Elaborarea Actelor Normative
ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE
FACULTATEA DE ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ
ELABORAREA ACTELOR NORMATIVE
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
PROF. UNIV. DR. IOAN VIDA
ABSOLVENT:
SPĂTĂREANU TIBERIU ALEXANDRU
BUCUREȘTI
2016
CUPRINS
INTRODUCERE
Scopul urmărit în prezenta lucrare, „Elaborarea actelor normative” este acela de a-i familiariza pe cei care nu posedă cunoștințe în acest domeniu cu elementele ce stau la baza procesului de elaborare a legilor, de la etapa tehnică de redactare a unui act normativ, până la supunerea spre adopție a acestuia, dar și cu elemente ce țin de structura unui act normativ.
Lucrarea este sistematizată în patru capitole pur teoretice plus o parte aplicativă, adică studiul de caz.
Primul capitol expune un scurt istoric al noțiunii dreptului, alături de primele legiuiri și de principalele tehnici ale elaborării actelor normative, pentru o înțelegere mai amplă a obiectului temei.
Cel de-al doilea capitol prezintă arhitectura actului normativ și se referă la elementele de ordin tehnic ale actului, precum titlul, preambulul, partea dispozitivă, etc.
În cadrul capitolului trei, sunt sintetizate evenimentele ce pot interveni pe parcursul duratei active a legii. Deoarece niciun act nu este perfect, aceste evenimente survin pentru a menține reglementările legale ale actelor normative, fie prin înlocuirea unor reglementări cu unele noi, fie prin acțiunea de ieșire din vigoare a actelor, prin suspendare, derogare etc.
După ce primele trei capitole au avut responsabilitatea de a prezenta partea tehnică a elaborării actelor normative, ultimul capitol teoretic al prezentei lucrări prezintă etapele aplicării actelor normative.
Partea aplicativă a prezentei lucrări are în vedere procesul de revizuire a Constituției, proces explicat în mod amănunțit ce cuprinde acte trimise către organele abilitate în acest sens.
Am ales această temă deoarece reprezintă o importanță deosebită în procesul de creare a dreptului, proces ce necesită oameni de specialitate. Ca absolvent al Facultății de Administrație Publică din cadrul Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative, consider că elaborarea acestei lucrări mi-a îmbogățit nivelul de cunoștințe în domeniul legislativ, încurajându-mă totodată să iau în vedere posibilitatățile de carieră în domeniul elaborării legilor sau a altor acte normative.
CAPITOLUL I
CONTEXTUL ELABORĂRII ACTELOR NORMATIVE
1.1. Ce este dreptul?
Înainte de a trece la scopul lucrării, trebuie să înțelegem noțiunea de „drept”. Pentru a putea explica această noțiune, trebuie să răspundem la întrebarea: „Ce este dreptul?”, o întrebare care generează numeroase opinii în rândul colectivităților socio-umane, „datorită complexității, importanței și implicațiilor dreptului asupra acestora.”
Din punct de vedere etimologic, cuvântul „drept” își are originile în limba latină, unul dintre termeni fiind directus, având sensul de rectiliniu, „linie dreaptă”, „unghi drept”, această accepțiune a cuvântului „drept” fiind folosită în limbajul unor domenii precum matematica, fizica etc. În același timp, termenul dirigo a stat la baza „dreptului”, prin exprimarea ideii de conducere, dirijare sau cârmuire.
Putem observa o îmbinare a sensurilor celor doi termeni latinești, astfel, dreptul putând să exprime ideea de conducere dreaptă a oamenilor.
Plecând de la această semnificație, marii gânditori și filosofi ai Antichității, precum Aristotel sau Platon, au oferit dreptului încă douș accepțiuni: accepțiunea filosofică și accepțiunea juridică. Cea dintâi accepțiune exprimă ideea de echitate și dreptate, în timp ce accepțiunea juridică exprimă totalitatea legilor și a normelor care guvernează viața și activitatea de stat a unei socitetăți, dar și activitatea de aplicare a legilor.
Interpretarea dreptului a fost puternic marcată în istorie de către juristul francez Francois Geny, făcând distincția între „dat” și „construit” în drept, unde „dat-ul” dreptului formulează principiile generale ale viitoarei reglementări, în timp ce „construitul” este rezultatul tehnicii.
De-a lungul timpului, dreptul a avut parte de numeroase accepțiuni și interpretări din partea marilor filozofi, juriști și profesori, insă prezența lucrare are scopul de a face înțeles faptul că dreptul nu poate exista fără actele normative, ce reprezintă principalul factor în crearea acestuia.
1.2. Primele legiuiri.
Este important să cunoaștem proveniența dreptului. Drepul a luat naștere în Orientul antic prin Codul lui Hamurabi (Babilon), Legile lui Manu (India), Codul lui Mu (China).
Un bun exemplu este Codul lui Hamurabi, descoperit la Sușa în anul 1901. Acest cod edictat cu 2000 de ani înainte de Hristos, cuprinde 282 de articole, conținând norme cu caracter juridic, moral și religios. Principiul pe care Hamurabi l-a scos în evidență a urmărit binele pe care Legea trebuia să îl aducă poporului și „să oprească pe cel tare de a vătăma pe cel slab.”
Printre primele legiuiri din continentul european enumerăm: Legile lui Lycurg în Sparta (secolele al X-lea și al IX-lea i.Hr.), Legile lui Dracon și Salon în Atena (secolele al VI-lea și al V-lea i.Hr), Legea celor XII Table la romani (secolul al V-lea i.Hr.), Legea Salică la franci (secolele al V-lea și al VI-lea).
După ce am consemnat importanța actelor normative în procesul de creare a dreptului, trebuie să trecem la tehnica elaborării acestor norme. În literatura de specialitate putem observa o abundență de informații referitoare la metodele folosite pentru a crea dreptul, cum ar fi legistica formală, tehnica legislativă, tehnica juridică și procedura legislativă.
1.3. Legistica formală
Începem expunerea tehnicii de redactare a actelor normative prin prezentarea Legisticii formale. Principalul promotor al creării legii, legistica formală reprezintă „o parte a științei legislative ce are drept obiect aplicarea opțiunilor politicii legislative și constă nu numai în redactarea textului de lege […], dar și în alegerea și coordonarea modurilor de enunțare a normei de drept și a procedeelor tehnice de realizare”.
Observăm că legistica formală are în vedere atât partea tehnică a elaborării normei juridice, ce constă în ansamblul de procedee și metode de redactare a actelor normative, cât și partea practică, care trimite norma juridică în sfera de aplicare.
De aceeași părere este și juristul Ioan Vida, care în lucrarea sa „Legistică formală”, precizează că „Legistica formală […] nu poate fi tratată doar ca un ansamblu de reguli cu caracter metodologic, apte să reglementeze doar aspectele tehnice ale procesului de elaborare a actelor normative. […] adoptarea legii este supusă nu numai regulilor de tehnică legislativă, ci și a normelor care fac obiectul procedurii legislative.”
În literatura de specialitate, Charles-Louis de Secondat de Montesquieu prezintă o serie de dispoziții pe care legiuitorul trebuie să le respecte:
Legiuitorul trebuie să dea dovadă de spirit de observație;
Persoanele împuternicite sau cele care posedă cunoștințe pentru a crea legi trebuie să acorde o anumită atenție modului de alcătuire al acestora;
Stilul legilor trebuie să fie concis;
Legea nu trebuie să fie interpretabilă, ci trebuie să fie clară și pe înțelesul tuturor;
Legile ce stabilesc sancțiuni trebuie să evite exprimarea acestora în bani;
Legile sunt făcute pentru oameni cu înțelegere medie, de aceea nu trebuie să fie subtile;
O lege nu trebuie motivată fără motiv întemeiat;
Legile trebuie concepute astfel încât să nu vină în contradicție cu natura lucrurilor.
1.3.1. Izvoarele legisticii formale
Ioan Vida prezintă în lucrarea sa următoarele norme juridice ce compun Legistica formală:
Constituția României, cu precădere articolele referitoare la procesul de elaborare a legii și a celorlalte acte normative;
Legile organice, și anume Legea nr. 73/1993 pentru înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului legislativ;
Legile ordinare, incluzând Legea nr. 202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României, Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative și Legea nr. 189/1999 privind exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni;
Ordonanțele Guvernului care stabilesc reguli juridice în materia elaborării actelor normative;
Regulamentele și cutumele parlamentare sunt prin excelență izvoare ale Legisticii formale, mai ales prin prevederile referitoare la procedura legislativă și la sancționarea nerespectării regulilor de tehnică legislativă;
Hotărârile Camerei Deputaților și ale Senatului sau ale Parlamentului;
Hotărârile Guvernului constituie izvoare ale Legisticii formale în măsura în care cuprind norme de tehnică legislativă pentru etapa extraparlamentară a elaborării proiectelor de acte normative;
Hotărârile Birourilor permanente ale celor două Camere constituie izvoare ale Legisticii formale atunci când îmbracă un caracter normativ, sunt emise în baza legii, și privesc aspecte ale procesului legislativ;
Ordinele date de Secretarul General al Camerei Deputaților privitoare la raporturile cu Monitorul Oficial;
Deciziile Curții Constituționale prin care sunt declarate neconstituționale diferite prevederi ale legii ordonanțelor ori ale regulamentelor parlamentare în măsura în care privesc norme metodologice sau procedurale de redactare sau adoptare a legii.
1.4. Tehnica juridică
Termenul de tehnica juridică se referă la ansamblul de metode și procedee folosite în activitatea de elaborare a normelor juridice, cu scopul „de a da eficienta juridică necesară anumitor reguli de conduită și a contribui la perfecționarea permananta a reglementărilor juridice.”
Norma juridica reprezintă obiectul tehnicii legislative, dreptul neputând exista fără reglementările ei.
Mulți autori identifica următoarele categorii de caractere în componența normei juridice:
Caracterul general al normei juridice, ce rezulta din faptul că norma juridica se aplică pe întreg teritoriu țării, având “o aplicare repetată în cazuri nelimitate.”;
Caracterul tipic al normei juridice, care se referă la toate relațiile în care ea apare. Indiferent dacă norma juridica este o conduită licita sau ilicita, ea va fi considerată și tratată ca atare de către organele de stat abilitate.
Caracterul impersonal al normei juridice, ce prevede faptul că norma emisa sau sancionata se adresează nu doar unei persoane anume sau unei categorii de persoane, ci tuturor persoanelor aflate în condițiile determinate de lege.
Caracterul obligatoriu al normei juridice, ce rezulta din scopul normei juridice și din necesitatea ordinii sociale. Mircea Djuvara enumera o serie de condiții ce trebuie îndeplinite pentru că norma juridica să își asigură caracterul obligatoriu: să corespundă structurii și necesitaților superioare ale societății, să fie recunoscută că efectiv obligatorie de către majoritatea destinatarilor ei, în temeiul conștiinței caractrului sau necesar.
Tehnica juridică joacă un rol important în domeniul formei dreptului, deoarece oferă normelor juridice eficienta juridică, făcându-le aplicabile.
Un aspect important al tehnicii juridice îl reprezintă stilul dreptului. Norma de drept trebuie să fie elaborată într-un stil cât mai concis și neechivoc, pentru a fi mai ușor de înțeles de cei chemați să-l aplice și să-l realizeze. O formă neclară a normei juridice poate da naștere unei interpretări neuniforme, fiind o sursă permanentă de încălcare a legii.
1.5. Funcția legislativă a Parlamentului
Funcția legislativă este principala funcție pe care Parlamentul o constituie în exercitarea atribuțiilor sale. Această funcție își are fundamentul în activitatea parlamentară de examinare și deliberare asupra proiectelor de lege și a propunerilor legislative, precum și de votare a legii.
Parlamentul, după cum precizează Ioan Vida, își exercita funcția legislativă bazându-se pe următoarele activități parlamentare distincte:
Examinarea proiectelor de lege primite de la Guvern;
Examinarea propunerilor legislative care sunt formulate de cetățeni sau de către parlamentari;
Examinarea amendamentelor formulate de către Guvern sau de către parlamentari;
Votarea proiectelor de lege, a propunerilor legislative și a amendamentelor formulate în procesul legislativ;
Reexaminarea legii ca urmare a solicitării Președintelui României;
Reexaminarea legii în virtutea deciziei Curții Constituționale prin care se declară neconstituționalitatea unor dispoziții ale acesteia;
Stabilirea limitelor abilitării Guvernului de a emite ordonanțe;
Exercitarea controlului asupra legislației delegate, respetiv asupra unor reglementări juridice emise în temeiul unei legi de abilitare ori a delegării legislative constituționale;
Cenzurarea decretelor prezidențiale prin care se instituie norme juridice (instituirea stării de urgență, a stării de asediu, declararea mobilizării parțiale sau generale a forțelor armate, luarea măsurilor pentru respingerea unei agresiuni armate împotriva României).
Funcția legislativă este o funcție complexă, ea fiind esențială în procesul de inițiere a legilor sau a proiectelor legislative de către Guvern, parlamentari sau populație, însă acest proces de inițiere a legilor, însă acest subiect este aprofundat în capitolul 4 al prezenței lucrări, intitulat „Procedura legislativă”.
1.6. Ierarhia legilor
„Ca voința a tuturor cetățenilor, legea reprezintă întotdeauna consimțământul public, fie că se manifesta în mod direct, fie prin reprezentanți.”
Legea se afla în vârful ierarhiei actelor normative, urmată de ordonanțe, hotărârile Guvernului, ordinele și instrucțiunile miniștrilor, ordinele prefectului, dispozițiile președintelui consiliului județean, hotărârile consiliilor locale și dispozițiile primarului.
Prin definiția sa, legea cunoaște două sensuri: largo sensu și stricto sensu. Unii autori definesc legea în sens larg ca “o regulă socială obligatorie stabilită în permanență de autoritatea publică și sancționata de forța materială.”
Cel de-al doilea sens, stricto sensu, definește legea ca pe un act normativ adoptat de Parlament potrivit unei proceduri prestabilite.
Efectele legii sunt, în principiu, ad quo, adică numai pentru viitor, contrar celor ad quem, care sunt și pentru trecut și pentru viitor.
Conform prevederilor Constituției României, legile se împart în:
Legi constituționale;
Legi organice;
Legi ordinare.
Legile constituționale sunt legile de revizuire a Constituției, conform art. 73 alin (2) din Constituția României.
Legile organice
Potrivit Legii fundamentale, legile organice sunt acele legi care stabilesc: sistemul electoral; organizarea și funcționarea partidelor politice; organizarea și desfășurarea referendumului; organizarea Guvernului, a Consiliului Suprem de Apărare a țării și a instanțelor judecătorești, inclusiv a Consiliului Suprem al Magistraturii; organizarea și funcționarea ministerelor, Curții de Conturi, organizarea generală a învățământului, a administrației locale, a teritoriului; statutul funcționarilor publici, regimul general al proprietății și moștenirii, precum și celelalte domenii pentru care în Constituție se prevede adoptarea de legi organice.
Legile ordinare
Sunt acele legi adoptate de către Parlament în situații de importanta redusă, ce nu fac necesară adoptarea unei legi organice sau constituționale. Legile ordinare sunt adoptate cu votul majorității deputaților și senatorilor.
CAPITOLUL II
ARHITECTURA ACTULUI NORMATIV
2.1. Elementele structurale ale actului normativ
Fie că vorbim despre legi, ordonanțe sau hotărâri ale Guvernului, ordine, instrucțiuni, circulare, regulamente, norme, decizii, precizări, hotărâri ale miniștrilor ori ale altor conducători ai autorităților administrației publice centrale de specialitate sau ai autorităților administrative autonome, ordine ale prefectului, hotărâri ale consiliilor locale sau al consiliilor județene sau dispoziții ale primarului, actele normative trebuie să cuprindă o reglementare completă, nerespectarea acestei condiții putând duce, inevitabil, la crearea unui vid legislativ sau a unor soluții juridice parțiale, incomplete, ce pot împiedica activitatea și voința legiuitorului.
Actul normativ cuprinde următoarele elemente:
1) Titlul actului normativ;
2) Preambulul;
3) Formula introductivă;
4) Partea dispozitiva;
5) Formula de atestare a autenticității actului normativ;
6) Semnătura reprezentantului legal al emitentului;
7) Numărul și data actului normativ;
8) Anexele.
TITLUL ACTULUI NORMATIV
Un prim element constitutiv în formarea actului normativ, ce reprezintă „actul sau de identitate”. Dată fiind importanta actelor normative, este imperativ că titlul să fie cât mai concis pentru o identificare exactă a reglementărilor actului normativ în cauză.
Titlul actului normativ se poate exprima în două feluri, și anume: forma descriptiva, ce prezintă cu exactitate obiectul reglementării, folosind expresii precum: „Lege privind…” sau „Lege cu privire la…”, și forma substanțială, obiectul reglementarii fiind prezentat într-un mod succint: „Legea apelor”, „Legea Viei și a Vinului”, „Codul Silvic” etc.
Desigur, există câteva mențiuni ce trebuie făcute în legătură cu acele acte normative ce privesc ratificarea unor tratate internaționale ori referitoare la aderarea României la acestea sau aprobarea acestora. În acest caz, titlul va indica atât operațiunea prin care România devine parte la acel tratat, cât și titlul acestuia.
Pentru actele normative de modificare, completare sau abrogare a unor acte normative, titlul va fi însoțit de mențiunea privitoare la modificare și/sau completare, precum și de numărul și anul emiterii acestora: “Legea pentru completarea Legii nr. 26/1994 privind organizarea și funcționarea Poliției Romane.
Un alt aspect foarte important al titlului actelor normative îl constituie autenticitatea acestuia. Normele metodologice interzic ca două acte normative, în vigoare, din aceeași clasă să poarte același titlu.
PREAMBULUL
Potrivit legii 24/2000, republicata, privind normele de tehnica legislativă pentru elaborarea actelor normative, preambulul enunța motivarea reglementarii. Preambulul reprezintă un element facultativ în structura actului normativ, el fiind regăsit îndeosebi în actele cu caracter politic ale Parlamentului, ale Camerei Deputaților ori a Senatului.
De asemenea, legea 24/2000 prevede faptul că preambulul are caracter obligatoriu în cadrul ordonanțelor de urgență.
FORMULA INTRODUCTIVĂ
Reprezintă partea constitutivă a structurii actului normativ situat sub Titlu, ce „consta într-o propoziție care cuprinde denumirea autorității emitente și exprimarea hotărârii de luare a deciziei referiotare la emiterea sau adoptarea actului normativ respectiv.”
Însă, formula introductivă diferă de la un act normativ la altul. De exemplu, legea 24/2000 prevede că în cazul legilor, formula introductivă este următoarea: „Parlamentul României adopta prezenta lege.”
Pentru actele Guvernului formula introductivă este: „În temeiul art. 108 din Constituția României, republicata, Guvernul României adopta prezenta hotărâre” sau, după caz, „ordonanța”.
În cazul ordinelor miniștrilor și al altor acte normative, formula introductivă cuprinde autoritatea emitentă, denumirea generică a actului, în funcție de natură să juridică, precum și temeiurile juridice pe bază și în executarea cărora actul a fost emis.
PARTEA DISPOZITIVA
Partea dispozitiva este elementul fundamental în structura actului normativ, deoarece reprezintă conținutul propriu-zis al reglementarii. Această parte cuprinde totalitatea prescripțiilor normative și a normelor juridice instituite pentru sfera raporturilor sociale ce fac obiectul acestuia.
Rezultă, astfel, ca articolul reprezintă elementul esențial al părții dispozitive, el conținând o singură dispoziție normativă aplicabila unei situații date.
În cuprinsul unui act normativ poate exista un singur articol sau mai multe, în funcție de obiectul și scopul reglementarii juridice.
Articolele se regăsesc în textul legii prin abrevierea „art.” și se numeroteaza de la începutul până la sfârșitul actului normativ cu cifre arabe. În cazul în care actul normativ cuprinde un singur articol, acesta va fi definit ca „Articol unic”.
Pentru identificarea și regăsirea cu ușurință a informației juridice, actele normative care se compun din mai multe articole cuprind o numerotare a acestora. De regulă, numerotarea se face cu cifre arabe de la 1 la n. Capitolele, titlurile, părțile și cărțile actului normativ se numerotează cu cifre romane, iar secțiunile cu cifre arabe. Titlurile acestora redau sintetic materia pe care o reglementează.
În cuprinsul unui act normativ, reglementarea juridică este grupată în mai multe articole și este sistematizata în raport cu exigentele arhitecturii actului normativ. Ca atare, partea dispozitiva a actului normativ complex se va diviza în:
Dispoziții sau principii generale;
Dispoziții privind fondul reglementarii;
Dispoziții tranzitorii;
Dispoziții finale.
2.2. Dispoziții sau principii generale
Potrivit art. 52 al legii privitoare la normele de tehnica legislativă, dispozițiile generale cuprind prevederi care orientează întreaga reglementare, determina obiectul și principiile acestuie, precum și aria de reglementare juridică, subiecții de drept ce cad sub incidența să și înțelesul unor termeni utilizați în cuprinsul actului normativ. Importanta dispozițiilor generale derivă din faptul că ele slujesc la interpretarea întregului act normativ, fiind un îndrumar prețios pentru cel chemat să aplice legea, motiv pentru care reluarea lor în cuprinsul actului este interzisă.
Dispozițiile de fond sau de conținut
„Aceste dispoziții ale actului normativ sunt destinate reglementarii propriu-zise a relațiilor sociale ce formează obiectul actului normativ. Asamblarea lor trebuie să țină seama de logica desfășurării materialului normativ și să urmărească parcurgerea diferitelor etape ale acestei activități în ordinea succesivă a acestora.”
Dispozițiile tranzitorii
Dispozițiile tranzitorii sunt necesare și pentru a preveni și elimina eventualele conflicte între normele juridice ale celor două reglementări succesive. Ele sunt în egală măsură chemate să evite retroactivitatea noii reglementări juridice, ca și ultraactivitatea celei vechi. Dispozițiile tranzitorii însoțesc mențiunea „dacă este cazul”.
„Aceste norme tranzitorii sunt impuse și de prevederile Constituției României care exclude retroactivitatea legii civile. În astfel de cazuri, trecerea de la situațiile juridice reglementate de vechea lege la cele prevăzute de noua lege se face prin intermediul normelor tranzitorii, care pot evita conflictul dintre legea veche și legea nouă.”
Dispoziții finale
„În partea finală a actului normativ, un număr mai mare sau mai mic de norme juridice sunt destinate reglementarii măsurilor necesare pentru implementarea actului normativ. Este vorba de măsuri de ordin organizatoric, de condițiile care trebuie create pentru că noua reglementare juridică să poată fi aplicată. În aceeași parte a actului normativ sunt cuprinse dispoziții privitoare la intrarea sa în vigoare, dacă aceasta precizare este necesară.”
Potrivit art. 55 alin. (4) din legea nr. 24/2000, în cazul legilor prin care se aprobă sau se resping ordonanțele de urgență, dispozițiile tranzitorii ale acestora vor cuprinde, dacă este cazul, și măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanței.
FORMULA DE ATESTARE A AUTENTICITĂȚII ACTULUI NORMATIV
În noua redactare, art. 46 al legii nr. 24/2000 precizează că în rândul parților constitutive ale actului normativ intra și formula de atestare a autenticității actului normativ, ceea ce este un lucru pozitiv, deoarece nu se limitează la lege, ci se extinde la toate celelalte acte normative.
Formă de atestare a legalității actului este utilizată atât în cazul proiectelor de lege adoptate de o Cameră, cât și în cazul legilor ce urmează a fi promulgate.
Atunci când proiectul de lege a fost adoptat prin vot de Camera Deputaților sau de Senat, cu sau fără amendamente, formula va avea următorul cuprins: „Acest proiect de lege a fost adoptat de Camera Deputaților/Senat în ședința din ……, cu respectarea prevederilor art. 76 alin. (1) sau, după caz, art. 76 alin. (2) din Constituția României, republicata.”
În cea de a doua situație, formula va fi următoarea: „Acest proiect de lege se considera adoptat de Camera Deputaților/Senat în formă inițială, în condițiile art. 75 alin (2) teza a III-a sau ale art. 115 alin. (5) teza a III-a, după caz, din Constituția României, republicata.”
În sfârșit, formula de atestare a legalității adoptării proiectului de lege ne oferă informațiile necesare pentru a descoperi dată la care acesta a fost adoptat, dată care prezintă importanță, sub aspect constituțional, pentru respectarea procedurii legislative în Camera de reflecție a Parlamentului și în Camera să decizionala.
SEMNĂTURA REPREZENTANTULUI LEGAL AL EMITENTULUI
Legea se semnează de președinții celor două Camere sau de vicepreședinții care au condus ședința în care legea a fost adoptată. Semnătura lor are rolul de a atesta ca legea a fost adoptată cu respectarea procedurilor parlamentare și de a confirma că textul semnat este textul adoptat de Parlament.
Vicepreședinții semnează legea în cazul în care ei au condus ședința finală de adoptare a legii prin vot.
NUMĂRUL ȘI DATA ACTULUI NORMATIV
După promulgare, legea, împreună cu decretul Președintelui României care atestă această operațiune, se trimite Camerei Deputaților. Aici ea primește un număr și se înscrie în Registrul legilor. Numărul este însoțit de data înregistrării, dată care devine data legii.
Ordonanțele și hotărârile Guvernului poartă semnătura primului-ministru. Potrivit art. 108 alin (4) din Constituție, hotărârile și ordonanțele nu pot fi semnate decât de Primul-ministru și contrasemnate de miniștrii care au obligația punerii lor în executare. De la această regulă Constituția nu admite nicio derogare. Aceste acte poarta data ședinței de Guvern în care au fost aprobate și primesc un număr care se consemnează separat în registre destinate fiecărei categorii de acte normative.
Numerotarea actelor normative se face pe ani calendaristici, începând cu numărul.
ANEXELE ACTULUI NORMATIV
Metodologia de tehnica legislativă nu amintește de anexe. Ele sunt însă frecvente, îndeosebi la hotărârile Guvernului și la celelalte acte normative de executare a legilor.
Anexele sunt destinate fie unor prevederi de detaliu, fie unor tabele, formule cu caracter tehnic, organigrame, schițe, planuri, care ar putea scădea nivelul reglementarii dacă ar fi cuprinse în textul actului normativ.
Anexele au aceeași natură și aceeași forță juridica cu actul normativ, făcând corp comun cu acesta. Byvoet, autorul metodologiei belgiene, subliniază că ele participa la substanța legii și pot fi considerate ca prelungiri ale acesteia, dincolo de corpul ei.
De aceea, modificarea sau abrogarea lor trebuie realizată printr-un act normativ cu forța juridica egala celui la care sunt anexate.
În cazul existenței mai multor anexe la aceeași lege, ele vor trebui să capete o numerotare, urmând ordinea citarii lor în textul legii.
De asemenea, anexele poartă adesea titluri proprii, Intre textul care trimite la anexă și aceasta trebuie să se stabilească o legătură care, potrivit lui I. Mrejeru, se realizează sub 2 aspecte: a) titlul anexei trebuie să exprime sintetic ideea din textul de trimitere; b) anexa trebuie să se refere – în conținut – la obiectul determniat prin textul de trimitere.
CAPITOLUL III
MODIFICAREA, COMPLETAREA, ABROGAREA ȘI ALTE EVENIMENTE CARE INTERVIN PE PARCURSUL DURATEI ACTIVE A LEGII
3.1. Acțiunea în timp a normei juridice
Acțiunea în timp a normei juridice este reprezentată de perioada de timp dintre data intrării în vigoare și data ieșirii din vigoare a normei juridice, dar, determina însă și cadrul spațial și uman de acțiune a actelor normative.
În cadrul acestui eveniment este foarte important de știut data exactă a intrații în vigoare și a încetării sau ieșirii din vigoare a actului respectiv. În unele cazuri, data adoptării unui act normativ și data intrării sale în vigoare sunt diferite. Același lucru nu se poate spune însă și despre data ieșirii din vigoare a actului normativ, la acea dată prevăzută, actul normativ încetează să mai producă efecte juridice.
Durata actelor normative „începe de la termenele prevăzute de lege. Astfel, legile, ordonanțele și hotărârile Guvernului, deciziile primului-ministru și celelalte acte normative emise de conducătorii organelor administrației centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial. Sunt exceptate de la publicare deciziile primului-ministru clasificate, precum și celelalte acte normative clasificate. De această dată este legată intrarea lor în vigoare. Numai legile și ordonanțele emise de Guvern în baza unei legi de abilitare intra în vigoare la 3 zile de la publicare, sub condiția ca ele să nu prevadă un alt termen, ulterior acestuia.”
Legea prevedea ea însăși în cadrul unui articol, dată la care intra în vigoare, prin mențiunea zilei, lunii și anului intrării în vigoare sau prin stabilirea unui termen de la data publicării. Dacă data nu este prevăzută în lege, data intrării în vigoare este aceea a publicării în Monitorul Oficial.
În perioada de timp în care norma juridica este activă, ea poate suporta modificări și completări, după cum poate fi abrogata, suspendată, republicata sau poate fi supusă unor derogări.
Momentul încetării acțiunii legii este un proces destul de simplu, având loc în momentul ajungerii la termen, fără a mai fi nevoie de vreo constatare sau hotărâre specială în acest scop. Excepție de la această regulă fac legile temporale, acestea fiind de la început limitate la o perioadă prestabilită.
3.2. Modificarea actului normativ
O modalitate de schimbare a conținutului normei juridice sau a unui act normativ o constituție modificarea actului normativ. Modificarea este o măsură de adaptare a conținutului unui act normativ la noile cerințe ale reglementarii relațiilor sociale, percepute ca atare de organul emitent al unui act juridic modificator.
În conformitate cu art. 59 al Legii privind normele de tehnica legislativă pentru elaborarea actelor normative, modificarea unui act normativ consta în schimbarea expresă a textului unor sau mai multor articole ori alineate ale acestuia și redarea lor într-o nouă formulare.
În procesul modificării unui act normativ, suntem în prezența unui act normativ de bază care este supus modificării. Actul modificat și actul modificator au o existență separată doar în aparență. În realitate, prevederile actului modificator, din momentul intrării sale în vigoare, încetează să aibă o existență de sine-statatoare. Pe data intrării în vigoare a actului modificator, ele se integrează în actul modificat și iau locul dispozițiilor normative din actul de bază supus modificării.
Rațiunea modificării unui act normativ rezidă în punerea de acord a prevederilor sale cu exigentele guvernării. În cadrul acțiunii lor în timp, normele juridice pot veni în contradicție cu exigentele programelor de guvernare ale partidelor care formează majoritatea parlamentară. În astfel de cazuri, guvernanții încearcă să adapteze conținutul actelor normative respective la noile dimensiuni politice ale procesului de guvernare.
Modificarea are în vedere întotdeauna operarea unor schimbări în conținutul unui act normativ. Ea trebuie diferențiata de modificarea unui proiect de act normativ, care se face prin aprobarea unor amendamente.
Amendarea are în vedere modificarea unui proiect de lege, pe parcursul traversării etapelor procedurii legislative, în timp ce modificarea are în vedere un act normativ care este în vigoare și presupune înlocuirea prevederilor sale cu noi reglementări.
Modificarea unui act normativ poate fi expresa ori tacita. Modificarea expresă intervine atunci când organul emitent al unui act normativ sau unul superior acestuia își exprima, printr-un alt act normativ, egal sau superior actului de bază, voința de a-l modifica.
Această manifestare expresă de voința se exprimă prin formula: „Legea nr. … privind….. se modifica după cum urmează:…”.
În cazul modificării implicite sau tacite se produce un conflict între o reglementare anterioară și una care a intervenit pe parcursul acțiunii în timp a primei reglementări. Acest conflict derivă din contradictorialitatea textelor din cele două acte normative consecutive.
Modificarea unui act normativ este de regulă opera organului emitent al acestuia. Este de principiu ca un organ care a creat un act normativ, în condițiile date, poate să-și modifice opera. Această regulă se cere însă a fi completată cu una nouă, în virtutea căreia un act normativ ierarhic inferior poate fi modificat printr-un act normativ ierarhic superior.
Astfel, în virtutea supremației Constituției României, o lege constituționala poate modifica orice dispoziție dintr-o lege organică, ordinara ori din alte acte normative. La rândul său, o lege organică poate modifica prevederile unei legi ordinare ori ale altor acte normative ierarhic inferioare.
3.3.Completarea actului normativ
Potrivit art. 60 al Legii privind normele de tehnica legislativă, completarea actului normativ consta în introducerea unor dispoziții noi, cuprinzând soluții legislative și ipoteze suplimentare, exprimate în texte care se adauga elementelor structurale existente.
Procedeul completării presupune existența unui act normativ care urmează a primi în cuprinsul său noi reglementări juridice, menite să întregească cuprinsul actului normativ completat.
Prin completare, în cuprinsul actului ce astfel se modifică, pot fi introduse noi elemente structurale ale actului normativ de la litere, puncte, alineate, paragrafe, articole, secțiuni, capitole până la alte părți constitutive ale actului normativ. Dacă în cuprinsul unei litere, a unui punct, a unui alineat ori a unui articol se adauga la textul existent o sintagmă, unul sau mai multe cuvinte, nu ne aflam în fața unei completări, ci a unei modificări legislative.
Elementele nou introduse cu prilejul completării unui act normativ vor primi numerele sau literele imediat următoare celor ce urmează în textul vechi. În cazul în care completările se intercalează intre articole, alineatele, secțiunile, capitolele etc. actului normativ completat, acestea primesc numerotarea corespunzătoare elementelor componente completate, însoțită de indicii corespunzători.
Completarea unui act normativ nu are ca efect renumerotarea elementelor sale structurale. Renumerotarea textelor se face doar cu prilejul republicării actului normativ. Această numerotare este exclusă în cazul codurilor și al altor legi de o complexitate deosebită.
Completarea și modificarea pot fi operațiuni distincte, decalate în timp, după cum pot fi simultane și complementare. Un act normativ poate fi modificat printr-un alt act normativ și poate fi completat la o dată ulterioară, după cum modificarea și completarea acestuia se pot face o singură dată, printr-un singur act normativ.
Modificarea și completarea pot privi un singur act normativ sau o întreagă serie de acte normative aflate într-o legătură intrinsecă cu actul de modificare sau/și de completare.
În cazul operatiunlor de modificare și de completare a unui act normativ este necesar să se observe că modificările și completările care-i sunt aduse nu pot afecta concepția generală și nici caracterul unitar al actului supus acestor operațiuni.
Abrogarea
Abrogarea reprezintă procesul prin care se urmărește încetarea acțiunii actului normativ sau ieșirea lui din vigoare.
Acest proces poate interveni atunci când prevederile unui act normativ nu corespund cu noile reglementari, când apare vidul legislativ sau când se dorește înlocuirea unor norme existente.
Abrogarea este operațiunea de asanare a sistemului legislativ de „ramurile uscate” ale acestuia. Prin abrogare sunt scoase din sistemul legislației acele reglementări juridice care încetează să se mai aplice, datorită faptului că ele nu mai sunt necesare sau ca în locul lor apar noi norme juridice, cu un conținut diferit față de cele anterioare.
Funcțiile abrogării rezidă în :
1) eliminarea antinomiilor în drept;
2) eliminarea redundantelor din reglementările juridice;
3) trecerea în fondul pasiv al legislației a unor acte normative care au fost înlocuite cu noi reglementari juriice sau care au căzut în desuetudine.
Abrogarea își realizează prima din funcțiile sale – eliminarea antinomiilor în drept – prin scoaterea din vigoare a unor dispoziții normative care se afla în contradicție cu altele.
Legiuitorul, atunci când introduce în sistemul dreptului o nouă reglementare juridică, este dator să asigure corelarea acesteia cu restul elementelor ce compun sistemul.
În ceea ce privește ierarhia actelor normative, este necesar să precizăm că un act normativ ierarhic inferior nu poate abroga un act normativ ierarhic superior sau prevederi din cuprinsul acestuia.
Realizarea funcției abrogării de eliminare a antinomiilor juridice se realizează deopotrivă și prin abrogarea expresă indirectă. Dacă în cazul abrogării exprese directe legiuitorul identifica și individualizează reglementările juriice care pot intra în contradicție cu noua reglementare juridică, scoțându-le din vigoare printr-o decizie nemijlocită, în cazul abrogării exprese indirecte, el se mulțumește să înscrie la sfârșitul noului act normativ formula “orice dispoziție contrara se abroga”.
În cazul abrogării exprese indirecte, legiuitorul nu mai identifica actele pe care intenționează să le abroge expres, ci lasa această operațiune, adeseori extrem de complicată, la îndemână și pe seama organului de stat abilitat să aplice legea.
Abrogarea tacica sau implicită este foarte apropriata de abrogarea expresă indirectă, în sensul că, și în acest caz, constatarea abrogării unor reglementări juridice se face în virtutea contradictorialității a două texte legislative apărute la date diferite. În lipsa unei manifestări exprese de voință a legiuitorului, organul de aplicare a legii este dator să elimine aceasta antinomie juridică, pentru a putea identifica textul legal ce urmează a fi aplicat într-un caz dat.
Uneori, abrogarea expresă directă este însoțită de abrogarea expresă indirectă. În astfel de cazuri, legiuitorul nu reușește să identifice toate textele care pot intra în contradicție cu noua reglementare juridică, și pe cele pe care le identifica le scoate în vigoare printr-o abrogare expresă directă, iar cu privire la celelalte, se multumste să atragă atenția celor interesați că ele pot exista, dar sunt abrogate. În astfel de cazuri, în cadrul formulei de abrogare se enumera actele supuse abrogării exprese directe, iar după epuizarea enumerării se adauga formula “precum și orice alte dispoziții contrare”.
În activitatea de legiferare este preferabilă, în toate cazurile, abrogarea expresă directă. Numai pe această cale se face o delimitare clară între normele juridice care sunt în vigoare și cele care sunt abrogate, evitându-se orice neclaritate sau confuzie în această materie.
Realizarea funcției de eliminare a redundantelor din reglementările juridice se realizează în exclusivitate prin abrogarea expresă directă. Există numeroase cazuri în care legiuitorul se vede obligat să preia în noua reglementare o serie de dispoziții care sunt deja în vigoare.
Aceasta preluare se impune fie pentru a se asigura caracterul complet al noii reglementări juridice, fie pentru a se suda organic diferitele prevederi ale noului act normativ, fie din alte motive. Pentru a se evita ca astfel de dispoziții să figureze, în același timp, în noua reglementare și în acte normative anterioare, legiuitorul va recurge la abrogarea elementelor redundante, aparalelismelor și a altor texte care, fără a fi identice, îndeplinesc aceleași funcții juridice atât în vechiul act normativ, cât și în cel nou.
În sfârșit, funcția de trecere în fondul pasiv al legislației a unor acte normative care au fost înlocuite cu noi reglementări juridice sau care au căzut în desuetudine ori au fost declarate neconstituționale prin decizia Curții Constituționale se realizează numai prin intermediul abrogării exprese directe. Prin această operațiune se trec, din fondul activ al legislației în fondul pasiv al acesteia, actele normative care și-au încetat aplicabilitatea fie ca urmare a ajungerii la termen, a căderii lor în desuetudine ori a declarării neconstituționalității acesora. Îndeplinirea acestei funcții intra, cu precădere, în sarcina Consiliului Legislativ, care, în temeiul art. 154 alin. (2) din Constituția României „în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii sale de organizare, va examnia conformitatea legislației cu prezența Constituție și va face Parlamentului sau, după caz, Guvernului, propuneri corespunzătoare.”
Data abrogării prezintă o deosebită importantă pentru destinatarii normei juridice, ea generând o mutație în comportamentul acestora, care este legată de încetarea valabilitații unui comandament juridic. De aceea, momentul abrogării este important și sub aspectul regulilor Legisticii formale, în special sub aspectul realizării sincronizării intrării în vigoare a noii reglementări juridice. Cele două momente se cer a fi concomitente, pentru a se evita posibilitatea creării unor antinomii ori a unor goluri legislative dictate de decalajul dintre intrarea și ieșirea din vigoare a celor două acte normative. Asigurarea simultaneității intrării și ieșirii din vigoare a două acte normative consecutive se asigura prin precizarea care se face în actul normativ abrogator a faptului că abrogarea are loc pe data intrării în vigoare a noii reglementări juridice.
Derogarea
În literatura de specialitate, instituția derogării este adeseori privită ca o soluție legislativă care se abate de la o normă generală în virtutea unor circumstanțe de fapt. În acest sens, I. Mrejeru considera că derogarea presupune preexistenta unui act normativ care promovaza într-o anumită materie soluții legislative cu aplicație generală. Norma derogatoare, care se exprima fie în cadrul unui act ad-hoc, fie în cadrul unui act care conține și alte reglementari, creează, pe plan legislativ, o situație de excepție în rezolvarea de altă manieră a unui caz care, în lipsa normei derogatoare, s-ar putea rezolva potrivit prevederilor generale din actul emis în materia respectivă.
Caracteristică de bază a derogării consta în faptul că exprima o abatere de la o reglementare în vigoare, circumstanțiata la un anume caz.
Se poate observa că introducerea într-un act normativ a unor excepții sau a unor derogări reprezintă instituirea unor soluții diferite de cele ale normei generale Cu toate acestea, excepția și derogarea nu se identifica. Astfel, excepția reprezintă o soluție diferită de normă generală, cuprinsă, de regulă, împreună cu aceasta în aceeași reglementare juridică. Spre deosebire de excepție, derogarea este cuprinsă în alt act normativ.
O altă deosebire esențială între excepție și derogare rezidă în faptul că excepția se raportează întotdeauna la normă generală, fiind ceea ce și denumirea îi spune, o alternativă particulară la normă juridica generală.
Cu alte cuvinte, derogarea se justifică și acolo unde legiuitorul apreciază ca de la o excepție consacrată printr-o reglementare juridică se cere instituirea unui regim derogatoriu. În aceste condiții, pentru a se aprecia concret raportul dintre norma juridica generală, excepție și derogare, trebuie să observăm că ele sunt supuse unui raport de derivare, a cărui înfățișare logică este următoarea: norma generală – excepție – derogare.
3.4.Suspendarea actului normativ
Unul din evenimentele legislative care lipsește un act normativ de efectele sale juridice, pe o perioadă limitată de timp, îl constituie suspendarea.
Potrivit art. 66 din legea privind normele de tehnica legislativă pentru elaborarea actelor normative, în cazuri speciale, aplicarea unui act normativ poate fi suspendată printr-un act normativ de același nivel sau de nivel superior. Această reglementare cu privire la suspendarea actului normativ comporta câteva precizări.
O primă problemă se referă la raporturile care se pot stabili intre reglementarea din lege și dispozițiile art. 53 alin. (1) din Constituția României, în virtutea cărora exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
Republicarea actului normativ
În perioada activă a unui act normativ se pot produce modificări, completări sau abrogări parțiale, în mod repetat, ceea ce face greoaie perceperea integrală a prevederilor sale. Pentru a se facilita regăsirea informației juridice, în astfel de cazuri, se recurge la republicarea actului normativ, pe baza unei dispoziții curpinse într-un act normativ de modificare, completare sau abrogare parțială.
Cu acest prilej, actul normativ dobândește o nouă redactare, în trunchiul său fiind incluse toate modificările și completările pe care le-a suferit și excluse textele care au suferit o abrogare expresă directă.
Republicarea actelor normative se face în aceeași publicație oficială în care ele au văzut lumina tiparului pentru prima dată. Astfel, legile, ordonanțele și hotărârile Guvernului se republica în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin grija autorității care a emis actul normativ de modificare, respectiv de completare.
În vederea republicării, actele normative se înaintează secretarului general al Camerei Deputaților, care le trimite spre avizare Consiliului legislativ. După primirea avizului, secretarul general al Camerei Deputaților aproba republicarea actului normativ în Monitorul Oficial al României, Partea I, și-l trimite regiei autonome de profil în vederea imprimării.
Rectificarea actului normativ
Ulterior publicării sau republicării unui act normativ se poate constata că în Monitorul Oficial au apărut unele erori materiale datorate greșitei recepționari de către funcționarii de specialitate a deciziilor parlamentare privitoare la amendamentele admise sau respinse din alte cauze de ordin tehnic.
În astfel de situații, organul emitent al actului normativ va adresa o cerere de rectificare secretarului general al Camerei Deputaților care, pe baza avizului Consiliului Legislativ, va decide asupra publicării rectificării în Monitorul Oficial.
CAPITOLUL IV
PROCEDURA LEGISLATIVĂ ORDINARĂ
Dacă în capitolele anterioare am învățat care sunt elementele structurale ale unui act normativ și evenimentele ce pot interveni pe parcursul duratei active a legii, acest ultim capitol are în vedere procedurile actuale de elaborare a actelor normative, proceduri parlamentare, dar și extraparlamentare, în care regăsim totalitatea regulilor ce privesc elaborarea și exercitarea inițiativei legislative, sesizarea Parlamentului, avizarea proiectelor de lege și a propunerilor legilative, dezbaterea și adoptarea acestora s.a.m.d.
Această procedură este împărțită în două etape, după cum urmează:
4.1. Etapa parlamentară a procedurii legislative
4.1.1. Inițiativa legislativă
Reglementările inițiativei legislative le regăsim în articolul 74, alineatul (1) din Constituția României, ce stipulează faptul că inițiativa legislativă aparține Guvernului, deputaților, senatorilor, precum și unui număr de cel puțin 100.000 de cetățeni cu drept de vot.
Ioan Vida precizează că „inițiativa legislativă reprezintă dreptul de a sesiza Parlamentul cu examinarea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative, drept căruia îi corespunde obligația corelativă a autorității legiuitoare de a se pronunța asupra proiectului de lege sau asupra propunerii legislative”, argument ce dovedește importanta Parlamentului în procesul de inițiere a legilor.
4.1.2. Inițiativa legislativă exercitată de către Guvern
Datorită necesității sale de guvernare a țării, Guvernul României poate sesiza Parlamentul cu un proiect de lege pe care îl va trimite la Camera Deputaților sau la Senat.
Procedura de inițiativa legislativă a Guvernului este, pentru început, determinată de aprobarea proiectului în cauza de către acesta, după ce textul normativ a fost examinat și avizat de către organele abilitate în acest sens. Din momentul aprobării proiectului de lege, Guvernul are obligația de a decide cărei Camere a Parlamentului înaintează proiectul de act normativ, conform prevederilor articolului 75, alineatul (1) din Constituția României.
Din momentul primirii proiectului de act normativ de către una dintre Camere, cealaltă Cameră este informata cu privire la acest lucru, „Camerele Parlamentului roman nu pot examina decât în mod succesiv proiectele de lege, în funcție de prevederile art. 75 alin. (1) din Legea fundamentală, una fiind camera de reflecție, iar cealaltă cameră decizională.”
Prevederile constituționale referitoare la exercitarea dreptului de inițiativa legislativă evidențiază obligativitatea Guvernului de a prezenta, anual, proiectul bugetului de stat și pe cel al asigurărilor sociale de stat în fata Parlamentului.
Guvernul este unicul organ responsabil al politicii bugetare și de gestionarea fondurilor bugetare de stat. Legea 500/2002 privind finanțele publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 597 din 13 august 2002, cu modificările și completările ulterioare, prevede ca proiectele de buget să fie supuse spre adoptare Parlamentului până la cel târziu dată de 15 octombrie a fiecărui an, termen ce nu a fost respectat frecvent.
Pe lângă proiectul bugetului de stat și a altor proiecte de natura bugetară și economică, Guvernul poate înainta Parlamentului proiecte de legi cu caracter de tratate internaționale, ca urmare a relațiilor, pe care România le-a dobândit în urma aderării la Uniunea Europeană și NATO, cu celelalte state membre.
Legea 590/2003 privind tratatele enumera categoriile de tratate ce se supun Parlamentului spre ratificare, aprobare, aderare sau acceptare:
Tratatele la nivel de stat;
Tratate la nivel guvernamental;
Tratate la nivel departamental.
4.1.3. Inițiativa legislativă exercitată de către parlamentari
Legea fundamentală a României asigura, conform art. 74 alin. (1), dreptul de inițiativa legislativă deputaților și senatorilor. Conform prevederilor articolului, parlamentarii pot sesiza Camera Deputaților, Senatul sau ambele Camere cu o propunere legislativă. Observăm o similitudine în procesul de inițiativa legislativă intre Guvern și parlamentari, supunând spre adoptare întâi Camerei de reflecție și apoi Camerei decizionale.
Regulamentele celor două Camere impun deputaților și senatorilor ca în situația inițiativei legislative, propunerea legislativă să fie însoțită de o expunere de motive și să fie redactată în forma cerută pentru proiectele de legi.
4.1.4. Inițiativa legislativă exercitată de către populație
Cetățenii României au dreptul la inițiativa legislativă, conform prevederilor Constituției României, aceștia trebuie să constituie un grup format din cel puțin 100.000 de cetățeni cu drept de vot, proveniți din cel puțin un sfert din județele țării, iar în fiecare din aceste județe sau în municipiul București, trebuie să fie înregistrate cel puțin 5000 de semnături în sprijinul acestei inițiative.
Proveniența și autenticitatea semnăturilor cetățenilor în cadrul propunerii legislative sunt imposibil de dovedit de către Curtea Constituțională, organul investit de către Constituția României în această chestiune. În acest sens, a fost elaborată Legea nr. 189/1999 privind exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni, soluționându-se astfel problema autenticității semnăturilor prin formarea unui comitet de inițiativa alcătuit din cel puțin 10 cetățeni cu drept de vot.
Exista, însă, o condiție cu privire la formarea comitetului pentru inițiativa legislativă populară, prevăzută în art. 2 alin. (2) al Legii 189/1999 ce stabilește că nu pot face parte din acest comitet persoanele alese în funcție prin vot universal, membrii Guvernului, persoanele numite în funcție de către primul-minnistru sau care nu pot face parte, potrivit legii, din partide politice.
Redactarea propunerii legislative a cetățenilor trebuie să se încadreze în tiparele cerute pentru un proiect de lege, motivata printr-o expunere de motive, sarcina ce cade în mâinile tuturor membrilor comitetului de inițiativă. După redactare, urmează publicarea propunerii în Monitorul Oficial al României, pe baza avizului prealabil al Consiliului Legislativ. Următorul pas îl constituie suportul cetățenilor cu drept de vot, prin semnarea listelor de susținători, liste întocmite cu respectarea organizării administrativ-teritoriale a țării, care au în componenta lor denumirea propunerii legislative, datele de identificare a Monitorului Oficial, precum și județul sau localitatea în care își au domiciliul sau reședința susținătorii.
Sunt anumite restricții pe care inițiativa populară trebuie să le suporte, conform Constituției României, ce statuează faptul că propunerile legislative formulate de cetățeni nu pot avea ca obiect:
Problemele fiscale;
Problemele cu caracter internațional;
Amnistia și grațierea.
Fundamentul acestor restricții consta în faptul că ele pot „viza problemele generale ale guvernării statale și pot prejudicia, în procesul legiferării, interesul general, prin promovarea intereselor unui grup restrâns de cetățeni cu drept de vot, în dauna unui corp electoral care a promovat o majoritate parlamentară de guvernare și un program legislativ care poate fi viciat prin ordonanțarea legală a unei ordini juridice particulare.”
4.2. Avizarea proietelor de lege și a propunerilor legislative
Etapă premergătoare dezbaterii în Parlament a proiectelor de lege și a propunerilor legislative o reprezintă avizarea acestora. Avizarea se face de către Consiliul Legislativ sau, după caz, de către Consiliul Economic și Social, Curtea de Conturi, Consiliul Suprem de Apărare a Țării sau Consiliul Uniunii Europene, în special în domeniul concurentei și al ajutoarelor de stat.
Avizarea proiectelor de lege și a propunerilor legislative de către Consiliul Legislativ este stipulata de Legea nr. 73/1993 pentru înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Legislativ.
Consiliul Legislativ este factorul cheie în etapa avizării proiectelor de lege și a propunerilor legislative, fiind organul consultativ de specialitate al Parlamentului. Acesta urmărește aducerea la cunoștința a inițiatorilor proiectului legislativ, informații cu privire la corespondența dintre proiectul de lege și prevederile Constituției României, cu reglementările internaționale la care România este parte, în special, cu cele din domeniul drepturilor omului, precum și cu ansamblul legislației în vigoare.
Munca Consiliului Legislativ nu se rezumă doar la consultarea inițiatorilor proiectelor legislative, ci și la respectarea normelor de tehnica legislativă, la eliminarea antinomiilor juridice din textul proiectelor analizate, și semnalarea unor eventuale goluri legislative.
Concret, activitatea de avizare a proiectelor de acte normative, legi, propuneri legislative, hotărâri și ordonanțe ale Guvernului, este activitatea curentă de bază a Consiliului Legislativ prin care, în mod concret, se urmărește realizarea următoarelor obiective principale:
concordanța soluțiilor legislative cuprinse în proiectul de act normativ cu prevederile și principiile Constituției;
respectarea naturii juridice a propunerilor de reglementare (a nivelului actului normativ), în raport cu competențele stabilite prin Constituție și alte legi;
armonizarea soluțiilor legislative preconizate cu reglementările Uniunii Europene și cu prevederile convențiilor internaționale la care România este parte;
corelarea prevederilor proiectului cu actele normative de nivel superior;
implicațiile noii reglementări asupra legislației în vigoare și modul cum acestea sunt rezolvate în textul proiectului, prin abrogări, modificări, completări, după caz;
caracterul complet al reglementării cuprinse în proiect, în raport cu cazuistica din câmpul de aplicare al viitoarei reglementări;
evitarea creării unor paralelisme în reglementare;
redactarea corespunzătoare a textului din punct de vedere al preciziei, conciziei și clarității în exprimare, a unității terminologice și al unei bune sistematizări.
Sfera de competente a Consiliului Legislativ cuprinde toate autoritățile care emit acte normative, inclusiv autoritățile administrației publice locale, nu doar autoritățile administrației publice centrale.
Avizul Consiliului Legislativ are caracter consultativ, dar și obligatoriu, toți cei care emit acte normative fiind obligați să-l solicite.
4.3. Faza parlamentară a elaborării legii
Reprezintă a doua etapă a procedurii legislative ordinare ce parcurge drumul de la prima lectură a proiectelor de lege și a propunerilor legislative până la promulgarea legii.
4.3.1. Prima lectura
După înregistrarea lor la Birourile permanente ale Camerelor, proiectele de lege și propunerile legislative sunt aduse la cunoștința deputaților și senatorilor prin anunțarea lor în prima ședință publică ce urmează ședinței Biroului permanent în care sunt prezentate. În această ședință a Biroului permanent, la propunerea Secretarului General al Camerei, se stabilește comisia permanenta care examinează în fond proiectul de lege sau propunerea legislativă, precum și comisiile sesizate pentru prezentarea de avize.
Examinarea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative în cadrul unei comisii permanente poate începe în orice zi ce urmează sesizării acesteia. Sarcina Comisiei sesizate în fond este de a propune Camerei un punct de vedere de specialitate asupra proiectului de lege sau propunerii legislative. În finalizarea acestui punct de vedere care va fi propus Camerei, comisia trebuie să întocmească un raport în care să fie consemnate opiniile sale cu privire la textul inițial al proiectului de lege sau al propunerii legislative, la avizele prezentate în scris de către celelalte comisii permanente, la amendamentele scrise promovate de parlamentari, grupurile parlamentare și Guvern.
4.3.2 Dezbaterea în plenul camerei a proiectului de lege sau a propunerii legislative
Dezbaterea unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative în plenul unei Camere parlamentare cunoaște două etape: dezbaterea generală și dezbaterea pe articole.
Dezbaterea generală
Această primă etapă a dezbaterii parlamentare constă în prezentarea motivelor care au condus la promovarea proiectului de lege de către inițiator. Prezentarea este precedată de raportul Comisiei permanente sesizate în fond, care poate fi expus de președintele acesteia sau de un raportor desemnat de Comisie.
Analiza proiectului de lege în cadrul acestei dezbateri este asigurată de câte un reprezentant al fiecărui grup parlamentar, care îsi poate exprima punctul de vedere asupra proiectului de lege în cauză.
Dezbatarea generală se finalizează prin exprimarea punctului de vedere al inițiatorului proiectului de lege supus dezbaterii.
Dezbaterea pe articole
În cazul în care proiectul de lege supus primei dezbateri nu ajunge in situația respingerii sale, se continuă procedura dezbaterii, aceea fiind dezbaterea pe articole.
Rolul dezbaterii pe articole este acela de a observa dacă intențiile inițiatorului corespund cu cele ale legiuitorului.
4.3.3 Votarea proiectului de lege sau a propunerii legislative
Prevederile Constituționale precizează că nu legea este supusă votării, ci doar proiectul de lege. Astfel, proiectul sau propunerea de revizuire a Constitutiei trebuie adoptată de Camera Deputaților și de Senat cu o majoritate de cel puțin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere.
Astfel, pentru a deveni lege, proiectul de lege sau propunerea legislativă trebuie să obțină majoritatea voturilor, cel puțin în Camera decizională. Votul nu poate avea loc dacă la ședința de vot nu este întrunit cvorumul legal.
4.3.4 Promulgarea legii
Promulgarea legii reprezinta sfârșitul procesului legislativ, fiind dusă la îndeplinire de către șeful statului.
În momentul adoptării de către Parlament a legii și declararea constituționalității acesteia de către Curtea Constituțională, Președintele României își exercită atribuția de a o promulga. Promulgarea este actul Președintelui, prin care se ia cunoștință de epuizarea procesului legislativ și se dispune publicarea legii în Monitorul Oficial al României.
STUDIU DE CAZ: REVIZUIREA CONSTITUȚIEI
Studiul de caz al prezentei lucrări urmărește metoda de revizuire a articolului 48, alineatul 1 din Constituția României, mișcarea aparținând inițiativei civice Coaliția pentru Familie.
Această inițiativă a plecat de la premisa că articolul în cauza prezintă un termen vag ce lasă câmp deschis interpretărilor.
Mai exact, articolul în cauza precizează că: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor.” Termenul în cauză este „soți”, iar soluția cu care Coaliția pentru Familie vine este: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între între un bărbat și o femeie, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor.”
Orice revizuire a Constituției are nevoie de sprijinul societății civile și de aprobarea poporului român printr-un referendum (conf. art. 2 (1) din legea fundamentală). Revizuirea art. 48, alineat 1, din Constituția României, pentru definirea căsătoriei ca uniune liber consimțită între un bărbat și o femeie – nu doar între soți, ca până acum – trebuie să urmeze câțiva pași obligatorii, conform legii.
Pașii necesari pentru revizuirea susținută de Coaliția pentru Familie sunt:
Alcătuirea Comitetului de Inițiativă și elaborarea proiectului de lege – Octombrie 2015
Semnarea documentelor de către Comitetul de Inițiativă, în fața notarului – 21.10.2015
Depunerea la Consiliul Legislativ a Proiectului de lege privind revizuirea Constituției României, însoțit de expunerea de motive – 27.10.2015
Publicarea în Monitorul Oficial a proiectului de lege privind revizuirea Constituției României, a expunerii de motive și a avizului favorabil al Consiliului Legislativ – 25.11.2015 (M.O., Partea I, nr. 882)
Colectarea în termen de 6 luni a minim 500.000 de semnături valide, de la cetățeni cu drept de vot, împărțiți în minim jumătate din județele țării, cel puțin 20.000 de semnături de fiecare județ – finalizată la 24.04.2015
Depunerea semnăturilor și a dosarului de revizuire la Parlament – 23.05.2016
Procedura prealabilă de avizare de către Curtea Constituțională
Votarea în Parlament a propunerii legislative
Referendumul și validarea acestuia de către Curtea Constituțională
Implementarea modificării art. 48, alineat 1, de către Parlamentul României, validată de poporul român.
În conformitate cu reglementările Legii nr.189/1999 privind exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni, a fost constituit un Comitet de Inițiativa format din 16 membri cu drept de vot oameni de cultură, antreprenori, jurnaliști, medici, după cum putem observa în Anexa numărul 3, Declarația de constituire a Comitetului de Inițiativă.
Următoarea etapă este succedată motivarea proictului prin depunerea la Consiliul Legislativ a Proiectului de lege privind revizuirea Constituției României, însoțit de expunerea de motive (Anexa 2).
Colectarea de semnături s-a bucurat de un succes imens, unde trei milioane de cetățeni români cu drept de vot au semnat petiția pentru modificarea Constituției, o premieră istorică la nivel național și european.
În momentul de față propunerea legislativă este depusă la Senat, de pe data de 23 mai 2016, unde se așteaptă: avizul Curții Constituționale în termen de 60 de zile de la inițiativă; dezbaterea proictului de lege în ambele Camere, pentru adoptare fiind nevoie de majoritatea compusă din două treimi din totalul membrilor; În cazul în care proiectul de lege va trece de Parlament, va fi nevoie de un referendum național, programat anticipat de către inițiatorii proiectului de lege în timpul alegerilor parlamentare.
În opinia mea, acest proiect de lege nu va reuși să treacă de Parlament, deoarece Noul Cod Civil precizează în articolul 258 alineatul (4) că: „În sensul prezentului Cod civil, prin soți se înțelege bărbatul și femeia uniți prin căsătorie.”, argumentele inițiatorilor proiectului de lege în legatură cu articolul pe care îl doresc revizuit fiind nefondate.
CONCLUZII
Ajunși la finalul lucrării, probabil ne întrebăm „care este însemnătatea celor prezentate?” sau „de ce este importantă această lucrare?”. Deși lucrarea, în marea ei majoritate, este pur teoretică, ne ajută să înțelegem cât de important este actul normativ, fie vorba despre o dispoziție a primarului, fie faptul că ne referim la o lege organică sau chiar la Constituția României, în relațiile ce au loc între stat, instituții și societate.
Am încercat în conținutul prezentei lucrări să evidențiez principalele elemente pe care orice inițiator de acte normative ar trebui să le stăpânească. Actul normativ, tehnica legislativă, procedurile legislative, reprezintă elemente și evenimente ce nu trebuie să lipsească din orizontul de cunoaștere al celor ce creează legi, dar și a oamenilor de rând.
Cel mai important aspect al procesului de elaborare a actelor normative, din punctul meu de vedere, îl reprezintă contribuția populației în acest proces. Capitolul IV și Studiul de caz prezintă în mod detaliat acest aspect, însă este de reținut faptul că Legea fundamentala ne permite să avem un cuvânt de spus în acest sens.
Un alt aspect important îl reprezintă „vid”-urile legislative. Iminente și destul de des întâlnite în activitatea de legiferare, evitarea acestor lacune nu este posibilă fără minimul de cunoștințe în materie legislativă.
În opinia mea, elaborarea actelor normative reprezintă un subiect delicat în sistemul de drept românesc, acesta prezentând destule goluri, astfel încât pot ridica întrebări precum „ce se poate face pentru evitarea acestor probleme?”. Una dintre soluțiile care pot rezolva aceste probleme, constă în implementarea unor materii solide de tehnică legislativă în sistemul de învățământ universitar, la nivelul întregii țări. Școala Națională de Studii Politice și Administrative din București este singura universitate din țară care are inclusă în programa sa de învățământ o materie ce ține de tehnica elaborării actelor normative, și anume „Legistica formală”.
Consider că implementarea aceastei soluții este necesară în toate universitățile de administrație și drept din țară, întrucât domeniul tehnicii legislative are nevoie de mai mulți specialiști.
BIBLIOGRAFIE
TRATATE, MONOGRAFII, CURSURI UNIVERSITARE SI ALTE LUCRĂRI DE SPECIALITATE.
Barac, L., Elemente de teoria dreptului, Editura C.H.Beck, 2013;
Bădescu, Mihai, Teoria generală a dreptului, Editura Sitech, Craiova, 2013;
Boboș, G., Buzdugan, C., Rebreanu, V., Teoria generală a statului și dreptului, Editura Argonaut, 1999;
Byvoet, I., Legistique formelle (Technique legislative), Bruxelles, 1971;
Ceterchi, I., Craiovan, I., Introducere în teoria generală a dreptului, Editura ALL, 1998;
Ceterchi, I., Teoria generală a Statului și Dreptului, Editura Didactică și Pedagogică, 1967;
Charles-Louis de Secondat de Montesquieu, De l’Espirit des lois, Paris, Librairie de Firmin Didot Freres, 1956;
Ciobanu, V., “Drept Constituțional și Instituții Politice, Statul”, Editura Hyperion, București, 1993;
Deleanu, I., Instituții și proceduri constituționale, Editura C.H.Beck, București 2006,;
Deleanu, I., Deleanu. S., Mică enciclopedie a dreptului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000;
Djuvara, M., Teoria generală a dreptului, Editura ALL, București, 1995;
Drăganu, T., Drept Constituțional și instituții politice, Editura Lumina Lex, București, 2000;
Hanga, V., Dreptul și tehnica juridică: Încercare de sinteză, Editura Lumina Lex, București, 2000;
Humă I., Teoria generală a dreptului, Ed. Fundației Academice Danubius, Galați, 2000
Mazilu D., “Teoria generală a dreptului”, Editura All Beck, București, 2000;
Motâcă R., Mihai, Gh., “Teoria generală a dreptului”, Ed. ALL, București, 2001;
Mrejeru, I., Tehnica legislativă, Ed. Academiei, București, 1979;
Popa N., “Teoria generală a dreptului”, Ed. C.H. Beck, București, 2008;
Popescu, A., “Teoria dreptului”, Editura Fundației România De Maine, București, 1995;
Popescu, S., Țăndăreanu, V., “Probleme actuale ale tehnicii legislative”, Ed. Lumina Lex, București, 2004;
Vălimărescu, Al., “Tratat de enciclopedie juridică”, Editura Al.T.Doicescu, București, 1932;
Vida, I. “Legistica formală”, Ed. Universul Juridic, București, 2012;
Zlătescu, V., D., Introducere în legistica formală, Ed. Oscar Print, 1996, București;
ACTE NORMATIVE:
Constituția României din 1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.367 din 22 octombrie 2003;
Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010;
Legea nr.90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.164 din 2 aprilie 2001;
Legea nr.73/1993 privind înființarea, organizarea și funcționarea Consiliului Legislativ, Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1122 din 29 noiembrie 2004;
Legea nr. 47/1992 cu privire la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 16 iulie 2004;
Legea nr.189/1999 privind exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.611 din 14 decembrie 1999;
Legea nr. 590/2003 privind tratatele, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.23 din 12 ianuarie 2004;
Regulamentul Camerei Deputaților;
Regulamentul Senatului.
RESURSE BIBLIOGRAFICE ACCESATE PE INTERNET:
http://www.clr.ro/act_clr.htm
https://www.ccr.ro/Verificarea-constituionalitii-iniiativelor-de-revizuire-a-Constituiei
ANEXE
Anexa 1
PARLAMENTUL ROMÂNIEI
CAMERA DEPUTAȚILOR SENAT
Lege de revizuire a Constituției României
Parlamentul României adoptă prezenta lege:
ARTICOL UNIC. – Articolul 48 alin. (1) din Constituția României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, se modifică și va avea următorul cuprins:
„Art. 48: Familia
(1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între un bărbat și o femeie, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor.”
Această lege a fost adoptată de Camera Deputaților
și de Senat, cu respectarea prevederilor art. 151 al. 1 din
Constituția României, republicată.
Anexa 2
EXPUNERE DE MOTIVE
PRIVIND
ADOPTAREA PROIECTULUI DE LEGE PENTRU MODIFICAREA ART. 48 ALIN. (1) DIN CONSTITUȚIA ROMÂNIEI
Prezentul act normativ își propune să înlăture orice echivoc pe care utilizarea termenului de „soți” în cuprinsul art. 48 alin. (1) din Constituția României ar putea să-l aducă în conturarea noțiunii de „familie”, a raportului dintre „familie” și dreptul fundamental al bărbatului și al femeii de a se căsători și a întemeia o familie.
Prin înlocuirea termenului de „soți” cu expresia „bărbat și femeie” se asigură implementarea precisă și literală a unor expresii consacrate cu puterea unor garanții imuabile destinate ocrotirii familiei, recunoscută drept „elementul natural și fundamental al societății” în art. 16 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. În același sens, și în România doar „bărbatul și femeia” împreună se bucură de recunoașterea și garantarea universală a dreptului de a se căsători și de a întemeia o familie pe baza unor importante considerente de natură istorică, culturală și morală specifice societății românești.
Dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie este privit ca un drept comun al bărbatului și al femeii care, formând un cuplu, recunoscut prin căsătorie, pot întemeia în mod natural o familie. El nu poate fi conceput ca un drept al cărui conținut să depindă în mod arbitrar de voința unilaterală doar a bărbatului sau doar a femeii.
Atât Declarația Universală a Drepturilor Omului, cât și în Convenția Europeană a Drepturilor Omului operează în mod intenționat cu noțiunea de „bărbat și femeie” și nu cu cea de „soți” în ce privește recunoașterea dreptului la căsătorie și consacrarea dreptului de a întemeia o familie.
Așadar, considerăm necesară modificarea primului alineat al art. 48 din Constituția României, atât pentru a evita dezbateri nenecesare și interpretări contradictorii, cât și pentru a recunoaște în mod neechivoc că dreptul de a întemeia o familie este un drept fundamental destinat bărbatului și femeii, de care ei se bucură nu individual, ci împreună.
În actuala reglementare, alineatul (1) al art. 48 din Constituție consfințește principiul potrivit căruia „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor.”
Potrivit art. 16 pct. 1 al Declarației Universale a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în data de 10 decembrie 1948, „bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie”.
O formulare similară se regăsește și în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în care art. 12 prevede că: „Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie conform legislației naționale ce reglementează exercitarea acestui drept.”
În ceea ce privește România, în preocuparea sa continuă de a asigura respectarea obligației constituționale asumate prin art. 20 din Constituție, potrivit căruia „dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte”, legiuitorul român a adoptat în mod expres o definiție a noțiunii de „soți”, începând cu 1 octombrie 2011, dată la care a intrat în vigoare noul Cod civil adoptat prin Legea nr. 287/2009, astfel cum a fost pusă în aplicare prin Legea nr. 71/2011. Astfel, la art. 258 (Familia) alin. (4) se precizează: „În sensul prezentului cod, prin soți se înțelege bărbatul și femeia uniți prin căsătorie.” În ceea ce privește definiția căsătoriei, la art. 259 (Căsătoria) alin. (1) se precizează: „Căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii.”
Chiar dacă dispozițiile Codului civil sunt de generală aplicare și reglementează raporturile patrimoniale și nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil, nu poate fi omis riscul ca, sub efectul unor presiuni de moment, extranee dezvoltării durabile și sănătoase a societății, dreptul bărbatului și al femeii de a se căsători și de a întemeia o familie să sufere alterări, îngrădiri și interpretări, chiar legislative, străine de spiritul și interesul fundamental de ocrotire a celei mai importante instituții umane de pretutindeni: familia.
Impactul socioeconomic al amendamentului propus este unul pozitiv, cu efecte ce au potențialul de a contribui la soluționarea unor probleme în materia drepturilor fundamentale ale bărbatului și femeii, pe care am dori să le evidențiem în cele ce urmează.
Potrivit unui raport publicat de Departamentul pentru politici economice și sociale al Organizației Națiunilor Unite (World Population Prospects. The 2015 Revision), evoluția demografică a României este mai mult decât îngrijorătoare. Astfel, dacă la începutul mileniului III, populația României număra peste 20 de milioane de locuitori, conform studiului menționat, până în anul 2100, numărul locuitorilor din România se va înjumătăți, până la aproximativ 10,7 milioane de locuitori.
Un aspect și mai grav semnalat de acest studiu este însă faptul că vârsta medie a românilor va continua să crească în toată această perioadă de referință, reflectând astfel îmbătrânirea populației. Dacă în 1950 România era un stat cu o populație tânără, vârsta medie fiind de 26 de ani, în 2015 vârsta medie este de peste 42 de ani, iar raportul mai sus citat preconizează că ea va ajunge la 47 de ani în 2030 și la 48 de ani în 2050. Raportul citat conchide astfel că România aparține grupului de 48 de state ale lumii în care populația va scădea până în 2050, în loc să crească. Mai mult, România se află între țările care vor trăi o scădere demografică accelerată, de peste 15%.
Nu doar rața în continuă scădere a natalității ar trebui să motiveze o politică fermă de încurajare și protejare a familiei, ci și rata alarmantă a copiilor născuți în afara căsătoriei. Conform Eurostat, în România, 30% din numărul total de nașteri reprezintă copiii născuți în afara căsătoriei, dând naștere la așa-numitele „familii fragile”. Conform unui studiu amplu condus de Princeton și Columbia University, copiii născuți în afara căsătoriei sunt mai predispuși către sărăcie, rezultate academice mai slabe, depresie, abuz de substanțe stupefiante și alte efecte negative similare.
Astfel, este de așteptat ca dezbaterile și consultările publice având ca obiect adoptarea unei legi privind modificarea alineatului (1) al art. 48 din Constituția României să readucă în discuție problematică îmbătrânirii populației României și va avea ca efect mărirea gradului de conștientizare a societății civile a importanței pe care încurajarea și protejarea formării de familii sănătoase o va avea pentru redresarea natalității – identificată încă din 2007 de către Institutul Național de Cercetări Economice al Academiei Române ca singura cale de a evitare a iminentului derapaj demografic al României.
Conform Eurostat, România ocupă locul 5 în Uniunea Europeană cu cele mai multe căsătorii anuale după Lituania, Cipru, Malta și Letonia. Acest fapt indică nu numai că familia și căsătoria au o importanță majoră în societatea românească, ci relevă și existența unei puternice cutume sociale în privința căsătoriei dintre un bărbat și o femeie.
La nivel european însă, din cauza lipsei unei politici mai eficiente de protejare a familiei, întemeiate pe actul căsătoriei cât și datorită apariției și încurajării unor noi forme de conviețuire legale a determinat, din 1965 până azi, o scădere cu 50% a ratei de căsătoriei în cele 28 de state membre. Pentru a evita această tendință, statul român trebuie să ia exemplul altor state membre precum Polonia, Croația, Slovacia, Letonia, Lituania și Ungaria în a consfinți explicit căsătoria ca o uniune dintre un bărbat și o femeie și să urmărească o politică durabilă de stimulare și protecție a instituției familiei.
Conceptele de familie și de căsătorie derivă din realitatea firească a evoluției socio-umane, ele definind o sumă de drepturi și obligații comune și specifice bărbatului și femeii, priviți împreună, ca elemente intrinseci și naturale ale formării unui cuplu, având ca scop fundamental procrearea și perpetuarea neamului omenesc.
Experiența altor comunități umane de-a lungul istoriei a relevat că societățile care nu au respectat și promovat legile naturale de formare, dezvoltare și ocrotire a familiei au dispărut sau au fost absorbite și asimilate de alte grupuri sau forme de organizare și manifestare etnică consolidate tocmai prin protejarea și asumarea conceptului de familie.
Într-un stat de drept, ca formă de organizare democratică, existența normelor sociale este obiectiv necesară în scopul identificării necesității adoptării unor reglementări legale. Astfel, adoptarea democratică a legilor trebuie să țină seama de acea normă socială, regulă sau standard de comportament care sunt împărtășite de majoritatea populației. În cazul căsătoriei, realitatea socio-culturală românească impune necesitatea confirmării acestei instituții ca o uniune liber consimțită dintre un bărbat și o femeie, întemeiată pe egalitatea de drepturi și obligații și având ca scop esențial întemeierea unei familii.
Protejarea constituțională a familiei împotriva oricăror tentative de erodare a căsătoriei, ca uniune liber consimțite dintre bărbat și femeie, în scopul întemeierii unei familii și a procreerii, se impune astfel drept o măsură esențială pentru protejarea poporului român, a identității și unității acestuia în marea familie europeană.
În ceea ce privește prevederile dreptului european, statelor membre le revine competența exclusivă de a adopta acte normative în materia instituțiilor juridice specifice dreptului familiei, cu excepția câtorva aspecte cu implicații transfrontaliere în scopul asigurării cooperării judiciare în materie civilă, care este supusă unei proceduri distincte în conformitate cu art. 81 (3) al Tratatului de Funcționare a Uniunii Europene.
În mod specific, în materie de căsătorie, jurisprudența Curții Europene de Justiție (CJUE) confirmă existența unei competențe exclusive a statelor membre. Astfel, în cauza Maruko, CJUE precizează că "starea civilă și prestațiile care derivă din aceasta reprezintă materii ce intră în competența statelor membre, iar dreptul comunitar nu aduce atingere acestei competențe".
În cauza Romer, CJUE a reiterat aceeași poziție, întărind faptul că în materie de stare civilă a persoanelor, competența le revine statelor membre. Citând din Concluziile Avocatului General Nilo Jääskinen, "competența lăsată statelor membre în domeniul stării civile semnifică faptul că reglementarea căsătoriei sau a oricărei alte forme de uniune recunoscute din punct de vedere juridic între persoanele de același sex, ca și de sex opus, precum și statutul juridic al copiilor și al celorlalți membri ai familiei în sens larg este rezervată statelor membre (…) [n]umai statele membre trebuie să decidă (…) dacă instituția căsătoriei este sau nu rezervată doar cuplurilor de sex opus."
Nu în ultimul rând, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene împărtășește același punct de vedere în Articolul 9 – dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie. Astfel, în documentul explicativ al Convenției care a elaborat Carta se evidențiază faptul că statele membre sunt libere să dispună asupra componenței uniunii căreia îi este atribuit statutul de căsătorie.
În acest sens, un număr de 13 state aparținând continentului european au adoptat reglementări constituționale prin care căsătoria este în mod explicit recunoscută că uniunea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie.
Familia și instituția căsătoriei sunt protejate în temeiul art. 8 și 12 din Convenția europeană a drepturilor omului, norme care reglementează dreptul la viață privată și de familie și dreptul bărbatului și al femeii de a se căsători și întemeia o familie.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat în jurisprudența să recentă privind încălcarea art. 8 din Convenție, dreptul imuabil al statelor membre de a proteja căsătoria și familia în conformitate cu realitățile sociale specifice fiecărui stat și cu nevoia fiecărei națiuni de a-și proteja valorile sociale fundamentale. De asemenea, instanța europeană a confirmat că dreptul de a se căsători și întemeia o familie înglobează conceptul tradițional de căsătorie dintre un bărbat și o femeie.
În fine, în cea mai recentă decizie pronunțată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reține în mod explicit că reglementarea și protejarea căsătoriei ca uniune rezervată exclusiv bărbatului și femeii nu reprezintă în sine o încălcare a art. 8 și/sau 12 din Convenție, în măsura în care și celelalte forme de conviețuire socială se bucură de o recunoaștere și protecție legislativă și dacă o astfel de protecție nu afectează un interes public și general al statului respectiv. Cu toate acestea, cu ocazia adoptării acestei ultime decizii, s-a putut constata cum interpretarea termenului constituțional de „soți” a fost precizată doar prin raportare la punctul de vedere al Guvernului Italiei și ale unor organizații non-guvernmantale reprezentante ale unor grupuri minoritare și fără a se ține seama de realitățile sociale ale Republicii Italiene și de opinia majorității cetățenilor acestui stat.
Un alt aspect important ce trebuie menționat este faptul că, la data de 3 iulie 2015, Consiliul Drepturilor Omului al Organizației Națiunilor Unite a adoptat o rezoluție privind protecția familiei
. Printre altele, această rezoluție reafirmă că familia reprezintă grupul natural și fundamental al societății și trebuie în mod esențial protejată de către stat. De asemenea, se admite că familia joacă un rol crucial în prezervarea identității culturale, a tradiției, a moralei și a valorilor societății și se evidențiază faptul că părinții, având obligația primordială de creștere și protecție a copiilor, sunt primii care au rolul de a îi educă în privința normelor și a valorilor fundamentale ale societății.
Pentru toate motivele expuse mai sus, în temeiul art. 150 din Constituția României, supunem Parlamentului României spre adoptare Proiectul de lege de revizuire a Constituției, în redactarea alăturată.
Anexa 3
Declarația de constituire a Comitetului de inițiativă pentru promovarea propunerii legislative a cetățenilor privind revizuirea art. 48 alineat (1) din Constituția României
Subsemnații:
1. Tătaru Nadia;
2. Stoian Georgeta-Arsenia;
3. Tomi Alină;
4. Georgescu Mariana-Liliana;
5. Sișu Tudor;
6. Miriță Vlad-Constantin;
7. Manuceanu Mihaela-Roxana;
8. Lavric Sorin;
9. Gheorghiu Mihai;
10. Diaconu Călin;
11. Chirilă Pavel;
12. Bratu Cornel;
13. Axinte Liviu-Vasile;
14. Necula Constantin-Valer;
15. Negruț Paul;
16. Tudor Mircea,
Având în vedere că:
Suntem cetățeni români, titulari ai dreptului de vot prevăzut la art. 36 din Constituția României și ai dreptului de a fi ales prevăzut de art. 37 din Constituția României;
Drepturile și libertățile stipulate în Constituția României, precum și obligația ce ne revine de a apăra familia, valorile morale, culturale și religioase, precum și dreptul de a hotărî cu privire la educația propriilor copii, ne-au îndemnat să luăm inițiativa constituirii acestui Comitet, al cărui scop este să unească forțele societății civile creștine pentru apărarea căsătoriei și a familiei prin inițierea unei propuneri legislative de revizuire a Constituției României, în sensul modificării articolului 48 alin. (1) al Constituției României;
Recunoaștem căsătoria între un bărbat și o femeie drept relația interumană consfințită istoric și religios la scara întregii umanități, care asigură procrearea, creșterea și educarea copiilor;
Pentru că familia să reziste, să prospere și să fie puternică, este necesar efortul întregii societăți, al tuturor actorilor sociali, al cultelor, precum și al instituțiilor statului;
Familia are nevoie de sprijin și întărire, nu de o nouă definiție sau de înlocuire cu diverse experimente sociale motivate ideologic,
În temeiul art. 2 din Legea nr. 189/1999 privind exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni, republicată, art. 150 din Constituția României, republicată, declarăm că suntem de acord să ne constituim în Comitetul de inițiativă pentru promovarea propunerii legislative a cetățenilor privind revizuirea art. 48 alineat (1) din Constituția României.
Propunerea legislativă pentru revizuirea Constituției României este menită să înlăture orice echivoc pe care utilizarea termenului de „soți” în cuprinsul art. 48 alin. (1) din Constituție ar putea să-l aducă în conturarea noțiunii de „familie”, a raportului dintre „familie” și dreptul fundamental al bărbatului și al femeii de a se căsători și a întemeia o familie.
În actuala redactare a alineatului (1) al art. 48 din Constituție „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor.”
Prin înlocuirea termenului de „soți” cu expresia „un bărbat și o femeie” se asigură implementarea precisă și literală a unor expresii consacrate cu puterea unor garanții imuabile destinate ocrotirii familiei, recunoscută drept „elementul natural și fundamental al societății” în art. 16 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. În același context, doar „bărbatul și femeia” împreună se bucură de recunoașterea și garantarea universală a dreptului de a se căsători și de a întemeia o familie pe baza unor importante considerente de natura istorică, culturală și morală specific romanești.
Așadar, considerăm necesară modificarea primului alineat al art. 48 din Constituția României atât pentru a evita dezbateri nenecesare și interpretări contradictorii cât și pentru a recunoaște în mod neechivoc că dreptul de a întemeia o familie este un drept fundamental destinat bărbatului și femeii, de care ei se bucură nu individual, ci împreună.
În conformitate cu prevederile alin. (3) ale art. 2 din Legea nr. 189/1999 privind exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni, republicată, declarăm pe proprie răspundere că nu facem parte dintre persoanele prevăzute la alin. (2) al art. 2 din legea sus-menționată, respectiv dintre persoanele alese în funcție prin vot universal, membrii Guvernului, persoanele numite în funcție de primul-ministru sau care nu pot face parte, potrivit legii, din partide politice.
Ne asumăm întrutotul proiectul de lege de revizuire a Constituției și expunerea de motive anexate prezentei declarații și împuternicim pe dl Gheorghiu Mihai, să reprezinte prezentul Comitet de inițiativă cetățenească în vederea sesizării Consiliului Legislativ pentru avizarea proiectului de lege anexat și, ulterior, să acționeze pentru publicarea proiectului legislativ în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Comitetul de inițiativă desemnează, de asemenea, pe dl Gheorghiu Mihai, în calitate de Președinte al Comitetului de inițiativă, să rezolve problemele operative și să reprezinte comitetul în raporturile sale cu autoritățile publice centrale și locale, precum și cu cetățenii împuterniciți pentru întocmirea listelor de susținători, strângerea semnăturilor cetățenilor care susțin proiectul de lege de revizuire a Constituției anexat prezentei declarații.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Elaborarea Actelor Normative (ID: 114733)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.