opinia noastră în scopul utilizării mai eficiente a acestui model este necesară descompunerea tuturor factorilor de influență: de exemplu profitul net este în funcție de costuri și vânzări nete, rotația activelor este în funcție de vânzări și structura activelor, iar levierul financiar ne arată structura capitalului întreprinderii. Schema ce urmează, în opinia noastră, ilustrează modelul analizei factoriale a rentabilității financiare și influența îndatorării asupra rentabilității financiare. Utilitatea acestui model decurge din faptul că cu ajutorul lui se pot opera schimbări a unor factori și se poate analiza efectul acestor schimbări asupra rentabilității. Este un instrument de modelare destul de comod.

Structura financiară obiectiv este structura care asigură maximizarea rentabilității financiare. După părerea noastră acest model arată care ar fi impactul îndatorării asupra rentabilității. Avem o funcție cu două necunoscute:

Ponderea capitalului propriu în totalul capitalului – măsurată prin levierul financiar.

Cu cît levierul financiar este mai mare, cu atât îndatorarea este mai mare și rentabilitatea financiară va fi mai mare, și dobânzile plătite, care influențează mărimea profitului net astfel că întreprinderile care se îndatorează mai mult au cheltuieli financiare mai mari și în final mărimea profitului net va fi mai mică. În acest caz rentabilitatea vânzărilor se va diminua, iar aceasta va duce la micșorarea

rentabilității financiare.

După cum se vede pe de o parte îndatorându-ne mărim prin intermediul levierului financiar mărimea rentabilității financiare, însă pe de altă parte avem o reducere a rentabilității financiare rezultată în urma măririi cheltuielilor financiare. Modelul analizei factoriale a rentabilității financiare poate fi utilizat și ca un instrument de comparare a rezultatelor financiare, a eforturilor depuse pentru a obține aceste rezultate dintre diferite întreprinderi.

Ca exemplu, pentru determinarea eficienței utilizării activelor curente se calculează rentabilitatea activelor curente după modelul Du Pont prin înmulțirea rentabilității vînzărilor la rotația activelor curente. La rîndul său rentabilitatea vînzărilor se calculă ca raport dintre profitul operațional și volumul vînzărilor, iar rotația activelor curente ca raport dintre volumul vînzărilor și valoarea medie a activelor curente.

Rentabilitatea activelor = Rentabilitatea vînzărilor / Rotația activelor curente Rentabilitatea vînzărilor = Profit operațional / Volumul vînzărilor

Rotația activelor curente = Volumul vînzărilor / Valoarea medie a activelor curente

Tabelul 3.2

Modelul Du Pont aplicat la SRL "Aron" pentru perioada 2011-

2013 (mii lei)

Deci la 1 leu vînzări se obține un profit din activitatea de bază de 6,38 bani în 2003, care scade în 2004 la 2,13 bani și se majorează la 3,76 bani la 1 leu vînzări în 2005. Situația se înrăutățește și pe seama micșorării numărului de rotații a activelor curente de la 1,73 în 2003 la 1,27 în 2004, încetinidu-se în 2005 la 1,02 ori. Ambii factori determină micșorarea rentabilității activelor curente cu 8,33pp, în 2004 constituind 2,71%, adică la 1 leu active curente disponibile se obține doar 2,71 bani profit din activitatea de bază în 2004, care crește cu 1,05 bani în 2005. Utilizarea modelului analizei factoriale a rentabilității financiare are și avantaje și dezavantaje.

După părerea noastră principalele avantaje ale utilizării modelului Du Pont sunt legate de universalitatea lui. Acest model poate fi utilizat cu același succes pentru mai multe operații:

estimarea influenței structurii și nivelului cheltuielilor asupra rentabilității;

estimarea influenței structurii și nivelului activelor asupra rentabilității;

previziunea financiară.

Analiza financiară în baza acestui model poate fi continuată prin descompunerea ulterioară a costurilor în cheltuieli materiale, salarii, uzura, cheltuieli comerciale, administrative etc. cu scopul depistării supracheltuielilor. La fel se pot descompune activele în active curente și fixe, apoi în stocuri, creanțe, mijloace bănești, investiții financiare pe termen scurt și în mijloace fixe, terenuri, active pe termen lung în curs de execuție etc. Astfel este posibilă depistarea punctelor slabe, activelor ce nu se utilizează, sau care sunt depășite. Astfel se poate de realizat o optimizare a acestor indicatori prin reducerea supracheltuielilor, vânzarea activelor neutilizate, optimizarea mărimii stocurilor și colectarea creanțelor. Se poate de influențat asupra volumului vânzărilor nete prin promovarea unei politici de preț adecvate, optimizarea mixului de produse și în primul rând, caracteristic pentru republica Moldova, prin mărirea volumelor de vânzări. Iar banii degajați ar putea fi utilizați pentru modernizări, reinvestiri etc. În urma acestor operații este posibilă reducerea capitalului propriu, însă e mai bine să cunoaștem valoarea reală a activelor, să încasăm bani din mobilizarea rezervelor interne, decât să mărim artificial valoarea întreprinderii.

În opinia noastră principalul neajuns al acestui model constă în necesitatea efectuării unor calcule complexe, care la etapa actuală pot fi cu succes efectuate de calculatoare.

3.3 Principiile planificării financiare în practica internațională

Planificarea financiară la nivelul agenților economici a devenit din ce în ce mai importantă în ultimul deceniu, pe măsura creșterii sectorului privat în întreaga lume. O politică financiară eficientă face ca societățile să-și utilizeze mai rațional resursele și să aibă relații mai bune cu proprietarul, creditorii și alte părți interesate. Și mai important pentru economiile în tranziție, precum cea a Republicii Moldova este faptul că politica financiară și planificarea financiară, adecvată adoptate, la nivel de întreprindere, sporește încrederea investitorilor străini și autohtoni și este o cerință preliminară importantă pentru atragerea investițiilor străini, în special, a capitalului investit pe termen lung, necesar pentru susținerea unei mai rapide dezvoltări de durată.

Luând în considerare maximalizarea averii acționarilor ca obiectiv fundamental, fundamentarea politicilor financiare în cadrul întreprinderii se va realiza conform unui set de principii unanim acceptate de practica managerială internațională. Aceste principii au la bază concepția de administrare corporativă a societăților pe acțiuni, care a fost elaborată și implementată de către țările membre ale Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică.

principiile administrării Corporative ale OCDE includ:

Dreptul acționarilor. Administrarea corporativă trebuie să asigure cadrul pentru protecția drepturilor acționarilor prevăzute de cadrul pentru protecția drepturilor acționarilor prevăzute de lege și să verifice respectarea lor.

Tratamentul echitabil al tuturor acționarilor. Cadrul administrării corporative trebuie să asigure tratamentul echitabil al tuturor acționarilor inclusiv al celor minoritare ori străini. Toți acționarii trebuie să aibă posibilitatea de a fi protejați efectiv în cadrul nerespectării lor. În practică acest moment nu are o abordare unică: în țările care apucă modelul Anglo-saxon proprietarii de acțiuni pot influența luarea deciziilor, în funcție de cuantumul acționarilor cu drept de vot pe care le dețin în baza principiului „o acțiune – un vot „ în alte țări inclusiv în țările membre ale OCDE, paralel cu aceste acțiuni, se utilizează și acțiunile cu drept de vot „majorat”, acțiunile fără drept de vot, etc.

Dezvăluirea și transparența informației și tranzacțiilor. Cadrul administrării corporative trebuie să asigure transparența, oportunitatea și acuratețea tuturor materialelor și documentelor la situația societății, inclusiv situația financiară, performanțele și patrimoniul și conducerea societății.

Responsabilitatea consiliului societății. Cadrul administrării corporative trebuie să asigure orientarea strategică a societății, monitorizarea efectivă a managementului de către consiliul societății și răspunderea consiliului față de societate și acționari.

Practica internațională a conceput 3 modele de administrare corporativă, printre care:

M. American-care se bazează pe dominația „outsider’s”, adică persoane independente și acționari individuali care nu sânt legați cu corporația prin relații de afaceri. Acest model predomină în SUA și Anglia

M. German-care se bazează pe concentrarea înaltă a capitalului. Spre deosebire de structura americană, modelul german, se manifestă prin faptul că acționarii majoritari sunt legați de corporație prin interese comune și iau parte la conducerea și controlul întreprinderii („insider’s”).

M. Japonez – se caracterizează prin coeziunea sau unirea la nivel de companii și la nivel de afaceri a unor grupuri industriale-holdinguri.

În RM predomină modelul bazat pe concentrarea înaltă a capitalului.

În sondajul realizat în 2000 privind percepțiile investitorilor, McKinsey a declarat că investitorii acordă o atenție prioritară și plătesc mai mult pentru companiile care sunt bine dirijate (cu o practică bună de administrare corporativă). Trebuie menționat că una din cele mai importante rezultate ale sondajului a fost următoarea:

¾ din investitorii respondenți au afirmat că la evaluarea și selectarea companiilor eligibile pentru investiții experiența în domeniul administrării corporative a Consiliului de Administrare Fiscală este pusă pe aceeași scară cu performanța financiară a companiei;

De ce? In cazul selectării unei companii eligibile pentru investiții cu performanțe financiare similare, investitorii acordă prioritate companiei cu o bună practică de administare corporativă (aproximativ 80% din respondenți).

În America Latină investitorii autohtoni sunt preocupați de transparența și dezvăluirea informației, iar investitorii străini de protejarea drepturilor acționarilor.

În Europa investitorii acordă atenția atât dezvăluirii informației privind politicile de administrare corporativă a societății și prezentării lor acționarilor, cât și necesitățile consolidării administrării corporative în cadrul Consiliului de Administrație.

Alt aspect la fel de important este Relația Rentabilitate Risc – care este fundamentală în finanțele întreprinderilor private. Conform acestui principiu, rentabilitatea trebuie să fie preponderent mai mare.

În final, putem afirma că importanța aplicării principiilor de fundamentare a planificării financiare care are loc nemijlocit prin politica financiară în cadrul întreprinderilor din RM este vădită, fiind necesare considerarea următoarelor poziții:

Perfecționarea legislației în domeniu și luarea unor măsuri de conștientizare a necesității aplicării celor mai bune practici de administrare corporativă;

Armonizarea continuă a Standardelor Naționale de Contabilitate cu Standardele Internaționale de Raportare Financiară și Standardele Uniunii Europene;

Instruirea și ridicarea modelului cunoștințelor în domeniul administrării corporative;

Posibilitatea promovării unei imagini benefice a întreprinderilor vizual de investitori și parteneri;

Cu părere de rău, majoritatea firmelor noi formate se declară insolvabile sau dau faliment în primii 5 ani de activitate. Dacă însă trec cu bine de 5 ani, încep să se redreseze până ajung la avânt, doar că astea din urmă sunt puține.

Problemele cu care se confruntă întreprinderile la etapa actuală sunt:

Lipsa fondului de rulment, fapt ce conduce la reducerea capacității de autofinanțare a activităților curente, la întreprinderea și sporirea activităților de producție; În ceea ce privește agentul economic studiat de mine, pot spune că la acest capitol stă bine. Își desfășoară activitatea continuu și își onorează obligațiile plăților curente;

Următoarea problemă este degradarea fizică și morală a utilajului, fapt ce atrage după sine creșterea cheltuielilor de întreținere și reparare. Utilajul firmei este bun, doar că puțin învechit. De aceea aș propune ca el să fie înlocuit cu altul mai nou și mai performant. Astfel în loc de reparare, banii vor servi la achiziționarea altuia;

Lipsa capitalului pe termen lung este și asta o problemă foarte delicată, fapt ce ar putea încurca procesului de învoire și diversificare a producției;

CONCLUZII

În condițiile actualei dezvoltări ale economiei Republicii Moldova, și implicit, a deficiențelor cu care se confruntă agenții economici în privința surselor financiarea, importanța gestiunii fluxurilor de capital, este hotărâtoare sub aspectul asigurării unei creșteri a competitivității întreprinderilor și a „sănătății financiare” a întregii economii naționale, dat fiind faptul că întreprinderilor le revine aportul primordial la realizarea acestui deziderat.

În acest context, importanța analizei activității economico-financiare și identificarea eficienței politicii financiare, este determinativă în cadrul procesului de fundamentare a oricărei decizii manageriale, contribuind la o cunoaștere cât mai obiectivă a situației întreprinderii prin prisma schimbărilor intervenite pe piață.

Gestiunea resurselor de capital antrenate în activitățile economico-financiare vine astfel, să majoreze adeziunea întreprinderii față de exigențele pieței de capital, de desfacere, precum și cu alte elemente ale mediul său de activitate (stat, angajați, asigurători etc.), aducându-și aportul la promovarea unei politici de individualizare a principiilor de gestiune, fapt care reprezintă o soluție de creștere a calității managementului în acest domeniu; deoarece la luarea deciziilor se va lua în calcul specificul activității economico-financiare ale întreprinderi respective.

În Republica Moldova, societățile comerciale trebui să atragă o atenție deosebită politicii financiare, conștientizând impactul acesteia în vederea asigurării supraviețuirii și a unei dezvoltări durabile a societății. Mai mult ca atât, relațiile de parteneriat existente cu parteneri stabili de peste hotare, permit o perfecționare continuă a informațiilor aplicate în analiza economico-financiară a capitalurilor întreprinderii, și imprimă un caracter mai stabil, mai echilibrat acestor activități.

BIBLIOGRAFIE

Brezeanu Petru “Gestiunea financiară a întreprinderii”, A.S.E., București, 2000;

Brezeanu Petru “Diagnostic financiar”, Editura Economică, București, 2003;

Balănuță Vladimir “Analiza riscului de faliment în activitatea de creditare”, “Contabilitate și audit” Nr. 5-6, 1996;

Bălănuță Vladimir. “Diagnosticul financiar al activității firmei”, ASEM, Chișinău, 2001;

Constantinescu Gh. “Ghidul financiar al întreprinzătorului”, „Vardi”, Chișinău 1999;

G. Delvaux “Aspectele contabile ale întreprinderii în dificultate”, publicată în revista “Revue belge de la comptabilite et de l’informatique”, Nr. 3, 1988;

Gheorghiu Alexandru “Analiza activității economice a întreprinderii”, București, 1989;

Gavriliuc Liudmila “Analiza rezultatelor financiare și rentabilității întreprinderii”, “Reformele economice în Republica Moldova și România: realizări, tendințe, probleme” Simpozion științific, Chișinău, 1998;

Gheorghiu Alexandru “Analiza rentabilității firmei”, “Tribuna economică” Nr. 12, 13, 14, 15; 2002;

Gavriliuc Ludmila “Recomandări practice privind întocmirea notei explicative la raportul financiar anual”, “Contabilitate și audit” Nr. 4, 1999;

Gust Mariu “Evaluări ale riscului de exploatare cu ajutorul pragului de rentabilitate”, “Finanțe, credit, contabilitate” Nr. 1, 1999;

Hoanță “Finanțele firmei”, Editura Continent, București, 1996;

Mărgulescu D. “Diagnostic economico-financiar”, Editura Romcart, București, 1994

Niculescu Maria “Diagnosticul global strategic” București 1997;

Popa A. “Management financiar”. București 2001;

Stancu Ion „Finanțe: teoria piețelor financiare. Finanțele întreprinderii. Analiza și gestiunea financiară”, Editura Economică, București, 2001;

Toma Mihai “Finanțele și gestiunea financiară a întreprinderii”, Editura Economică, București, 1998;

Stănescu C., Isfănescu A. „Analiza economico-financiară”, București, 1996;

Șerban P. „Analiza activității economico-financiară”, București, 1996;

J. Litner “Distribution of Incomes of Corporations among Dividends, Retained earnings and Taxes”, American Economic Review, 1956.

Anexa 1

Raportul privind rezultatele financiare a întreprinderii

„Aron" S.R.L.

Anexa 2

ADNOTARE

la teza de master cu tema

„Elaborarea și realizarea politicii financiare a întreprinderii”,

Spînu Nicoleta, Chișinău, 2014

Specialitatea 364.1 – Gestiunea sistemului financiar-bancar

Prezenta teză este structurată în trei capitole, și conține introducere, concluzii și recomandări, bibliografie din 20 de titluri, 1 anexă, () de pagini text de bază.

Cuvinte cheie: politică financiară, planificare financiară, macroeconomie, microeconomie, structură financiară, analiza financiară, solvabilitate, lichiditate, profit.

Domeniul de studiu: finanțele întreprinderii, planificarea financiară, economie.

Obiectul cercetării este reprezentat de eficiența gestiunii diverselor surse de finanțare în cadrul întreprinderilor din RM, reflectarea specificului național și fundamentarea politicii fiinanciare, pe exemplul SRL „Aron”.

Scopul lucrării constă în studierea comparată, sistemică a obiectivelor și principiilor de organizare a universului financiar la întreprindere prin promovarea unei politici eficiente, studierea surselor de finanțate disponibile a avantajelor și dezavantajelor lor, precum și aplicabilitatea lor în Republica Moldova.

Noutatea și originalitatea științifică a rezultatelor obținute: În postura de bază teoretică, a fost pus principiul metodologic al abordării complexe și sistemice a conceptelor contemporane, ce a permis efectuarera unui studiu teoretic cu posibilitatea aplicării în practică a abordărilor propuse. Fundamentul teoretic este constituit atît din lucrările teoreticienilor naționali: Brezeanu Petru, Balănuță Vladimir, Constantinescu Gh, Stancu Ion, Toma Mihai, etc., cît și ale celor străini: J. Litner, S. A. Ross, R.W. Westerfield, J. Jaffe, etc.. Pentru o abordare mai compexă, s-au adus definiții ale noțiunilor utilizate, date de actele legislative: Codul Civil; Legea instituțiilor financiare; au fost utilizate diverse statistici, etc.

АННОТАЦИЯ

На магистерскую работу на тему «Финансирование малого бизнеса в Республике Молдова», разработанной мастерантом, Спыну Николета, для получения научной степени магистра в экономике, Кишинэу, 2014. Специальность 364.1 – Управление финансово-банковской системой.

Работа состоит из трёх глав и включает также введение, заключение, библиографию из 20 источников, 1 приложений, страниц основного текста.

Ключевые слова: финансовая политика, финансовое планирование, макроэкономика, микроэкономика, финансовая структура, финансовый анализ, платежеспособность, ликвидность, прибыль

Область исследования: финансы компании, финансовое планирование, экономика.

Предмет исследования: является эффективность управления различных источников финансирования в рамках компаний в стране, что отражает национальную специфику и обоснование финансовой политики, на примере SRL "Арон".

Цели и задачи исследования: заключается в сравнительном и систематичном исследовании целей и принципов организации финансовой системы на предприятиях путем внедрения эффективной политики, анализом доступных источников финансирования, их преимуществ и недостатков, а также их примениние в Республике Молдове.

Новшество и научная оригинальность достигнутых результатов: В роли теоретической базы был заложен методологический принцип комплексного и систематического подхода к современным представлениям, что позволило произвести теоретическое исследование с возможностью применения на практике предлагаемых подходов. Теоретическая основа работы составлена как из работ национальных теоретиков: Брезяну Петру, Балэнуцэ Владимир, Константинеску Г., Ион Станку, Тома Михай и др., а также зарубежных: J. Litner, S.А. Ross, R.W. Westerfield, J. Jaffe и др. Для более комплексного подхода были предложены определения используемых терминов, заверенных законодательными документами: Гражданский кодекс, Закон о финансовых учреждениях, были использованы различные статистические данные и т.д..

Anexa 3

Lista abrevierilor

BIBLIOGRAFIE

Brezeanu Petru “Gestiunea financiară a întreprinderii”, A.S.E., București, 2000;

Brezeanu Petru “Diagnostic financiar”, Editura Economică, București, 2003;

Balănuță Vladimir “Analiza riscului de faliment în activitatea de creditare”, “Contabilitate și audit” Nr. 5-6, 1996;

Bălănuță Vladimir. “Diagnosticul financiar al activității firmei”, ASEM, Chișinău, 2001;

Constantinescu Gh. “Ghidul financiar al întreprinzătorului”, „Vardi”, Chișinău 1999;

G. Delvaux “Aspectele contabile ale întreprinderii în dificultate”, publicată în revista “Revue belge de la comptabilite et de l’informatique”, Nr. 3, 1988;

Gheorghiu Alexandru “Analiza activității economice a întreprinderii”, București, 1989;

Gavriliuc Liudmila “Analiza rezultatelor financiare și rentabilității întreprinderii”, “Reformele economice în Republica Moldova și România: realizări, tendințe, probleme” Simpozion științific, Chișinău, 1998;

Gheorghiu Alexandru “Analiza rentabilității firmei”, “Tribuna economică” Nr. 12, 13, 14, 15; 2002;

Gavriliuc Ludmila “Recomandări practice privind întocmirea notei explicative la raportul financiar anual”, “Contabilitate și audit” Nr. 4, 1999;

Gust Mariu “Evaluări ale riscului de exploatare cu ajutorul pragului de rentabilitate”, “Finanțe, credit, contabilitate” Nr. 1, 1999;

Hoanță “Finanțele firmei”, Editura Continent, București, 1996;

Mărgulescu D. “Diagnostic economico-financiar”, Editura Romcart, București, 1994

Niculescu Maria “Diagnosticul global strategic” București 1997;

Popa A. “Management financiar”. București 2001;

Stancu Ion „Finanțe: teoria piețelor financiare. Finanțele întreprinderii. Analiza și gestiunea financiară”, Editura Economică, București, 2001;

Toma Mihai “Finanțele și gestiunea financiară a întreprinderii”, Editura Economică, București, 1998;

Stănescu C., Isfănescu A. „Analiza economico-financiară”, București, 1996;

Șerban P. „Analiza activității economico-financiară”, București, 1996;

J. Litner “Distribution of Incomes of Corporations among Dividends, Retained earnings and Taxes”, American Economic Review, 1956.

Anexa 1

Raportul privind rezultatele financiare a întreprinderii

„Aron" S.R.L.

Anexa 2

ADNOTARE

la teza de master cu tema

„Elaborarea și realizarea politicii financiare a întreprinderii”,

Spînu Nicoleta, Chișinău, 2014

Specialitatea 364.1 – Gestiunea sistemului financiar-bancar

Prezenta teză este structurată în trei capitole, și conține introducere, concluzii și recomandări, bibliografie din 20 de titluri, 1 anexă, () de pagini text de bază.

Cuvinte cheie: politică financiară, planificare financiară, macroeconomie, microeconomie, structură financiară, analiza financiară, solvabilitate, lichiditate, profit.

Domeniul de studiu: finanțele întreprinderii, planificarea financiară, economie.

Obiectul cercetării este reprezentat de eficiența gestiunii diverselor surse de finanțare în cadrul întreprinderilor din RM, reflectarea specificului național și fundamentarea politicii fiinanciare, pe exemplul SRL „Aron”.

Scopul lucrării constă în studierea comparată, sistemică a obiectivelor și principiilor de organizare a universului financiar la întreprindere prin promovarea unei politici eficiente, studierea surselor de finanțate disponibile a avantajelor și dezavantajelor lor, precum și aplicabilitatea lor în Republica Moldova.

Noutatea și originalitatea științifică a rezultatelor obținute: În postura de bază teoretică, a fost pus principiul metodologic al abordării complexe și sistemice a conceptelor contemporane, ce a permis efectuarera unui studiu teoretic cu posibilitatea aplicării în practică a abordărilor propuse. Fundamentul teoretic este constituit atît din lucrările teoreticienilor naționali: Brezeanu Petru, Balănuță Vladimir, Constantinescu Gh, Stancu Ion, Toma Mihai, etc., cît și ale celor străini: J. Litner, S. A. Ross, R.W. Westerfield, J. Jaffe, etc.. Pentru o abordare mai compexă, s-au adus definiții ale noțiunilor utilizate, date de actele legislative: Codul Civil; Legea instituțiilor financiare; au fost utilizate diverse statistici, etc.

АННОТАЦИЯ

На магистерскую работу на тему «Финансирование малого бизнеса в Республике Молдова», разработанной мастерантом, Спыну Николета, для получения научной степени магистра в экономике, Кишинэу, 2014. Специальность 364.1 – Управление финансово-банковской системой.

Работа состоит из трёх глав и включает также введение, заключение, библиографию из 20 источников, 1 приложений, страниц основного текста.

Ключевые слова: финансовая политика, финансовое планирование, макроэкономика, микроэкономика, финансовая структура, финансовый анализ, платежеспособность, ликвидность, прибыль

Область исследования: финансы компании, финансовое планирование, экономика.

Предмет исследования: является эффективность управления различных источников финансирования в рамках компаний в стране, что отражает национальную специфику и обоснование финансовой политики, на примере SRL "Арон".

Цели и задачи исследования: заключается в сравнительном и систематичном исследовании целей и принципов организации финансовой системы на предприятиях путем внедрения эффективной политики, анализом доступных источников финансирования, их преимуществ и недостатков, а также их примениние в Республике Молдове.

Новшество и научная оригинальность достигнутых результатов: В роли теоретической базы был заложен методологический принцип комплексного и систематического подхода к современным представлениям, что позволило произвести теоретическое исследование с возможностью применения на практике предлагаемых подходов. Теоретическая основа работы составлена как из работ национальных теоретиков: Брезяну Петру, Балэнуцэ Владимир, Константинеску Г., Ион Станку, Тома Михай и др., а также зарубежных: J. Litner, S.А. Ross, R.W. Westerfield, J. Jaffe и др. Для более комплексного подхода были предложены определения используемых терминов, заверенных законодательными документами: Гражданский кодекс, Закон о финансовых учреждениях, были использованы различные статистические данные и т.д..

Anexa 3

Lista abrevierilor