Egiptul din Istorie In Globalizare

ARGUMENT

„Egiptul-din istorie în globalizare”, este o lucrare în care doresc să fac o scurtă trecere în revistă a istoriei bogate a aceste țări, după care doresc să fac analiză asupra evenimentelor din 2011- Primăvara Arabă – care au dus această țară într-o nouă etapă de evoluție și dezvoltare.

De ce am ales Egiptul și nu altă țară din Orientul Mijlociu care s-a confruntat cu aceeași situație (Tunisia, Libia, Yemen, Algeria, Maroc, Siria, Irak, emiratele din Golf), argumentul meu este simplu – amploarea evenimentelor, mediatizarea acestei revolte, manipularea masei cu ajutorul rețelelor de socializare, asemănarea zdrobitoare cu căderea unui alt regim din Orientul Mijlociu de acum 33 de ani, acestea sunt doar câteva din motivele pentru care am dorit să fac o lucrare care să prezinte Primăvara Arabă așa cum am văzut-o eu de la 1500 km cu ajutorul mass mediei, a cărților de istorie și de specialitate.

Introducerea în lucrare am făcut-o prezentând pe scurt lunga istorie a Egiptului, asta pentru a putea înțelege că această țară, deși este de o frumusețe extraordinară nu a avut parte de o istorie liniștită și poate evenimentele recente vor face ca viitorul să arate mai liniștit. Pentru a putea înțelege mai bine evenimentele ce s-au derulat și pentru a putea avea o viziune asupra viitorului, am considerat necesar să prezint noțiuni ale islamului, deoarece în această țară religia este esențială.

Urmează prezentarea pe larg a evenimentelor ce au avut loc, am punctat unele subiecte ce mi-au atras atenția și am considerat că au o relevanță deosebită. Lucrarea continuă cu un subiect interesant, consider eu- Lecția iraniană- aici am vrut să evidențiez faptul că istoria se repetă și pentru aceasta ar trebui să tratăm cu o mai mult lecțiile de istorie și să vedem că o „rețetă” de 33 de ani este foarte eficientă și acum. Alegerile ce au avut loc după demisia președintelui Mubarak, au reprezentat un proces lung , cu mici piedici, dar care în cele din urmă au dus la alegerea unui parlament format în proporție majoritară din parlamentari ai Fraților Musulmani.

Acestă organizație (Frații Musulmani) care nu până de mult era în afara legii, fiind considerată organizație teroristă, am considerat necesar să o prezint mai amănunțit deoarece viitorul țării și stabilitatea regională depinde de aceasta.

Baza acestor revolte din Orientul Mijlociu a reprezentat-o internetul cu precădere re- țelele de socializare. Într-unul din capitolele lucrării am analizat amănunțit acest fenomen și am observat cum aceste rețele de socializare pot deveni o formă de manipulare în masă dar și un mod de adunare a protestatarilor foarte rapid. De analizat cu atenție în cadrul acestor proteste ar fii evenimentele precursoare. Aici mă refer la mișcările făcute de marile puteri prin mesajele transmise cu ceva vreme înainte de declanșarea evenimentelor, dar și pe parcursul lor. Cu ajutorul ”pârghii pentru sucit mințile” scrise de soții Toffler am realizat și o mică analiză a acestor mesaje toate elementele teoretice regăsindu-se într-un discurs susținut la un moment bine definit.

Fiind un eveniment ce s-a desfășurat într-o zonă de interes deosebit: canalul Suez este a treia cale navigabilă ca importanță din lume, dacă centrul de greutate economic și geopolitic al lumii s-ar mutat dinspre Europa spre Asia, atunci Suezul și Egiptul ar căpăta o importanță dublă. Este statul cel mai populat, deținând 80 milioane de locuitori, este de asemenea punctul de echilibru al Lumii Arabe- între arabii din Orientul Mijlociu și arabizații din Nordul Africii. Este tamponul dintre mari regiuni de turbulență – între Israel-Palestina și Sudan-Etiopia-Eritreea-Somalia, fiecare din cele două cu problemele ei distincte.

Premisele tendințelor de globalizare a Egiptului sunt interesele marilor puteri față de această regiune datorită atractivității din punct de vedere geopolitic, geoeconomic și mai ales geostrategic.

În finalul lucrării am dorit să prezint implicațiile revoltelor arabe asupra mediului de securitate. Practic, analiza acestor implicații, pentru o înțelegere corectă a lor, trebuie urmărite pe fiecare componentă a mediului de securitate. Este vorba de componentele socială, economică, politică, militară și de mediu.

Sper ca structura lucrării să ajute la o înțelegere bună a evenimentelor ce au avut loc în Egipt și conținutul acesteia să reflecte o perspectivă cât mai apropiată de ce s-a petrecut cu adevărat. Această lucrate este posibil să aibă o viziune mai personală în privința unor lucruri care au avut loc, dar nu au avut o explicație concretă. Să sperăm că cei care sunt în măsură să prezinte cum s-a desfășurat cu adevărat Primăvară Arabă nu vor așteptă la infinit.

CAPITOLUL I. SCURTĂ ISTORIE A EGIPTULUI

Istoria țării a fost definită și influențată de Nil. Chiar și condițiile de unificare erau legate de construcțiile de canale și de amenajare ale acestora, și de nevoia de control al unui puteri centrale asupra acestora. Prima capitală a țării a fost Memphis, la sud de Cairo fondat în evul mediu, iar cea mai importantă capitală era Theba, care se afla pe teritoriul localităților Luxor și Karnak de astăzi.

Egiptul are o istorie lungă și complexă, iar pentru înțelegerea acesteia trebuie să adoptăm concepția egiptologilor referitoare la împărțirea perioadelor diferite:

– Istoria Egiptului Antic este împărțită în mai multe perioade corespunzătoare dinastiei faraonilor. Datarea evenimentelor în Egiptul antic este încă subiect de cercetare. Datele calendaristice nu sunt confirmate de nici o dată certă pentru o perioadă de aproximativ trei milenii.

– Istoria Egiptului Antic începe cu faraonul Narmer (dinastia 0), în jurul aniilor 3140 î.Hr., un faraon din perioada predinastică a țării. Dovezi despre domnia lui găsim în Muzeul de Egiptologie din Cairo (Paleta Narmer). Fiul faraonului Narmer a fost Menes (dinastia I.), cel care a unificat cele două regiuni al Egiptului: Egiptul de Jos (partea nordică a țării – Delta Nilului) și Egiptul de Sus (partea sudică a țării).

Prima și cea de a II-a Dinastie ale Egiptului Antic sunt deseori combinate sub titulatura de grup: Perioada Dinastică Timpurie. Capitala vremii era la Thinis. Chiar dacă Thinis era capitala, cel puțin primii trei monarhi au fost înmormântați la Saqqara, sugerând faptul că centrul de putere s-a mutat la Memphis.

Începând cu dinastia a III-a putem vorbi despre:

Regatul vechi: Unul din cel mai cunoscuți faraoni din dinastia a III-a a Egiptului Antic a fost Djoser (2630-2611 î.Hr.) cunoscut prin comandarea unei piramide din Saqqara: Piramida în trepte realizată de Imhotep architectul / vizirul faraonului. În lista faraonilor din dinastia a IV-a urmează Snefru sau Snofru (Soris). Lui se datorează terminarea piramidei lui Huni la Meidum, transformând-o din piramida în trepte într-o adevărată piramidă. A continuat cu construcția piramidelor finalizând piramidă turtită la Dahshur și Piramida Roșie. Sneferu și Hetepheres au fost părinții celui mai cunoscut constuctor de piramide, Khufu. Khufu a fost cel de al doilea faraon al dinastiei a IV-a.2589 î.Hr. până în 2566 î.Hr., piramida lui este cunoscut la nivel mondial: Piramida Mare din Ghiza, care face parte din „Cele șapte minuni ale Lumii Antice”.

Prima perioadă intermediară: Încă o problemă viu controversată, discutată între egiptologi. Pentru unii istorici prima perioadă intermediară se întinde de la sfârșitul dinastiei a VI-a până la domnia faraonului Mentuhotep al II-lea adică circa 300 ani. Pentru alți istorici prima perioadă intermediară ar avea o durată mai scurtă între anii 2263-2220 î. Hr., după care Egiptul a fost divizat în mici regate independente, până la domnia lui Mentuhotep al II-lea. Spre anul 2050 î.Hr. întreg Egiptul de Sus și de Jos este unificat sub autoritatea lui Mentuhotep al II-lea.

Regatul mijlociu: În perioada imediat următoare în economia țării au apărut progrese remarcabile: s-a fabricat armament solid (din bronz), au făcut expediții comerciale în Sinai, în Nubia, în Siria, au sporit legăturile comerciale cu Țara Punt (Somalia), de unde se importă mirodenii și pietre prețioase. Dar în afara înfloririi comerciale sunt dovezi care pomenesc de numeroase campanii războinice împotriva Nubiei, a Țării Israel și a sudului Siriei. Cuceririle au fost valorificate de către faraoni și nobili în interese proprii care au dus la mari răscoale împotriva faraonului și a nobililor.

A doua perioadă intermediară: Destrămarea Regatului Mijlociu a fost cauzată de atacul poporului semitic, al hicsoșilor. După luptele cu localnicii, hicsoșii au preluat limba și cultura egiptenilor și ca domnitorii țării din dinastia XV și XVI, au domnit în Egiptul de Jos și în partea nordică al Egiptului de Sus. În sudul Egiptului au rămas faraonii egipteni, dar controlate, supravegheate de domnitorii hicsoși pentru care au plătit taxe și impozite.

Regatul Nou (1550-1070 î.Hr.): Este epoca cea mai fructoasă a istoriei Egiptului Antic din toate punctele de vedere. Arta și spiritualitatea atinge apogeul, iar țara dobândește cea mai mare întindere, prin cuceriri. În această perioadă au domnit și faraonii cei mai reprezentativi, cum ar fi: Tutmose I, Tutmose II, Tutmose III, prima și celebra femeie-faraon Hatchepsut, Amenhotep III, Amenhotep IV (Akenaton), Tutankhamon și dinastia rameșizilor, cu Ramses I, Ramses II. Vorbim despre o epocă de bogăție și putere pentru Egipt. Între anii 1526 – 1506 î.Hr. Amenhotep I, al doilea faraon din dinastia 18-lea a construit temple în Egiptul de Jos, activitatea militară fiind mai puțin importantă în această perioadă. Începând cu Thutmose I (Tuthmosis I) extinderea imperiului a jucat un rol impontant. Prima campanie condusă de Thutmose I a fost în Levant și în Nubia. Cei doi faraoni au fost primii care au fost înmormântați în Valea Regilor. În lista faraonilor dinastiei al 18-lea urmează Thutmose II (Tuthmosis II) și sora/soția lui: Hatshepsut.

Thutmose III este considerat Napoleonul antichității din cauza campanilor militare purtate. Thutmose al III-lea, ținut în umbră până în anul 1482 de către mama sa vitregă, regina Hatshepsut, cucerește teritorii din Asia și Africa, transformând regatul egiptean într-un adevărat imperiu.

Thutmose IV a fost faraonul care a dezgropat și a curățat Sfinxul de pe platoul Gizah. Legenda spune ca tânărul Thutmose s-a pus să se odihnească la umbra sfinxului pe care atunci era îngropat în nisip până la gât și a adormit. În vis i s-a arătat sfinxul, care i-a promis că dacă îl va dezgropa din nisip și îl va curăța, îl va face rege al Egiptului.

A XIX-a Dinastie Egipteană a fost fondată de Ramesses I. El a domnit doar pentru o scurtă perioadă și a fost urmat de fiul său Seti I. El a continuat ceea ce începuse Horemheb redându-i Egiptului gloria de odinioară.

Fiul său Ramesses II (cunoscut ca Ramses cel Mare) a continuat munca tatălui său. A fost faraonul cel mai fertil, cel mai celebrat și cel mai puternic al Egiptului Antic. A urcat pe tron în jurul vârstei de 24 – 25 de ani și a condus Egiptul timp de 66 de ani. Primul tratat de pace din istorie mondiala poate fi legat de numele lui. Este vorba despre tratatul de pace între Egipt și Imperiul Hitit.

Ramesses II a fost urmat de fiul său Merneptah și apoi Seti II. Dinastia a XX-a începe cu Ramesses III, fiind urmat de o serie de faraoni cu domnii mai scurte, dar cu același nume: Ramses (IV – XI), majoritatea deja neavând legătura cu familia originală de Ramseși, au preluat numai numele de Ramses.

A treia Perioadă Intermediară a Egiptului: Se referă la o perioadă din Egiptul Antic începând cu moartea faraonului Ramses al XI-lea în 1070 î.Hr. până la fondarea dinastiei a douăzeci și șasea de către Psamtik I în anul 664 î.Hr.

Perioada Târzie a Egiptului: După căderea Regatului Nou încep diferitele cuceriri străine. În primul rând au ajuns pe aceste teritorii hetiții, urmați de nubieni, libieni, assirieni și persanii. Deci până în 332 î. Hr. Egiptul a avut un conducător persan până la cucerirea țării de Alexandru Macedon, învingând pe conducătorul persan Darios. Din 305 î.Hr. se datează perioada Ptolemeilor, o dinastie puternică până la Cleopatra VII (ultimul faraon), ce se sinucide după înfrângerea trupelor sale de către romani, la Actium în 31 î.Hr. Anul următor Egiptul devine parte a Imperiului Roman, fiind cămara imperiului. După slăbirea imperiului Roman, Egiptul a fost încadrat sub Imperiul Bizantin.

În jurul anilor 650 urmează perioada cuceririlor arabe. Datorită prezenței lor civilizația și cultura de câteva mii de ani s-a schimbat radical. La nord de prima capitală au fondat noi și noi nuclee de orașe, cu funcții de capitale prin unificarea cărora a luat naștere centrul urban numit în evul mediu Al Kahira (din care s-a format orașul Cairo). În 1250 mamelucii au acapărat puterea de la arabi. Dominația mamelucilor a ținut până 1798, ”întreruptă” în 1517 de perioada otomană, când mamelucii au rămas la putere, însă literatura de specialitate caracterizează această perioadă ca "secolele de somn", căreia Napoleon a pus capăt odată cu debarcarea în Alexandria.

Urmează epoca lui Mohamed Ali , un strateg de origine albaneză, care în 1805 învinge trupele franceze și declară independența Egiptului. Un moment interesant în istoria țării: mamelucii a vrut să recupereze Egiptul, dar Mohemed Ali invită pe cei 470 de conducători mameluci la un “banchet” la Citadela și îi masacrează. Mohamed Ali a format o dinastie importantă, urmat încă de 9 conducători dintre urmașii săi, dar se vorbește despre “guvernare de marionete”, pentru că în perioada respectivă puterea propriu zisă a fost în mână franceză și engleză. Se începe construcția canalului de la Suez sub coordonarea architectului Ferdinand de Lesseps.

Perioada președinților moderni: Muhammad Naguib a fost primul președinte al Egiptului între 18 iunie 1953 – 14 noiembrie 1954. În ianuarie 1952, în "sâmbăta neagră" s-a pus capăt până la urmă dominației engleze cu ajutorul următorului președinte Gamel Abdel Nasser, președinte 1956-1970. Erau primii pași făcuți de o țară tânără, care a manifestat de la început o deschidere spre civilizațiile de tip occidental, dar în același timp a rămas și un centru al lumii arabe. Manifestând o atitudine hotărâtă și în problematica israeliană, țara a reușit să-și recapete respectul din partea celorlalte țări arabe; sediul Ligii Arabe a fost remutat pe piața El Tahrir din Cairo. În 1967 forțele israeliene au ocupat peninsula Sinai. Mișcarea a intrat în istorie sub denumirea de “Războiul de 6 zile”.

Al treilea președinte al Egiptului a fost Muhammad Anwar Al-Sadat din 28 septembrie 1970 până la asasinarea sa din 6 octombrie 1981, figura cu cea mai mare influență asupra istoriei moderne. Sub președinția lui de deschide Canalul Suez ceea ce a ridicat moralul poporului egiptean. În data de 19 noiembrie 1977 Sadat devine primul lider arab, care în mod oficial viziteză Israelul, iar cu un an mai tărziu semnează tratatul de pace la Camp David cu Israel, pentru care primește Premiul Nobel Pentru Pace. Sadat era foarte hotărît să-și îndeplinească misiunea de pace lăsănd la o parte problemele cu Liga Arabă. La 6 octombrie 1981, în timpul unei parade militare la Cairo, Sadat este asasinat de membri ai partidului Jihadul islamic, sub motivația că acesta a negociat cu dușmanul principal al națiunii arabe, Israelul.

Succesorul său a fost Muhammad Hosni Sayyd Mubarak al IV-lea președinte al Egiptului, din 14 octombrie 1981 – 11 februarie 2011, când a demisionat în urma unor îndelungi proteste. Acesta a stat 30 ani în fruntea guvernului egiptean.

CAPITOLUL II. PRIMĂVARA ARABĂ

2.1.Islamul

Islamul este una dintre cele trei mari religii monoteiste (alături de creștinism și iudaism). În arabă, „islam” înseamnă „supunere” – supunere față de Allah. Cuvântul „Allah” se referă la același Dumnezeu al evreilor și creștinilor. A spune că „Allah” este Dumnezeul arabilor este echivalent cu a spune că „God” este Dumnezeul Americanilor. Totuși, musulmanii – chiar dacă nu vorbesc araba – preferă să folosească cuvântul „Allah” (doar islamul folosind acest termen).

Islamul are ca învațătură de bază existența unui singur Dumnezeu atotputernic care a creat lumea, deosebindu-se de creștinism și de religia arabilor dinaintea apariției islamului prin monoteismul său strict (Allah nu poate avea fii sau fiice).

Islamul a apărut în peninsula Arabică în secolul VII și în două secole s-a răspandit în Africa de Nord, Spania, Siria, Persia și India. În secolele următoare, islamul se răspandește în Balcani, Africa sub-sahariana și Asia. Unul din motivele creșterii rapide a islamului îl reprezintă doctrina islamică: islamul este o religie deschisă tuturor, toți musulmanii aparțin unei comunități care nu face distincție de rasă, naționalitate. Declarația de credință a unei persoane este suficientă pentru convertirea la islam și aceasta nu trebuie confirmată de autorități religioase. Astăzi, peste 1 miliard de oameni sunt musulmani iar țara cu cea mai mare populație musulmană este Indonezia.

Este important să realizăm că islamul este o religie dinamică și în rapidă creștere, răspandită în zone geografice și țări cât se poate de variate ca Nigeria, Filipine, Arabia Saudita, SUA , Franța, Albania, Afghanistan și că felul în care musulmanii își exprimă credința variază enorm.

Islamul continuă doctrina monoteistă a iudaismului și creștinismului și consideră că Moise, Iisus și alții au fost profeți trimiși de Allah pe pământ. Coranul continuă cărțile anterioare: Tora evreilor (cu cele 10 porunci) Vechiul și Noul Testament; islamul recunoaște validitatea acestor cărți, însă consideră că versiunile actuale nu sunt identice cu cele originale – nu au fost păstrate îndeajuns de bine în timp, spre deosebire de Coran, care s-a păstrat practic neschimbat din timpul lui Mahomed. De accea, musulmani urmează doar Coranul. Un exemplu este divinitatea lui Iisus.

dată de Allah pentru a servi nevoilor umanității în stadiile sale cele mai dezvoltate.

632. Pe lângă faptul că îi memorau revelațiile,unii dintre însoțitorii săi le-au notat, sporadic, pe pergamente, pietre, omoplați de cămilă

Sunna (Cutuma)

A doua sursă a legii islamice, după Coran, este Sunna. Sunna-„conduită”, în cazul de față, conduita profetului Muhammad, se constituie din spusele și faptele profetului Muhammad, așa cum sunt ele cuprinse în hadīth-uri (termen redat prin „tradiții”) pe care se bazează jurisconsulții și teologii pentru a preciza mai bine conținutul legii islamice, izvorâtă din Coran. Sunna cuprinde spusele profetului Muhammad și faptele acestuia și ale unora dintre însoțitorii săi, pe care le-a aprobat.

Legea islamică-Sharia

Shari'a –„calea cea bună”, avea în preislam sensul de „cărare ce duce la o oază”, așadar singura cărare care-i garanta viața celui ce-o urma; este legea islamică ce cuprinde totalitatea poruncilor lui Dumnezeu așa cum au fost ele păstrate în Coran și în Sunna (Cutuma, bazată pe hadīth-uri) sau deduse, uneori, prin alte mijloace .

Erudiții musulmani au elaborat o știință numită fiqh (jurisprudența islamică) referitoare la shari'a prin care se încearcă găsirea unor răspunsuri la toate problemele vieții, de la cele mai simple și banale, legate de cotidian, până la cele mai complicate, legate de doctrină. Legea se referă la cei „Cinci Stâlpi” ai islamului, la dogmă, la dreptul privat, la dreptul penal, la viața socială, familială, la interdicții alimentare, la impunerea unei anumite vestimentații (mai ales în cazul femeilor). Legea islamică se bazează pe cinci postulate care guvernează întreaga viață a unui musulman:

-datoria obligatorie (ar. : fard) care trebuie îndeplinită întocmai, așa cum a fost prescrisă,fără nici o abatere. Cel ce încalcă o datorie obligatorie este supus pedepsei lui Dumnezeu în Viața de Apoi și pedepsei legiuitorului în această viață;

-îndatorirea (ar. : wāğib) sau ceea ce este de dorit a fi îndeplinit având ca model faptele profetului Muhammad. Dacă musulmanul îndeplinește îndatorirea va fi răsplătit, dacă nu o îndeplinește nu va fi pedepsit, ci va fi considerat doar neglijent;

-lucrul îngăduit (ar. : halāl), ceva ce este permis, licit (în orice domeniu : alimentar, vestimentar, social);

-lucrul nerecomandabil (ar. : makrūh, "detestabil", "scârbos"), un lucru pe care Legea l-a interzis, însă fără să insiste asupra acestei interziceri;

-lucrul interzis (ar. : harām), un lucru oprit total de către Legiutor, iar săvârvșirea lui atrage după sine atât pedeapsa în Lumea de Apoi, cât și o pedeapsă în lumea aceasta.

Legea islamică la nivel de guvernare și justiție socială se aplică doar acolo unde la conducere se află un guvern islamic.

2.2.Așa-zisele revoluții democratice din lumea arabă

Mass-media din România și din Occident au prezentat revoluțiile din Orientul Mijlociu (primăvara arabă) din lumea arabă ca pe niște mișcări sociale declanșate de convingeri liberale și democratice. Cei care au ieșit în stradă în Egipt au fost prezentați ca niște înfocați ai valorilor democratice occidentale. Din punctul meu de vedere acest lucru este fals. Mulți dintre protestatari, dacă nu majoritatea dintre ei, îmbrățișau valori fundamentaliste islamice.

„Deșteptarea” lumii arabe și revoltele împotriva regimurilor tiranice s-au răspândit din Tunisia și Egipt în Libia, Yemen, Algeria, Maroc, Siria, Irak și emiratele din Golf. Protestele și încercările de represiune continuă și azi dar nu cu aceeași putere. În Tunisia și Egipt, protestatarii au reușit să îndepărteze dictatorii, dar nu au reformat regimurile respective. Structurile de putere antecedente au rămas intacte. Alungarea dictatorilor din Tunisia și Egipt, ca și manifestațiile antiregim din celelalte țări arabe au condus la eliberarea prizonierilor închiși de tiranii din țările arabe recent intrate într-o eră postdictatorială. Acești prizonieri eliberați au convingeri militante puternice în favoarea curentului islamic din lumea arabă și nu uită că occidentalii și în special SUA au finanțat despoții arabi care i-au întemnițat.

Evenimentele din Egipt au foarte interesant de urmărit deoarece am putut să evidențiem două fenomene interesante și anume: cum de poți ezita între autocrația proamericană a lui Mubarak și totalitarismul islamic cu susținere populară programat de Frăția Musulmană. Sau în acele zile se întrevede cu adevărat o a treia cale, cea autentic democratică- El Baradei președinte. Fostul funcționar ONU, ar fii avut o susținere cât de cât semnificativă în populație, greu de spus. Nici măcar CNN nu a reușit să prezinte pancarte inscripționate cu „El Baradei-președinte” și purtate de mulțimea în delir în Piața Tahrir. Dar – vor spune unii – nu e democratic să „nu asculți glasul poporului”. Ba da, e foarte democratic să nu asculți „glasul poporului“, dacă tot ce-și dorește acum în majoritate acesta nu-i în fapt decât o nouă sclavie.

„Poporul vrea de la sine întotdeauna binele, dar nu-l vede întotdeauna de la sine“, scria Rousseau în „Contractul social”. Vor avea oare curajul liderii americani și europeni să spună acest lucru răspicat vreodată, asta spre oroarea postcolonialiștilor, a stângiștilor și a antiliberalilor de pretutindeni.

În Egipt, peste 16.000 de prizonieri politici cu antipatii față de Israel și SUA au fost puși în libertate. Mulți dintre acești „militanți” au fost arestați, torturați de serviciile de securitate interne în urma solicitărilor „benefăcătorilor” americani.

Ce spune glasul poporului: democrație, drepturi, libertatea presei și de opinie, stat de drept, egalitate a femeilor cu bărbații, justiție independentă. Să nu uităm că suntem într-o țară islamică. Unii, desigur, își doresc aceste lucruri, persoane din clasa educată, clasa de mijloc.

Dar avem motive să credem că, dacă în 1990 și mai târziu majoritatea românilor nu înțelegeau aproape nimic din semnificația acestor principii (și mulți nici azi nu înțeleg), cu atât mai puțin vor înțelege asta majoritatea egiptenilor, care în 5.000 de ani de istorie glorioasă nu au avut nicio singură zi de libertate autentică. De fapt, se știe bine ce vrea majoritatea egiptenilor, doar că intimidați (dacă nu îndoctrinați) de agenda socialistă, antiimperialistă, antiisraeliană, când nu de-a dreptul proislamică, mulți lideri occidentali se fac că nu văd: dacă, în condițiile în care au candidat independent, reprezentanții Frăției Musulmane (oficial interzisă în Egipt) au obținut acum trei ani, la primul tur de scrutin al unor alegeri generale, circa 20% din voturi. La alegerile din 2012 aceste cifre au fost semnificativ mai mari, ducând la alegerea unui președinte (cei drept demis din rândul Frăției și la un parlament condus tot de Frăția Musulmană).

După alegeri finale a fost un moment de liniște, dar acesta nu a durat foarte mult, deoarece poporul aștepta măsuri care să îl ajute, dar despre aceste nici nu se vorbea. Planurile Frăției nu sunt un secret: denunțarea păcii cu Israelul și treptat introducerea Shariei în Egipt. În caz de reacții negative occidentale, putem avea blocarea Canalului Suez. Totuși SUA crede în asigurările date de Frăție și probabil concretizate la întâlnirile care au avut loc între unii politicieni americani și liderii Frăției (despre această întâlnire detalia într-un capitol următor).

2.3.Despre naivi și Egiptul democratic. Lecția iraniană, „Democrația” iraniană

Naivii de atunci, în frunte cu președintele american, democratul Jimmy Carter, au crezut că pot face din Iran o democrație pe stil occidental. În acel an (1979), monarhul Iranului, Șahul Reza Pahlavi, era confruntat cu ample mișcări de protest organizate de o largă coaliție alcătuită din grupări dintre cele mai diverse, de la comuniști și socialiști de toate culorile până la islamiști șiiți hotărâți să șteargă ultimele urme culturale ale Persiei pre-islamice.

Cine era Șahul? Pahlavi era primul lider al unui stat musulman care a recunoscut Israelul; liderul iranian întreținea relații strânse cu țările occidentale și încerca să transforme țara într-un stat modern. „Un lider autocrat care nu respecta drepturile omului”, aveau să îl acuze inconștienții occidentali prorevoluție.

Șahul dorea să modernizeze Iranul și se opunea atât comuniștilor proso- vietici din Tudeh, cât și islamiștilor șiiți conduși de Khomeini, principalele forțe de opoziție la regim. În lupta pentru un Iran modern, Pahlavi nu avea rețineri în a se folosi de metode dure, pe măsura celor cu care se confrunta: serviciul secret al Iranului, SAVAK, nu purta mănuși. Inevitabil, marea opoziție la reformele Șahului a trecut în stradă. După mai multe luni de proteste violente la care au participat milioane de iranieni, Vestul i-a retras sprijinul politic lui Reza Pahlavi; președintele democrat Jimmy Carter i-a transmis Șahului că trebuie să renunțe la tron și să părăsească țara.

Pahlavi, un modernizator antiislamist și un prieten al Occidentului, s-a trezit singur și a fost forțat să abdice. A plecat un timp în Egipt, unde a fost primit de generalul Anwar Al Sadat, apoi în Maroc, Bahamas și Mexic. Bolnav de cancer, s-a dus în Statele Unite pentru a primi tratament medical. După ce l-a primit cu mari rezerve, administrația Carter a refuzat să îi ofere asistența medicală de care avea nevoie și l-au trimis în Panama, stat în care practic a fost supus arestului la domiciliu. Trădat încă o dată, s-a reîntors în Egipt, acolo unde generalul Sadat l-a reprimit cu toate onorurile, dar intervenția medicală nu i-a mai putut salva viața. Șahul a murit în 1981, fiind înmormântat cu toate onorurile demne unui mare șef de stat. Un an mai târziu, și Anwar al Sadat va muri, ucis de gloanțele asasinilor islamiști instigați de Omar Abdel Rahman, cel care va ordona și atentatele de la WTC din 1993.

Nimic nou sub soare

Chiar și pentru un observator nu foarte sagace, a fost evidentă, în primavară, dificultatea Administrației Obama de a face față inteligent și coerent crizei din Egipt.

„Om bun, dar nu înțelege situația din Egipt“, așa l-a caracterizat Mubarak pe Obama, într-un interviu. Și oricât nu l-ai simpatiza pe bătrânul tiran, nu poți să nu-i dai dreptate.

Mai întâi, americanii par să fi minimalizat protestele. Apoi, când acestea s-au amplificat, au început să sugereze tot mai fără perdea (în acord cu mulți dintre europeni de altfel) ca președintele Mubarak să demisioneze. Cel mai departe a mers însuși Obama, care i-a cerut lui Mubarak să accepte o rapidă schimbare de regim, „luând decizia corectă“ – ceea ce nu putea fi interpretat altfel decât ca o invitație de a pleca îndată de la putere – exact ceea ce pretindea și opoziția egipteană în frunte cu Frăția Musulmană. Dar, la abia o zi după această declarație cel puțin imprudentă, secretarul de stat, Hillary Clinton, a salutat schimbările de regim promise de la Cairo de Suleiman Omar, vicepreședintele numit de Mubarak și fost șef al serviciilor secrete. Mai mult, trimisul special american, Frank Wisner, a declarat, că este esențial ca Mubarak să rămână la putere pentru ca reformele să poată fi introduse într-o manieră ordonată. Dezorientat, Departamentul de Stat s-a grăbit să precizeze că Frank Wisner vorbea în calitate „de persoană privată“.

Naivii din 2011 se uită la Egipt și proclamă că poporul egiptean dorește democrație și Frăția Musulmană a renunțat la violență. Egiptenii sunt descriși ca oameni ce s-au săturat de nedreptățile autocrației lui Mubarak și vor să își schimbe soarta pe model occidental. Frăția Musulmană este arătată ca o fracțiune modernizatoare, interesată doar de „progresul” societății; pericolul islamist ar fi doar un mit pus la înaintare de Mubarak și gașca lui coruptă (nu mai contează că Frăția a vorbit deja despre anularea tratatului de pace cu Israelul). Naivii uită că și ayatollahul Khomeini a promis libertate politică, înainte de a se întoarce din exilul francez. Mai uită și că Egiptul nu este tocmai o oază de libertate.

Creștinilor copți le este interzis prin lege accesul la funcția de președinte al republicii. Nu pot învăța în universitatea de elită a țării, nici intra în poliție și armată. Orice funcție politică sau economică înaltă le este interzisă. Bisericile pot fi reparate sau construite numai cu aprobare de la guvernator (până acum câțiva ani, era nevoie de aprobarea președintelui), iar televiziunea de stat denigrează religia creștină în mod constant.

Creștinii sunt persecutați, atacați și uneori chiar omorâți. Fetele creștine sunt răpite, drogate, bătute și convertite cu forța la Islam sau violate pentru că se îmbracă precum „târfele”. Părăsirea Islamului este interzisă prin lege, convertiții la creștinism fiind arestați și torturați de forțele de ordine ale statului. Din când în când, mai explodează câte o bombă sau vreun islamist ia o armă și trece la secerat necredincioși (la începutul săptămânii trecute, două familii creștine au fost executate de două echipe islamiste). Toate acestea se întâmplă în Egiptul lui Mubarak, un lider politic care nu poate fi considerat islamist. Cu toate acestea, „experții” ne asigurau, ca în 1979 (Iran), că viitorul democratic al Egiptului este luminos.

Pew Research Center a oferit câteva date referitoare la preferințele democratice ale populației musulmane din Egipt, o adevărată baie rece pentru corul democrației egiptene: 54% – segregarea pe sexe la locul de muncă, 82% – lapidarea adulterilor, 77% – biciuri și amputări pentru furt, 84% – pedeapsa cu moartea pentru cei care părăsesc Islamul, 20% – atentatele sinucigașe sunt justificate, 30% – susțin Hezbollah, 49% susțin Hamas , 20% susțin Al Qaida. Doar 3% dintre egipteni au o părere bună despre Israel.

2.4.Iarna islamică

Noiembrie 2011-Egipt: Guvernul a demisionat pe fondul violentelor însângerate de la Cairo .

Foto: BBC

Guvernul de la Cairo și-a prezentat, demisia în fața Consiliul Suprem al Forțelor Armate, cabinetul egiptean și-a prezentat demisia pe fondul violențelor din piața Tahrir, care s-au soldat cu 13 morți și peste 500 de răniți.

Protestatarii – în majoritate islamiști și tineri activiști au organizat demonstrații împotriva unui proiect de constituție care, spun ei, ar permite armatei să mențină prea multă putere după alegerea unui nou guvern civil. Incidentele au fost cele mai violente de la protestele din februarie, care l-au îndepărtat de la putere pe Hosni Mubarak.

Violentele au însoțit primele alegeri libere în această țară, la zece luni de la prabușirea regimului dictatorial al lui Hosni Mubarak.

Foto: Reuters

Preluarea puterii de către șefii armatei a stârnit mânia unei mari părți a egiptenilor, care au văzut în asta o prelungire a regimului anterior. Mai mult, ei se declară împotriva numirii unui premier, Kamal el-Ganzuri, care mai fusese șef al Guvernului în timpul președinției fostului dictator.De cealaltă parte a baricadei s-au aflat cei care au văzut în regimul nou instituit de generali o sursă de stabilitate pe parcursul tranziției către democrație.

Forțele de ordine au decis împrejmuirea cu sârmă ghimpată a celebrei piețe Tahrir, martor tăcut al protestelor care au dus la căderea regimului Mubarak, în timp ce televiziunile de știri au prezentat înregistrări în care se auzeau trase focuri de armă, informație dezmințită însă de forțele militare. Imaginea de mai jos a făcut înconjurul lumii, cu ajutorul agenției Reuters. S-a întâmplat luni (19 decembrie 2011), în timpul protestelor antiguvernamentale din Cairo. O femeie este trântită la pământ, dezbracată și bătută crut, de soldații egipteni.

În urma publicării fotografiei și a violentelor împotriva femeilor care au manifestat în Egipt, mii de femei egiptene au iesit în stradă marți (20 decembrie 2011), protestând față de tratamentul aplicat de forțele de ordine participantelor la mitinguri.

"Bărbații egipteni nu-și bat femeile", au scandat protestatarele, în Piața Tahrir.

Foto: Reuters

2.5.Alegeri în Egipt

Parlamentul egiptean este bicameral format din : Adunarea Poporului și Adunarea Consultativă. În ziua de 13 februarie 2011 Consiliul Suprem al Forțelor Armate a anunțat dizolvarea Adunării Poporului și a Adunării Consultative. Alegerile parlamentare s-au desfășurat în perioada 28 noiembrie 2011 – 10 ianuarie 2012 pentru Adunarea Poporului și în perioada 29 ianuarie – 22 februarie 2012 pentru Consiliul Consultativ (Shoura).

La încheierea scrutinului uninominal pentru ocuparea a trei sferturi din locurile pentru Adunarea Poporului (Camera Deputaților), 36 de candidați afiliați confreriei Frații Musulmani au fost aleși în acest mod, alături de cinci candidați ai partidului salafist Al-Nur. Această tendință s-a confirmă în celelalte guvernorate, unde procesul electoral s-a încheiat la 10 ianuarie 2012, o alianță între cele două mișcări islamiste ar crea un curent religios neomogen, însă va asigura o majoritate confortabilă în cadrul instituților egiptene, conform analiștilor politici.

În perioada alegerilor au existat ceva probleme, alegerile au fost suspendate într-o circumscripție din Cairo din cauza neregulilor. Din 56 de mandate, șase le-au revin independenților și nouă altor partide, în special liberale, potrivit cotidianul independent Al-Masry al-Youm.

Influența confrerie a fost creditată cu 36,62 la sută din voturi la scrutinul pe liste, iar salafiștii (fundamentaliști musulmani) cu 24,36 la sută. Liberalii, divizați în șase liste, ajung la 29,39 la sută și rămân marii perdanți ai primului tur.

Frații Musulmani, a fost cel mai bine organizată mișcare islamistă din lumea arabă, reprezentați de Partidul Libertate și Justiție (PLJ), a câștigat cele două etape ale alegerilor legislative, cu un scor chiar mai mare decât se așteptau analiștii: 46 la sută din voturile alegătorilor.

Mai îngrijorător este faptul că pe locul al doilea, cu 21 la sută din voturi, s-a clasat partidul salafiștilor, Al-Nour, mișcare care promovează un islam și mai drastic, scrie „The Economist". Salafiștii doresc să interzică tot ce înseamnă stil de viață occidental: consumul de alcool, muzica pop, băncile de tip occidental. În plus, ei vor să impună femeilor vălul islamic, să introducă Sharia (legea islamică). Toate acestea vor aduce atingere stilului de viață al populație creștine din Egipt, dar și turismului.

La conducerea statului după demisia președintelui Hosni Mubarak (11 februarie 2011), survenită ca urmare a revoltelor, o comisie condusă de ministrul apărării, mareșalul Mohamed Hussein Tantawi, intitulată Consiliul Suprem al Forțelor Armate (CSFA), a preluat conducerea țării. În perioada 23 și 24 mai 2012 a avut loc primul tur al alegerilor prezidențiale din Egipt, la care autoritățile egiptene au acreditat 2859 de jurnaliști, 39 de ONG-uri naționale și internaționale.

În perioada 16 și 17 iunie 2012 a avut loc cel de-al doilea tur al alegerilor prezidențiale din Egipt, între candidatul Fraților Musulmani, Mohammed Morsi și ultimul premier al fostului președinte Hosni Mubarak, Ahmad Shafiq. Rezultatele votului sunt: Mohammed Morsi 52% – și Ahmad Shafiq – 48%. Prim-ministru este Kamal Ganzouri care a rămas în funcție încă din decembrie 2011

La 16 iunie 2012, Consiliul Suprem al Forțelor Armate (CSFA) din Egipt a anunțat dizolvarea oficială a Parlamentului, ca urmare a deciziei Curții Constituționale, care a semnalat vicii de procedură la alegerile legislative. CSFA a anunțat preluarea imediată a puterii legislative, până la constituirea unui nou parlament egiptean, în locul celui creat în ianuarie și dominat de islamiști.

2.6.Ce este Frăția Musulmană?

Frăția Musulmană a fost înființată în 1928, în provincia Ismailia (în apropierea Canalului Suez) de profesorul Hassan alBanna și șase muncitori la Canal. Mesajul inițial era protejarea muncitorilor de tirania străinilor și a companiilor monopoliste și revigorarea Islamului, corupt de influențele occidentale.

Frăția Musulmană, azi cel mai important câștigător al primelor alegeri libere, a început ca organizație social-religioasă. Membrii săi predicau Islamul, îi învățau pe analfabeți, construiau spitale și chiar demarau mici activități comerciale. A devenit tot mai populară (până la sfârșitul anilor 40, avea deja două milioane de membri), iar în 1936, a început să conteste dominația britanică din Egipt. A fost acuzată de crime violente în această perioadă. După înfrângerea arabilor în primul război arabo-israelian, guvernul egiptean a dizolvat organizația. După ce s-a refăcut, a sprijinit revoluția din 1952, însă a refuzat să sprijine noua Constituție a militarilor. După încercarea de asasinare a președintelui egiptean (Abdel Nasser) a fost din nou scoasă în afara legii și reprimată.

Ideologie și adepți

Ideile sale au câștigat adepți în toată lumea arabă – în prezent are ramuri în Siria, Bahrein, Iordania, Iran, Irak, Palestina, Arabia Saudită, Sudan, Somalia, Tunisia. Sloganul său, folosit în întreaga lume de mișcările surori, este „Islamul e soluția". Printre principiile Frăției Musulmane, primul este introducerea legii islamice ca „bază a controlului afacerilor societății și statului". Al doilea, este unificarea țărilor islamice și eliberarea lor de imperialismul străin. Potrivit unui purtător de cuvânt, Frăția crede și în reforme, democrație, greve, mass-media. Și spre deosebire de salafiști (Al-Nur),mulți susținători ai Frăției fac parte din clasa de mijloc, mai educată a Egiptului. Frăția a refuzat însă, oficial, să-și impună scopurile prin forță, ceea ce i-a atras criticile Al-Qaida.

Pentru a întelege mai clar ideologia Fraților Musulmani, în cele ce urmează prezint o parte din mesajul fondatorului mișcării, către membrii organziatiei sale:

Hasan al – Banna : Mesajul Învățaturilor

„Dragi frați adevărați, elementele de bază ale legământului nostru, sunt 10”:

Ca o scurtă precizare ași dorii să scot în evidență ceea ce presupune punctul numărul 3- Acțiunea, citez din mesajul fondatorului mișcării Hasan al – Banna:

„3.5 Reformarea guvernului

Reformarea guvernului astfel încât să devină un adevarat guvern Islamic. Prin guvern islamic mă refer la un guvern ai cărui demnitari sunt musulmani care împlinesc datoriile obligatorii al Islamului, care nu manifestă nici un semn de revoltă împotriva principiilor islamice evidente și care lucrează și execută planurile lor conform învățăturilor islamice.

Guvernul Islamic poate utiliza serviciile ne-musulmanilor- atunci când este necesar- în alte birouri decât cele ale conducerii.

Guvernul Islamic este obligat să mențină pacea și ordinea, să aplice legea islamica (Shari’a), să răspândească educația, să asigure securitate militară, să apere sănătatea publică, să supravegheze utilitățile publice, să dezvolte resursele pământului, să păzească trezoreria publică, să întărească morala oamenilor și să răspândească chemarea la Islam.

Dacă guvernul Islamic împlinește toate datoriile menționate mai sus, este de datoria oamenilor să îi fie supuși și loiali și să coopereze cu el, punându-i la dispoziție averile și expertiza lor.”

În final doresc să pun în discuție trei viziuni asupra Egiptului:

-prima este data de unii analiști ca o viziune asupra viitorului ceva mai îndepartat și se referă la alegeri libere;

-a două ipoteză este impunerea Legei islamice-Sharia;

-a treia ipoteză este o viziune personală- Islamul moderat.

Deoarece doresc să fiu mai realist, mi-am propus să dezvolt ultimele două variante care din punctul meu de vedere sunt viitorul apropiat al Egiptului.

Prima este o viziune optimistă a unor analiști politici ar fi că mai este nevoie de cel puțin o generație până când alegerile libere din această zonă vor aduce la putere forțe moderate.

Dar adevărul și realitatea este cu totul alta, schimbarea de regim în Egipt după cum prea bine se vede în ultimile sondaje va aduce la putere fundamentaliști islamici care vor impune Legea islamică-Sharia.

Primul lucru la care se gândesc majoritatea analiștilor în acest caz este denunța acordurile de pace de la Camp David, ceea ce ar duce la regândirea întreagi strategie de apărare a Israelului.

Un alt motiv de îngrijorare ar fii față de creștinii din această țară care cu siguranță vor fii supuși uniu regim de izolare totală posibil să se ajungă la genocid.

Legat de Sharia putem să facem referire directă la Frații Musulmani și la mesajul fondatorului mișcarii Hasan al – Banna: 3.5 Reformarea guvernului , din care am citat mai sus.

A treia viziune (aceasta este o părere personală și poate cam nerealistă dată fiind situația din această țară) – cazul fericit în care se va ajunge la o conducere de tipul- Islamul moderat(vezi Turcia), ale căror doctrine conțin multe elemente specifice valorilor politice occidentale, dar care să nu altereze tradiționalismul specific comunităților musulmane.

În final este bine de știut că atunci când spunem ISLAM=DEMOCRAȚIE vom face un pleonasm și aceste două cuvinte este foarte greu să le asociem într-o frază. Atâta timp cât la conducerea unui stat vom avea o majoritate covârșitoare islamică acel stat nu îl vom putea numi niciodată stat democratic,deoarece acest lucru ar presupune abaterea de la legile Sharia implicit abaterea de la Coran – lucru de neaceptat de fundamentaliști islamici.

Egiptul democratic…,o glumă sinistră.

CAPITOLUL III.ROLUL REȚELELOR DE SOCIALIZARE ȘI INFLUENȚAREA PROTESTATARILOR

Subiectul tratat în aceast capitol îl reprezintă revoltele din Egipt ce au avut loc în anul 2011. Vorbind de evenimente ce au avut loc cu puțin timp în urmă și care încă mai au mici replici în prezent și cu siguranță și în viitorul apropiat.

Fiind un subiect ”fierbinte”, ceea ce voi prezenta în continuare va avea, probabil, uneori o tentă subiectivă. Doresc să menționez acest lucru, deoarece puțini sunt cei care știu cu adevărat ce s-a petrecut, iar aceștia ne vor prezenta cu lux de amănunte evenimentele peste câțiva ani.

Astfel în capitolul ce urmează o să încerc să fac niște legături cu literatura de specialitate, în care ne sunt prezentate niște tipologii și cazuri similare, o să expun evenimentele văzute din perspectiva presei, o să prezint idei ale unor specialiști și uneori o să încerc să prezint și unele idei personale.

Ca și structură a capitolului doresc să fac o scurtă introducere în ceea ce reprezintă rețelele de socializare; manipularea opiniei publice-concepte, moduri, cazuri similar; prezentare cazului studiat, cu referiri la literatura de specialitate; în final predicții și concluzii.

O scurtă radiografie a evenimentelor ar arată astfel: la 17 decembrie 2010 în Tunisia, un tânar de 26 de ani, Mohamed Bouazizi ,s-a autoincendiat în semn de protest contra abuzurilor autorităților. Din acel moment au avut loc trei săptămâni de manifestări de solidaritate. Datorită cenzurării mass-mediei, modalitatea de popularizare a evenimentelor a fost utilizarea rețelelor de socializare (Facebook și Twitter) și a blogurilor.

Urmând exemplul Tunisiei, egiptenii au acționat pentru răsturnarea regimului autoritar condus de Hosni Mubarak. Pe rețelele de socializare utilizatorii deja aderau la “revoluție”. Data de 25 ianuarie 2011 a reprezentat prima zi de proteste masive în Piața Tahrir, epicentrul manifestărilor din Egipt.

La 11 februarie 2011, Mubarak demisionează și predă puterea Consiliului Suprem al Forțelor Armate; 6 iunie 2011, Partidul Libertății și Justiției (PLJ), provenit din mișcarea Frații Musulmani, este legalizat; 28 noiembrie 2011, prima fază a alegerilor legislative; 2 iunie 2012, Hosni Mubarak condamnat la închisoare pe viață.

Ce a dus la acest șir de evenimente din punct de vedere al rețelelor de socializare al manipulării și altor factori o să tratez în cele ce urmează.

3.1.Rețelele de socializare

Socializarea este procesul psihologic de transmitere-asimilare a aptitudinilor, valorilor, normelor, conceptelor, modelelor de comportament specifice unui grup în vederea formării, adaptării și integrării sociale. De asemenea socializarea este procesul prin care individul dobândește o anumită identitate culturală și în raport cu care reacționează, nu rămâne inert.

Ținând cont de aspectele esențiale ale procesului de socializare, comunicare, asociere, identificare, culturalizare și diferențiere, toate sunt concepte dinamice ale socializării, internetul reprezentând un mediu favorabil desfășurării acestor procese devenind un element de socializare.

Se pot identifica două persepctive distincte de abordare a fenomenului internet, consacrate deja prin studii și teoretizări științifice: internetul ca un suport de comunicare și informare și internetul ca un mediu de manifestare socială.

Cele două dimensiuni realizează practic o caracterizare completă a acestui domeniu, fără a fi însă individual suficiente.

Internetul și instrumentele de comunicare fac parte din categoria numită ”web 2.0” (blog-urile, rețelele de socializare), unde oamenii pot posta conținut audio-video personalizate. Împreună cu noua tehnologie mobilă alcătuiesc un mediu propice de relaționare.

Rețelele de socializare reprezintă totalitatea instrumentelor de comunicare online al căror scop este facilitarea dialogului între utilizatori, care integrează tehnologie, interacțiune socială și creație prin cuvinte, fotografie, video și audio.

Principalele caracteristici ale mediilor de socializare care ajută și încurajează reacția oricui este interesat, sunt:

– conversația: conversație cu sens dublu (se primește o reacție imediată);

– comunitatea: permite formarea rapidă și împărțirea intereselor comune;

– conectivitatea: permite folosirea link-urilor către alte site-uri sau oameni;

– sinceritatea: mediile sunt deschise la reacție și participare, încurajează comentariile și distribuirea informațiior.

Clasamentul preferințelor celor din new media advertising arată astfel:

Rețelele sociale cu siguranță rămân a fi trenduri pe internet, utilizatorii trăiesc literalmente pe rețelele sociale, iar unul din cinci minute online este petrecut anume aici. Creșterea numărului de utilizatori ai internetului în întreaga lume sporește și numărul celor ce folosesc social media. Cea mai populară rețea socială din lume este Facebook – 3 din 4 minute petrecute pe rețelele sociale revin Facebook.

Conform unor date oferite de compania Pew Research Center, pe rețelele sociale comunică circa 4 din 10 adulți din Marea Britanie (43%), în Rusia – 43%, Spania – 42%, Lituania – 39%, Polonia – 39%. Printre aceste țări Rusia este unica în care aproape toți utilizatorii de internet folosesc și rețelele sociale, dacă e să ne referim la țările cu un procent mare de utilizatori social media. Doar 6% dintre utilizatorii de internet din Rusia nu comunică pe rețele sociale.

protestelor, arată o analiză Stratfor, ce pornește de la influenta comunicării online în cazul protestelor din Egipt.

O revoluție presupune mult mai multe lucruri decât cele care se văd pe Internet – presupune organizare, finanțare și sprijin popular. Rețelele sociale oferă avantaje în diseminarea mesajelor rapid și în rândul unui număr mare de oameni, dar sunt vulnerabile la tacticile guvernului împotriva protestelor.

Rețelele sociale le permit organizatorilor, la costuri foarte mici, să implice un număr mare de oameni într-o mișcare de protest, dar nu le permit neapărat să-i determine pe acești oameni – de multe ori, ascunși în anonimatul permis de unele rețele – să iasă în stradă.

Internetul permite unui grup revoluționar să-și răspândească nu doar mesajul ideologic, ci și programul de pregătire și planul operațional. Chemarea la protest, la un moment dat, poate fi făcută în câteva secunde și nu mai e neapărat nevoie să pregatești din timp o demonstrație pentru o dată anume.

Guvernele și serviciile secrete pot monitoriza foarte ușor rețelele sociale pentru a afla informații de ultimă ora despre utilizatorii urmăriți, de exemplu prin profilele lor de Facebook, ce oferă imagini, lista de contacte, informații despre unde se află aceștia. În Egipt, aproape 40 de lideri ai Mișcării 6 Aprilie au fost arestați la începutul protestelor, iar acest lucru poate să fi fost facilitat de monitorizarea activităților lor pe Internet, îndeosebi pe Facebook.

Paginile web ale unor mișcari de protest pot fi închise complet de autorități – lucru care s-a petrecut adesea în Iran sau China. În iulie 2009, China a tăiat complet accesul la Internet în întreaga regiune autonomă Xinjiang, în urma revoltelor etnicilor uiguri, deoarece website-urile interzise acestora puteau fi accesate folosind adrese IP din afara țării.

În Egipt consider că putem vorbi și de manipularea manifestanților, fapt pentru care doresc să definesc și să prezint câteva idei.

Deși nu este o definiție a manipulării, consider cele spuse de colonelul francez, Maurice Klen destul de grăitoare – „operația de manipulate are ca obiectiv înșelarea adversarului (politic, economic sau militar) cu privire la intențiile reale și slăbirea voinței lui prin acțiuni de dezinformare”.

Țintele manipularii sunt subiecții umani în calitate individuală, grupală sau colectivă care se supun influenței manipulative. Sursele manipulării, în raport de tipul de manipulare, pot fi: indivizi, grupuri sau colectivități sau, tot mai frecvent, sursele deschise de informații.

Protagoniștii sursă sunt comanditarii și specialiștii. Comanditarii pot fi guverne, state majore militare, servicii de informații, grupuri de presiune.

În cazul manipulărilor în masă putem vorbi și de apriția deindividualizării: scăderea responsabilității, exicitare fiziologică, accent asupra prezentului, implicare fizică în act.

3.2.Despre Egipt-2011

Rețelele sociale au fost presa alternativă, prin intermediul acestora s-a reușit transmiterea oamenilor mesaje despre situația în care se află Egiptul și să se arate realitatea regimului Mubarak. Astfel s-au anunțat demonstrațiile și au chemați oameni la proteste. Rețelele sociale au fost cheia destabilizării și căderii regimului Mubarak.

Web-ul participativ și-a spus din nou cuvântul, în cazul Egiptului. Schimbarea a fost posibilă nu numai pentru că egiptenii erau sătui de vechiul regim, ci și pentru că țara dispune de peste 20 milioane de utilizatori activi ai Internetului (locul 21 în lume). Mai mult, engleza și franceza (principalele limbi utilizate pentru comunicarea mesajelor, alături de araba) sunt cunoscute de populația educată. În aceste condiții, se poate spune că social media a avut drept țintă un anumit segment demografic – populația tânără, cu studii medii/superioare, capabilă să preia și să transmită mesajele mai departe, menținând legătura cu restul lumii.

Ca o ultimă modalitate de a rămâne la putere, autoritățile egiptene au tăiat accesul la internet în capitala Cairo și zonele limitrofe, cu câteva ore înaintea manifestațiilor de protest împotriva regimului președintelui Hosni Mubarak. Egiptul a făcut ceea ce nenumărați specialiști au considerat multă vreme imposibil pentru un stat cu o economie bazată aproape în totalitate pe internet: s-a deconectat complet de la internet pentru a reduce protestele la tăcere.

După începutul protestelor de la Cairo, în 25 ianuarie, administratorul paginii “We Are All Khaled Said” (militant ucis de poliție), unul dintre principalele canale de comunicare și organizare ale protestatarilor, a cerut ajutorul Facebook pentru a-și proteja pagina. Conducerea Facebook a pus paginile activiștilor egipteni anti-Mubarak sub protecție specială pentru a le proteja de atacuri din partea serviciilor guvernamentale egiptene. Conform informatiilor, mai mulți oficiali de rang înalt din cadrul Facebook au fost implicați, alături de reprezentanți ai protestatarilor și membri ai unor ONG-uri pro-democrație.

Numărul mare de informații publice provenind din Egipt a obligat marile puteri să formuleze un punct de vedere (mai mult sau mai puțin oficial, fie el și declarativ). Astfel protestele au putut avea o susținere mai mare.

Făcând o trecere în revistă a istoriei Facebook , nu puțini sunt cei care susțin că: Facebook este unealta CIA, folosită inițial pentru recrutarea de personal. Începând din 2007, de altfel, CIA are propria pagină de Facebook destinată recrutării de candidați, iar spoturile sale de promovare sunt disponibile pe YouTube.

Utilizarea la nivel înalt a rețelelor de socializare putem spune că a început în anul 2008, când președintele Barack Obama, ajutat de cofondatorul Facebook, Chris Hughes a desfășurat o amplă campanie pe Facebook, atragând susținerea tinerilor. Poate acesta, a fost un punct de plecare pentru o frumoasă prietenie dintre administrația americană și rețelele de socializare.

O intervenție care face să întărească aceasta prietenie, este declarația din ianuarie 2010 a secretarului de stat american Hillary Clinton: ”Vrem să punem aceste instrumente în mâna unor oameni care le vor folosi pentru a avansa democrația și drepturile omului. Numiți-o Agenda pentru Libertatea Internetului: ideea că tehnologia poate reuși să deschidă lumea, acolo unde eforturile offline au eșuat” .

Putem considera că egiptenii au avut avantajul unor evenimente asemanătoare: Republica Moldova – aprilie 2009, Iran – iunie 2009 și un element surpriză la reprezentat declarația a unui blogeer egiptean la televiziunea Al Jazeera, că a fost în Serbia și s-a instruit în organizarea manifestărilor pașnice cu mișcarea sârbă Otpor, cea care l-a înlăturat pe Miloșevici.

O declarație foarte interesantă a Asmaa Mahfouz ( a primit Premiul Saharov pentru libertatea de gândire din partea Parlamentului European) la mai bine de un an de la începerea protestelor: „Însă regimul actual folosește rețelele sociale pentru a ne contra-ataca. Creează conturi false pe numele activiștilor și dă informații greșite. Dau impresia în acest fel că oamenii din stradă sunt în favoarea regimului actual. Acesta – Consiliul Suprem al Forțelor Armate – și-a dat seama de greșelile din trecut ale lui Mubarak în abordarea revoluției și încearcă să ne folosească mijloacele pentru a ne distruge.”

Cele precizate anterior mă face să am unele nelămuriri: cum un regim ca al lui Mubarak care avea autoritatea supremă avea și date cu evenimente asemănătoare nu a putut ține piept Internetului. Și acum când țara este condusă de un regim militar format în proporție de 80% din „vechea gardă” au pus deja în aplicare mijloacele necesare restricționării și controlării rețelor de socializare.

3.3.Ipoteze și concluzii

Privind cele expuse mai sus, deducem faptul că rețelele sociale sunt un instrument ideal pentru a cultiva o idee și de a o transforma într-o religie. Internetul nu poate fi controlat de nimeni, este o resursă deschisă și liberă, mai mult decât atât am putea spune că internetul a reușit să ridice libertatea la un nou nivel. Puterile dictatoriale mereu au căutat să controleze internetul, să blocheze anumite site-uri, să monitorizeze discuțiile care se duc online, dar hackerii mereu au găsit metode prin care reușesc să ocolească interdicțiile statului și să ofere cetățenilor accesul la internet.

Ținând cont de faptul că rețelele sociale cuprind doar o parte mică din cetățeni si mesajul nu este atât de larg răspîndit, totuși ele joacă un rol important. Prin intermediul lor mesajul este răspândit la un grup special de cetățeni, la grupul intelectualilor. Ei au fost mereu cei care au insuflat încredere în rîndul oamenilor, ei au fost și sunt liderii de opinie.

Internetul și în special rețelele sociale, nu sunt cauza revoluțiilor, dar cu siguranță sunt instrumentul sau metoda prin care aceste revoluții au fost posibile.

Ce concluzii cred că putem trage din evenimentele petrecute în Egipt:

– regiunea trecea printr-o fază tensionată și acest lucru a fost un atuu al protestelor ;

– regimul, consider că putea opri aceste revolte, dar interesele marilor puteri erau de întinerire conducerii;

– de asemenea rețelele sociale au reprezentat doar un instrument utilizat de cei interesați de schimbare;

– privind în trecut, cei interesați de aceste schimbări au avertizat despre puterea internetului ca mijloc de democratizare;

– la această dată în Egipt, marea dorință ce a scos în stradă protestatarii-democrația , rămâne doar la nivel declarativ;

– noua putere a securizat imediat Internetul și tot ce ține de el, în acest mod evitând o reîncepere a protestelor pe rețelele de socializare;

– consider că aceste evenimente au scris o pagină în istoria modernă și astfel de evenimente nu vom mai vedea deoarece legile de monitorizare vor fii din ce în ce mai stricte;

– în final doresc să adaug doar că din nou interesele marilor puteri au ieșit învingătoare. Ce vor avea ei de câștigat, vom vedea în viitor, dar din punctul meu de vedere putem arunca o privite asupra Canalului Suez, a cantităților de combustibili transportați și astfel putem vedea care a fost una din mizele acestor revolte.

CAPITOLUL IV.COMUNICARE ȘI AGRESIVITATE

Să știi ce spui,cum spui și cât spui.

(V.Bogrea)

În acest capitol, doresc să reflectez asupra unei idei – ”pârghii pentru sucit mințile” găsite în cartea „Verbele acerbe” scrisă de Nicolae Rotaru și Mihaela Ștefan –idee extrasă din capitolul Comunicare și agresivitate. Dorința mea este de face anumite legături cu privire la evenimentele din Egipt, 2011 și cele șase pârghii găsite de soții Toffler: acuzația de atrocități; amplificarea hiperbolică; demonizarea/dezumanizarea oponentului; invocarea pedepsei divine („God bless America!”); polarizarea (surescitarea devizei christice) și acțiuni de metapropagandă.

Începutul doresc să îl fac prin prezentarea unei declarații a președintelui Barack Obama, din cadrul vizitei sale la Universitatea din Cairo, 2009: „Am venit aici pentru a căuta un nou început, recunosc că schimbarea nu poate veni peste noapte”, a recunoscut el, după care a elogiat lumea islamică:”Islamul a demonstrat prin cuvinte și fapte posibiliățile toleranței religioase și ale egalității rasial .De asemenea, știm că Islamul a fost mereu o parte din povestea Americii”, a spus Obama.

O reacție la acestă declarație a apărut instantaneu: „fostul lider al organizației Jihadul Islamic, Kamal Habib, a calificat acest discurs drept „istoric” și re prezentând „un nou început” în relațiile dintre lumea musulmană și Occident”. O reacție prin care guvernul american, din punctul meu de vedere a câștigat simpatia multor musulmani de rând.

După doi ani, în primăvara anului 2011 încep să apară protestele din Egipt, oamenii ieșiți în piața Tahrir;manifestanții solicitând demisia guvernului Mubarak.

În tot acest timp Administrația Americană a transmis mesje către poporul egiptean: „Schimbarea politică să fie profundă, trebuie să fie pașnică și trebuie să înceapă acum”.

„Administrația americană promovează activ participarea Frăției Musulmane la putere.”Procesul trebuie să includă un spectru larg de voci egiptene și partide de opoziție”, a declarat Barack Obama despre procesul de tranziție. Pentru a clarifica, un comunicat de al Casei Albe menționează faptul că un nou guvern egiptean “ar trebui să-i includă pe toți actorii non-seculari importanți”.

Pentru a continua cu amplifica situția deja tensionată și a câștiga alte state occidentale reporterii au început să prezinte situația precară din Egipt și abuzurile la care sunt supuși egiptenii: „Mubarak deține toată puterea în Egipt de 30 de ani și este principalul responsabil pentru situația de acum. Ultimele trei-patru alegeri care au avut loc de când este el la putere au fost falsificate.” (interviu CNN).

„De pildă, un polițist te poate opri pe stradă pentru că nu îi place de tine. Sau te poate convoca la sediul poliției fără explicații. Sunt mulți oameni care au intrat în pușcărie fără să fie vinovați, poate și dintr-un exces de zel al poliției.”- Dr. Saleh.A.Wahb este președintele Asociației Egiptenilor din România.Astfel de declarații au apărut nu doar în presa din România, ci la nivel global.

Discursurile președintelui american Obama ne readuce aminte de potențialul său simbolic de înainte-mergător (unul dintre`…) al antihristului care i-a fost atribuit: discursul său este fermecător (la modul propriu), mesianic, vorbește despre momentul privilegiat în care istoria se face în fața ochilor noștri, despre inspirația și tipul de democrație pe care Egiptul îl propune lumii (așa care va să zică: democrație înseamnă revolte!?), evident, nu se putea rata… evocarea unității între creștini și musulmani, „revoluția ecumenismului”!

Sunt conștient că părerile mele și fragmentele din ziare nu expun 100% cele „șase pârghii pentru sucit mințile”. Dar prin cele expuse am dorit să evidențiez, cum o Administrație cu o cumunicare agresivă și utilizând acele pârghii în toate modurile posibile a susținut constant o „primavară arabă prelungită”.

Doresc să finalizez aceast scurt capitol cu o continuare a începutului lucrării: apropierea SUA față de musulmani și în deosebi de Frații Musulmani.

Statele Unite, care au reluat în ultimele luni un dialog discret cu această confrerie islamistă în pofida îngrijorării lor cu privire la atitudinea mișcării față de femei, minorități și Israel, au făcut înca un pas în acest sens.

Lideri ai Partidului Libertății și Justiției (PLJ), rezultat din mișcarea Frații Musulman ,s-au întalnit la Cairo cu Burns adjunctul secretarului de Stat American.

„Aceasta este întalnirea cu oficialul american de cel mai înalt rang" din istoria formațiunii, a declarat Ahmed Sobea, purtătorul de cuvânt al PLJ.

Ca o scurtă concluzie:

– să sperăm că în Egipt să vedem o democrație măcar ca în Turcia-islamul moderat(o părere personală);

– de asemenea trebuie să ne gândim la istorie și să nu se ajungă în situația Iranului din anul 1979 când Șahul Reza Pahlavi,un conducător cu viziuni occidentale a fost înlocuit cu fundamentaliști;

– putem de asemena să învățam foarte multe din modul de comunicare și manipulate a maselor folosit de SUA.

De multe ori, limba taie mai mult decât sabia.

(Anton Pann)

În zilele tulburi opinia publică e prinsă lesne în exagerări.

(Octavian Goga)

CAPITOLUL V.INTERESELE MARILOR ACTORI INTERNAȚIONALI ÎN EGIPT

“Acesta este Orientul Mijlociu… indiferent despre ce vorbești săptămâna

aceasta, nu va mai fi valabil săptămâna viitoare” .

(Bashar al-Assad – președintele Siriei)

Regiunea Orientului Mijlociu și a Nordului Africii (OMNA) este, în continuare, caracterizată de un grad ridicat de instabilitate, ca urmare a numeroaselor conflicte (latente sau concretizate în confruntări militare) apărute și dezvoltate în decursul timpului, precum și a existenței tensiunilor politice, economice, sociale și religioase considerate „tradiționale”. Procesul de pace israeliano-arab, programul nuclear iranian, evoluțiile din Siria, Liban și Teritoriile Palestiniene, dosarul Sharei Occidentale, blocajul înregistrat la nivelul Uniunii Magheabului Arab (UMA), disputele inter-confesionale și extremismul religios continuă să influențeze negativ situația de securitate regională.

Zona este, în mod tradițional, văzută ca un uriaș depozit de resurse energetice, chiar dacă semnificația regiunii pentru stabilitatea politică globală depășește cu mult interesele energetice ale statelor industrializate. OMNA deține un loc important pe scena politică internațională și pentru faptul că este o sursă de multiple amenințări, între care cele mai semnificative sunt exportul de fundamentalism islamic și terorism, traficul de droguri și posibila proliferare a armelor de distrugere în masă.

Prima jumătate a anului 2011 a fost marcată de apariția și extinderea valului de revolte în

lumea arabă, care a cuprins unele state din OMNA. Mișcările sociale de protest au fost, inițial, de intensitate redusă, fiind înăbușite cu duritate de forțele de securitate internă.

Însă dorința extraordinară a populației, cât și intervenția mai mult sau mai puțin văzută a unor state cu interese asupra OMNA a dus la răsturnarea mai multor guverne din această regiune. Aceste schimbări nu au adus încă rezultatele dorite, unele țări adâncindu-se într-o instabilitate foarte adâncă.

Egiptul, în contextul actual

Pe harta lumii Egiptul ocupă un loc special. Prin canalul de Suez este a treia poartă a Mediteranei – o poartă săpată de mâna omului, care se alătură celor săpate de mâinile lui Dumnezeu, Bosfor-Dardanele și Gibraltar – prin această poartă europenii (Marea Britanie, Germania, Franța) și Turcia ies spre Oceanul Indian și Pacific ajungând în Mările Chinei, iar China, Japonia, India pătrund prin Mediterana spre Europa.

Dacă centrul de greutate economic și geopolitic al lumii s-ar mutat dinspre Europa spre Asia, atunci Suezul și Egiptul ar căpăta o importanță dublă. Este statul cel mai populat, deținând 80 milioane de locuitori, este de asemenea punctul de echilibru al Lumii Arabe-între arabii din Orientul Mijlociu și arabizații din Nordul Africii. Este tamponul dintre mari regiuni de turbulență – între Israel-Palestina și Sudan-Etiopia-Eritreea-Somalia, fiecare din cele două cu problemele ei distincte. Israel-Palestina cu conflictul dintre statul evreu și arabi în care Egiptul a produs schimbarea decisivă; Sudan-Etiopia-Eritreea-Somalia state eșuate, viziuni radical islamiste, masacre, piraterie și terorism față de care Egiptul devine un factor de stabilitate.

5.1.Geopolitică

În aceste vremuri foarte tulburi prin care trece Egiptul, marile puteri internaționale încearcă să-și impună propriile interese profitând de instabilitate. Se dorește de asemenea păstrarea vechilor parteneriate strategice, dar și noi convenții care să asigure securitate internațională, dar și propriile interese. Interesele majore în această regiune le au următoarele state:

SUA – interesele americane legate de Egipt sunt legate de trei lucruri importante pentru securitatea națională:

– conflictului dintre israelieni și arabi;

– stabilitatea prietenilor săi arabi Iordania, Arabia Saudită și mai nou Irakul;

– amenințărilor teroriste dezvoltate în Sudan-Eritreea-Etiopia-Somalia.

Conflictului dintre israelieni și arabi; Egiptul a fost probabil cel mai implicat stat arab frontul organizat de lumea arabă împotriva statului evreu; toate progresele înregistrate în direcția păcii au fost obținut abia după ce Egiptul a încetat să mai fie un inamic al Israeului și a mediat apoi între statul evreu și arabi (nu trebuie uitat că Hosni Mubarak a fost, încă înainte de a deveni președinte, creierul negocierilor dintre Egipt și Israel și dintre Israel și arabi prin medierea Egiptului).

O importanță deosebită pentru SUA o reprezintă stabilitatea prietenilor săi arabi Iordania, Arabia Saudită și mai nou Irakul. Egiptul nasserist cu ideologia sa laic-naționalistă pan-arabistă a constituit o amenințare directă la adresa monarhiilor din Iordania, Irak și Arabia Saudită. Egiptul și Siria, ambele pan-arabiste, au constituit o amenințare la adresa acestor regimuri monarhice pe care potrivit ideologiei lor le considerau la fel cum considerau și statul evreu drept invenții ale occidentalilor prin care se urmăreau slăbirea lumii arabe prin divizarea ei și impunerea unor regimuri aservite. Sub Nasser, Egiptul a fost implicat neoficial în mai multe încercări de răsturnare a monarhiilor din cele trei țări. Singura țara în care demersurile de acest fel au dat rezultate a fost Irakul. Schimbare de atitudine față de Israel a Egiptului sub Sadat a însemnat și o schimbare de atitudine față de monarhiile din Iordania și Arabia Saudită. Locul Egiptului a fost luat de Irak, care sub Sadam Husein a constituit, în conjuncție cu Siria, o amenințare permanentă l-a adresa celor două state – o amenințare care a fost contrabalansată de Egipt. Acum când după înlăturarea lui Sadam Hussein, Irakul este încă o construcție prea fragilă, shimbarea atitudinii Egiptului față de regimul propus de occident în acestă țară ca și față de monarhiile din Iordania și Arabia Saudită poate slăbi întregul construct de stabilitate și securitate în regiune – fie că urmașii lui Mubarak fac parte din familia lui politică dar sunt nasseriști radicali iar atunci sunt ostili Arabiei Saudite, Iordaniei, Irakului post Sadam și Israelului, fie sunt democrați și consideră monarhiile din Iordania și Arabia Saudită state autoritare și vor sprijini opoziția democratică contribuind la răsturnarea acestora, fie sunt islamiștii din Frăția Musulmană care urmăresc instaurarea unor republici islamice considerând monarhiile din Iordania și Arabia Saudită atât invenții ale occidentului cât și promotoare ale occidentalizării lumii musulmane.

Amenințarea teroristă dezvoltată în Sudan-Eritreea-Etiopia-Somalia. Statele eșuate devin locuri unde teroriștii se pot mișca în voie, constituind cartiere generale – să nu uităm că înainte de a se muta în Afghanistan grupul lui Osama Ben Laden și-a avut sediul în Sudan. Izgonirea lui Ben Laden din această țară de către islamiștii sudanezi a venit după ce Al Qaeda a organizat o serie de atacuri asupra Egiptului iar Mubarak a amenințat că dacă nu se vor disocia de terorist îi va considera și pe ei responsabili și deci ostili țării sale. Dacă urmașii lui Mubarak vor fi considerați prea slabi sau dacă ar fi chiar favorabili islamiștilor atunci o astfel de amenințare ar fi considerată una derizorie. Vânată în Afghanistan și Pakistan, Al Qaeda s-ar putea întoarce în Sudan de unde și-ar desfășura liniștită operațiunile fiind mult mai aproape de Africa de Nord cu Libia, Tunisia, Algeria și Maroc dar și spre Africa neagră ( Kenya).

China – o putem deja considera o super putere. În condițiile în care, China, cea mai dinamică economie a lumii este o economie bazată pe export, iar Europa este principala sa piață de export (și în viitorul apropiat și principala țintă a investițiilor străine chinezești), Suezul este vital pentru Bejing. Pe acest considerent, dintre toate puterile lumii pentru China, Egiptul are valoarea cea mai mare. Cea mai mare parte a exporturilor chinezești trec prin Suez. Interesul Chinei în Egipt este legat și de poziția strategică a acestei țări față de Orientul Mijlociu, Africa de Nord și Africa Sub-Sahariană. În ultimii cinci ani valoarea schimburilor bilaterale dintre China și Egipt a crescut cu 20%-40%, vârful fiind atins în 2008. Balanța comercială atârnă în favoarea chinezilor într-un raport de 1 la 11 ceea ce este un motiv de nemulțumire pentru egipteni – un motiv care se adaugă celui legat de competiția reprezentată de chinezi pe piața europeană a textilelor.

Franța – dintre toate țările europene are cel mai extins joc în Orientul Mijlociu și Africa de Nord, o regiune pe care urmând politica neo-gaullistă, Parisul o consideră un fel de anexă. Aici Franța a avut un imperiu colonial pe care acum îl vrea reconstruit sub forma unei hegemonii regionale. Adept al nasserismului Mubarak nu putea fi decât un oponent al intereselor franceze în Orientul Mijlociu și Africa de Nord. Față de Israel și Statele Unite, Egiptul și-a putut schimba atitudinea pentru că niciunul dintre cele două state cu care s-a aflat la un moment dat în conflict sau în opoziție nu dorea lucruri de neacceptat -Israelul dorea recunoașterea sa, iar SUA apărarea Israelului. Franța dorea mult mai mult – hegemonie – Parisul era implicat în jocurile politice din Liban, oferea sprijin opoziției noilor lideri anti-coloniali din Algeria și Tunisia, ba chiar după Criza Suezului chiar și anti-nasseriștilor. După Criza Suezului Parisul a dus un joc la două capete față de Egipt care nu a fost acceptat nici de Nasser, nici de Sadat și nici de Mubarak – oficial Parisul întreținea relații bune cu regimul instaurat, neoficial sprijinea orice demers al opoziției (de la acordarea azilului politic și protejarea conturilor pe teritoriu francez, la finanțarea grupurilor opoenente aflate pe teritoriu egiptean) – logica fiind următoarea: dacă nasseriștii rămân la putere trebuie să fructificăm orice posibilitate de cooperare, dacă sunt răsturnați ar fi bine ca ei să fie înlocuiți de forțe favorabile Parisului. Conștient de faptul că Parisul este în esență o capitală ostilă nasseriștilor și activă în refacerea hegemoniei în Africa de Nord și Orientul Mijlociu, atât sub Nasser cât și sub Sadat și Mubarak, Egiptul a lucrat împotriva intereselor franceze în toată această regiune – serviciile secrete egiptene au fost extrem de active în a asigura apărarea avansată a țării. Căderea lui Mubarak poate însemna ocazia ajungerii la putere a unor forțe care să transforme Egiptul într-un prieten al Franței.

5.2.Geostrategie

Astfel, puterea și abilitatea diplomatica a Egiptului în context geostrategic se manifesta drept un element definitoriu în oricare dintre elementele de analiză geopolitică.

Deși puternic zdruncinat de efectele manifestărilor sociale violente care au condus anul trecut la schimbarea regimului politic, Egiptul va continua să dea tonul și direcțiile principale ale evoluții majore din regiune.

Personal apreciez faptul că diplomația egipteană, recunoscută în plan internațional, are capacitatea interna de regenerare, posedă un bagaj istoric și profesional greu de egalat, posedă resurse considerabile și urmează să joace un rol deosebit de important în remodelarea arhitecturii geopolitice a Nordului Africii și Orientului Mijlociu.

Egiptul va evolua pe coordonate apropiate de cele actuale, punctate de manifestații violente în contextul desfășurării alegerilor parlamentare și apoi prezidențiale. Armata va continua să joace un rol important în societatea egipteană, iar alianța strategică cu SUA se va menține. În Egipt, conform aprecierilor lui Mohamed El Baradei, liderul Coaliției Naționale pentru Schimbare,”…evoluția spre democrație este departe de a fi început, acesta apreciind că desfășurarea unor alegeri prezidențiale fără a avea o nouă Constituție, nu a fost o soluție bună.

A fost subliniată importanța Egiptului în lumea arabă, exprimându-se opinia conform căreia, dacă Egiptul va începe calea spre democrație, celelalte țări arabe îl vor urma. Credem că este mai puțin probabil să fie așa, istoria a demonstrat că percepția diferiților lideri arabi că sunt un model de urmat pentru lumea arabă s-au dovedit viabile doar pentru scurt timp și apoi au avut efecte contrare.”

Doresc să menționez în acest capitol rolul uriași pe care l-a avut comunitatea internațională în pregatirea stategică a revoltelor, dar și atragerea de partea sa a populației țării – în special a tinerilor. Putem rezuma aceste evenimente ca pe o piesă de teatru în șase acte:

În iunie 2009, în Aula Universității Islamice Al-Azhar din Cairo, preșe-

dintele Obama făcea cunoscute dimensiunile curajoase ale noii doctrine a SUA, „smart power”. „Fenomenul Cairo”, cum este considerat în lucrarea „Redimensionarea politicii Statelor Unite ale Americii. Simbolism și reprezentativitate”, a constituit o paradigmă care a schimbat fundamental cursul politicii externe a Casei Albe. În vederea asigurării supremației în lume, obiectivul principal al actualei administrații de la Washington este dezvoltarea de parteneriate și alianțe, la toate nivelurile, peste tot pe mapamond, iar acordarea de asistență antreprenorială, inclusiv sprijin financiar substanțial, sunt coordonatele de bază alea „seducției”. Pentru acest lucru este nevoie în primul rând de schimbarea imaginii Americii în lume, iar în această nouă viziune politică, lumea islamică reprezintă principală preocuparea Casei Albe.

2. După „fenomenul Cairo” a urmat o altă etapă a strategiei „smart power”. Pe 26-27 aprilie 2010, a avut loc Suumit-ul de la Washington, organizat de președintele Obama, cu principal obiectiv (declarat) dezvoltarea relațiilor între America și lumea musulmană, pe tărâmul economic și al afacerilor. Dedicat dimensionării parteneriatelor antreprenoriale, a reprezentat totodată o ocazie unică pentru schimbul de experiență și mai ales de informații între participanți. De asemenea, suumit-ul a scos în evidență rolul pe care poate și trebuie să-l aibe în sec. al XXI-lea educația, cercetarea și inovația. Chiar dacă nimeni nu a specificat, primul model de referință proiectat este cel occidental. Obama le-a recomandat invitaților (reprezentanți ai țărilor musulmane din întreagul univers islamic-Afganistan, Nigeria, Indonezia), să se întâlnească cu oameni de afaceri din SUA și oficiali guvernamentali pentru a face schimb de informații și a dezvoltă o rețea de interconectare cu fluxurile de capital occidental. Cuvintele „de ordine” din timpul evenimentului au fost următoarele: „tinerii”, „spiritul antreprenorial”, ideea de „parteneriate”, libertate de exprimare și manifestare .

3. A urmat etapa în care oficiali ai departamentului de stat american au pornit în turnee de promovare a democrației în regiunea magrebiană (forumuri regionale sau internaționale, simpozioane, conferințe). În perioada 25-28 octombrie 2010, în Maroc, secretarul de stat adjunct pe probleme economice, de energie și de afaceri al Departamentului de Stat al SUA, Jose Fernandez, a participat la mai multe evenimente publice (competiția anuală a tinerilor arabi antreprenori organizată de INJAZ, Summit-ul Prezidențial Antreprenorial, Forumul Economic Mondial). Cu aceaste ocazii a reiterat sprijinul SUA pentru tinerii antreprenori arabi, pentru promovarea relațiilor SUA-Magreb și sporirea investițiilor în infrastructura din Orientul Mijlociu.

4. Apoi, la sfârșitul anului 2010, Jose Fernandez a început un nou turneu diplomatic în statele islamice din nordul Africii. În cadrul simpozionului intitulat „Statele Unite și Africa de Nord”, desfășurat în Algeria, în perioada 1-2 decembrie 2010, s-a urmărit „aprofundarea relațiilor economice (ale SUA, s.m.) cu țări cu majoritate musulmană din întreaga lume” și în mod special cu cele din Orientul Apropiat. A fost dezvoltat un nou proiect antreprenorial în sectorul public-privat intitulat „Parteneriatul Nord African pentru Oportunități Economice” („North African Partnership for Economic Opportunity – NAPEO”) care urmărea încurajarea tinerilor antreprenori musulmani pentru dezvoltarea inițiativei în afaceri, ceea ce va avea un impact major și direct în planul creării de noi locuri de muncă. NAPEO va înființa câte un centru de excelență în fiecare stat magrebian (Algeria, Libia, Mauritania, Maroc, Tunisia). În concluzie, reprezentantul Departamentului de Stat al SUA și-a exprimat convingerea că asemenea parteneriate vor aduce o „schimbare pozitivă reală și durabilă în regiunea Maghreb”. Parcursul diplomatic a continuat cu vizite în Tunisia, Libia și Maroc.

5. La 13 ianuarie 2011, secretarul de stat, Hilary Clinton, a participat în Qatar (Doha), la cel de-al șaptelea „Forum pentru Viitor”, ca escală a unui turneu oficial care a cuprins mai multe state (Emiratele Arabe Unite, Oman și Yemen și în sfârșit, Qatar). Cu această ocazie, a ținut un discurs care punea în antiteză două planuri. Unul ce caracterizează actuala situație din regiune (șomajul ridicat în rândul tinerilor, instituții corupte și ineficiente, ordine politică stagnantă, îngrădirea drepturilor), iar al doilea plan care pune în lumină o alternativă extrem de atractivă pentru populațiile din regiune, bazată pe următoarele elemente: reforme politice, rolul tinerilor, al elitelor și în general al societății civile în cadrul evoluției sociale și economice din statele arabe, crearea de noi locuri de muncă, atragerea de capital străin și de investiții, de tehnologie și expertiză, îmbunătățirea educației, oportunități semnificative de angajare pentru tineri, viziune pozitivă etc, cuvinte și idei cu o forță aproape mistică. În concluzie, a transmis sprijinul SUA pentru generația de tineri în creștere din Orientul Mijlociu care „are potențialul de a realiza atât de mult” iar SUA este dispusă să le ofere această șansă.

6. Cu ocazia Conferinței de Securitate de la München (Germania) din 4 februarie 2011, secretarul de stat american, Hillary Clinton, declara în fața oficialilor NATO, ai ONU, ai Uniunii Europene și Rusiei, că schimbarea democratică în regiunea Orientului Mijlociu este o „necesitate strategică”. A fost pusă în discuție imperativitatea unor progrese reale în societatea statelor arabe, în care construcția unor „sisteme politice deschise și responsabile” reprezintă singura șansa ca instabilitatea să nu pună stăpânire pe regiune iar problemele cetățenilor să-și găsească rezolvarea.

Dincolo de nivelul declarativ al programelor lansate cu diferite ocazii, strategia SUA are în vedere și un puternic pilon de susținere financiară: investiția a 8 miliarde dolari pentru acest scop și a încă 4-5 miliarde $ asistență pentru întreprinderile mici și mijlocii. Dacă adăugam acestor eforturi financiare (declarate deocamdată) alte peste 10 miliarde de $ pe care SUA le injectează deja în economiile din Pakistan și Afganistan, se obține o imagine care reflectă în mod evident interesul și angajamentul geostrategic al SUA pentru/în lumea islamică.

5.3.Geoeconomie

O nouă criză a Suezului?

Egiptul extrage și rafinează petrol în cantități reduse, nu exportă produse petroliere și nu este membru al Organizației Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC). Însă, Canalul Suez, care trece prin Egipt, reprezintă o cale navigabilă utilizată frecvent pentru a transporta peste 20 de milioane de barili de petrol din zona Golfului Persic către Europa.

Orice perturbare a liniilor navale din această zonă, în urma crizei politice din Egipt, ar putea conduce rapid la creșterea accelerată a prețului petrolului, care, la rândul său, să influențeze negativ redresarea economică globala, în perioada postrecesiune.Cu toate acestea, tulburările din Egipt nu au avut până în prezent nici un efect major asupra tranzitului prin Canalul Suez, deși au fost semnalate greve în porturile din Alexandria și Damietta.

Petrolul scump și presiunea inflaționistă

Creșterea prețurilor la petrol ar putea deveni o problemă serioasă pentru economia globală. Această situație va accelera presiunile inflaționiste în majoritatea piețelor emergente, care adoptă politici de austeritate în urma crizei, forțându-le să suprime din nou consumul. Presiunea inflaționistă va reduce, de asemenea, și puterea de cumpărare a populației din țările respective.

Valul de turbulențe sociale din Egipt a urcat prețul petrolului, de referință pentru bursa londoneză.Companiile petroliere au luat această decizie după încetarea funcționării porturilor egiptene Alexandria și Damietta în urma grevelor și din cauza îngrijorărilor investitorilor că tensiunile din Egipt se vor propaga în statele învecinate.

Prin Canalul Suez trec zilnic 1,2 milioane de barili de țiței, reprezentând 6% din exportul țărilor din zona Golfului. Date suficiente pentru a justifica temerile exprimate de Abdallah el-Badri, secretarul general al OPEC, care a declarat că în cazul în care tulburările din Egipt vor afecta traficul prin canal, există riscul unei „penurii reale” de petrol. Tancurile petroliere vor fi astfel obligate să înconjoare Africa (10.000 km. în plus), ceea ce ar însemna costuri enorme.

Geopolitica:

Sub același cer, pe același pământ există un singur popor numit Umanitate și o singură patrie numită Pământ, dar până să înțelegem cu toții asta, ne aflăm, vrem nu vrem, într-un teribil război pentru supremație și control. Pacea nu poate fi adusă decât de cei cu iubire și cunoaștere!

(Anonim)

Un motto:

În politica externă a următorului secol nu se vor mai impune cei care repetă sloganul: "Fii pragmatic, cere imposibilul" ci aceia care vor înțelege și vor acționa, făcând diferența fața de noul dicton: "Fii pragmatic, așteaptă-te la imposibil!"

(viziunigeopolitice.ro)

Unele modificări în plan geopolitic, consecință a revoltelor arabe, pot avea implicații semnificative, în timp, asupra mediului de securitate național și regional. Redistribuirea influenței geopolitice este pentru moment consecința cea mai notabilă a evenimentelor de debut al anului 2011.

Actuala reconfigurare a ordinii politice la nivelul statelor islamice nu este deloc străină de dimensiunile politicii externe a marilor puteri. Între interesul geostrategic al actorilor internaționali (în special al SUA) și transformările social-politice din spațiul afro-asiatic, există o legătură de cauzalitate evidentă. Departe de a fi singura cauză care a antrenat avalanșa prefacerilor de ordin social-politic din spațiul afro-asiatic al islamismului, viziunea Casei Albe bazată pe paradigma „smart power” a venit pe nivelul așteptărilor și nevoilor popoarelor arabe, un câmp expus sugestiei și persuabilității. Aceasta este una din diferențele majore ce separă actuala doctrină de politică externă a administrației de la Washington, de cea a „regimurilor” anterioare.

George Friedman consideră că instaurarea unui regim islamist în Egipt ar fi o „catastrofă strategică” pentru Statele Unite ale Americii, deoarece o astfel de situație care ar schimba atât dinamica lumii arabe, cât și strategia aplicată de America după sfârșitul războiului arabo-israelian din anul 1973. Cooperarea dintre servicile egiptene de informații și cele americane după 11 septembrie a fost esențială în blocarea și subminarea Al-Qaeda. În cazul în care Egiptul va înceta să coopereze sau va deveni ostil, strategia SUA ar fi subminată. În ceea ce privește importanța resurselor energetice, Egiptul poate avea un rol strategic pentru diversificarea surselor de aprovizionare cu energie a Uniunii Europene, fiind un potențial furnizor pentru alimentarea conductei Nabucco.

Mișcarea populară din Egipt demonstrează vulnerabilitatea regimurilor din această regiune. Astfel, se poate vorbi despre un efect de domino deoarece protestele au izbucnit, în toata regiunea. Pe de altă parte, referitor la efectele globalizării, revoltele au fost încurajate de facilitățile oferite de mediul on-line, fiind catalizate de dezvoltarea exponențială a internetului. De exemplu, una dintre măsurile de reacție rapidă a regimului Mubarack în Egipt a fost limitarea accesului la serviciile de internet, însă această încercare a fost sortită eșecului.

În viitorul apropiat din punctul meu de vedere, Egiptul va evolua pe coordonate apropiate de cele actuale, punctate de manifestații violente. Armata va continua să joace un rol important în societatea egipteană, iar alianța strategică cu SUA se va menține. Un model politic similar Turciei își va putea face apariția în Egipt.

În concluzie, consider că Egiptul reprezintă un stat cu o poziție importantă în cadrul relațiilor internaționale,iar noul regim va fi nevoit să decidă asupra modului în care își va consolida poziția de actor regional și internațional în noua arhitectură de securitate, în contexul luptelor pentru hegemonia regională.

CAPITOLUL VI. IMPLICAȚII ALE REVOLTELOR ARABE ASUPRA MEDIULUI DE SECURITATE

Revoltele arabe au implicații diverse și diferite asupra mediului de securitate. Practic, analiza acestor implicații, pentru o întelegere corectă a lor, trebuie urmărite pe fiecare componentă a mediului de securitate. Este vorba de componentele socială, economică, politică, militară și de mediu.

Astfel, din punct de vedere social, revoltele prin durata și contestarea ordinii sociale existente au accentuat sentimentul de insecuritate personală, grupală și națională. Posibilitatea producerii unor fapte antisociale în localitățile cuprinse de valul revoltei antiguvernamentale, cum ar fi furturi, jafuri, omoruri, distrugeri de bunuri era mult crescută. De asemenea, funcționarea societății, ca ansamblu, a fost afectată, de aici disfuncționalități majore pentru populațe.

Din perspectivă politică, revoltele arabe au avut urmări diferite. Astfel, în Tunisia și Egipt șefii de stat au părăsit puterea deținută în țară de decenii întregi, locul lor fiind luat de un guvern provizoriu ce a promis înfăptuirea unor reforme democratice. În celelalte țări, schimbările politice au fost relativ nesemnificative, excepție făcând Libia unde rebelii sprijiniți consistent de comunitatea internațională au preluat puterea politică în stat fără ca Gadhafi să se declare învins. În același timp, revoltele par să fi schimbat și orientarea puterii politice spre alte „alianțe" externe. Turcia pare a fi marele câștigător, în plan politic, influența sa în regiune crescând, ea putând fi luată ca model de regim politic de alte state din zonă.

Sub aspect economic, revoltele arabe au adus atingere atât dezvoltării economice naționale, cât și globale, având în vedere scăderea producției petroliere în statele din regiune, și deci a exportului către piața aferentă, pe de o parte, și creșterea prețului petrolului pe piață, pe de altă parte.De aici și preocuparea statelor celor mai dezvoltate ale lumii de a acorda un ajutor statelor din zone pentru a depăși dificultățile economice cu care se confruntă atât datorită crizei financiare globale, cât și revoltei arabe. În acest sens, se cuvine amintit că turismul în unele state, ca de exemplu, Tunisia și Egipt, a cunoscut o scădere semnificativă pe timpul revoltelor populare din aceste țări.

Din perspectivă militară, analiza apreciez că trebuie să vizeze două aspecte: primul și cel mai important, rolul armatei pe timpul derulării revoltei populare. În Egipt, armata nu a intervenit în favoarea statului și a guvernului când manifestanți au cerut ca aceștia să cedeze puterea politică. După îndepărtarea acestora de la cârma statului, armata s-a angajat în procesul de reformare a țării. În alte state, de pildă, în Bahrein armata a participat la suprimarea revoltei; apoi, intervenția unor forțe militare străine pentru înăbușirea revoltei populare, este cazul din Yemen. Un caz special, îl constituie situația din Libia, unde rebelii au fost susținuți de Franța inițial, și ulterior, conducerea operațiilor au fost preluate de NATO sub mandat ONU. Revoltele arabe nu au atins obiectivele sperate de manifestanți. Astfel, în Tunisia, unde s-a aprins flacăra mișcărilor de protest, guvernul, care dă impresia atașamentului său la revoluție, este cu siguranță provizoriu (pe motiv al vârstei avansate a membrilor săi). Judecând după fluxul crescând din Tunisia spre Europa, societatea nu crede în concretizarea idealurilor revoltei. În Egipt, situația a fost mai clară. Printr-o lovitură de stat militară clasica s-a produs aici pe valul manifestațiilor, și evenimentele ce au urmat au depins doar de voința Consiliului generalilor la putere. Toți comentatorii străini, fără excepție, evocau de o manieră paradoxală ca tip de scenariu posibil: control militar total, asortat cu un discurs cu accente democratice, ce convine tuturor. Libia este un exemplu ce arată că setea de putere a unui dictator este capabilă să stopeze impulsul revoluționar, și de o asemenea manieră încât chiar intervenția unei puternice alianțe militaro-politice nu aduce nimic. În Bahrein și Yemen, Consiliul de cooperare a statelor arabe din Golf, organizație ce regrupează probabil regimurile cele mai conservatoare din lume, care nu face nici efortul de a mima democrația, pretind primele roluri politice. Monarhiile din regiune nu urmăresc decât stabilitatea și toate mijlocele pentru ca ele să ajungă la aceasta sunt bune. De unde incoerența aparentă a politicii lor. În Libia, Emiratele Arabele Unite și Qatar susțin rebelii, în Bahrein Consiliul de cooperare a statelor arabe din Golf ajută la reprimarea revoltelor, și cere demisia președintelui yemenit al-Saleh. Totuși, nu Africa de Nord, nici Levantul (mare parte a Orientului Mijlociu la sud de Munții Taurus, mărginită de Marea Mediterană la vest și de Deșertul Arabiei și Mesopotamia superioară la es), ci țările din Golf care joacă rolul cheie, aceasta semnifică că evoluția situației în aceste țări va determina viitorul regiunii. În contextul marii dezordini a actorilor externi, importanța puterilor locale a crescut. S-a remarcat acest lucru în Siria, unde Ankara a urmărit să-și asume rolul de „consultant" pentru reglementarea crizei, și în plan secund, ca în Bahrein, se simte planând spectrul Teheranului.

Din punct de vedere al mediului înconjurător, impactul revoltelor a fost unul relativ mic, se pare că nu au fost cazuri de incendiere a unor puțuri de petrol sau de avariere a unor conducte de țiței sau gaze naturale, care să ducă la poluarea mediului înconjurător.

Unele modificări în plan geopolitic, consecință a revoltelor arabe, pot avea implicații semnificative, în timp, asupra mediului de securitate național și regional. Redistribuirea influenței geopolitice este pentru moment consecința cea mai notabilă a evenimentelor de debut al anului 2011. SUA nu și-au definit încă noua strategie, dar ele au neliniștit pe toți aliații lor: se dovedește că și 30 de ani de loialitate ireproșabilă, ca în cazul lui Hosni Mubarak, nu sunt un obstacol pentru a-și balansa partenerul cu un simplu pocnet de degete. Totuși, SUA dorește să sprijine economic statele ce au cunoscut revoltele arabe.

Uniunea Europeană este atât de modestă încât, practic, a încetat să mai facă morală vecinilor săi mediteranieni. Europa este singura preocupată de afluxul de refugiați, cu care nu știe ce să facă pentru moment. Unele țări europene, care au încercat să-și ridice prestigiul internațional inițiind intervenția în Libia, au obținut efectul invers: ele s-au angajat într-un conflict intern ingerința lor a contribuit mult la diminuarea reputației lor în loc să le-o întarească.

Țările BRICS, care s-au solidarizat abținându-se să participe activ, mai ales China și India, observă cu interes evenimentele actuale. Ele speră să umple vidul ce se va forma pe măsură ce slăbește relativ influența occidentală în regiune. În acest context, vechile instituții de reglementare, de exemplu, „cvartetul pentru Orientul Mijlociu" și-au pierdut legitimitatea. (Cvartetul pentru Orientul Mijlociu este un grup format de patru state și organizații naționale și internaționale decise să realizeze o mediere în procesul de pace israeliano-palestinian. Cvartetul este compus din SUA, Rusia, UE și ONU).

Evenimentele din Orientul Mijlociu continuă, dar sentimentul de noutate care a copleșit lumea în timpul derulării revoltelor arabe s-a estompat. Bilanțul preliminar al „primăverii arabe" diferă de previziunile făcute în stadiul de exaltare inițială. Mulți estimau că evenimentele din Africa de Nord nu au un impact semnificativ numai în istoria Orientului Mijlociu, ci, de asemenea a lumii, cu referință la disoluția unui anumit tip de regim politic. Este vorba de o putere personală bazată pe imitarea proceselor democratice, dar în fapt foarte autoritare. Acest model este probabil epuizat. Schița instituțională a Orientului Mijlociu, care nu s-a schimbat din epoca decolonializării de la mijlocul secolului XX și care a fost singurul ce a scăpat cataclismelor mondiale de la sfârșitul anilor 1980 -debutul anilor 1990, va suferi transformări. Totuși, vectorul schimbărilor este imprevizibil, și premisele socio-politice ale schimbărilor fundamentale sunt exagerate.

Marele Orient Mijlociu este clar intrat într-o perioadă de schimbări care vor atinge structura internă a unor state. Prezența occidentală care domina până acum, nu a contribuit la democratizare, ci mai degrabă la provocarea fenomenului invers. Creșterea importanței forțelor regionale, și anume a monarhiilor din Golf sau a marilor puteri din Asia de Sud și de Est care nu se disting prin cuceriri democratice, ar putea dimpotriv să stimuleze influența „străzii". Și aceasta nu va fi cu certitudine o democratie liberală, ci un fel de versiune originală oscilând între Turcia kemalistă și Iranul teocratic. Și s-ar putea ca după „primăvara arabă", să se aducă aminte cu nostalgie de „iarna" care a precedat-o.

În opinia mea, revoltele arabe pot avea, pe lângă cauzele menționate anterior, și înăsprirea competiției între marile puteri mondiale, țărille emergente și puterile regionale pentru menținerea/întărirea/ocuparea zonei de influență pe care o reprezintă această lume arabă.

Revoltele arabe, prin efectele sociale, politice, economice, militare, de mediu și geopolitice au implicații semnificative asupra mediului de securitate național, regional și chiar global.

Concluzii

Concluziile, un capitol foarte greu de redactat unde ideile lucrării trebuie prezentate foarte concentrat și cu legături subtile între capitolele prezentate. Modul de redactare al lucrării mele diferă puțin; am preferat ca la sfârșitul fiecărui capitol să trag concluziile aferente. Am considerând că astfel cel care va citii poate face conexiunile între evenimentele prezentate mai ușor și într-o oarecare măsură îl ajută să își creeze și o viziune proprie asupra lucrării. Deci există posibilitatea ca aceea legătură subtilă să dispară, concluziile ce vor fii prezentate vor avea o formă mai directă cu niște idei punctuale.

Doresc să pun în discuție trei viziuni asupra Egiptului:

-prima este data de unii analiști ca o viziune asupra viitorului ceva mai îndepărtat și se referă la alegeri libere;

-a două ipoteză este impunerea Legii islamice – Sharia;

-a treia ipoteză este o viziune personală – Islamul moderat.

Deoarece doresc să fiu mai realist, mi-am propus să dezvolt ultimele două variante care din punctul meu de vedere sunt viitorul apropiat al Egiptului.

Prima este o viziune optimistă a unor analiști politici ar fi că mai este nevoie de cel puțin o generație până când alegerile libere din această zonă vor aduce la putere forțe moderate.

Dar adevărul și realitatea este cu totul alta, schimbarea de regim în Egipt după cum prea bine se vede în ultimile sondaje va aduce la putere fundamentaliști islamici care vor impune Legea islamică-Sharia.

Primul lucru la care se gândesc majoritatea analiștilor în acest caz este denunța acordurile de pace de la Camp David, ceea ce ar duce la regândirea întreagi strategie de apărare a Israelului.

Un alt motiv de îngrijorare ar fii față de creștinii din această țară care cu siguranță vor fii supuși unui regim de izolare totală posibil să se ajungă la genocid.

Legat de Sharia putem să facem referire directă la Frații Musulmani și la mesajul fondatorului mișcarii Hasan al – Banna: 3.5 Reformarea guvernului , din care am citat mai sus.

A treia viziune (aceasta este o părere personală și poate cam nerealistă dată fiind situația din această țară) – cazul fericit în care se va ajunge la o conducere de tipul- Islamul moderat(vezi Turcia), ale căror doctrine conțin multe elemente specifice valorilor politice occidentale, dar care să nu altereze tradiționalismul specific comunităților musulmane.

În final este bine de știut că atunci când spunem ISLAM=DEMOCRAȚIE vom face un pleonasm și aceste două cuvinte este foarte greu să le asociem într-o frază. Atâta timp cât la conducerea unui stat vom avea o majoritate covârșitoare islamică acel stat nu îl vom putea numi niciodată stat democratic,deoarece acest lucru ar presupune abaterea de la legile Sharia implicit abaterea de la Coran – lucru de neaceptat de fundamentaliști islamici.

Privind asupra rețelele sociale: consider că sunt un instrument ideal pentru a cultiva o idee și de a o transforma într-o religie. Internetul nu poate fi controlat de nimeni, este o resursă deschisă și liberă, mai mult decât atât am putea spune că internetul a reușit să ridice libertatea la un nou nivel. Puterile dictatoriale mereu au căutat să controleze internetul, să blocheze anumite site-uri, să monitorizeze discuțiile care se duc online, dar hackerii mereu au găsit metode prin care reușesc să ocolească interdicțiile statului și să ofere cetățenilor accesul la internet.

Ținând cont de faptul că rețelele sociale cuprind doar o parte mică din cetățeni si mesajul nu este atât de larg răspîndit, totuși ele joacă un rol important. Prin intermediul lor mesajul este răspândit la un grup special de cetățeni, la grupul intelectualilor. Ei au fost mereu cei care au insuflat încredere în rîndul oamenilor, ei au fost și sunt liderii de opinie.

Internetul și în special rețelele sociale, nu sunt cauza revoluțiilor, dar cu siguranță sunt instrumentul sau metoda prin care aceste revoluții au fost posibile.

Ce concluzii cred că putem trage din evenimentele petrecute în Egipt:

– regiunea trecea printr-o fază tensionată și acest lucru a fost un atuu al protestelor ;

– regimul, consider că putea opri aceste revolte, dar interesele marilor puteri erau de întinerire conducerii;

– de asemenea rețelele sociale au reprezentat doar un instrument utilizat de cei interesați de schimbare;

– privind în trecut, cei interesați de aceste schimbări au avertizat despre puterea internetului ca mijloc de democratizare;

– la această dată în Egipt, marea dorință ce a scos în stradă protestatarii-democrația , rămâne doar la nivel declarativ;

– noua putere a securizat imediat Internetul și tot ce ține de el, în acest mod evitând o reîncepere a protestelor pe rețelele de socializare;

– consider că aceste evenimente au scris o pagină în istoria modernă și astfel de evenimente nu vom mai vedea deoarece legile de monitorizare vor fii din ce în ce mai stricte;

– în final doresc să adaug doar că din nou interesele marilor puteri au ieșit învingătoare. Ce vor avea ei de câștigat, vom vedea în viitor, dar din punctul meu de vedere putem arunca o privite asupra Canalului Suez, a cantităților de combustibili transportați și astfel putem vedea care a fost una din mizele acestor revolte.

Unele modificări în plan geopolitic, consecință a revoltelor arabe, pot avea implicații semnificative, în timp, asupra mediului de securitate național și regional. Redistribuirea influenței geopolitice este pentru moment consecința cea mai notabilă a evenimentelor de debut al anului 2011.

Actuala reconfigurare a ordinii politice la nivelul statelor islamice nu este deloc străină de dimensiunile politicii externe a marilor puteri. Între interesul geostrategic al actorilor internaționali (în special al SUA) și transformările social-politice din spațiul afro-asiatic, există o legătură de cauzalitate evidentă. Departe de a fi singura cauză care a antrenat avalanșa prefacerilor de ordin social-politic din spațiul afro-asiatic al islamismului, viziunea Casei Albe bazată pe paradigma „smart power” a venit pe nivelul așteptărilor și nevoilor popoarelor arabe, un câmp expus sugestiei și persuabilității. Aceasta este una din diferențele majore ce separă actuala doctrină de politică externă a administrației de la Washington, de cea a „regimurilor” anterioare.

Marele Orient Mijlociu este clar intrat într-o perioadă de schimbări care vor atinge structura internă a unor state. Prezența occidentală care domina până acum, nu a contribuit la democratizare, ci mai degrabă la provocarea fenomenului invers. Creșterea importanței forțelor regionale, și anume a monarhiilor din Golf sau a marilor puteri din Asia de Sud și de Est care nu se disting prin cuceriri democratice, ar putea dimpotriv să stimuleze influența „străzii". Și aceasta nu va fi cu certitudine o democratie liberală, ci un fel de versiune originală oscilând între Turcia kemalistă și Iranul teocratic. Și s-ar putea ca după „primăvara arabă", să se aducă aminte cu nostalgie de „iarna" care a precedat-o.

În opinia mea, revoltele arabe pot avea, pe lângă cauzele menționate anterior, și înăsprirea competiției între marile puteri mondiale, țărille emergente și puterile regionale pentru menținerea/întărirea/ocuparea zonei de influență pe care o reprezintă această lume arabă.

Revoltele arabe, prin efectele sociale, politice, economice, militare, de mediu și geopolitice au implicații semnificative asupra mediului de securitate național, regional și chiar global.

Bibliografie

1.CHELCEA, Septimiu, MARGINEAN, Ioan și CAUC, Ion, Cercetarea sociologica: metode și

tehnici, Editura Destin, Deva, 1998.

2.CIUPERCĂ Cristian -„Site-urile de Socializare”, Editura Academiei Naționale de Informații

”Mihai Viteazul” , București, 2012;

3.CIUPERCĂ Ella, NIȚĂ Cristian, CIUPERCĂ Cristian, STOICA Mihaela -„Rolul rețelelor de

socilaizare pe internet în modelarea comportamentelor”, Editura Academiei

Naționale de Informații ”Mihai Viteazul” ,București, 2011;

4.CIUPERCĂ Ella Magdalena, VLĂDUȚESCU Ștefan -„Securitate națională și manipularea opiniei

publice”,Editura didactică și pedagogică, București, 2010;

5.DAGUZAN, Jean-François, « De la crise économique à la rѐvolution politique? »,

Maghreb-Machrek, Paris, Choiseul, n° 206 « Le Monde arabe dans la crise »,

hiver 2010-2011.

6.DUȚU Petre, Mediul de securitate în contextul globalizării și integrării regionale,

București, 2007.

7.DINU, Mihai-Ștefan, ALEXANDRESCU, Grigore, Surse de Instabilitate, Universitatea Națională

de Apărare, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/surse_de_instabilitate.pdf

8.DOBRESCU, Paul, Viclenia globalizării, asaltul asupra puterii americane, Editura Institutul

European, Iași, 2010.

9.FINGERLAND Jan, « Le printemps arabe n'est pas 1989, PressEurop, Lidové noviny,

10.02.2011.

10.FRUNZETI, Teodor, ZODIAN, Vladimir, Lumea 2011 Enciclopedie Politică și Militară,

Ed.Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2011.

11.HUNTINGTON, P. Samuel , Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Oradea:

Editura Antet, 1998.

12.HARLING Peter, Remettre les pendules a l'heure au Moyen-Orient, Le Monde, 04.02.

2011.

13.HIRSI ALI, Ayaan, Non, le monde arabe n'est pas l'Europe de 1'Est en 1989, Le Monde,

12 .02. 2011.

14.KOLODZIEJ, A. Edward, Securitatea și relațiile internaționale, Iași: Polirom, 2007.

15.KHADER Bichara, La jeunesse: moteur des soulѐvements démocratiques arabes,

http://www.medea.be/2011/05/1a-jeunesse-moteur-des-soulevements-

democratiques-arabes/

16.KOROTAYEV A., J. ZINKINA, Egyptian Revolution: A Demographic Structural

Analysis. Entelequia. Revista Interdisciplinar 13 (2011): 139-65.

17.LUIZARD, Pierre-Jean, Modernizarea țărilor islamice, București: Artemis, 2008.

18.LOUKIANOV, Fedor, Aprѐs l'euphorie de l'hiver, le printemps arabe,

http ://fr.rian.ru/tribune/20110421/189221346.html

17.MASSIAH Gustave, « Les insurrections révolutionnaires : Cinq premiѐres leçons, Centre

tricontinental,25.05.2011.

18.MAURIAC, Laurent, Au Yémen, le président Saleh accepte de quitter le pouvoir,

Rue89, 24.04.2011, Reprise de violents combats au Yémen – LeMonde.fr.

19.ROUDINESCO Elisabeth, « Il n'y a pas de révolution sans risque, Le Monde 18.02.2011.

20.PÎRVOIU Claudia, Cum își joacă Egiptul rolul pe scenele energetice, Hotnews.ro, 30.01.2011

21.SEDGWICK, Mark, Islamul și musulmanii, București: Niculescu, 2010.

22.SITARU, Laura, Gândirea politică arabă, Iași: Polirom, 2009.

23.SHARP, Gene, Nonviolent Action: A Research Guide, with Ronald McCarthy, New

York: Garland Publishers, 1997.

24.THUREAU-DANGIN, Philippe, « Printemps des peuples, automne de 1 'Union »,

Courrier international,10.02.2011

25.De ce este Egiptul un important actor geostrategic, Opinii – Maria Cora, corespondență din

Strasbourg, Curierul Național, Anul 16, nr. 5895, 03.02.2011.

26.Egipt, patru scenarii. George Friedman (Stratfor),Hotnews.ro, 31.01.2011.

27.Les Etats-Unis viennent en aide aux pays arabes,http://www.slateafrique.com/ 2209/etats-

unis-aide-financiere-pays-arabes.

28.L'aide aux pays arabes pourrait atteindre 40 milliards de dollars,

http://vvww.euractiv.fr/aide-pays-arabes-atteindre-milliards-dollars-article

29.Le G8 soutient le „printemps arabe", http://ccfd-terresolidaire.org/ ewb_pages/m/media_2557.php,

30.Le printemps arabe, http ://www. courri erinternational . corn/dossier/2011/02/10/ le-printemps- arabe.

http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/surse_de_instabilitate.pdf

http://socialmedia.md/2011/12/1-din-5-minute-online-este-petrecut-pe-rețelele-sociale

http://www.europarl.europa.eu/news/ro/headlines/content/20111014FCS29297/2/html/Asmaa-Mahfouz-rețelele-sociale-au-fost-presa-noastră-alternativă

http://www.ziare.com/international/america/ai-grija-ce-vorbesti-pe-facebook-si-twitter-agentii-cia-stau-la-panda-1131685

http://www.business24.ro/facebook/stiri-facebook/facebook-dicteaza-soarta-natiunilor-1487404

http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/prima-tara-care-interzice-internetul-143544.html?utm_campaign=1%20stire%20Capital%20in%20Evz%20Homepage&utm_source=widgets&utm_medium=widgets_javascript

http://www.contributors.ro/global-europa/structura-unei-revolte-in-lumea-araba/

http://economie.hotnews.ro/stiri-media_publicitate-8271567-cat-importante-sunt-retelele-sociale-revoltele-populare-analiza-stratfor.htm

Egypt – case study

http://social-networking-websites-review.toptenreviews.com/

http://www.petroleumworld.com/sati11030501.htm accesat la 16.01.2012

Ce interese au marile puteri în Egipt?

http://www.geopolitics.ro/spatii/orientul_mijlociu/3136.html

http://www.cadranpolitic.ro/?p=4270.

http://viziunigeopolitice.blogspot.ro/2011/02/framantarile-democratice-din-egipt.html

http://www.contributors.ro/global-europa/note-geopolitice-mai-–-iunie-2012-1/

http://www.opiniatimisoarei.ro/criza-din-egipt-si-efectele-in-economia-globala-vezi-top-7-consecinte/03/02/2011

http://www.sferapoliticii.ro/sfera/167/art17-Sanda.php

http://www.ziare.com/international/egipt/imaginea-zilei-in-lume-barbatii-egipteni-nu-si-bat-femeile-1140813

http://www.ziare.com/international/egipt/confruntari-in-piata-tahrir-8-morti-si-sute-de-raniti-1140213

http://www.ziarelive.ro/stiri/alegeri-in-egipt-fratii-musulmani-se-delimiteaza-de-tovarasii-la-victorie-islamisti.html#.TvoAqJfA-iJ

http://www.adevarul.ro/international/Iarna_islamista_alunga_turistii_din_lumea_araba_0_608939611.html

Alegerile din Egipt: Islamiştii, câştigători ai celui de-al doilea tur de scrutin

http://ro.wikipedia.org/wiki/Islam

http://www.euro-muslim.com/En_news_Details.aspx?News_ID=719

http://www.revista22.ro/proteste-si-confuntari-violente-in-lumea-araba-10293.html

http://www.revista22.ro/glasul-poporului-9863.html

http://inliniedreapta.net/despre-naivi-si-egiptul-democratic-lectia-iraniana/

http://www.egipt-online.ro/informatii-generale/istorie.html

http://viziunigeopolitice.blogspot.ro/2010/12/preambul.html

Bibliografie

1.CHELCEA, Septimiu, MARGINEAN, Ioan și CAUC, Ion, Cercetarea sociologica: metode și

tehnici, Editura Destin, Deva, 1998.

2.CIUPERCĂ Cristian -„Site-urile de Socializare”, Editura Academiei Naționale de Informații

”Mihai Viteazul” , București, 2012;

3.CIUPERCĂ Ella, NIȚĂ Cristian, CIUPERCĂ Cristian, STOICA Mihaela -„Rolul rețelelor de

socilaizare pe internet în modelarea comportamentelor”, Editura Academiei

Naționale de Informații ”Mihai Viteazul” ,București, 2011;

4.CIUPERCĂ Ella Magdalena, VLĂDUȚESCU Ștefan -„Securitate națională și manipularea opiniei

publice”,Editura didactică și pedagogică, București, 2010;

5.DAGUZAN, Jean-François, « De la crise économique à la rѐvolution politique? »,

Maghreb-Machrek, Paris, Choiseul, n° 206 « Le Monde arabe dans la crise »,

hiver 2010-2011.

6.DUȚU Petre, Mediul de securitate în contextul globalizării și integrării regionale,

București, 2007.

7.DINU, Mihai-Ștefan, ALEXANDRESCU, Grigore, Surse de Instabilitate, Universitatea Națională

de Apărare, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/surse_de_instabilitate.pdf

8.DOBRESCU, Paul, Viclenia globalizării, asaltul asupra puterii americane, Editura Institutul

European, Iași, 2010.

9.FINGERLAND Jan, « Le printemps arabe n'est pas 1989, PressEurop, Lidové noviny,

10.02.2011.

10.FRUNZETI, Teodor, ZODIAN, Vladimir, Lumea 2011 Enciclopedie Politică și Militară,

Ed.Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2011.

11.HUNTINGTON, P. Samuel , Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Oradea:

Editura Antet, 1998.

12.HARLING Peter, Remettre les pendules a l'heure au Moyen-Orient, Le Monde, 04.02.

2011.

13.HIRSI ALI, Ayaan, Non, le monde arabe n'est pas l'Europe de 1'Est en 1989, Le Monde,

12 .02. 2011.

14.KOLODZIEJ, A. Edward, Securitatea și relațiile internaționale, Iași: Polirom, 2007.

15.KHADER Bichara, La jeunesse: moteur des soulѐvements démocratiques arabes,

http://www.medea.be/2011/05/1a-jeunesse-moteur-des-soulevements-

democratiques-arabes/

16.KOROTAYEV A., J. ZINKINA, Egyptian Revolution: A Demographic Structural

Analysis. Entelequia. Revista Interdisciplinar 13 (2011): 139-65.

17.LUIZARD, Pierre-Jean, Modernizarea țărilor islamice, București: Artemis, 2008.

18.LOUKIANOV, Fedor, Aprѐs l'euphorie de l'hiver, le printemps arabe,

http ://fr.rian.ru/tribune/20110421/189221346.html

17.MASSIAH Gustave, « Les insurrections révolutionnaires : Cinq premiѐres leçons, Centre

tricontinental,25.05.2011.

18.MAURIAC, Laurent, Au Yémen, le président Saleh accepte de quitter le pouvoir,

Rue89, 24.04.2011, Reprise de violents combats au Yémen – LeMonde.fr.

19.ROUDINESCO Elisabeth, « Il n'y a pas de révolution sans risque, Le Monde 18.02.2011.

20.PÎRVOIU Claudia, Cum își joacă Egiptul rolul pe scenele energetice, Hotnews.ro, 30.01.2011

21.SEDGWICK, Mark, Islamul și musulmanii, București: Niculescu, 2010.

22.SITARU, Laura, Gândirea politică arabă, Iași: Polirom, 2009.

23.SHARP, Gene, Nonviolent Action: A Research Guide, with Ronald McCarthy, New

York: Garland Publishers, 1997.

24.THUREAU-DANGIN, Philippe, « Printemps des peuples, automne de 1 'Union »,

Courrier international,10.02.2011

25.De ce este Egiptul un important actor geostrategic, Opinii – Maria Cora, corespondență din

Strasbourg, Curierul Național, Anul 16, nr. 5895, 03.02.2011.

26.Egipt, patru scenarii. George Friedman (Stratfor),Hotnews.ro, 31.01.2011.

27.Les Etats-Unis viennent en aide aux pays arabes,http://www.slateafrique.com/ 2209/etats-

unis-aide-financiere-pays-arabes.

28.L'aide aux pays arabes pourrait atteindre 40 milliards de dollars,

http://vvww.euractiv.fr/aide-pays-arabes-atteindre-milliards-dollars-article

29.Le G8 soutient le „printemps arabe", http://ccfd-terresolidaire.org/ ewb_pages/m/media_2557.php,

30.Le printemps arabe, http ://www. courri erinternational . corn/dossier/2011/02/10/ le-printemps- arabe.

http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/surse_de_instabilitate.pdf

http://socialmedia.md/2011/12/1-din-5-minute-online-este-petrecut-pe-rețelele-sociale

http://www.europarl.europa.eu/news/ro/headlines/content/20111014FCS29297/2/html/Asmaa-Mahfouz-rețelele-sociale-au-fost-presa-noastră-alternativă

http://www.ziare.com/international/america/ai-grija-ce-vorbesti-pe-facebook-si-twitter-agentii-cia-stau-la-panda-1131685

http://www.business24.ro/facebook/stiri-facebook/facebook-dicteaza-soarta-natiunilor-1487404

http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/prima-tara-care-interzice-internetul-143544.html?utm_campaign=1%20stire%20Capital%20in%20Evz%20Homepage&utm_source=widgets&utm_medium=widgets_javascript

http://www.contributors.ro/global-europa/structura-unei-revolte-in-lumea-araba/

http://economie.hotnews.ro/stiri-media_publicitate-8271567-cat-importante-sunt-retelele-sociale-revoltele-populare-analiza-stratfor.htm

Egypt – case study

http://social-networking-websites-review.toptenreviews.com/

http://www.petroleumworld.com/sati11030501.htm accesat la 16.01.2012

Ce interese au marile puteri în Egipt?

http://www.geopolitics.ro/spatii/orientul_mijlociu/3136.html

http://www.cadranpolitic.ro/?p=4270.

http://viziunigeopolitice.blogspot.ro/2011/02/framantarile-democratice-din-egipt.html

http://www.contributors.ro/global-europa/note-geopolitice-mai-–-iunie-2012-1/

http://www.opiniatimisoarei.ro/criza-din-egipt-si-efectele-in-economia-globala-vezi-top-7-consecinte/03/02/2011

http://www.sferapoliticii.ro/sfera/167/art17-Sanda.php

http://www.ziare.com/international/egipt/imaginea-zilei-in-lume-barbatii-egipteni-nu-si-bat-femeile-1140813

http://www.ziare.com/international/egipt/confruntari-in-piata-tahrir-8-morti-si-sute-de-raniti-1140213

http://www.ziarelive.ro/stiri/alegeri-in-egipt-fratii-musulmani-se-delimiteaza-de-tovarasii-la-victorie-islamisti.html#.TvoAqJfA-iJ

http://www.adevarul.ro/international/Iarna_islamista_alunga_turistii_din_lumea_araba_0_608939611.html

Alegerile din Egipt: Islamiştii, câştigători ai celui de-al doilea tur de scrutin

http://ro.wikipedia.org/wiki/Islam

http://www.euro-muslim.com/En_news_Details.aspx?News_ID=719

http://www.revista22.ro/proteste-si-confuntari-violente-in-lumea-araba-10293.html

http://www.revista22.ro/glasul-poporului-9863.html

http://inliniedreapta.net/despre-naivi-si-egiptul-democratic-lectia-iraniana/

http://www.egipt-online.ro/informatii-generale/istorie.html

http://viziunigeopolitice.blogspot.ro/2010/12/preambul.html